Conceptul de comunicare

“Din punct de vedere cronologic, comunicarea este primul instrument

spiritual al omului în procesul socializării sale. Comunicarea umană se ocupa de
sensul informaţiei verbale, prezentată în formă orală sau scrisă şi de cel al
informaţiei non verbale, reprezentată de para limbaj, mişcările corpului şi
folosirea spaţiului.”1
Comunicarea, în cazul fiinţei umane, este un fenomen de relaţie, un
proces ce influenţează însăşi realitatea, dar în acelaşi timp este un mod exemplar
de expresie a umanităţii generice. Lipsa comunicării, acolo unde sunt prezenţi
doi sau mai mulţi oameni, indică un viciu substanţial de standard, un handicap în
urma căruia identitatea sau amprenta umană sunt de nerecunoscut. În fapt,
absenţa comunicării, oriunde se manifestă persoane, ne poate trimite spre un
nonsens, câtă vreme cădem în paradox – lipsa oricărei comunicări este, prin
sine, un mesaj. Ca verb, a comunica, a marcat evoluţia speciei umane, procesul
comunicaţional fiind o componentă esenţială a rafinării spiritului şi a
raţionalităţii, declanşând transformările care ne-au adus din preistorie în
contemporaneitate.
Toate definiţiile comunicării au, cel puţin următoarele componente
comune: comunicarea este procesul de transmitere de informaţii, concepţii,
păreri, fie de la o persoană la alta, fie de la un grup la altul; comunicarea poate fi
numită un “arbitru al speciei umane”; nici un fel de îndeletnicire, de la
neînsemnatele activităţi ale rutinei de zi cu zi pe care le trăim fiecare dintre noi
şi până la cele complexe desfăşurate la nivelul organizaţiilor, nu pot fi formulate
în afara procesului de comunicare.
Gestul comunicaţional poate fi regăsit într-o paletă infinită de modalităţi,
practic fiecare fiinţă umană având o identitate comunicaţională, un anume fel
inconfundabil de a se exprima pe sine sau de a formula mesaje pentru alţii.
Comunicăm în funcţie de interese sau de trăirile afective. O putem face în
modalităţi foarte simple sau, dimpotrivă, făcând apel la canale de comunicare
sofisticate, astfel încât mesajul nostru să fie recepţionat într-un fel spectaculos.
A comunica simplu nu înseamnă nicidecum a comunica rudimentar.
Întreaga evoluţie a comunicării - de la formele minimale, pentru care erau
suficiente două persoane (comunicarea interpersonală are nevoie, pentru a se
efectua, de două condiţii: prezenţa în acelaşi loc şi timp a comunicatorilor, dar şi
capacitatea de a înţelege ceea ce se comunică, de a surprinde mesajul în
autenticitatea sa cât mai apropiată de intenţiile comunicatorului), până la
formele maximale (complexe), printre care comunicarea de masă are o extensie
planetară - întregul efort de adecvare prin modalitatea relaţiei de tip emiţător-
receptor revendică atributul cunoaşterii. A şti şi a înţelege sunt cele două

1 Iovanut S., Comunicarea, Curs de specializare pentru lucrãtori sociali în mediul rural,
Editura Waldpress, Timisoara, 2001, pg. 6.
ipostaze în care omul se raportează la sine, dar mai ales la tot ceea ce-l
înconjoară. Din acest punct de vedere, modernitatea a stârnit orgoliile experţilor
în producerea pachetelor cu mesaje, le-a supralicitat tot mai mult străduinţele şi
energiile, în tentativa mereu repetată de a arunca limitele comunicării până
dincolo de închipuirile şi idealurile cele mai îndrăzneţe.
Astăzi, mass-media, în diferitele lor ipostaze au o ofertă remarcabilă,
adresată consumatorilor feluriţi, atât ca pregătire şi educaţie, cât şi ca situare
geografică. Marea problemă, aflată în actualitatea zilelor noastre, nu este aceea a
lipsei mesajelor, ci a luxurianţei acestora, astfel încât la fel de important este să
ştii să descifrezi un mesaj cu activitatea de selecţie a acestora.
Dicţionarul explicativ al limbii române înregistrează, verbul a comunica,
următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a
spune”, stabilind, aşadar, un proces şi o relaţie cognitivă.2
Cea mai simplă definiţie a comunicării – şi cel mai des întâlnită – este cea
de mijloc de „transmitere a ideilor”. Totuşi este o definiţie limitată, deoarece
surprinde decât procesul, nu şi implicaţiile acestuia. Rămâne descoperit, astfel,
aspectul comportamental al fenomenului, interacţiunea directă indusă de simplul
fapt al comunicării. Level & Galle (1998) evidenţiază caracterul de interacţiune
al comunicării, definind-o ca: „o întâlnire a minţilor în scopul de a transmite
informaţii, de a forma convingeri, de a da naştere unor emoţii sau de a induce
comportamente.”
Trebuie menţionat ca pe lângă aspectele procesuale şi comportamentale, care
caracterizează procesual comunicării avem şi rolul interpretării. “Ne referim aici
la înţelegerea mesajului, a ceea ce este comunicat. Interpretarea este

2 Staurescu M., Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Enciclopedica, Bucureşti, 1996