Ioan de Capestrano I Cruciada Tarzie CL PDF

I O A N D E C AP E S TR A N O  I C R U C I A D A T ÂR Z I E
I ULIAN M IHAI D AMIAN














Academia Română


© ACADEMIA ROMÂN, 2011
All rights reserved.
Printed in Romania by: IDC Press

Str. Sindicatelor, 6-8
400029 Cluj-Napoca
Lucrare finanat prin proiectul CNCS, TE 356/2010.
DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAIONALE A ROMÂNIEI
DAMIAN, IULIAN MIHAI

Ioan de Capestrano i Cruciada Târzie
Iulian Mihai Damian.
pref. de acad. prof. Ioan-Aurel Pop. –
Cluj-Napoca: Editura Academia Român.

Centrul de Studii Transilvane, 2011
Bibliografie
Index
ISBN 978-973-7784-65-0
I. Pop, Ioan Aurel (pref.)
261.8:281.91:282"14/15"
235.3 De Capestrano,Ioan
929 De Capestrano,Ioan
Coperta: Cristian Alexandru Damian

CUPRINS
Prefa (de Ioan-Aurel Pop) 7
Introducere 11
PARTEA I.
UNITATEA BISERICII ÎN VREMEA LUI IOAN DE CAPESTRANO
Cap. I. Lupta pentru reformarea bisericii 17

1. Originea, formarea i activitatea înaintea intrrii în Ordin 19
2. “Observana” lui Bernardino da Siena 22
3. Predicatorul 29
4. În slujba papilor 35
5. Reformatorul 38
6. Itinerarul misiunii la Nord de Alpi (1451-1456) 42
Cap. II. Unirea de la Florena i motenirea sa 47

1. Modele ale unitii bisericii în eclesiologia secolului al XV-lea 47
2. Perspectiva unionist roman i restauraia pontifical 58
3. Consecinele unirii în dreptul canonic post-florentin 62
4. Franciscanii observani i conciliul de unire 69
5. Unitatea bisericii în eclesiologia lui Ioan de Capestrano 75
6. Aplicarea unirii florentine în Regatul ungar i în regiunile limitrofe 86
Cap. III. Intervenia lui Ioan de Capestrano i a lui Iancu de Hunedoara 96

în biserica românilor i sârbilor din Regatul ungar
1. Denunarea „falsei uniri” religioase 96
2. Biserica românilor i sârbilor din Banat i Transilvania. Vldica Ioan
„de Caffa” 119
3. Vetus et nova haeresis: „schismatici” i „eretici” în faa inchiziiei
franciscane 140
4. Botezului românilor i slavilor în tradiia canonic a secolelor
5. XIV-XVI 155
6. Ioan de Capestrano i poziia franciscanilor observani în panorama
eclezial a Regatului ungar 181
PARTEA A II-A.
IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA DIN 1456
Cap. IV. Modelele cruciadei în secolul al XV-lea 201

1. Formele cruciadei post-florentine 201
2. Iancu de Hunedoara i cruciada: de la 1443 la 1456 210
3. Cruciada în eclesiologia lui Ioan de Capestrano 220
Cap. V. Relansarea cruciadei dup cucerirea Constantinopolului 231

1. Umanitii i cruciada: un proiect de cruciad sub Nicolae al V-lea 231
2. „Reconquista” lui Calixt al III-lea 240
Cap. VI. „Cruciada minoriilor” între adevr i mit 249

1. Aprarea Belgradului i limitele discursului oficial 249
2. Izvoarele pentru cruciada de la Belgrad: o analiz comparativ 254
3. Cruciata minorum: o nou paradigm cruciat 269
4. Victoria mirabilis: memorie i propagand în istoriografia secolelor
XV-XVI 280
Cap. VII. Un nou model de sanctitate franciscan: cruciatul. Cultul lui

Ioan de Capestrano pe frontiera Cretintii apusene (1456-1526) 289
Câteva concluzii 301
Bibliografie selectiv 305
Indice de nume 327

LECTORI SALUTEM!
Crile de istorie sunt privite uneori cu oarecare neîncredere, mai ales

astzi, într-o lume pragmatic, grbit, obinuit s apeleze la mijloace
ultramoderne de informare i cu privirea aintit spre viitor. Muli oameni, cu
precdere dintre cei tineri, consider trecutul demn de uitare i de ignorare, mort
odat pentru totdeauna. O judecat mai atent ne arat îns c prezentul este
mult prea scurt spre a-i conferi o real dimensiune, c viitorul este întotdeauna
nesigur i c singurul interval de timp cert este trecutul (Marguerite Yourcenar).
Prezentul i viitorul deopotriv se transform pân la urm în trecut. Prin
urmare, acest trecut este viaa noastr plenar, aa cum am trit-o noi i înaintaii
notri. Oamenii din trecut au trit în prezentul lor i numai noi, urmaii, numim
vremea lor, adesea cu dispre, "trecut". Pentru ei, ceea ce au trit a fost via
deplin, via real, plin de sens. Dragostea pentru trecut înseamn, prin
urmare, dragoste de via. De aceea, trecutul nu este niciodat mort, el nici
mcar nu este trecut (William Faulkner), decât în mod convenional.
Cartea aceasta este scris parc spre a ilustra cele de mai sus, spre a
retrezi dragostea pentru timpurile de odinioar, când s-a construit lumea pe care
o trim astzi. Meritul este al lui Iulian Mihai Damian, un tânr filolog i istoric,
ptruns de spiritul erudiiei, de pasiunea cunoaterii i de setea reconstituirii
vieii trecute, "aa cum a fost" (Leopold von Ranke). Autorul restituie cititorului
timpuri pline de fervoarea credinei, timpuri în care idealul cretin devenea
aproape palpabil, în care aprarea unor valori supreme era lozinc de via, iar
sacrificiul pentru împlinirea binelui comun intra în conduita clericilor i laicilor.
Lucrarea, dedicat lui Ioan de Capestrano i Cruciadei Târzii, se refer la
secolul de aur al rezistenei antiotomane a popoarelor central-sud-est europene,
în cadrul unui efort general de autoaprare al civilizaiei cretine europene. Este
vorba despre un secol tragic i sublim în acelai timp, fiindc a fost, pe de o
parte, martorul cderii Constantinopolului, simbolul cretintii rsritene, iar
pe de alta al opririi la Dunre a înaintrii otomane spre inima Europei, graie
eforturilor i sacrificiilor fcute de forele cretine locale i apusene. În sens larg,
timpul care începe dup 1400 marcheaz amurgul Evului Mediu i trecerea spre
modernitate, spre o er a expansiunii europene, stimulat de marile descoperiri
geografice.
Dar despre ce fel de cruciad este vorba i cine este Ioan de Capestrano?
Ne va spune, firete, în detaliu, cartea de fa. Dar, pentru stârnirea interesului
8 LECTORI SALUTEM!
iscoditorilor, se pot face câteva precizri. Primele cruciade – numite i

cruciadele clasice – erau menite s elibereze Locurile Sfinte (cum erau numite
teritoriile unde umblaser Mântuitorul, apropiaii si, apostolii pe pmânt) de
sub ocupaia "pgânilor". Aceste cruciade au fost organizate de papalitate, de
suveranii i de cavalerii occidentali în secolele XI-XIII i au avut rezultate
relative, conducând la fondarea unor vremelnice regate cretine în Orientul
Apropiat, în regiunea bazinului rsritean al Mrii Mediterane. Ulterior,
islamicii au cucerit aproape întreaga zon a Asiei Mici i a insulelor din jur i au
înaintat, începând cu anul 1354, în Europa Sud-Estic. De-acum nu se mai punea
problema alungrii "pgânilor" de pe Locurile Sfinte, ci cea a aprrii propriilor
pmânturi cretine din Europa, cucerite pas cu pas de turcii otomani. Aceast
vast aciune de aprare în faa înaintrii Semilunii, organizat de Biseric i de
capii politici, deopotriv din Apus i Rsrit, se cheam convenional, de la
Nicolae Iorga încoace, "Cruciada Târzie" sau "Cruciada Defensiv". În fruntea
ei, ca aciune internaional conjugat i dirijat, s-a aflat Sfântul Scaun, ajutat
de anumite ordine clugreti i de unii suverani catolici occidentali, dar greul
luptelor efective l-au purtat popoarele sud-est i central-europene conduse de
liderii i de bisericile lor, deopotriv bizantine i latine (iar, din secolul al XVI-
lea încoace, chiar i protestante). Toate aceste popoare, în forme variate, i-au
format treptat contiina de aprtoare sau "pori" ale Cretintii, în faa
uvoiului de "pgântate" care amenina civilizaia cretin european cu
disoluia. Entitile politice rsritene nu aveau întotdeauna fora necesar
rezistenei în faa otomanilor, pe de o parte, iar pe de alta, acetia din urm
ameninau în chip serios i Europa catolic. De aceea, iniiativele Occidentului
în Cruciada Târzie au devenit capitale. Natural, aceste iniiative veneau uneori
cu anumite condiii, una important fiind eliminarea "schismei" dup regulile
stabilite de papalitate, adic prin absorbia bisericilor ortodoxe în cadrul
catolicismului, cu recunoaterea autoritii universale a Romei. Între auxiliarii
cei mai importani ai papei destinai organizrii cruciadelor, se înscria Ordinul
Franciscan, format din monahi catolici care urmau regula Sfântului Francisc de
Assisi. Ioan de Capestrano era unul dintre aceti clugri franciscani, dotat cu
admirabile caliti în mobilizarea maselor pentru idealul cretin, dar intransigent
fa de "schismatici" (bizantini, rupi de Roma), "eretici" (abtui de la "dreapta
credin" apusean) i, mai ales, "pgâni" (necretini). Întreg acest univers al
Cruciadei Târzii din secolul al XV-lea, privit din perspectiv cretin occidental
i papal, se deruleaz în aceast carte.
Autorul i-a împrit tratarea în dou pri. Prima parte, numit "Unitatea
bisericii în vremea lui Ioan de Capestrano" se refer iniial la viaa i activitatea
Ioan-Aurel Pop 9
monahului franciscan, pentru a oferi apoi o imagine general a motenirii

Conciliului de la Ferrara-Florena (1438-1439) i a se încheia cu un capitol
despre intervenia lui Ioan de Capestrano i a lui Iancu de Hunedoara în biserica
românilor i sârbilor din Ungaria. Partea a II-a, mai aplicat, se oprete în detaliu
asupra rolului lui Ioan de Capestrano în Cruciada din 1456 i are patru capitole.
Primul trateaz modelele cruciadei în secolul al XV-lea, al doilea discut despre
relansarea cruciadei dup cderea Constantinopolului, al treilea se ocup de
"Cruciada minoriilor", iar ultimul dezvolt un nou model de sanctitate
franciscan, anume cruciatul, cu aplicare pe Ioan de Capesteano i cultul su
între 1456 i 1526. Se contureaz mai clar decât pân acum, prin mijlocirea
acestor noi cercetri ale autorului, rolul victoriei cretine de la Belgrad în
aprarea Europei Centrale, ca i statutul lui Iancu de Hunedoara de ultim mare
cruciat european (de spirit occidental). În tot acest eichier gravitând în jurul
cruciadei, rolul franciscanilor (minoriilor) i mai ales al lui Ioan de Capestrano
apar relevate cu o pregnan imposibil de apreciat anterior.
În capitolul al treilea al prii prime, remarcm excelentul studiu de caz
fcut pe intervenia lui Ioan de Capestrano i Iancu de Hunedoara în biserica
românilor i sârbilor. Aici se vede pentru prima oar, dincolo de reconstituirea
minuioas a faptelor, o anumit înverunare i rigiditate cu care a fost tratat
unirea de ctre lumea catolic. Aceasta reiese mai ales atunci când se detaliaz
episodul episcopului Ioan de Caffa, a "ereziei", aa cu era vzut de inchiziia
franciscan sau a procedurii de rebotezare a românilor i slavilor.
Autorul a beneficiat în alctuirea acestei valoroase lucrri de cel puin
dou incontestabile avantaje. Unul este pregtirea sa temeinic în domeniul
studiilor clasice i mai ales cunoaterea limbii latine a izvoarelor medievale, iar
al doilea sunt stagiile de cercetare în mediul italian din care a provenit eroul su
i unde a putut studia o foarte larg bibliografie, precum i un numr
impresionant de surse inedite, deopotriv din localitatea Capestrano i din alte
locuri. Aceste lucruri, asociate cu un efort special de cunoatere istoric a epocii
cercetate, au condus la rezultate deosebite. Lucrarea are, de aceea, o simetrie
intern admirabil: începe cu originea i copilria lui Capestrano i sfârete cu
moartea, beatificarea i cultul su, adic cuprinde o via de om care se
împletete i uneori se confund cu o epoc. Sau, altfel spus, viaa i activitatea
clugrului franciscan este vzut prin prisma idealului su suprem de servire a
divinitii prin mijlocirea Cruciadei Târzii, iar epoca Cruciadei Târzii se
detaliaz i particularizeaz prin viaa lui Capestrano.
În fond, cartea de fa este o mrturie a participrii popoarelor central-
sud-est europene la uvoiul general al istoriei continentului, într-o vreme în care
10 LECTORI SALUTEM!
acesta era asaltat de fore alogene, care ameninau s-i dizolve substana i
esena. În acest fragment de istorie se individualizeaz pe alocuri, fr ostentaie,
la modul firesc, rolul românilor, situaia lor, statutul lor de cretini rsriteni,
apreciai uneori, dar i dispreuii pentru "schisma" în care persistau cu
încpânare, pentru moravurile deczute (în viziunea occidentalilor), rezultat al
secolelor de discriminare, de supunere i de înjosire pe care le triser. În fond,
autorul ofer un exemplu optim de integrare a istoriei românilor în istoria
european, fr s-i propun în chip manifest acest lucru. Este o curgere
fireasc a naraiunii istorice – reconstituite în chip strict dup surse – în care
personajele colective i individuale îi joac rolurile trasate de destin. Se vede
cum sunt surprinse, cu finee de analist, faetele unei lumi bipolare, formate în
mare din "cretini" i "pgâni", dar cu alte infinite faete în cadrul marii
comuniti europene, aprtoare a valorilor simbolizate de Cruce.
Pe alocuri, lucrarea are valene narative certe, dei nu prsete nici o
clip caracterul tiinific i nici instrumentarul istoric i filologic de specialitate.
Autorul încearc s ilumineze i aspectele mai puin cunoscute i controversate,
expune opinii diverse i contradictorii, trage concluzii, formuleaz ipoteze. În
plus, nu putem s nu subliniem caracterul interdisciplinar al cercetrii, care a
necesitat deopotriv cunotine filologice, istorice, teologice. Autorul a tiut s
reînvie trecutul acelor decenii de dup 1400, aducând înaintea ochilor i minilor
cititorilor contemporani scene de via dintr-o epoc revolut pentru noi, dar vie
i vivace pentru cei care au trit-o.
Toate acestea – i multe altele, care se ateapt descoperite – sunt
suficiente motive de îndemn la lectur, adic la ptrundere într-un fascinant
univers derulat de priceperea i miestria lui Iulian Mihai Damian, acela care
reface pentru noi un pilon al civilizaiei europene. Este unul dintre fundamentele
pe care se sprijin valorile lumii contemporane i care dau sens i sev acestei
lumi. Mesajul crii ne spune c istoria, adic viaa, este fcut de oameni i
pentru oameni, aflai sub semnul divinitii, c interesul pentru destinul acestor
oameni de odinioar, chiar dac nu ne ajut s prevedem viitorul, ne face mai
înelepi i mai api de a ne înelege propria via, propriile destine, aspiraii i
fapte. De aceea, cititorule, istoric, savant sau simplu cuttor de esene, nu trece
nepstor pe lâng cartea aceasta, ci oprete-te i cerceteaz-o, pentru c vei da de
frânturi de via adevrat, trit pentru un mare ideal! Iar cei ce triesc pentru
mari idealuri ale omenirii merit din plin atenia, preuirea i evocarea noastr.
Ioan-Aurel Pop
INTRODUCERE
În 1965, când aprea cel de-al doilea volum al lucrrii lui Johannes
Hofer (1878-1939), Johannes Kapistran: ein Leben im Kampf um die Reform
der Kirche, în ediia secund, revzut i completat de Ottokar Bonmann
(1906-1977), se prea c interesul specialitilor i al publicului pentru figura lui
Ioan de Capestrano urma s fie pe deplin satisfcut, atât prin excelent
monografie, cât i prin acuratul aparat critic inclus în volum1. Monografia lui
Hofer marca atingerea maturitii în discursul istoric despre figura lui Ioan de
Capestrano, subiect care, de la sfâritul secolului al XIX-lea i pân în anii
Conciliului Vatican II, se dovedise a fi un filon de cercetare deosebit de fertil.
Dezbaterea problemelor istoriografice pe care le ridicau viaa i activitatea
franciscanului, declarat sfânt (beatificat) în 1690 i canonizat în 1724, dup un
lung, complicat i de mai multe ori întrerupt proces de sanctificare, fusese
susinut de un important demers de redescoperire a izvoarelor, care vedea
angajai, pe lâng cei doi coautori, cercettori din aproape toate rile europene,
în încercarea de a sistematiza importantul corpus documentar lsat în urma sa de
Ioan de Capestrano, astzi rspândit prin bibliotecile i arhivele europene i
americane. Apariia savantei lucrri a lui Hofer, fr îndoial moment de
rscruce în studiile dedicate subiectului, pare s fi inhibat, pe de alt parte,
ulterioara editare critic a vastei producii teologice, juridice i omiletice a lui
Ioan de Capestrano, rmas i astzi puin cunoscut i greu accesibil2.
1
Johannes Hofer, Johannes Kapistran: ein Leben im Kampf um die Reform der Kirche, 2 vol.,
Heidelberg, 1964-1965. Lucrarea, aprut postum, include i o serie de aprofundri (Exkurse)
semnate de Ottokar Bonmann, editor i continuator al impresionantului efort al autorului (vol. I p.
367-537). Aceste studii întregesc prima ediie i traducerea ei italian (Giovanni Hofer, Giovanni
da Capestrano. Una vita spesa nella lotta per la riforma della Chiesa, L’Aquila 1955), mai uor
accesibil i, ca atare, citat adesea în continuare.
2
De limitat utilitate rmâne demersul de editare anastatic a aa-zisei Collectio Aracoelitana. Cfr.
Iohannes a Capistrano, Opera Omnia Sancti Ioannis a Capistrano. Riproduzione in fac-simile
della “Collectio Aracoelitana” redatta da P. Antonio Sessa da Palermo (1700), 19 vol., L’Aquila
1985. Într-o situaie similar se afl i demersul editorial legat de publicarea corespondenei lui
Ioan de Capestrano, iniiat de Ottokar Bonmann. Cfr. [O. Bonmann] - G. Gál - J. M. Miskuly, A
Provisional Calendar of St. John Capistran’s Correspondence, în Franciscan Studies, 49 (1989),
p. 255-345; 50 (1990), p. 323-389; 52 (1992), p. 283-327. Ceva mai promitoare se relev a fi
situaia în cazul produciei sale omiletice. Cfr. L. Łuszczki, De sermonibus s. Ioannis a
Capistrano. Studium historico-criticum, Romæ, 1961; respectiv, mai recent: Filippo Sedda,
Reflections on Two “Capistranian” Manuscripts in Friedsam Memorial Library at St.
Bonaventure University, în Franciscan Studies, 68 (2010), p. 199-214; Renovavit sapientiam. Un
12 IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA TÂRZIE
Situaia este diferit în domeniul literaturii de specialitate, unde apariia

amplei monografii pare s fi stimulat reflecia asupra acestei importante
personaliti din viaa eclesial a secolului al XV-lea. Stau mrturie, în acest
sens, importante culegeri de studii3, dar i numeroase articole, publicate în
special în diferitele reviste specializate în istoria Ordinului minorit. Dac aceste
demersuri continu, într-o anumit msur, un filon tradiional al istoriografiei
franciscane, rmânând uneori tributare unor cliee ce in de sedimentarea în
memoria istoric multisecular a ordinului a succesivelor interpretri i aplicri
ale mesajului „patriarhului”, Sf. Francisc de Assisi, figura lui Ioan de
Capestrano, în multe privine ilustrativ pentru istoria zbuciumat a vremurilor
sale, depete cu mult cadrele istoriografiei ordinului, dac nu chiar i pe cele
ale bisericii apusene.
Implicarea sa, vreme de mai bine de patru decenii în procesul de
restaurare a societii cretine i de reînnoire a spiritualitii sale, în strâns
legtur cu aceea „sanior pars” din Biserica occidental, dar i în slujba celor
doi papi reformatori ai primei jumti a secolului al XV-lea, Martin al V-lea i
Eugeniu al IV-lea, face ca figura sa s se încadreze perfect în diverse filoane ale
cercetrii istorice actuale: de la studiile de istoria gândirii economice, la cele
dedicate produciei omiletice medievale, de la cele dedicate problemelor ereziei
i represiunii anti-ereticale, la studiile iudaice sau la cele, având un orizont mai
vast, ce in de istoria societii, a credinelor i mentalitilor. Nenumratele
faete ale personajului pe care diferitele reconstrucii mai recente le propun,
adeseori divergente i contrastante, nu pot fi îns interpretate fr înelegerea
fenomenului care a permis afirmarea personalitii sale în cadrul societii
cretine: micrile de (pre)reform cunoscute sub numele de „observane” din
secolul al XV-lea i, în particular, cea franciscan a lui Bernardino da Siena, la
care Ioan de Capestrano a aderat cu trup i suflet i pe care a promovat-o
necontenit pân la sfâritul vieii. Absena unei tratri complete a fenomenului
observanei franciscane sau, cel puin, a acelei prime generaii observante care
reuise miracolul „schimbrii la fa a Italiei de la vicii la virtute” (recunoatere
cu atât mai important cu cât îi aparine unui observator detaat, umanistul
sermone inedito di Giovanni da Capestrano Summula della sua predicazione, în Arch. Franc.
Hist., 104 (2011), p. 65-105.
3
San Giovanni da Capestrano nella Chiesa e nella società del suo tempo. Atti del Convegno
storico internazionale, Capestrano - L’Aquila, 8-12 ottobre 1986, ed. Edith i Lajos Pasztor,
L’Aquila, 1989; Santità e spiritualità francescana fra i secoli XV e XVII. Atti del Convegno storico
internazionale, Capestrano - L’Aquila, 26-27 ottobre 1990, ed. Luigi Antenucci, L’Aquila, 1991;
Giovanni da Capestrano e la riforma della Chiesa: atti del V Convegno storico di Greccio,
Greccio, 4-5 maggio 2007, ed. Alvaro Cacciotti - Maria Melli, Milano - Roma, 2008.
Introducere 13
Flavio Biondo)4, constituie, probabil, cel mai mare obstacol pentru înelegerea
implicrii sale în societatea cretin din vremea sa i-a influenei sale ulterioare.
Pe de alt parte, rolul pe care Ioan de Capestrano i l-a asumat în
promovarea cruciadei i refacerea unitii bisericilor în cursul îndelungatei sale
misiuni la nord de Alpi (1451-1456), partea vieii sale nu întâmpltor cea mai
bine documentat, depete nu doar limitele istoriografiei franciscane, ci i cele
ale istoriografiei catolice sau, mai bine spus, ale Bisericii apusene. Cu toate
acestea, atât monografia lui Hofer, cât i bun parte din producia istoriografic
maghiar sau croat, rmân tributare, credem, unei viziuni care tinde s reduc
rolul su la acest cadru strâmt, ignorând astfel aproape complet ecclesìa în
unitatea sa organic (nu doar uman, ci i divin) i fcând imposibil, astfel,
înelegerea atâtor fenomene specifice secolului al XV-lea. Or, acest secol se
caracterizeaz nu numai printr-o real voin de reform (sau redescoperire a
tradiiei), ci i printr-o inepuizabil sete de unitate, care avea s conduc la
încheierea durabil schismei bisericii apusene, dar i la restabilirea, chiar dac
efemer, a comuniunii eclesiale cu biserica de rit rsritean i cu celelalte
biserici cretine din Orient. Aceast schimbare de perspectiv asupra unei
importante probleme ce ine de istoria bisericii i societii cretine a secolului al
XV-lea, ni se pare cu atât mai justificat i necesar cu cât, pentru prima oar la
rscrucea mileniului al treilea, am asistat la un prim demers major în încercarea
depirii acestor limite culturale i scheme confesionale printr-o ambiioas
lucrare de sintez ce îi propune o analiz istoric a dou milenii de cretinism în
dezvoltarea sa instituional într-o viziune unitar, realizat cu respectarea
specificitii diferitelor structuri eclesiale ce, de secole, compun Cretintatea5.
În ceea privete perioada obiect al demersului nostru, aceast viziune
presupune recursul la „istoria uitat” a conciliului de unire de la Ferrara –
Florena i, mai ales, a consecinelor sale, a acelui filon de studii iniiat Georg
Hofmann, Vitalien Laurent i Joseph Gill, înc atât de actual în zilele noastre.
Reaprinderea interesului pentru istoria popoarelor Europei Centrale i
Rsritene, ignorat aproape complet în Occident, vreme de mai multe decenii,
în special prin prisma istoriei bisericii, cu dubla sa valen teologic i propriu-
zis istoric, ofer noi stimuli i pentru aprofundarea parcursului pmântean al lui
4
“Miraculum autem maximum (Bernardini) […] ut omni in Italia mirabilem fecerit animorum a
vitiis ad virtutes commutationem”. Blondi Flavii Forlivensis, De Roma Triumphante Livri decem.
Romae instauratae libri III. Italia illustrata, Basileae (in officina Frobeniana), 1531, vol. I, p. 293-
422, citat la p. 308.
5
Histoire du Christianisme des origines à nos jours, coord. Jean-Marie Mayeur - Charles Pietri -
André Vauchez - Marc Venard, Paris, vol. I-XIV, 1990-2000; traducere italian îngrijit de G.
Alberigo, Storia del Cristianesimo (dalle origini ai nostri giorni), Roma, 2003-2005.
Ioan de Capestrano. Analiza noastr va privilegia atât perspectiva instituional

cât, mai cu seam, acele conexiuni ale istoriei eclesiale cu realitatea social,
politic i economic a vremii, pe care, mai mult decât orice alt fenomen al
acelor vremuri, cruciada târzie pare s le reflecte. Ne vom aduce, astfel, aportul
în spulberarea acelui „mit istoriografic” al absenei oricrei consecine canonice,
eccleziale sau politice a conciliului florentin, idee creia biografiile anterioare
ale lui Ioan de Capestrano i-au fost permanent tributare6, cci inevitabil,
precedentele reconstrucii ale biografiei sale s-au limitat la rolul su de
reformator al societii cretine, ignorând celelalte dou mari deziderate ale
bisericii secolului al XV-lea, crora franciscanul li s-a dedicat în special în
ultimii ani din via i, am îndrzni s spunem, i dup dies natalis: unitatea
bisericii, exercitat chiar i în afara „staulului lui Petru”, i cruciada post-
florentin, aa cum aceasta putea fi decantat prin prisma tradiiei eclesiale
apusene i, mai specific, franciscane.
Îns nimic altceva decât ipoteza paradoxal a venerrii trupului lui Ioan
de Capestrano la Bistria, în inima Olteniei, într-o mnstire ortodox,
neîntrerupt, vreme de aproape cinci secole, impune o meditaie asupra formelor
misterioase prin care unitatea bisericii a continuat i continu s existe
permanent, pe piatra sa de temelie venic, acea angulari lapide pe care se
construise comuniunea dintre biserici în Florena anului 1439.
6
Hofer lichideaz problema în puine rânduri, fr a schia cel mai minim gest de împotrivire fa
de acest tabu al istoriografiei timpurilor sale. (Hofer, Johannes Kapistran, I, 222-223). În termeni
similiari se raporteaz la aceast problem monografia în limba maghiar a cistercianului Odön
Bölcskey (Capistranói Szent János élete és kora, Székesfehérvár, 1923-1924, II, p. 185).
PARTEA I.
UNITATEA BISERICII ÎN VREMEA LUI IOAN DE CAPESTRANO
Maestro di San Giovanni da Capestrano,
San Giovanni da Capestrano e storie della sua vita (cca 1480)
Museo Nazionale dell’Abruzzo, L’Aquila
CAPITOLUL I.
ÎN LUPTA PENTRU REFORMAREA BISERICII
Refacerea unitii bisericii apusene prin alegerea lui Martin al V-lea (dup
11 noiembrie 1417), ca unic pap a celor dou (la un moment dat chiar trei) arii
eclesiale occidentale separate de marea schism a Apusului (1378-1417),
stabilea noi raporturi de for între conciliu i pontiful roman, cu implicaii
relevante la nivelul frmântrilor majore pentru biserica începutului de secol
XV. Trei mari probleme ocupau dezbaterea în plan eclesiologic: continuarea
procesului de unificare a bisericii pân la desvârirea sa, aprarea cretintii
împotriva ameninrilor reprezentate de acei infideles din exteriorul sau
interiorul corpului su politic i, în al treilea rând, reforma in capite et membra a
instituiilor sale, cauz de scandal i de sfâiere a trupului mistic al
Mântuitorului. Acest trinom avea s condiioneze întreaga paradigm eclesial a
primei jumti a secolului al XV-lea, concurena dintre pap i conciliu în
tentativa de a-i apropria exclusivitatea exercitrii controlului absolut asupra
acestor prerogative fundamentale ale monarhiei pontificale din secolele
precedente continuând chiar i dup definitiva victorie, la nivel instituional, a
papilor (1449), prin alimentarea curentului conciliarist apusean vreme de mai
multe secole1.
Dintr-un punct de vedere strict instituional, în perioada 1417 - 1449, pe
msura rezolvrii crizei conciliare, se constat restabilirea treptat a
exclusivitii pontificale în exercitarea acestor prerogative fundamentale ale
capului bisericii. Dac iniial, pân în 1436, echilibrul stabilit limiteaz
atribuiile papale la înfptuirea reformei, conciliul, reunit începând cu anul 1431
la Basel, rezervându-i atât negocierile de unire cu Biserica rsritean, cât i
dreptul de a-i readuce la obedien pe husiii acuzai de erezie (inclusiv prin
recursul la sacrosancta cruciata), atingerea unui acord cu acetia din urm prin
semnarea faimoaselor Compactata de la Praga (iulie 1436) aveau s priveze
adunarea sinodal de la Basel de orice ulterioar raison d’être, dup cum
constata umanistul Enea Silvio Piccolomini, devenit pap sub numele de Pius II,
1
Francis Oakley, The Conciliarist Tradition: Constitutionalism in the Catholic Church 1300-
1870, Oxford, 2003.
un avizat observator al realitilor politice i eclesiale ale Europei Centrale2. Pe

de alt parte, opiunea bazileului constantinopolitan i a patriarhului ecumenic
pentru flota pontifical în defavoarea celei genoveze (angajat de conciliu pentru
a aduce în Occident delegaia rsritean), în cursul anului 14373, avea s
reprezinte momentul pierderii de ctre conciliu a oricrei prerogative în
problema restabilirii unitii cu bisericile orientale, iar prin hotrârea lui Eugeniu
al IV-lea de a proclama cruciada în ianuarie 14434, plenitudo potestas a papilor
era restabilit, ulterioara renunare a antipapei Felix al V-lea încheind, definitiv,
procesul.
În acest complex proces de reînnoire a bisericii în diferitele sale aspecte,
chiar dac, adesea, pe poziii diferite sau chiar contrastante, figura lui Ioan de
Capestrano pare a fi ilustrativ pentru frmântrile unei jumti de secol de
istorie a bisericii i societii cretine, tocmai datorit implicrii sale în toate cele
trei direcii ale procesului de restaurare a puterii pontificale. Înc din subtitlul
lucrrii sale, Johannes Hofer identifica în reforma bisericii principalul obiectiv al
luptei de o via a franciscanului. Cu toate acestea, în introducerea la prima
ediie a operei, el remarca disproporia dintre volumul relativ redus al izvoarelor
referitoare la activitatea sa pân în 1451 i covâritoarea abunden a
materialului documentar referitor la ultimii lui ani de via, petrecui la Nord de
Alpi, ani care aveau s-i garanteze un renume european i fama sanctitatis. Fr
aceast ultim perioad, în care obiectivul reformrii bisericii avea s intre într-
un plan secund, fa de problemele mai stringente legate de restabilirea
comuniunii eclesiale i de cruciad, eruditul autor al monografiei recunotea c
figura lui Ioan de Capestrano ar fi rmas una dintre multele chipuri de
reformatori ai Ordinului minorit, destinat „semiobscuritii istoriei ordinului, ca
i ali celebri predicatori itinerani din secolul al XV-lea” [tr. n.]5. Or, în cazul
misiunii în Europa Central i Rsritean din anii 1451-1456, reforma,
componenta esenial a eforturilor de o via ale franciscanului, avea s treac
într-un plan secundar, fa de participarea la exercitarea celorlalte dou
prerogative ale primatului papal: restabilirea comuniunii eclesiale cu bisericile
2
Aeneas Sylvius Piccolominus (Pius II), De gestis concilii Basiliensis commentariorum libri II,
ed. i trad. în engl. D. Hay - W.K. Smith, Oxford, 1967, XVI-XVIII. Cfr. Johannes Helmrath, Das
Basler Konzil, 1431-1449. Forschungsstand und Probleme, Köln – Wien, 1987, p. 372-373.
3
Eugenio Cecconi, Studi storici sul Concilio di Firenze con documenti inediti o nuovamente dati
alla luce sui manoscritti di Firenze e di Roma, Firenze, 1869, p. 83-84.
4
Bula Postquam ad apicem summi apostolatus (1 ianuarie 1443), în Hofmann, Epistolae
Pontificiae ad Concilium Florentinum spectantes, Romae, 1946, vol. III, doc. 261, p. 69;
Monumenta Ucrainae Historica, collegit Metropolita A. Septyckyi, vol. I, Romae, 1964, p. 87.
5
Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 32.
În lupta pentru reformarea bisericii 19
separate i, începând cu anul 1455, lansarea unei ample cruciade pentru
eliberarea Balcanilor i a Constantinopolului de sub tirania lui Mehmet al II-lea.
Dac raportarea misiunii din anii 1451-1456 a lui Ioan de Capestrano la aceste
dou mari direcii ale politicii pontificale iese, oarecum, din schema
interpretativ propus de lucrarea lui Hofer, care devine, pentru aceast
perioad, adeseori, nefuncional, nu putem trece cu vederea faptul c angajarea
lui Ioan de Capestrano în procesul de restauraie pontifical s-a fcut tocmai prin
prisma acestei reforme interne a bisericii i a societii Apusului cretin,
materializat în micarea Observanei regulare, adevrat „miracol religios al
Europei secolului al XV-lea”6.
Originea, formarea i activitatea înaintea intrrii în Ordin
Ioan de Capestrano (al crui nume este, cel mai adesea, redat în sursele
latine ca Iohannes de Capistrano sau Capistranus, form care se va impune în
spaiul germanic i francez, iar, mai apoi, va ptrunde i în literatura
româneasc) s-a nscut în localitatea Capestrano, în regiunea Abruzzi, nu
departe de Aquila, la 24 iunie 1386. Tatl, al crui nume pare s fi fost Antonio
(Antonius în sursele studiate de Prandzi7 i Nicolini8), era un nobil stabilit în
Italia în contextul disputei pentru tronul Regatului de Neapole din anii 1382-
1384 dintre ramura angevin francez i cea a ducilor de Durazzo. Cu privire la
originea tatlui su, Capestrano avea s susin într-una dintre predicile sale c
„meo patre fue ultramontano, fue barone et venne col duca d’Angione”9, fapt ce
pare s semnifice o origine mai degrab germanic, decât francez, dup
interpretarea, general acceptat, propus de Hofer. Nu exist, îns, consens între
specialiti cu privire la subordonarea sa la una dintre cele dou ramuri angevine
aflate în conflict: Hofer afirm c ar fi fost în slujba regentului francez Ludovic I
6
D. Nimmo, The Genesis of the Observance, în Il rinnovamento del francescanesimo:
l’Osservanza. Atti dell’XI Convegno Internazionale, Assisi, 20-21-22 ottobre 1983, Perugia, 1985,
p. 131.
7
B. Prandzi, De ordinatione sacerdotali s. Ioannis a Capistrano, în Arch. Franc. Hist., 48
(1956), p. 77-82.
8
U. Nicolini, S. Giovanni da Capistrano, studente e giudice a Perugia (1411-1414), în Arch.
Franc. Hist., 53 (1960), 39-77.
9
Informaia, culeas de Giacomo de Franchis în 1447, se regsete într-un manuscris din
Biblioteca Naional din Napoli, reprodus de A. Masci (Vita di San Giovanni da Capestrano,
Napoli, 1914, p. 193-194). Mama, al crei nume nu se cunoate, pare s fi fost o membr a familiei
Amici din Capestrano. Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 54, n. 3.
de Anjou10, fr a aduce ulterioare probe; pe de alt parte, nu poate fi exclus

definitiv nici posibilitatea ca acesta s fi fcut parte din armata ducelui Carol de
Durazzo, în ale crei rânduri militau i trupe puse la dispoziie de regele
Ungariei, Ludovic I. Dac lucrurile stau chiar aa, atunci Ioan de Capestrano,
dup un tumultuos itinerar pmântean, „i-ar fi încheiat existena pmântean
tocmai în ara tatlui su” [tr. n.]11. Recent, Stanko Andri12 propune o nuanate
cu privire la aceast poziie, vzând în persoana lui Carol al III-lea de Durazzo,
rege de Neapole i, in spe, al Ungariei, decedat în apropiere de akovo, (la
aproximativ 40 de kilometri de Ilok), complexa legtur care ar uni, în mod
misterios, persoana lui Ioan de Capestrano de regiunea dunrean în care avea s
îi încheie, aptezeci de ani mai târziu, existena pmântean. Dincolo de aceste
consideraii, fr îndoial cu o puternic încrctur simbolic, considerm, mai
degrab, remarcabil influena pe care spaiul politic i cultural specific
„imperiului angevin”, i mai cu seam, curii regilor de Neapole a exercitat-o
asupra familiei lui Ioan de Capestrano i asupra formaiei sale intelectuale.
Influena acestei „culturi politice angevine”, transferat în secolele precedente
atât în regatul de Neapole, cât i în cel al Ungariei, rmâne, în continuare, unul
dintre aspectele puin clarificate referitoare la persoalitatea sa13, oferind îns o
cheie interpretativ deosebit de util pentru înelegerea anumitor aspecte ale
personalitii sale.
Tatl, împreun cu ali membrii ai familiei, aveau s fie ucii de o
faciune rival pe când Ioan avea vârsta de apte-opt ani, în circumstane destul
de neclare, de plasat, cel mai probabil, în contextul violenelor cauzate de lupta
pentru tron dintre Ludovic al II-lea de Anjou i Ladislau I de Anjou – Durazzo,
fiul i motenitorul lui Carol al III-lea, evenimente ce au tulburat linitea
regatului vreme de mai bine de un deceniu (1387-1399). Dac nici acest
moment, cunoscut doar din producia literar a viitorului predicator, nu permite
încadrarea precis a opiunilor politice ale familiei sale în contextul politic al
epocii, strlucita carier pe care tânrul din Capestrano avea s o înceap tocmai
10
Hofer, Johannes Kapistran, I, 29-30; Hofer, Giovanni da Capestrano, 54-55.
11
tefan Damian - Filippo De Marchis, Giovanni da Capestrano (1386-1456). Il mistero delle sue
reliquie. Contributo per una ricerca di storia francescana con le ultime acquisizioni
documentarie, în Vita Minorum, 64 (1993), p. 238-239.
12
Stanko Andri, The Miracles of St. John Capistran, Budapest, 1999, p. 22-24.
13
Ideea unor trsturi specifice spaiului politic i cultural dominat de angevini rezult din ce în ce
mai clar din câteva lucrri mai recente. Cfr. Norman J. Housley, The Italian Crusades. The Papal-
Angevin Alliance and the Crusades against Christian Lay Powers 1254-1343, Oxford, 1982, p. 30-
34; L’État angevin. Pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècle. Actes du colloque
international (Rome-Naples, 7-11 novembre 1995), Roma, 1998. Cfr., de asemenea, E.G. Léonard,
Les Angevins de Naples, Paris, 1954; B. Hóman, Gli Angioini di Napoli in Ungheria, Roma, 1938.
în aparatul administrativ al lui Ladislau I, participând, astfel, la efortul militar i

politic al ambiiosului rege pentru formarea unui “regat al Italiei”, pare, mai
degrab, o compensaie acordat lui pentru meritele tatlui. Formarea sa,
început în casa printeasc, se va perfeciona, ca i în cazul multor altor tineri
din Italia Central i Meridional, în Universitatea din Perugia, unde, începând
cu anul 1405-1406, pare s fi fost primit în Collegium Sapientiae, instituie
dorit de cardinalul Niccolò Carocci i destinat tinerilor merituoi lipsii de
posibiliti materiale. Datorit acestui binefctor, Ioan a putut urma cursurile de
drept civil i canonic inute, printre alii, de Pietro di Angelo degli Ubaldi,
profesor pe care îl va aminti cu plcere în producia omiletic de mai târziu. În
anul 1411 este numit consilier în cadrul Domus Sapientiae din Perugia, dat care
marcheaz încheierea studiilor sale de drept. Cariera tânrului jurist începe în
administraia regatului de Neapole în jurul acestei date, dei sursele sunt
ambigue14. Includerea sa între membrii curii judiciare (Vicaria) din Neapole i
informaia conform creia ar fi participat la procesul împotriva contelui Ladislau
Artus de Sant’Agata i a fiului acestuia, Ercole (1410), amintit de Paride dal
Pozzo în De sindicatu15, a fost recent contestat de Nicolini i Maffei16, fr ca
acest lucru s exclud deinerea unor alte funcii administrative sau judectoreti
în structurile regatului17. Numirea sa, îns, în prestigioasa funcie de judector ad
civilia pentru cartierul S. Susanna din Perugia (1413), imediat dup cucerirea
oraului din Umbria de ctre trupele lui Ladislau de Anjou – Durazzo, constituie
îns o dovad cert a legturilor sale cu curia regal din Neapole, bazându-se,
cel mai probabil, nu doar pe competena tânrului jurist ci i pe raportul un
raport de fidelitate consolidat dintre familia sa i rege. Pe de alt parte, talentul i
competena tânrului judector sunt dovedite de rmânerea sa în funcie i dup
moartea regelui Ladislau, în primvara anului 1414, în urma crui fapt, la 22 mai
1414, conducerea citadin era supus unor verificri (ad syndicatum). Dar
lucrurile aveau s se schimbe dup cucerirea oraului (la 12 iulie 1416) de ctre
trupele condotierului Braccio da Montone (Andrea Fortebracci, 1368-1424),
sprijinit de faciunile exilailor din Perugia. Dup relatarea unuia dintre primii
si biografi, confratele Nicola da Fara18, la iniiativa unuia dintre aceti nobili
14
Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 65, n. 32.
15
Paris de Puteo (Paride dal Pozzo, †1493), De syndicatu, Lyon, 1533. Cfr. Hofer, Giovanni da
Capestrano, p. 65, n. 32.
16
Nicolini, S. Giovanni, p. 47; D. Maffei, Di un inedito „de modo in iure studendi” di Diomede
Mariconda, în Studi in memoria di Giovanni Cassandro, Roma, 1991, II, p. 558, n. 23.
17
Hélène Angiolini, Giovanni da Capestrano, în Diz. Biogr. degli Italiani, LV, p. 744.
18
Nicolaus de Fara, Vita clarissimi viri Fratris Joannis de Capistrano în Acta Sanctorum,
octobris, Patrum Bollandistarum, ed. J. van Hecke, Paris - Roma, 1869, X, p. 440, n. 4.
exilai („a quodam exule clari ordinis Perusini adversae partis”), tânrul
judector avea s fie arestat i închis la Torgiano, pentru a fi eliberat de
adversarii si politici doar în urma rscumprrii libertii sale. Era momentul,
de care va aminti adesea în predici, al nruirii definitive a aspiraiilor sale spre o
carier lumeasc. Afirmaia poate fi îneleas mai bine în contextul politic mai
amplu al abandonrii proiectului unificrii peninsulei italiene sub propriul
sceptru de ctre regii de Neapole.
Conform tradiiei hagiografice, în decursul acestei detenii, Ioan de
Capestrano ar fi avut dou viziuni, în care Sfântul Francisc îl invita s se alture
Ordinului fondat de el. Cert este c, la eliberarea din închisoare, Ioan se va
altura comunitii franciscane de la Monteripido, din aproprierea oraului,
centru de iradiere în regiune a micrii de reînnoire spiritual început de
Paoluccio Vagnozzi dei Trinci (da Foligno) i transformat, tocmai în acei ani,
într-un program articulat i organic de via franciscan de ctre Bernardino da
Siena, de care, din acest moment, destinul lui Ioan de Capestrano va fi tot mai
strâns legat.
„Observana” lui Bernardino da Siena
Micarea observant franciscan, la care Ioan de Capestrano adera în

cursul anului 1416, se afla în acel moment într-o faz de expansiune i într-un
evident proces de instituionalizare, nu doar în Italia i în provinciile limitrofe ei
(numite cismontanae, adic „de dincoace de Alpi”, într-o optic care lua Roma
drept centru de referin, cuprinzând posesiunile Habsburgilor, regatele Ungariei
i Poloniei, Balcanii, ara Sfânt i Orientul Latin), ci i în provinciile
franciscane de dincolo de Alpi (aa-zisele provinciae ultramontanae, a Franei,
Portugaliei, Spaniei, Germaniei i a Nordului Europei)19. Fenomenul
observanelor, care implica i celelalte ordine mendicante, constituie, într-o
anumit msur, dup cum o demonstreaz studiile lui K. Elm, reversul
19
Observanele din aria ultramontana a Ordinului, în special cele din Frana, Burgundia sau
Spania, au o genez independent de cea a Observanei regulare a lui Bernardino da Siena, care
avea s se impun în provinciile cismontanae. Contiina acestui fapt este vie înc din prima oper
istoriografic dedicat micrii lui Bernardino: „De ultramontanis partibus, in quibus etiam
observantia revelata fuit, quo tempore et a quo sumpsit exordium notitiam non habui, nec
hactenus habere quaesivi” (Bernardini Aquilani, Chronica fratrum minorum observantiae, ed. L.
Lemmens, Romae, 1902).
mendicant al „reformei monastice” din rândul ordinelor contemplative20.

Observanele, al cror moment de genez trebuie cutat în intervalul 1368 –
141821, perioad de apogeu al crizei instituionale în Biserica apusean, sunt un
fenomen caracterizat de o pluralitate de centre de iradiere, care nu poate fi redus
la o unic iniiativ, ci presupune, mai degrab, un proces de convergen a mai
multor congregaii sau grupuri interesate de o trire mai profund a propriului
mesaj fondator i de o mai mare implicare în procesul de reînnoire a societii
cretine. Cazul Ordinului minorit, cel mai mare ordin mendicant al secolului al
XV-lea, este, de departe cel mai complex22. Un curent spiritual, inspirat de
memoria primei fraterniti a Sf. Francisc, dinaintea proceselor de
instituionalizare i clericalizare (circumscrise, temporal, între anii 1209-1260)23,
a existat dintotdeauna i a rezistat diferitelor tendine de edulcorare a asprimii
regulii fondatorului, în special în problema pauperitii voluntare, specifice
viziunii franciscane. Tensiunea intern, sdit de însui Sf. Francisc, va consta,
de-a lungul Evului Mediu i nu numai, tocmai în cutarea asidu a atingerii
idealului transpus în textele fondatoare (care, în viziunea autorului, ar fi trebuit
pstrate sine glosa, aparatul interpretativ care însoea orice text cu valoare
canonic, în spiritul tradiiei scolastice) i, pe de alt parte, în constrângerile, mai
ales de natur juridic, pe care trecerea de la prima fraternitas la o regula pe
deplin inserat în biseric aveau s le produc. Reapariia acestui curent
20
Reformbemühungen und Observanzbestrebungen im spätmittelalterlichen Ordenswesen, ed. K.
Elm, Berlin, 1989; Id., Riforme e osservanze nel XIV e XV secolo. Una Sinossi, în Ordini religiosi
e società politica in Italia e Germania nei secoli XIV e XV, ed. G. Chittolini – K. Elm, Bologna,
2001, p. 489-504.
21
Nimmo, The Genesis, p. 111.
22
Raoul Manselli (L’osservanza francescana: dinamica della sua formazione e fenomenologia, în
Elm, Reformbemühungen, p. 173-187) consider c între Observana franciscan i fenomenul mai
general al observanelor din secolul al XV-lea exist o diferen radical, întrucât, în opinia sa,
doar în Ordinul minorit a existat înc de la începuturi o tensiune pentru respectarea regulii
fondatorului spiritualiter. În acest sens, procesele de la începutul secolului al XV-lea nu ar fi
altceva decât „il fatto conclusivo di una lunga evoluzione storica, sociale e, non meno, anche
psicologica, le cui origini addirittura noi cogliamo nello stesso Francesco d’Assisi” (Ibid., p.
173).
23
Pentru raportul dintre învtura fondatorului i ordin, ca entitate instituional cu roluri i
obiective specifice în cadrul cretintii latine i, în special, pentru procesele de clericalizare (de
fapt, „sacerdotalizzazione”), cfr. Grado Giovanni Merlo, Storia di frate Francesco e dell’Ordine
dei Minori în Francesco d’Assisi e il primo secolo, p. 23-27; Id., Nel nome di San Francesco.
Storia dei frati Minori e del francescanesimo sino agli inizi del XVI secolo, Padova, 2003, p. 135-
200; L. C. Landini, The Causes of the Clericalization of the Order of Friars Minors 1209-1260 on
the light of early sources, Chicago, 1968; Raoul Manselli, La clericalizzazione dei Minori e san
Bonaventura, în San Bonaventura francescano, Todi, 1974, p. 181-208; N. Kuster, Tendenze di
marginalizzazione dei fratelli laici nella storia dell’Ordine fino al concilio di Lyon (1274), în
Analecta ordinis Fr. Min. Capuc., 112 (1996), p. 623-640.
spiritual24, dei în repetate rânduri redus la tcere, este explicat tocmai ca

reacie sau, mai precis, ca o serie de reacii la un curent „conventual”, mai
moderat în opiunile sale de via, care pân la jumtatea secolului al XV-lea va
deine în permanen controlul asupra ordinului.
Rezumându-ne la cazul Italiei (sau, mai exact, la provinciile cisalpinae
ale Ordinului), în acest curent spiritual din primul secol de dup Sf. Francisc
aveau s îi gseasc rdcinile, la cumpna dintre secolele XIV-XV, dou
importante micri de reînnoire a mesajului franciscan: pe de-o parte,
contestatarii franciscani ai autoritii papilor (i antipapilor) de dup Ioan al
XXII-lea, identificai cu numele generic de fraticelli i supui represiunii
antiereticale, i, pe de alt parte, micarea Observanei lui fra’ Paoluccio dei
Trinci da Foligno. Discipolii si, fratres simplices et devoti, încercau s rezolve
conflictul cu confraii conventuali cutând refugiu în srcia extrem a unei viei
retrase, de tip eremitic, departe de confortul vieii din convent („in locis devotis
seu heremitoriis devotorum frarum simplicium”)25. Dac originea celor dou
curente reformiste, atât a celui eterodox, cât i a celui rmas în ortodoxie, al
Observanei, se bazeaz pe motenirea comun a spiritualitii franciscane a
Spiritualilor din secolul al XIII-lea, evoluia ulterioar a celor dou curente avea
s decurg în direcii complet diferite. În timp ce grupurile de fraticelli erau
persecutai ca eretici i rebeli, fiind considerai printre principalii inamici ai
restauraiei pontificale înc din primii ani ai lui Martin al V-lea, Observana
franciscan reuea s se desprind treptat de dependena fa de conducerea
conventual a Ordinului, iniial prin abandonarea conventului i a oraului în
favoarea unei viei eremitice, iar, mai apoi, în virtutea asumrii unor roluri
specifice în slujba pontifilor romani26, prin înlocuirea în geografia sacr a Italiei
Centrale a comunitilor de confrai eterodoci. Dac în deceniul ase al
secolului al XIV-lea, un antecesor al Observanei precum fra’ Gentile da Spoleto
era încarcerat din ordinul inchizitorilor, în cadrul unei ample ofensive împotriva
grupurilor de fraticelli, în ultimul deceniu al secolului micarea de reînnoire a
24
Cfr. Spirituali e fraticelli dell’Italia centro orientale, numr special al revistei Picenum
Seraphicum, Falconara, 1974; A. Gattucci, Per una rilettura dello spiritualismo francescano. Note
introduttive, p. 76-189; precum i actele celui de-al II-lea colocviu Organizat de Societatea de
Studii Franciscane (Chi erano gli Spirituali?, Assisi, 1976); D. Burr, The Spiritual Franciscans:
from Protest to Persecution in the Century afther saint Francis, Philadelphia, 2001, M.F. Cusato,
Whence “The Community”?, în Franc. Studies, 60 (2002), p. 39-92.
25
Pe lâng tradiia oral transmis observanilor de spirituali, a fost dovedit i existena unei
tradiii textuale: R. Rusconi, La tradizione manoscritta delle opere degli Spirituali nelle
biblioteche dei predicatori e dei conventi dell’Osservanza, în Picenum Seraphicum, XII (1975),
63-137.
26
Mario Fois, I papi e l’Osservanza minoritica, în Il rinnovamento, p. 29-105.
spiritului franciscan reuea s-i „creeze autonomia identitii colective ca

urmare a progresivelor concesii acordate de papa Grigore al XI-lea i, mai ales,
de minitrii generali i provinciali”27.
Construcia unei identiti specifice stabile, bazat din punct de vedere
instituional pe subordonarea comunitilor observante italiene autoritii unui
„commissarius”, subordonat direct ministrului general, se fonda pe puternice
argumente simbolice care legau micarea de fondatorul Ordinului, primul între
toate fiind ocuparea locurilor legate, în fapt sau doar în memoria colectiv, de
viaa Sf. Francisc28. La cele 18 heremitoria sau loca devota câtigate în timpul
comisariatului fratelui Paoluccio da Foligno, toate extrem de importante din
punct de vedere simbolic, dar puin interesante pentru o via de tip conventual29,
aveau s se adauge alte 12 cu o rezonan similar, în primii ani ai secolului al
XV-lea. Observanii ajungeau, astfel, s ocupe un rol important în geografia
sacr a Italiei i a Cretintii apusene, care le întrea segregarea simbolic atât
de confraii „eterodoci”, cât i de cei conventuali, acuzai de „inobservantia
regulae”. Faza istoric imediat urmtoare avea s le garanteze succesul i
vizibilitatea: reluând un principiu prezent în învtura Sf. Francisc, i anume
îmbinarea unei viei contemplative, retrase, cu una activ, bine ancorat de
nevoile societii, observanii aveau s se reorienteze dinspre viaa de tip
eremitic, care le permisese o reînnoire a spiritualitii originare, spre una
arondat la nevoile vieii urbane. Studiile recente30 demonstreaz c, mai
degrab decât un abandon al locurilor de ermitaj „din pustie” (care, în fond,
aveau s-i pstreze neschimbate rolul i funciunile), la cumpna dintre
veacurile XIV – XV se asist la o schimbare în politica fondrii de noi loca i
conventuri, prin adoptarea unui model care avea s devin propriu observanilor,
„înuntru i, în acelai timp, în afara oraului”: noile loca se vor afla, din acest
27
Merlo (Nel nome, p. 302-303) identific în anii exercitrii funciunii de ministru general de
obedien roman de ctre Enrico da Asti (1388-1390) momentul constituirii bazelor instituionale
pentru funcionarea în mod separat a micrii observante.
28
Studiile recente demonstreaz existena unui proiect de reînnoire a spiritului originar franciscan,
urmat cu asiduitate de ctre observani, vreme de mai multe decenii. Cfr. Ugo Nicolini, Scritti di
storia, Napoli, 1993, în special p. 351-466 (studii publicate între anii 1960-1989) i Mario Sensi,
Le Osservanze francescane nell’Italia centrale (secoli XIV-XV), Roma, 1985.
29
Dintre care 12 în custodia de Assisi (Le Carceri, San Damiano, Rocchicciola), Perugia (Farneto,
Monte di Perugia, Montegiove), Todi (Montegiove, l’Eremita), Narni (Stroncone) i Valle
Spoletana (Giano, Monteluco, Pischia sau Brogliano), iar celelalte ase în Marca Anconitan.
30
Mario Sensi, Dal movimento eremitico alla regolare Osservanza francescana. L’opera di fra
Paoluccio Trinci, Assisi, 1992; G.G. Merlo, Dal deserto alla folla. Persistenti tensioni del
francescanesimo, în Predicazione francescana nel Quattrocento: committenza, ascolto, ricezione.
Atti del II Convegno internazionale di studi francescani (Padova, 26-27-28 marzo 1987), Vicenza,
1989 (= Le Venezie francescane, n. s., 6 (1989), fasc. 1), p. 61-65.
moment, cu precdere în preajma oraelor, în general în afara zidurilor, într-un

loc destul de retras încât s permit meditaia, dar suficient de aproape de cetate
pentru ca fraii s-i poat desfura activitatea pastoral cotidian. Ilustrativ, în
acest sens, ni se pare situaia oraului Perugia, important centru urban i, mai
ales, universitar, unde fraticelli îi gsiser un numr relevant de susintori, iar
confraii de conventu nu reueau s se impun. Aici, pentru prima oar (deja în
1374), Ordinul avea s apeleze la „adevraii discipoli ai lui Francisc” (cum,
ceva mai târziu, avea s îi numeasc cu emfaz cronicarul micrii, Bernardino
Aquilano), pentru ca, prin viaa exemplar i celebrarea oficiului divin,
colectivitatea citadin s se afle sub protecia divin i s fie aprat de toate
relele. Într-un secol dominat de fric i dezordine, cum este cel al Marii Schisme
a Occidentului, în care orice rebeliune putea fi interpretat ca erezie, cu imediate
consecine politice asupra întregii colectiviti, devenea, astfel, vital cutarea
unor forme de protecie absolute, valabile împotriva oricrui tip de agresor i
conforme unui modelului cretin general valabil, capabil s depeasc, aadar,
faciunea.
Apariia unor modele de sanctitate diferite fa de cele din secolele
precedente, pe care studiile lui André Vauchez31 le-au pus recent în lumin, va fi
dictat i de aceste considerente, strâns legate de înflorirea oraelor, noi centre
de evanghelizare a teritoriului. Observana franciscan va participa din plin la
conformarea societii la aceste noi modele, fr s abandoneze câtui de puin
modelul franciscan originar, „care trebuie privit nu într-un mod static sau rigid,
ci în mod dinamic i cumulativ din punct de vedere textual” [tr. n.]32. Mutarea
interesului observanilor franciscani „dinspre pustie spre mulime” va implica,
astfel, necesitatea recrutrii unor oameni cu o formaie intelectual mai
complex decât acei fratres simplices de la sfâritul secolului al XIV-lea, mai
api pentru contactul cu mulimile în calitate de predicatori de succes i mai
competeni în raporturile cu structurile citadine de conducere i cu deintorii
puterii politice, în special graie unei formaii de tip juridic. Dei un important
numr de confrai instruii fuseser atrai de modelul de via propus de fra’
Paoluccio da Foligno, înc din ultimele decenii ale secolului al XIV-lea, ceea ce
sugereaz faptul c „rigorismul sihstriei nu s-a caracterizat prin închistare i
marginalitate i nici prin incultur” [tr. n.]33, la începutul secolului al XV-lea
locurile de eremitaj din Italia Central sunt ocupate de o nou generaie de
31
Cfr. André Vauchez, La sainteté en Occident aux derniers siècles du Moyen Age d’après les
procès de canonisation et les documents hagiographiques, Rome, 1988, p. 583-622.
32
Merlo, Nel nome, p. 306.
33
confrai, adesea având o formaie universitar, provenii din diferitele pri ale
Europei. Astfel, printre cei cu roluri de conducere în cadrul Ordinului, pot fi
amintii un Tadeu din Irlanda, gardian (superior al conventului) de la
Monteripido, un Konrad de Alemannia la cel din Farneto sau Ioan de Saxonia la
conventul Carceri din Assisi, un Henric de Anglia la Cerbarolo, dar i italienii
Andrea da Gravina la conventul Eremita i Abbondio da Como la Stroncone.
Acest cosmopolitism nu putea fi garantat decât prin focalizarea eforturilor de
recrutare a noi frai tocmai asupra centrelor universitare, primul între toate
studium-ul universitar din Perugia. Din rândul studenilor i doctorilor perugini
vor fi recrutai nu doar oameni cu formaie teologic ci, fapt ce va condiiona
evoluia instituional a micrii, oameni cu o formaie juridic solid. Este cazul
fratelui Marco da Bergamo, gardian al conventului din Monteripido, „om
prudent i expert, de vocaie tardiv, instruit într-ale dreptului” [tr. n.]34, prim
maestru de via franciscan al lui Ioan de Capestrano. Stabilirea rolului pe care
Marco da Bergamo l-a jucat în cursul evenimentelor din vara anului 141635 este
dificil de dezvelit din pliurile naraiunii hagiografice, îns paralelismul dintre
vocaiile lor tardive, formaia juridic i exercitarea de funcii publice înaintea
intrrii în Ordin sugereaz o atenie special a conducerii micrii observante
pentru atragerea de vocaii din rândul juritilor, cu un rol esenial în procesul de
instituionalizare.
Un itinerar formativ cu totul aparte avea s îl urmeze întâiul franciscan
observant ajuns la gloria altarelor, Bernardino da Siena (1380-1444)36, care, în
primii ani ai secolului al XV-lea, îi forma propria cultur religioas mult în
afara obinuitelor canale ale scolasticii, în centrele de ermitaj din Umbria i
Toscana, conformând, astfel, spiritul opoziiei la academism, care avea s
caracterizeze epoca de maturitate a Observanei. În acest spirit, predicatorul prin
excelen al secolului al XV-lea elabora un sistem în care mijloacele culturale
ale epocii aveau s fie difuzate unui public larg prin formele specifice
34
Wadding, Annales, IX, p. 60.
35
Nicolaus de Fara, Vita clarissimi (în Acta Sanctorum, Octobris, X, p. 422); Cfr. Hofer, Johannes
Kapistran, I, p. 64.
36
V. Facchinetti, San Bernardino da Siena. Mistico sole del secolo XV, Milano, 1933; extrem de
util profilul lui Raoul Manselli, Bernardino da Siena (santo), în Diz. Biogr. degli Italiani, IX,
Roma, 1967, p. 215-226. Trei importante culegeri de studii recente întregesc cunotinele despre
“noul apostol al Italiei”: Bernardino predicatore nella società del suo tempo, Todi, 1976; Atti del
Convegno storico bernardiniano in occasione del VI Centenario della nascita di san Bernardino
da Siena, L’Aquila, 1982; Atti del simposio internazionale cateriniano-bernardiniano, îngr. de D.
Maffei - R. Nordi, Siena 1982. Cu privire la influena sa asupra modelului observant de sanctitate,
cfr. M. Montesano, La memoria dell’esperienza di Bernardino da Siena nell’agiografia del XV
secolo, în Hagiographica, 1 (1994), p. 271-286.
predicaiei, într-o viziune utilitarist asupra rostului actului cultural. Refuzul su
fa de activitatea intelectual ca scop în sine i închis în sine, stabilea bazele
acelui raport ambiguu care avea s persiste pân la începutul secolului al XVI-
lea între Observana franciscan i curentul umanist în plin ascensiune: atitudini
care merg de la cea polemic, a lui Poggio Bracciolini, Leonardo Bruni sau
Lorenzo Valla, la cea admirativ i adesea chiar condescendent a lui Flavio
Biondo sau Enea Silvio Piccolomini37. Nu întâmpltor, observ G. Grado Merlo,
cronica lui Bernardino Aquilano îi reine între „primii i principalii frai primii
în familia [observant]” pe principalii predicatori din primele trei generaii
observante: Giovanni da Stroncone, Filippo dall’Aquila i Bernardino da Siena.
Odat cu Bernardino, eremitajul este „în mod definitiv lsat deoparte, rmânând
un punct de pornire simbolic spre un activism pastoral care se orienteaz în mod
hotrât înspre societate, arie privilegiat pentru un mesaj etico-religios
restaurator” [tr. n.] 38. Prin predicaie, acest mesaj primete valene mult mai
largi decât efortul iniial de disciplinare intern a Ordinului, extinzându-se la
„disciplinarea social”, la conformarea societii la o moral rigid impus la
nivelul tririi vieii comune cotidiene, conform unui model ideal definit din ce în
ce mai precis, pe msura maturizrii refleciei observante despre societatea
cretin. În participarea lor la acest efort de conformare social i cultural, atât
de strâns împletit cu proteicele construcii politice ale Italiei secolului al XV-lea,
pentru supravieuirea crora era indispensabil, adesea, gsirea unor garanii de
ordin spiritual39, observanii propuneau un model cretin organic, implicând nu
numai o reînnoire la nivelul spiritualitii, ci în toate dimensiunile vieii sociale,
de la coeziunea corpului politic, la construcia dreptului citadin, la etica
economic sau activitatea diplomatic.
37
Recent, pe aceast tem: cfr. Francesco Bruni, La città divisa. Le parti e il bene comune da
Dante al Guicciardini, Bologna, 2003, p. 405-429; Id., Di alcuni giudizi di Flavio Biondo sugli
Osservanti Francescani, în Arch. Franc. Hist., 98 (2005), p. 159-164. De asemenea, cfr. K. Elm,
L’osservanza francescana come riforma culturale, în Le Venezie Francescane s.n., 6 (1989), p.
15-30 i în Id., Alla sequela di Francesco d’Assisi. Contributi di storia francescana, S. Maria degli
Angeli (Assisi), 2004, p. 345-361; F. Mormando, The Humanists, the Pagan Classic and S.
Bernardino da Siena, în Laurentianum, 27 (1986), p. 72-97.
38
39
Letizia Pellegrini, Lo sviluppo dell’Osservanza minoritica (1368-1517), în I francescani nelle
Marche, p. 54-65. De asemenea, G. G. Merlo, Tra eremo e città, p. 113-147; Id., Ordini
mendicanti e potere: l’Osservanza minoritica cismontana, in Vite di eretici e storie di frati, p. 267-
301.
Predicatorul
La scurt vreme dup îmbrcarea rasei franciscane, în 1417, odat cu

primirea ordinelor minore, Ioan de Capestrano îi începea cariera de predicator,
care avea s-l fac cunoscut în întreaga Italie i, ceva mai târziu, în toat
Europa. Întâlnirea cu noua manier de a predica, pe care Bernardino da Siena, ca
i ali reformatori ai epocii40, o indicase ca fiind cea mai bun modalitate pentru
reformarea societii cretine deja din cursul anului 1412, trebuie s se fi produs
înc din timpul noviciatului41. Dei contactul dintre cei doi pare s se fi produs
doar mai târziu, maniera de a predica a lui Bernardino pare s îl fi influenat pe
Ioan de Capestrano înc din primii ani, fapt confirmat de numeroasele referiri în
predicile sale la anul crucial pentru predicaia bernardian 1412, în raport cu
începuturile propriei sale activiti omiletice42. Influena devine mai evident
dac se ia în considerare faptul c lui Bernardino da Siena îi era acordat de
ctre pap, în preajma anilor ’20, sarcina de a readuce sub obediena pontifical
oraele din Statul Papal, ocazie pentru lansarea unor ample campanii de
pastoraie urban43 concentrat într-o prim faz în Umbria, Toscana i Marche,
în care Ioan de Capestrano nu va întârzia s se implice. În mod cert, îns,
întâlnirea dintre cei doi predicatori avea s aib loc în anii 1423-1424, în
contextul ultimelor sesiuni ale Conciliului de la Pavia - Siena, moment din care,
dat i vizibilitatea de care figurile lor începeau s se bucure, aciunile celor doi
ni se dezvluie ca fiind pe deplin coordonate. Influena lui Bernardino asupra
artei omiletice a mai tânrului confrate este evident dac se analizeaz
manuscrisul ce conine ciclul omiletic inut de Capestrano la Siena, unde, alturi
de propriile compoziii, apar i versiuni latine ale predicilor lui Bernardino,
40
Jean Charlier, supranumit Gerson (1363-1429), ilustru predicator din generaia anterioar lui
Bernardino definea ca îndatorire fundamental a curailor exercitarea predicaiei, învtur i
illuminatio pentru popor, limitat îns la adevrurile eseniale ale bisericii, la credin, porunci i
pcate capitale. Alta este poziia ordinelor mendicante, favorabile unor figuri profesioniste de
predicatori. Cfr. L. P. Pascoe, Jean Gerson, principles of Church Reform, Leyde, 1973, p. 152-
153.
41
42
Într-una din predicile vieneze, Ioan de Capestrano amintete de faptul c Bernardino începuse s
predice în noua sa manier cu cinci ani înaintea intrrii sale în Ordin, adic tocmai în 1412 (Viena,
Biblioteca Naional, Codex Maria Saal, f. 214v i Monaco, Cod. Lat. 16191, f. 305r. Cfr. Hofer,
Giovanni da Capestrano, p. 116).
43
Cfr. Stanislao da Campagnola, Le origini francescane come problema storiografico, Perugia,
1974, p. 73-82; H. Martin, La predicazione e le masse nel XV secolo. Fattori e limiti di un
successo, în Storia vissuta del popolo cristiano, sub îngrijirea lui J. Delumeau, ed. it. F. Bolgiani,
Torino, 1985, p. 455-489; R. Rusconi, La predicazione minoritica in Europa nei secoli XIII-XV, în
Francesco, francescanesimo e la cultura della nuova Europa, ed. I. Baldelli - A. M. Romanini,
Roma 1986, p. 141-165.
ajunse la noi i în reportationes în italian, împreun cu întreg ciclul senez44.

Din acest moment, paralelismul dintre aciunile celor doi devine din ce în ce mai
evident, cuprinzând pân la jumtatea anilor ’30 întreaga Italie Central, iar în
anii urmtori i pe cea Septentrional. Dou alte importante figuri de predicatori
li se alturau înc din anii 1415-16: Iacob de Marchia (1393-1476), ale crui
eforturi, începute în Marca Anconitan, aveau s se extind începând cu anii
1434 la Balcani i la Regatul ungar, i Alberto da Sarteano (1385-1450), a crui
elocven datorat unei formaii de tip umanist urma s-i asigure în epoc
renumele de rex predicatorum45. Sinergia aciunilor acestor predicatori, pe drept
definii quattor columnae Observantiae, dar i a altor figuri definite „minore”,
va conduce la un adevrat succes modelul omiletic bernardian, permiând o
cretere susinut a numrului de frai adereni la Observan. În secolul al XV-
lea figura presupunea anumite transformri fa de modelul mendicant format în
decursul secolelor XIII-XIV. Dac, în ceea ce privete cursus studiorum46,
inovaiile in mai degrab de o anumit contingen pentru a putea face fa în
timp scurt numrului mare de invitaii din partea oraelor i episcopilor, noul
model propus i incarnat de Bernardino presupune deschidere apostolic,
itineran i mobilitate profesional. La cererea credincioilor, adesea prin
interveniile principilor i a confrailor din zon, predicatorul întreprinde cicluri
de predicaie mai lungi (cum sunt cele quaresimale, din postul Patilor,
specialitate a Ordinului minorit) sau mai scurte, de o zi sau mai multe, în jurul
unei anumite teme. Ziua predicatorului este scandat de aceste repere temporale:
sosire târzie, în cursul serii precedente în conventul citadin sau în reedina
episcopal care îl gzduiete, lungi ore de veghe de pregtire, trezire înaintea
zorilor pentru montarea în pia sau într-o biseric mare a amvonului mobil i
pentru celebrarea liturghiei, predicaie (care, adesea, ocup toat prima parte a
44
Capestrano. Convento S. Francesco. Cod. XXXI, f. 127r-139v. Cfr. Angiolini, Giovanni, p. 745.
Pentru o introducere în problema raportului dintre textul latin scris i predicaia în limba
vernacular, cfr. C. Delcorno, Nota sulla tradizione manoscritta delle prediche volgari in San
Bernardino da Siena, în Arch. Franc. Hist., 73 (1980), p. 90-123.
45
E. Cerulli, Berdini, Alberto (in religione Alberto da Sarteano), în Diz. Biogr. degli Italiani, VIII,
Roma, 1966, p. 800-804; Id., Alberto da Sarteano nel sesto centenario della nascita (1385—
1985), Firenze, 1985 (= Studi francescani, 82).
46
Începând cu sfâritul secolului al XIII-lea, programul formativ al predicatorilor din ordinele
mendicante presupunea trecerea succesiv a novicilor printr-un prim ciclu, organizat în cadrul
conventului, cuprinzând studium artis (gramatic, retoric), studium nature (tiine naturale),
logic, sentinele lui Pietro Lombardo i Sfânta Scriptur; un al doilea gradus presupunea
perfecionarea cunotinelor într-unul dintre marile centre universitare i atingerea gradului de
lector sententiarum sau lector (bacalaureatus) principalis. Studiile teologice încheiau cursus
studiorum. Cfr. Carlo Delcorno, Giordano da Pisa e l’antica predicazione volgare, Firenze, 1975,
p. 7-9.
zilei i poate continua în cursul dup-amiezii), strângerea lucrurilor i plecarea,

pe jos, în cursul dimineii urmtoare. Toate aceste operaiuni sunt, evident,
îngreunate de frenezia i curiozitatea mulimii, care îl ateapt pân la ore târzii
i îl însoete permanent, de bolnavii care îi cer intervenia i rugciunile, de
oameni bogai i influeni care îi solicit compania.
Dincolo de complexitatea inovaiilor pe care arta omiletic a lui
Bernardino o presupune47 relansarea predicaiei în pia, locuri prin excelen
deschise mulimii dar i centre simbolice ale vieii publice, pun predicatorul în
mijlocul unui adevrat spectacol mediatic avant la lettre48, permiându-i lansarea
de intervenii adesea radicale, atât la nivelul etico-religios, cât i la cel socio-
politic. Acelai impact asupra unui public cât mai larg îl are i cultul pentru
numele lui Hristos, sub forma trigramei YHS, adoptat de mistici din diferite
ordine (nu întâmpltor simbolul avea s apar i pe stindardul Ioanei d’Arc, sub
influena observanilor din Orléans49), dar ai crui principali promotori aveau s
fie Bernardino i confraii si începând cu anul 141850. Cultul, nou, i, în acelai
timp, profund înrdcinat în tradiia franciscan, cu ecouri în producia literar a
lui Gilbert de Tournai i Ubertino da Casale51, urma s cunoasc o ampl
rspândire, în spaiile publice i private, înlocuind simboluri aflate, în viziunea
47
C. Delcorno, L'Ars praedicandi di Bernardino da Siena, în Atti del simposio internazionale
cateriniano-bernardiniano, ed. D. Maffei - P. Nardi, Siena, 1982, p. 419-449; Thomas M.
Charland, Artes praedicandi. Contribution à l’histoire de la rétorique au Moyen Age, Paris-Ottawa
1936.
48
Z. Zafarana, Bernardino nella storia della predicazione popolare, în Bernardino predicatore
nella società del suo tempo (Convegni del Centro di Studi sulla spiritualità medievale, 16), Todi,
1976, p. 41-70.
49
În principal prin franciscanul care i-a stat alturi în timpul procesului inchizitorial de la Rouen,
fratele Richard, aflat în relaii de prietenie cu Bernardino da Siena. Cfr. Antoine de Serént, Jeane
d’Arc et l’Ordre de S. François, în Revue d’histoire franciscaine, 8(1931), p. 261-92; Jules de la
Martiniere, Frére Richard et Jeanne d’Arc à Orleans, mars-juillet 1430, în Le Moyen Age, 44 n.s.
(1934), p. 184-98; de asemenea, mai recent, André Vauchez, Influences franciscaines et réseaux
aristocratiques dans le Val de Loire: autour de la bienheureuse Jeanne-Marie de Maillé, în
Mouvements franciscains et société française, XIIe-XXe siècles, ed. A. Vauchez, Paris, 1984, p.
104.
50
Daniel Arasse, Iconographie et évolution spirituelle: la tablette de saint Bernardin de Sienne, în
Iconographie et Spiritualité, Revue d’histoire de la spiritualité, 50 (1975), fasc. 3-4, p. 444-445; L.
McAodha, The Holy Name of Jesus in the Preaching of St. Bernardine of Siena, în Franciscan
Studies, 29 (1969), p. 37-65.
51
Bernardino da Siena, Prediche volgari sul Campo di Siena 1427, ed. Carlo Delcorno, Milano,
Rusconi, 1989, p. 8; Cfr. G. Melani, San Bernardino da Siena e il Nome di Gesù, în S. Bernardino
da Siena. Saggi e ricerche pubblicati nel quinto centenario della morte (1444-1944), Milano,
1945, p. 248-252.
bernardian, sub incidena rului, oferind “o summa de cultur teologic i

moral, un catehism tradus în simboluri, linii i culori” [tr. n.]52.
Unul dintre principalele rituri ale acestei ideale salus publica, care
însoesc permanent ciclurile de predicaie concentrate în perioadele simbolice ale
anului liturgic (cel mai adesea în postul Patilor, dar i în cel al Crciunului etc.),
sunt reconcilierile publice sau private între familiile rivale sau între diferitele
grupuri citadine sau comuniti aflate în conflict. Acest rol de arbitri ai pcii,
component important i a pastoralei lui Iacob de Marchia sau Ioan de
Capestrano i în Regatul ungar, depea tradiionalele cadre ale riturilor de pace
universal valabile în biseric, implicând adesea dimensiunea juridic, sub forma
unor acorduri notariale între prile implicate53. Dac, în fond, reconcilierile
private in de o anumit dimensiune infrajudiciar54 a justiiei publice,
dimensiunea juridic este cu atât mai evident în cazul pcilor publice, prilej
pentru încheierea de adevrate tratate între comuniti sau pri ale acestora, dar
i, foarte adesea, ocazie pentru intervenia predicatorului la nivelul dreptului
citadin. În vara anului 1423, Capestrano media pacea între oraul Aquila i
condotierul Braccio da Montone55, iar în 1426 era implicat în reconcilierea
contesei de Popoli, Maria Cantelmo, cu anumii membri ai familiei Merolini,
exilai din Sulmona; la începutul anului urmtor media conflictul dintre oraele
din Abruzzi Ortona i Lanciano pentru controlul în comun a importantelor
beneficii rezultate din drepturile comerciale acordate aceastuia din urm de regii
de Neapole. La intervenia sa, (la 3 mai) regina Ioana a II-a de Anjou, i (pe 21
mai) ducele de Calabria, Ludovic al III-lea de Anjou, ratificau acordul atins în
urma arbitrajului. Astfel de arbitraje vor fi recurente i în activitatea sa ulterioar
52
Cfr. V. Pacelli, Il “Monogramma” bernardiano: origine, diffusione e sviluppo, în S. Bernardino
predicatore e pellegrino. Atti del Convegno Nazionale di studi bernardiani, Maiori, 20-22 iunie
1980, ed. F. D’Episcopo, Galatina, 1985, p. 256.
53
Mario Sensi, Le paci private fra Tre e Quattrocento, în La pace tra realtà e utopia (Quaderni di
Storia Religiosa), Verona, 2005, p. 159-200; Vito Rovigo, Le paci private: motivazioni religiose
nelle fonti veronesi del Quattrocento, Ibid., p. 201-235.
54
Studiile pe tema infrajustiiei la începuturile epocii moderne constituie punct de întâlnire
privilegiat al unui fructuos dialog interdisciplinar dintre istoria dreptului i istoria social, iniiat de
M. Sbriccoli, Storia del diritto e storia della società. Questioni di metodo e problemi di ricerca, în
Storia sociale e dimensione giuridica. Strumenti d’indagine e ipotesi di lavoro. Atti dell’incontro
di studio (Firenze 26-27 aprilie 1985), îngrijit de P. Grossi, Milano, 1986, p. 127-148. Mai recent:
A. Zorzi, Giustizia criminale e criminalità nell’Italia del tardo medioevo: studi e prospettive di
ricerca, în Società e Storia, 46 (1989), p. 923-965; Id., La storia della giustizia. Orientamenti
della ricerca internazionale, în Ricerche Storiche, 26/1 (1996), p. 97-100. Pentru evoluiile
ulterioare (sec. XVI-XVII), cfr. Adriano Prosperi, Tribunali della coscienza. Inquisitori,
confessori, missionari, Torino, 1996, p. 642-649.
55
Hofer, Giovanni da Capestrano, I, p. 112.
i vor constitui una dintre componentele importante ale misiunii la Nord de Alpi,
din anii 1451-1456.
Formaia juridic a lui Ioan de Capestrano pare s fi încurajat acest tip de
intervenii, fapt mai evident în cazul participrii la redactarea legislaiei citadine,
care poart amprenta moralei i eticii observante. Primul demers de acest tip din
Italia Central, aa-numitele Statuta Bernardiana ale oraului Perugia din 1425,
poart amprenta învturilor lui Bernardino, prezent în forul legislativ, îns
secondat de Ioan de Capestrano, a crui bogat experien juridic, precum i
buna cunoatere a realitilor citadine îl propuneau drept interlocutor ideal
pentru acest prim experiment juridic al Observanilor56. Dincolo de
reinterpretarea conceptului de superfluum i combaterea luxului, adesea atacat i
în omiletica observant57, o serie de norme fceau referire la etica economic,
reflectând teoriile economice minorite referitoare la bogie, schimburi, preuri,
moned i camt58, precum i evoluiile lor în reflecia bernardian59. Dac
problema producerii dobânzii pentru sumele împrumutate (sintetizat de
faimosul dicton aristotelian pecunia pecuniam parere non potest, ce fcuse
obiectul dezbaterilor universitare - i nu numai - din secolele precedente) este, în
reflecia economic franciscan din secolul al XV-lea, una deja rezolvat,
cuantumul just al acesteia constituie centrul dezbaterii. În încercarea de a
reglementa juridic aceast problem, observanii aveau s intervin atât direct, la
nivel statutar, cât i indirect, prin producia omiletic i influenarea factorilor
decizionali. Într-un secol în care cererea de capital era enorm, Capestrano
identifica tocmai în valorile circulante limfa vital a societii cretine
(sanguinem Christianitatis), stabilind modalitile etic corecte de a le obine60.
56
Angiolini, Giovanni, p. 746; J.-C. Marie Viguer, Bernardino et la vie citadine, în Bernardino
predicatore, p. 276-280.
57
Ioan de Capestrano însui este autorul unei opere cu titlul Tractatus de unu cuiuscumque ornatu,
ed. A. Chiappini, Siena, 1956 (dup Mss. Cap. IX, f. 134-165), dar i a unei impresionante serii de
sermones pe aceast tem.
58
R. De Roover, San Bernardino of Siena and Sant’Antonino of Florence: the two Great
Economic Thinkers of the Middle Ages, Boston, Baker Library, 1967; O. Langholm, Economics in
the Medieval Schools. Wealth, Exchange, Value, Money and Usury according to the Paris
Theological Tradition, 1200-1350, Leiden-New York-Köln, 1992; Giacomo Todeschini, Teorie
economiche francescane e presenza ebraica in Italia (1380-1462 c.), în Il rinnovamento, p. 195-
227; Id., Usus raptus. Denaro e merci in Giovanni da Capestrano, in A Ovidio Capitani. Scritti
degli allievi bolognesi, ed. M.C. De Matteis, Bologna, 1990, p. 159-188; Id., Usura ebraica e
identità economica cristiana: la discussione medievale, in Storia d’Italia. Annali XI: Gli Ebrei in
Italia, I, Torino, 1996, p. 289-318.
59
A. Spicciani, Sant’Antonino, san Bernardino e Pier di Giovanni Olivi nel pensiero economico
medievale, în Storia d’Italia. Annali XI, p. 93-120; O. Capitani, San Bernardino e l’etica
economica, Ibid., p. 121-141.
60
G. Todeschini, Usus raptus, p. 159-188.
Problema pare s îl fi preocupat în mod deosebit, fcând obiectul unor cicluri

omiletice, maturitatea refleciei sale pe aceast tem fiind atins în ciclul
quaresimal veronez din anul 1438, în urma cruia îi dezvolta teoriile într-un
tratat intitulat De usura (sau De cupiditate), care, spre sfâritul secolului, avea s
cunoasc i lumina tiparului61.
Abordarea de ctre Observani a problemei cametei îmbrac, îns, i o
latur mai întunecat. În încercarea de a conforma societatea cretin la
principiile unei etici economice mai stricte, ei loveau în drepturile i privilegiile
comunitilor evreieti i, mai ales, a elitelor lor, ce în mod tradiional exercitau
aceste roluri financiare. Studiile lui Giacomo Todeschini62 relev rolul de prim
ordin asumat de Ioan de Capestrano în cadrul acestui conflict, care, în câteva
rânduri, degenereaz chiar în tumulturi i violene citadine (cum sunt cele de la
Wrocław / Breslau, din primvara anului 1453), opunându-i pe mendicani
comunitilor evreieti63. Se pare c la intervenia lui Capestrano, în cursul
anului 1427, regina Ioana a II-a de Neapole revoca privilegiile acordate anterior
comunitilor evreieti din regat cu privire la exercitarea cametei i îi acorda
franciscanului ample puteri pentru aplicarea noilor dispoziii legale. Implicarea
sa pe lâng Eugeniu al IV-lea în 1442 i pe lâng Nicolae al V-lea în 1447 duce
la restabilirea mai vechilor prevederi canonice în materie, mai dure decât noile
reglementri referitoare la drepturile comunitilor evreieti64. Inimiciia
franciscanilor fa de evrei pare s nu se fi rezumat doar la acuzaia, adesea
lansat împotriva lor, de a parazita societatea cretin, prin practica cmtriei.
Prevederile legale restaurate de Eugeniu al IV-lea lsau mân liber
mendicanilor pentru convertirea membrilor comunitii evreieti, în cursul
jubileului din 1450 Ioan de Capestrano participând la o disput public cu un
rabin roman, altfel necunoscut, pe nume Gamaliele ben Salomo, care, la sfâritul
acestui adevrat spectacol pentru pelerinii sosii în Cetatea etern, accepta
botezul cretin65. Dincolo de unele efecte nefaste, reflecia economic a lui
Bernardino da Siena i, mai ales, a lui Ioan de Capestrano, aveau s produc i
efecte pozitive. La scurt vreme dup moartea lor, bazându-se pe teoriile
dezvoltate i rspândite de ei, discipolii lor constituiau primele instituii de într-
61
Ioannes de Capistrano, De usura, Colonia, 1480.
62
Todeschini, Teorie, p. 195-227; Id., Usura ebraica, p. 289-318.
63
Pentru o util sintez cfr. J. Cohen, The Friars and the Jews. The Evolution of Medieval
Antijudaism, Ithaca-London, 1986.
64
Attilio Milano, Storia degli ebrei in Italia, Torino, 1963, p. 154-157. De asemenea, cfr. Mariano
da Alatri, Francescani e banchieri ebrei nelle città d'Italia durante il Quattrocento, Falconara,
1972.
65
ajutorare financiar a membrilor societii czui în mizerie, cunoscute în epoc

sub numele de monti di pietà66, Perugia fiind, i de aceast dat, laboratorul ideal
(1462), urmat la scurt vreme de alte orae din Umbria, Marche i Toscana, dar
i Nordul Italiei. Spre sfâritul secolului peste treizeci de orae italiene
adoptaser acest model de succes, înfiinând o instituie financiar de acest tip.
În slujba papilor
La scurt vreme dup primirea ordinelor preoeti, Ioan de Capestrano

putea fi considerat ca fiind unul dintre cei mai remarcabili exponeni ai ordinului
su. Succesul fulminant se datora atât solidei sale formaii juridice i cât i
asumrii unei viei religioase de extrem rigoare, care aveau s-l transforme
rapid într-unul dintre oamenii de încredere ai papilor, angajai în procesul de
restauraie a autoritii pontificale. Înc în cursul lunii mai 1418, Martin al V-lea,
recent restabilit ca unic pap de Conciliul de la Konstanz, îl numea inchizitor
împotriva rebelilor fraticelli, surs de dezordine în Statul Papal67. Rezolvarea
acestei probleme, doar aparent interne Ordinului, atât prin mijloace de coerciie
la ortodoxie, cât i prin mijloacele de propagand aflate la dispoziia
predicatorului (a cror importan adesea este ignorat68), necesita, îns, mult
timp i un efort susinut, dat fiind influena de care aceti franciscani acuzai de
pontifi de lesmajestate se bucurau în rândul populaiei. Însrcinarea îi va fi
reînnoit i extins i în cursul anilor 1426-1427, când îl va avea ca însoitor pe
66
Cfr. M. G. Muzzarelli, Il denaro e la salvezza. L’invenzione del Monte di pietà, Bologna, 2001;
de asemenea, A. Ghinato, Studi e documenti intorno ai primitivi Monti di Pietà, I-V, Roma, 1956-
1963; Id., I Monti di Pietà istituzione Francescana, în Picenum seraphicum, 9 (1972), p. 7-62; V.
Meneghin, Bernardino da Feltre e i Monti di Pietà, Vicenza 1974; G. Albini, Sulle origini dei
Monti di Pietà nel ducato di Milano, în Archivio storico lombardo, 111 (1985), p. 67-113;
Bernardino da Feltre a Pavia: la predicazione e la fondazione del Monte di Pietà, ed. R. Crotti
Pasi, Como, 1994; Marco da Montegallo (1425-1496): il tempo, la vita, le opere, ed. D.
Montanari, Padova, 1999.
67
Informaia provine dintr-o scrisoare a lui Ioan de Capestrano ctre papa Nicolae al V-lea (10
ianuarie 1452), unde afirm: “Primo anno Martini, antequam de Constancia recessisset, incepi
exercitium contra hereticos de falsa opinione, contra quos Mantue habui litteras a felicis
recordacionis Martino, quas eciam nunc teneo, licet illae non extendantur ad alias haereses”,
citat de Wadding (Annales, XII, p. 156) i comentat de Prandži (De ordinatione, p.79 i urm.;
textul la p. 81).
68
G.G. Merlo, Coercition et orthodoxie: modalités de comunication et d’imposition d’un message
religieux hégémonique, în Faire croire. Modalités de la diffusion et de la réception des messages
religieux du XIIe au XVe siècle, Rome, 1981, p. 101-118.
confratele Iacob de Marchia69, i mai târziu, în 1449, când aciunea închizitorial

va fi încheiat în prezena papei Nicolae al V-lea, la Fabriano. În urma
succesului obinut în campaniile pentru eradicarea acestei erezii, în 1432 era
însrcinat s rspund printr-un tratat70 la acuzaiile ridicate împotriva
conducerii Ordinului de franciscanul catalan Filip Berbegal, acuzat mai apoi de
erezie. Câiva ani mai târziu, primea sarcina de a verifica reforma anumitor
comuniti monastice (cum ar fi cea a gesuailor din Veneia sau a conventului
clariselor din Ferrara). Tipologia însrcinrilor inchizitoriale acordate lui Ioan de
Capestrano, cu precdere în timpul pontificatelor lui Eugeniu al IV-lea i
Nicolae al V-lea, las s se întrevad o specializare a sa aa-zisele „erezii ale
insubordonrii”, specifice finalului de Ev Mediu, care echivalau rebeliunea în
plan religios (dar uneori i în cel politic) cu devierea de natur dogmatic71.
Pe de alt parte, capacitile sale diplomatice aveau s fie, i ele, larg
utilizare de pontifi. În cursul anilor 1435-1436, papa Eugeniu al IV-lea îl
însrcina cu o delicat misiune în Regatul de Neapole, în toiul luptelor dintre
angevini i aragonezi pentru posesia Siciliei, iar câiva ani mai târziu, în 1439, îi
era solicitat intervenia pe lâng ducele de Milano, Filippo Maria Visconti,
pentru a nu permite ca acesta s abandoneze obediena roman în favoarea
ultimului antipap din Biserica occidental (nimeni altul decât socrul ducelui,
Amedeo VIII de Savoia, ales pap la Basel în cursul lunii noiembrie sub numele
de Felix al V-lea). Sejurul prelungit în metropola lombard, aparent ca visitator
al conventurilor franciscane din ducat, dar i ca predicator oficial în locul lui
Bernardino, ne permite, într-adevr, s presupunem o pregnant dimensiune
diplomatic. Bunele raporturi cu ducele de Milano îi vor permite, în cursul anilor
1442-1443, s întreprind o cltorie în Frana i rile de Jos, pentru a obine
participarea ducelui Filip cel Bun al Burgundiei la cruciada lui Eugeniu al IV-
lea. Cu aceast ocazie, reuea readucerea sub obediena roman a franciscanilor
din regiune.
În cursul anului 1444 îndeplinea rolul de predicator al cruciadei în Sicilia
(pe lâng noul rege Alfons de Aragon), implicându-se, cu un anumit succes, în
69
Daniele Solvi, Giovanni da Capestrano inquisitore contro i fraticelli, în San Giovanni da
Capestrano. Un bilancio, p. 30-40. Pentru etapele luptei antiereticale împotriva acestor fraticelli
în sec. XV, cfr., de asemenea, Mariano d’Alatri, Eretici ed inquisitori in Italia. Studi e documenti,
Roma, 1987, vol. II, p. 199-201 i 275-278.
70
Editat în Repetitionum iuris canonicis volumina sex (VI, 2, Venetiis 1587, p. 56-63) i, în
perioada modern, de J.M. Pou y Marti (Visionarios, beguinos y fraticellos catalanes, Vich, 1930,
p. 269-283).
71
André Vauchez, Contestations et hérésies dans l’Eglise latine, vol. Un temps d’épreuves (1274-
1449), în Histoire du Christianisme, p. 321-323.
strângerea de oameni i fonduri pentru cruciada de despresurare a

Constantinopolului promis de Eugeniu al IV-lea delegaiei greceti prezent la
Florena. Moartea lui Bernardino da Siena, pe când acesta se afla la Aquila, îl va
face s lase predicaia pe umerii unui alt confrate, pentru a se dedica problemelor
mai stringente, legate de coordonarea observanei franciscane i de promovarea
cauzei de canonizare a lui Bernardino da Siena. Eforturile în aceast direcie vor
dura vreme de mai bine de ase ani, sanctitatea maestrului fiind proclamat
solemn pe 24 mai 1450 (implicând o reînnoire a procedurii de canonizare în
Biserica occidental72), rstimp pe care avea s-l petreac cu precdere în curia
pontifical, prilej de contacte cu influenii cardinali romani i cu ceilali membri
ai curiei. Sprijinul aproape necondiionat astfel obinut din partea papilor avea s
fie îndreptat înspre întrirea poziiei observanilor atât în raport cu conventualii,
cât i cu celelalte ordine, în primul rând cu cel al predicatorilor. Gelozia unora
dintre acetia fa de succesul franciscanilor observani îi determina s atace,
deja în 1426, ortodoxia devoiunii bernardiene pentru trigrama YHS73, iar patru
decenii mai târziu învturile lor cu privire la sângele vrsat de Mântuitor pe
cruce, printr-un proces inchizitorial deschis împotriva lui Iacob de Marchia
(1462)74.
Dimensiunea diplomatic nu lipsea nici în cursul misiunii dincolo de
Alpi, din anii 1451-1456, dei, dup afirmaiile lui Enea Silvio Piccolomini,
misiunea oficial ar fi constat în „reformarea mnstirilor deczute ale
conventualilor, predicarea pcii i a adevrului” [tr. n.]75. În rafinata politic
pontifical a epocii, Ioan de Capestrano nu îndeplinea rolurile instituionale ale
unui reprezentant pontifical tradiional, ci unul oarecum paralel cu aceast
structur i excepional, cum ar fi cel de comisar pontifical (invocat în raport cu
arhiepiscopul husit Rokyczana, de exemplu). Succesele derivau, în primul rând,
din recunoaterea aproape universal a meritelor sale i, în special dup
canonizarea lui Bernardino da Siena, a sanctitii pe care franciscanul o incarna
72
Cfr. Letizia Pellegrini, La sainteté entre procès et droit canonique : avant et après Bernardin de
Sienne, în Procès de canonisation au Moyen Age. Aspects juridiques et religieux, ed. Gábor
Klaniczai, Roma, 2004, p. 309-326; Id. (ed.), Il processo di canonizzazione di Bernardino da
Siena: studio ed edizione, Roma, 2004.
73
Hofer, Johannes Kapistran, I, p. 124-131.
74
Controversa dintre fraii minorii i predicatori avea s fie tranat de papa Pius al II-lea în urma
unei dispute inute în faa sa i a colegiului de cardinali. Cfr. M. D. Chenu, Dictionnarie de
thèologie catholique, Paris, 1903-50 (art. “Sang du Crist”); D. Lasi (ed.), Iacobus de Marchia, De
sanguine Christi, Falconara, 1976. Atacul predicatorilor este îndreptat i împotriva memoriei lui
Ioan de Capestrano, el însui autor al unui tratat pe aceast tem, a crui canonizare era deja
început la momentul respectiv .
75
Enea Silvio Piccolomini, Historia rerum Friderici III Imperatoris, Argentorati (ed. J.G. Kulpis),
1685, p. 41.
în ochii contemporanilor. În aceast optic, rolul su consta tocmai în dublarea

activitii însrcinailor oficiali (cum era cardinalul legat Juan de Carvajal în
Regatul ungar, de exemplu), permiând, astfel, obinerea unui succes în
circumstane politice altfel dificile, unde doar capacitatea de a sta deasupra
prilor mai putea permite obinerea unui rezultat pozitiv.
Reformatorul
Acurata biografie a lui Hofer i studiile lui Bonmann sunt construite

tocmai în jurul imaginii de reformator al bisericii i societii pe care Ioan de
Capestrano a personificat-o, într-o bun msur, în ochii contemporanilor si,
dar i prin prisma istoriografiei succesive. Se cuvine, îns, s relevm faptul c
aceast reform din interior a Bisericii apusene, departe de a funciona ca un
program unitar i profund, se baza mai degrab pe zelul unora dintre papii
secolului al XV-lea i, desigur, pe figuri eroice de reformatori, solitare, îns, în
efortul lor. Programul iniiat de Bernardino da Siena, continuat la nivel
instituional de Ioan de Capestrano, se limita, în fond, doar la una dintre
viziunile posibile asupra cretinismului apusean, cea franciscan, bazat pe o
tradiie auto-referenial i limitat de echilibrele persistente în istoria de lung
durat a Bisericii apusene. Este vorba, în primul rând, de o tentativ de reform
intern a celui mai mare ordin din Occident, cu consecine, unele chiar
importante, în afara sa, în acea lume laic, adesea intangibil pentru istoric, care
îns, îi garanta o ampl vizibilitate.
Cum am artat, originea diferitelor curente reformatoare din ordinul
sfântului Francisc data din perioada marii schisme a Occidentului, când papii
celor dou (mai târziu, trei) obediene s-au concurat, adesea, în a acorda
privilegii diferitelor comuniti de franciscani observani. „Imposibila unitate a
ordinului”, dup cum relev G. G. Merlo76, era subminat de un decret al
conciliului de la Konstanz, dat tocmai sede vacante, în perioada când acesta îi
declarase deczui pe papii celor trei obediene i înc nu se ajunsese la alegerea
lui Martin al V-lea. Decretul, intitulat Supplicationibus personarum (din 23
septembrie 1415), care încheia o dezbatere început în cursul lunii iulie a
aceluiai an 1415, desfurat în paralel cu procesul împotriva lui Jan Hus,
garanta comunitilor observante o larg autonomie fa de conducerea
76
Merlo, Nel nome, p. 318-319.
conventual a Ordinului, deschizând larg posibilitatea autonomiei lor77. În

special observanii francezi, colettani, par s fi fost tentai de aceast
posibilitate78, dar ulterioarele concesii ale lui Martin al V-lea fcute
observanilor din Aragon (1424-1425)79 i Brandemburg (1428)80 agraveaz
aceste tendine centrifuge. Rspunsul conducerii Ordinului la aceast provocare
la adresa unitii nu avea s întârzie. Ioan de Capestrano, având consensul
ministrului general, Antonio da Massa, este cel care îi solicita papei acordul
pentru o intervenie la nivelul întregului Ordin, „ad reformandum ordinem et
uniendum”. În acest scop, în capitlul general programat a se ine în luna iunie
1430 la Assisi, papa delega un legat apostolic, în persoana lui Juan Cervantes,
cardinal presbiter de San Pietro in Vincoli, care avea s se intituleze, în
documentul final al capitlului, „reformator Ordinis fratrum Minorum a sede
apostolica specialiter deputatus”. Aceasta avea s fie originea noului corp de
„Statuta, ordinationes, reformationes et costitutiones” cunoscute sub numele de
martinianae (de la numele papei Martin al V-lea) pentru a cror meninere
conducerea micrii observante avea s lupte cu toate forele. De extrem
importan rezult în acest context rolul jucat de Ioan de Capestrano în
redactarea textului final, acesta fiind însrcinat de cardinalul legat, dup spusele
cronicarului Nicolaus Glassberger, cu fixarea unui compromis între necesitile
reformei i cele ale unitii. Dar dou hotrâri pontificale din acelai an aveau s
atenueze, dac nu chiar s anuleze efectul constituiilor martiniene81; poziiile
mai rigoriste ale lui Eugeniu al IV-lea, provenit el însui dintr-un mediu
augustinian reformat, care îi succeda lui Martin al V-lea în scaunul pontifical, în
77
Cfr. D. Nimmo, Reform at the Council of Constance: the Franciscan case, in Renaissance and
Renewal in Christian History, ed. D. Baker, Oxford, 1977, p. 159-175.
78
Cfr. P. Péano, L’Osservanza in Francia, in Il rinnovamento, p. 261-274; E. Lopez, Sr. Colette,
in Sainte Claire d’Assise et sa posterité: actes du Colloque international organisé á l’occasion du
VIIIe Centenaire de la naissance de sainte Claire, U.N.E.S.C.O., 29 septembre-1er octobre 1994,
ed. Geneviève Brunel-Lobrichon, Nantes, 1995, p. 193-217.
79
J. Garcia Oro, La Reforma des las órdenes religiosas en los siglos XV y XVI, în Historia de la
Iglesia en España, III/1: La Iglesia en la España de los siglos XV y XVI, ed. J. L. Gonzàles
Novalis, Madrid, 1979, p. 237-243, 253-263; Isidoro da Villapadierna, L’Osservanza in Spagna, în
Il rinnovamento, p. 275-286; J. Garcia Oro, La Regular Observancia en la Provincia Franciscana
de Santiago, în Compostellanum, 43 (1998), p. 659-703, 44 (1999), p. 615-715.
80
P.L. Nyhus, The Observant Reform Movement in Southern Germany, în Franciscan Studies, 10
(1972), p. 154-167; B. Degler-Spengler, Observanten ausserhalb der Observanz. Die
franziskanischen Reformen “sub ministris”, în Zeitschrift für Kirchengeschichte, 89 (1978), p.
354-371; B. Neidiger, Die Martinianischen Konstitutionen von 1430 als Reformprogramm der
Franziskanerkonventualen, în Zeitschrift für Kirchengeschichte, 95 (1984), p. 337-381.
81
Prin Pervigilis more (27 iulie 1430) se intervenea în raportul dintre ministrul general i vicarii
observani, iar Ad statum (23 august 1430) li se permitea comunitilor de frai acceptarea i
uzufructul unor bunuri imobiliare i chiar obinerea de rente anuale, în net contradicie cu votul
de pauperitate franciscan.
martie 1431, restaurau vigoarea constituiilor martiniene i repropuneau o

veleitar tentativ de reform a întregului Ordin, hotrâre întrit în cursul
anului 1434 de conciliarii reunii la Basel. Într-o cultur bazat pe particularism
i privilegiu precum cea medieval, papa se vedea obligat s cedeze presiunilor,
lsând loc unor atenuri a tentativelor de reform. Tocmai pentru contracararea
acestor tendine, în cursul anului 1441 Bernardino da Siena era numit vicar al
ministrului general franciscan pentru „casele i conventurile din Italia sub sacro
observantiae nomine constituti”. Contextual, Bernardino îl alegea pe mai tânrul
Ioan de Capestrano drept coadiutor. Observana se întrea în raport cu
conventualii în anul urmtor, prin numirea de ctre pontif a lui Alberto da
Sarteano ca ministru general. În capitlul general de la Padova, din iunie 1443,
numirea papal era îns refuzat, majoritatea conventual procedând tumultuos
la alegerea lui Antonio de’ Rusconi, maestru de teologie pe lâng studium-ul din
Milano. În urma acestei ”rebeliuni deschise” a conventualilor (dup cum o
califica cronicarul observanei Nicolaus Glassberger), Eugeniu al IV-lea decreta
(prin bula Fratrum ordinis minorum din 1 august 1443), separarea observanilor
de restul ordinului i organizarea acestora în dou mari familii, cismontana i
ultramontana, avându-i în frunte ca primi vicari generali pe Ioan de Capestrano
(cu autoritate „la Sud de Alpi”, asupra vicariatelor din Peninsula Italic, a
ducatului Austriei, a Regatului ungar i celui polon, a Balcanilor i rii Sfinte),
respectiv pe Jean de Maubert (în fruntea vicariatelor din Europa Occidental,
cuprinzând provinciile din restul Sfântului Imperiu romano-german, a regatului
Franei, peninsulei Iberice i rilor nordice). În cursul anilor 1446-1447, ca
urmare a implicrii active a lui Ioan de Capestrano, prezent în acei ani la Roma,
în curia pontifical, hotrârea din 1443 era confirmat i recunoscut în toate
consecinele sale de natur juridic82.
Intervenia pontifical stabilea, de asemenea, un cadru pentru viitoarea
expansiune a micrii observanei, în respectul criteriului teritorial i al
principiului unitii micrii de reform a ordinului. Conform unei statistici de la
începutul veacului urmtor, vicariatul cismontan ajungea s încorporeze între
cele 25 de provincii (incluzând vicariatul rii Sfinte i al Orientului) mai bine
de 700 de conventuri i case (din calcul lipsesc cele aproximativ 40 de loca i
convente din Vicariatul Bosniei, distruse între timp, odat cu cucerirea
otoman), iar cel ultramontan circa 450 în 20 de provincii i 3 custodii. Acest
cadru instituional stabil îi permitea lui Ioan de Capestrano, continuator la nivel
82
Prin Ut sacra, din 18 iulie 1446, redactat, se pare, tocmai de Ioan de Capestrano i prin dou
alte decrete strâns legate de aceasta, din cursul anului urmtor: Vacantibus sub religionis, din 23
decembrie 1446, i prin Dum praeclara, din 9 februarie 1447. Cfr. Merlo, Nel nome, p. 331-333.
instituional al eforturilor lui Bernardino, s redacteze i s promulge (din

conventul de la Verna, în mod simbolic ales, acesta fiind construit pe locul unde
se credea c Sf. Francisc primise stigmatele), în cursul anului 1443, o nou
constituie pentru vicariatul observant cismontan83. Ceva mai târziu, tot de aici,
Capestrano trimitea o circular ctre confrai prin care stabilea obligativitatea
studiilor în rândul franciscanilor observani i natura acestora84. Se puneau,
astfel, bazele marii ofensive observante din anii urmtori i, într-o dimensiune
personal, Capestrano câtiga vizibilitate i prestigiu în toat aria supus
jurisdiciei sale85.
O iniiativ precedent a lui Ioan de Capestrano garanta bazele pentru o
mai mare popularitate a Ordinului în cadrul societii. Profitând de sejurul
milanez, în cursul anului 1440, el încheia o important oper dedicat Ordinului
teriar franciscan, intitulat Defensorium tertii ordinis beati Francisci, prin care
stabilea un cadru de via pentru acei laici inspirai de mesajul franciscan, care
nu puteau, datorit contingenelor vieii familiale i sociale, s intre în rândurile
primelor dou ordine (masculin i feminin). În viziunea lui Capestrano, aceti
fratres et sorores trebuiau considerai personae ecclesiasticae i aveau dreptul
de a accede la privilegiile clericale86. Ideile enunate în acest tratat par s-l fi
influenat pe Nicolae al V-lea în emanarea, câiva ani mai târziu (la 20 iulie
1447), a bulei Pastoralis officii, prin care li se recunotea acestor fratres ordinis
poenitentiae dreptul de a poseda în comun locuri de cult i de a primi îngrijire
spiritual de la preoi anume numii. Bula stabilea subordonarea lor fa de ordin
prin instituirea unei figuri de control, un anume visitator et pater principalis i a
altor patru „frai cu experien i temtori de Dumnezeu” [tr. n.]. Dar, cum ne
atrage atenia G.G. Merlo87, realitatea ordinului teriar era mult mai complex:
prevederile pontificale îi includeau, alturi de laici (seculares), a cror via
decurgea în cadre sociale uor controlabile de biseric, i pe acei eremii
(regulares) care, prin refuzul de a adopta o hain i o regul proprie unui anumit
ordin mendicant, îi atrseser adesea în trecut acuzaia de erezie i rebeliune.
Doar astfel capt îneles brusca revenire a papei pe aceast tem, puine luni
83
Cfr. Chronologia historico-legalis Seraphici Ordinis fratrum minorum, ed. Michelangelo da
Napoli, Romae 1650, vol. I, p. 102-111.
84
Epistolae circolares de studio promovendo inter observantes, editat de A. Chiappini în Arch.
Franc. Hist., 11 (1918), p. 127-131.
85
Codicele 307 (R.II.148) al Bibliotecii Batthyaneum din Alba Iulia, ff. 72v-84v, provenit din
biblioteca conventului minorit din umuleu Ciuc, pstreaz textul acestor constitutiones alturi de
alte texte normative pentru custodia Transilvaniei.
86
G. Andreozzi, San Giovanni da Capestrano e il Terz’Ordine di San Francesco, Roma, 1987, p.
28-34.
87
Merlo, Nel nome, p. 339-341.
mai târziu, când, prin bula Romanus pontifex, din 18 septembrie 1449, îi obliga
pe toi „teriarii regulari” s adopte regulile i constituiile Ordinului minorit, în
încercarea de a pune capt unor interpretri alternative fa de cea oficial a
mesajului Sfântului Francisc. Iniiativa lui Capestrano se dovedea, astfel, un alt
abil instrument de extindere a influenei Ordinului asupra unui important numr
de credincioi. Stau mrturie a acestui fapt numeroasele adeziuni la ordinul
teriar înregistrate în oraele italiene, multe dintre ele în rândul nobililor i al
patriciatului citadin, mai sensibili la provocarea pauperistic a minoriilor88.
Iniiativa pare s se fi bucurat de un real succes în regatele apostolice ale
Poloniei i Ungariei89, unde structura teriar pare s fi jucat un important rol i
în promovarea unirii bisericeti i a cruciadei. Succesul era încurajat aici i de
devoiunea foarte rspândit în cele dou regate apostolice pentru Sf. Elisabeta a
Ungariei, „mama spiritual a celor zece legiuni de teriari”, sfânt fa de care
însui Ioan de Capestrano nutrea o veneraie deosebit90.
Itinerarul misiunii la Nord de Alpi (1451-1456)
Ultima parte a vieii lui Ioan de Capestrano, cea care avea s-i garanteze
vizibilitatea i fama sanctitatis se preteaz cel mai greu imaginii de reformator al
bisericii pe care biografia lui Hofer o exalt. Cu toate acestea, reforma din
interior, din interiorul Ordinului, înainte de toate, nu lipsete dintre mobilele
aciunilor sale din aceast perioad. Enea Silvio Piccolomini, în Comentarii,
afirm c ar fi mediat el însui pe lâng papa Nicolae al V-lea, în 1450,
trimiterea lui Ioan de Capestrano în Imperiu, tocmai pentru ca aceasta „s
sdeasc, din nou, ordinul lui Francisc în întreaga Germanie” [tr. n.]91.
Preocuparea sercretarului imperial, dac nu chiar cea a cezarului romano-
88
Într-o predic inut la Viena în cursul anului 1451, Capestrano aprecia la peste jumtate de
milion numrul teriarilor adereni la Ordo poenitentiae. Cfr. Cod. Maria Saal, f. 235r; Andreozzi,
San Giovanni, p. 27.
89
Hofer (Giovanni da Capestrano, p. 558, n. 8) citeaz scrisoarea fratelui teriar Bartolomeo,
datat 20 ianuarie 1455, referitoare la progresele „Ordinului penitenei” în Polonia.
90
91
„In hoc quoque itinere apud Nicolaum pontificem egit ut sanctum virum Iohannem
Capistraneum, divi Bernardini discipulum, in Germaniam mitteret, exactam tota Germania beati
Francisci regulam denuo planctaturum. Quem postea Viennae praedicantem audivit, gratum
populis et miraculorum effectorem creditum”. Pii II, Commentarii rerum memorabilium que
temporibus suis contigerunt, ed. Adrian Van Heck (“Studi e testi”, 312), Città del Vaticano, 1984,
I p. 72, n. 10-11; Enea Silvio Piccolomini, papa Pio II, I Commentarii, ed. Luigi Totaro, Milano,
1984, vol. I, p. 108.
german, pentru soarta minoritismului în Europa Central92, par s fi determinat

intervenia în favoarea acestei novella plantatio, într-un moment când încheierea
procesului de canonizare a lui Bernardino da Siena indica predicaia Observanei
franciscane drept optim „mijloc de reconstrucie a unei noi catoliciti posibile”
[tr. n.]93. Dincolo de acest mobil oficial, Ioan de Capestrano pare, îns, s fi
nutrit i scop personal, mult mai puin acceptabil din perspectiva curii imperiale.
Conform afirmaiilor biografului su Nicola da Fara, doar dup trecerea Alpilor,
pe când grupul format din 12 frai (simbolismul numrului este explicit) se
îndrepta spre Viena, el le-ar fi dezvluit însoitorilor scopul secret al misiunii, i
anume însrcinarea de a combate erezia husit. Acest proiect ascuns, nutrit mai
bine de dou decenii prin contactele cu Giuliano Cesarini, coleg de studii, la
Perugia, i prieten de o via, dar i de informaiile transmise de confratele Iacob
de Marchia explic sentimentele contrastante fa de el ale lui Enea Silvio
Piccolomini, el însui unul din artizanii delicatului echilibru cu husiii atins la
Basel prin Compactata. Poziiile de for de pe care Capestrano inteniona s
traneze criza puteau constitui motive de iritare pentru ambiiosul episcop de
Siena, secretar personal al împratului Frederic al III-lea.
Cu toate acestea, dup trecerea prin micile burguri din Carinia, grupul de
franciscani era întâmpinat cu cldur la curtea imperial de la Wiener Neustadt.
Cu aceast ocazie Capestrano intra pentru prima oar în contact cu tânrul
Ladislau al V-lea Postumul, rege al Ungariei sub tutel imperial i pretendent la
tronul Boemiei. În cursul acestor luni Capestrano i confraii si aveau s
desfoare o intens activitate de predicaie, dedicat atât curii imperiale, cât i
credincioilor vienezi, reunii în piaa central a oraului. Publicul, numeros, era
interesat nu doar de subiectele i maniera de predicaie noi pentru Europa
Central94, ci i de faima de taumaturg care îl însoea deja pe Capestrano.
Miracolele înfptuite în numele Sf. Bernardin, ale crui moate de contactu îl
însoeau permanent, erau înregistrate cu grij, ca ulterioar dovad a sanctitii
92
Decderea Ordinului din provinciile Imperiului îl fac pe Enea Silvio s-i arate admiraia pentru
Obervana lui Bernardino da Siena. În Historia Friderici afirm c Ioan de Capestrano s-ar fi dus
în Germania „la minoriii de acolo, fraii si de ordin, nu i de via” (tr. n.), ed. A.F. Kollar, în
Analecta monumentorum omnis aevi Vindobonensia, Viena, 1762, II, col. 178-180.
93
Pellegrini, La Sainteté, p. 326.
94
Ciclul vienez (7-27 iunie 1451) abordeaz subiectele harului divin, a judecii universale,
devoiunea marian i perfeciunea vieii consacrate, implicând i o puternic dimensiune
escatologic; Cfr. Łuszczki, De sermonibus, p. 68-91. Stilul predicaiei sale avea s cunoasc, de
asemenea, un important succes, fiind urmat de muli dintre predicatorii Ordinului minorit din
Europa Central.
abia proclamate a primului sfânt din rândurile observanilor franciscani95. Abia

spre sfâritul anului Capestrano reuea s intervin în problema husit,
provocându-l, de mai multe ori i fr succes, pe arhiepiscopul de Praga, Jan
Rokyczana, la o dezbatere public. În repetate rânduri îi solicita regelui Ladislau
al V-lea dreptul formal la un salvconduct cu care s poat ajunge la Praga. Hofer
insist asupra faptului c autoritatea precar a tânrului rege în Boemia nu îi
permiteau acordarea unor garanii reale cu privire la sigurana unei astfel de
misiuni, dar nici zelul lui Capestrano (din ce în ce mai ptruns de dorina
martiriului pentru credin) nu faceau posibil o astfel de concesie. O real
opoziie la acest demers este, îns, de atribuit legatului apostolic Nikolaus von
Kues, nimeni altul decât irenicul umanist i teolog, mai bine cunoscut sub
numele latinizat de Nicolaus Cusanus (1401-1464). Vederile moderate în
problema husit96 ale acestui veritabil „Leibniz al secolului al XV-lea” erau
complet diferite de cele ale lui Capestrano. Contrastul dintre cei doi data deja de
mai bine de zece ani97, când franciscanul atacase cu argumente juridice poziiile
prea conciliariste ale cardinalului ilustrate în De concordantia catholica (1433),
doar în parte revizuite dup restauraia pontifical i includerea sa în corpul
cardinalilor romani98. Prin problema husit, dezbaterea eclesiologic dintre cei
doi prsea, de aceast dat, planul teoretic.
În ateptarea salvconductului i a unei escorte pentru Praga, Ioan de
Capestrano i confraii si se mulumeau cu o campanie de predicaie în Moravia
(august-septembrie 1451) i, în cursul anului urmtor, în Saxonia Meridional
(ajungând pân în orelul Most, în apropierea graniei cu Boemia). Dieta de la
Regensburg (Ratisbona), din cursul lunii iunie 1452, confirma îns poziia lui
Cusanus de legat apostolic în Imperiu. În paralel, lui Capestrano îi erau limitate
puterile inchizitoriale, fapt ce avea s-l determine s amâne sine die înfptuirea
proiectelor împotriva husiilor din Boemia. Poziiile sale în aceast problem
sunt, îns, rezumate în trei scurte tratate polemice (datând din perioada
octombrie 1451 – primvara anului urmtor), cunoscute mai târziu sub titlul
generic de Tractatus adversus Hussitas99.
95
Hofer numr peste 1500 de însntoiri miraculoase înregistrate în anul respectiv în Liber
miraculorum. Cfr. Hofer, Johannes Kapistran, II, 7-8.
96
Donald Sullivan, Nicholas of Cusa as Reformer: the Papal Legation to the Germanies 1451-
1452, în: Medieval Studies, 36 (1974), p. 382-428.
97
Carlo Dolcini, Il “De auctoritate papae et concilii” di Giovanni da Capestrano, în San
Giovanni da Capestrano nella Chiesa, p. 121-122.
98
Publicat în Nicolaus de Cusa, Opera omnia, Hamburgi 1959; trad. italian: Nicolaus de Cusa,
Opere religiose, ed. Pio Gaia, Torino, 1971.
99
F. Walouch (ed.), Ziwotopis Swatého Jana Kapistrána, Brno, 1858, p. 696-707; 728-786; 792-
895.
În urmtorii doi ani, Capestrano avea s se dedice cu toate forele

predicaiei prin marile orae ale Germaniei, rspunzând la invitaiile formale ce
îi erau adresate. Într-un adevrat tur de for, el predica câteva cicluri tematice la
Nürnberg (18 iulie – 13 august 1452), unde avea s medieze tensiunile dintre
Consiliul orenesc i margraful Albert de Brandenburg)100, Bamberg (15-20
august) i Erfurt (29 august)101, Magdenburg i Leipzig (20 septembrie – 20
octombrie, unde relua tema cametei102), Dresda i Lusaia (în preajma
Crciunului), precum i Breslau/Wrocław (în postul Patilor)103. Rolul su în
procesul deschis în acest ora împotriva unor membrii ai comunitii evreieti
din zon, acuzai de sacrilegiu împotriva sfintei împrtanii, nu este pe deplin
clarificat. Lipsete în continuare o analiz critic a surselor, ceea ce face
discutabile unele afirmaii istoriografice destul de pripite. Cu toate acestea,
procesul, încheiat cu dure condamnri, va conduce la emanarea unui decret de
expulzare a comunitii iudaice din regiune, ceea ce las s se întrevad, în
spatele acestor msuri (cu o discutabil aplicabilitate pe termen lung), un
program coerent de impunere a unui „control constant asupra autonomiei
culturale, religioase i economice revendicat i construit în decursul timpului
de comunitile iudaice europene” [tr. n.]104, de care Capestrano nu poate fi
întrutotul strin105.
Sejurul la Breslau/Wrocław a prilejuit i întâlnirea, soldat cu o invitaie
oficial în Polonia, cu regele polon Cazimir (1427-1492) i cu tânra sa
logodnic, Elisabeta de Habsburg (cca 1436 – 1505). În Cracovia, unde la 10
februarie 1454 se celebra nunta regelui, Ioan de Capestrano va rmâne vreme de
nou luni, dedicându-se predicaiei, contactelor cu înali prelai polonezi106 i
reformrii Ordinului franciscan. Sub influena sa, un important numr de
studeni de la Universitatea din Cracovia, al crui prestigiu în regiune crescuse
datorit crizei husite, se alturau micrii „bernardinilor”, repetându-se, astfel,
scenariul petrecut în anii anteriori la Viena i Leipzig. Atenia deosebit
manifestat fa de studenii din centrele universitare ale Europei Centrale este
100
Pentru acest ciclu omiletic pstrat în rezumat, cfr. Łuszczki, De sermonibus, p. 111-117.
101
Ibid., p. 118-126.
102
Ibid., p. 129-146.
103
Hofer, Johannes Kapistran, II, p. 197-213.
104
Angiolini, Giovanni, p. 755.
105
Intervenia sa pe lâng regele polon Cazimir pentru revocarea unor anumite privilegii acordate
comunitii evreieti este dovedit de o scrisoare din aprilie 1454. Cfr. Wadding, Annales, XII, p.
227-228. Bonmann, A Provisional Calendar, p. 255-345, nr. 438.
106
Primul între toi secretarul arhiepiscopului de Cracovia, istoricul umanist Jan Długosz, care, în
urma contactelor cu Capestrano avea s devin unul dintre primii susintori ai instalrii
franciscanilor observani în Polonia.
de încadrat în strategia mai ampl, al crui promotor fusese i în Italia, de

recrutare a unor oameni instruii i capabili s contribuie la extinderea i
instituionalizarea micrii. Rezultatele nu vor întârzia s apar, structura
portant a Observanei franciscane în Europa Central i Rsritean fiind
constituit tocmai din fraii recrutai de el în anii 1451-1456107.
În cursul ederii la Cracovia, la 2 august 1453, îi era comunicat vestea
cuceririi Constantinopolului de ctre Mehmet al II-lea, iar la scurt vreme dup
aceea era invitat de Enea Silvio Piccolomini s participe la dieta de la Frankfurt
(convocat pentru luna septembrie), canalizându-i, astfel, resursele materiale i
spirituale înspre cruciada anti-otoman. Cu prilejul acestei diete, precum i în
cursul urmtoarei, inut la Wiener Neustatd (în martie 1455), îi erau adresate
clduroase invitaii din partea regelui Ladislau al V-lea i a magnailor ungari
prezeni, de a veni în Regatul ungar, în vederea pregtirii cruciadei a crei
proclamaie era solemn reiterat la 15 mai 1455 de noul pap, Calixt al III-lea.
Într-adevr, spre sfâritul lunii iunie, Capestrano trecea în Ungaria, luând parte
la lucrrile dietei magnailor de la Gyr (început pe 20 mai 1455). O lun mai
târziu, la Buda, îl întâlnea pe Ioan/Iancu de Hunedoara, continuându-i, apoi,
itinerarul spre Est, prin Banat, spre Transilvania, unde avea s-i petreac iarna.
Itinerarul su ungar i transilvan, atent reconstruit de Hofer i Bonmann în baza
corespondenei108, reine urmtoarele etape i repere temporale înaintea btliei
de la Belgrad: Pápa, abaia de la Pannonhalma (mai 1455), Gyr / Raab (iunie-
iulie 1455), Strigoniu (iulie 1455), Buda (iulie –august 1455), Alba Regal
(august 1455), Seghedin (septembrie 1455), Cenad (septembrie 1455),
Timioara, Arad, Lipova, Caransebe, Hunedoara, Turda, Alba Iulia, Haeg,
Timioara (octombrie 1455 – ianuarie 1456), Buda i Pesta (ianuarie – aprilie
1456), Pécs, Siklós, Perecske, Kolut, Seghedin, Ba (aprilie – iunie 1456),
Petrovaradin (iunie 1456), Belgrad (din 2 iulie 1456).
107
Jan de Komorowo, vicar provincial al Poloniei i cronicar al Observanei, este unul dintre aceti
studeni recrutai în studium-ul universitar din Cracovia; nu întâmpltor avea s revendice adesea,
cu mândrie, faptul de a fi unul dintre discipolii direci ai lui Capestrano. Cfr. Iohannes de
Komorowo, Johannis de Komorowo Tractatus cronice Fratrum Minorum Observancie a tempore
Constanciensis Concilii et specialiter de Provincia Poloniae, ed. H. Zeissberg, Wien, 1873.
108
O. Bonmann, Cronologie und Itinerar (Exkurs), în Hofer, Johannes Kapistran, I, p. 527.
CAPITOLUL II.
UNIREA DE LA FLORENA I MOTENIREA SA
Modele ale unitii bisericii în eclesiologia secolului al XV-lea
Problema unirii florentine din 1439 i a consecinelor sale în plan eclesial

i politic se dovedete a fi deosebit de complex, în special datorit strânsei sale
împletiri cu o serie de alte problematici care frmântau biserica secolului al XV-
lea, cea mai important fiind criza conciliarist din Biserica apusean. Dac din
perspectiva Bisericii rsriteane refacerea unitii putea fi atins exclusiv în
cadrul unui conciliu ecumenic, poziie aprat cu consecven în perioada 1274-
1438, în cea apusean tentativa de rezolvare a marii schisme a Occidentului, în
cadrul Conciliului de la Pisa (1409)1 i, mai apoi, soluionarea sa în cadrul
Conciliului de la Konstanz (1417), deschideau perspectiva unei mai accentuate
colegialiti în conducere, cu adânci rdcini în memoria estompat a bisericii
episcopale primare. Adoptarea unei astfel de poziii reprezint, fr îndoial, o
reacie la codificarea doctrinei romane cu privire la monarhia pontifical i la
întrirea fr precedent a primatului papal începând cu pontificatul lui Inoceniu
al III-lea (1198-1216), dar nu lipsesc nici importante implicaii politice. Hubert
Jedin i, mai recent, Francis Oakley2 demonstreaz faptul c, odat restaurat
prestigiul pontifului în defavoarea conciliului, tocmai în urma Conciliului de la
Ferrara – Florena, conciliarismul se transform într-un curent ascuns, care
rzbate de-a lungul timpului, constituind o poziie de pe care, periodic,
incontestabila, de altfel, putere a papilor, poate fi ameninat. Pe de alt parte,
dup cum o demonstreaz fr echivoc reconstrucia lui August Leidl3, geneza
ideii de unionism în Biserica apusean a avut loc tocmai în mediile conciliare de
la Pisa, Konstanz, Pavia-Siena, Basel, pentru a fi filtrat într-o prospectiv
unionistic roman doar mai apoi, în cursul dezbaterilor din anii 1438-1439. În
contextul conciliului de unire, se definesc, aadar, cel puin trei perspective
diferite asupra unitii bisericii, nesoluionate pe deplin prin acordul conciliar
atins, i ca atare elemente de contradicie în perioada imediat urmtoare.
1
Aldo Landi, Il papa deposto (Pisa 1409). L’idea conciliare nel Grande Scisma, Torino, 1985.
2
Hubert Jedin, Storia del Concilio di Trento, Brescia, 1949, vol. I, p. 34-58 (Cap. II, La
permanenza della idea di concilio); Oakley, Conciliarist Tradition, p. 45-48.
3
August Leidl, Die Einheit der Kirchen auf den spätmittelalterlichen Konzilien von Konstanz bis
Florenz (Konfessionskundliche und kontroverstheolog. Studien XVII), Paderborn, 1966.
48 IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA TÂRZIE
Din perspectiva Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, adevrat centru

vital al restauraiei Paleologilor, abordarea unor negocieri cu latinii în vederea
unirii reprezint o opiune deschis în întreaga lung perioad dintre cel de-al
doilea conciliu de la Lyon (1274) i unirea celebrat la Florena în 1439. Dincolo
de un anumit oportunism, prezent la nivelul clasei politice4, noua generaie de
înali prelai bizantini, printre care strlucesc Besarion, Isidor i Marc
Eugenikos, este ptruns de spiritul cutrii comuniunii cu latinii, supunându-se
cu entuziasm unui el atât de dificil de atins5. Chiar mai mult, discuiile purtate la
cel mai înalt nivel, între Sigismund de Luxemburg i Ioan al VIII-lea Paleologul
la Tati (Totis), în Ungaria, în timpul cltoriei bazileului bizantin în Occident,
din cursul anului 14246, las s se întrevad un spirit de deschidere din partea
latinilor i chiar o recunoatere din partea „regelui romanilor” din Occident a
faptului c Biserica rsritean ar fi pstrat într-o form mai pur tradiia
bisericii primare, putând chiar deveni surs de inspiraie pentru mult auspicata
reform a Bisericii apusene7. Toate aceste semnale încurajatoare pentru o real
dezbatere la nivel teologic determin oameni de talia patriarhului Iosif al II-lea8
sau a mitropolitului de Efes9 s participe la dezbaterea conciliar, depind
barierele anti-latinismului care caracterizeaz Constantinopolul secolelor
restauraiei Paleologilor, trstur comun nu doar pentru viitorii opozani ai
unirii, ci i pentru unionitii de mai târziu, ca Besarion sau Isidor10. În privina
condiiilor în care unirea bisericilor poate fi realizat, poziia bizantinilor rmâne
consecvent atât pe durata negocierilor preparatorii, cât i în timpul discuiilor
teologice de la Ferrara i Florena i în perioada de dup conciliu: un conciliu
4
Ilustrativ ni se pare faptul c autorul sintagmei care a pecetluit soarta Constantinopolului, „mai
bine turbanul turcesc decât tiara papal”, este unul dintre participanii la solemna proclamaie a
unirii în Sfânta Sofia la 12 decembrie 1452: Ducae, Michaelis Ducae Nepotis, Historia Byzantina,
ed. I. Bekker, Bonn, 1834, 255-7. Reaua credin a grecilor avea s devin antologic în cultura
occidental a ultimelor decenii ale secolului al XV-lea i, mai ales, în primele decenii ale
urmtorului, constituind unul dintre pretextele tergerii memoriei conciliului de la Florena în
Occident. Cfr. Vittorio Peri, Ricerche sull"'editio princeps" degli atti greci del concilio di Firenze
(Studi e Testi, 275), Città del Vaticano, 1975, 3-27.
5
Michel Angold, Byzantium and the west 1204-1453, în The Cambridge History of Christianity,
Cambridge, 2006, vol. V, p. 53-78.
6
Gill, The Council, p. 39.
7
Vitalien Laurent (ed.), Les “Mémoires” du Grand Ecclésiarque de l’Eglise de Contantinople
Sylvestre Syropoulos sur le concile de Florence (1438-1439), Paris, 1971, vol. II p. XLIV i p.
148-153.
8
Joseph Gill, Personalities of the Council of Florence ad other Essays, Oxford, 1964, p. 15-34
(Joseph II, Patriarch of Constantinople).
9
C. Tsirpanlis, Mark Eugenicus and the Council of Florence: a historical reevaluation of his
personality, Thessalonike, 1974.
10
Gill, Personalities, p. 45-54 (Cardinal Bessarion), p. 55-64 (Mark Eugenikos, Metropolitan of
Efesus), p. 65-78 (Isidore, Metropolitan of Kiev and All Russia).
Unirea de la Florena i motenirea sa 49
perfect ecumenic, în seria celor apte sinoade ecumenice, bazat pe libertatea de

exprimare a participanilor, dup cum o afirm deja în 1422 bazileul Ioan al
VIII-lea11. i nu e de mirare anti-unionitii, atât cei reîntori din Italia, cât i cei
rmai în patrie, continu s solicite redeschiderea conciliului la Constantinopol
chiar i în 145112 (dei se încercase mulumirea lor prin cele cincisprezece
sesiuni de dezbateri inute în palatul Xylalas, în perioada august 1444 –
noiembrie 1445). În faa intransigenei conaionalilor, precum i a fermei
opoziii a latinilor fa de continuarea unui astfel de demers, patriarhului unionist
Grigore al III-lea Mammas nu îi rmâne alt soluie decât cea de a abandona
Constantinopolul, pentru a se retrage în exil la Roma, în ateptarea, inutil, a
unor timpuri mai bune.
Diferenele care despart cele dou biserici sunt multe, mai ales dup ce
vreme de aproape dou secole, clerici dintr-o parte i alta se întrec în a redacta
inventare de erori dogmatice sau de simple malae consuetudines ale celeilalte
biserici. Problema adausului în crez („qui ex Patre Filioque procedit”) în
Biserica apusean poate fi interpretat, în funcie de moderaia sau, din contr,
intransigena observatorului grec, ca o cauz de simpl separare, schism, sau,
chiar erezie a latinilor13, acest ultim caz implicând i un aspect dogmatic de
teologie trinitar14. Dar i divergenele legate de puterile excesive ale papilor sub
umbrela primatului papal15, învtura apusenilor cu privire la Purgatoriu16,
11
Scrisoarea lui Ioan al VIII-lea din 14 nov. 1422, citit în faa Conciliului reunit la Siena afirm
“[...] videlicet fieri Concilium universale secundum ordinem et consuetudinem sanctorum septem
universalium Conciliorum, et quod concesserit Spiritus Sanctus ad pacem istud firmare et
tenrere”, în Cecconi, Studi, doc. 4, p. XIV.
12
Aceasta este una dintre solicitrile pe care autorintitulata Hiera Synaxis o transmite papei prin
intermediul ambasadorului Andronicus Bryennius Leontaris în primvara anului 1451: Cfr.
Georgios Scholarios, Oeuvres complètes de Gennade Scholarios, ed. L. Petit - X.A.Sidéridès - M.
Jaugie, Paris, 1928-36 (8 vol), vol. III, p. 152-5; Gill, The Council, p. 377.
13
Marie-Hélène Congourdeau, Les relations entre Eglises d’Orient et d’Occident: les problèmes
de l’union, în Un temps des épreuves, p. 822. Avizul sinodal din 1273, în preajma conciliului de la
Lyon, reflect atitudinea de lung durat a antiunionitilor intransigeni: „Qui n’a pas mérité
l’anathème, on enlevant ou en ajoutant quelque chose à la foi?”. V. Laurent – J. Darrouzès,
Dossier grec de l’union de Lyon, Paris, 1976, p.306.
14
În aceast problem dezbaterea dintre moderai i intransigeni în Biserica rsritean a secolului
al XV-lea este, de fapt, doar o reluare a chestiunii dezbtute cu ocazia conciliului de la Lyon, unde
poziiile moderate ale lui Ioannes Bekkos fuseser învinse de intransigena lui Grigore din Cipru.
Cfr. A. Papadakis, The Filioque Controversy in the Patriarchate of Gregory II of Cyprus (1283-
1289), New York, 1983.
15
Cfr. J. Darrouzès, Conférence sur la primauté du pape à Constantinople en 1357, în Rev. des
Etudes Byzant., 19 (1961), 76-101. Cu toate acestea, mai degrab decât monarhia pontifical,
grecii acuz mai ales ortodoxia papei. Ilustrativ poziia lui Simeon din Tesalonic: „La primauté ne
fait point tort à l’Eglise. Qu’il nous prouvent seulement que le pape garde la foi de Pierre et de ses
successeures: alors, il possédra toutes les prérogatives de Pierre, il sera le premier, le sommet chef
diferenele liturgice legate de împrtania cu azim sau, pur i simplu, opoziia

dintre teologia contemplativ palamit i cea scolastic, mai analitic, constituie
tot atâtea motive majore de confruntare în conciliu. La acestea se adaug o lung
list de acuzaii minore, adesea fr nici un fundament, care circul în Biserica
rsritean deja din secolul al XII-lea: latinii îi rad capul i barba, doar
episcopii pot împri mirul, preoii sunt obligai la celibat eclesiastic,
îmbrcmintea liturgic este confecionat din mtase i nu din lân, îi fac
semnul crucii cu toate degetele de la mân i în sens invers, fac botezul prin
aspersiune, nesocotesc icoanele etc.17 Sunt acuzaii la care polemitii latini
rspund producând, la rândul lor, lungi liste de errores Graecorum, devenite un
adevrat gen literar între secolele XIII-XV18, dar, adesea, stultae curiositates
datorit inconsistenei lor dogmatice, dup cum le definea chiar autorul
dominican al unui astfel de text, deja în secolul al XIII-lea19). E de relevat faptul
c, în pregtirea discuiei teologice în cadrul conciliului dar i în explozia
polemicilor dintre unioniti i anti-unioniti din post-conciliu, ambele pri
aveau s utilizeze pe larg aceste materiale, rod al unui efort secular de
discreditare a celeilalte pri. Cazul latinilor este mai evident, datorit
abundenei materialului: declaraia de unire de la Florena va fi articulat tocmai
în cele patru puncte considerate „dogmatice” (Filioque, primat pontifical,
purgatoriu i azim), reluându-se, astfel, tradiia literar, în special dominican
(dar împrtit i de minorii), început cu pseudo-Toma de Aquino20 i
încheiat cu tratatul lui Manuel Calecas (1410)21. Stau mrturie, în acest sens,
dou manuscrise din biblioteca conventului dominicanilor din Basel22, o
de tous et le pontife suprême”. Simeon din Tesalonic, Dialogus contra haereticos, în Patr. Gr.
CLV, col. 120-121.
16
G. Dagron, La perception d’une différence: les débuts de la querelle du Purgatoire, în Actes du
15e Congrès international d’Etudes byzantines, , Atena, 1980, IV, p. 84-92.
17
O lung list de acuzaii minore la adresa latinilor extrapolat din dialogurile lui Simeon din
Tesalonic (sec. XV) este analizat de M. Viller, La question de l'union des Eglises entre Grecs et
Latins depuis le Concile de Lyon jusqu'au celui de Florence (1274-1438), in Rev. Hist. Eccl., 17
(1921), p. 524-526.
18
A. Dondaine, Contra graecos, premiers écrits polémiques des dominicaines d’Orient, în Arch.
Fr. Praed., 21 (1951), p. 320-446.
19
(Pseudo-) Pantaleo Diaconus (Leone Toscano), Tractatus contra errores graecorum, Patr. Gr.,
vol. CXL, col. 525b.
20
Nicolaus de Cotrone, Liber de fide Trinitatis, în S. Thomae Aquinatis Opera Omnia, (aliorum
medii aevi auctorum scripta), ed. R. Busa, Stuttgart 1980, vol. VII, p. 360 i urm.
21
Adversus Graecos. De controversiis inter Graecos et Latinos circa processionem Spiritus
Sancti, în traducerea din greac a lui Ambrosius Traversari (1423), în Patr. Gr. CLII, col. 1217-29.
Cfr. Claudine Delacroix-Besnier, Les Dominicains et la Chrétienté Grecque aux XIV-e et XV-e
siècles, Rome, 1997, p. 441-442.
22
Basel, Universitätsbibliothek, Ms. A VI 15 i Ms. A I 32. Cfr. Die Handschriften der
Universitätsbibliothek Basel, ed. Martin Steinmann, Basel, 1982, vol. I, passim.
adevrat culegere de materiale polemice din secolele precedente referitoare la

dogmele i obiceiurile bisericilor orientale, culese tocmai în perioada cât
conventul domenican gzduia lucrrile conciliului.
Dac aceste tare minore par s îi condiioneze pe muli dintre prelaii
rsriteni prezeni la Florena, otrvindu-le percepia, altele sunt cauzele
denunrii unirii în cazul campionului ortodoxiei bizantine, Marc Eugenikos23,
singurul mitropolit grec care la Florena refuz semnarea decretului de unire.
Spre deosebire de Besarion, i el discipol al retorului Pleton, acest rafinat
intelectual nu se las convins de argumentele latinilor în problema adausului în
crez, pe care îl consider contrar hotrârilor celor apte concilii ecumenice, i
cere eliminarea imediat a obiectului discordiei, ca fundament al unei reale
concilieri24. În faa refuzului i, în fond, a dificultii latinilor de a da curs
invitaiei sale, la interveniile lui Ioan al VIII-lea i ale patriarhului, îi va
modera poziia, acceptând discuia dogmatic25. Cedarea confrailor si i a
împratului în ceea ce devine, în opinia sa, o chestiune de onoare pentru
Biserica rsritean, îl va face s denune unirea, dând glas, coeziune i for
opoziiei anti-unioniste. Discipolul su, Georgios-Gennadios Scholarios26,
aristotelicianul fervent, „cel mai tomist dintre bizantini”, împreun cu Demetrios
Cydones, va da opoziiei o formul instituional dup moartea lui Marc de Efes
(în iunie 1444), mai întâi prin gsirea unei forme colegiale de restaurare a
controlului anti-unionitilor asupra Bisericii rsritene (prin Hiera synaxis,
structur unic ca gen în istoria bisericii). Câiva ani mai târziu, dup cucerirea
otoman, restauraia patriarhiei ecumenice era complet, sub tutela i controlul
sultanului Mehmet al II-lea27.
În inventarierea cauzelor eecului unirii de la Florena, reputatul
cercettor italian Vittorio Peri evidenia ponderea jucat de diviziunea intern a
fiecreia dintre cele dou biserici, ambele, în respectivul moment istoric, regna
in se divisa28. În cazul bisericii rsritene, divergenele iniiale dintre episcopi cu
23
Cfr. C.N. Tsirpanlis, Marc Eugenicus and the Council of Florence. A historical Reevaluation of
his Personality, Thessalonike, 1974.
24
Joseph Gill, Quae supersunt actorum graecorum Concilii Fiorentini, Roma, 1953, p. 28-34; Cfr.
25
Syropoulos, Les “Mémoires”, VII, 10, p. 202-204. Gill, The Council, p. 173-175.
26
C.J.G. Turner, The career of George Gennadios Scholarios, în Byzantion 39 (1969), p. 420-
455; Th. N. Teses, Gennadios II Scholarios. Vie, ouvres, einsegnement, Tessalonike, 1980.
27
Cu privire la restauraia patriarhiei sub turcocraie, cfr. Le patriarcat œcuménique de
Constantinople aux XIVe-XVIe siècles: rupture et continuité: actes du colloque international,
Rome, 5-6-7 décembre 2005, ed. Augustine Casiday, Paris, 2007.
28
Vittorio Peri, Il concilio di Firenze: un appuntamento ecclesiale mancato, în Il Veltro, XXVII
(1983), p. 197-215. Republicat ulterior în: Da Oriente e da Occidente. Le chiese cristiane
privire la posibilitile, legitimitatea i conveniena eclesial a unui conciliu de

unire aveau s se transforme, în special datorit ingerinelor din sfera politicului,
într-o ruptur deschis i de lung durat. În acest caz, tocmai conciliul de unire,
în mod paradoxal, avea s constituie catalizatorul procesului de divizare intern,
inhibând dorina sincer de unitate eclesial.
Cu totul rsturnat ne apare situaia în Biserica apusean, unde consecina

imediat a unirii florentine avea s fie restaurarea unei unice autoriti, cea
pontifical, în raport cu o majoritate eclesial de orientare conciliarist, care
restabilise unitatea Bisericii apusene în cadrul conciliului de la Konstanz, în
1417. Vittorio Peri insist asupra faptului c, pe toat durata negocierilor
preliminarii i, mai evident i mai acut, în timpul lucrrilor sinodale i chiar într-
o bun parte din primul deceniu de dup conciliu, „partea eclesiastic latin avea
s li se prezinte grecilor [...] dedublat în concreteea sa vizibil în dou blocuri
rivale, aflate într-un profund contrast spiritual i canonic: cel al cardinalilor,
episcopilor i principilor cretini reunii în conciliu la Basel i cel al cardinalilor,
prelailor i al puinelor puteri politice rmase aliate în jurul lui Eugeniu al IV-
lea i a obedienei sale” [tr. n.]29. Or, demararea negocierilor cu Biserica
apusean s-a fcut tocmai în condiiile unei contiine clare din partea
bizantinilor asupra realitii eclesiale din Occident. Chiar mai mult, reunirea cu
Biserica rsritean a figurat pe agenda tuturor adunrilor sinodale occidentale
din secolul al XV-lea, implicând asidue schimburi diplomatice, conduse inclusiv
în numele conciliului, vreme de mai bine de trei decenii: de la cele stabilite de
adunarea sinodal reunit la Pisa în 1409 (care, nu întâmpltor, credem, avea s
propun un pap, în persoana lui Alexandru al V-lea, de origine greac, bun
cunosctor al realitilor din Biserica oriental30), la cele ale conciliilor de la
Konstanz i Pavia-Siena31. În cazul conciliului reunit la Basel, scpat de sub
dall’impero romano all’Europa moderna, Mirella Ferrari (ed.), Roma-Padova, 2002, p. 348-374
(ediie la care vom face referire în continuare); în special, p. 357-363.
29
Peri, Il concilio, p. 358.
30
Petru Philargos (Pietro Filargi) de Candia, originar din Kare în Nordul Cretei, intr în anul 1357
în Ordinul minorit, fcând importante studii teologice la Oxford, Paris i Pavia, continuate de o
carier eclesiastic în cadrul Ducatului de Milano. Alegerea sa s-ar fi datorat tocmai meritelor i
înelepciunii de care dduse dovad în timpul episcopatului i cardinalatului. Cfr. Landi, Il papa
deposto, p. 201-219.
31
Sesiunile finale ale conciliului de la Kostanz fuseser ocupate de intense negocieri cu delegaiile
din bisericile orientale, stabilindu-se ca sarcin a conciliului urmtor, convocat la Pavia (transferat,
ulterior, la Siena) încheierea unirii eclesiale. Scrisoarea împratului bizantin citit în cadrul
conciliului în noiembrie 1424 de Nicolaus Eudaimonoioannes, precum i raportul legatului
pontifical Antonio da Massa OFM, nruiau speranele încheierii grabnice a unirii cu grecii,
controlul papal datorit imunitii imperiale acordate membrilor si i existenei

unui cod de procedur propriu (stabilit începând cu sesiunea a XVII-a din
aprilie 1434)32, lucrurile aveau s mearg mai departe, ajungându-se la
formularea unei invitaii ctre patriarhia de Constantinopol pentru a lua parte la
lucrrile conciliului. Imprudenta formulare a decretului din 7 septembrie 1434
(sesiunea a XIX-a) lsa, din pcate, s se întrevad o comparaie între discuiile
ce avuseser loc cu husiii, fapt ce avea s determine un impas diplomatic, de
care curia papal avea s profite. Nu întâmpltor, legatul pontifical Cristoforo
Caraton (Garatone), ajuns la 3 septembrie 1437 la Constantinopol, în fruntea
legaiei însrcinate s conduc în Italia delegaia bizantin, se prezenta ca
plenipoteniar însrcinat atât de pap, cât i de Conciliul de la Basel, în sânul
cruia intervenise, între timp, o ruptur. Confirmarea sosea câteva zile mai
târziu, odat cu venirea la Constantinopol a lui Nicolaus Cusanus, reprezentant
al prii dizidente fa de majoritatea rmas la Basel (adic a acelei „sanior
pars” trecut de partea lui Eugeniu al IV-lea). Cusanus prezenta un document
redactat în numele conciliului sub preedinia lui Giuliano Cesarini33 prin care i
se aducea la cunotin bazileului constantinopolitan i patriarhului faptul c
singura cale de a se ajunge la unitate cu Biserica latin însemna s se dea curs
acestei duble invitaii, formulat în numele conciliului i al papei. Fr îndoial
c, la rândul su, i partida pontifical cunotea bine realitatea de la
Constantinopol, atâta vreme cât în 1437 erau dispus s joace totul pe
tradiionalismul bizantinilor, care nu ar fi acceptat celebrarea unui conciliu de
unire în absena papei. Cursul evenimentelor era stabilit deja în momentul când
delegaia bizantin îi începea navigaia spre coastele italiene la bordul flotei
pontificale. Cu toate acestea, alegerea nu era una definitiv, cel puin din
perspectiva bazileului, atâta vreme cât, odat ajuni la Veneia, acesta îi solicita
papei o amânare, pentru a evalua, în mare secret, cealalt opiune, a unei posibile
negocieri cu conciliul.
Pentru prinii conciliari rmai la Basel, în plin rzboi al anatemelor cu
Eugeniu al IV-lea, dar susinui, în continuare, din punct de vedere politic, de
adeziunea mascat a regatelor Franei, Angliei, Poloniei, a Sfântului Imperiu
Romano - German i de cea, mai vdit, a ducelui de Milano, chestiunea nu avea
s fie definitiv închis decât dup 6 iulie 1439, când victoria clar a papei, ale
eforturile prinilor reunii fiind deturnate ctre adoptarea unor msuri de reform a bisericii. Cfr.
Gill, The Council, p. 23-30 i, respectiv, 33-37.
32
Monumenta Conciliorum generalium seculi decimi quinti. Concilium Basiliense, ed. E. Birk,
Vindobonae, 1873, vol. II, p. 752-760.
33
Gerald Christianson, Cesarini: The Conciliar Cardinal: The Basel Years 1431-1438, St.
Ottilien, 1979.
crui decrete de unire împânzeau toate curile Europei, avea s-i determine pe
conciliariti la gestul extrem de depunere a papei34. Reacia acestor puteri
implic un refuz iniial în recunoaterea unirii solemn proclamate la Florena35,
mascat cel mai adesea sub o aparent echidistan. În cursul anului 1441,
umanistul Zbigniew Olenicki, arhiepiscop de Cracovia i eminen cenuie a
politicii polone, înc se declara deschis în favoarea conciliului, care, ca
mulumire pentru susinere, îl numea cardinal36. Departe de a fi un caz izolat în
Uniunea polono-lituan, opiunile sale eclesiale i politice erau împrtite de o
bun parte dintre prelai, cu consecine imediate asupra aplicrii unirii asupra
populaiei de rit rsritean. Contradiciile misiunii lui Isidor de Kiev din anii
1440-1441 sunt legate tocmai de aceste transformri în plan politico-eclesiastic.
În cursul acelui an, cardinalul pare s fi întâmpinat dificulti în recunoaterea
calitii sale de cardinalis presbiter Sanctae Romanae Ecclesiae i, respectiv, de
legatus Sedis Apostolicae a latere37. Ca i în alte pri din Christianitas,
recunoaterea definitiv a autoritii lui Eugeniu al IV-lea i, implicit, a
trimiilor si i a aciunilor întreprinse de el în cadrul conciliului florentin,
trebuiau susinute de intense campanii diplomatice, adesea recurgându-se la
„cumprarea” obedienei cu preul unor importante concesiuni în administrarea
bunurilor bisericii din rile respective38.
Într-o situaie similar se afla i Ungaria, unde motenirea conciliarist a
regelui Sigismund de Luxemburg, principal artizan al unitii Bisericii apusene
la Konstanz, continua s aib importante consecine chiar i dou decenii mai
târziu. Poziiile sale moderate în chestiunea raporturilor dintre pap i conciliu,
doar recent intrate în atenia cercettorilor39, las s se întrevad un program de
reform a imperiului i a bisericii bine definit, în parte bazat pe o reîntoarcere la
34
Monumenta Conciliorum, vol. III (De papae deposicione, lib. XV, cap. XV, or. 130),
Vindobonae, 1886, p. 326, reprodus de Gill, The Council, p. 311.
35
J. W. Stieber, Christian unity from the perspective of the Council Fathers at Basel and that of
Eugenius IV, în Christian Unity. The Council of Ferrara-Florence 1438/39 - 1989, ed. G.
Alberigo, Leuven, 1991, p. 57.
36
A. Ziegler, Die Union des Konzils von Florenz in der russischen Kirche, Würzburg, 1938, p. 85;
P. Pierling, La Russie et le Saint Siège, Paris, 1896, vol. I, p. 46.
37
Documentul prin care Isidor este numit legatus, editat în G. Hofmann, Epistolae pontificiae, II,
p. 93-94. Pentru jurisdicia sa în calitate de legatus a latere, cfr. Oskar Halecki, From Florence to
Brest, Romae, 1958, p. 52; A. Zeigler, Isidore de Kiev, apôtre de l’union florentine, în Irénikon,
13 (1936), p. 393-410.
38
Oakley, Conciliarist Tradition, p. 52-53.
39
Cfr. Reform von Kirche und Reich zur Zeit der Konzilien von Konstanz (1414-1418) und Basel
(1431-1449): Konstanz-Prager Historisches Kolloquium (11.-17. Oktober 1993), ed. Ivan
Hlaváek, Konstanz, 1996; Alfred A. Strnad, Konstanz und der Plan eines deutschen
"Nationalkardinals" : Neue Dokumente zur Kirchenpolitik König Sigmunds von Luxemburg,
Innsbruck, 1997.
un model imperial clasic (tradiie ai crei depozitari erau împraii Imperiului

Roman de Rsrit40), dublat de o reform în sens constituional a puterilor
papei. Moartea sa, survenit în cursul anului 1437, nu avea s îi permit
continuarea rolului de mediator între conciliu i pap, exercitat vreme de dou
decenii, poziie din care ar fi putut, fr îndoial, influena considerabil conciliul
de unire. Interesant, în acest sens, este una dintre ultimele sale propuneri,
formulat cu prilejul primirii la Eger a solului bizantin Manuel Disypahos, aflat
pe drumul de întoarcere de la Basel ctre Constantinopol. În vreme ce papa
avansa candidaturile Florenei i Bolognei pentru gzduirea conciliului, iar
conciliaritii de la Basel pe cea a Avignonului sau a oricrui alt ora din Savoia,
împratul romano-german propunea ca lucrrile sinodale s se desfoare la
Buda, a crei poziie georgrafic putea prea mai acceptabil pentru delegaia
bizantin41.
Depind o schem care a interpretat conciliarismul secolului al XV-lea
drept o simpl problem intern a Bisericii apusene, se poate delinea o
perspectiv proprie conciliului în chestiunea unirii cu Biserica rsritean. În
raport cu unionismul promovat de Eugeniu al IV-lea, în a crui concepie
tradiionalist unirea bisericii se reducea, în fond, la o dimensiune juridic, de
recunoatere a superioritii pontifului roman42, în cadrul conciliului se asist la
un real progres calitativ în plan eclesiologic. Viziunea conciliarist pornea de la
accepiunea spiritual a bisericii ca trup mistic a crui unitate rezid tocmai în
Hristos, fr ca aceasta unitate s coincid cu guvernarea unui Vicarius Christi43.
Aceast accepiune, formulat de numeroi teologi din „epoca clasic a
conciliarismului” ca Heinrich von Langestein, Konrad von Gelnhausen sau Jean
Gerson i transpus într-o dimensiune juridic de canoniti de talia lui Francesco
Zabarella, îi permitea conciliului s deschid tratative în vederea unirii cu toi cei
care se identificau cu numele de cretin. Aceast disponibilitate de a restaura
unitatea bisericii „prin dezbatere i negociere” (dup cum se justifica „cardinalul
conciliarist” Giuliano Cesarini44), a asigurat succesul în restaurarea comuniunii
40
Rolul su de advocatus ecclesiae este, într-o bun msur, reconstituit dup cel de defensor
ecclesiae, caracteristic modelului comun roman.
41
Jean Darrouzès, Regestes des actes du Patriarcat de Constantinople. 1: Les actes des
patriarches; Les regestes de 1410 à 1443, Paris, 1991, vol. I.7, nr. 3360.
42
Ilustrativ poziia pe care o adopt într-o scrisoare adresat dogelui Veneiei la 1 octombrie 1433
"potius enim hanc apostolicam dignitatem et vitam insuper possuissemus quam voluissemus esse
causa et initium, ut pontificalis dignitas et sedis apostolice auctoritas submitteretur concilio
contra omnes canonicas sanctiones", ed. în Raynaldus, Annales Ecclesiastici ab anno MCXCVIII
ubi desinit Cardinalis Baronius, Lucca, 1772, ad annum 1433. Cfr. Stieber, Christian Unity, p. 74.
43
Cfr. G. Alberigo, Chiesa Conciliare; Identità e Significato del Conciliarismo, Brescia, 1981.
44
Christianson, Cesarini, p. 45-51.
cu husiii, acolo unde folosirea forei euase în mod lamentabil. Într-o splendid
alocuiune adresat ambasadorilor greci prezeni la lucrrile sinodale în cursul
anului 1434, Cesarini, în calitatea sa de preedinte al Conciliului, las s se
întrevad tocmai o asemenea perspectiv în abordarea negocierilor de unire,
insistând pe „idealul unitii credinei în Hristos” i trecând complet sub tcere
particularitile, cum ar fi problema diferenelor lingvistice, liturgice i de rit
existente i evitând s abordeze problema jurisdiciei pontifului45.
Aceast emfaz asupra naturii spirituale a construciei eclesiale i,
implicit, a unitii sale transcedente, cu recunoaterea, aadar, a imperfeciunii
construciei ierarhice, vizibile, a bisericii, este exprimat cu mai mare claritate în
opera unuia dintre principalii artizani ai succesului în negocierile cu husiii,
Joannes Stojkovi de Ragusa. Tratatul su de Ecclesia46, scris de dominicanul
dalmatin în preajma negocierilor din 1434, transpune în maniera cea mai
elocvent aceast concepie eclesiologic, rod al maturitii teologiei
conciliariste, lefuit prin confruntarea de idei cu husiii47. Evoluiile din cursul
anului 1437, când o important parte din prinii conciliari cu vederi mai
moderate în privina primatului pontifical avea s prseasc lucrrile sinodale
de la Basel transferându-se la Ferrara, vor face imposibil începerea unor
negocieri de unire cu Biserica rsritean de pe aceste poziii promitoare. Nu
întâmpltor, maestrul de teologie dominican menionat, purttor al titlului de
episcop titular de Arge, în ara Româneasc, avea s-i încheie activitatea în
deschis ruptur cu papa i curia, sub protecia imunitii garantate de
prestigiosul studium din Paris i de regele Franei.
La 18 septembrie 1437, papa Eugeniu al IV-lea decreta prin bula Doctoris
gentium, transferarea conciliului de la Basel la Ferrara, rspunzând, astfel,
decretului conciliului din 31 iulie (cunoscut sub numele de Monitorium sau
Citatorium). Începea, astfel, faza unei confruntri deschise i pe termen lung
dintre pap i conciliu. Informat de opiunea delegailor Bisericii rsritene
pentru flota pontifical, dar i constrâns, probabil, de moartea pe 9 decembrie a
45
Cecconi, Studi, p. LXVIII-LXXIX.
46
Iohannis [Stojkovic] De Ragusio, Tractatus de Ecclesia, ed. Franjo Šanjek - Alois Krchîák -
Marijan Biškup, Zagrabiae, 1983. Cfr. Karl Binder, Der Tractatus de Ecclesia Johanns von Ragusa
und die Verhandlungen des Konzils von Basel mit den Husiten, în Angelicum, 28 (1951), p. 30-54;
B. Duda, Joannis Stojkovi de Ragusio OP doctrina de cognoscibilitate Ecclesiae, Roma, 1958; J.
Kubalic Jean de Raguse: son importance pour l’ecclésiologie du XVe siècle, în Revue des sciences
religieuses, 41 (1967), p. 150-167.
47
Atingerea unui compromis cu husiii constituie adevrat “piatr de tocil (Schleifstein) cu care
se lefuiete eclesiologia conciliarist” [tr. n.] în opinia lui Johannes Helmrath, Das Basler Konzil
1431-1449: Forschungsstand und Probleme, Koln, 1987, p. 353-372 (cap. VI.1. Eucharistie und
Ekklesiologie: Die Auseinandersetzung mit den Hussiten).
lui Sigismund de Luxemburg, preiosul su aliat, Giuliano Cesarini, preedinte al

lucrrilor sinodale de la Basel, hotra s se transfere la Ferrara, dând curs
invitaiei lui Eugeniu al IV-lea48. Alturi de el, o important parte a teologilor
moderai prezeni, recunoscut în documentele posterioare (pontificale) ca
sanior pars, se muta la Ferrara. Se transfera i o parte din capitalul de idei al
eclesiologiei conciliariste, unirea de la Florena dovedindu-se, într-o anumit
msur, rezultatul acestui complex jeu a trois. Influena lor avea s se vad în
abordarea negocierilor cu delegaii Bisericii rsritene. Însui textul decretului
de unire, bula Laetentur coelii, din 6 iulie 1439, este tributar unei viziuni
spiritualizate asupra bisericii, a crei unitate e fondat pe „Hristos, cheia de bolt
care a fcut din dou una, drâmând acel zid care de secole desprea Biserica
apusean de cea rsritean, restabilind pacea i concordia” [tr. n.]49. E
remarcabil consonana acestui pasaj cu discursul de recepie al cardinalului
Cesarini din 1434, dar i cu viziunea eclesiologic a lui Joannes de Ragusa i cea
a lui Nicolaus Cusanus50!
Chiar mai mult, aceast viziune eclesiologic împrtit de conciliaritii
de la Basel, comun în mijlocul atâtor poziii doctrinare adesea contrastante, este
în armonie cu cea împrtit de prelaii bizantini prezeni la Ferrara i Florena.
În acest sens, Besarion Nicenul, rspunzând arhiepiscopului latin de Rhodos în
dezbaterea cu privire la adausul sintagmei Filioque în Crez, afirma: „nu conteaz
cât de mare este biserica roman, ea este, fr îndoial, inferioar conciliului
ecumenic i bisericii universale” [tr. n.]51. Or, poziia lui Besarion reprezenta,
fr îndoial, poziia comun a delegaiei rsritene52 i reflect un model de
construcie eclesial acceptabil atât pentru bizantini cât i pentru conciliaritii de
48
Gill, The Council, p. 91-93.
49
„Illo angulari lapide Christo, qui fecit utraque unum, sublatus enim de medio paries, qui
occidentalem orientalemque dividebat ecclesiam, et pax atque concordia rediit”: Laetentur caeli
(6 iulie 1439), în Gill, The Council (Appendix), p. 412-415, cit. la p. 412. Cfr. Scott H. Hendrix,
Nicolas of Cusa’s ecclesiology between Reform and Reformation, în Nicolas of Cusa on Christ
and the Church. Essays in memory of Chandler McCuskey Brooks for the American Cusanus
Society, ed. Gerald Christianson – Thomas M. Izbicki, Leiden – New York – Köln, 1996, p. 108-
126.
50
Una dintre accepiunile în De concordantia catholica (1433) date bisericii, trup mistic al lui
Christos, este tocmai cea de congregatio fidelium, (De concordantia, II, 18 i II, 14).
51
Sesiunea a XVI-a, 1 noiembrie 1438. Cfr. Gill, The Council, p. 155.
52
Syropoulos afirm c discursul lui Besarion fusese compus de Georgios Scholarios (Syropoulos,
Les “Mémoires”, VI, 21, p. 174); Besarion susine c argumentele ar fi fost pregtite de el însui
în problema lui Filioque (în Episola ad Alaxandrum Lascarin, în Patr. Gr. CLXI, 341 c). Pe de alt
parte, J. Gill, susine c Isidor de Kiev începuse pregtirea unui tratat prin care ataca argumentele
arhiepiscopului latin Andrei al Rhodosului, ceea ce îl determin s cread c mai muli teologi
bizantini fuseser însrcinai cu refuzarea argumentelor latinilor, eforturile lor fiind canalizate în
discursul lui Besarion. Cfr. Gill, The Council, p. 153, n. 8.
la Basel, al cror capital ideatic se transferase la Ferrara odat cu Cesarini i

Cusanus, nu întâmpltor, legai de Besarion pentru tot restul vieii. Cu toate
acestea, dincolo de modelul teoretic de construcie unitii bisericii, de natur
eminamente spiritual i invizibil, acordul conciliar de la Florena presupunea
înainte de toate o restaurare a unei alte accepiuni asupra bisericii, în definiia sa
de corpus politicum guvernat de Hristos prin intermediul vicarului su, nimeni
altul decât pontiful roman.
Perspectiva unionist roman i restauraia pontifical
Hubert Jedin remarca faptul c refacerea unitii bisericii prin decretul

Laetentur Coelii constituie adevrata „Magna Carta a restauraiei pontificale”,
implicând, într-un moment de maxim contestare a autoritii acestuia în
Occident, prima definiie sinodal a primatului papal53. În economia dezbaterilor
sinodale de la Florena, problema primatului papal ocup o parte minor, fiind
abordat doar dup atingerea compromisului la nivel doctrinar, aspect mult mai
delicat din perspectiva Bisericii rsritene.
În schimb, pentru latini, pregtirile intense în aceast privin trdeaz
importana chestiunii. Deja în decembrie 1437, franciscanii erau însrcinai de
pap cu pregtirea materialelor pe aceast tem în vederea dezbaterilor cu
delegaia bizantin54. În acest context trebuie plasat i un tratat al lui Ioan de
Capestrano, asupra cruia vom reveni, dedicat autoritii papei, scris, probabil, la
invitaia lui Bernardino da Siena, prezent la dezbaterile de la Ferrara înc de la
sfâritul anului 143755. Cu toate aceste intense pregtiri, se prea c
franciscanilor avea s le revin un rol de prim mrime i în cadrul dezbaterii
sinodale. Procesele interne legate de ridicarea Observanei spre roluri de
conducere i reprezentare a Ordinului, fcuser ca Antonio da Massa, ministru
general de orientare conventual cu un important rol diplomatic în timpul
negocierilor preliminare cu bizantinii, s rmân izolat în demersurile sale. Dup
dispariia sa (în 1435), franciscanii se gsea în situaia de a nu putea propune
interlocutori pregtii pentru confruntarea doctrinar i contactele diplomatice cu
Biserica rsritean.
53
Jedin, Storia, p. 22. Cfr. C.M.D. Crowder, Unity, Heresy and Reform, 1378-1460: The Conciliar
Response to the Great Schism, New York, 1977, p. 168-172.
54
Wadding, Annales, XI, 2-3.
55
Ibid., p. 34.
Rolul de aprtori ai ortodoxiei latine avea s fie asumat, pe durata

negocierilor cu grecii, de dominicani, rmai cei mai valabili mediatori între
cretintatea apusean i cea rsritean. Aceste considerente îl determinau pe
Eugeniu al IV-lea s-i desemneze din rândurile lor reprezentanii la dezbateriale
publice, numindu-i oratores pe Giovanni da Montenero, provincial al
dominicanilor din Lombardia56 i pe Juan de Torquemada, magister Sacrii
Palatii. Cel din urm îi va dovedi geniul prin capacitatea de a integra
eccleziologia rsritean i dezbaterea de idei conciliarist cu tradiionala poziie
a Bisericii romane. În complexa estur a decretului de unire Laetentur coelii57,
cardinalul Torquemada, mai mult decât un simplu fidel aprtor al credinei
romane, cum ni-l creioneaz reconstrucia lui T. Izbicki58, dovedea capacitatea
de a depi perspectiva tradiional a Sfântului Scaun asupra unionismului,
producând o adevrat revoluie în teologia primatului, cu importante consecine
în epoca modern59. Speculând pe interpretarea canonic i nu dogmatic a
primatului roman din Biserica rsritean60 i pstrând forma tradiional a
definiiilor din conciliile ecumenice, în decret, dup definirea celorlalte
diferende aa-zis dogmatice (Filioque, azima, Purgatoriul), se introducea un
scurt dar concis pasaj referitor la primatul Scaunului Apostolic i la rolul papei,
pe care îl definea “vicarium Christi totiusque Ecclesiae caput, et omnium
christianorum patrem et doctorem”61. Imediat dup aceea aprea formula
referitoare la demnitatea i ordinea patriarhilor, în buna tradiie a celor apte
concilii ecumenice, fapt ce putea spori impresia în ochii oricrui membru al
Bisericii rsritene c decretul n-ar fi reprezentat altceva decât o pur
56
În alegerea lui Giovanni da Montenero poate s fi fost determinant faptul c acesta susinuse în
faa opozanilor lui Eugeniu al IV-lea din Conciliul de la Basel (1434) un tratat intitulat
Defensorium mendicantium, unde argumentul principal în aprarea privilegiilor ordinelor
mendicante în raport cu biserica episcopal (susinut de pe poziia reformatoare auspicat de Jean
Gerson) consta tocmai în implicita aprare a monarhiei papale. Cfr. G. Meersseman, Giovanni da
Montenero OP. diffensore dei mendicanti: studi e documenti sui concili di Basilea e di Firenze,
Roma, 1938, p. 22-45; Thomas M. Izbicki, The Council of Ferrara-Florence and Dominican
papalism, în Christian Unity, p. 429-443, cit. la p. 431; G. de Lagrande, La naissance de l’esprit
laique au déclin du moyen age, Paris-Louvain, 1956-70, v. 4.
57
G. Hofmann, Quomodo formula definitionis Concilii Florentini de potestate plena papae
preparata fuerit?, in Acta Accademiae Velehradensis, 14 (1938), p. 138-148.
58
Tomás M. Izbicki, Protector of Faith, Washinghton DC, 1981, p. 31-119.
59
Michele Maccarrone, Vicarius Christi. Storia del titolo papale, Roma, 1952, p. 255. Oakley,
Conciliarist Tradition, p. 49.
60
M. A. Schmidt, The Problem of Papal Primacy at the Council of Florence, în Church History,
30 (1961), p. 35-49, în spec. p. 36-37.
61
Formula greac calchiaz îndeaproape formularea latin: “   
  ”, iar redarea per extenso demonstreaz c “il titolo papale fu oggetto di
studio da parte dei greci, che vollero formularlo con termini propri della loro lingua”, Maccarrone,
Vicarius Christi, p. 253; Cfr. Hofmann, Quomodo, p. 143.
reîntoarcere la tradiia pentarhiei din Antichitatea târzie62. Formula fusese atins

dup o îndelungat dezbatere (13-26 iunie 1439), în cursul creia fuseser
precizate diferenele pe care latinii le percepeau între puterile pontificale i cele
patriarhale i metropolitane63. Cu toate acestea, nu se poate discuta de un
complet acord în aceast problem, întrucât referitor la drepturile pontifului
roman de a convoca conciliul i la cel de a funciona ca instan juridic de apel
chiar i în cazul patriarhilor i mitropoliilor64, prevederi refuzate iniial de
delegaia bizantin, consensul este atins doar prin intervenia lui Ioan al VIII-lea,
marcând o ulterioar imixtiune a factorului politic într-o problem de strict
natur eclesiastic.
În eclesiologia lui Torquemada, relev Izbicki65, nu exista spaiu pentru o
restaurare a pentarhiei, dup cum va rezulta clar din din opera sa Apparatus
super Decretum Florentinum66, norm de aplicare a decretului în aria eclesial
latin, limitat, aparent, ca circulaie la aceasta (neavând traduceri în limba
greac), unde un puternic accent se pune pe problema esenial pentru Occident,
cea a primatului papal. În Apparatus, strvechile privilegii ale patriarhilor
rsriteni67 sunt garante de Sfântul Scaun, în virtutea unei tradiii începute cu
pontificatul lui Innoceniu al III-lea68, constituind o alt modalitate de întrire a
rolului pontifului roman în raport cu celelalte biserici din oikoumene. Însi
forma decretului de unire, inovatoare fa de tradiia sinoadelor ecumenice la
care conciliul se raporta, i anume cea de document emis de pap i doar
62
Jaroslav Pelikan, The Spirit of Eastern Christendom (600-1700), Chicago, 1974, p. 274-275.
63
G. Hofmann, tratând subiectul, citeaz rspunsul dat mitropolitului de Nicea de dominicanul
Giovanni da Montenero în aceast problem: “potestates metropolitanarum et patriarcharum sunt
limitatae in certis partibus, ita quod unus patriarcha non habet potestatem in territorio alterius
patriarchae, nec e contra, sed successor Petri habet immediatam potestatem superioris in omnes”.
Hofmann, Papato, conciliarismo, patriarcato (1438-1439). Teologi e deliberazioni del concilio di
Firenze, Roma, 1940, p. 71-71.
64
Hofmann, Papato, p. 72.
65
66
Joannes de Torquemada O.P., Cardinalis Sancti Sixti, Apparatus super Decretum Florentinum
Unionis Graecorum, ed. Emmanuel Candal S.I., Romae, 1944, p. 65-66. În general, pentru
viziunea eclesiologic a lui Torquemada, cfr. Karl Binder, Wesen und Eigenschaften der Kirche
bei Kardinal Juan de Torquemada O.P., Insbruck, 1954, p. 27-28.
67
Puterile patriarhale constau, în interpretarea lui Torquemada (Apparatus, p. 111-114), în dreptul
a le acorda propriilor mitropolii pallium, de a primi jurmânt de credin i ascultare, de a arbora
crucea în orice loc în afara Romei i a locurilor în care papa sau legaii si se afl prezeni, precum
i cel de a accepta recursuri în mod direct.
68
“Sicut nostra iura defendimus, ita singulis quibuscumque ecclesiis sua iura servamus”
(Decretum Gratiani, II, causa 25, qu. 2, c. 8). Printre celelalte auctoritates invocate de Torquemada
(Apparatus, p. 114) se numr i unul dintre canoanele lui Inoceniu al III-lea date în cadrul
Conciliului Lateran IV (1215) în favoarea patriarhilor latini ai Orientului. Cfr. Hofmann, Papato,
p. 73, n. 202.
recunoscut de ceilali semnatari, reprezint o formul care reflect o întrire a

primatului absolut al pontifului. Rolul pe care acest document, odat semnat, îl
îndeplinete, de obiect al propagandei în favoarea lui Eugeniu al IV-lea, pap al
restaurrii unitii cretine în ochii contemporanilor apuseni, confirm pe deplin
inteniile autorilor si69.
Lansarea unei devastatoare ofensive de imagine împotriva conciliaritilor,
promotori ai schismei prin alegerea anti-papei Felix al V-lea, va fi pasul imediat
urmtor solemnei proclamaii a unirii de la Florena. În septembrie 1439, era
emis bula Moyses vir Dei, prin care poziiile exprimate de prelaii reunii la
Basel în cea ce este definit ca un conciliabulum erau definite eretice i
schismatice. În cadrul solemn al conciliului, în ateptarea sosirii delegaiilor
armenilor, copilor, etiopienilor i maroniilor, în septembrie 1439, cardinalul
Torquemada, campionul restauraiei pontificale, înfrunta poziiile conciliariste
moderate ale lui Cesarini70. Din acest moment, odat depit opoziia intern,
viziunea propus de Juan de Torquemada avea s se impun ca linie oficial în
procesul de restauraie pontifical. Nu întâmpltor, opera de maturitate a
teologului spaniol, Summa de ecclesia (1453), avea s constituie fundamentul
teologiei primatului în epoca modern, fiind baza doctrinar a ultimei sesiuni a
Conciliului de la Trento71.
Vittorio Peri, analizând transformrile eclesiologiei romane în raport cu
unirea bisericilor orientale72, identifica „trei sisteme sau modele importante ale
unirii vizibile i ierarhice propuse de Biserica roman bisericilor de limb i
tradiie liturgic i canonic diferite de a sa” [tr. n.]73, conciliul de unire de la
Florena constituind momentul trecerii de la precedentul model „normando-
cruciat”, dezvoltat doctrinar în special în secolele XI-XIII, la o paradigm
69
Prin grija curiei papale, decretul a avut cea mai ampl rspândire în epoc. Afirmaia lui
Nicolae al V-lea, în septembrie 1451, din mesajul ctre Constantin al XI-lea, conform creia
“decretul purtând semnturile Grecilor i ale Latinilor poate fi gsit în toate regatele Cretintii
[tr. n.]” îi gsete cea mai ampl confirmare documentar. Epistolae Pontificiae, III, doc. 304.
Cfr. Gill, The Council, p. 378.
70
Joannes de Torquemada O.P., Oratio synodalis de primatu, ed. E. Candal (Concilii Florentini
Documenta et Scriptores), Roma, 1954; Cfr. Gill, The Council, p. 313.
71
Jedin, Storia, p. 27.
72
Vittorio Peri, L'unione della Chiesa Orientale con Roma. Il moderno regime canonico
occidentale nel suo sviluppo storico, in Aevum 58 (1984), p. 439-498.
73
1. Un sistem propriu tradiiei antice, meninut pân în preajma crizelor din secolele VIII - IX; 2.
un sistem succesiv, care ar putea fi definit “normando-cruciat”, întrucât elaborat de canonitii i
teologii latini ai respectivei perioade i 3. un sistem florentin, derivat din interpretarea i aplicarea
roman a conciliului de unire din 1438-1439. Teza e reluat în Id., La lettura del Concilio di
Firenze nella prospettiva unionistica romana, în Christian Unity, p. 593-611; studiu republicat
ulterior în Da Oriente e da Occidente, p. 375-396.
unionist care avea s caracterizeze raporturile dintre biserici de-a lungul întregii
epoci moderne. Fr a produce o complet ruptur fa de trecut, „fiecare dintre
ele pstreaz elemente din precedentul, pentru a putea invoca continuitatea sa cu
tradiia” [tr. n.]. Cu toate acestea, remarca reputatul cercettor italian, trecerea de
la un model la altul determin producerea „de consecine inovatoare la nivelul
instituiilor i în funcionarea acestora” [tr. n.]74.
Consecinele unirii în dreptul canonic post-florentin
Dac validitatea unui conciliu este demonstrat tocmai de ceea ce în

termeni tehnici se numete receptio, în cazul unirii florentine este justificat
consensul aproape plenar al istoricilor asupra eecului su în plan eclesial75.
Consecinele istorice se relev, îns, de-a dreptul notabile, dei descifrarea lor
rmâne complicat, în special datorit persistenei unor serii de mecanisme
legate de o anumit damnatio memoriae, fenomen petrecut, în mod paradoxal, în
ambele biserici participante la acordul sinodal. Situaia dispariiei actelor oficiale
ale conciliului, redactate sub form bilingv (latin i greac) i atestate ca
existente i accesibile consultrii atât la Roma, cât i la Constantinopol, câteva
decenii dup încheierea conciliului, nu este un fapt accidental, ci, relev Peri76,
reprezint „un caz unic pentru un eveniment petrecut în timpuri moderne i
constituie un simptom nelinititor” [tr. n.]. La Constantinopol, unde
condamnarea conciliului poate explica i distrugerea sau pierderea actelor sale,
ultima atestare cert a utilizrii acestui izvor esenial o regsim în opera lui
Silvestru Syropoulos77, mare eclesiarh la momentul conciliului i, ceva mai
târziu, efemer patriarh al Constantinopolului, cu numele de Sofronie (din
primvara anului 1463 pân la începutul verii lui 1464)78. Din Memoriile sale
rezult clar c actele conciliului circulau la Constantinopol, fiind o surs uor
accesibil.
În cazul Bisericii latine, care nu a renegat niciodat înelegerea conciliar,
dispariia versiunii latine a acestor documente nu este înc pe deplin elucidat.
Ea trebuie s fi avut loc dup data ipotetic a încheierii conciliului (1445 - 1447)
74
Peri, La lettura, p. 607.
75
Peri, Il concilio, p. 347-375.
76
Peri, Ricerche, p. 3-27.
77
Syropoulos, Les “Mémoires”, V, 8, p. 264; V, 29, p. 282; VI, 27, p. 326; VIII, 5, p. 394.
78
Syropoulos, Les “Mémoires”, p. 16-19.
i, înainte de 1522, moment la care, dorindu-se realizarea unei ediii, se constat
absena lor. Pe de alt parte, i mai surprinztor este faptul c aceste acte
sinodale nu par s fi fost luate în considerare în operele de drept canonic scrise
pentru explicarea decretului de unire, cum ar fi cea a cardinalului Juan de
Torquemada sau a arhiepiscopului de Creta Fantino Valaresso79. Pentru
Occident, opera lui Andrea da Santacroce80 este singura dovad a existenei unei
versiuni latine a acestui document esenial, iar versiunea greac, foarte
incomplet (cunoscut sub numele de Acta Graeca)81, cuprinzând notie
neoficiale ale dezbaterilor de la Ferrara i Florena incluse într-un jurnal, a
supravieuit doar într-o copie aparinând unui prelat supus jurisdicional
patriarhiei de Constantinopol. Toate acestea fac s planeze justificate îndoieli
asupra modului în care s-a dorit transmiterea memoriei conciliului în Biserica
apusean. Utilizarea decretului de unire pentru afirmarea superioritii papei în
polemica anti-conciliarist82 poate s fi constituit un motiv suficient pentru
împiedicarea circulaiei, într-o prim faz i, mai apoi, chiar pentru distrugerea
voit a actelor conciliare, întrucât constituiau dovada de netgduit asupra
modului în care cele dou pri au ajuns la compromisul reflectat de textul
acordului sinodal.
În fond, calul troian pe care restauraia autoritii pontificale realizat
tocmai cu ajutorul bizantinilor îl aducea în Biserica apusean era reprezentat
tocmai de poziia de egalitate de pe care cele dou pri negociaser acordul.
Chiar dac Eugeniu al IV-lea încercase s-i impun în mai multe ocazii punctul
de vedere cu privire la superioritatea funciunii sale, solicitând acte de supunere
considerate uneori chiar ofensive de prelaii rsriteni, în numeroase alte ocazii
fusese obligat s abordeze negocierile de pe poziii de egalitate83. Chiar i dup
proclamarea unirii, împratul i episcopii rsriteni nu ezitau s refuze anumite
79
Fantinus Vallareso, archiepiscopus Cretensis, Libellus de ordine generalium conciliorum et
unione florentina. Ed. B. Schultze S.I., Romae, 1944.
80
G. Hofmann (ed.), Andreas de Santacroce, advocatus consistorialis: Acta latina Concilii
Fiorentini, Roma, 1955.
81
Ediiile critice: Vatican, Labbé, Harduin, Mansi i, mai recent, în ed. lui J. Gill, Quae supersunt
actorum graecorum Concilii Fiorentini, Roma, 1953.
82
Torquemada, Apparatus, p. 65-66.
83
La primirea patriarhului Iosif al II-lea la Ferrara în martie 1438, Eugeniu al IV-lea pretindea ca
acesta i ceilali prelai greci s urmeze eticheta latin care presupunea srutul piciorului
pontifului, în semn de supunere. La refuzul virulent al patriarhului, Eugeniu al IV-lea îi limita
preteniile, acceptând o îmbriare freasc, îns într-o ceremonie de primire privat, cfr. Gill,
The Council, p. 105; o alt încercare euat a papei de a-i impune superioritatea este vizibil în
propunerea sa privind dispoziia tronului papal în sala de conciliu, care, în opinia sa, trebuia situat
în centrul slii, în poziie elevat, dominând ambele delegaii dispuse pe laturi, Cfr. Syropoulos,
Les “Mémoires”, IV, 39 - 40; Gill, The Council, p. 109-111.
propuneri papale, cum ar fi cele referitoare la condamnarea disciplinar a lui

Marc Eugenikos84 sau la alegerea în funcia de patriarh de Constantinopol a lui
Giovanni Contarini85 (care înc din 1409 fusese investit cu titlul de patriarh latin
de Constantinopol), în încercarea de a restaura cât mai grabnic autoritatea unui
“verus et unicus patriarcha”. Acest fapt se putea realiza doar fcând apel la
interpretarea pe care o ddeau ei înii vechilor „privilegii i drepturi” ale
patriarhilor orientali, raportându-se la dogmele conciliilor ecumenice i la
canoanele Bisericii rsritene, confirmate, din punctul lor de vedere, de decretul
de unire abia semnat. Dar, în mod paradoxal, i ingerinele papei se fondau pe
acelai document. Aceast ambiguitate interpretativ a decretului de unire în cel
puin trei probleme spinoase – natura i exerciiul primatului pontifical, tradiia
liturgic diferit în consacrarea i administrarea euharistiei i adausul lui
Filioque în Crez86 - „indic fr echivoc faptul c, pentru a salva compromisul
atins, s-au evitat interpretrile teologice i precizrile canonice divergente” [tr.
n.] 87, pe care prile le exprimau prin aceleai formule de comun acord stabilite.
Ca atare, la Florena nu putea avea loc o confruntare pe o tem care aducea
atingere uneia dintre materiile de compromis.
Situaia avea s fie complet diferit în cazul negocierilor de unire cu
celelalte biserici orientale, independente de jurisdicia Patriarhiei ecumenice,
invitate s reintre în comuniune cu Sfântul Scaun începând cu anul 1434. În
cazul plenipoteniarilor armenilor, sosii la Florena în cursul lunii august 143988,
restabilirea comuniunii se va face nu în urma unor discuii dogmatice i,
respectiv, a unor negocieri la nivel canonic, ci ca urmare a supunerii complete a
acestor biserici în faa pontifului roman. Simptomatic cuvântul rostit de unul
dintre delegaii armeni în faa papei: „Tu deii Sfântul Scaun al lui Hristos. Eti
vicarul lui Hristos pe Scaunul Apostolilor. Am venit la tine, capul nostru. Orice
membru care te-a prsit e bolnav, iar fiarele slbatice vor devora turma ce s-a
84
85
Syropoulos, Les “Mémoires”, p. 502-503 (X. 18).
86
Cfr. J. Gill, Constance et Bâle – Florence (Histoire des Conciles Oecuméniques, IX), Paris,
1965, p. 251-257.
87
Peri, L'unione, p. 453.
88
Dintre cei patru delegai cu puteri depline ai patriarhului Constantin al Armeniei, Serchis, Toma
i Marc, definii de consulul genovez din Caffa drept doctores, i Ioachim, episcop al comunitii
armeneti din Pera, doar semnturile primilor doi apar pe decretul de unire din 22 noiembrie 1439.
Prezena celorlali doi la Florena este discutabil. Cfr. G. Gill, The Council, p. 306-310.
Scrisoarea dogelui Genovei ctre pap e publicat în Acta Camerae Apostolicae et civitatum
Venetiarum, Ferrariae, Florentinae, Ianuae de Concilio Florentino, G. Hofmann (ed.), Romae
1950, doc. 74.
desprit de tine” [tr. n.]89. Complet supunere, aadar, utilizat de propaganda

pontifical în disputa cu conciliaritii de la Basel, cci bula Moyses vir Dei, din 4
septembrie 1439, afirm c armenii au recunoscut supremaia i învtura papei,
venind la el „pentru hrana spiritual i ascultarea adevratei doctrine” [tr. n.].
Rezultatul acestei adevrate reductio a armenilor la jurisdicia i doctrina
roman se regsete în bula Exultate Deo (22 noiembrie 1439)90, un lung
document în care se expune doctrina roman, cu special atenie asupra
particularitilor dogmatice, liturgice i canonice ale armenilor, atent adunate
vreme de mai bine de un secol de contacte între ei i misionarii dominicani i
franciscani91. În termeni similari se produceau unirile copilor din Egipt92 i a
etiopienilor, codificate sub forma bulei Cantate Domino (4 februarie 1442)93, a
sirienilor din Mesopotamia (30 septembrie 1444)94, a maroniilor din insula
Cipru i a “caldeenilor”95.
În acest impresionant maraton sinodal i diplomatic pentru a-i garanta
papei o „autoritate universal” cât mai complet, ordinele mendicante puneau la
dispoziie cele mai bune fore misionare, negocierile cu aceste biserici (ale cror
particulariti le fceau adesea suspecte de erezie) decurgând sub atenta
observaie a cardinalului Juan de Torquemada, magister Sacri Palati, însrcinat
cu aprarea ortodoxiei credinei, cu un rol de prim ordine în definirea termenilor
diferitelor „decrete de unire”. Unirile cu bisericile orientale minore, desfurate
în cursul ultimelor lucrri sinodale inute la Florena i, din 1443, la Roma, în
Lateran96, constituiau terenul ideal pentru aplicarea noii perspective unioniste
89
G. Hofmann - Th. O’Shaughnessy I. Simon (ed.), Orientalium documenta minora, Romae 1953,
doc. 35.
90
Hofmann, Epistolae pontificiae, III, doc. 224.
91
Gill, The Council, p. 307; G. Petrowicz, La Chiesa armena in Polonia, Roma, 1971, p. 45-61.
92
Egumenul Andrei, plenipoteniar al patriarhului copilor Ioan, i se adresa lui Eugeniu al IV-lea
în termeni similari celor folosii de armeni („Dumnezeu pe pmânt, i vicar al su pe pmânt, i
succesor al lui Petru, i printe, cap i învtor al bisericii universale”), exprimându-i sperana c
„cel care îi primise pe greci i pe armeni în unire cu credina universal va binevoi s le acorde i
copilor aceeai binecuvântare”, Hofmann, Orientalium documenta, doc. 41.
93
94
Bula Multa et admirabilia, ed. G. Hofmann, Epistolae pontificiae, III, doc. 278. Cfr. Gill, The
Council, p. 335-336.
95
Prin bula Benedictus sit Deus (7 august 1445), ed. G. Hofmann, Epistolae pontificiae, III, doc.
283.
96
Prin bula Miserator et misericors Dominus (24 februarie 1443), Eugeniu al IV-lea decreta
mutarea conciliului în Bazilica Sf. Ioan în Lateran, la Roma, cetatea martiriului apostolilor Petru i
Pavel, centrul simbolic al Bisericii i reedina tradiional a vicarului lui Christos, marcând, astfel,
simbolic i politic restauraia autoritii sale. Cfr. Hofmann, Epistolae pontificiae, III, doc. 263. Cu
toate acestea, papa reintra în Urbe doar pe 28 septembrie, dup un lung sejur în Siena (7 martie –
14 septembrie), lucrrile sinodale fiind reluate în Lateran doar pe 14 octombrie 1443. Cfr.
romane post-florentine. Deja decretul de unire cu Biserica rsritean, în

definirea atribuiilor pontificale, formula dreptul acestuia „pascendi, regendi ac
gubernandi universalem ecclesia”, întrucât derivat din funciunile sale de
„succesor beati Petri, verus vicarius Christi totiusque ecclesiae caput” i, mai
ales, „omnium christianorum pater et doctor”. Sintetica formulare din bula de
unire primea, în Apparatus super Decretum Florentinum, compus de cardinalul
Torquemada la scurt vreme dup unirea grecilor i armenilor (1441), deplina
definiie, restaurând rolul bisericii romane de mater et magistra, din care
decurgea, în viziunea pontifilor, i dreptul de a evalua particularitile celorlalte
biserici i de a interveni când învturile lor erau considerate contrare dogmei,
doctrinei sau chiar tradiiei valabile în Biserica latin. Drepturi aflate, inevitabil,
în contradicie cu recunoaterea reciproc a ortodoxiei i legitimitii pe care
unirea cu Biserica rsritean o afirmase cu trie la Florena, conformând
viziunea eclesiologic comun a decretului de unire. Dac, în fond, la acest
nivel, conciliul se dovedea doar o confirmare a poziiilor Bisericii latine din
perioada precedent, adevrata transformare intervenit în eclesiologia roman
va surveni în perioada de receptio a deciziilor conciliare. Acest fapt poate fi
întrevzut în contiina pe care, treptat, Biserica roman o va câtiga referitor la
existena unor tradiii liturgice, lingvistice i eclesiale diferite de a sa, legitimate
de un parcurs istoric paralel97. În acest sens, cardinalul Torquemada demonstra
c i-a însuit cu succes lecia conciliarismului, artându-se deschis chiar i
negocierilor cu biserici solo nomine christianae, altfel considerate eretice i, ca
atare, tratate cu rigoarea prevederilor din dreptul canonic98. Efectul de bumerang
al unirilor succesive celei cu bisericile din subordinea Patriarhiei ecumenice de
Constantinopol nu avea s se lase ateptat, legitimat în ochii unei bune pri a
clerului latin de „apostazia grecilor” reîntori în patrie.
În ceea ce privete percepia Bisericii rsriteane în Occident, aa cum în
Orient se produce o ruptur (în acest caz, cu consecine politice i instituionale),
97
Existena identitii de credin, în diversitatea de rit, „ancien et sain principe” al bisericii este
redescoperit, în opinia lui J. Gill, tocmai în cadrul conciliului florentin. Cfr. Joseph Gill,
Constance et Bale – Florence, Paris, 1965, p. 299.
98
Negocierile din cursul deceniului al aselea cu Biserica bosniac i cu cea husit se înscriu în
tradiia de reductio ad unitatem început cu unirea armenilor. Cardinalul Torquemada rmâne, i
în acei ani, depozitarul cunoaterii necesare interveniei la nivel dogmatic, liturgic i canonic în
aceste realiti eclesiale, în raport cu care Biserica roman îi rezerv rolul de mater et magistra.
Legat de negocierile cu Biserica bosniac, cfr. Juan de Torquemada, Symbolum pro informatione
Manichaeorum: (El bogomilismo en Bosnia), ed. Nicolás López Martínez - Vicente Proano Gil,
Burgos, 1958; Id., Reprobationes 38 errorum husitarum Moldaviae ad Eugenium IV (BAV, Cod.
Vat. Lat 976, ff. 71-94), editat în Acta Bosnae potissimum ecclesiastica, ed. E. Fermendžin
(Monumenta spectantia historiam Slavorum meridionalium, vol. XXIII), Zagreb, 1892, p. 245-
248.
i aici se asist la o polarizare a atitudinilor. Pe de-o parte, se contureaz poziia

unei pri a clerului latin, care în acordul atins la Florena nu vedea decât „un
program schiat i incomplet, de interpretat i aplicat în Orient” [tr. n.] de ctre
Sfântul Scaun99, iar în continuarea aplicrii regimului de toleran precedent
conciliului fa de cretinii de rit rsritean prezeni pe teritoriul unor state
incluse în Respublica christiana apusean, identifica instrumentul su principal
pentru atingerea „scopului ideal al totalei absorbii a acestor populaii în ritul
latin, dincolo de incorporarea lor, care avusese deja loc, în jurisdicia eclesiastic
a Bisericii apusene” [tr. n.]100. Pentru alii, mai sensibili fa de exigenele
tradiionale ale Bisericii rsritene, strvechile sale privilegii recunoscute de
conciliul florentin erau considerate, fr a se produce o real atingere normativei
canonice latine, drept excepii sau scutiri, adesea concepute ca având un caracter
temporar, de la normele canonice latine considerate valide i universale pentru
întreaga biseric. Pentru întreinerea în Apus a unei atitudini de acest tip, care
garanta supravieuirea specificitii eclesiale rsritene, va fi necesar o
neobosit activitate de mediere cultural exercitat nu doar la nivelul profanului,
cum adesea se afirm, ci i în planul culturii sacre. Este impresionant aportul
tradiiei teologice rsritene transferat în Apus în deceniile urmtoare
conciliului, în încercarea de a „ilumina” cu învturile tradiiei bizantine spiritul
auto-referenial al tradiiei teologice medievale occidentale, într-un proces care
avea s duc la sporirea continu a prestanei dogmei, ritului i tradiiei
bizantine. Între cele dou poziii extreme aveau s se situeze atitudinile latinilor
fa de Biserica rsritean; desigur, o îmbuntire a statutului clerului de rit
rsritean din statele lumii catolice este evident i universal recunoscut de
literatura de specialitate. Statutul clerului i a credincioilor de rit rsritean avea
s cunoasc, la rândul su, o varietate de soluii, de la cea mai ampl libertate,
fondat pe principiul neacceptrii ingerinei Sfântului Scaun în controlul
ortodoxiei în teritoriile Republicii veneiene101, la formulele mixte i fluctuante
întâlnite în statele latine din Europa Central-Rsritean, pân la soluiile mai
drastice din Sudul Italiei, unde, pe termen lung, post-conciliul urma s aib
consecine devastatoare, în sensul latinizrii unei bune pri a diecezelor de rit
rsritean înc înfloritoare la acel moment102.
99
Peri, L’unione, p. 454-5.
100
Peri, L’unione, p. 454.
101
Peri, L’unione, p. 455-479.
102
Francesco Quaranta (L’inquisizione e gli Italo-Greci, în Praedicatores, Inquisitores – I. The
Dominicans and the Medieval Inquisition. Actes of the 1st International Seminar on the Domincans
and the Inquisition, 23-25 febr. 2002. Roma, 2004, p. 625-641, în spec. 639-641), reproduce
mrturia istoricului A. Galateo, conform creia, în Italia meridional, acest mod de aplicare a
Receptarea negativ în Biserica rsritean a acordului conciliar

constituie, de asemenea, pretext pentru o interpretare consonant tradiiei
normando-cruciate a unirii florentine. Dac sub Eugeniu al IV-lea, direct
implicat în compromis, Biserica latin se limiteaz la încurajarea i sprijinirea
unionitilor, eecul în negocierile purtate la Xylalas (1444-1445), reluate de
Cristoforo Garatoni (în anii 1447-1448)103 i, mai apoi, de cardinalul Isidor,
mitropolit de Kiev (1452-1453)104, pare s determine renunarea la mijloacele
dialecticii i aciunii diplomatice, în favoarea unor poziii mai tradiionale
perspectivei unioniste promovate de cercurile romane din jurul cardinalului
Torquemada. Pentru acesta restaurarea unitii in capite presupune, inevitabil, i
dreptul de constrângere la unitate a membrelor desprite. Poziii mai drastice în
aceast problem devin acceptabile chiar i pentru cercurile moderate începând
cu anul 1452. Din acest moment, ruptura în Biserica rsritean pare definitiv i
se asist la o aciune sistematic, coordonat de grupul antiunionist
constantinopolitan, de înlocuire, respectiv dublare a episcopilor unii sau cu
atitudini unioniste, condus pân la sfâritul lui 1453 de pe poziiile
autointitulatei Hiera synaxis i, mai apoi, din postura patriarhal a lui Genadios
Scholarios, respectiv a succesorului su, Isidor al II-lea Xanthopoulos (15
ianuarie 1456-1462)105.
Redus la acest cadru de referin instituional, interpretarea unirii
florentine rmâne deschis i oscilant în funcie de tradiiile canonice specifice
diferitelor arii geografice, dar i de contingena în diferitele momente istorice a
implicaiilor sale de natur politic.
prevederilor unirii de la Florena a declanat un accelerat proces de asimilare a comunitilor de rit

grec: “res Graeca [...] cotidie retro labitur” (De situ Japigiae, Basilea, 1558, p. 45).
103
Fantino Valaresso afirm c activitatea lui Cristoforo Garatoni, nuniu apostolic al lui Eugeniu
al IV-lea, mcelrit la Kosovopolie în 1448 împreun cu trupele lui Iancu de Hunedoara, ar fi
constat în principal în contacte cu diferiii ierarhi din Biserica rsritean, a cror opoziie s-ar fi
datorat “ex solo ignorantiae fundamento”. Fantinus Valaressus, archiepiscopus Cretensis, Libellus
de ordine generalium conciliorum et unione florentina. ed. B. Schultze S.J., (Conc. Florentinum.
Doc. et script.), Romae, 1944, p. 3-4.
104
Calea dialogului a fost prioritar i în cursul misiunilor mitropolitului Isidor de Kiev, dei
acesta, în raportul ctre Nicolae al V-lea din 1452, nu excludea posibilitatea folosirii forei
împotriva adversarilor mai înverunai. Città del Vaticano, BAV, Vat. Gr. 1858, ff. 44-51,
reprodus parial în traducere de Joseph Gill, The Council, p. 379. De asemenea, Giovanni Mercati,
Scritti d’Isidoro il cardinale Ruteno, (“Studi e testi”, 46), Città del Vaticano, 1939, p. 54-55.
105
Aciunea grupului anti-unionist nu pare a fi cu nimic diminuat de momentul cuceririi
Constantinopolului, pretinsa ruptur produs la 29 mai 1453 în acest caz inând, mai degrab, de
persistena unui clieu istoriografic.
Franciscanii observani i conciliul de unire
Percepia lui Ioan de Capestrano asupra unirii celor dou biserici

pecetluit la Florena pe 6 iulie 1439 a fost, fr îndoial, mediat de cultura
timpului su i de formaia sa specific, mai ales de natur juridic. Cu toate
acestea, influena cea mai pregnant trebuie pus pe seama apartenenei sale la
familia franciscan observant. Dei Ordinul minorit fusese implicat în
pregtirea materialului dogmatic în vederea conciliului106, în cadrul dezbaterilor
sinodale cu delegaii Patriarhiei ecumenice rolul îndeplinit de minorii este cu
totul secundar în raport cu contribuia dominicanilor, nici un franciscan nefiind
desemnat orator oficial. Cu toate acestea, tradiia franciscan, reluat de Acta
Sanctorum, amintete de participarea „celor patru coloane ale Observanei” la
ceremonia proclamaiei solemne a unirii, pe 6 iulie 1439107.
Conventul franciscan din Ferrara îndeplinea un important rol în geografia
sinodal, fiind locul predilect de pregtiri pentru delegaia latin (aici
organizându-se periodice disputationes, în cea mai bun tradiie scolastic),
materialul pregtit cu acest prilej fiind folosit apoi în dezbaterile din conciliu, cu
precdere de cardinalul Giuliano Cesarini. Dincolo de contacte personale
ocazionate de prezena bazileului sau a înalilor prelai greci la Ferrara i
Florena, unde în anii conciliului franciscanii observani erau o prezen vie108,
grupul lui Bernardino da Siena, înc destul de limitat numeric, era angajat mai
ales pe alte fronturi, rmânând, cel mai adesea, neangajat în mod direct. O cauz
foarte probabil rezid în faptul c, în momentul istoric 1438-1439, Observanei
franciscane îi lipseau instrumentele necesare abordrii de contacte la nivel
teologic, dat fiind prezena lor relativ recent, ca prezen stabil, din panorama
106
În ajunul sosirii delegaiei rsritene, Eugeniu al IV-lea îi însrcina, alturi de patru episcopi
franciscani, pe ali opt professores ordini, printre care i Bernardino da Siena, cu pregtirea
aprrii în dou dintre punctele majore ale viitoarei dezbateri, i anume De primatu ecclesiae
romanae i de atributis Divinis. Cfr. J. Gill, The Council, p. 141.
107
Bula de canonizare a lui Ioan de Capestrano afirm “in plenario Florentinorum patrum
conventu velut sol quidam fulget”, alturi de Bernardino da Siena, Alberto da Sarteano i Giacomo
della Marca. Acta Sanctorum, ed. PP Bolandisti, Octombrie vol. X, Paris-Roma 1869, p. 420). Cfr.
108
O lucrare a pictorului Fiorenzo di Lorenzo, Un miracolo di s. Bernardino (1473), ulei pe lemn,
Perugia, Pinacoteca Vannucci, prezint curioasa alturare a figurilor împratului bizantin Ioan al
VIII i a patriarhului Iosif al II cu cele a doi frai minorii, dintre care unul este identificabil cu
Bernardino da Siena, adunai în rugciune în jurul unui copil grav rnit, însntoit de intervenia
miraculoas a lui Bernardino.
eclesial constantinopolitan109. Aici misiunea le fusese încredinat din 1435,

dar un prim grup de 30 de frai, coordonai de Bartolomeo da Giano (de Yano, în
izvoare), sosise cel mai probabil doar la sfâritul anului 1437. Contextul
transferului ctre observani a conventului Sf. Anton de Cipressis110 în iarna
acelui an este destul de neclar, dar e legat de dispariia lui Antonio da Massa (în
1435), fost ministru general al Ordinului (1424-1430) cu un important rol în
negocierile de unire dintre biserici în deceniul anterior111. Într-un rstimp relativ
scurt, observanii reueau s stabileasc contacte diplomatice la cel mai înalt
nivel, cu împratul Ioan al VIII-lea i cu patriarhul Iosif al II-lea, care, prin
intermediul lor, îi transmiteau papei hotrârea de a purcede spre Italia, pentru a
lua parte la conciliu.
Între franciscanii desemnai iniial de pap s întreprind cltoria în
Orient în 1435, se numra i Ioan de Capestrano, dei în cele din urm pontiful
prefera s i-l pstreze alturi, tocmai în perspectiva mutrii conciliului de la
Basel la Ferrara. Cel mai probabil, proiectul papal din 1435 presupunea deja o
împrire a rolurilor între diferiii confrai observani desemnai s se implice în
negocieri cu bisericile orientale. Coordonarea misionarilor care urmau s ia
contact cu biserica armen prin intermediul coloniei armene din Caffa îi revenea
iniial lui Ioan de Capestrano, acesta fiind înlocuit, chiar înaintea momentului
plecrii, în iunie 1437, de confratele Giacomo de’ Primadizzi. Contactele cu
împratul roman de rsrit i cu Patriarhia ecumenic aveau s le revin, în
schimb, confrailor Alberto da Sarteano (1385-1450)112 i Bartolomeo da Giano
(m. 1483)113, ambii cunosctori ai limbii greceti, având o mai mare deschidere
fa de cultura de tip umanist114 decât ceilali frai din anturajul lui Bernardino da
Siena.
109
Istoricul prezenei minorite la Constantinopol este schiat de Gualberto Mateucci (Un glorioso
convento francescano sulle rive del Bosforo, il S. Francesco di Galata in Constantinopoli – c.
1230 – 1697, Firenze, [1967]).
110
Numele conventului ne este transmis de Iacopo de Promontorio. Cfr. F. Babinger, Die
Aufzeichnungen de Genuesen Iacopo de Promontorio - de Campis über den Osmanenstaat um
1475, în Bayerische Akademie der Wissenschaften Philos. Hist. Kl. Sitz. Jahr., 8 (1956), Munich
1957, p. 9.
111
Wadding, Annales Minorum, Roma, 1952, vol. X, ad annum 1424, doc. VIII. Cfr. Riccardo
Pratesi, Antonio da Massa Marittima, în Diz. Biogr. degli Italiani, vol. III (1961), p. 555-556 (care
îi atribuie i un tratat intitulat Adversus errores Graecorum).
112
F. Biccellari, Missioni del b. Alberto in Oriente per l’Unione della Chiesa Greca e il
ristabilimento dell’Osservanza nell’Ordine francescano, în Studi francescani, 11 (1939), p. 159-
173.
113
Pentru Bartolomeo da Giano, socius fidelissimus al lui Bernardino da Siena, cfr. Antonio
Alecci, Bartolomeo da Giano, în Diz. Bibl. degli Italiani, vol. VI (1964), p. 723-724.
114
Dac în cazul lui Alberto da Sarteano cunoaterea limbii greceti rezult ca foarte probabil,
dat fiind formaia i misiunile sale în Orient, în cazul lui Bartolomeo da Giano, mai longeviv în
În fapt, dei coordonarea misiunii constantinopolitane îi revenea nominal

lui Alberto da Sarteano, cei 30 de franciscani trimii acolo în prin bula papal
din 1435 se raportau la mai tânrului confrate Bartolomeo da Giano, custode al
conventului de pe malul Bosforului. Meritele demonstrate în organizarea acestei
misiuni îi erau recunoscute zece ani mai târziu, când îi succeda confratelui i
maestrului su Alberto în însrcinarea de vicar al rii Sfinte i al întregului
Rsrit115. Acestui atent observator al realitilor rsritene îi datorm dou
scrisori dedicate descrierii situaiei dramatice a popolaiei cretine din teritoriile
recent cucerite de otomani116, unele dintre primele surse ale acestui gen literar,
adesea reluat în deceniile imediat urmtoare117. În 1443, el îi putea scrie, cu
orgoliu, priorului mnstirii Sf. Ioan din Ierusalim118, c în ase ani de activitate
reuise nu numai s revitalizeze activitatea conventului din Constantinopol, ci i
a altor dou centre (cu statutul de loca, cel mai probabil), unul la „Tafuse”
(probabil Tbilisi, în Georgia), i un altul la Adrianopol. Referitor la cel din urm,
prezena franciscanilor observani în capitala sultanatului pare s dateze de ceva
vreme, conform spuselor sale: “mes freres qui demeurent 'a Andrenopoli, o'u est
misiune decât confratele su, se tie c la întoarcerea de la Constantinopol, “magnam secum detulit
librorum graecorum multitudine ut de graeco in latinum converteret”, atitudine tipic pentru
umanitii italieni din epoc. Cfr. Bistoni, La biblioteca del convento francescano di Monteripido in
Perugia, în Arch. Franc. Hist., 66 (1973), p. 381, n. 3. Pe de alt parte, profunda implicare a lui
Alberto da Sarteano în problema prezenei observante la Constantinopol este demonstrat de
insistena cu care îi solicita lui Eugeniu al IV-lea autorizaia pentru pstrarea conventurilor din
Constantinopol i Caffa sub pstorirea observanilor (3 ianuarie 1433).
115
Città del Vaticano, ASV, Reg. Vat. 378, f. 119-120 (4 ianuarie 1445); Bull. Franc. s.n., I, p.
397, n. 844; Acta Eugenii Papae IV (1431-1447) e Vaticanis aliisque regestis, (ed. G. Fedalto).
Romae, 1990, p. 559, nr. 1230.
116
Epistola de crudelitate turcorum (datat 12 decembrie 1438), Venezia, Biblioteca di San
Michele di Murano, Mss. 1130, editat de Migne, (Patr. Graeca 158, coll. 1055-1068); De
Gubernatis, Orbis seraphicus, Historia de tribus ordinibus, II, Quaracchi, 1886, p. 837-841; Fr.
Pall, tiri noi despre expediiile turceti din Transilvania în 1438, în An. Inst. de Ist. i Arh. Cluj,
1-2 (1958-59), p. 9-24. O alt scrisoare, pstrat doar în traducere francez, adresat priorului
mnstirii Sfântul Ioan din Ierusalim, Ioan Lascaris, este anexat cronicii lui Waleran de Wavrin
(Paris, Bibl. Nat., Manuscr. Franç. 1278, f. 130-133; J. Wavrin, Anchiennes Chronicques
d'Engleterre, ed. L. Du Pont, Paris 1858, II, p. 1-11).
117
J. B. Palmer, Fr. Georgius de Hungaria and the “Tractatus de moribus, condicionibus et
nequicia Turcarum”, in Bull. of the John Rylands library 34, I (1951), p. 46, n. 1; p. 55, n. 1 i 2;
G. Tognetti, Guerra agli infedeli e sentimenti irenici nei primi decenni del Quattrocento, în Pace e
guerra nel Basso Medioevo. Atti del XL convegno storico internazionale. Todi 12-14 ott. 2003,
Spoleto, 2004, p. 255-270.
118
Data indicat în ediia cronicii lui Wavrin (3 februarie 1443) trebuie posticipat probabil cu un
an, aa cum just consider John Jefferson, întrucât scrisoarea conine o descriere a campaniei celei
lungi din 1443. Cfr. J. Jefferson, The Holy Wars of King Wladislas and Sultan Murad. The
Ottoman - Christian Conflict from 1438-1444 (tez de doctorat, J. Guttemberg - Universität,
Mainz, 2012) p. 34, n. 6.
le principal siege du Turq, lesquelz freres ont demour'e illec par longtemps”119.
Activitatea lor aici, dincolo de implicita ei valen diplomatic, e legat de un rol
oarecum insolit dac e s considerm implicarea lor în cruciad, i anume
rscumprarea cretinilor czui în robie. Informaiile coninute în scrisoare cu
privire la numrul (estimat la 4.000) i condiia deplorabil a robilor cretini
vândui la Adrianopol trebuiesc considerate, aadar, ca fiind apropiate de
realitate, dac lum în considerare postura de observator privilegiat a autorului.
Referinele cu privire la exercitarea activitii de rscumprare a cretinilor
înrobii de ctre franciscanii observani nu sunt foarte numeroase. Cu toate
acestea, o serie de elemente las s se întrevad capacitatea lor de a intra în
negociere cu negustorii otomani de carne vie. Nu este o întâmplare, probabil,
faptul c din cei 17 frai prezeni în conventul din Constantinopol în 1453, 16 au
fost eliberai la scurt timp dup cucerirea otoman, doar unul fiind ucis în timpul
luptelor. O situaie asemntoare, implicând patru confrai capturai de otomani
în Cipru (cel mai cunoscut fiind Tommaso da Firenze, beatificat dup moarte),
îi gsete ecourile în epistolarul lui Alberto da Sarteano: în 1443 el amintete de
negocierile pentru eliberarea lor, conduse prin intermediul negustorului veneian
Giovanni Martini (Ioannes Martinus), care reuise s obin eliberarea celor trei
franciscani înc în via în schimbul a 40 de ducai, sum considerat absolut
modic120.
În paralel cu misiunea la Constantinopol, Ioan de Capestrano era
însrcinat cu stabilirea de contacte oficiale cu armenii din Caffa, precum i cu o
intervenie radical în vederea reformrii conventului din colonia genovez. Spre
finalul anului 1436, ministrul general al Ordinului, Guglielmo da Casale, îl
delega s întreprind în numele su o vizit în Vicariatul Greciei, destinaia
final fiind tocmai conventul din Caffa. În acest sens, îi acorda un mandat
special, de vicarius a latere, numindu-l commissarius, visitator et reformator, cu
cele mai ample drepturi de iniiativ, control i decizie în aria teritorial
desemnat121, ce includea Grecia continental, Constantinopolul, rmul sudic i
119
Wavrin, Anchiennes Chronicques, p. 3.
120
B. Alberti a Sarteano Ord. Min. Reg. Observ., Opera omnia in ordinem redacta ac argumentis
et adnotationibus illustrata a f. Francisco Haroldo Hiberno, Romae (apud Jo. Baptistam
Bussottum), 1688, p. 58; Ep. n. 92, p. 390-391 (datat 24 octombrie 1443). Giovanni Martini
fusese numit procurator custodiae Locorum Sanctorum în 1439.
121
Mandatul este datat Treviso, 18 decembrie 1436 (Capestrano. Arhiva Conventului, doc. nr. 77).
Un mesaj succesiv din partea ministrului general, datat 24 decembrie 1436, definete în aceti
termeni mandatul acordat: „Litteras necessarias vobis pro expedicione vestri itineris in Greciam
mihi pergrati, complectissimas et copiosas vobis missi”. Ibid., doc. nr. 78. Puterile sale erau
extinse ulterior, fiind definit vicarius a latere, într-o alt scrisoare, datat 30 ianuarie 1437. Ibid.,
doc. nr. 79. Cfr. Hofer, Johannes Kapistran, I, p. 199-200, n. 28-29-30.
sud-estic al Mrii Negre i Crimea, cu deschidere spre Asia Central. Toate

documentele fac îns explicit meniune la conventul din Caffa, unde situaia
franciscanilor din Crimea impunea o intervenie energic. În primvara lui 1437,
ministrul general hotra îns trimiterea unui alt confrate observant în locul lui
Capestrano, Lucas Wadding punând pe seama interveniei lui Eugeniu al IV-lea
aceast schimbare de ultim moment, survenit pe fondul perspectivei mutrii în
Italia a lucrrilor conciliului122. Cel desemnat s conduc la bun sfârit misiunea
era tocmai Giacomo de’ Primadizzi da Bologna, cltoria începând în vara
anului 1437, concomitent cu cea a lui Bartolomeo da Giano123.
Grupul de misionari franciscani care porneau în Orient trebuie s fi fost
destul de numeros, dac lum în considerare mrturia lui Bartolomeo da Giano
de ase ani mai târziu, fiind primit în audien la pap pe 11 iulie 1437.
Momentul era fr îndoial semnificativ, mai ales dac e coroborat cu activitatea
lui Iacob de Marchia în Vicariatul bosniac i cu cea a lui Alberto da Sarteano în
custoria rii Sfinte (cu baz stabil în Cipru) i în Nordul Africii: marca
instalarea franciscanilor observani în conventele misionare din Orient, în
detrimentul ramurii conventuale. Nu întâmpltor, Ioan de Capestrano, care
prezenta grupul papei în timpul audienei, îi informa pe confraii observani
asupra importanei acestei misiuni, printr-o circular ce se pstreaz în copie de
arhiv124.
Rezultatele acestei misiuni, din care pare s nu fi lipsit i componenta
dezbaterilor doctrinare, aveau s rezide în stabilirea de contacte diplomatice, în
numele papei, în vederea participrii la conciliu, cu patriarhul armenilor, precum
i în obinerea conventului din Caffa, important centru în geografia sacr a
misiunilor observanei franciscane în deceniile urmtoare. Giacomo de’
Primadizzi, însoit de confratele Bazil, care îndeplinea sarcina de interpret, i de
un clugr armean pe nume Narses, îi însoeau, în 1439, pe plenipoteniarii
patriarhului armenilor Serchis i Toma în drumul lor spre Florena.
Obinerea conducerii vicariatului franciscan al rii Sfinte i al
Orientului, nominal înc din cursul anului 1433125 îi propulsa pe observani în
122
Wadding, Annales, vol. XI, nr. 13.
123
Salvaconductul papal pentru Giacomo de’ Primadizzi ctre autoritile din Caffa e publicat de
L. Wadding (Annales, XI, p. 59 i urm.). Hofer plaseaz misiunea lui Bartolomeo da Giano în
1435, anul bulei pontificale. În scrisoarea sa din 1443, fratele Bartolomeo, afirm îns clar c se
afl la Constantinopol de ase ani, adic din toamna/iarna lui 1437. Cfr. Wadding, Annales, XI, p.
66, n. 236.
124
Capestrano, Biblioteca Conventului, Cod. XIX, f. 31v. Cfr. Hofer, Johannes Kapistran, I, p.
200, n. 32.
125
rolul de principali interlocutori în dialogul cu bisericile orientale minore, cele

mai multe reprezentate la Ierusalim. Meritul principal îi va reveni, în acest caz,
confratelui Alberto Berdini da Sarteano care, deja între anii 1435-1436, într-o
prim misiune în ara Sfânt, secondat de mai tânrul frate Ludovico da
Bologna (continuator, în timpul pontificatului lui Pius al II-lea i Sixt al IV-lea, a
eforturilor sale misionare), stabilea primele contacte i un acord de principiu în
vederea unirii. Ca atare, în ziua urmtoare proclamrii solemne a unirii cu
Biserica rsritean, la 7 iulie 1439, Eugeniu al IV-lea hotra retrimiterea lui în
Orient, cu scopul de a-l invita pe patriarhul copilor s trimit reprezentani
plenipoteniari în Italia pentru a adera la unire. În perioada urmtoare erau
redactate la Florena o adevrat avalan de scrisori de invitaii ctre celelalte
biserici orientale minore, toate trimise prin intermediul lui Alberto da Sarteano,
numit comisar apostolic in partibus orientalibus, secondat de un interpret în
persoana confratelui Pedro de Cataluña, aparinând conventului din Beirut126.
Fratele Alberto repurta importante succese în tratativele cu Nicodim, abatele
comunitii etiopiene din Ierusalim, cu patriarhul melchit Filoteu I al
Alexandriei, cu patriarhul copilor Ioan al XI i, printr-o fericit coinciden,
chiar cu patriarhul armenilor, Grigore, care se afla în vizit pastoral la
comunitile armene din Palestina i Egipt. În imposibilitatea de a continua
misiunea în Etiopia i India, se întorcea la Cairo pentru a organiza cltoria
delegaiei etiopienilor i a copilor spre Italia127, împreun cu care era primit cu
cele mai înalte onoruri la Roma, la sfâritul lunii august 1440. Prin misiunea lui
Alberto da Sarteano, ales aproape în unanimitate vicar general al observanei
franciscane în iunie 1442, fapt pe care papa îl confirma în cursul lunii urmtoare
126
Numirea lui Alberto da Sarteano în funcia de comisar apostolic în India, Etiopia, Egipt i ara
Sfânt dateaz din 22 august 1439. În aceeai perioad Eugeniu al IV-lea trimitea invitaii copilor
iacobii din Alexandria (26 iulie), împratului Etiopiei, faimosul presbyter Iohannes despre care
circulau atâtea zvonuri în Occident i legendarului împrat Toma al Indiei (28 august). Ultimele
pregtiri ale misiunii dateaz din 13 septembrie, dei plecarea trebuie s fi avut loc în primele zile
ale anului urmtor.
127
Întâlnirea cu patriarhul armenilor confirma termenii unirii Bisericii armene (din 22 noiembrie
1439) cu Roma (scrisoarea patriarhului ctre pap este datat 4 septembrie 1440). Eugeniu al IV-
lea întâmpina delegaiile copilor (31 august 1440) i etiopienilor (2 septembrie) la Florena. Cfr.
Hofmann, Orientalium documenta, III (De unione Coptorum, Syrorum, Chaldaeorum,
Maronitarumque Cypri, 4 febr. 1442 – 7 aug. 1445), doc. n. 1, p. 10-11; n. 2, p. 12-14; n. 3, p. 15;
n. 4, p. 17-19; n. 5, p. 20-22, n. 6, p. 24; n. 7, p. 24-27; n. 9, p. 30-44; Gill, The Council, p. 305-
307. În general, pentru misiunile orienatale ale fratelui Alberto, a se vedea studiile lui E. Cerulli
(L’Etiopia del sec. XV in nuovi documenti storici, în Africa Italiana, 5 (1933), p. 58-80; Id.,
Eugenio IV e gli Etiopi al Concilio di Firenze nel 1441, în Rendiconti d. R. Accademia dei Lincei,
cl. S.m., s. 6, 9 (1933), p. 346-368).
intendens ipsum futurum generalem128, micarea de reform a lui Bernardino

câtiga ulterior prestigiu i vizibilitate.
Unitatea bisericii în eclesiologia lui Ioan de Capestrano
Relansarea misiunilor în Orient în preajma unirilor cu bisericile orientale,

dincolo de asumarea de ctre observanii franciscani, veri filii Francisci, a unor
roluri tradiionale exercitate de propriul ordin în secolele XIII-XIV, întrea
considerabil raporturile dintre micare i pontiful roman, încurajând procesele de
instituionalizare i întrire a poziiilor asumate de ei în raport cu restul
ordinului. Pe de alt parte, mai ales dup ce partida moderat a lui Cesarini
prsise micarea conciliarist, împotriva lui Bernardino i a cultului numelui lui
Hristos (YHS), promovat de el, se deschidea la Basel, la 15 martie 1438, o
dezbatere sinodal asupra oportunitii autorizrii noii doctrine. Dei sesiunea se
încheia fr nici un rezultat, Ioan de Capestrano era obligat s rspund, lansând,
la rândul su, un atac direct asupra însi esenei doctrinei conciliariste, i anume
teza superioritii Conciliului asupra papei. De pe aceste poziii polemice
începea redactarea, în cursul anului 1438, a unui tratat intitulat De auctoritate
papae et concilii129, adevrat sintez a viziunii eclesiologice proprii i, în
acelai timp, voce oficial autorizat a micrii observante.
Dup cum remarc unul dintre puinii exegei ai lucrrii, Carlo Dolcini130,
aceast oper, definitivat în cursul anului 1440, improprie prin coninut
modelului de tratate semnate de membrii micrii observante franciscane i, de
departe, cea mai puin studiat oper a lui Capestrano, este una dintre lucrrile
sale majore „atât prin întinderea argumentrii, cât i prin profunzimea angajrii
sale în dezbatere” [tr. n.]. Este, înainte de toate, o ampl culegere de
auctoritates, adunate într-o logic demonstrativ proprie tradiiei scolastice,
având complexitatea tratatelor juridice medievale, în care demonstraia se pierde
128
Compendium chronicarum fratrum minorum scriptum a patre Mariano de Florentia, în Arch.
Franc. Hist., 4 (1911), p. 122-123.
129
Opera se pstreaz în cel puin trei manuscrise: Capestrano, Convento S. Francesco, Cod. Cap.
XI; Città del Vaticano, BAV, Vat. Lat. 967; Bamberg, Staats-Bibl. Cod. B-VI-4, i a fost editat la
sfâritul secolului al XVI-lea sub titlul De papae et concilii sive ecclesiae auctoritate, b. Ioannis a
Capistrano e Minorum Observantium Familia Concionatoris Celeberimi opus nunc primum
excursum. Venetiis (apud Antonium Ferrarium), MDLXXX; republicat, de asemenea, în
Tractatus universi iuris, Venezia: Francesco Zilletti, 1584, tomus XIII.
130
Dolcini, Il “De auctoritate, p. 119.
adesea în hiurile dreptului canonic i civil, pentru a iei întotdeauna la iveal

cu un nou argument în favoarea tezei enunate. Pe de alt parte, se înscrie într-o
întreag tradiie de tratate destinate argumentrii existenei i funcionrii
monarhiei pontificale, având ca obiect contracararea teoriilor referitoare la
limitarea exercitrii autoritii papale la sfera spiritualului, teze dezvoltate cu
precdere sub forma genului specula principum131, compuse mai ales spre
sfâritul secolului al XIV-lea. Restauraia pontifical readucea problema în
actualitate, numeroi teologi i juriti, în special italieni, fiind angajai în
susinerea cauzei: de la Ludovico di Strassoldo132 la Pietro del Monte (†
1457)133, Domenico de’ Domenichi, Antonio Roselli (1386-1466)134 sau Lorenzo
Aretino. Cu toate acestea, saltul calitativ pe care Ioan de Capestrano îl
înregistreaz cu opera sa const în abandonarea terenului istoric de dezbatere
(mult prea vulnerabil dup ce textele fondante ale preteniilor de dominaie
pontifical în sfera temporalului, cum ar fi falsa donatio Constantini, fuseser
puse în discuie135) pentru o reîntoarcere la sfera teoreticului, care las impresia
aparent a unei opere distanate, chiar surd fa de problemele concrete.
Dincolo de aparene, la o analiz mai atent, observ Dolcini, opera rezult a fi
perfect integrat în complexa evoluie eclesial a perioadei în care a fost
compus136.
Argumentaia se divide în patru pri mai importante. Primul argument
principal trateaz despre consacrarea papei137, Capestrano subliniind natura
sacramental a primatului petrin, derivat din sacerdoiu, adic rezultat din
131
Cfr. J. Miethke, Rahmenbedingungen der politischen Philosophie in Italien der Renaissance, în
Quellen und Forchungen aus italienischen Archiven un Bibliotheken, 63 (1983), p. 93-124; W.
Berges, Die Fürstenspiegel des hohen und späten Mittelalters (Schriften des Reichs-instituts für
ältere deutsche Geschichtskunde, 2), Stuttgart, 1938. De asemenea, J. Leclercq, L’idée de royauté
du Crist au Moyen Age, Paris, 1959.
132
Cfr. A. Campana, Un nuovo dialogo di Lodovico di Strassoldo O.F.M. (1434) e il “Tractatus
de potestate regia et papali” di Giovanni di Parigi, Miscellanea Pio Paschini, Roma, 1949, vol.
II, p. 127.
133
Cfr. J. Haller, Pietro da Monte. Ein Gelehrter und päpstlicher Beamter des 15 Jahrhunderts,
Roma, 1941.
134
Antonio Roselli, Monarchia sive Tractatus de potestate imperatori et papae, ed. G. Perticone,
Bologna, 1944. Cfr. N. Valois, La crise religieuse du XVe siècle. Le pape et le concile (1418-
1450), Paris, 1909, p. 253-255.
135
Tocmai în preajma anului 1440 Lorenzo Valla îi definitiva celebrul j’accuse împotriva falsului
document în jurul cruia se cldea puterea temporar a papilor, cfr. De falso credita et ementita
Constantini donatione declamatio, ed. W. Schwahn, Leipzig, 1928. Cfr. Domenico Maffei, La
donazione di Costantino nei giuristi medievali, Milano, 1964, în special p. 191-318.
136
Dolcini, Il “De auctoritate, p. 122.
137
BAV, Vat. Lat. 967, f. 1-23r: tema este dezvoltat în jurul pasajului biblic Ecce constitui te
hodie super gentes et regna (Ieremia, 1:10), în trei questiones principales: 1. de institutione sive
electione Papae; 2. de potestate vel auctoritate; 3. de defectibilitate et damnositate papae.
investirea sa cu un sacer ordo, i nu doar cu o demnitate, fie ea i cea episcopal.

Este adoptat, astfel, o poziie tipic dreptului canonic medieval, cu care nu ezit
s se identifice, respingând punctul de vedere teologic asupra problemei. Sursele
sale predilecte sunt arhidiaconul bolognez Guido da Baisio (autor al gloselor la
Liber extra) i Giovanni d’Andrea i nu ezit s atace autoritatea lui Uguccione
da Pisa sau chiar Toma d'Aquino, susintori ai tezei contrare138. Cel de-al doilea
punct al argumentaiei trateaz despre originea autoritii pontificale, fcând uz
de tradiionalele argumente medievale: puterea cheilor, dreptul de a transfera
imperiul, teoria celor dou spade i a celor dou luminare, dar i argumente mai
insolite (cârligul de fier al lui Petru, simbol al dreptului su de a exercita ius
gladii în plan spiritual i temporal)139. Existena bisericii, afirm Capestrano,
poate fi conceput în trei moduri: prin autoritate scris (Biblia), tradiie
universal i regul specific. Toate aceste dimensiuni trebuie, îns, concepute
ca fiind subordonate, sub aspect normativ, autoritii pontifului roman, în
calitatea sa de vicarius Christi.
Ultimul argument principal, care ocup cea mai mare parte în economia
operei, dezbate problema extensiunii autoritii pontificale. În cele 218
argumente tratate, rspunde punctual la poziiile adversarilor, ale cror nume nu
le menioneaz, cu excepia celui al lui Uguccione da Pisa, scriitor aprobat de
biseric, dar fa de care Capestrano îi consider deplin fondate obieciile.
Modul criptic de a proceda în raport cu tezele adversarilor se datoreaz faptului
c între aceste poziii sunt incluse nu doar puncte de vedere ale unor autori
aprobai de Sfântul Scaun, ci i opinii exprimate de teologii conciliariti de la
Basel. În cazul lor, atitudinea lui Capestrano, vir discretus, însrcinat în repetate
rânduri cu combaterea ereziei, este justificat de dorina de a împiedica difuzarea
unor idei periculoase, conform unei viziuni general valabil i profund
înrdcinat în Biserica apusean. În aceast parte este abordat, de asemenea,
problema extensiei autoritii papale într-o perspectiv geografic i, mai ales, în
raport cu puterea civil. Sunt ilustrate cele 15 situaii tradiionale în care
judectorul eclesiastic poate s intervin la nivelul dreptului civil140, autorul
tinzând s reduc aproape complet caracterul excepional al interveniei
138
Spre deosebire de muli dintre contemporani, Capestrano identific în De regno, lucrare
neterminat a lui Toma de Aquino, i nu în De regimine principum, adevrata oper politic a
dominicanului, demonstrându-se un bun exeget tomist.
139
Dolcini identific, printre surse, pe lâng Glosele lui Guido da Baisio, decretales ale papilor
Innoceniu al III-lea, Bonifaciu al VIII-lea i Clement al V-lea. Cfr. Il “De auctoritate, p. 119.
140
Capistranus, De papae et concilii (ediia 1580), f. 89v – 90.
pontificale în jurisdicia imperial141. Singura limit pe care o stabilete în

exercitarea de ctre pap a unei plenitudo potestatis devine, astfel, legea divin
i boni mores legis naturae142, de la care papa nu se poate nici abate i nici face
dispense. Capestrano, în aceast ultim parte, identific autoritatea Bisericii
romane cu suprema autoritate a bisericii universale, fcând referin la
recunoaterea primatului pontifului din partea majoritii conciliilor ecumenice,
dar i la tradiionalele argumente de drept canonic utilizate începând cu
pontificatul lui Inoceniu al III-lea. Poziiile sale sunt perfect aliniate cu cele ale
autorilor mai intransigeni de decrete i decretale, de la Alano Anglico la
Lorenzo Ispano i Guido da Baisio. Chiar mai mult, în opera sa, argumentele
scolasticii primesc, în dezbaterea împotriva conciliaritilor, noi nuane i
utilizri, înscriindu-se în tendina general de revigorare a ideilor i conceptelor
teologice i canonice medievale, început odat cu încheierea marii schisme i
restaurarea puterii monarhiei papale, când aceast tem redevine central pentru
eclesiologia roman143.
Faptul c Ioan de Capestrano, renumit jurist dar i teolog format la coala
de teologie moral a lui Bernardino da Siena, se aventureaz într-un domeniu
atât de nefamiliar ca i cel al speculaiei eclesiologice unde primeaz argumente
de ordin teologico-filozofic, dominat de maetri teologi din marile centrele
universitare, este, fr îndoial, insolit. Nucleul tratatului, identificabil cu
primele dou pri ale sale, trebuie s fi fost compus înaintea proclamrii unirii
florentine, dup cum se deduce din anumite informaii coninute144. Aceast
ipotez este susinut i de faptul c, în pregtirea lucrrilor conciliului, Eugeniu
al IV-lea îi însrcinase pe minorii s pregteasc dezbaterea cu delegaia
rsritean tocmai în chestiunea primatului pontifical. În acest caz, cel puin o
prim versiune a tratatului trebuie s fi rezultat din adunarea materialelor
redactate în vederea disputrii sinodale a chestiunii primatului, la care, îns, cele
dou pri implicate în dezbateri aveau s renune în mod diplomatic, dup
141
E aproape cu desvârire ignorat adverbul casualiter din decretala Per venerabilem a papei
Inoceniu al III-lea (“Papa supplet defectum Imperii. Iudex ecclesiasticus imiscet se iurisdictioni
seculari in aliquibus casibus”).
142
Capistranus, De papae et concilii, f. 130.
143
Miethke, Rahmenbedingungen, p. 93-95.
144
Ilustrativ faptul c autorul nu ezit s reafirme rigoarea dreptului canonic occidental cu privire
la schisma rsritean: “Omnis enim praescriptio contra scismaticos orientales, duplicata vel
triplicata completissime demonstratur, cum iam elapsi sint quingenti anni vel circa: nam inter
scismaticos, ut plurimum haereses nutriuntur, cum nullum sit scisma, quod sibi aliquam haeresim
non confingat, 24 q. 3 inter scisma, ideoque haeretici et scismatici aequaliter sunt vitandi.
24.q.3.c.1 et c.clericum et c. seq. 7.q.1 denique, 1.q.1 si quis inquit [...]”, Capistranus, De papae et
concilii, f. 26v ; de asemenea, f. 61v.
atingerea acordului cu privire la chestiunile aa-zis dogmatice. Ultimele dou

pri reflect îns dezbaterea declanat cu conciliul de la Basel în perioada
imediat urmtoare proclamrii unirii bisericilor la Florena. Textul conine chiar
un articol împotriva antipapei Felix al V-lea (Amedeo di Savoia)145, iar multe
din poziiile eclesiologice pe care Capestrano le combate pot fi regsite în De
concordantia catholica a lui Nicolaus Cusanus, în comentariul la decretalia al
lui Niccolò de’ Tudeschis (Panormitanus)146 sau în Viridarium i De
iurisdictione ale lui Dietrich von Nieheim. Demn de remarcat e faptul c unul
dintre argumentele aduse explic metafora utilizat în primele rânduri ale
decretulului Laetentur coelii, referitor la schisma dintre biserici (sublato iam
muro)147.
Diferena dintre cele dou pri ale tratatului rezult, cel mai probabil, din
circumstanele în care acesta a fost scris. Între redactarea celor dou pri, sosea
la Florena delegaia armenilor, însoit de confratele Giacomo de’ Primadizzi.
Succesul repurtat în aceast misiune de franciscanii observani, cu succesiva
reductio Armenorum la jurisdicia i la doctrina roman i, pe de alt parte,
situaia precar a unirii întâlnit la Constantinopol de confratele su la întoarcere
pot s fi determinat o accentuare a intransigenei sale cu privire la exercitarea
primatului148. O prere mai circumstaniat asupra problemelor din Orient pare
s i-o fi fcut Ioan de Capestrano în timpul scurtei sale vizite în ara Sfânt, din
a doua jumtatea a anului 1439. Cltoria, plasat de Hofer în intervalul
septembrie 1439 – februarie 1440, pare s fi vizat exclusiv Ciprul i locurile
sfinte din Palestina, fiind determinat de necesitatea restabilirii urgente a ordinii
în Custodia franciscan a rii Sfinte149. Aceasta trecuse sub controlul
observanilor înc din 1434, odat cu numirea veneianului Giacomo Delfino în
fruntea conventului din Ierusalim. Slaba sa pregtire i condiiile dificile de
funcionare a activitii misionare (pus sub protecia unor negustori italieni,
care, din poziia de procuratores, administrau bunurile custodiei) impuneau
înlocuirea sa deja în 1438, când era desemnat de pap i ordin fratele Nicola da
145
“Contra Amedeum [de Savoia]”: Ibid., 111r.
146
Cfr. K.W. Nörr, Kirche und Konzil bei Nikolaus de Tudeschis (Panormitanus), Köln-Graz
1964.
147
Explicând sensul cuvântului latin scismaticus, Capestrano afirm “ex quo dictus es scismaticus
a scissura animorum, tenentium medium in quo consistit virtus, ut in 2 Ethic.”, completând cu un
argument de natur etimologic: “Ticon nomen Grece, Latine medium sonat, ticos vero murus”,
Capistranus, De papae et concilii, 109v-110r.
148
Scrisoarea autoritilor din Caffa ctre pap, în care se face referire la plecarea spre Italia a
delegaiei armenilor însoit de Giacomo de’ Primadizzi, e datat decembrie 1438 (Wadding,
Annales, XI, nr. 61-62).
149
Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 222-224.
Osimo, om de vast cultur i excelent predicator. Revocarea numirii sale de

ctre ministrul general, probabil la instigrile procuratorului custodiei, îl
determinau pe Alberto da Sarteano s-i transmit lui Eugeniu al IV-lea un
memoriu cu privire la situaia grav a custodiei150. Situaia era tranat îns doar
de intervenia cardinalului Giuliano Cesarini, în calitatea sa de protector al
locurilor sfinte, care hotra numirea fratelui Gandolfo da Sicilia în fruntea
conventului i îl trimitea pe Ioan de Capestrano s restabileasc ordinea.
Cltoria în ara Sfânt este puin documentat i a fost plasat într-un
interval diferit de ali cercettori. Mrturia lui Capestrano, fcut în cursul unei
predici inute la Viena i descoperit de Hofer în paginile unui manuscris din
Biblioteca Naional Austriac151, pare s lase puine umbre de îndoial. O oper
agiografic din secolul urmtor completeaz informaia152: Capestrano ar fi
cltorit spre Cipru împreun cu confraii Giacomo da Panicale i Tommaso
(Bellacci) da Firenze (cca. 1370 - 1447), fiind gzduit aici în locul obinuit de
popas al franciscanilor în drumul lor spre ara Sfânt, casa negustorului
veneian Giovanni Martini, cel care, puini ani mai târziu, reuea eliberarea din
prizonierat a trei dintre fraii misionari. Sub protecia acestuia, numit procurator
al custodiei, ar fi ajuns la Ierusalim, unde l-ar fi instalat pe fratele Gandolfo în
fruntea conventului, pentru a reveni rapid în Italia. E posibil ca situaia
confesional încordat de la biserica Sfântului Mormânt s fi avut o influen
negativ asupra convingerilor sale privind ansele unirii abia proclamate la
Florena. Pe de alt parte, cltoria sa în ara Sfânt a avut loc în paralel cu
drumul de întoarcere de la Florena al delegaiei constantinopolitane, unde toate
contradiciile acordului de unire au ieit pentru prima oar la iveal.
Cu toate acestea, cauza care trebuie s fi avut ponderea major în
adoptarea unor poziii drastice în problema primatului papal în ultima parte a
tratatului su, pare mai degrab a rezida în evoluiile care avuseser loc în
Biserica apusean în acest interval, rstimp în care criza conciliarist se adâncise
în plan instituional într-o adevrat schism, unitatea bisericii fiind ameninat
de alegerea lui Amedeo di Savoia ca pontif roman în cadrul conciliului de la
Basel, de numirea de ctre acesta a unui colegiu al cardinalilor paralel i de
încercarea de a-i atrage la schism pe susintorii lui Eugeniu al IV-lea. Astfel
150
Wadding, Annales, vol. XI, nr. 40 i urm.; 43 i urm.
151
Viena. Nationalbibliothek, Cod. 4348, f. 81f. Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 223, n.
87. Adoptm datarea propus de Hofer i argumentele sale critice fa de data propus de Bölcskey
(Capistranói, III, p. 106), care o plasa în primvara-vara anului 1439.
152
Vita del b. Tommaso da Firenze o.f.m., ed. S. Mencherini, în La Verna, 9 (1912), p. 514-522;
11 (1913), p. 31-41; citat la p. 37. Cfr. E. Cerulli, Bellacci, Tommaso (Tommaso da Firenze), în
Diz. Bibl. degli Italiani, VI (1965), p. 585-587.
primete sens i dedicaia insolit a operei, adresat nu direct papei Eugeniu al

IV-lea, dup cum ar fi de ateptat de la un tratat având ca obiect autoritatea
pontifului, ci vrului acestuia, cardinalul veneian Antonio Correr (14 ianuarie
1369 - 19 ianuarie 1445), care, în calitatea sa de episcop de Ostia – Hostiensis
(începând cu anul 1431), deinea locul cel mai de seam în colegiul cardinalilor.
Cardinalul fusese, alturi de Gabriele Condulmer, viitorul Eugeniu al IV-lea,
unul dintre fondatorii congregaiei veneiene de la San Giorgio in Alga, i, mai
apoi, membru al comisiei de cardinali însrcinat la 12 martie 1424 cu reforma
intern a bisericii, instituit de pontif dup dizolvarea conciliului de la Siena153.
Cu toate acestea, în 1432, cardinalul nu ezitase s abandoneze curia, rupând
raporturile cu Eugeniu al IV-lea, pentru a se altura partidei conciliariste de la
Basel, unde avea s rmân pân în 1434, când raporturile cu vrul su erau
restabilite. Retragerea sa începând cu anul 1437 în mnstirea Sf. Ioan
Boteztorul din Padova, de unde continua s întrein raporturi cu importante
cercuri umaniste, las s se întrevad o posibil rcire în relaiile dintre cei doi
veri, cauzat, cel mai probabil, de aceleai vederi divergente în problema
reformei, care îi puseser în conflict deschis în intervalul 1432-1434.
Interesul sau simpatiile conciliariste ale cardinalului erau, foarte probabil,
întreinute de ideile vehiculate de vechiul su colaborator, dominicanul Iohannes
de Ragusa154, artizanul succesului în negocierile cu husiii, teologul care reuise
s propun un model eclesiologic satisfctor pentru refacerea unitii bisericii.
Tocmai acest model, baz a negocierilor dintre conciliu i Biserica rsritean,
constituia fundamentul obieciilor exprimate de Ioan de Capestrano cu privire la
unire. Într-o scrisoare din septembrie 1439 el remarca riscurile la care se
expunea pontiful prin înfptuirea unirii bisericilor de pe poziii paritare, mai ales
din perspectiva anselor unirii dup experiena negativ a celei proclamate la
conciliul al II-lea din Lyon în 1274. Mai mult decât un presentiment legat de
soarta bisericii în secolul urmtor, cum interpreteaz Hofer pasajul, scrisoarea
conine o critic acerb la preteniile Patriarhiei ecumenice de a fi întrutotul
egal în conciliu cu Sfântul Scaunul: „pentru a salva un deget, vom pierde în
153
Împreun cu cardinalii Pierre de Foix i Alfonso Carrillo, Antonio Correr trebuiau s pun
bazele reformei bisericii, prin crearea mecanismelor instituionale pentru ca acest proces s
continue fr implicarea puterilor seculare i a conciliului, “in quel silenzio che circonda il
rapporto tra l’anima e Dio”, dup cum sintetiza H. Jedin concepia despre reform împrtit de
cei doi veri Condulmer - Correr, rezultat în urma experienei veneiene comune. Cfr. H. Jedin,
Gasparo Contarini e il contributo veneziano alla Riforma Cattolica, în La civiltà veneziana del
Rinascimento, Firenze, 1958, p. 103-104.
154
Simone della Valle i Iohannes de Ragusa OP fuseser împuterniciii si în raport cu Conciliul
de la Basel în cursul anilor 1433-1434.
cele din urm un ochi [...] mai bine s pstrm puternic i neatins unitatea
Bisericii apusene, dac nu putem salva întreaga biseric” [tr. n]155.
Reinerile sale erau legate, aadar, de modul în care fusese abordat
unirea cu Biserica rsritean, la Ferrara - Florena adoptându-se poziia
conciliarist referitoare la deplina egalitate a celor dou structuri eclesiale
implicate, fapt imposibil de conciliat cu interpretarea dat de el primatului
pontifical. Restabilirea comuniunii cu husiii se încheiase tocmai de pe aceleai
baze, conciliul de la Basel permiându-le boemilor pstrarea acelor particulariti
datorit crora se declanase, cu un deceniu înainte, „revoluia husit”.
Concesiile fcute de conciliu husiilor prin Compactata (iulie 1436), se refereau
la o arie eclesial strict delimitat geografic; în schimb, negocierile cu Biserica
rsritean, în care anumite cercuri conciliariste, dar i o parte a husiilor156,
recunoteau depozitara tradiiei bisericii primitive a apostolilor, riscau s
declaneze o reform a bisericii universale dup un model eclesiologic complet
diferit de cel imaginat de Ioan de Capestrano i ceilali teologi ai restauraiei
papale. În viziunea acestora, unitatea bisericii nu putea fi conceput altfel decât
prin acceptarea superioritii pontifului roman, „fontalis origo totius potestatis
ecclesiasticae”, dup cum se exprima însui cardinalul Juan de Torquemada în
timpul sesiunilor de la Florena157. În special în ultima parte a tratatului,
Capestrano resimte influena teoriilor expuse de Torquemada în propriile lucrri,
fiind remarcabil consonana tezelor sale cu cele din Apparatus super unionem,
i, în special, cu cele referitoare la articolul 8, dedicat apologiei regimului
monarhic în exercitarea puterii în biseric.
Interesul cardinalului Antonio Correr pentru viziunea eclesiologic a lui
Capestrano putea avea, în epoc, i considerente mai imediate, legate de poziia
ocupat în ierarhia bisericii. Recenta unire cu Biserica rsritean repusese în
discuie rolul colegiului cardinalilor, odat cu proiectul reîntoarcerii la modelul
pentarhiei, a crei aparent restaurare o propunea decretul de unire158.
155
Capestrano. Arhiva Conventului. Cod. XIX, f. 20v; cfr. Hofer, Johannes Kapistran, I, p. 215-
216.
156
Howard Kaminsky, A history of the Hussite revolution, Berkeley - Los Angeles, 1967, p. 100,
n. 8; F.M. Bartoš, The hussite revolution 1424-1437, Boulder, 1986, p. 44; Id., Poátky kalicha v
echách, Husitství a cizina, Praga, 1931, p. 73.
157
Torquemada, Oratio synodalis, p. 26. Remarcabil consonana operei lui Torquemada cu cea a
lui Capestrano, rod al contactelor personale i al comunei culturi mendicante.
158
Poziia cardinalui Antonio Correr, episcop de Ostia, adic principal pars corporis papae, era
prima ameninat de o eventual restaurare a pentarhiei. Pe de alt parte, cardinalul veneian
cunotea foarte bine instituia Patriarhiei latine de Constantinopol, în umbra creia îi începuse
cariera eclesiastic, la încurajarea unchiului su, Angelo Correr, titular al funciei patriarhale
înaintea alegerii sale ca pap al obedienei romane sub numele de Grigore al XII-lea.
Capestrano intervine i el pe aceast tem, fcând distincia între ordinul

episcopal, la care se raporteaz, în opinia sa, puterile patriarhilor (între care îi
introduce i pe patriarhii minori) i construcia administrativ a bisericii,
cardinalii fiind creaia pontifului ca urmare a deplinei sale autoriti de a-i
exercita puterea în plan spiritual i temporal, derivat din caracterul unic al
instituiei pontificale159. Aria eclesial rsritean este redus, astfel, la acelai
statut ca i cea occidental, puterile patriarhale, asemenea celor de ordin
episcopal din Apus, neaflându-se în contradicie cu autoritatea papei, cruia îi
revine controlul administrativ asupra întregii biserici.
O poziie polemic, aadar, maximalist prin pretenii, tocmai pentru a
rspunde unei viziuni rsturnate asupra construciei eclesiale, cum erau cele
propuse de Iohannes de Ragusa sau Nicolaus Cusanus, alternative bine
cunoscute de învatul cardinal Correr. În acelai timp, îns, o interpretare a
unirii florentine foarte apropiat de cea a artizanului restauraiei pontificale prin
decretul de unire din 1439, cardinalul Juan de Torquemada. Hofer nu insist
foarte mult pe relaia dintre cei doi160, dei exercitarea de ctre cardinalul
dominican a delicatei funciuni de magister sacri palati constituie o premis
suficient pentru explicarea relaiei cu Ioan de Capestrano, i el însrcinat, în
repetate rânduri, în anii precedeni, cu exercitarea de însrcinri derivate din
officium inquisitionis. Indiferent de relaia personal, adoptarea în Tractatus a
unor poziii eclesiologice formulate de Torquemada relev faptul c, în
momentul 1440, perspectiva eclesial a acestuia se transforma, tot mai accelerat,
în poziia oficial a Bisericii romane.
Din multitudinea de modele eclesiologice ale secolului al XV-lea, în De
auctoritate papae et concilii, Capestrano îl identific pe cel mai corespunztor
discursului su apologetic i, probabil, mai apropiat de propriile convingeri, pe
cel de Ecclesia – corpus mysticum. Astfel, unitatea acestui corp, unic precum
trupul Mântuitorului, nu poate rezida decât în supunerea membrelor sale capului,
în persoana vizibil a pontifului roman, unic garanie a supravieuirii
Cretintii161. În acest context, o problem esenial devine înelegerea
159
În demonstraia sa reia, în repetate rânduri, argumentele în favoarea superioritii papei în
raport cu instituia patriarhal, cum ar fi, de exemplu, cumulul de atribute patriarhale pe care papa
le exercit în calitatea sa de patriarh al Occidentului: “potestas papae: papali et patriarchali.
Habet quator Patriarchales sedes, scilicet basilicam sacti Petri, sanctae Mariae maioris, sancti
Pauli et sancti Laurentii extra muros. Basilica Lateranensis est papalis”. Capistranus, De papae et
concilii, f.129r-v.
160
În stufoasa sa lucrare, numele cardinalului apare doar de dou ori, i de fiecare dat în mod
tangenial. Cfr. Hofer, Johannes Kapistran, I, 255, 312.
161
“Pluralitas principatuum inducit confusionem, ex quo concludit Aristoteles: unus ergo Princeps
dominatur (XI Methaphis.); sed sicut unus est Princeps universalis Deus, ita unus debet esse
raportului existent, în concepia sa, între unitatea i unicitatea diferitelor membre

ale bisericii. În mod concret, se pune problema înelegerii modului în care
Capestrano percepe diversitatea dintre indivizii i, mai apoi, dintre diferitele
biserici particulare care alctuiesc biserica universal. Chestiunea este conceput
în doi termeni: pe de-o parte, diversitatea de roluri (mansiones) care le revin
membrelor, pe de alt parte, particularitile legate de parcursul istoric diferit
(diversitates), reflectate în ritul i organizarea specifice. Ambele sunt acceptate
ca fiind necesare corectei funcionri a bisericii, reluând comentariul lui
Augustin162, cci aceasta are varietatem officiorum et diversitatem, fr a-i fi
afectat prin aceasta unitatea, precum în trupul omenesc, alctuit din multe
mdulare, care îns funcioneaz împreun163. Dac, în mod evident, unitatea nu
tolereaz diferene de natur dogmatic, diversitatea formelor sale, la nivelul
ritual i chiar tradiia distinct a celorlalte biserici sunt acceptate, întrucât nu
oblig autoritatea pontifului roman. Reluând tradiionala afirmaie a lui
Inoceniu al III-lea conform creia îi revine papei dreptul tradiional de a
interveni în oricare dintre aceste realiti, particularitile acestor biserici sunt
privite drept concesii fcute de Biserica roman i de ctre pontif, asupra crora
acesta poate, în virtutea puterilor sale, reveni, limitându-le sau, din contr,
accentuându-le.
Contestarea autoritii pontificale, îns, este tratat cu maxim rigoare,
conform codului canonic medieval. Capestrano reia interpretrile lui Hostiensis
(quaestio 24 c. 1-2, ubi loquitur de scisma) insistând asupra faptului c schisma
înveterat este sinonim cu erezia. Cci toi cei care persist în schism mai mult
universalis eius Dei Vicarius super terram. Nam tantum est ponere plura principia, quantum
ponere plures Deos, quorum utrumque haereticum est.” Reflecia asupra versetului din Luca 11
este un clasic al meditaiei observante cu privire la tema unitii bisericii: “omne regnum in se
divisum desolabitur et omnis civitas vel domus divisa contra se, non stabit et si sathanas sathanam
eijecit, adversus se divisus est: quomodo ergo stabit regnum eius?”. Capistranus, De papae et
concilii, f. 30; Vat. Lat. 967, f. 14v c. 14.
162
“Dicit Dominus: in domo patris mei mansiones multae sunt (Io. 14). Ubi dicit Augustinus:
domus Dei templum Dei, Regnum Coelorum. Sunt homines iusti, in quibus sunt multae differentiae
et sunt mansiones ipsius domus […]. Totum hoc igitur factum est ad conservandam fidelium
unitatem, ut sub uno Deo unum sint omnes Deicolae, sicut Christus oravit (Io. 17) dicens: Pater
sancte, serva eos in nomine tuo, quos dedisti mihi; ut sint unum, sicut et nos et infra. Non pro his
autem rogo tantum, sed pro his qui creditori sunt per verbum eorum in me, ut omnes unum sint,
sicut tu pater in me et ego in te, ut et ipsi nobis unum sint, ut mundus credat, quia tu me misisti”.
Capistranus, De papae et concilii, f. 71.
163
„Ecclesiae habere varietatem officiorum et diversitatem: hanc non tollere unitate, sicut humani
corporis unitas, nec in singularitate consistit, sed in multis membris ut invicem sibi praestent quod
debent, unde omnes fideles sunt unum et infra in verbo, aemulamini”. Capistranus, De papae et
concilii, f. 59v.
de un an se pun în poziia ereticilor (erezia împotriva obedienei)164. Cu atât mai

mult, afirm, trebuie luate msuri împotriva acelora care persist în schism mai
bine de zece ani, fcând aluzie la conflictul deschis cu conciliaritii de la Basel.
Nu uit s reia consideraiile lui Hostiensis despre „grecii schismatici” (q. 24, c.
3), cci ei sunt cei care au fcut ca biserica s nu poat fi universal, ci s tind,
doar, la universalitate165. Superba Graecorum libertas166, prin nesupunerea pe
care o reprezint, cu revendicarea pluralitii centrelor decizionale i
colegialitatea în interiorul bisericii, rmâne, în spiritul tradiiei medievale, strict
o chestiune de putere. Insistând asupra schismei, Capestrano se înscrie pe un
filon al refleciei canonico-teologice bine ilustrat i în tradiia curentelor
minorite de inspiraie spiritual din secolul al XIV-lea, îmbriat fr mari
rezerve de observana franciscan167.
Este greu de îneles motivul pentru care un text scris concomitent cu
sesiunile conciliului de unire de la Ferrara i Florena rmâne într-o atât de
strict consonan cu tradiia precedent. Singurele aluzii pot fi întrevzute în
abordarea chestiunii puterii i a rolului patriarhilor (129r-v), dar i a ordinii
fiecrui scaun patriarhal în interiorul pentarhiei. Un scurt pasaj las s se
întrevad speranele autorului în ansele unirii: Utinam sit unus qui etiam apperit
universalis! (f. 61v). Am fi tentai s credem, din acest pasaj, c redactarea
textului s-ar fi petrecut înainte de vara anului 1439, atâta vreme cât unirea apare
drept un deziderat posibil, dar înc greu de atins. Acest detaliu ar contrazice
datarea propus de Dolcini, care considera tratatul ca fiind terminat în 1440, dar
lipsa unei ediii critice nu permite explicarea acestor contradicii altfel decât prin
înscrierea textului în acea logic compilativ proprie tradiiei dreptului canonic
medieval. Cu toate acestea, lucrarea rezum in nuce întreaga ulterioar evoluie a
modului de receptare i aplicare a uniunii florentine în perioada 1439-1457,
omul de aciune dovedind o remarcabil linearitate cu juristul i eclesiologul.
164
Ibid., f. 26v.
165
„Omnis enim praescriptio contra scismaticos orientales, duplicata vel triplicata completissime
demonstratur, cum iam elapsi sint quingenti anni vel circa: nam inter scismaticos, ut plurimum
haereses nutriuntur, cum nullum sit scisma, quod sibi aliquam haeresim non confingat”
(Capistranus, De papae et concilii, f. 62r, col. 1).
166
Quaranta, L’inquisizione e gli Italo-Greci, p. 625-626.
167
M. Damiata, Olivi inquieto: la cristianità dilacerata da Catari, Ortodossi e Saraceni, în Studi
Francescani, 88 (1981), fasc. 1, p. 17-18.
Aplicarea unirii florentine în Regatul ungar i în regiunile limitrofe
Referitor la Biserica rsritean din ara Româneasc i Moldova168, dar

i din Transilvania, Banat i din celelalte regiuni cuprinse în multietnicul regat
medieval al Ungariei, s-a ridicat problema receptrii i aplicrii acordului
conciliar, mai ales dup ce studii recente au prezentat indicii convingtoare169 cu
privire la transformrile intervenite în plan eclesial i politic ca urmare a
decretului florentin de unire. Nu este lipsit de interes abordarea dintr-o
perspectiv istoric i filologic a principalelor documente emise pentru
aplicarea prevederilor unirii florentine în Europa Central-Oriental, i, anume,
pe lâng decretul (bula papal) de unire în forma în care a circulat în Regatul
ungar, a scrisorii enciclice a mitropolitului Isidor al Kievului170 i a privilegiului
acordat clerului de rit rsritean de regele Vladislav Jagiełło III (I) al Poloniei i
Ungariei, cunoscut sub numele de privilegium Ruthenorum171. Or, tocmai aceste
documente conin importante elemente referitoare la aplicarea prevederilor
decretului de unire florentin în regiunile slave i româneti parte a Regatului
ungar, de natur s explice complicata situaie eclesial a epocii.
Redactarea în lunile iunie-iulie 1439 la Florena a decretului de unire, prin
care, cum am artat, se dorea din perspectiva Bisericii apusene înlocuirea cu o
form specific cancelariei pontificale a tradiionalelor acte sinodale din
168
Constantin Auner, La Moldavie au Concile de Florence, în Echos d’Orient, 7 (1904), p. 321-
328, 8 (1905), p. 5-12, 72-77, 129-137; M. Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie et les
relations de l’Eglise moldave avec le patriarcat de Pec et l’archevêché d’Achris au XVe siècle, în
Bull. de la section hist. de l’Accad. Roumaine, 13 (1927), p. 129-159; P.S. Nasturel, Quelques
observations sur l’Union de Florence et la Moldavie, în Süd-Ost Forschungen, 18 (1959), fasc. 1,
p. 84-89, Pavel Chihaia, In legatur cu absena delegaiei Trii Româneti de la Conciliul de la
Ferrara-Florena (1438-1439), în Glasul Bisericii, 37 (1978), 1-2, p. 155-165, Dan I. Murean,
Isihasmul i prima etap a rezistenei la decizile Conciliului florentin în Moldova (1442-1447), în
Studia univ. Babes-Bolyai, Hist., 44 (1999), 1-2, p. 3-57, E. Popescu, Compléments et
rectifications à l’histoire de l’Eglise de Moldavie à la première moitié du XVe siècle, în
Christianitas Daco-Romana. Florilegium Studiorum, Bucureti, 1994; D. Barbu, La Valachie et le
Concile de Bâle, în Byzance, Rome et les Roumains. Essais sur la production politique de la foi au
Moyen Age, Bucureti, 1998, p. 143-158.
169
Marius Diaconescu, Les implications confessionnelles du Concile de Florence en Hongrie, în
Mediaevalia Transilvanica, 1 (1997), 1-2 p. 29-62; Adrian A. Rusu, Ioan de Hunedoara i românii
din vremea lui. Studii, Cluj-Napoca, 1999, p. 77-127.
170
Litterae encyclicae Isidori metropolitae în: Acta slavica Concilii Florentini. Narrationes et
documenta, ed. Joannes Krajcar S.I. (Concilium Florentinum. Documenta et scriptores, XI),
Romae, 1976, p. 140-142. M. Harassiewicz, Annales ecclesiae Ruthenae, Leopoli, 1862, p. 77-78;
Cf. J. Gill, Isidore’s enciclycal letter from Buda, în Analecta Ordinis S. Basilii Magnis, II/4
(1963), ser. 2, p. 1-8; Id., The Council, p. 359; O. Halecki, From Florence, p. 54.
171
Monumenta Medii Aevi Historica res gestas Poloniae illustrantia, t. XIX, ed. Fr. Papee,
Cracovia, 1927, p. 390-393.
conciliile ecumenice precedente, nu a fost un proces uor sau lipsit de

contradicii. În special formularea celor dou principale probleme dogmatice
discutate în cadrul conciliului – purcederea Sfântului Duh i primatul papal - au
constituit subiectul unor asidue negocieri între cele dou delegaii, fapt care a i
întârziat proclamarea unirii religiose la data iniial programat, în ziua srbtorii
sfinilor Apostoli Petru i Pavel172, simbol al unitii bisericii, dar i protectori ai
Scaunului Apostolic. Cu toate acestea, este surprinztor faptul c versiunea slav
a textului decretului173, copie purtând semnturile împratului roman de rsrit, a
papei, a mitropoliilor greci i a prelailor latini174, difer de originalul grec
tocmai în aceste dou puncte eseniale - semn c traducerea s-ar fi fcut inându-
se cont i de originalul în limba latin: 1. cu privire la purcederea Sf. Duh, unde
versiunea slav pare s nu in cont de subtilitatea traducerii latinului filioque cu
grecul dia ton Yiou, pe care o traduce cu iže ot Otca i za Syna ischodjaša; 2.
prin inserarea în text a formulei lrgite cu privire la primatul papal, coninut în
apoziia „papam in universum orbem tenere primatum et ipsum pontificem
romanum”, discutat în conciliu, dar neinclus în versiunea în limba greac, mai
sintetic. Aceast versiune este cea care a circulat în bisericile de limb liturgic
slav, diferenele de traducere reflectând complexitatea realitii eclesiale de
aici, unde dezbaterea dogmatic era mult mai puin resimit decât la
Constantinopol. Cci, în fond, primatul papal, justificat la nivelul dreptului
canonic i al tradiiei, constituia subiect de disput cu precdere la nivelul celor
dou sedii episcopale cu pretenii universaliste, din prima sau ce-a de-a doua
Rom.
Dincolo de modul în care a fost receptat unirea florentin de Biserica
rsritean de limb liturgic slav (ecclesia sau ritus graecus Ruthenorum),
decretul de unire a circulat în original sau în copii ale cancelariei pontificale în
mediile „latine” din Europa Central-Rsritean, fiind la dispoziia regilor,
universitilor i ordinelor religioase, împreun cu scrisori pontificale prin care
se solicita factorilor decizionali luarea tuturor msurilor necesare pentru
aplicarea prevederilor decretului i recunoaterea politic a actului sinodal. În
Europa Central, copii ale decretului au fost expediate în primele zile de dup
conciliu: la 7 iulie 1439 erau informai ducele Austriei i regele Germaniei i
172
Peri, Il concilio, p. 349; Gill, The Council, p. 284-285.
173
Acta slavica, p. 128-135.
174
Pentru o analiz pertinent a textului versiunii slavone a decretului: Ibid., p. 127; pentru
raportul dintre diferitele copii decretului i originalul grec i latin: cfr. Hofmann, Epistolae
pontificiae II, p. VII-IX.
Ungariei, Albert, precum i Universitatea din Viena175. În intervalul iulie -

august era informat i regele Poloniei, ale crui rspunsuri le avem doar în cursul
anului urmtor (10 martie 1440)176, cel mai probabil datorit afiatei sale
echidistane fa de disputa dintre Eugeniu al IV-lea i conciliul de la Basel.
Regele polon pare s fi adoptat aceast poziie pân în preajma încoronrii sale
ca rege al Ungariei i adeziunii la cruciada antiotoman. Este de relevat, în toate
aceste epistole pontificale, caracterul indivizibil dintre unirea religioas i
cruciada antiotoman, pri distincte ale aceluiai proces în viziunea emitentului.
Adeziunea la tezele conciliariste va însemna pentru multe dintre statele Europei
Centrale, mai cu seam pân la momentul abdicrii anti-papei Felix al V-lea
(1447), i refuzul implicit de a recunoate unirea bisericilor sau, cel puin,
refuzul de a o accepta forma în care aceasta fusese ratificat la Florena. Aceti
prelai, în opoziie fa de autoritatea pontifilor de la Roma, considerau unirea cu
Biserica rsritean ca fiind un proces în curs, întrerupt la momentul abandonrii
negocierilor cu conciliul de la Basel, neîncheiat i, în consecin, fr urmri
religioase i politice.
Apostol al unirii florentine în Europa Central-Rsritean a fost
mitropolitul Isidor al Kievului (1385-1464)177, cardinal Sanctae Romanae
Ecclesiae din anul 1440, patriarh unit de Constantinopol dup moartea
patriarhului Grigore Mammas (1459). Începând cu 4 septembrie 1439 (data
plecrii sale de la Florena), mitropolitul Isidor, numit legatus a latere (pe 17
august 1439) pentru aplicarea decretului de unire în teritoriile Bisericilor
rsritene de limb liturgic slav, întreprinde o cltorie spre Kiev, iar, mai
apoi, spre Moscova, trecând prin Ungaria, Polonia i Lituania. Tocmai în ziua
primirii binecuvântrii papale înaintea plecrii, la Florena are loc proclamarea
solemn a excomunicrii participanilor la ceea ce, din acest moment, va fi
considerat anti-conciliul de la Basel, ceremonie la care asist, pe lâng
mitropolitul Isidor de Kiev, ali 12 mitropolii supui autoritii Patriarhiei
ecumenice de Constantinopol178. Dei nu se cunosc numele lor, este probabil c
era vorba de acei înlai prelai care urmau s întreprind pe cale terestr drumul
de întoarcere (împratul Ioan al VIII-lea, însoit de ceilali 24 de mitropolii
175
Hofmann, Epistolae pontificiae, II, p. 178-182, respectiv p. 183-186.
176
Ibidem, doc. 193. Nu se pstreaz decât rspunsul regelui, în copie, 10 martie 1440, Cracovia,
în Cod. Lat. Vindobonensis (Wien, Nationalbibliothek, 4139, 302v-303r). O alt scrisoare a papei,
nov-dec. 1439, este editat de Lewicki (Codex epistolaris saeculi XV, în Mon. Hist. Poloniae,
LXXVII, Cracovia, 1891, doc. 109).
177
Zeigler, Isidore de Kiev, p. 393-410.
178
Acta slavica, p. 32.
participani la conciliu i de restul delgaiei, plecaser spre Veneia i

Constantinopol pe 26 august)179.
Misiunea lui Isidor, în calitate de legatus a latere pentru aplicarea
decretului de unire, primea, în Europa Central i Rsritean i o dimensiune
anti-conciliar, prin aciunea sa el trebuind s-i câtige la unirea religioas i la
cruciad pe conductorii unor state care moteniser o puternic vocaie
conciliarist. Prin moartea lui Sigismund de Luxemburg, iniiator al unui amplu
program de reform a Bisericii apusene, micarea conciliar îl pierduse pe cel
mai important sprijinitor al su. Plecarea de la Basel a aa-numitei „sanior pars”,
în frunte cu cardinalul Giuliano Cesarini, demonstra tocmai pierderea încrederii
în capacitatea conciliului de a reforma biserica dup moartea importantului su
protector. Cu toate acestea, atât ducele de Austria, Frederic al III-lea (încoronat
împrat în 1452) cât i fratele su, Albert, rege al Ungariei (1438-1439), nutreau
puternice simpatii conciliare, iar la cauza conciliului de la Basel aderau i regii
Poloniei. Speculându-se rivalitatea dintre familiile domnitoare austriece i
polone pentru coroana Ungariei, dup alegerea lui Vladislav Jagiełło ca rege al
Ungariei (intrat la Buda la 21 mai 1440, încoronat la 17 iulie 1440), cardinalul
Isidor a participat la micarea de atragere a regelui polon în politica papal, i,
implicit, înspre unirea religioas i cruciad. Activitatea sa va fi continuat i
desvârit de cardinalul Cesarini, legatus a latere pentru cruciad, între anii
1442-1444. Contradiciile misiunii mitropolitului din 1440-1441 sunt legate
tocmai de schimbrile politice prin care trecea regiunea.
La 5 martie 1440, mitropolitul Isidor, proclama la Buda, într-un cadru
solemn, unirea bisericilor, prilej cu care trimitea copii ale scrisorii sale enciclice
clerului i aezmintelor monahale din regiune. Proclamaia se adresa tuturor
cretinilor din Europa Central - Rsritean: „quam Latini, ita et Grecii omnesve
ii, qui ad sanctam oecumenicam ecclesiam Constantinopolitanam pertinent,
scilicet Rutheni et Serbi et Valachi et aliae christianae gentes”. Apelând la
apartenena comun la biserica lui Hristos deoarece „omnes enim servi Domini
Jesu Christi estis et in nomine eius baptizati”, li se cerea s elimine orice
discordie i îndoial existent. Practic, credincioii de rit rsritean din Regatul
ungar erau declarai de iure i de facto unii cu Biserica latin prin semnarea
decretului de ctre împratul bizantin i de ctre mitropoliii bisericilor
rsritene, fr a fi necesar nici o alt formalitate pentru primirea lor în
comuniunea catolic. Scrisoarea enciclic, de vdit inspiraie florentin, aducea
i o serie de completri fa de textul decretului de unire (împreun cu care
179
Acta slavica, p. 32; Syropoulos, Les “Mémoires”, p. 513-517.
trebuie s fi circulat), mai ales cu privire la unele aspecte insuficient de bine

clarificate în textul decretului. Se precizau raporturile dintre credincioii catolici
i ortodoci care locuiau pe teritoriul regatului i se propunea chiar
intercomuniunea pentru laici, ca form de creare a unei coeziuni sociale i de
transformare a raporturilor interconfesionale. Mitropolitul îi invita pe
credincioii latini s participe la slujbele ortodocilor i chiar s ia parte la ritul
euharistic; de asemenea, „grecii” erau invitai s frecventeze liturghiile latinilor
i s ia parte la euharistie, ba chiar i la riturile devoionale latine (inclusiv la
cele peniteniale, mult evoluate fa de tradiia comun), ca parte a unui proces
de detensionare a relaiilor existente între biserici. Nu este, în mod evident,
vorba despre o depire a prevederilor florentine printr-o încercare de latinizare
a lor, proclamaia rezumându-se la comuniunea more laicorum i nu i la cea a
clerului, interzis prin decretul sinodal ca fiind o commixtio in sacris.
În ceea ce privete dimensiunea politic a demersurilor mitropolitului,
care au fcut posibile proclamaia de la Buda i, mai apoi, adeziunea regelui
Vladislav III (I) la unirea florentin i la cruciad, acesta a avut, în cursul celor
trei luni ale misiunii sale din anul 1440 în Ungaria, o serie de întâlniri cu mari
demnitari ai regatului: palatinul Laureniu Hedérvári, banul Dalmaiei, Croaiei
i Sloveniei, Mátko de Tallovec, voievodul Transilvaniei, Dezsö de Loszoncz i
comitele de Timioara, Andrei Bothos180. Dup cum s-a relevat, aceti înali
demnitari i magnai erau tocmai responsabilii politici sub a cror autoritate
direct se afla majoritatea credincioilor de rit rsritean din Ungaria181. Prezena
sa la Buda cu doar câteva luni înaintea intrrii i încoronrii în capitala ungar a
regelui polon (21 mai 1440), i sprijinul din partea acestuia i al marelui duce al
Lituaniei, de care mitropolitul se va bucura în cursul continurii misiunii sale în
Uniunea polono-lituan, aduc în discuie problema adeziunii celei mai influente
pri a nobilimii din Ungaria la unirea bisericeasc i la cruciada promovat de
papa Eugeniu IV. Tocmai aceti nobili, susintori politici ai venirii la tron a lui
Vladislav III (I), între care un rol de prim mrime îl deinea Ioan/Iancu de
Hunedoara, constituiau faciunea politic cea mai interesat de aplicarea uniunii
religioase, dat fiind concentrarea domeniilor lor în Sudul i Estul regatului,
zone populate adesea compact de comuniti de rit rsritean care, în contextul
pericolului otoman, îndeplineau un important rol de aprare. Este interesant
180
Informaia contactelor avute de mitropolit i numele acestor importani nobili sunt reproduse
într-o not probabil autograf din codicele Vat. Gr. 717. Cfr. Mercati, Scritti d’Isidoro, p. 20.
181
A. A. Rusu (Ioan de Hunedoara, p. 94) insist asupra faptului c palatinul avea în subordine
direct i teritoriul Maramureului, în jurisdicia acestor patru personaje fiind inclus, practic, toat
populaia de rit rsritean din regat.
faptul c mitropolitul Isidor avea în perioada respectiv o întrevedere i cu

arhiepiscopul primat al Ungariei, semn al deplinei recunoateri instituionale de
care se bucura.
Aceast prim etap a activitii în Ungaria a mitropolitului Isidor are
consecine în plan canonic i juridic i în anii urmtori. Din pcate nu se cunosc
colaboratorii mitropolitului Isidor care au acionat în Regatul ungar pentru
aplicarea decretului florentin. Într-un studiu recent dedicat urmrilor unirii
florentine, cercettorul Marius Diaconescu182 prezint o serie de documente
inedite care infirm teza susinut de cercettorii ucraineni conform creia
aciunea mitropolitului s-ar fi limitat la reorganizarea bisericii rutene. Dup cum
am artat, în enciclica sa de la Buda mitropolitul fcea referin la toi cretinii
aparintori de patriarhatul ecumenic de Constantinopol, menionându-i explicit
alturi de ruteni, pe români i pe sârbi. Într-un cuvânt, aciunea sa se referea la
toi acei cretini care foloseau slavona în liturghie.
Consecin a acestei prime faze a misiunii lui Isidor în Ungaria i Polonia
sunt dou documente referitoare la mnstirea din localitatea maramureean
Peri (magh. Körtvelyes, ucr. Hrusevo), ridicat la rang de stavropighie în 1391,
al crei egumen îndeplinea deja de la sfâritul sec. XIV rolul de exarh patriarhal.
Aceast mnstire, aflat sub protecia nobililor români maramureeni din
familia Drgoetilor, reuete, în anul 1442, s obin de la regele Vladislav
Jagiełło o întrire (nova donatio) a drepturilor sale asupra pmânturilor deinute,
tocmai în virtutea argumentului unirii florentine, clugrii fiind numii „fratres
seu calugeri [...] nunc Deo propitio nobiscum fide uniti”183, procedând apoi la
delimitarea teritorial în executarea decretului regal printr-un mandat (littera
introductoria seu statutoria) ctre conventul din Lelesz. În acest document de
repunere în posesie (întrire a drepturilor de proprietate) se face referire la
situaia mnstirii din Peri, existând o prezentare a situaiei juridice a mnstirii
fcut de capitlul din Oradea, în care se menioneaz executarea în favoarea
mnstirii a privilegiului regal i acordul nobilului român Mihail Tatul, vecin al
mnstirii i protector al ei. Acest nobil român, egregius între nobilii români din
Maramure, este, probabil, cel care st, împreun cu alii, în spatele solicitrii
adresate regelui ("ad nonnullorum nostrorum fidelium Wolachorum terre nostre
Maromorosensis instantiam et supplicationem humilimam"), precum i în
spatele unei alte iniiative, câiva ani mai târziu (1444)184, prin care se solicita
182
Diaconescu, Les implications, p. 29-62.
183
Arhiva Naional Ungar, Budapest, doc. Dl. 13.687 i 13.688; Cfr.. Diaconescu, Les
implications, p. 34-35.
184
Arh. Na. Ung., Budapest, Dl. 62.826.
regelui completarea dreptului seniorial al unor nobili români cu jus iudicii asupra
iobagilor de pe pmânturile aflate în posesia lor.
Situaia mnstirii din Peri reflect o schimbare considerabil de atitudine
a autoritilor în problema cretinilor de rit rsritean, care nu poate avea alt
explicaie decât ca fiind o consecin a proclamrii enciclicei mitropolitului
Isidor i a susinerii unirii florentine de ctre regele Vladislav. Însi referina la
graia divin ca premis pentru supravieuirea unirii religioase (nunc Deo
propitio) în textul privilegiului acordat de rege face trimitere la terminologia
utilizat în decretul de unire i în enciclica lui Isidor. Este, de asemenea, foarte
posibil ca egumenul de la Peri s fi ocupat un rol important în atragerea la unire
a populaiei din regiune, statutul su de stavropighie garantându-i independena
fa de episcopatul local. Un alt document din aceeai perioad ne demonstreaz
faptul c asigurarea unei baze juridice pentru garantarea patrimoniul clerului de
rit rsritean era una dintre problemele eseniale ce-l interesau pe mitropolit: la
27 iulie 1440 el adresa autoritilor catolice din Chelm (Polonia) o scrisoare prin
care solicita protecia lor pentru preotul din târgul Stołpie, într-un conflict cu
localnicii pentru uzufructul terenului aparintor bisericii (hortus ecclesiae în
text)185.
Activitatea mitropolitului din cursul anului 1440 avea s fie completat,
la 22 martie 1443, de privilegiul acordat de regele Vladislav clerului de rit
rsritean186 (textul se refer la ritus Grecus Ruthenorum, îns sensul nu poate fi
câtui de puin etnic)187. Acest document regal este pstrat doar într-o copie din
timpul regelui Jan Albert al Poloniei, datat 6 martie 1504, când, la cererea
episcopului de Chelm, se proceda la o întrire a documentului de la 1443 emis
de ctre regele Vladislav în dubla sa calitate de rege al Poloniei i Ungariei,
ocazie cu care se i reproducea integral coninutul documentului precedent, ajuns
într-o stare critic de conservare188. Dup cum rezult din textul decretului,
intenia regelui Vladislav este aceea de a întri o situaie existent, în baza
recunoaterii uniunii florentine, procedând la emiterea unui document având
scopul explicit de a pstra i extinde drepturile i privilegiile clerului de rit
185
Acta slavica, p. 143-145.
186
M. Harasievy, Annales Ecclesiae Ruthenae, Leopoli, 1868, p. 78-80; Diaconescu, Les
implications, p. 37.
187
Îmbrim poziia lui Ioan Drgan, în opinia cruia prin sintagma toi cei de “rit grec sau al
rutenilor” sunt desemnai toi cei de rit rsritean (ortodox). Din contr, M. Diaconescu (Les
implications, p. 37) considera documentul ca fiind limitat la rutenii din Ungaria i Polonia. Cfr.
Ioan Drgan, Nobilimea româneasc din Transilvania între anii 1440-1514, Bucureti, 2000, p.
102-103, n. 66.
188
Codex epistolaris, p. 390, n. 1.
rsritean, „ne gestarum notitia rerum ab humana evanescat memoria”.

Aplicarea privilegiului viza atât regiunile orientale ale Regatului polon, precum
i Regatul ungar i celelalte teritorii supuse coroanei Sf. tefan (textul fcând
expres referin la „omnes ecclesiae nostrorum fidelium Poloniae et
Hungariae”). Privilegiul regal insist tocmai asupra statutului clerului i a
restaurrii deplinei sale liberti, care le-ar permite preoilor un mai bun exerciiu
în practicarea cultului divin („restituta ipsis libertate divino cultu insistere
possint”). Prin document se acordau clerului de rit rsritean aceleai drepturi,
privilegii i imuniti ca i clerului de rit apusean, în încercarea de a întri în
comuniunea lor cu Roma: „universis ecclesiis earumque ritus episcopis seu
wladicis, praelatis, clero ceterisque personis ecclesiasticis eiusdem ritus Graeci
Ruthenorum, haec omnia iura, libertates, modos, consuetudines et emunitates,
quibus omnes ecclesiae nostrorum Poloniae et Hungariae etc. earumque
archiepiscopi, episcopi, praelati et ceterae personae ecclesiasticae
consuetudinis Romanae utifruuntur atque gaudent”.
Este posibil ca documentul s fi avut aplicare mai ales în Ungaria, fiind
promulgat la Buda i, dat fiind moartea prematur a regelui Vladislav la Varna,
un an mai târziu, s fi fost imposibil aplicarea lui în Polonia i Lituania, dac e
s dm crezare unei opinii aproape generalizate între istoricii polonezi i
ucraineni. În schimb, în Regatul ungar existau toate premisele aplicrii acestui
document, dat fiind continuarea politicii lui Vladislav III pe toat durata
guvernrii lui Iancu de Hunedoara. Proclamata paritate de drepturi între cele
dou rituri nu ni se pare cu nimic contrazis de documentele din 1444 i 1445
care se refer la exercitarea de ctre acesta a unui jus patronatus asupra
bisericilor „tam christianorum, quam Walachorum”189, între cei doi termeni
nefiind o opoziie net (în sensul cretin – necretin), ci reflect persistena la
nivelul terminologiei de cancelarie, a unor expresii precedente unirii florentine.
În cel mai bun caz, se poate presupune c autorul intenioneaz s sublinieze o
anumit superioritate a ritului latin fa de cel grec, prezent în contiina
clerului de rit apusean din regiune, dar rmas nedefinit pân când, câiva ani
mai târziu, papa Nicolae al V-lea nu avea s intervin declarând explicit: “ritus
latinus praestantior, potior, tutior, melior, securior, quam graecus”190.
Declaraia papei intervenea în contextul existenei unei anumite tendine de
189
Georgius Fejer, Codex dipl. Hungariae ecclesiasticis ac civilis, Budae, 1844, XI, p.74 i Teleki
Jósef, Hunyadiak kora Magyarországon, Pesta, 1853, X, p. 160. Cfr. Diaconescu, Les
implications, p. 36, n. 28.
190
Breve adresat lui Ioan al VIII-lea Paleologul, din 6 septembrie 1448, ed. în Bullarium
diplomatum et privilegiorum sanctorum Romanorum Pontificum, Augustae Taurinorum, 1860,
tom. V, p. 100. Cfr. Peri, La lettura, p. 603-604.
întoarcere la ritul rsritean ai unor nobili neo-convertii la ritul latin191,

înregistrat doar în ultimii ani ai deceniului al V-lea, când avea s se revin la o
practica mai în ton cu modelul eclesial precedent, încercându-se o politic de
atragere i pstrare în ritul latin a membrilor elitei, spre deosebire de o religie
popular, lsat pastoraiei clerului de rit rsritean.
În cazul privilegiului regal, trebuie remarcat evidenta inspiraie a
documentului din decretul florentin de unire, pe care îl completeaz i îl explic.
Chiar mai mult, reluarea în document a unor expresii utilizate de cancelaria
pontifical în scrisorile (expediate începând cu 7 iulie 1439) pentru aplicarea
unirii florentine din teritoriile aflate în stpânirea unor principi “latini” ne
explic natura eminamente politic a documentului. Este interesant faptul c în
document nu se solicit din partea preoilor de rit rsritean nici un fel de act de
supunere fa de puterea politic în schimbul recunoaterii primite, lucru care în
anii respectivi se întâlnete adesea în arhipelagul grec192. Regele afirm explicit
c episcopii latini nu trebuie s se amestece in sacris, ci c toi supuii si
însrcinai cu demniti i dregtorii sunt obligai s permit exercitarea
dreptului canonic oriental chiar i în cazul unor divergene fa de tradiia
canonic latin, cum ar fi dreptul matrimonial, i chiar în situaii contrare fa de
dreptul consuetudinar local: „decernimus quod amodo nullus dignitariorum,
capitaneorum, officialium [...] de iurisdictione praefatorum episcoporum
wladicarum et praelatorum eiusdem ritus Graeci et Ruthenorum, sed neque de
iudiciis sacerdotum seu plebanorum ipsorum, immo nec de causis matrimonii
aut divortium, se deinceps impediant quoquo modo, non obstante quamvis
consuetudine ad hactenus in terris praescriptis quomodolibet in contrarium
observata”. Considerm relevant acest pasaj pentru modul în care era îneleas
unirea religioas în Europa Central-Rsritean în anii pontificatului papei
Eugeniu al IV-lea. Este cunoscut faptul c eforturile mitropolitului Isidor în
aceast perioad nu s-au limitat la implementarea prevederilor florentine ci au
urmrit restaurarea instituiei episcopale de rit grec, precum i asigurarea unei
baze materiale pentru clerul i aezmintele de cult subordonate ei. O alt
confirmare c aciunea sa a stat în spatele acestui important document regal o
dovedete i faptul c doi dintre demnitarii citai în cadrul documentului regal
sunt tocmai palatinul Regatului ungar Laureniu Hedérváry, ban al Dalmaiei,
191
“Nam multi Catholici Unionis praetextu ad Graecos impudenter transeunt ritus”, Bullarium
diplomatum, V, p. 100.
192
Zacharias N. Tsirpanles, Il decreto fiorentino di Unione e la sua applicazione nell’Arcipelago
greco. Il caso di Creta e Rodi, în Thesaurismata, 21 (1991), p. 43-88; republ. în Byzantina, 16
(1991), p. 73-116.
Croaiei i Sloveniei, i Mátko de Tallovec, cu care mitropolitul avusese contacte

înc din 1440. Prezena lor în document tinde i s dea un plus de greutate tezei
conform creia geneza acestui document a avut loc tocmai datorit intereselor
faciunii nobiliare responsabile de venirea pe tronul Ungariei a regelui Vladislav.
Or, interesele lor de aprare în faa înaintrii otomane impuneau restabilirea unei
coeziuni sociale în regiunile sudice ale Regatului ungar, coeziune zdruncinat de
politicile „normando-cruciate” ale lui Ludovic de Anjou. Toate elementele
interne coninute în cele dou documente demonstreaz inspiraia lor florentin;
pe de alt parte, indic cercurile în care a fost produs documentul regal i
influena pe care mitropolitul Isidor i, mai apoi, cardinalul Cesarini, au
exercitat-o asupra autorilor si. Consecin imediat a scrisorii enciclice a
mitropolitului Isidor i a privilegiului regal este transformarea atitudinii fa de
clerul de rit rsritean, lucru evident chiar i numai prin numrul mare de ctitorii
de aezminte de cult aprute atunci. În plan politic, aplicarea uniunii florentine
a avut consecine relevante, întrucât programul unionist presupunea drept
condiie sine qua non relansarea cruciadei antiotomane, într-un moment de
maxim presiune din partea otomanilor asupra Constantinopolului i a Europei
Central-Rsritene.
CAPITOLUL III.
INTERVENIA LUI IOAN DE CAPESTRANO I A LUI
IANCU DE HUNEDOARA ÎN BISERICA ROMÂNILOR I SÂRBILOR DIN
REGATUL UNGAR
Denunarea „falsei uniri” religioase
Realitile eclesiale pe care Ioan de Capestrano le întâlnea în Regatul

Ungariei i, cu precdere, în Transilvania i în restul regiunilor sale sud-
orientale, fuseser profund transformate de aplicarea decretului florentin de
unire. Istoriografia româneasc, pe urmele celei maghiare, a interpretat cel mai
adesea intervenia sa în Biserica rsritean drept o depire nejustificat a
propriului mandat, aciunile sale fiind adesea vzute ca o reîntoarcere la un
model eclesial pre-florentin, prin ignorarea sau necunoaterea prevederilor
conciliare. Cum am artat, participarea sa i a confrailor si la pregtirea
conciliului de unire i la aplicarea i extinderea efectelor ei nu permit acceptarea
în continuare a acestei opinii. Intervenia franciscanilor observani pare, mai
degrab, bazat pe un model de unire eclesial dezvoltat de ei tocmai din postura
de participani activi la conciliul de unire, model a crui persisten i aplicare a
fost posibil tocmai datorit lipsei unei depline armonizri în plan dogmatic,
canonic i ierarhic între cele dou biserici, în intervalul 1439-1455.
Existena unui „model franciscan” de aplicare a unirii florentine
presupune, de asemenea, persistena unor atitudini i modele diferite, dac nu
chiar opuse. Un astfel de model, de cea mai bun inspiraie rsritean, cu
contacte în „reforma isihast” ni se pare a fi cel promovat în Ungaria de despotul
sârb George (ura) Brankovi. Ipoteza c acesta ar fi acionat ca un gen de
protector al Bisericii rsritene din Ungaria a fost recent enunat de Marius
Diaconescu1, fiind întâmpinat cu rezerve de anumii exegei ai implicaiilor
conciliului2. Studii mai recente, precum cel al lui Mihailo Popovi dedicat Marei
Brankovi3, aduc noi argumente în acest sens. În ceea ce ne privete, aciunea lui
Capestrano, ni se relev ca o reacie condus din postura excepional de
1
2
Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 114.
3
Mihailo St. Popovi, Mara Brankovi. Eine Frau zwischen dem christlichen und dem islamischen
Kulturkreis im 15. Jahrh., Mainz und Ruhpolding, 2010, în spec. p. 134-164.
Intervenia în biserica românilor i sârbilor 97
inquisitor totius Christianitatis in partibus Hungariae la o serie de aciuni

promovate de despot în anii precedeni, fapt ce impune o analiz a politicii
religioase a despotului, dar i a condiiilor ce au stat la baza ei.
Presiunea militar exercitat de otomani asupra Serbiei, accentuat tocmai
în cursul anilor 1439-1440, determinase un considerabil aflux de populaie din
sudul Dunrii, în special de rit rsritean, spre sudul i estul Regatului ungar,
aezat mai ales pe domeniile senioriale4 ale despotului Brankovi. Atitudinea
despotului sârb cu privire la unirea bisericilor este la fel de complex precum
complicatul joc politic, de pstrare a unui ambiguu echilibru între Imperiul
otoman i Regatul ungar, pe care avea s-l duc vreme de câteva decenii. În timp
ce la Florena era proclamat solemn unirea bisericilor, în Serbia aveau loc
ultimele acte ale rzboiului declanat de Murad al II-lea împotriva Despotatului
sârb. În august 1439 era cucerit, dup trei luni de asediu, Smederevo, capitala
despotatului, urmat la scurt vreme de alte dou ceti importante, Srebrenica i
Mava. Noul atac din cursul anului urmtor consolida cuceririle, chiar dac
înaintarea otoman era oprit în faa zidurilor Belgradului dup ase luni de
asediu. În iunie 1441 era cucerit ultima cetate sârbeasc, Novo Brdo, centrul
unei importante regiuni miniere, sursa principal a veniturilor despotului.
În aceast condiie de exilat se gsea despotul când, în 1440, îl întâlnea
mitropolitul Isidor în drumul su spre Moscova, comunicându-i oficial
rezultatele conciliului. Cronica rus5 reduce întrevederea la un formal schimb de
politei diplomatice; cu toate acestea, însi informaia referitoare la întâlnirea
mitropolitului Isidor, legat apostolic pentru aplicarea unirii în Europa Central i
Rsritean, cu despotul Brankovi las deschis posibilitatea unei adeziuni cel
puin formale la unirea florentin, obligatorie, în fond, din punct de vedere
politic, pentru un vasal al împratului roman de rsrit, a crui semntur se afla
4
Nucleul iniial al proprietilor despotului sârb în Ungaria era constituit din motenirea lui tefan
Lazarevi. Acordul dintre acesta din urm i regele Sigismund, din mai 1426, la Tati (Totis),
prevedea, pe lâng condiiile de succesiune la tronul Serbiei, i includerea lui George Brancovi în
rangurile nobilimii ungare i transferul ctre acesta al proprietilor deinute de Lazarevi în
Ungaria. Cedarea Belgradului i a regiunii Mava ctre Sigismund, i ea condiie a acordului, pare
s fi condus la o ulterioar extindere a averilor despotului în Ungaria. Ulterior, regele Albert,
succesorul lui Sigismund, completa concesiunile ctre despot cu proprietatea asupra oraului
Világosvár i a o sut zece sate. Cfr. J. Fine, The Late Medieval Balkans. A Critical Survey from
the Late Twelfth Century to the Ottoman Conquest, Michigan, 1994, p. 524-530; Pésy Frigyes,
Brancovics György rácz despota birtokviszonyai Magyarországom és a rácz despota ezim,
Budapest, 1977, passim.
5
Chozdenie Mitropolita Isidora na Florentijskij sobora (Peregrinatio metropolitae Isidori ad
Florentinum Concilium), în Acta slavica, p. 37.
98 IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA TÂRZIE
pe decretul de unire prezentat de mitropolitul Isidor6. Momentul întâlnirii

precede o reorientare a alianelor despotului Brankovi, cauzat de eecul
politicii sale otomane, deoarece armistiiul de zece ani cu Murad al II-lea, întrit
prin cstoria sultanului cu Mara, fiica lui Brankovi (celebrat la Adrianopol -
Edirne, în septembrie 1435), fusese rupt de recentul atac i, mai ales, de
capturarea i orbirea altor doi fii ai despotului, semn al voinei clare a sultanului
de a pune capt dinastiei sârbeti. În acest context, Brankovi recurgea la aliaii
si din interiorul Regatului ungar i, în special, la contele Ulrich de Celje (cca
1405 – 1456), cstorit tot în preajma anului 1435 cu cealalt fiic a sa, Caterina
(1419/20 - cca. 1492). Importanta alian cu magnatul ungar, aflat în strânse
legturi dinastice cu regele Sigismund de Luxemburg (prin Barbara de Celjie,
sora tatlui lui Ulrich, devenit ce-a de-a doua soie a împratului romano-
german), dar i în optime raporturi cu Albert i Frederic al III-lea de Habsburg, îi
asigurau despotului o poziie social privilegiat i o capacitate de înelegere
superioar a transformrilor de natur politic, inclusiv în plan eclesial.
Între cauzele absenei delegaiei oficiale sârbeti la conciliul de la Ferrara-
Florena, inventariate de Momilo Spremi7, trebuie, probabil, considerat i
influena exercitat asupra despotului de opiunile conciliariste ale ginerelui su,
contele Ulrich de Celje8. Despotul Brankovi era posesorul unei vaste biblioteci
slavone, greceti, dar i latine, dintre care nu lipseau operele umanitilor, unele
redactate tocmai în cercurile conciliariste ale epocii. În paralel, ca i
predecesorul su, despotul era un puternic susintor al micrii isihaste,
concentrat în special în jurul mnstirii fortificate de la Resava (Manasija)9.
Aliana sa politic i matrimonial cu familia bizantin de rang imperial a
Cantacuzinilor10, marii opozani ai politicii Paleologilor (inclusiv unioniste, în
6
În preajma plecrii spre Italia, împratul Ioan al VIII-lea îl însrcina pe Georgios Filantropenos
cu o misiune la despotul sârb, ocazie cu care împratul îi trimitea o coroan, semn al deplinei
recunoateri a titlului de despot. Acelai emisar avea s-l încoroneze, dup conciliu, i pe Lazr,
fiul despotului, pe când se afla înc la Smederevo. Cfr. V. Laurent, Un agent efficace de l’union
des Eglises à Florence, Georges Philanthropène, în Revue des Études Byzantines, 17 (1959), p.
190-195.
7
Momilo Spremi, I serbi e il Concilio di Firenze 1439, în Italica Belgradensia, 3 (1990), p. 157-
166.
8
Pentru relaiile sale cu Conciliul de la Basel, cfr. J. Haller (ed.), Concilium Basiliense. Studien
und Dokumente, New York, 1976, vol. I, 331-333, 340, 364, 367, 378.
9
În general, pentru suportul teologic oferit de micarea isihast refuzului unirii florentine i pentru
implicaiile sale politice, cfr. Murean, Isihasmul, p. 5-16.
10
George Brancovi stabilise o alian matrimonial cu ramura principal a familiei prin cstoria
sa cu Irina (Eirene) Cantacuzina (†1457), fiica lui Demetrios I, guvernator al Moreei (1383). Fraii
si, crturarii Toma i George Cantacuzino, aflai, de asemenea, la curtea despotului, aveau s
joace un important impact asupra vieii curii i renaterii culturii sârbeti. Pe de alt parte, familia
Cantacuzinilor era una dintre cele mai implicate în susinerea esihasmului. Nu întâmpltor,
plan eclesiastic), ddea un coninut politic clar refuzului su de principiu de a

iniia negocieri cu Biserica apusean în cursul anului 143611.
Cu toate acestea, încoronarea lui Vladislav al III-lea al Poloniei ca rege al
Ungariei i programarea unei ample cruciade de eliberare a Balcanilor i de
despresurare a Constantinopolului, par s fi constituit mobile suficiente pentru
acceptarea unirii florentine la începutul deceniului patru. Implicarea lui
Brankovi în organizarea operaiunilor militare împotriva otomanilor între anii
1440-1443 pare mai degrab dictat de interesul pentru consolidarea propriei
poziii în rândul magnailor ungari i, mai cu seam, de sperana recuceririi
tronului pierdut. Nu întâmpltor, imediat ce sultanul Murad al II-lea, aflat în
dificultate între cele dou fronturi, asiatic i european, se dovedete dispus la
negocieri, despotul intervine ca intermediar în tratativele care aveau s conduc
la faimoasa pace de la Seghedin. Dac pentru regele Vladislav i pentru Iancu de
Hunedoara armistiiul încheiat avea s fie rupt aproape imediat, despotul, care
obinuse excelente condiii de pace din partea sultanului12, va rmâne fidel
condiiilor armistiiului propus pe zece ani, cutând expres s nu provoace o
nou intervenie otoman. Mai mult chiar, dup dezastrul de la Varna, despotul
i aliaii si din regat aveau s profite de slbiciunea partidei „cruciate”. În
cursul anului 1445 murea Matko Tallova, ban al Slavoniei, Dalmaiei i
Croaiei, posesor al unui important domeniu feudal situat la în Sudul regatului.
Despotul i ginerele su, Ulrich de Celje, lansau un atac concertat pentru
ocuparea unei pri a domeniului, aflat la sud de Drava, fapt ce atrgea
condamnarea faptelor sale din partea lui Iancu de Hunedoara în cadrul unei diete
nobiliare.
credem, ultimul împrat bizantin dat de familie, Ioan al VI-lea (1347-1354), se retrsese dup
abdicare într-o mnstire din Mistrà, compunând, sub numele de Ioasaf Christodoulos un tratat în
aprarea isihasmului.
11
Syropoulos (Les “Mémoires, p. 598) menioneaz misiunea marelui domestikos Andronicos
Paleologul Cantacuzino, cumnat al despotului Brancovi, la curtea sa în anul 1436, prilej cu care
acesta din urm ar fi afirmat c refuz s fac acest pas întrucât este „vecin cu latinii, având relaii
constante i cunoscându-le obiceiurile, tradiiile i inteniile” [tr. n.]. Dincolo de diferenele de
natur liturgic i canonic, despotul pare s evite negocierile tocmai de teama ca unirea eclesial
s nu atrag Biserica sârbeasc într-o nou încercare de reductio din partea Scaunului Apostolic.
Neîncrederea dintre vecini era, îns, reciproc: în aceeai ani, Ragusa, adevrat observator asupra
Balcanilor, recomanda în mod calomnios Conciliului de la Basel ca Serbia s nu fie acceptat la
negocierile de unire, întrucât ar fi i ea contaminat de ereziile maniheiste ale bosniecilor. Cfr.
Nicolae Iorga, Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XVe siècle, Paris, 1899,
vol. II, p. 318.
12
Propunerea sultanului Murad al II-lea era extrem de generoas, semnificând, practic,
reînfiinarea regatului Serbiei în graniele de dinainte de 1438-39, sub vasalitatea Înaltei Pori.
Antagonismele dintre cei doi aveau s cunoasc o ulterioar agravare,

degenerând într-un conflict feudal deschis, în preajma cruciadei din 1448, când
despotul nu doar se opunea trecerii trupelor lui Iancu prin teritoriile sale, ci,
conform unor surse, i-ar fi transmis sultanului informaii cu privire la numrul,
compoziia i itinerarul armatei cretine13. Dup dezastrul de la Kosovopolje
(17-19 octombrie 1448), Brankovi reuea chiar s-l captureze pe adversarul
su, eliberându-l din prizonierat doar dup interveniile unor importani magnai
ungari i garania iertrii faptei sale, uor de echivalat, de altfel, cu trdarea. Ca
rspuns, în cursul anului urmtor, era organizat o expediie militar în Serbia,
iar parte din averile lui Brankovi din Ungaria erau ocupate de Iancu. Un alt
factor pentru exacerbarea relaiilor dintre despot i guvernatorul Ungariei îl
constituie implicarea lui Brankovi în rzboiul pentru tronul Bosniei, împotriva
regelui tefan Tomaš, candidatul susinut de Iancu de Hunedoara. Conflictul,
centrat asupra posesiei provinciei Zeta (Muntenegru) i a fortreei Srebrenica,
pe care sultanul o inclusese între cele 24 de ceti ale Serbiei ce urmau s-i
rmân despotului conform tratatului din 144414, avea s se încheie doar în iulie
1451. Rzboiul civil bosniac îmbrca i o dimensiune religioas, implicând o
exacerbare a relaiilor dintre Biserica sârb i Vicariatul franciscan al Bosniei.
Regele tefan Tomaš, recunoscut de papa Eugeniu al IV-lea ca „verus catholicus
princeps”, era creaia franciscanilor bosnieci, care îl convertiser la ritul roman
de la „erezia bosniac” i îi afla baza ideologic a puterii în sprijinirea
aciunilor frailor minorii de convertire a „infidelilor” (intende: a aderenilor la
„erezia” bosniac, dar i a „schismaticilor” adereni la Biserica sârb) din
interiorul i din preajma granielor sale15. Antagonismul politic reaprindea,
astfel, vechile rivaliti confesionale de pe limes-ul dintre cele dou arii
eclesiale, minoriii bosnieci reluându-i, în aceast perioad, rolul tradiional, aa
cum acesta fusese definit instituional în jumtatea a doua a secolului precedent.
Informrile pe care le supuneau ateniei papei prin intermediul instituiei romane
13
Sursa este, dup cum observ J. Fine, una foarte critic la adresa despotului, deci afirmaia se
poate preta la exagerri. Cu toate acestea, credem c reflect o opinie curent în mediile catolice
despre activitile despotului: Mauro Orbini, Regno de gli Slavi hoggi corrottamente detti
Schiavoni, Pesaro 1601. Cfr. Fine, The Late Medieval, p. 554-556.
14
Între cetile ce îi reveneau despotului conform tratatului din 1444, alturi de Srebrnica, erau
incluse Smederevo, Golubac, Branievo, Novo Brdo, Ostrovica, Zvornik, toate de-a lungul
frontierei sud-orientale a Regatului ungar, Serbia îndeplinind, astfel, rolul de stat tampon între cele
dou mari puteri regionale. Cfr. Fine, The Late Medieval, p. 549.
15
Papa Eugeniu al IV-lea, în scrisoarea sa, insista asupra acestui rol: “ut catholicus princeps
conservasti et fidem orthodoxam a scismaticorum et hereticorum lupina rabie deffensas ipsosque
de tui Regno finibus extirpare studeas” în A. Theiner (ed.), Vetera monumenta Slavorum
Meridionalium historiam illustrantia, maximam parte nondum edita ex tabularis Vaticanis
deprompta collecta ac serie chronologica disposita, Roma-Zagreb, 1863, vol. I, p. 338.
prepuse controlului ortodoxiei (magister Sacri Palati), cuprindeau, alturi de

listele de errores referitoare la Biserica bosniac i unele referitoare la
schismaticii rsriteni din Biserica sârbeasc, rivali ai franciscanilor bosnieci, în
special datorit concurenei la nivel confesional pentru atragerea bosniecilor, rol
pe care franciscanii intenionau s-l pstreze i chiar s-l amplifice.
Tensiunea din planul eclesial se va aplana odat cu încheierea rzboiului
civil din Bosnia. În iulie 1451, Brankovi câtiga definitiv controlul asupra
cetii Srebrenica i asupra inuturilor din nordul i centrul Zetei. Fidel politicii
de echilibru dintre Imperiul otoman i Regatul ungar instaurat prin tratatul din
1443, despotul reuea s-i reabiliteze situaia în interiorul regatului aderând la
faciunea nobiliar filo-imperial, mai deschis spre o negociere a raporturilor cu
sultanul. Ascensiunea lui Iancu de Hunedoara la poziia de guvernator al
Ungariei impunea, îns, o restabilire a raporturilor cu partida „cruciat”, a
patrioilor. Astfel, în ajunul cruciadei din 1448, cei doi deveneau protagonitii
unei pci publice, act de absolut necesitate pentru lansarea cruciadei.
Înelegerea, rupt aproape imediat de despot dup dezastrul operaiunii militare,
fusese consfinit printr-o promisiune de alian matrimonial.
Un document din vara anului 1448 rmâne una dintre puinele mrturii cu
privire la acest demers. La 18 iulie16, Frederic al III-lea i Ulrich de Celje îi
ddeau acordul pentru ca unica fiic i motenitoare a celui din urm, rezultat
din cstoria cu Caterina Brankovi – Kantacuzino, s-i fie dat de soie acelui
pretendent pe care despotul i soia sa Eirene aveau s-l stabileasc, identificat,
în mod mai precis, cu fiul lui Iancu de Hunedoara, Ladislau17. Ceva mai târziu,
în baza acordului, dar i ca repercusiune fa de atitudinea despotului din cursul
campaniei din Balcani, Iancu se vedea autorizat s „preia în administrare” o serie
de proprieti ale lui Brankovi din nord-vestul Transilvaniei, printre care
moiile din Baia Mare, Satu Mare i Debrein18. Aceste proprieti se alturau
celor preluate, în termeni mai degrab de for, în 1444, printre care i domeniul
iria, cuprinzând o serie de sate i biserici parohiale, „tam christianorum, quam
16
Acordul din 18 iunie 1448 se pstreaz în original la Magyar Nemzeti Múseum. Ed.: Codex
diplomaticus partium Regno Hungariae Adnexarum (Magyarország Melléktartományainak
Oklevéltára), A Magyarország és Szerbia Közti Összeköttetések Oklevéltára (1198-1526), ed. L.
Thallóczy - A. Áldásy, (Mon. Hung. Hist. Diplomataria, 33), Budapest, 1907, doc. 218, p. 149-
150
17
„Carissimam iuvenculam dominam Elizabeth, illi cui maluerint et ad illam ad quam voluerint
domum matrimonialiter copulare et desponsare possent” i, mai precis „propter inenarrabilia
servitiorum merita magnifici Johannis de Hwnyad modo gubernatoris regni Hungarie Ladislao
filio suo naturali et legittimo”. Ibid., p.149.
18
Codex diplomaticus, doc. 219, p. 150 (Buda, 21 iunie 1448).
Wolachorum”19, asupra crora seniorul exercita dreptul de patronat (jus

patronatuus)20. Doi ani mai târziu, moiile treceau în proprietatea definitiv a lui
Iancu, în contul unui „împrumut” nerambursat de familia despotului, estimat la
exorbitanta sum de 155.000 florini21. Doar odat cu încheierea rzboiului civil
din Bosnia, pacea dintre cei doi primea un caracter mai stabil. În cursul verii
anului 1451, Brankovi ddea curs acordului matrimonial predând-o pe nepoata
sa Elisabeta familiei lui Iancu22. Prin acest act, copila (nscut în 1442 circa)
devenea „chezia pcii regatului”, cstoria ei cu unul dintre fiii lui Iancu
(Ladislau, logodit cu una dintre fiicele palatinului Ladislau de Gara fiind
înlocuit, între timp, cu mai tânrul Matia) devenind actul simbolic al reconcilierii
dintre partida Corvinetilor i cea dominat de familiile Celje-Brankovi. Actul
avea imediate consecine de ordin politic, dar i economice, cci doar astfel
despotul Brankovi reuea s reintre în posesia (cu titlu de administrare) unora
dintre moiile sale din sudul Transilvaniei i Ungariei, care fuseser ocupate de
Corvineti ca repercusiune pentru infidelitatea demonstrat în cursul anului 1448
i nu fuseser obiectul rscumprrii de doi ani mai târziu. Pe de alt parte,
Corvinetii reueau, prin acest demers, s-i croiasc drum spre titlul princiar,
tânra Elisabeta fiind motenitoare a averilor i capitalului ideologic al familiilor
Celje-Brankovi23.
Cstoria dintre cei doi tineri trebuie s fi avut loc doar ceva mai târziu, în
primele luni ale anului 1453, când o solie a lui Iancu de Hunedoara era trimis la
Veneia cu scopul achiziionrii de bijuterii i stofe de lux în vederea nunii,
pentru fabuloasa sum de 13.000 de ducai veneieni24. Pregtirile pentru nunta,
care trebuia s consfineasc aliana matrimonial stabilit, aveau loc contextual
cu elaborarea de ctre ducele de Milano i Republica florentin a unui plan care
s duc la intervenia comun a lui Ulrich de Celje i Iancu de Hunedoara în
19
Hurmuzaki - Densusianu, Doc. priv. la istoria românilor, Bucureti, 1890, I/2, 696-698.
20
Drgan, Nobilimea, p. 186.
21
Codex diplomaticus, doc. 229, p. 159-161 (9 mai 1450).
22
Ibid., doc. 233, p. 165 (7 august 1451).
23
De relevat faptul c tânra Elisabeth figura printre motenitorii citai expres în testamentul
despotului: “aut quod Deus avertat, nobis [scilicet Djuradj Brankovi] interim e seculo
migrantibus, illustres Domina Jerina consors, nec non Georgius, Stephanus et Lazarus, filii nostri
seu alter eorum, qui ex iis superstes manebit, quorum videlicet dominae consortis et filiorum
nostrorum, nec non etiam inclitarum et generosarum Dominarum Catherinae praedictae consortis
dicti Comitis Vlrici, et Margarethae, filiarum nostrarum, sed et puellarum Elisabeth praedictae et
Margarethae, filiae dicti Lazari,”. G. Fejér, Genus, incunabula et virtus Joannis Corvini de
Hunyad, regni Hungariae gubernatoris, argumentis criticis illustrata, Budae, 1844, p. 151.
24
Cfr. Francisc Pall, Relazioni di Giovanni di Hunedoara con l’Italia negli anni 1452-1453
(Documenti inediti preceduti da uno studio), I, în Rev. des Études Sud-Est Eur., 13, fasc. 3 (1975),
p. 453-478; II, Ibid., fasc. 4 (1975), 559-594 (p. 562-563, 574, 587-594, comentate la p. 469-478).
Friuli, împotriva Republicii Sfântului Marcu (martie-iulie 1453)25. Schimbrile

majore de pe scena politic internaional, determinate de cucerirea
Constantinopolului, aveau s zdrniceasc orice proiect de intervenie a lui
Iancu de Hunedoara pe scena politic italian.
Complexul joc dinastic i politic dintre partidele Celje-Brankovi i
Corvineti implica i o dimensiune de politic religioas, plan în care despotul
sârb se va dovedi un adevrat continuator al tradiiei bizantine. Acordul pentru
cstoria Elisabetei din vara lui 1448 implicase i o serie de condiii impuse de
conii de Celje referitor la celebrarea cstoriei cu Ladislau în ritul latin, precum
i la pstrarea acestui rit de ctre tânra familie, „spre faim i onoare în aceste
timpuri i sub sacra tain a botezului (intende: în rit latin)”26. Precauie asumat,
aparent, numai în contextul existenei pericolului trecerii la ritul rsritean a
tinerei, fie ca urmare a intrrii sale în familia Corvinetilor, neofii, în fond, în
confesiunea latin, fie, lucru mai probabil, ca o consecin a actului de adopie
mascat din partea despotului Brankovi i a soiei sale Eirene Kantacuzena, în
rstimpul pe care tânra, aflat înc la o vârst mult prea fraged, pare s-l fi
petrecut în casa lor. Cert este c în textul acordului matrimonial din 1451,
despotul Brankovi stabilea drept condiie sine qua non pentru familia soului
pstrarea ritului tinerei soii pe toat durata cstoriei, care, la trei ani distan de
primul document, rezult a fi cel al Bisericii rsritene! Chiar mai mult, alturi
de aceast prim condiie stabilit de despot, se precizeaz c tinerei soii îi va
reveni privilegiul de a fi permanent asistat pentru nevoile spirituale de un prelat
de rit rsritean27, condiie destul de comun, în epoc, pentru cstoriile mixte.
Bazându-se pe informaiile transmise de Ioan de Capestrano papei câiva
ani mai târziu, Marius Diaconescu se vedea îndreptit s lanseze, aadar,
ipoteza c tânra Elisabeta ar fi fost, iniial, botezat în ritul apusean în casa
conilor de Celje, pentru ca, în rstimpul 1448-1451, ea s fi fost rebotezat în rit
25
Pall, Relazioni, II, p. 560-562, 571-573, 583-585 (documentele florentine); p. 560, 563-571,
573-575, 578-583, 585-587 (documentele milaneze), i prima parte a studiului, cu comentarea
surselor, p. 453-469. Codex diplomaticus, doc. 212-227.
26
Documentul din 1448 prevedea ca familia lui Ladislau s permit pstrarea ritului Elisabetei: “ut
premittitur per prefatum despotum et eius consortem, filio sepedicti Johannis de Hwnyad factam,
contractam et dispositam sub fidie (sic) nostra christiana, fama et honore nostris temporibus et
sacro baptismatis sacramento nostra parte irrevocabiliter et semper promissimus, ymmo et harum
serie promittimus servare gratam, ratam et firmam, nec ea ullo unquam tempore verbo aut facto
voluimus contraire, omni dolo et fraude penitus postergatis”. Cfr. Codex diplomaticus, doc. 218,
p. 149-150.
27
„Voluimus tamen, et dum et quando volente Domino praefata puella Elisabet neptis nostre in
domum dicti Domini Gubernatoris traducetur, ipsa in ritu fidei Graecorum permaneat et semper
cum et, et in eius obsequiis stent presbiteri ex Graecorum ritu”, cfr. Codex diplomaticus, p. 152.
rsritean în vreme ce se afla în casa despotului i a soiei sale Eirene28. Ipoteza

este plauzibil, dei presupune o serie de dificulti: trecerea de la ritul latin la
cel rsritean, printr-un act public, dat fiind poziia social a tinerei prinese, ne
rezult a fi o operaiune mult prea ofensiv pentru onoarea bisericii dominante
din regat pentru a trece neobservat; pe de alt parte, o astfel de trecere forat
însemna înclcarea condiiilor impuse despotului de conii de Celje în 1448, fapt
ce putea determina anularea acordului lor cu privire la cstorie, mai ales c nu
avem nici o dovad c Elisabeta ar fi fost efectiv predat bunicilor materni în
anul respectiv. Rezult, aadar, mai plauzibil, c, în 1448, condiia celebrrii
cstoriei în ritul latin nu fusese impus de conii de Celje pentru a se tutela
împotriva despotului Brankovi, a crui poziie o cunoteau prea bine, ci, din
contr, aceast condiie fusese solicitat în timpul negocierilor chiar de familia
mirelui, care propunea celebrarea cstoriei tocmai în ritul apusean, „spre faima
i onoarea acestor timpuri”, deci printr-un un act de rsunet în epoc, celebrat în
ritul bisericii dominante. În acest caz, nu numai c familia Elisabetei era la
curent cu inteniile despotului, ci, putem avansa ipoteza c, în casa conilor de
Celje, tânra fusese educat (i chiar botezat, probabil) în rit rsritean, prin
grija mamei sale, Caterina Brankovi - Kantacuzena.
Cstoria acesteia cu contele Ulrich, celebrat în jurul anului 1435, s-ar
înscrie, astfel, în seria cstoriilor mixte inaugurate sub pontificatul lui Martin al
V-lea, care stabilise condiiile canonice pentru celebrri de cstorii mixte. Se
deschidea, astfel, posibilitatea încheierii de aliane matrimoniale între marile
familii bizantine i importante dinastii occidentale29. Aliana dintre familiile de
Kantacuzino i Brankovi pare s fi avut loc tocmai în contextul politicii de
deschidere iniiat de Sigismund de Luxemburg fa de co-împraii romani de
rsrit. Ceea ce poate frapa este deschiderea pe care familia de Celje, înrudit cu
casa regal prin cstoria lui Sigismund cu Barbara de Celje (cunoscut drept
„regina cu alambic” pentru preocuprile sale alchimiste), pare s o fi nutrit fa
de ritul rsritean. S-ar crede c acetia s fi acceptat chiar mai mult decât
simpla pstrare a ritului în cazul Caterinei, ci chiar i transmiterea sa pe linie
feminin descendenei sale, fapt în consonan, în fond, cu prevederile dreptului
canonic.
28
Diaconescu, Les implications, p. 39.
29
Un breve de-al lui Martin al V-lea, datat Konstanz, 6 aprilie 1418 (ed. în Raynaldus, Annales, p.
492, ann. 1418, doc. 17) face referire la situaia Cleopei i Sofiei Malatesta, ambele nepoate ale
papei. Cfr. Silvia Ronchey, L’enigma di Piero. L’ultimo bizantino e la crociata fantasma nella
rivelazione di un grande quadro, Milano, 2006, p. 22-27; 41-42; 45-46; 49-50.
Într-una dintre sesiunile sinodale de la Ferrara - Florena, problema

cstoriilor între cretini de rit „grec” i de rit „latin” pare s fi fcut obiectul
unui acord între delegaii. Dei nu exist decât mrturii indirecte în acest sens,
ele se dovedesc deosebit de elocvente pentru explicarea situaiei eclesiale a
nepoatei despotului. Într-o situaie canonic similar, la 27 noiembrie 1531, papa
Clement al VII-lea, citând prevederile conciliului de la Florena referitoare la
cstoriile mixte recunotea, chiar i la data respectiv, dreptul soului sau soiei
de rit ortodox „de a tri conform riturilor i obiceiurilor grecilor i ale Bisericii
rsritene” [tr. n.] i, chiar mai mult, dreptul tatlui de a boteza copiii de sex
brbtesc în ritul printesc i, de asemenea, al mamei de „a-i educa fiicele”
conform propriului rit30. Chiar dac la o distan de aproape un secol, Clement al
VII-lea avea la dispoziie acele acta latina a cror dispariie regretatul Vittorio
Peri o plasa în deceniile imediat urmtoare. Dreptul soului sau soiei de a
transmite propriul rit pe linie masculin, respectiv feminin, pare s fi constituit
o constant în cazul cstoriilor mixte de-a lungul unui întreg secol, baza
canonic trebuind cutat tocmai în preajma conciliului florentin de unire.
Întorcându-ne la complicatul acord matrimonial dintre familiile
Brankovi – Celje i Corvineti, se cuvine s ne întrebm asupra radicalei
disonane dintre documentul din 1448 i cel din 1451 referitor la chestiunea
ritului. Între cele dou momente istorice pare s fi intervenit o modificare
esenial, de natur s-i permit despotului s susin, cu trie, pstrarea ritului
rsritean de ctre Elisabeta pe toat durata cstoriei. Or, o astfel de
transformare putea avea loc doar ca urmare a interveniei pontificale. Între cele
dou date trebuie plasate privilegiile obinute de despot de la papa Nicolae al V-
lea, prin care era recunoscut ca fidel supus autoritii Sfântului Scaun, dei de rit
rsritean. Ceva mai târziu, pe 24 octombrie 1453, într-un moment de relansare a
cruciadei, papa îl punea sub protecia sa personal, împotriva unor aa-zii veri
catholici care provocaser distrugeri în anumite ctitorii ale sale31. În documentul
editat de Hofmann, singurul pstrat dintr-o serie de scrisori pontificale adresate
despotului, papa îl invita s pstreze ritul rsritean, în formele aprobate de
30
Decizia lui Clement al VII-lea se refer la cstoria nobilului rutean Gheorghe Słucki cu Elena
Radziwiłł: Documenta Pontificum Romanorum Historiam Ucrainae illustrantia, ed.
A.G.Welykyj, Roma, 1953, vol. I, doc. 117 (27 nov. 1531, breve ctre episcopul de Vilnus), doc.
118 (ctre rege, 3 ian. 1532) i 119 (ctre Słucki, la aceeai dat). Cfr. O. Halecki, From Florence,
p. 132-133.
31
Hofmann, Epistolae pontificiae, III, p. 142-144.
conciliul de la Florena32, cu respectarea ceremonialului i obiceiurilor prescrise

de tradiia rsritean. Documentul face, de asemenea, referire la o serie de noi
ctitorii ale despotului de pe domeniile sale din interiorul regatului, existente la
data respectiv, dar contestate, se pare, de clerul i populaia de rit latin. Este,
fr îndoial, vorba despre cele nou ctitorii pe care despotul fusese autorizat s
le edifice pe pmânturile sale, în baza unui alt document pontifical pe care îl
cunoatem doar în baza efectelor sale juridice, puse la îndoial de Ioan de
Capestrano câiva ani mai târziu33.
Aciunile despotului de promovare a ritului rsritean în teritoriile de pe
grania sud-oriental a regatului, par s se fi bucurat de susinerea lui Iancu de
Hunedoara, întrucât primirea la Hunedoara a prelatului de rit rsritean, venit
odat cu suita tinerei prinese, putea avea loc doar cu consensul seniorului
domeniului Hunedoara34. Dup cum s-a remarcat, prelatul care o însoea pe
Elisabeta în baza acordului dintre familiile Celje-Brankovi i Corvineti deinea
la Hunedoara o reedin i avere, fapt imposibil de conceput în absena
acordului seniorului castelului, cu asentimentul cruia pare s fi activat iniial.
Implicarea Corvinetilor într-o cstorie mixt i, contextual, acceptarea
prezenei i funcionrii episcopului la Hunedoara sunt, fr îndoial, elemente
contradictorii în raport cu schimbarea în politica religioas a lui Iancu de
Hunedoara din cursul anilor 1455-1456. În mod aproape unanim în literatura de
specialitate, schimbarea de orientare este pus pe seama prezenei excepionale a
lui Ioan de Capestrano, al crui extremism religios, derivat dintr-o presupus
insuficient cunoatere a realitilor româneti, ar fi dus la izbucnirea
conflictului cu episcopul de rit rsritean rezident la Hunedoara35. Dincolo de
influena pe care, incontestabil, minoritul a exercitat-o asupra politicii religioase
a lui Iancu de Hunedoara, considerm schimbarea sa de atitudine ca fiind dictat
i de o serie de considerente de real Politik, imposibile de ignorat de Iancu,
dominus naturalis care îi construise fulminanta ascensiune politic, într-o bun
msur tocmai pe instituia cruciadei. Modificrile survenite în politica sa
32
“Dispotus ipse cum suis amplectatur et teneat formam Fidei, quae in sacro yecumenico concilio
Florentino [...] diffinita est”, Hofmann, Epistolae pontificiae, loc. cit.; cfr. Murean, Théoctiste, p.
348-349.
33
“Gloriatur proinde habuisse a praefato praedecessore vestre sanctitatis bullam aedificandi
novem loca in regno Hungariae, ubi manutenere vult calogeros graecos, qui omnino dicunt
Spiritum sanctum non procedere a filio; qui negant purgatorium esse; qui inficiantur animas
quorumcunque sanctorum nullam gloriam usque ad diem iudicii habere; nec animas
quorumcunque damnatorum aliquam poenam pati usque ad iudicium, et multa alia, quae longum
esset enarrare”. Acta Bosnae, doc. 954, p. 225.
34
35
Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 114.
religioas, i implicit, cruciat, reflect ruptura survenit în politica pontifical în

chestiunea Bisericii rsritene i a cruciadei, ocazionat de moartea lui Nicolae
al V-lea i, mai ales, de euarea planului su de aprare a Constantinopolului,
centrul alternativ pentru legitimarea puterii pentru o familie în ascensiune,
precum cea a Corvinetilor. Or, „falsa unire” atacat de Ioan de Capestrano
înflorise tocmai în umbra pontificatului lui Nicolae al V-lea, a crui atitudine în
raport cu unirea religioas i cruciada au intrigat i continu s intrige
specialitii.
Studiile mai recente36 au uurat enorma vin ce cdea pe umerii acestui
pontif pentru a fi îngduit „pierderea unuia dintre cei doi ochi ai Cretintii”
(iam alter oculus obrutus37), dei nu au analizat în profunzime atitudinea acestui
pap umanist în problema unirii. Participant direct la dezbaterea din conciliul de
unire, Tommaso Parentucelli împrtea o viziune moderat atât în chestiunea
monarhiei pontificale, cât i, implicit, în maniera de a concepe unitatea recent
restaurat a bisericii. În raport cu statele Europei Occidentale, lui îi revine
meritul de a fi transpus în practica concordatelor o bun parte din motenirea
tradiiei conciliare a primei jumti a secolului38, depind impasul crizei
conciliariste; în raport cu Biserica rsritean, cu toat paranteza înfruntrii cu
Constantin al XI-lea pentru proclamarea unirii i la Constantinopol, Nicolae al
V-lea se relev deosebit de liberal în planul canonic, fiind unul dintre principalii
consolidatori ai rolului Patriarhiei de Constantinopol în raport cu tendinele
centrifuge nutrite de diferitele biserici metropolitane, cel mai adesea profund
influenate de tezele anti-unioniste.
36
C. Marinescu, Le pape Nicolas V. (1447-1455) et son attitude envers l'Empire byzantin, în Actes
du IVe Congrès international des études byzantines (= Bulletin de l'Institut Archéologique Bulgare,
9 [1935], ND Nendeln, 1978), p. 331-42 ; Id., Notes sur quelques ambassadeurs byzantins en
Occident à la veille de la chute de Constantinople sus les Turcs, în Ann. de l’Institut de Phil. et
d’Hist. Orientales et Slaves, 10 (1950; = Mélanges H. Grégoire, II), p. 419-28 ; R. Guillano, Les
appels de Constantin XI Paléologue à Rome et à Venise pour sauver Constantinople (1452-1453),
în: Byzantinoslavica. Int. journal of Byzantine stud., 14 (1953), p. 226-44 ; W. Deeters, Ein Breve
des Papstes Nikolaus V. an den oströmischen Kaiser von 1453, în Quellen und Forschung aus
italienischen Archiven und Bibliotheken, 48 (1968) p. 365-68 ; W. Brandmüller, Die Reaktion
Nikolaus' V. auf den Fall von Konstantinopel, în Römische Quartalschrift für christliche
Altertumskunde und für Kirchengeschichte (Freiburg am Breisgau), 90 (1994), p. 1-22.
37
Expresia o regsim într-una dintre scrisorile lui Ioan de Capestrano. Reia, în termeni destul de
apropiai observaia lui Jan Długosz „ex duobus Christianitatis oculis alter erutus, ex duabus
manibus altera amputata” (Johannis Dlugossi, Historiae Polonicae, ed. A. Przczdziecki,
Cracoviae, 1878, tom. V, lib. XII).
38
A. Manfredi, Per la biblioteca di Tommaso Parentucelli negli anni del concilio Fiorentino, în
Firenze e il Concilio del 1439. Convegno di Studi 1989, ed. P. Viti, Firenze, 1994, p. 649-735; F.
W. Neal, The Papacy and the Nations. A Study of Concordats (1418-1516), Chicago, 1944.
Restaurarea în plan eclesial a rolului patriarhiei în raport cu periferia se

dovedete a fi, în paralel, însoit de o întrire a raporturilor feudale între
purttorul coroanei imperiale rsritene i vasalii si tradiionali. Dei obligat la
o tiranic vasalitate fa de Mehmet al II-lea i într-o situaie financiar precar,
despotul Brankovi este unul dintre participanii la efortul financiar de restaurare
a zidurilor Constantinopolului, chiar înaintea cuceririi otomane. Aliana dintre el
i Constantin al XI-lea este întrit în 1451 de un proiect de cstorie, mai apoi
euat, dintre acesta din urm i fiica lui Brankovi, Mara, recent reîntoars în
casa despotului dup dispariia sultanului Murad al II-lea39. Chiar mai
spectaculoas ni se pare tentativa de inserare a lui Iancu de Hunedoara, tocmai în
acelai interval temporar, în lumea feudal bizantin. În cursul iernii 1452/1453,
împratul Constantin al XI-lea îi acorda lui Iancu posesia cetii Mesembria
(bulg. Nesebr), considerat a fi „cheia” de acces spre Constantinopol dinspre
Marea Neagr. Informaia, transmis în poemul istoric al umanistului brescian
Ubertino Foscolo40 i analizat în complexitatea implicailor sale de dou
magistrale studii ale lui Francisc Pall41, relev existena unui articulat plan de
într-ajutorare a cetii lui Constantin dinspre Marea Neagr (prin Chilia i
Mesembria, ambele aflate, la momentul respectiv, în stpânirea efectiv sau
nominal a lui Iancu), ca rspuns la blocarea cilor de acces dinspre Mediteran
de ctre sultan. În acelai timp, îns, planul demonstreaz c asumarea de ctre
Iancu de Hunedoara a unui rol în sistemul defensiv bizantin este departe de a fi
marginal, cci posesia ei revenise permanent unor membri ai familiei
imperiale42.
Planul pe care în ianuarie 1453, Iancu i-l propunea lui Ladislau al V-lea,
întâmpinat cu rceal la curte, implica, îns, o ofensiv direct prin Balcani,
asemntoare campaniei celei lungi din 1443, început de aceast dat în plin
iarn. Implicarea lui Brankovi era, din nou, absolut necesar pentru reuita
39
R. Cuk, Carica Mara, în Istorijski asopis, 25-26 (1978-1979), p. 53-97.
40
Umbertino Pusculo, Constantinopolis, poem în patru cri, lib. III, v. 462-472; A. S. Ellissen,
Analekten der mittel- und neugriechischen Literatur, III, Leipzig, 1857, p. 12-83. Cfr. Pertusi, La
caduta, II, p. 198-213.
41
Fr. Pall, Byzance a la veille de sa chute et Janco de Hunedoara (Hunyadi), extr.
Byzantinoslavica [Praga], 30 (1969), p. 1 ; Id., Stpânirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei
i problema ajutorrii Bizanului, Revista de Istorie, 18 (1965), p. 186-207.
42
În mod tradiional, fortreaa Mesembria îndeplinea un rol de prim ordine în sistemul defensiv
bizantin. Ea revenise Cantacuzinilor în momentul accensiunii Paleologilor la tron. Doar relativ
târziu, în cursul anilor 1430, împratul hotrâse instituirea unui control mai ferm asupra ei.
Deinut de despotul Demetrios Paleologos pân în jurul anilor 1442-3, ea devenea apanajul lui
Constantin, viitorul ultim împrat al Constantinopolului. În martie 1444 trecea sub controlul
celuilalt frate porfirogenet, Teodor, care avea s o dein pân în preajma cuceririi otomane a
Constantinopolului. Cfr. Fine, Late Medieval Balkans, p. 546.
expediiei. Multe dintre elementele complexului raport dintre Brankovi i

Iancu, esut la jumtatea veacului al XV-lea, cu numeroase rsturnri de situaie,
scap înc interpretrii, adesea i datorit modului în care o serie de informaii
ne-au fost transmise43, dar contextul general al raporturilor ni se pare elocvent.
Ca urmare a implicrii directe a lui Iancu în politica intern a Imperiului
roman de Rsrit, aflat în ultimele zile ale milenarei sale existene, cstoria
mixt i prezena unui episcop de rit rsritean la Hunedoara, pe domeniile unui
catholicissimus dominus, pot prea mai puin insolite. Cucerirea
Constantinopolului i implicita translatio imperii de la greci la otomani44
impuneau o reorientare nu doar la nivelul politicii pontificale ci i în raporturile
lui Iancu de Hunedoara cu lumea bizantin, în general. Din acest moment,
restauraia unui imperiu legitim la Constantinopol se putea face doar prin
intermediul Sfântului Scaun. Se pierdeau, astfel, implicaiile alianei
matrimoniale dintre Corvineti i familiile Celje – Brankovi – Kantacuzino în
dimensiunea lor de politic bizantin; angajamentul, important pentru stabilitatea
intern a regatului, trebuia s sufere o reaezare în optica politicii unioniste i a
cruciadei programate de pap. La nivel eclesial, într-un anumit moment (de
plasat în intervalul 1453 – 1455), Biserica sârbeasc restabilea relaia de
subordonare fa de primul patriarh de Constantinopol sub turcocraie, Ghenadie
al II-lea Scholarios45, ieind din zona gri a aparentei fideliti fa de Grigore
Mammas i a protectorului su, Nicolae al V-lea.
Raporturile dintre despot i Iancu erau, în preajma dietei nobiliare de la
Györ, în luna iunie a anului 1455, în degradare rapid. Motivele sunt de pus pe
seama dificultilor intervenite între Ulrich de Celje i Corvineti, care se
pregtea s-i aplice lui Iancu lovitura de graie, mizând tocmai pe politica
cruciat care constituise pivotul ascensiunii sale fulminante. Planul contelui de
Celje consta în izolarea politic a lui Iancu de Hunedoara, care, pierzându-i
aliaii, s-ar fi aflat descoperit în noua sa aventur cruciat. Dar consecinele
acestui program politic se rsfrângeau i asupra construciei la nivelul politicii
religioase promovate de despot i de Iancu între românii i sârbii din
43
Fr. Pall, Preteso scambio di lettere tra Giorgio Brancovich e Iancu da Hunedoara intorno al
1450, extr. Revue des Etudes Sud-Est Européenes, 12 (1974).
44
E. Werner, Translatio Imperii ad Turcos. Päpstliche Renovatio und Weltkaiseridee nach dem
Fall Konstantinopels, în: Byzantinische Forschungen, 11 (1987), p. 465-72.
45
E. Dobschutz, Ein Schreiben des Patriarchen Gennadios Scholarios an den Fürsten Georg von
Serbien, în Archiv für slavische Philologie, 27 (1905), p. 246-257; L. Petit - X. Siderides - M.
Jugie, Œuvres complètes de Gennadios Scholarios, Paris, vol. IV, 1935, p. 207-211; C. G.
Pitsakis, Canonica byzantino-serbica minora, I. Le trisépiscopat : une ‘perversion’ serbe?, în N.
Oikonomides (ed.), Byzantium and Serbia in the 14th Century, Atena, 1996, p. 267-281, aici p.
279-280; D. I. Murean, Théoctiste Ier, p. 351.
Transilvania i, înainte de toate, asupra cstoriei dintre Matia i Elisabeta,

garanie a pcii dintre cele dou faciuni nobiliare.
Rolul de prim ordin pe care despotul Brankovi îl ocupa între baronii
ungari nu avea s fie în nici o clip pus în discuie, nici mcar din postura
excepional de inquisitor totius Christianitatis in partibus Hungariae, în baza
creia Ioan de Capestrano avea s-i justifice intervenia. Situaia este greu de
conceput în alt context decât cel post-florentin, neavând precedent nici mcar în
anii de maxim toleran fa de ritul rsritean ai regelui Sigismund. Este
interesant de relevat c despotul se numra printre baronii care îl invitau la
începutul anului 1455 pe Ioan de Capestrano în Ungaria i chiar în Serbia46.
Chiar dac ocazionat de disperarea despotului în faa iminentului atac otoman,
caracterul excepional al invitaiei nu îi scpa lui Ioan de Capestrano, dovad
fiind faptul c acesta îi comunica informaia noului pap Calixt al III-lea, la 1
mai 145547. În primele luni ale anului 1455 un mare numr de baroni ungari îi
scriau lui Ioan de Capestrano, invitându-l în Ungaria. Printre ei, Ulrich de Celje,
care construise pentru minoriii observani un convent pe domeniile sale, la
Enzersdorf48, a crui invitaie venea în susinerea legaiei trimise de Ladislau al
V-lea în Austria, la Mylchenburg (între 29 i 31 octombrie 1454) 49.
Invitaia hotrâtoare adresat lui Ioan de Capestrano, dup cum acesta o
mrturisea într-o scrisoare adresat pontifului Calixt al III-lea, avea s vin din
partea lui Iancu de Hunedoara50. Textul scrisorii nu ni s-a pstrat, probabil
invitaia avusese loc pe cale verbal, prin intermediul unui mesager, poate
însoitorul lui Capestrano, Cristoforo da Varese, care se gsea deja în Ungaria,
sau a unui alt frate ungar din anturajul franciscanului51. Contactele dintre Iancu
i Ioan de Capestrano datau îns dinainte, trebuind plasate undeva înaintea
anului 1453, când Iancu îi solicita vicarului general al observanilor trimiterea a
46
Scrisoarea, datat Poriok, 28 martie 1455, se pstreaz în original: Capestrano, Archivio del
Convento, doc. nr. 420. Cfr. Bonmann, A Provisional Calendar, nr. 523.
47
Wadding, Annales, XII, 246 i urm.
48
Invitaia contelui de Celje, datat Baden, 16 martie 1455, se pstreaz în original: Capestrano,
Archivio, doc. 418 (deter.); i în dou ediii: Wadding, Annales, XII, 352-3; B. Pettkó, Kapistran
Janos levelezése a magyarokkal 1444-1456, în Torténelmi Tar, Budapest, 1901, doc. 40-41; Cfr.
Bonmann, A Provisional Calendar, nr. 521.
49
Pettkó, Kapistran, doc. 17-18. Cfr. Bonmann, A Provisional Calendar, nr. 494.
50
1 mai 1455, Judenburg, prin care Ioan de Capestrano îl informa pe pap c a luat hotrârea de a
se îndrepta spre Ungaria, cerând aprobarea pentru alegerea sa. Wadding, Annales, XII, 285 i urm.
Cfr. Bonmann, A Provisional Calendar, nr. 531.
51
Un raport al su, trimis din Ungaria lui Ioan de Capestrano, se regsete în Cod. O. 118 Bibl.
Comunale di Rieti, Cfr. Bonmann, A Provisional Calendar, nr. 533.
doi frai minorii pentru a grbi construcia conventului ctitorit de el la Chilia52.

Credem c edificarea acestei reedine a avut loc în timpi foarte scuri, fiind
inclus în planul lui Iancu de fortificare a cetii, pus sub comanda omului su
de încredere, Stoica Gizdavi53. Rezervele lui Francisc Pall, care tindea s
plaseze efectiva funcionare a conventului doar în anii domniei lui Matia
Corvinul, perioada din care dateaz i unul dintre manuscrisele bibliotecii
conventului identificat de istoricul clujean54, ni se par de prisos. Instalarea unei
comuniti minorite în acest punct strategic pentru relaiile cu Orientul trebuie s
fi avut loc cu mare repeziciune. Cunoatem numele celor doi confrai însrcinai
de Ioan de Capestrano cu ducerea la bun sfârit a acestei noi fundaii, de mare
importan pentru vocaia oriental a Observanei franciscane: Ladislaus Turi i
Michael Siculus (Székely, Secuiul)55. Cel din urm este unul dintre cei mai activi
colaboratori ai lui Ioan de Capestrano în cursul misiunii transilvane din anii
1455-1456, fiind admis printre apropiaii si, cel mai probabil dup încheierea cu
succes a însrcinrii primite în privina Chiliei.
Strânsele raporturi dintre Ioan de Capestrano i Iancu de Hunedoara sunt
dovedite i de tonul cordial al mesajului de întâmpinare cu care cel din urm îl
întâmpina prin intermediul confratelui minorit Petrus (identificabil, cel mai
probabil, cu fr. Peter de Ödenburg), la intrarea în regat, în jurul datei de 20 mai
145556. În drum spre Györ, unde fusese convocat dieta nobiliar ce urma s
hotrasc demararea cruciadei, Ioan de Capestrano era întâmpinat de un mare
numr de mesaje din partea clerului i magnailor ungari, dornici s se bucure de
prezena excepional a predicatorului i taumaturgului, a crui carism
52
La 6 martie 1453, Ladislau al V-lea, la solicitrile lui Iancu de Hunedoara, intervine pe lâng
Ioan de Capestrano pentru ca s consimt la planul lui Iancu de a înfiina o mnstire a ordinului
respectiv “la Chilia, în marginile Moldovei”. În mesaj se face meniune la o scrisoare a lui Iancu
ctre Capestrano. Capestrano, Archivio, c. 138; Ed. Pettkó, Kapistran, doc. 8-9, p. 164-165.
Problema prezenei franciscanilor la Chilia e dezbtur pe larg de Fr. Pall (Stpânirea, p. 186-
207).
53
Dou scrisori, una a domnului rii Româneti, Vladislav al II-lea (Târgovite, 11 aprilie
1453), cealalt a lui Iancu de Hunedoara (30 aprilie 1454), adresate braovenilor, vorbesc despre
un acord secret pentru un transport de arme prin ara Româneasc, destinate aprrii cetii,
moment care trebuie plasat într-o faz când fortificarea era deja la un bun punct. I. Bogdan,
Documente privitoare la relaiile rii Româneti cu Braovul i cu ara Ungureasc în sec. XV i
XVI, I, Bucureti, 1905, p. 315. Cfr. Pall, Stpânirea, p. 193-197.
54
Este vorba despre un codice cuprinzând tratatul De septem donis Spiritus Sancti (1467), care
poart nota „[a]d locum de Kÿle [de]putatus est liber iste” i semntura fratelui vicar Franciscus
de Baia (Moldova), provenit din biblioteca franciscanilor de la umuleu-Ciuc i pstrat, în prezent,
în biblioteca Muzeului Judeean Miercurea-Ciuc. Cfr. Pall, Stpânirea, p. 200, n. 56.
55
Pettkó, Kapistran, doc. 8-9, p. 165.
56
Capestrano, Archivio, c. 209 (20 mai 1455). Pettkó, Kapistran, doc. 19 (datat, îns, 17 mai
1455). Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 636, n. 7.
impresionase spaiul germanic i polonez. Pe lâng devoiunea religioas care

determina cldura primirii, nu lipsea, desigur, nici raiunea politic, fiecare
faciune cutând s-i câtige încrederea57. Contactele cu baronii unguri aveau s
se intensifice în perioada ederii la Györ (circa 28 mai – 15 iulie)58.
Capestrano pare s se fi interesat de pacificarea faciunilor nobiliare, rol
specific legailor apostolici, dar i unei bogate tradiii medievale referitoare la
atribuiile predicatorilor i conductorilor cruciadei, insuficient de bine clarificat
chiar i în opinia lui Hofer59. Dovada o constituie un important document pstrat
tocmai în arhiva sa personal. Pe 25 iunie 1455, întregul cler de rang episcopal,
precum i magnaii regatului semnau o declaraie comun prin care recunoteau
autoritatea lui Ladislau al V-lea Postumul, obligându-se s se supun acestuia,
„regi domino nostro naturali”, garantându-i posibilitatea de a intra în ar prin
pstrarea pcii i linitii regatului i obligându-se reciproc, prin jurmânt, la
mutua concordia i bona fraternalis intelligentia60. Forma i terminologia
utilizat trdeaz anumite aspecte ce in de strategiile de pace social promovate
adesea, în epoc, de franciscanii observani. Data declaraiei, secundo die
nativitatis beati Johannis baptistae, leag documentul de persoana lui Ioan de
Capestrano (nscut pe 24 iunie 1386), al crui nume, altfel, nu-l menioneaz. În
acest caz, ne-am afla în faa unui preios omagiu adus persoanei sale de episcopii
i magnaii ungari, semn al unei autoriti spirituale (cu inevitabile implicaii
politice) unanim recunoscut. Corespondena înregistreaz, într-adevr, contacte
cu ambele faciuni nobiliare aflate într-un precar echilibru de fore. Primul raport
ctre pap, datat 21 iulie, este dedicat în special descrierii unui plan comun de
57
Primatul al Ungariei, cardinalul Dionysius Szécsy, arhiepiscop de Strigoniu, îl întâmpina la
Buda, la 20 mai 1455, prin intermediul aceluiai mesager de care se folosise i Iancu de Hunedoara
(Wadding, Annales, 298); în ziua urmtoare, cei doi aliai, la care se adugase i episcopul Andrei
de Pécs, reînnoiau invitaia printr-un alt mesager (Capestrano, Archivio, c. 210. Pettkó, Kapistran,
doc. 20). Palatinul Ladislau de Gara îi scria la 22 mai 1455 (Capestrano, Archivio, c. 211; Pettkó,
Kapistran, doc. 19 i urm.); o lun mai târziu, episcopul de Agria îl invita în catedrala sa
(Capestrano, Archivio, c. 217; Wadding, Annales, XII, 298. Pettkó, Kapistran, doc. 21), iar contele
Ulrich de Celje revenea cu o invitaie la 13 iunie 1455 (Capestrano, Archivio, c. 218; Pettkó,
Kapistran, doc. 22).
58
Pe lâng coresponden, datarea aproape precis a itinerarului ungar este posibil datorit
existenei unui Liber miraculorum, care înregistra cu precizie toate însntoirile miraculoase.
Astfel, la Györ, sunt înregistrate însntoiri miraculoase în 5 i 13 iunie i în 6 iulie. Cfr. Ex libro
miraculorum SS. Bernardini Senensis et Johannis a Capistrano, auctore Fr. Conrado de
Freyenstat, publicat de F. Delorme în Arch. Franc. Hist., 11 (1938), p. 440; Hofer, Giovanni da
Capestrano, p. 636, n. 7.
59
60
Schematismus almae provinciae Sancti Joannis a Capistrano Ord. Fr. Min. S.P. Francisci in
Hungaria ad annum Christi MCMIX, Koloszvar, 1909, doc. 25, p. 26-28, citat la p. 27.
aciune împotriva otomanilor, pe care îl vom analiza la momentul potrivit61. De

remarcat c, în acest context, atitudinea fa de despotul Brankovi i aliaii si
este una pozitiv, semn al continurii eforturilor de coagulare a resurselor
militare cretine.
În cel de-al doilea raport ctre papa Calixt al III-lea, scris la 4 iulie 1455,
tonul i atitudinea fa de despotul Brankovi i politica sa religioas sunt, îns,
complet schimbate. În perioada de dou sptmâni care separ cele dou
documente trebuie cutat schimbarea de atitudine care avea s determine
implicarea lui Ioan de Capestrano în problemele Bisericii rsritene din Ungaria
i Transilvania. Raportul din 4 iulie 1455, definit de unii istorici drept un
adevrat rechizitoriu împotriva despotului i a politicii sale, se articuleaz în
dou pri: prima este dedicat denunrii activitilor despotului i a oamenilor
si în interiorul granielor Regatului ungar împotriva „singurei sfinte biserici,
mireasa lui Hristos” [tr. n.]. Aciunea oamenilor lui Brankovi ar favoriza
schisma („discindentes et dilacerantes tunicam inconsutilem domini nostri Jesu
Christi”62), sub protecia unor privilegii obinute de la papa Nicolae al V-lea,
care erau trimise în curie pentru verificri. O a doua parte cuprinde o lung list
de errores schismaticorum Rascianorum i se refer la realiti din Serbia
propriu-zis63. Aceast parte secund a textului, per fide dignos relata, este rodul
observaiilor franciscanilor din Vicariatul bosniac, cuprinzând o descriere
amnunit a vexaiunilor la care ei i cretinii de rit latin aflai în pstorirea lor
erau supui în teritoriul controlat din punct de vedere politic de despotul
Brankovi. Aportul lui Ioan de Capestrano la redactarea acestei pri secunde ni
se pare minim sau nul, diferena dintre cele dou pri ale textului fiind evident
i dintr-o perspectiv lexical i stilistic.
Cauzele rupturii dintre Ioan de Capestrano i despotul Brankovi nu
trebuie cutate, în opinia noastr, îns, în conflictul latent dintre franciscanii
bosnieci i Biserica sârbeasc patronat de despot, realitate conflictual
perpetuat vreme îndelungat i bine cunoscut de vicarul observanei cisalpine,
principal interesat de soarta misiunii bosniece64. Izbucnirea conflictului ine, mai
61
Wadding, Annales, XII, 292 i urm.; Bonmann, Provisional calendar, nr. 552.
62
Acta Bosnae, doc. 954, p. 224, r. 3.
63
Acta Bosnae, p. 225, r. 20 – p. 226: „Infrascripti sunt articuli in quibus errant Rasciani ultra
haereses Graecorum, scripti in urbe Jaurinense anno domini 1455, die 4 Julii”.
64
Contactele epistolare ale lui Ioan de Capestrano cu franciscanii vicariatului Bosniei sunt
numeroase i bine documentate. Pe lâng acestea, vicarul Observanei cismontane întreine o
coresponden cu legatul apostolic pentru Bosnia, episcopul de Fara (Sabina), Toma; cf. scrisoarea
acestuia datat 19 februarie1451. Collectio Aracoelitana, 1/1, f. 390. Wadding, Annales, XII, 130.
degrab, de politica religioas a despotului în Ungaria, dac nu chiar de rolul

jucat de despot în cadrul dietei de la Györ.
Enea Silvio Piccolomini, observator avizat, relateaz evenimentele din
diet65. Ioan de Capestrano i-ar fi propus despotului recunoaterea explicit a
autoritii papale i abandonarea „schismei grecilor”. Despotul ar fi replicat în
termeni destul de duri, prezentând, în susinerea poziiei sale, scrisoarea prin
care papa Nicolae al V-lea, recunoscându-i calitatea de fiu al bisericii, îi acorda
o serie de privilegii pentru ctitorirea a nou mnstiri pe teritoriul regatului, în
care s fie primii clugrii refugiai de la Constantinopol i din Serbia. Dincolo
de poziia pe care octogenarul despot66 o susinea fr umbr de ezitare în faa
franciscanului, ale crui puteri inchizitoriale lrgite erau unanim recunoscute,
adevratul motiv al altercaiei din diet, dar i al interveniei în Biserica
rsritean din Transilvania i Banat, câteva luni mai târziu, rezid în politica
religioas dus de despot nu atât în Serbia, cât pe domeniile sale din interiorul
regatului.
Cele nou mnstiri pe care primise dreptul s le edifice, importante
pentru controlul spiritual al unui teritoriu în care i franciscanii observani erau
prezeni sau urmreau s se insereze, constituiau centre de promovare a unor
atitudini contrare papei i Bisericii latine, în care funcionau clugri care nu
cunoteau sau chiar refuzau prevederile conciliului florentin. Capestrano
menioneaz c acetia nu respect prevederile florentine, refuz doctrina
purcederii Sfântului Duh i de la (prin) Fiul, neag purgatoriul, contest
devoiunea latinilor pentru sfini „et multa alia, quae longum esset enarrare”67.
Este vorba de adeziunea despotului sârb la un adevrat program antiunionist
coordonat în acei ani de synaxis-ul constantinopolitan, care promova crearea de
episcopi paraleli structurilor episcopale unioniste. Dar ofensa suprem adus
demnitii ritului latin, rezid, în opinia lui Capestrano, în rebotezarea în rit
rsritean a nepoatei sale Elisabeta, fiica contelui de Celje, nscut dintr-un tat
de rit latin i crescut, afirm el, într-un mediu catolic68. Aceasta ar fi pictura
65
Enea Silvio Piccolomini, Historia Friderici III, ed. B. G. Struvius, în M. Freher, Germanicarum
Rerum Scriptores, Strassburg, 1717, vol. II, p. 93.
66
Acta Bosnae, loc. cit., r. 6-7: „inveni eum adeo male sentientem de fide catholica, et in erroribus
suis pertinaci duritia perseverantem”.
67
Ibid., p. 225, r. 14-19: „ubi mantenere vult calogeros graecos, qui omnino dicunt Spiritum
sanctum non procedere scilicet a filio; qui negant purgatorium esse, qui inficiantur animas
quorumcunque sanctorum nullam gloriam usque ad diem iudicii habere; nec animas
quorumcunque damnatorum aliaquam poenam pati usque ad iudicium, et multa alia, quae longum
esset enarrare”.
68
Ibid., r. 24-25: “dum nata esset inter catholicos et a patre catholico baptizata secundum ritum
sanctae romanae ecclesiae”. Vina mamei Elisabetei, Caterina Kantacuzina-Brankovi, soia
ultim care pare s fi umplut paharul rbdrii inchizitorului, mai ales c despotul
acionase „in detestationem et contemptum sanctae fidei nostrae catholicae”69,
iar actul, cu o mare rezonan în lumea medieval ungar, îmbrca un caracter
exemplar pentru o întreag categorie de neofii atrai la ritul apusean, tentai s
se întoarc la religia printeasc.
Perpetuarea în interiorul Regatului ungar a acestei practici a rebotezrii
cretinilor de rit latin care trec la Biserica rsritean, interzis de dreptul
canonic comun, dar practicat curent în teritoriile cuprinse în vicariatul Bosniei,
constituie motivul pentru care franciscanul prefer s abandoneze prudena, s ia
msurile care se impun imediat i s-l informeze pe pap, solicitând puterile
necesare pentru o intervenie radical, înainte ca situaia s degenereze70. Msura
imediat, luat cu consensul lui Iancu de Hunedoara, este reconfirmarea
Elisabetei în apartenena ei la biserica universal, act liturgic celebrat împreun
cu arhiepiscopul de Strigoniu, în cursul aceleiai zile în care Capestrano îi
redacta raportul ctre pontif (pe 4 iulie 1455)71.
Cu privire la ctitoriile despotului din Transilvania i Ungaria i la
aducerea de clugri i chiar a unui episcop din afara rii, atitudinea lui Ioan de
Capestrano este mai prudent. Lista „erorilor” pe care o trimite papei are rolul de
a-l informa asupra situaiei, dar i de a solicita luarea de msuri. Primul pas
const în verificarea validitii privilegiilor pontificale acordate despotului,
fundamentul juridic în baza cruia acesta îndrznea s afirme superioritatea
ritului rsritean asupra celui latin72 i s promoveze acest mesaj în întreg
teritoriul controlat spiritual de reeaua de mnstiri ctitorite de el. Împotriva
aciunilor acestor „perfidissimi calogeri Graeci”, pârghiile instituionale de care
contelui de Celje, este de a fi predat tânra bunicului su matern, permiându-i, astfel, s duc la
bun sfârit “ofensa” adus demnitii ritului latin: „ad dictum despotum avum delata est per
matrem suam, qui tamquam romanae ecclesiae inimicus, more suo detestabili, eam rebaptizari
fecit, et per successum temporis cum suis perfidis calogeris et societate magna eandem missit ad
praefatum dominum gubernatorem regni Hungariae” (r. 26-29).
69
Ibid., p. 225, r. 17-18.
70
Acta Bosnae, p. 225, r. 24-25: „dignetur beatitudo vestra his malis et erroribus providere, ne
accrescentibus pecatis et iniquitatibus nostris ad peiora deveniamus”.
71
Ibid., p. 225, r. 2-7: “Sed factum est virtute atque prudentia dicti gubernatoris, ut omnes illos
schismaticos paulatim repellens, et praedictarum nurum suam educari et coalescere curaret; quae
profecto puella devotissima nunc et christianissima est, annum decimum tertium attingens, quam
hodie confirmatam esse studuimus pariter per reverendissimum dominum cardinalem
archiepiscopum Strigoniensem, ut mandat et tenet sancta romana ecclesia”.
72
Ibid., p. 225, r. 8-12: “Praeterea non ex bona informatione a felicis recordationis Nicolao papa,
praedecessore vestrae sancitatis, impetravit [despotus] bullam non satis dignam, cuius copia his
alligatur. Cuius praetextu praedicat fidem suam optimam esse et confirmatam a sede apostolica et
multis argumentis dilatat fimbrias suas vigore huius”.
dispunea Ioan de Capestrano se dovedeau insuficiente, apelul la pap, sursa

puterilor sale, fiind absolut necesar.
Cu toate acestea, în documentul din 4 iulie 1455 franciscanul nu solicita
explicit extinderea puterilor inchizitoriale, acordate iniial doar pentru
combaterea cu mijloace adecvate a ereziei husite. Subiectul era delicat i trebuia
tratat cu pruden, în special dup limitarea puterilor sale dup dieta de la
Nüremberg în 1451, Capestrano ateptând probabil o decizie a papei motu
proprio. Dar acest lucru nu se întâmpla decât mult mai târziu, în cursul lunii
decembrie 1455, când papa îi rspundea, în sfârit, acordându-i puteri lrgite
pentru intervenie. Între cele dou date se aterne tcerea papei i a curiei în faa
repetatelor solicitri ale lui Ioan de Capestrano, probabil mai explicite, semn al
unei inerii sau chiar a unei protecii tacite fa de un aliat preios, chiar dac
incomod din punct de vedere canonic, cum putea fi perceput despotul la acea
dat. Într-o scrisoare ctre pap, datat 17 septembrie 1455, un adevrat
monument de retoric, demn de apelurile la cruciad ale Sf. Bernard de
Clairvaux73, Ioan de Capestrano afirma c în rstimpul iulie-septembrie ar fi
trimis la Roma nu mai puin de cinci rapoarte cu privire la activitile despotului,
fr a primi nici un semn (parvulum saltem breviculum)74. Doar primul i
ultimul ni s-au pstrat. Scrisoarea de la jumtatea lunii septembrie, trimis de la
Cenad, din „cea mai îndeprtat catedral a Cretintii” apusene, „aflat la
doar 14 mile de turci” [tr. n.]75, utilizeaz i argumentul ultim pentru a înfrânge
rezistenele papei fa de o aciune în plan disciplinar-canonic împotriva
despotului: Brankovi ar fi ajuns la un acord de pace cu Mehmed al II-lea,
devenind, din aliat, un duman al Cretintii76.
În aceste „vremuri periculoase”, în apocalipticele „zile ale rului” ce se
apropie, timpul expectativei s-a scurs, insist Capestrano, fiind necesare
imediate remedii pentru „Cretintatea rnit”, cci „dup moartea bolnavului,
73
C. Piana, Scritti polemici fra conventuali e osservanti a metà del ‘400 con la partecipazione dei
giuristi secolari, în Arch. Franc. Hist., 72 (1979), p. 37-105, citat la p. 62-63.
74
Wadding, Annales, XII, 327: „ecce jam quinquies diversis ex locis Vestram Caritatem
Sanctissimam supplici calamo visitavi”. De fapt, Calixt al III-lea îi trimisese rspunsurile, dup
cum o afirm într-un breve din 10 dec. 1455, îns, din neglijena cuiva, acestea nu ajunseser la
destinaie. Cfr. Bull. Franc. n.s. II, 55, n. 103; Wadding, Annales, XII, 296, ad a. 1455, n. 20. Cfr.
Piana, Scritti polemici, p. 65, n. 2.
75
Ibid., p. 326: „sum nam ad praesens in ultima Christianitatis Cathedrali Ecclesia, Chanadiensis
appellata, constitutus, a Turcis perfidissimis distante per millaria, ut asserunt, ad plus
quatordecim”.
76
Ibid., p. 327: „post ceteras notificationes de periculis Reipublicae Christianae, nunc insinuo
V[estrae] S[anctitati] quod Despotus ille Rascianorum Princeps pacem iniit cum Christi hoste
saevissimo magno Turca Mahometh”.
orice leac va fi inutil”77. Sunt utilizate cele mai puternice argumente teologice i
canonice care constituie eafodajul juridic al dreptului „vicarului lui Hristos” de
a interveni împotriva membrelor separate de trupul mistic al Mântuitorului, cu
puternice ecouri în decretalele lui Inoceniu al III-lea78, semn c aceste texte
normative referitoare la schism se aflaser vreme îndelungat pe masa de lucru
a franciscanului. Astfel, insist Capestrano, papei, pastor pastorum, îi revine
obligaia de a pstori asupra întregii Biserici, i nu doar asupra „oilor din
propriul staul”, întrucât acioneaz în locul Mântuitorului, „pentru a eradica i
distruge viciul, [...] pentru a împrtia i alunga i disipa ereziile i schismele,
simulacrele popoarelor i ale pgânilor, i pentru a construi i planta întreg
adevrul credinei” [tr. n.]79. Dincolo de acest eafodaj teologico-canonic, tonul
apocaliptic al acestei scrisori, demn de marii mistici medievali, reflect o
perioad de teribil suferin interioar pentru Ioan de Capestrano. Atât biografii
si, cât i scrierile sale vorbesc de o serie de viziuni, interiorizate i interpretate
ca semne ale unor vremuri nefaste pentru Cretintate80.
Convins de profunzimea i tonul scrisorii, dar i de argumentul politic al
trdrii cauzei de ctre despotul Brankovi, papa ddea curs cererii lui Ioan de
Capestrano, recunoscându-i, la 6 decembrie 1455, puterile lrgite în materie anti-
eretical pe care franciscanul le deinuse în vremea pontifilor Eugeniu al IV-lea
i Martin al V-lea81. În acelai context, cardinalul Juan de Carvajal îi scria,
informându-l de faptul c pontiful hotrâse c, din acel moment, aciunile lor
urmau s fie coordonate (7 dec. 1455)82. Un alt breve pontifical (10 dec. 1455) îi
77
Ibid., p. 327: „Instant, P[aternitas] B[eata], tempora periculosa, et dies mali sunt. Est igitur
futuris paratis periculis obviandum, et cautius est ante tempus occurere, quam post vulneratam
Christianitatem remedium quaerere; nam post obitum sero medicina paratur”.
78
Surprinztoare consonana argumentelor utilizate cu decretalele lui Inoceniu al III-lea, în
special cu cele dedicate primatului papal i raporturilor cu Biserica rsritean, scrise înaintea
tragediei de la 1240. Cfr. Patr. Lat., vol. 216, tit. III: De primatu sedis apostolicae, col. 1186C-
1191B.
79
Wadding, Annales, XII, p. 327: „Et alias oves habes, quae non sunt ex hoc ovili, Christi vice ac
jure tibi commissae; quoniam constitutus es super gentes et regna, ut evellas et destruas omne
vitium, et quidquid sapit criminis atque culpae, et disperdas et dissipes omnes haereses et
schismata, gentiumque simulacra et Paganorum, et aedifices et plantes omnem fidei veritatem, ac
virtutum moralitatem, et Theologicam Sanctitatem”.
80
Scrisoarea din 18 septembrie 1455 adresat cardinalului Capranica i noului vicar al Observanei
Tagliacarne vorbete despre viziunea avut în timp ce predica în catedrala din Cenad (Wadding,
Annales, XII, p. 329). Viziuni similare sunt menionate la Alba Regal (Székesfehérvár) i
Timioara. Cfr. Girolamo da Udine (în Acta Sanctorum, octobris, p. 488, 19-21); Nicola da Fara
(în Acta Sanctorum, octobris, p. 460, 65); Długosz, Historiae Polonicae, V, p. 237-238; Hofer,
Giovanni da Capestrano, p. 640-641.
81
Bull. Franc. n.s., II, p. 54; Wadding, Annales, XII, p. 291.
82
Wadding, Annales, XII, p. 302.
confirma faptul c trdarea despotului nu era considerat o pierdere de neînlocuit

în frontul pentru aprarea Cretintii83.
Un nou eveniment pecetluise soarta alianei dintre Brankovi i
Corvineti. Pe 2 octombrie 1455, soia lui Iancu, Elisabeta, îi scria lui Ioan de
Capestrano despre înrutirea strii de sntate a nurorii sale, fiica contelui de
Celje i nepoata despotului, chezia pcii i linitii regatului, solicitându-i
intervenia i rugciunile84. Hofer afirm c Ioan de Capestrano ar fi ajuns la
Hunedoara în cursul lunii noiembrie, aducând drept argument o însntoire
miraculoas petrecut tocmai în aceast localitate pe 8 decembrie85. Lukas
Wadding86, care relateaz c ar fi vzut mai mult de o scrisoare, pe aceast tem,
din partea Elisabetei (Szilágyi) de Hunedoara, adresat franciscanului, este ceva
mai sceptic, afirmând c tânra s-ar fi stins din via înaintea sosirii la
Hunedoara a lui Ioan de Capestrano. Tcerea documentelor ne face s-i dm
crezare. S-ar fi stins astfel, sine strepitu, aceast mrunt figur feminin
destinat unui glorios destin, ducând cu ea în mormânt i speranele unei aliane
durabile dintre Corvineti i familiile de Celje i Brankovi - Kantacuzino.
Dei în cel de-al dousprezecelea ceas, când toate eforturile urmau a fi
concentrate în slujba cruciadei, inchizitorului franciscan i se deschidea
posibilitatea unei intervenii în plan eclesial pentru a îndeprta consecinele a
ceea ce în ochii si se profila ca o fals unire promovat de clerul venit în ar
sub protecia privilegiilor obinute de Brankovi. Astfel se explic declanarea
târzie, în plin iarn, a celei mai ample intervenii inchizitoriale împotriva unor
membri ai Bisericii rsritene din Transilvania secolului al XV-lea. Schimbarea
poziiei juridice de pe care Ioan de Capestrano intervenea într-o arie eclesial
doar marginal atins de controlul inchizitorial este reflectat de o subtil
transformare a titlului cu care contemporanii i se adresau. De la formula generic
inquisitor haereticae pravitatis, utilizat în mod curent în cursul misiunii în
Boemia i Moravia, în Polonia, dar i în primele luni ale prezenei sale în
83
Wadding, Annales, XII, p. 296-297: “De Despoto autem ex futuris periculis displicent nobis ea,
quae scribis, sed sperandum est in misericordia Dei, quae non sinet gregem suum disperdi, et
aderit nobis in brachio potenti, adversus quod non prevalebit infidelium feritas. Neque vero
credas, omnem spem nostram possuisse nos dudum in praefato Despoto, neque ita necessaria esse
praesidia sua, ut aliter fieri non possit”.
84
Schematismus, doc. 30, p. 30-31: „Notificamus Vestrae Paternitati quod nurus nostra adeo
magnis detinetur infirmitatibus, ut nec potest vivere, nec mori. Ideo petimus V. P. affectanter et
diligenter, quatenus in vestris devotis orationibus commendetis eam Deo, et oretis pro ea, ut Deus
liberet eam ab infirmitate sua praesenti, ut Deo plus possit servire; et etiam cum aliis fratribus
vestria faciatis orare pro ea”.
85
Liber miraculorum (Paris, Bibliothéque Nationale de France, Cod. 1763), f. 441. Cfr. Hofer,
Giovanni da Capestrano, p. 642.
86
Ungaria, începând cu luna decembrie 1455, corespondena înregistreaz o

transformare: începând cu acest moment, formula curent utilizat va fi cea de
„inchizitor general”87. Termenul trdeaz o extindere a mandatului precedent,
prin includerea în jurisdicia sa inchizitorial i a Bisericii rsritene din regiune,
fapt confirmat de modul în care Capestrano însui, din acest moment, avea s se
defineasc: „inquisitor totius Christianitatis in partibus Hungariae” i
„inquisitor haereticae et schismaticae pravitatis”88. Din acest punct de vedere,
intervenia concertat din anii 1455-1456 a lui Iancu i Ioan de Capestrano în
biserica transilvan ni se pare un moment de rscruce în interpretarea canonic i
aplicarea unirii florentine. Departe de a fi o simpl reîntoarcere la practicile
inter-eclesiale din secolul precedent, credem c aciunea lui Capestrano trebuie
interpretat prin prisma normativei canonice post-florentine, ba chiar din
perspectiva consecinelor extreme ale acesteia, inclusiv a dreptului capului
bisericii de reducere (chiar i forat) la unitate. În acest agitat context eclesial i
sub presiunea asaltului otilor otomane, în iarna anului 1455-1456 Capestrano
iniia, cu sprijinul episcopului de Alba Iulia, o ampl activitate de convertire la
unire a „schismaticilor” din Transilvania.
Biserica românilor i sârbilor din Banat i Transilvania. Vldica Ioan „de

Caffa”
În câteva luni de activitate intens (decembrie 1455 – martie 1456), Ioan

de Capestrano i un mic grup de confrai observani, crora avea s le delege o
parte din sarcini, reueau s duc la bun sfârit una dintre cele mai ample
operaiuni de control inchizitorial asupra Bisericii rsritene din întreg secolul al
XV-lea. Literatura apologetic dedicat lui insist asupra acestui mare succes,
care ar fi constat în conversiunea a zece89 sau chiar unsprezece mii90 de
87
Primul care utilizeaz termenul este episcopul de Transilvania, unul dintre principalii interesai
de concurena unui episcop de rit rsritean în aria sa de jurisdicie: „Reverendo ac religioso
Joanni de Capistrano fratri ordinis minorum generali inquisitori haereticae pravitatis nobis
sincere venerando” (Schematismus, doc. 34, p. 33-34).
88
În invitaia sa datat Alba Iulia (în text: Albagywla), 18 decembrie 1455, episcopul definete
perfect extensiunea puterilor inchizitoriale ale lui Ioan de Capestrano, angajându-se s-i acorde
ajutor i sprijin: „officio generalis inquisitionis haereticae et signanter in aliis finibus schismaticae
pravitatis”: Ibid., loc. cit.
89
Girolamo da Udine, (în Acta Sanctorum, octobris, p. 487, 13); Nicola da Fara (Ibid., p. 449, 26);
Cristoforo da Varese (Ibid., p. 501, 42).
„schismatici”. Operaiunea, întârziat de rezervele papei i ale curiei, era

planificat i organizat împreun cu episcopul de Transilvania, în cursul ederii
lui Ioan de Capestrano la Alba Iulia (de fapt, în reedina episcopal i conventul
franciscan de la Teiu), preajma Crciunului anului 1455. Între motivele
invitaiei, pstrat în original, episcopul nu întârzie s aminteasc faptul c vizita
ar putea aduce un rod încrcat „în problema dreptei credine i în însrcinarea
inchizitorial desemnat” [tr. n.]91. În persoana noului episcopul latin al
Transilvaniei, Ioan de Capestrano gsea un aliat preios pentru ducerea la bun
sfârit a dificilei sarcini inchizitoriale, iar prezena franciscanului pare s fi
transformat complet raporturile iniial dificile dintre predecesorii si i
franciscanii observani92.
În literatura de specialitate româneasc s-a insistat asupra ignorrii din
partea lui Capestrano a complexitii realitii eclesiale din Transilvania i
Banat. Atât colaborarea cu episcopul de Alba Iulia, cât i prelungitele ederi la
Cenad i Arad (18 septembrie - 21/24 octombrie 1455), Caransebe (30
octombrie - 8 decembrie), Hunedoara (8 - 22 decembrie)93 i în Banatul sârbesc
(6 ianuarie - 2 februarie 1456) impun cel puin o nuanare a acestei afirmaii.
ederea în aceste centre urbane s-a fcut, desigur, ca urmare a invitaiilor
comunitilor de hospites sau a seniorilor locului, nelipsind din calcul nici
exigenele familiei franciscane observante, interesat de creterea propriului
prestigiu i a influenei în teritoriu. Cu toate acestea, argumentul c prezena sa
în mijlocul acestor comuniti ar putea avea o influen i asupra marii mase de
”infideles et schismatici” din teritoriu nu lipsete în nici o invitaie. Chiar mai
mult, la 5 octombrie 1455, prepozitul i capitlul oraului Arad aduc ca argument
faptul c „schismaticii” (care ocup cea mai mare parte nu numai a teritoriului,
ci constituie i în interiorul oraului grupul etnic i confesional cel mai numeros,
având biserici de piatr) ar avea o influen nefast asupra comunitii de rit latin
i în special asupra „noilor cretini”, a neofiilor, tentai s „cad în vechile
90
Giovanni di Tagliacozzo, Relazione sulla battaglia di Belgrado e sulla morte di fra Giovanni da
Capestrano, ed. M.A. Loreto, cu o introducere de P.G. Marinangeli, L’Aquila, 1989, cap. I, par. 8;
Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, 643.
91
“In facto orthodoxae fidei et annotato officio (inquisitionis) humeris Vestrae Paternitatis
imposito” (datat 18 decembrie 1455). Schematismus, p. 34.
92
Wadding reproduce informaia conform creia Matthia de Labischino, episcopul Transilvaniei
(între 1445 i 1449), convocase un sinod provincial în care condamna intrarea observanilor
franciscani în Transilvania, ca rspuns la iniiativa lui Iancu de Hunedoara i a altor baroni de a
înlocui cu observani comunitile de conventuali pe întreg cuprinsul provinciei. Cfr. Wadding,
Annales XII, p. 332-333.
93
Bonmann, Itinerar, p. 527.
erori”, în absena unei solide baze spirituale94. Argumente similare sunt aduse i
de cetenii oraului Lipova, care îi argumenteaz invitaia (18 septembrie
1455) tocmai prin faptul c prezena celebrului predicator va avea ca efect
conversiunea numrului mare de „pagani, schismatici et increduli”, uor de
atras „ad fidem Christianitatis” de prestana personal a lui Ioan de Capestrano,
unanim recunoscut, chiar i în afara Bisericii latine95. Rapoartele ctre pap
redactate de Capestrano demonstreaz o bun înelegere a raporturilor eclesiale
dintre „latinii” i „grecii” din Sudul Transilvaniei, precum i a riscurilor pe care
privilegiile acordate credincioilor de rit rsritean dup unirea de la Florena le
implic pentru aparintorii la biserica dominant.
Un alt element deosebit de important pare s fi fost tratat cu relativ
superficialitate în istoriografia româneasc. Iniiativa unei intervenii la nivel
eclesial în Transilvania, Ioan de Capestrano a avut-o ca urmare a semnalrilor
primite din partea franciscanilor observani din partea locului. Într-o scrisoare de
la jumtatea lui septembrie 1455, confratele Johannes de Bezth (Geszthi),
Guardianus Coenobii de Thuys (Teiu) îl informa pe Capestrano despre
dificilele raporturi cu episcopul Transilvaniei, provincie „schismaticorum
multitudine infectam”, indicând, prin aceast referin, i modalitatea prin care
episcopul ar putea fi convins de utilitatea prezenei noii familii franciscane96.
Informaiile de care Capestrano dispune sunt, cel mai adesea, rodul observaiilor
confrailor franciscani din vicariatul Bosniei, fapt evident mai ales în redactarea
listei de errores Rascianorum anexat raportului incendiar de la Györ, din 4 iulie
1455. Corespondena pstrat ne aduce în prim plan rolul jucat de fratele
Michael Siculus (Mihai Secuiul sau Zechel, cum apare în alte documente) în
conversiunea românilor. Cu privire la ceilali confrai franciscani implicai în
aciunea de conversiune sursele sunt mai puin generoase. Bazându-se pe
informaiile culese de Lukas Wadding, primul erudit cercettor care a avut acces
la bogata coresponden a lui Ioan de Capestrano înc în secolul al XVII-lea, J.
Hofer amintete despre rolul jucat de un alt franciscan ardelean, Matheus
Transilvanus. Se tie c în jurul lui Ioan de Capestrano a funcionat o adevrat
„curie”, pe care literatura apologetic se va strdui s o reduc la cifra simbolic
de 12 socii, însoitori care adesea au preluat din sarcinile dificile ale misiunii la
94
“Verum etiam in lapideis fundationibus, scilicet suis fidelibus christianis ipsas inhabitantibus
plurimum defectum patitur et detrimentum, quas nunc vilissimi scismatici pro maiori parte
inhabitant, qui Deum non timent, nec cognoscunt et proprium dominum naturalem spernunt, alios
novellos christianos malis variis ipsorum operibus inficiunt, et errare cogunt, qui fundatione firma
et salubri maximo carent documento”. Schematismus, doc. 31, p. 31.
95
96
Wadding, Annales, XII, p. 333 (datat Lippa, feria V-a ante festum S. Matthaei Apostoli).
nord de Alpi, participani direci la eforturile i meritele sale. Numrul lor îns a
variat, precum i compoziia etnic a grupului, în funcie de nevoile momentului.
În Transilvania, informaiile confrailor din partea locului, direct afectai de
transformrile eclesiale ocazionate de aplicarea decretului florentin de unire, par
s fi jucat un rol important în declanarea aciunii de convertire a românilor i
sârbilor din iarna anului 1455/1456. Însumând i existena unui acord cu noul
episcop al Transilvaniei, om zelos într-ale credinei, aciunea ne apare ca fiind
rezultatul unui proiect prestabilit. Planul de aciune, perfectat în cursul ederii la
Alba Iulia (în preajma Crciunului 1455), nu poate fi conceput ca o iniiativ
personal a lui Capestrano, mergând împotriva cursului istoriei stabilit la Ferrara
i Florena, ci ni se dezvluie ca fiind rezultatul unui efort comun al unui grup
eclesial cu interese specifice, dar i cu o viziune proprie cu privire la idealul
unitii bisericii.
Bazându-se i pe elementul surpriz, pe 6 ianuarie 1456 era expediat o
circular ctre toi nobilii ardeleni i bneni „sprijinitori, aprtori i
propagatori ai sfintei credine universale” [tr. n.]97, pentru a lua msuri pentru
convertirea „schismaticilor români i sârbi i a husiilor eretici”, demonstrându-
i, astfel, zelul fa de biseric i credin98. Solicitarea era fcut în virtutea
calitii de reprezentant pontifical i inquisitor generalis a lui Ioan de
Capestrano, dar nu lipsea i o not personal, un apel la devoiunea pe care
nobilii din aceast provincie ar fi avut-o pentru persoana sa i pentru familia
observant. Erau dai drept exemplu „voievodul” Iancu de Hunedoara i „ali
baroni ai regatului”, care ordonaser ca pe domeniile lor „preoii schismatici” s
fie pui în faa alegerii de a se boteza sau de a fi expulzai99. Însrcinat cu
ducerea la bun sfârit a operaiunii era numit confratele Mihai Secuiul, cruia se
97
Circulara era expediat din conventul de la Aracha, dac lectura documentului e corect (Azach
sau Arach în text), de pe domeniul cetii Becei din Banatul sârbesc i e adresat “spectabilibus ac
magnificis universis et singulis dominis de regno Transilvaniae, sanctae fidei catholicae
fautoribus, defensoribus et auctoribus christianissimis” (Schematismus, doc. 35, p. 34). Cetatea
Becei îi fusese sechestrat lui Brankovi în 1450, din ordinul dietei.
98
„Fidedigna relatione cognovi vos uti Christi Jesus dignissimos filios et imitatores pro augmento
sanctae fidei nostrae vehementer ardere; precipue contra scismaticos walachos et rascianos et
haereticos hussitas pro cognitione veritatis Jesu Christi domini nostri ad salutem eorum”. Ibid., p.
34.
99
„Quae quidem res et mihi et fideli cuique catholico gratissima est. Ea de re vos omnes et
singulos, tamquam filios sanctae Romanae Ecclesiae hortor, oro ac in visceribus Jesu Christi
obtestor, ut fervorem fidei vestre nunc demonstretis, cum potestis. Nam exemplo magnifici domini
Joannis wayuodae comitis Bistricensis et aliorum baronum regni Hungariae moveri debetis, qui
sinagogas sathanae eorum scismaticorum comburi mandarunt ubique in dominiis suis, quaerentes
quod sacerdotes scismatici aut baptizetur aut omnino expellantur. Quod si a vobis factum
intellexero et sinceritatem vestrae fidei cognoscam, et vos omni studio iuvabo, necnon si a Deo
praestabitur, in tempore libenter visitabo”. Schematismus, doc. 35, p. 34-35.
cerea s i se acorde tot sprijinul i completa ascultare, ca i cum s-ar fi aflat în

prezena semnatarului circularei. Alternativa sumbr pentru comunitile
reticente fa de adoptarea botezului conform formulei latine era ca bisericile lor,
centre ale discordiei i schismei i, ca atare, „synagogas sathanae”, s fie date
flcrilor. E greu de crezut c nobilii ardeleni, adesea ctitori ai bisericilor
„schismaticilor”, ar fi dat curs acestei ultime alternative. Un predicator de talia
lui Ioan de Capestrano cunotea prea bine puterea cuvintelor, duritatea acestora
având ca scop nu distrugerea, ci conversiunea comunitii vizate.
Cu toate acestea, relatri ulterioare ne permit s afirmm c într-un singur
caz, exemplar, s-a trecut chiar la asemenea fapte extreme, fiind dat flcrilor
reedina episcopal de la Hunedoara (cu probabila capel anex). Textul
circularei pare s fac aluzie la aceste evenimente, care constituie momentul
iniial al prigoanei împotriva „schismaticilor i ereticilor”. E greu de reconstituit
firul evenimentelor petrecute la Hunedoara i în restul Banatului, la începutul
lunii ianuarie. Corespondena lui Capestrano demonstreaz îns c, în plin iarn
transilvan, „per frigora, nives, glacies et ventos”, el ar fi strbtut distana
dintre Alba Iulia i Aracha (Becei) în mai puin de zece zile100.
În mod cert, îns, la 18 ianuarie 1456, Iancu de Hunedoara îl informa pe
Ioan de Capestrano c reuise s-l captureze pe acel „perfidus Wladika”101,
„haeresiarcha et Magister omnium schismatum et haeresum”, cum, în mod
ambiguu, avea s-l defineasc acelai Capestrano într-o scrisoare adresat
papei102. Captura avusese loc în apropierea Timioarei, de unde Iancu trimitea
mesajul, în ziua urmtoare prinderii (in festo beati Antonii). Un detaliu din
aceast scurt not ne permite s afirmm c la momentul capturii, evenimentele
se precipitaser, vldica prsise reedina sa hunedorean i se îndrepta clare
(“equi sui erant fessi”) înspre Sud-Vest, spre Serbia i domeniile de pe grani
înc controlate de despot103. Ioan de Capestrano îl precedase îns, aflându-se
deja în conventul de la Aracha sau în drum spre Buda, locul exact fiindu-i
necunoscut chiar i lui Iancu la momentul trimiterii mesajului. Imediat dup
primirea sa, îns, Capestrano îl trimitea la Timioara pe confratele Bartolomeu,
care urma s îl preia pe vldic i s-l însoeasc pân la Buda. La 25 ianuarie,
100
Wadding, Annales, XII, p. 373-374.
101
Schematismus, doc. 37, p. 35.
102
103
Timioara, 18 ianuarie 1456: „Die hesterna ille perfidus Wladika est adductus captus in hunc
locum. Libenter enim ipsum post Vestram Paternitatem expedimus, sed equi sui erant fessi, ac
etiam ignoramus ad quem locum ipsum mittamus ad vos, quia prout nos assumpsimus V.P.,
peramplius ipsum in isto regno permanere non permittimus, ideo velitis remote tam celere
recedere, ut possunt V.P. cum ipso pervenire”. Schematismus, doc. 37, p. 35.
cei doi erau încredinai unui camerarius de-al lui Iancu, care urma s le
garanteze incolumitatea în drumul spre Buda104.
Arestarea vldicii, considerat un pseudo-episcopus, capturat i supus unui
adevrat proces inchizitorial în lunile ce aveau s urmeze, atrgea dup sine o
ampl aciune de demontare a structurii eclesiale instalate de el în sudul
Transilvaniei i în Banat. Într-o circular ctre castelanii si din oimo,
Hunedoara i Deva (datat Lipova, 6 februarie 1456), Iancu de Hunedoara le
ordona ca „toi preoii românilor consacrai de ctre Vldica”, aflai pe
pmânturile sale, dup ce li se va „da legitimul drept de a demonstra adevrul, i
anume dac au fost consacrai în sacerdoiu de amintitul vldic, iar înainte nu
fuseser preoi, de se vor împotrivi îndreptrii, mustrrii i nu vor voi s
primeasc credina artat de fratele” [tr. n.] întru Hristos Mihai Secuiul, s fie
alungai de pe domeniile sale i condui personal în prezena amintitului confrate
inchizitor105. Ordinul se demonstreaz important întrucât explic în termeni
suficient de clari modul în care era pus în aplicare de braul secular circulara
lui Ioan de Capestrano de pe 6 ianuarie 1456, adresat nobililor ardeleni.
Aciunea se rezum exclusiv la acei „presbyteros Valachorum per Wladicam
ordinatos”, care fuseser primii la sacerdoiu dup venirea acestuia în ar i
consacrai prin puterea sa episcopal, putere pus în discuie de franciscanii lui
Ioan de Capestrano. Dac termenii vagi ai circularei par s justifice supoziia
anumitor istorici conform creia ar fi fost vorba despre o aciune îndreptat
împotriva tuturor preoilor de rit rsritean din regiune, români i sârbi, ordinul
de pe 6 februarie clarific mult lucrurile. Modul în care circulara este pus în
aplicare demonstreaz, fr drept de apel, c aria geografic în care vldica îi
exercitase autoritatea era mult mai restrâns decât întregul regnum Transilvaniae
menionat în circular i, în al doilea rând, c msurile de confirmare a preoilor
români („presbyteros Valachorum”, în document) îi vizau exclusiv pe aceia
dintre ei care fuseser ridicai la sacerdoiu de „pseudo-episcop”.
Viciul canonic al întregii structuri eclesiale formate dup instalarea
episcopului la Hunedoara deriv, aadar, din poziia ne-canonic a acestuia, o
104
“Nobili viro Ambutesio, Camerario nostro dilecto”, 25 ianuarie 1456, Temeswar: Wadding,
Annales, XII, p. 366.
105
Documentul este grav deteriorat în prezent, fiind publicat cu mari lacune în Schematismus (doc.
41, p. 38). Wadding l-a putut îns transcrie, starea lui fiind mult mai bun în sec. XVII (Annales,
vol. XII, doc. 316, p. 366): „omnes presbyteros Valachorum per Wladicam ordinatos, in terris
nostris existentes, comperta prius legitima comprobatione et veritate, quod per dictum Wladicam
in presbyteros ordinati sint et ante presbyteri non fuerunt , qui ad praedicationem et salubrem
admonitionem religiosi fratris Michaelis Zekel fidem suscipere noluerint, de nostris bonis
expellatis et ejiciatis, et tales presbyteros in praesentiam dicti fratris Michaelis adducere faciatis
propria in persona, nostra auctoritate praesentibus vobis attributa mediante”.
neregularitate atât de grav încât s poat fi definit „haeresiarcha et Magister

omnium schismatum et haeresum”, iar centrele puterii sale spirituale s fie
considerate nu biserici, ci „synagogas sathanae”. Care era, aadar, poziia
canonic a episcopului, de natur s justifice o asemenea duritate a limbajului?
Într-un raport ctre pap, redactat în jurul datei de 15 aprilie, Ioan de Capestrano
descrie situaia în care se afla vldica i biserica sa. Principala sa vin ar fi
constat în faptul c în jurul su s-ar fi coalizat rezistena acelor locuitori din
prile meridionale Transilvaniei i din Banat care refuzaser aciunea de
evanghelizare106. Conform raportului, în umbra sa, „princeps Schismaticorum et
haeresiarcha inter Valachos infideles”, se menine i adâncete schisma i se
perpetueaz numeroase erori, rspândite în mulimea de “credincioi i
complici”, care, din punct de vedere dogmatic, nu respect nici ritul latin i nici
pe cel rsritean (“neque Romanum neque Graecum ritum tenebat”). Chiar mai
grav, poziia sa este agravat de faptul c, necunoscând adevrul, ca un adevrat
ereziarh, îi consacr pe preoii români dup erorile sale107. În plus, afirm
Capestrano, puterea sa episcopal nu deriv de la nici o autoritate, nefiind
confirmat i nedepinzând, din punct de vedere canonic, de Ecclesia Dei, ci
gsindu-se „singur, separat i strin” (solus, abscissus et alienus effectus) de
trupul mistic al Mântuitorului108. Afirmaii grave, menite s justifice, dup
standardele epocii, o aciune de amploarea celei desfurate în sudul
Transilvaniei i în Banat.
În cursul lunii februarie 1456, sub conducerea fratelui Mihai Secuiul,
cruia Capestrano îi delegase sarcinile i puterile inchizitoriale, aciunea de
convertire a preoilor români pare s fi continuat, cu rezultate ambigue. Într-un
106
„Cum essem in inferioribus regni Hungariae partibus, ubi omnes fere schismatici et infideles
ante accessum meum, etiam exhortatus et impulsus a primis Regni, viriliter evangelizabam
Verbum Dei, prout eloqui dabat Deus. Commotio magna facta est: illuminati plurimi, multi
resistebant confugientes confugientes ad D. Joannem de Capha praesentium latorem, qui se pro
Episcopo, haeresiarcha et Magistro omnium schismatum et haeresum gerebat. Hic enim cum
multitudine sequacium et complicum suorum neque Romanum neque Graecum ritum tenebat”.
107
“Nam cum esset princeps Schismaticorum et haeresiarcha inter Valachos infideles, sub umbra
illius foverentur schismata et errores plurimi in infimis partibus regni Hungariae, disponente Deo,
illuminatus est, et ad me ductus sponte abjuravit omnes errores et schismata, submittens se
obedientiae Sacrosanctae Romanae Ecclesiae; et quondam se gerebat pro Episcopo, sed neque
cognoscebat sanctae Sedis Apistolicae veritatem, neque ab ea confirmatus, consecrabat Valachos
suo modo”. Wadding, Annales, XII, p. 367.
108
“Factum est autem postea, ut ad manus meas ductus esset per Magnificum D. Joannem de
Hunyad olim Gubernatorem regni. Examinavi illum subtilius, et comperi ipsum promotum usque
ad Episcopatum, sed nulla unquam auctoritate sanctae Sedis Apostolicae confirmatum. Non enim
Ecclesiam Dei, non Papam, non sanctam Sedem Apostolicam quidquam pendebat, sed solus,
abscissus et alienus effectus”. Wadding, Annales, XII, p. 367-368.
raport din 6 februarie, redactat la Lipova, devenit noul centru de predicaie i

conversiune a „schismaticilor”, fratele Mihai îl informa pe Ioan de Capestrano
despre evoluia situaiei. Dup spusele sale, aciunea i-ar fi atins elul i poate fi
considerat încheiat la Hunedoara i Deva109. Chiar mai mult, românii din alte
regiuni ale Transilvaniei ar fi, conform percepiei sale, gata s cedeze, dac ar
exista „voina ferm a regelui, baronilor i nobililor”110. Tocmai aceast condiie
esenial pentru punerea în practic a acestei adevrate doctrine politice a
conversiunii pare îns s lipseasc. Între el i Iancu de Hunedoara, fr sprijinul
cruia întreaga aciune e sortit eecului, s-a produs o ruptur, cci fostul
guvernator nu intenioneaz s-i asume alte angajamente pentru continuarea
aciunilor111.
Un nou raport, datat 10 februarie, redactat i trimis de vicele
inchizitorului general acestuia din urm, sunt explicate transformrile
intervenite. Castelanul Lipovei, Blasius, a permis publicarea ordinului lui Iancu,
a crei execuie fusese suspendat112, îns numai dup ameninarea de a fi supus
rigorii pedepselor canonice113. Opoziia se concentrase acum în jurul
protopopului de Hunedoara, Petru (archidyaconus presbiterorum Valachorum de
Hwunyad)114, cruia seniorul castelului Hunedoara, castelanii i nobili, par s-i
fie favorabili. Protopopul, prin predicile sale incendiare, îndeamn poporul s
reziste i s se opun primirii botezului „in forma Ecclesiae Romanae” i asta,
chiar i cu preul vieii115. Opoziia protopopului i transformarea atitudinii lui
Iancu i a nobililor pare s fie consecina preteniei franciscanilor de a confirma
109
“Aliis antea litteris ex Dewa directis V. R. P. notificavi, qualis negotii michi commissi in
Hwnyad et Dewa fuerant secutus, effectus, nunc hic in Lippa eorundem negotium solicitator
existens presentem allocutus fui dominum Johannem, nil tamen de re promissa agere iuravit, huius
absque auxilio res ipsa iura carebit optato”. Schematismus, doc. 40, p. 38.
110
“Volachi, ut percipitur, ad conversionem prompti existunt, dum regis baronumque et nobilium
regni accesserit voluntas”, Ibid., p. 38.
111
Mesajul lui Iancu ctre Capestrano datat Lipova, 8 februarie, afirm exact contrariul, susinând
c a fcut cât i-a fost în putin i pricepere: “In facto vero illo, de quo V[estrae] P[aternitati]
notorie constat, in loco isto cum fratre Michaele Zekel, prout melius potuimus et scivimus,
laboravimus et nunc laboramus”.
112
Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 643.
113
“Ecce enim diebus fere decem in Lippa predicans maneo dietim movens [...]. Rursumque
revocans facere renuebat, sed verecundatus ultimo Blasio Castellano de Lippa facietenus iniunxit,
ut sine dilatione quantocius compelere debeat”. Schematismus, doc. 44, p. 41.
114
Cfr. Adrian A. Rusu, Preoi români ortodoci din districtul Haegului în sec. al XV-lea, în
Mitropolia Banatului, 32, nr. 10-12 (1982), p. 649.
115
“[...] et in pertinentiis Hwnyad et Dewa, quem vulgus satis ad conversionem foret inclunatum,
si Petrus archidyaconus presbiterorum Valachorum de Hwnyad suis sermonibus cauterinis aliter
non suadeat, ut relata veridico percepi, timentes, populi converti non auderentur, potius enim
ignem intraret ut cligaia consulit, quam baptesimum suscipiant in forma Ecclesiae Romanae”.
Schematismus, p. 41.
prin taina botezului nu doar preoii consacrai de Vldica Ioan, ci i restul

clerului i poporului, iar acest lucru chiar pe domeniile castelelor Hunedoara i
Deva, unde aciunea fusese declarat încheiat cu câteva zile înainte. Cât vreme
era vorba despre eliminarea „consecinelor nefaste” ale prezenei vldicii la
Hunedoara i, mai precis, constituirea unei structuri eclesiale separate de biserica
universal, coeziunea dintre autoritatea spiritual i cea temporal fusese
garantat. Pretenia lui Mihai Secuiul i a colaboratorilor si de a profita de
momentul favorabil pentru a extinde efectele juridice ale aciunii inchizitoriale
împotriva tuturor acelor „pseudo-presbiteri” prezeni în regiune, „novelli et
antiqui”, adic asupra clerului român în totalitatea sa, se lovete, îns, de
opoziia autoritilor temporale116.
Franciscanii transilvneni, animai de zelul i succesul aciunii
inchizitoriale din sptmânile precedente, doresc obinerea rezultatului maxim, a
efectului ultim dorit, i, anume, o total „conversio gentis scismaticae”.
Autoritile temporale, contiente de riscurile în plan politic i social pe care
excesul de zel al franciscanilor le implic, prefer o atitudine moderat, limitând
aplicarea ordinului la „noutile” introduse în ar de prezena lui Ioan de Caffa.
Restul clerului român rmâne, în continuare sub protecia lor, iar aciunea de
conversie se consum încet, în jurul Lipovei, pân la definitiva sa încheiere în
jumtatea a doua a lunii februarie 1456. Între viziunea maximalist a
franciscanilor i cea moderat a autoritii temporale, recte a lui Iancu de
Hunedoara, în dubla sa calitate de capitaneus partium inferiorum regni i de
senior al cetilor amintite, prevaleaz cea din urm.
Dincolo de a rmâne un mic i neînsemnat conflict local între dou
viziuni contrastante, amplificat de iminena cruciadei, dezbaterea capt
importante ecouri la nivel central, în curia roman. Pe de-o parte, franciscanii
observani, în rapoartele lor ctre pap, acuz autoritile i clerul secular de
perpetuarea unei situaii confesionale ambigue, din simpl dorin de avantaje
materiale, definit, conform literei codului canonic, drept simonia. Pe de alt
parte, Iancu de Hunedoara informeaz curia despre aciunea mult prea zeloas a
franciscanilor, motivându-i poziia. Corespondena dintre papa Calixt al III-lea
i cardinalul Juan de Carvajal, legat apostolic pentru cruciad i principal
susintor al lui Iancu de Hunedoara, demonstreaz atenia pe care papa însui o
acorda problemei. Într-un breve inedit, ignorat pân prezent, din aprilie 1456,
papa arta c fusese informat prin intermediul episcopului de Pavia despre
116
“prestolor ut finem res habeat diu expectatum, siquidem nisi ipsi pseudopresbiteri et novelli et
antiqui extirpentur et conversio gentis scismatice non sortietur effectum”, Ibid., p. 41.
aciunea inchizitorial condus sub auspiciile lui Ioan de Capestrano în

Transilvania i despre excesele confrailor si, care s-ar fi comportat mai ru
decât turcii, provocând un imens scandal în rândul populaiei de rit rsritean117.
Se afirma c excesul lor de zel ar putea avea consecine nefaste asupra
participrii la cruciad, situaia riscând s degenereze. Cardinalului Carvajal i se
cerea rezolvarea imediat a problemei, scpate de sub control, prin suspendarea
consecinelor aciunii inchizitoriale i gsirea unui echilibru între prile
implicate, îns numai dup stvilirea pericolului invaziei otomane, cci „omnia
tempus habent”.
Revelator pentru poziia personal a lui Ioan de Capestrano asupra

raporturilor cu biserica românilor din Transilvania este modul de a aciona în
raport cu vldica Ioan. Ajuns la Buda în compania fratelui Bartolomeu, doar
câteva zile dup sosirea lui Capestrano (deci în primele zile ale lunii martie)
episcopul era supus unui acurat examen din partea inchizitorului general, durat
pân la începutul lunii aprilie 1456. Atitudinea sa conciliatoare i, mai ales,
retractarea, iniial în mod privat, mai apoi, într-un cadru solemn, într-o
ceremonie public desfurat la Buda, a „erorilor” de care era acuzat, îl
determinau pe Ioan de Capestrano, pe 15 aprilie, s-l trimit la Roma, ctre
cardinalul protector al Ordinului franciscan, Domenico Capranica, alias
Firmanus (1400-1458), pentru a fi restaurat în demnitate (ut restituatur ad
dignitates)118. Vldica era recomandat papei printr-o scrisoare a lui Ioan de
Capestrano, în care, dup ce prezenta pe scurt situaia, Capestrano afirma c
prelatul de rit grec îi retractase „erorile”, fusese reprimit în comuniunea catolic
prin primirea botezului condiional (baptizatus ad cautelam) i recomanda s fie
restabilit în demnitile sale119.
Dup aceast dat, singurele informaii pe care le mai avem la dispoziie
despre activitatea Vldicii Ioan de Caffa ne sunt transmise de Piotr Skarga
(1536-1612), iezuit polonez din prima generaie, capelan al curii din Cracovia a
lui tefan Bathory, inspirator, împreun cu Antonio Possevino, al unirii de la
117
ASV, Armadio XXXIX, tom. 7 (Callisti III Guarda Roba litterrarum), f. 10v.-11v (n. 13):
“Non omittimus de grandi querela que fit per hos grecos eumdem fratrem Joannem de
Capestrano: rebaptizari, ecclesias comburere, immagines devastare, ut aiunt, quod turchi non
faciunt, ignibus incendunt, ex quibus in ipsis populis grande scandalum oritur et preparatur”.
118
“Ego autem eum examinarem cum longo tempore in omnibus sacramentis Ecclesiae, et
articulis fidei, et pertinentibus ad salutem, errare et penitus deviare comperi. Apertis enim januis
veritatis et lucis, cum se in malo statu cum omnibus suis esse cognosceret, petiit baptizari. Quod
curavi fieri, et baptizatus est ad cautelam secundum formam juris. Quamobrem necesse est ut
auctoritate sanctae Sedis Apostolicae restituatur ad dignitates”. Wadding, Annales, XII, p. 367.
119
Ibid., doc. 318, p. 367-368.
Brest. Într-o vita Capistrani (cuprins în lucrarea sa dedicat Vieilor sfinilor120,

pasaj reluat de Wadding în Annales121), învatul iezuit afirma c Vldica Ioan,
dup ce primise la Roma autoritate asupra poporului su, s-ar fi întors într-una
dintre rile române (in Valachia, fr o mai precis identificare), unde ar fi
reunit cu biserica universal un numr impresionant de credincioi (zece mii),
români i slavi (Valachi et Sclavi). Desigur, creditul ce se putea acorda acestei
tradiii, transmis într-un moment de relansare a doctrinei unioniste i a
cruciadei târzii, dar de pe principii profund diferite de cele florentine, cum ne
rezult a fi interpretarea dat conciliului tridentin, se dovedete a fi relativ. Se
constat chiar tendina (prezent i în ediiile operelor lui Ioan de Capestrano din
a doua jumtate a secolului XVI) de a perpetua o anumit ambiguitate în
interpretarea aciunii sale unioniste, redus în istoriografia i hagiografia
secolului XVI la o simpl aciune de conversiune la catolicismul de rit latin.
Credem, îns, c ambiguitatea, departe de a fi cazual, se datoreaz tocmai
acelor mecanisme interne Bisericii apusene (dar prezente i în cea rsritean)
indicate de Vittorio Peri, care constata, exact pentru acelai moment istoric,
dispariia (suspect, în opinia sa) a documentaiei notariale latine referitoare la
dezbaterile avute în cadrul Conciliului florentin, devenit incomod pentru
eclesiologia Bisericii romane din epoca Contrareformei122.
Un document recent descoperit din Arhiva Secret Vatican123, aduce o
serie de noi informaii cu privire la tradiia istoriografic transmis de Piotr
Skarga. La 2 iulie 1456, la ceva mai bine de dou luni de la scrisorile de
recomandare ale lui Capestrano ctre pap i cardinalul Firmanus, Calixt al III-
lea i se adreseaz lui Ioan de Caffa (Iohannutius, în textul latin) acordându-i
titlul de mitropolit al Goiei (Arhiepiscopus Gothiensis), titular, aadar al
scaunului metropolitan de rit grec din Theodoro (Mangop), în peninsula
Crimeea124. În document, papa constata c, recent, patriarhul ecumenic Grigore
120
ywoty witych, Vilna, 1579 (alte opt ediii pân în 1612).
121
Wadding, Annales, XII, p. 368. Cfr. Diaconescu, Les implications, p. 44.
122
Peri, Ricerche, 3-27; Id., La lettura, p. 594-596.
123
ASV, Reg. Vat. 446 (Calixti III, de Curia annorum I-II, tom. XI), f. 101r-v. Editat în:
Supplementum ad Bullarium Franciscanum continens litteras Romanorum Pontificum annorum
1378-1484, ed. Cesar Cenci, o.f.m., vol. I (1378-1471), Grottaferrata (Romae), 2002, n. 1286, p.
614-615; reeditat, cu câteva completri, de noi, în Iancu de Hunedoara, Ioan de Capestrano i
Biserica transilvan de rit rsritean: noi mrturii despre mitropolitul Ioan "de Caffa", în An.
Inst. de Ist. A.D. Xenopol (Iai)”, 43-44 (2006-2007), p. 1-14; i în The Greek Rite Transylvanian
Church in the 1450': Archbishop John of Caffa and the Crusade in East-Central Europe, în
Between Worlds, [II], John Hunyadi and his Time, ed. A. Dumitran – L. Mádly, Al. Simon, Cluj-
Napoca, 2007, p. 149-160.
124
Lista mitropoliilor Goiei este foarte incomplet. Singurul predecesor al lui Ioan de Caffa din
secolul al XV-lea al crui nume ni s-a transmis ar fi un anume Damianus, „mitropolit al oraului
Mammas (în exil la Roma), acionând în virtutea autoritii sale ordinare, îl

ridicase pe Ioan Vldica la demnitatea arhiepiscopal (în îneles latin), recte
metropolitan (în sens grecesc), dup ce se operase, în prealabil (i cu acordul
interesailor), mutarea de pe scaunul metropolitan de Goia pe cel de Serres, în
Macedonia, a mitropolitului Macarie125. Dat fiind aceast nou ridicare - de
aceast dat canonic, în viziunea emitentului - la înalta demnitate
metropolitan, precum i intrarea în posesia drepturilor de administraie
eclesiastic derivate din funcia metropolitan (dat fiind acordul predecesorului),
deci a tuturor premiselor necesare deplinei exercitri a puterii spirituale i
temporale în aria sa de jurisdicie, papa întrea numirea patriarhal, dându-i
deplin for juridic i, implicit, complet recunoatere în faa oricrei autoriti
cretine.
Documentul se dovedete, îns, deosebit de important, întrucât red,
amnunit, evoluia poziiei canonice a vldicii: de la situaia de neregularitate
canonic invocat de Capestrano, la cea de penitent reprimit în sânul comuniunii
catolice i, mai apoi, de arhiepiscop uns de patriarhul considerat legitim,
confirmat, în cele din urm, chiar de ctre pap. Este unul dintre puinele
exemple ce le avem la dispoziie referitor la modul de decantare a decretului de
unire de la Florena în normativa canonic a secolului al XV-lea. Astfel, motivul
real al „persecuiei” lui Ioan de Caffa nu se rezum doar la aspectul formal,
invocat de inchizitorul general i reluat în documentul pontifical (“inibi sine
litteris provisionis et praefactionis huiusmodi repertum”), ci trebuie cutat în
statutul su canonic la momentul declanrii aciunii inchizitoriale, când
Capestrano considera c vldica s-ar fi aflat în afara bisericii, în accepiunea sa
de trup mistic al Mântuitorului, fiind abscisus et alienus effectus126. Or, aceast
„înstrinare” de ecclesia Dei presupune, automat, existena unei rupturi între el
i capul de drept al Bisericii rsritene, patriarhul ecumenic Grigore al III-lea
Mammas, verus et unicus patriarcha Constantinopolitanus începând cu anul
1451, când papa îi întregise autoritatea prin extinderea jurisdiciei sale asupra
Teodoro i al întregii Goii” [tr. n.]. Cfr. Al. Vasiliev, The Goths in the Crimea, Cambridge, 1936,
p. 278.
125
Doi ani mai târziu (pe 16 ianuarie 1458), Macarie era transferat de ctre papa Pius al II-lea pe
scaunul episcopal de Halich (Doc. Pont. Roman. Hist. Ucrainae, vol. I, n. 78 ; Cfr. O. Halecki,
From Florence, p. 84). Nu trebuie îns confundat predecesorul su Macarie, fost mitropolit de
Serres, retras la Sfântul Munte dup 1445, destinatar al unei scrisori a lui Isidor de Kiev (pstrat
în codicele Vat. Gr. 1858, ff. 1-5; Cfr. G. Mercati, Scritti d’Isidoro, p. 36-39). Cfr. V. Laurent, La
métropole de Serrès contre le Concile de Florence, Rev. des Études Byz., 17 (1959), p. 195-200.
126
tuturor „grecilor”, incluzându-i i pe cei de pe domeniile Republicii veneiene

aparintori de patriarhul latin de Constantinopol.
Tocmai în virtutea unificrii în persoana sa i a succesorilor si a celor
dou structuri patriarhale paralele, existente începând cu 1204 i care se
confruntaser vreme de mai bine de dou secole, patriarhul Grigore al III-lea
procedase în cursul lunii august 1455 la numirea i consacrarea în cadrul unei
ceremonii desfurate în rotonda Sfântului Andrei, în vechea bazilic Sf. Petru
din Vatican, a unui mitropolit de Rodos, în persoana ieromonahului Nil127.
Consacrarea acestui mitropolit de Rodos prezint numeroase similitudini cu cea
a lui Ioan de Caffa i, chiar mai mult, ne permite o ipotetic reconstrucie a
compoziiei soborului de înali ierarhi de rit rsritean participani la ceremonia
consacrrii în vara anului urmtor. Sursa referitoare la mitropolitul de Rodos
amintete, alturi de mai muli episcopi i clugri de rit rsritean concelebrani
i o asisten numeroas format din clerul de rit latin (printre care un cardinal,
mai muli arhiepiscopi i episcopi). Cunoatem identitatea a doi mitropolii care
se aflau în anturajul patriarhului ecumenic i care au intervenit în cadrul
ceremoniei: cel de Hristianoupolis i, conform lecturii propuse recent de Dan
Ioan Murean, un mitropolit tes Moldoblachias. Dac lectura este corect, un
mitropolit al Moldovei aflat la Roma, în anturajul patriarhului, în vara anului
1455, nu putea fi altul decât mitropolitul unionist Ioachim I, alungat din
Moldova în primele luni ale anului 1454 i refugiat pe lâng propriul
consacrator, patriarhul Grigore al III-lea Mammas128. E posibil ca cel din urm
s se fi aflat la Roma i un an mai târziu, fiind prezent în ceremonia de
consacrare ca mitropolit Gothiensis a lui Ioan de Caffa, alturi de patriarh i de
mitropolitul de Serres amintit în documentul nostru. Dei destinul acestui
mitropolit unionist al Moldovei rmâne obscur dup aceast dat, e cert c dup
urcarea pe scaunul metropolitan a lui Teoctist I întoarcerea în arhidieceza sa nu
mai putea constitui o opiune viabil129.
Documentul din 1456 conine îns o serie de informaii care ne permit s
reconstituim câte ceva din istoria personal a lui Ioan de Caffa. Aflm astfel c,
127
Mercati, Scritti d’Isidoro, p. 132-138.
128
D. I. Murean, La place de Girolamo Lando, patricien vénitien et titulaire du Patriarcat de
Constantinople (1474-1497), dans la politique orientale de l’Église de Rome, în An. Inst. Român
de Cult. i Cerc. Umanistic N. Iorga din Venezia, 8 (2006), p. 189-191; Darrouzès, Regestes, vol.
I/7, nr. 3399; Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie et les relations de l’Église
moldave avec le patriarcat de Pec et l’archevêché d’Achris au XVe siècle, în Bull. de la Section
Historique de l’Académie Roumaine, 13 (1927), în spec. p. 129-134 (prostagma imperial de
numire a lui Ioachim, din noiembrie 1447), respectiv p. 159 (textul documentului).
129
D.I.Murean, De l’intronisation du métropolite Théoctiste Ierau sacre d’Etienne le Grand, în
tefan cel Mare i Sfânt, ed. M.M.Székely - t. Gorovei, Putna, 2004, p. 337-374.
înaintea contestatei numiri episcopale, calitatea sa juridic era aceea de clugr

în mnstirea Sf. Teodor din Cizic, centrul metropolitan al provinciei
Hellespontos, pe malul mrii Marmara. Acest detaliu tinde s confirme
interpretarea dat de Petre . Nsturel, care, în 1949, susinea, bazându-se pe
distincia între el i episcopul latin contemporan de Caffa, dominicanul Iacob
Campora, autor al unui discurs care invita la cruciad, inut în faa lui Ladislau al
V-lea Postumul i a împratului Frederic al III-lea130, c Ioan ar fi fost originar
din Caffa i nu un ipotetic episcop al cetii pontine131. Lista titularilor episcopiei
latine de Caffa dintre anii 1456-1475132 pare a sugera c, în ultimii ani de
independen ai cetii pontine, episcopia latin i-a pierdut importana în raport
cu mitropolia Goiei133.
130
Giacomo Campora, din Ordinul predicatorilor, magister in sacra theologia, numit episcop de
Caffa la 23 ianuarie 1441, rmas titular al episcopatului pân la moarte (în 1459), a desfurat o
important activitate misionar, în special în Armenia. Sunt cunoscute dou misiuni ale sale, una
între anii 1445-1447, cealalt, dup 1450. Începând cu anul 1455 a fost însrcinat de Calixt al III-
lea cu importante misiuni diplomatice la curile Europei Centrale, pentru promovarea cruciadei. În
1455 rostete în faa lui Ladislau al V-lea Postumul un discurs în care amintete disperata situaie a
cretintii de rit grec, aflat sub otomani. Un an mai târziu, discursul este reluat în faa lui
Frederic al III-lea. Oratio ad Ladislaum, Cod. Vindob. Lat. 3520, ff. 36 i urm.; ed. Iorga, Notes,
IV, p. 57-63; A. Pertusi (ed.), La caduta di Costantinopoli, Milano, 1976, vol. I (Le testimonianze
dei contemporanei), p. 190-197 (în extras); Oratio ad Fridericum III, Cod. Vindob. Lat. 4322, ff.
11-16 (inedit; scurte extrase sunt editate în R. Loenertz, La société des Freres peregrinants, Roma,
1937, p. 116). La Caffa a rezidat doar scurte perioade, titlul su fiind, mai degrab, unul onorific.
Este atestat ca aflându-se în cetatea din Pont în perioada 1447-1449, i din august 1454 pân în
iunie 1455, dat dup care pare s nu se fi mai întors în dieceza sa. Cfr. Pertusi, La caduta, I, p.
190-191. Iorga (Sate i preoi în Ardeal, Bucureti, 1900, p. 12, p. 316) îl identificase, în mod
eronat, cu Ioan de Caffa.
131
P. . Nsturel, Un évêque de Caffa et un autre qui ne le fut pas, în Revue du Moyen Age Latin
(Strasbourg), V.2/1949, p. 138-140.
132
Konrad Eubel (Hierarchia catholica Evi Medii, Monasterii, 1913-142, II, 117) pentru episcopia
latin a Caffei, pe lâng Jacobus Camporea (Giacomo Campora, 1441-1459), menioneaz un
anume Hieronymus, cu rang de provisor (1459-1469), ambii alei din rândurile Ordinului
predicatorilor. Cel din urm trebuie identificat cu dominicanul genovez Girolamo Panissari (1459-
1469). Cfr. Claudine Delacroix-Besnier, Les dominicaines et la chrétienité grecque aux XIVe et
XVe siècles, Rome, 1997, p. 126-127; R.A.Vigna, I vescovi domenicani liguri, Genova, 1887, p.
141-153 i 175-182.
133
Eparhia de „Goia i Caffa”, de rit grec, a continuat s existe sub aceast titulatur i sub
stapânirea otomana, pân la desfiinarea sa în 1796; cfr. Vasiliev, The Goths, p. 275-280 i passim.
Cert este c odat cu cucerirea otoman are loc o restauraie a autoritii patriarhiei ecumenice de
Constantinopol. Primul (i singurul datând din secolul al XV-lea) berat otoman pentru confirmarea
unui patriarh grec sub turcocraie, cel al patriarhului Simon de Trapezunt (29 aprilie – 8 mai 1483),
definind jurisdicia patriarhului, amintete de existena unei mitropolii de Ilekseni, transliteraie
osman a denumirii greceti de Elekse, Alekse, Aleksa, identificat cu o anume Thodoreza
(Thodoriza), Theodoritsi, adic „mica Theodoro”. Cfr. A. Popescu, Mitropolia Goiei într-o
diplom otoman de învestire a patriarhului de Constantinopol, în Stud. i Mat. pentru Ist. Medie,
18 (2000), p. 167-172. Textul berat-ului este editat de Georgios Salakides (Sultansurkunden des
Athos-Klosters Vatopedi aus der Zeit Bayezid II. und Selim I. Kritische Edition und
Numirea lui Ioan în fruntea mitropoliei Goiei ar fi semnificat, astfel,

întoarcerea în regiunea sa de origine, unde se bucura, probabil, de susinere
politic din partea familiei domnitoare, ceea ce ar explica transferul
predecesorului su Macarie pe scaunul metropolitan de Serres. Familiaritatea cu
puterea (ce îl fceau, în ochii papei i în terminologia cancelariei pontificale in
temporalibus circumspectus), era dublat de toate calitile necesare pentru
importantul magister la care era chemat: zel religios, cunoaterea literelor,
onestitatea vieii i a purtrii. Caliti care ne fac s credem c era vorba de un
clugr instruit, provenind poate chiar din mediul aristocratic, nici pe departe un
illiteratus cum ar lsa, aparent, s se îneleag netiina (ignorantia), invocat de
Ioan de Capestrano, care ar trebui, mai degrab, interpretat ca o necunoatere a
dreptului canonic (deci, o ignorantia iuris) i, mai ales, a prevederilor conciliului
florentin.
Se pune problema cât de efectiv putea fi autoritatea mitropoliei Goiei
dup consacrarea patriarhal i numirea papal din vara anului 1456 i, mai ales,
care era valoarea promisiunii papale de restaurare a drepturilor i privilegiilor
strvechii mitropolii a Goiei în îndeprtata cetate a Caffei. Dac originea sa las
deschis ipoteza c Ioan ar fi putut exercita, datorit legturilor sale de familie, o
anumit influen asupra acelor „signori de lo Teodoro”, „domini Gothiae”134,
un demers din cursul anului 1457 ne încredineaz de sprijinul pe care i-l
câtigase din partea celeilalte autoriti implicate în condominium-ul peninsulei.
Într-o scrisoare din 9 iulie 1457135, adresat consulului i celor doi trezorieri
genovezi ai Caffei, dogele Pietro di Campofregoso i senatul genovez artau c,
în urma solicitrilor primite din partea papei i a mai multor cardinali (expresie
sub care trebuie s se ascund acei membrii ai colegiului cardinalilor activi în
sprijinirea unirii religioase i a cruciadei, care, vreme de mai bine de douzeci de
ani aveau s inspire politica oriental a Sfântului Scaun i s coordoneze efortul
cruciat136), hotrâser s sprijine material i politic instalarea noului mitropolit
Wissenschaftlicher Kommentar, Salonic, 1995, doc. nr. 5, p. 31-38; 118-119). În general, pentru
statutul patriarhiei ecumenice sub otomani, cfr. Halil Inalçik (The status of the Greek orthodox
Patriarch under the ottomans, în Turcica, 21-22 (1991), p. 408-410.
134
N. Bnescu, Contributions à l’histoire de la seigneurie de Théodoro-Mangoup en Crimée, în
Byzantinische Zeitschrift, 35 (1935), p. 20-37 (aici p. 24). În 1457, la Theodoro domnea Isaac, fiul
lui Manuel, din familia Asnetilor Paleologi, înrudii cu o alt important familie bizantin,
Tzamblakonii. Cfr. tefan S. Gorovei, Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei, I, în
Stud. i Mat. pentru Ist. Medie, 22 (2004), p. 9-50; II, Ibid., 24 (2006), 55-80, în spec. I, p. 23-33.
135
Genova, Archivio di Stato, Acta Secreta, Diversorum Frammenti Registri (1450-1458), 712 A.
136
Pentru aceti Reverendissimi Domnini cardinales Comissarii generalii Sacrosanctae Cruciate
(Besarion, d’Estouteville, Capranica, Orsini i Barbo, înlocuit, mai apoi, de Carvajal) i activitatea
lor sub Calixt al III-lea, Pius al II-lea i Paul al II-lea, cfr. contribuia noastr La ‚depositeria della
pe scaunul Goiei, solicitând autoritilor locale s fac tot ce le sta în putin

pentru recuperarea i, ulterior, pstrarea bunurilor aparintoare de patriarhia de
Constantinopol din oraul Caffa, precum i pentru susinerea mitropolitului în
exercitarea îndatoririlor sale pastorale i, chiar mai mult, pentru extinderea ariei
sale de jurisdicie asupra regiunilor învecinate.
De asemenea, în scrisoarea de recomandare se arta c, la data respectiv,
mitropolitul se afla înc în Italia i inteniona s-i înceap cltoria spre dieceza
sa, precum i c acesta aciona i în virtutea unui mandat special, acordat de
ctre patriarhul Grigore Mammas, care îl numise vicar general, fr, îns, a se
specifica limitele teritoriale ale acestei ulterioare îndatoriri, care fcuse,
probabil, obiectul unui alt document, emis direct de patriarhie. Aceast expresie,
proprie terminologiei juridice latine, pare s redea, îns, o instituie rsritean
mult mai complex, i anume, cea a exarhatului patriarhal, care presupune nu
doar o efectiv putere de natur administrativ ci, mai cu seam, o autoritate
spiritual extins i în afara ariei tradiionale de jurisdicie a mitropolitului
Goiei. Dei, pentru epoca la care ne referim, nu este pe deplin clarificat raportul
dintre mitropolia Goiei i celelalte mitropolii onorifice din Crimeea, cea de
Sougdaia (care, la 1366, îi exercita, înc, autoritatea asupra cetii Caffei) i cea
de Phoullos, atestate în secolul XIV, i, foarte probabil, incluse în mitropolia
Goiei la începutul secolului urmtor, din documentul pontifical aflm cu
precizie c autoritatea mitropolitului de Goia se exercita i asupra oraului
Caffa, asupra diecezei sale, dar i “in [...] locis aliis circumstantibus”, expresie
care pare s traduc în termeni eclesiali o realitate politic destul de imprecis,
denumit în documente imperium Chazariae.
Pe de alt parte, îns, patriarhia de Constantinopol deinea bunuri în
cetatea Caffei i în dieceza acesteia, administrate, în mod tradiional, de exarhii
patriarhali137: în mod cert, funcia de exarh amintit în documentul genovez face
referire i la aceast realitate. Aluzia la sprijinul pe care autoritile din cetatea
Caffei erau invitate s îl acorde mitropolitului în extinderea jurisdiciei sale in
spiritualibus („sibique praestetis opem et auxilium pro iuribus patriarchatus
exigendis et conservandis et cura Christi fidelium exercenda atque augenda”)
pare, îns, s presupun o mai larg arie de jurisdicie derivat din funcia de
crociata’ e i sussidi dei pontefici romani a Mattia Corvino, în An. Inst. Român de Cult. i
Cercetare Umanistic N. Iorga din Venezia, 8 (2006), p. 95-102.
137
Proprietile Patriarhiei de Constantinopol în Caffa sunt descrise într-un document din 6 iulie
1366, prin care se garanta statutul patriarhal pentru mnstirea Sf. Petru din Caffa, aflat în incinta
oraului genovez, în vechiul port; este vorba de o mnstire de drept patriarhal ce vrsa Marii
Biserici o redeventa anual, era liber de orice imixtiune a mitropolitului de Sugdaia i era sediul
exarhului patriarhal. Cfr. Darrouzès, Regestes, vol. I/5 (Les regestes de 1310 à 1376), nr. 2519.
exarh. În mod cert, extinderea puterilor sale demonstreaz fr de tgad

adeziunea definitiv a lui Ioan de Caffa la politica unionist a patriarhului
Grigore al III-lea i implicarea în operaiunile cruciate de eliberare a
Constantinopolului de sub tirania lui Mehmet al II-lea.
Remarcând intervenia Genovei în instalarea sa în fruntea mitropoliei
Goiei, e de presupus c, la întoarcerea înspre Crimea, mitropolitul s fi urmat
principalul drum de comer care lega metropola ligur de colonia sa din Pont.
Date fiind dificultile parcurgerii cii maritime, datorit impunerii controlului
otoman asupra Strâmtorilor, ca urmare a definitivrii construciei fortreei de la
Rumeli Hisar (31 august 1452), principalul drum de comer genovez utilizat deja
de la sfâritul secolului XIV, presupunea ocolirea domeniilor Serenissimei
trecând prin Ancona, Zara, Buda i, via Transilvania i Moldova, ajungea pân
la Marea Neagr138. Cu toate acestea, nu putem exclude definitiv posibilitatea ca,
datorit interveniei dogelui Genovei, aflat în bune relaii cu otomanii, ilustrul
pasager s fi trecut pe furi prin Strâmtori la bordul uneia dintre navele de
comer autorizate de autoritile otomane139. Pe de alt parte, întoarcerea sa în
Europa Oriental pare s se fi fcut în paralel cu o alt misiune îndreptat, de
aceast dat, ctre spaiul polono-lituan i Europa septentrional. Numele su
apare printre destinatarii unui alt breve pontifical, din 4 aprilie 1457140, pe când
mitropolitul trebuie c se afla înc la Roma, breve prin care se confirma
proclamarea cruciadei generale a lui Nicolae al V-lea din 1455 in partibus
Lithuaniae i în teritoriul aflat sub jurisdicia arhiepiscopiei de Lvov141,
solicitându-se sprijinul pentru activitatea în regiune a executorului i nuniului
pontifical pentru cruciad, Mariano de Fregene. Cu privire la activitatea acestui
nuniu pontifical, altfel necunoscut, în arhiva vatican se pstreaz un breve din
138
M. Balard, La Romanie Génoise (XIIe – début du XVe siécle), Rome, 1978, vol. I, p. 475; de
asemenea, cfr. t. Andreescu, Genovezii pe „drumul moldovenesc”, I, în Id., Din istoria Mrii
Negre, p. 98-103 i în In honorem Ioan Caprou, ed. L. Leutean, M. M. Székely, M. R.
Ungureanu, P. Zahariuc, Iai, 2002, p. 213-219.
139
În ciuda blocadei otomane, mesageri i informaii au continuat s traverseze strâmtorile chiar i
în momente deosebit de dificile pentru cetile din Pont. Ca dovad, raportul detaliat despre
cucerirea Caffei în 1475 avea s ajung la Roma prin intermediul cavalerilor ioanii din Rodos.
Cfr. Ludwig von Pastor, Histoire des Papes depuis la fin du Moyen Age, Paris, 1888, vol. IV, p.
263, n. 3; Raynaldus, Annales, ad a. 1475, doc. 23-26.
140
ASV, Armadio XXXIX, tom. 7, 83r-v.
141
Ibid.: „Cruciata contra ipsos Turchos a felici recordatione Niacolao pp V predecessore nostro
indicta apostolica auctoritate confirmamus et de novo concessimus cuius cum in partibus
Lictuanie et in Arhiepiscopatu Leopoliensi dilectum filium Marianum de Fregenio deputaverimus
executorem et nuntium Cruciate”.
cursul anului 1457142 prin care i se confereau ample puteri în colectarea decimei
pentru cruciad i a celorlalte subsidia în regatele Norvegiei, Danemarcei i
Suediei143. Documentul nostru completeaz, într-o anumit msur, i
cunotinele cu privire la aceast tentativ de cruciad din cursul anului 1457,
pornit „din prile Lituaniei” i finanat de clerul i regii scandinavi. Prin acest
demers, soldat cu rezultate fragile, se încerca înlocuirea marelui gol provocat în
frontul cruciat de moartea lui Iancu de Hunedoara la 11 august 1456, eveniment
care paralizase orice aciune provenit din interiorul Regatului ungar. Încercarea
de implicare a Marelui Ducat al Lituaniei, precum i a puterilor riverane Mrii
Negre, printre care Mangopul i Caffa, corelat cu intervenia flotei pontificale
conduse de Ludovico Trevisan i cu aciunile lui Skanderbeg (victoria de la
Albulena din cursul lunii septembrie) din acelai an demonstreaz tentativa
coordonatorilor efortului cruciat de la Roma de a încleta puterea otoman i de
a „zdrobi capul arpelui”, eliberând Constantinopolul i Strâmtorile144.
Avem, aadar, confirmarea c, prin noua sa funcie, Ioan „de Gothia” se
regsea într-o poziie cheie pentru susinerea unirii bisericeti i a cruciadei în
regiunea Europei Centrale i Orientale. Mangopul i Imperiul Trapezuntului,
aflate în strânse relaii de alian, se regseau din ce în ce mai încletate în
prinsoarea otoman, politica cruciadei antiotomane coordonat de la Roma de
grupul de cardinali între care strlucea tocmai trapezuntinul Besarion145
142
ASV, Registro 447, f. 33: prin care i se acord puteri lui „Mariano de Fregeno subdiacono,
Parmensi diocesi, jur. can. perito in Norvegiae, Daciae et Sueciae regnis cum suis adhaerentiis
(...), nuntio et collectori nostro”. Cfr. Pastor, Histoire des Papes, vol. II, p. 327, n. 1.
143
Corespondena lui Calixt III cu regii scandinavi din cursul anului 1457 este publicat în Vetera
monumenta Hibernorum et Scotorum historiam illustrantia, ed. Augustin Theiner, Romae: typis
Vaticanis, 1864, p. 402-404, 405-406. Cfr. J. M. Jensen, Denmark and the Crusades, 1400-1650,
Leiden 2007, passim.
144
Activitatea lui Mariano de Fregene este doar una dintre multele tentative din cursul anilor 1456-
1458 de demarare a unei ample operaiuni de eliberare a Constantinopolului. Imensul efort
diplomatic pentru aceast „reconquista” depus de pontiful catalan Calixt al III-lea i de cardinalii
apropiai lui va avea, îns, doar rezultate modeste. Cfr. Pastor, Histoire des Papes, II, p. 377-392;
Norman Housley, The Later Crusades. From Lyons to Alcazar, 1274-1580, Oxford, 1992, p. 104-
105.
145
Recenta dovedire de ctre Tommaso Braccini a înrudirii cardinalului Besarion cu familia
domnitoare a marilor Comneni din Trapezunt clarific modul prin care acest adevrat „geniu al
cruciadei târzii” i-a exercitat vreme de mai multe decenii influena în plan politic i eclesial în
ceea ce mai rmânea din Commonwealth-ul bizantin dup 1453 (cfr. Tommaso Braccini,
Bessarione Comneno? La tradizione indiretta di una misconosciuta opera storica di Giano
Lascaris come fonte biografico genealogica, în Quaderni di Storia, 64 (2006), p. 64-115);
complexitatea relaiilor dinastice în interiorul Commonwealth-ului i rolul acestui „ultim bizantin”
în întreinerea i, mai ales, extinderea alianelor matrimoniale (care în anul 1472 aveau s implice
i Moscova lui Ivan al III-lea i la Moldova lui tefan al III-lea) este recent bine pus în lumin de
S. Ronchey (L’enigma di Piero, passim). Referitor la paralelismul dintre cstoriile lui Zoe/Sofia
Paleologina cu Ivan al III-lea i Maria Asanina Paleologina de Mangop cu tefan al III-lea i la
dovedindu-se a fi singura opiune valabil. Rezistena lor se va dovedi îns

efemer, cele dou ceti fiind cucerite în 1461, respectiv în 1475.
Cea mai mare parte a documentaiei referitoare la cetatea Mangopului
care a ajuns pân în zilele noastre, se pstreaz, i astzi, la Lvov. E posibil,
aadar, ca informaiile publicate de Piotr Skarga s se fi bazat pe ceva mai mult
decât o simpl tradiie. Surprinde cel mai mult, îns, c învatul iezuit reinuse
faptul c mitropolitul Ioan de Caffa, odat revenit de la Roma, s-ar fi întors „in
Valachia”, aducând la unire i sub obediena roman români i sârbi, nicidecum
goi i ttari elenizai. Ni se pare cu neputin ca un bun cunosctor al realitilor
eclesiale ale Europei Centrale i Orientale cum era Skarga s se fi înelat într-o
asemenea msur. E probabil, aadar, ca tradiia s fie, cu adevrat, bazat pe un
miez de adevr?
Atât documentul din registrul vatican, cât i cel din arhiva genovez,
preau s ne conduc spre o astfel de ipotez tentant. Numele sub care noul
mitropolit de Goia apare în cele dou documente nu este pur i simplu Ioan, ci
Iohanutius sau Ioanucius, care transpune în latina cancelariei pontificale (cu
mare fidelitate, am înclina s credem) numele grec sub care acesta era cunoscut
în mediile curiei patriarhale în exil la Roma: Ioanichios. Or, un mitropolit
Ioanichie, de aceast dat având titlul de arhiepiscop de Belgrad
(Nandoralbensis), reapare în nordul Transilvaniei în 1479, exercitându-i
autoritatea tocmai asupra sârbilor i românilor i bucurându-se de susinere din
partea regelui Matia Corvinul146. S fie, aadar, Ioan „de Caffa” din 1456 i
Ioanichie din 1479 unul i acelai mitropolit, revenit în Transilvania dup o
lung perioad de timp petrecut pe scaunul metropolitan al Goiei, ca urmare a
cuceririi Crimeei de ctre otomani?
Documentul din 1479 care îl amintete pe arhiepiscopul (mitropolit)
Ioanichie, chiar dac nu face referire în mod explicit la limitele ariei sale de
jurisdicie (care putea fi mai vast decât ara Maramureului, la care se rezuma
aplicarea privilegiului obinut gratiose din partea regelui), atest, fr echivoc,
faptul c, la momentul respectiv, autoritatea sa era una efectiv. Aadar,
transferul su în fruntea acestei mitropolii a românilor i sârbilor din nordul
Transilvaniei, despre a crei existen nu avem dovezi anterioare, trebuie s se fi
implicaiile lor în plan politic i eclesial, cfr., mai recent, D. I. Murean (La place de Girolamo
Lando, passim).
146
Ioan Mihalyi de Apa, Diplome maramureene din secolul XIV i XV, Sighet, 19001, reed.
anastatic Cluj-Napoca 20003, doc. 313, p. 536-537; A. Petrov, Drevnyejšija gramoty po istoriji
karpato-rusjkij cerkvy i eparchiji 1381-1498 g., Praga, 1930, p. 160-161 i Anexa n. 3 (fotocopie a
documentului original pstrat în Arhiva de Stat a Regiunii Zakarpatia, Beregovo - Ucraina, fond
151, opis 25, no. 1, f. 1).
fcut anterior datei documentului, fapt ce se potrivete cu ipoteticul moment al

abandonrii scaunului metropolitan al Goiei (dup 1475).
Prin însui obiectul su, documentul din 1479 conine, îns, un alt indiciu
care tinde s confirme tradiia istoric transmis de Piotr Skarga i argumentul
omonimiei invocat de noi: în document, regele Matia le acorda preoilor români
din nordul Transilvaniei dreptul de a beneficia de aceleai scutiri i privilegii de
care se bucura clerul latin i, mai recent, cel sârbesc din zon, prevedere strâns
corelat de aplicarea decretului florentin de unire în Regatul ungar, întrucât relua
dispoziiile cuprinse în faimosul „privilegium Ruthenorum” al regelui Vladislav
Jagiełło din 1443. Or, privilegiul regelui Vladislav era, la rândul su, o
consecin direct i indubitabil a solemnei proclamri la Buda a unirii eclesiale
de ctre mitropolitul Isidor al Kievului, în calitate de legat apostolic, la 5 martie
1440 i a aplicrii prevederilor cuprinse în decretul Laetentur coeli în cele dou
regate unite sub sceptrul tânrului rege ce avea s cad eroic la Varna. Dac,
aadar, privilegiul acordat de Mattia Corvinul preoilor români din nordul
Transilvaniei în 1479 are la baz aceast tradiie i este, deci, corelat cu politica
de relansare a unirii bisericilor din timpul pontificatului lui Sixt al IV-lea,
alegerea unui cap pentru aceast comunitate ortodox privilegiat tocmai în
virtutea comuniunii cu scaunul apostolic nu putea cdea decât pe un arhiepiscop
„unit cu Roma”, cum putea fi, la momentul respectiv, în mod evident, Ioan „de
Caffa”.
Dincolo de dificultile puse de intervalul temporal destul de mare,
ipoteza ni s-a prut credibil într-o prim faz a cercetrii147. Idea nu era câtui
de puin nou, fiind introdus în dezbaterea istoric asupra acestui „prim vldic
ortodox din Ardeal” de istoricul Hodinka Antal deja în 1909148. O mai
amnunit cercetare în Arhiva Secret Vatican a infimat-o cu desvârire.
147
Cfr. contribuia noastr Iancu de Hunedoara, p. 1-14; revzut în Id., The Greek Rite, p. 149-
160.
148
A. Hodinka, A Munkácsi görög-katholikus püspökség története, Budapest 1909, p. 193-194. În
istoriografia român dezbaterea pe aceast tem a fost cât se poate de animat i adesea de pe
poziii mult prea prtinitoare. Cfr. Zenovie Pâclianu, Cel dintâiu vldic românesc ortodox din
Ardeal, în Cultura cretin, Blaj, 1913, p. 162-165; t. Lupea, Catolicismul la românii din Ardeal
i Ungaria pân la anul 1556, Cernui, 1929, p. 82-101; Victor Popa, Consideraiuni critice cu
privire la Mitropolia Transilvaniei din sec. XV i XVI i a rapoartelor ei cu Moldova, în
Mitropolia Banatului, 8 (1958), p. 387-436; Ioan D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului,
Timioara, 1977, p. 51-75. De pe poziii greco-catolice, cfr. Timotei Cipariu, Acta et fragmentae,
Blaj, 1855, p. XII-XVI ; Ioan Boto, Relaiile ecleziastice ale Românilor din Ungaria i
Transilvania în veacul al XV-lea, în Unirea, Bla, 1897; Augustin Bunea, Vechile episcopii
româneti a Vadului, Geoagiului, Silivaului i Belgradului, Bla, 1902, p. 6-7; Id., Ierarhia
românilor din Ardeal i Ungaria, Bla, 1904, passim.
Se tia de existena unui alt arhiepiscop pentru comunitatea de rit

rsritean din Caffa, menionat în timpul pontificatului lui Paul al II-lea. În
primele zile din ianuarie 1469, protectorii coloniei genoveze, în numele întregii
universitas Graecorum, îl însrcinau pe reprezentantul lor în curia roman,
nobilul Meliaduce Cicala, s solicite în numele administratorului coloniei
(Banco di San Giorgio) numirea unui nou arhiepiscop149. Patriarhul de
Constantinopul recunoscut de Roma, la vremea respectiv nimeni altul decât
cardinalul Besarion, rspundea prompt la solicitare, numind un clugr din
anturajul su, pe nume Pahomie (hieromonacus Pachomius), deintor al titlului
onorific de arhiepiscop de Amasea150. În mesajul lor, protectorii genovezi se
artau îns îngrijorai cu privire la situaia eclesial a comunitii de rit
rsritean, invocând riscul ca un alt candidat, susinut de patriarhul anti-unionist
de la Constantinopol, s-i fac apariia în colonia din Pont („ibi forsitan
inveniret aliquem a patriarcha constantinopolitano electo qui adversaretur
quieti suae”)151. Între locuitorii de rit rsritean ai coloniei (reprezentând, în
fond, majoritatea populaiei) risca s se insinueze, astfel, o posibil schism
intern sau, mai ru, o posibil trecere sub ascultarea „pseudo-patriarhului” de
la Constantinopol.
E greu de apreciat în ce msur limbajul diplomatic al mesajului transmis
papei nu ascundea un pericol iminent sau chiar un fapt deja consumat. Cert este
c negocierile dintre pap i protectorii coloniei continuau cel puin pân în luna
iunie 1469, iar plecarea noului arhiepiscop Gothiensis spre arhidieceza trebuie s
fi avut loc în a doua jumtate a anului152. În acest rstimp, protectorii coloniei
erau obligai (probabil la insistenele curiei i ale cardinalului Besarion) s
solicite de la comunitatea de rit rsritean un act explicit de supunere fa de
noul arhiepiscop, ulterior indiciu cu privire la existena unor complicaii în sânul
bisericii locale153. Din pcate îns, destinul noului arhiepiscop avea s fie curmat
câteva luni mai târziu, acesta fiind prins i ucis de tâlhari în timp ce se îndrepta
149
A. Vigna, Codice diplomatico delle colonie tauro-liguri durante la Signoria dell’Ufficio di San
Giorgio (MCCCCLIII-MCCCCLXXV), în Atti della Società Ligure di Storia Patria VI-VII , II-1
(1869-1881), doc. nr. 821-824, p. 569-570.
150
Vigna, Codice diplomatico, nr. 829, p. 588 (datat 16 Martie 1469).
151
Vigna, Codice diplomatico, nr. 829, p. 588.
152
Arhiepiscopul Pahomie îi achita contribuia anual ctre Sf. Scaun pe 23 mai 1469.
Documentul pare a fi ultimul act ce atest prezena sa la Roma (ASV, Camera Apostolica,
Rationes Camerarum, Introitus et Exitus Paulii II, Reg. 477, f. 89). Cfr. M. Le Quien, Oriens
christianus in quattor patriarchatus digestus, quo exhibitur ecclesiae (...) totius Orientis, Parisiis,
1740, vol. I, regestul 1242.
153
Vigna, Codice diplomatico, II-1, nr. 849, p. 602-603 (datat 8 iunie 1469).
spre cetatea sa de scaun din Pont (in itinere in latrones quosdam incidisset et ab
eis captus fuit et crudeliter interemptus)154.
Bogata documentaie pstrat în arhivele genoveze cu privire la
administrarea coloniei Caffa de ctre Banco di S. Giorgio nu ne permite îns un
rspuns clar legat de soarta predecesorului lui Pahomie. Numirea unui nou
arhiepiscop fusese necesar datorit decesului lui Ioan sau a mutrii sale într-o
alt arhidiecez? Rspunsul l-am gsit, din nou, în Arhiva Secret Vatican.
Bula papei Paul al II-lea, prin care arhiepiscopul Pahomie era transferat în
fruntea arhidiecezei de Gothia ne ofer un rspuns foarte clar în acest sens.
Aflm astfel c, la momentul respectiv (în aprilie 1469), arhiepiscopul bonae
memoriae Iohannicius decedase deja, foarte probabil la Caffa (extra Romanam
curiam), dup un lung i, dup toate aparenele, memorabil episcopat, scaunul
metropolitan fiind vacant ob obitu Iohannicii155. Cu ceva ani mai înainte, papa îl
felicitase pentru modul exemplar în care pstrase pacea între diferitele
comuniti etnice i eclesiale din peninsul, semn al unui prestigiu universal
recunoscut, ale crui ecouri rzbiser pân în curia roman156.
Vulgata istoric care prea s îi gseasc confirmare în scrierile lui Piotr
Skarga, se înela, aadar, cu privire la reîntoarcerea lui Ioan într-una dintre rile
române. Eroarea eruditului iezuit, repetat la începutul secolului XX de istoricul
Hodinka Antal, se datora îns prezenei oarecum paradoxale a doi arhiepiscopi
de rit rsritean având acelai nume, ale cror destine se suprapuseser în
Transilvania secolului al XV-lea.
Vetus et nova heresis: „schismatici” i „eretici” în faa inchiziiei franciscane
Singularul destin istoric al lui Ioan „de Gothia” ridic o serie de întrebri
legate de evenimentele transilvnene din iarna anului 1455/1456 care au condus
la arestarea i subordonarea sa ascultrii papei. În special faptul c împotriva sa,
154
Vigna, Codice diplomatico, nr. 921, p. 689-690 (mesajul din partea autoritilor din Caffa este
datat aprilie 1470).
155
ASV, Reg. Lateranensis 682, f. 96v-97v (98 num. nou): “Paulus II Romanus episcopus etc.
venerabili fratri Pachomio olim Archiepiscopo Amasensi in Archiepiscopo Caphensi electo
salutem [...] dudum si quidem bonae memoriae Iohannutio Archiepiscopo Caphensi regimen
ecclesiae Caphensis praesidente (96v);[...] et fratrorum meorum consilio et apostolicae potestatis
plenarie absolventes cum ad ecclesiam Caphensem nunc per obitum bonae memoriae Iohannucii
Arhiepiscopi Caphensis extra Romanam Curiam defuncti vacantem” (aici f. 97r-v).
156
Vigna, Codice diplomatico, nr. 665, p. 481-842.
a colaboratorilor i a structurii eclesiale create de el în sudul Transilvaniei i în

Banat a fost condus un adevrat proces inchizitorial, implic o serie de întrebri.
Faptul, dei nu reprezint un unicum în istoria eclesial a secolului al XV-lea,
ridic problema raporturilor dintre biserica dominant i structura eclesial de rit
rsritean din Regatul ungar. Pe de alt parte, rolul jucat de Ordinul franciscan în
evenimente impune o analiz a raporturilor dintre religio beati Francisci i
structurile eclesiale orto- i heterodoxe din Banat i Transilvania, deinerea
importantului officium inquisitionis constituind unul dintre aspectele cele mai
peculiare ale activitii lor în regiune. În al treilea rând, ambiguitatea limbajului
inchizitorial utilizat în cursul evenimentelor din iarna anului 1455-1456 deschide
o serie de interesante ipoteze asupra modului în care funcionarea unei structuri
eclesiale separate de biserica universal putea fi receptat de organismul prepus
controlului la nivel doctrinar.
Prezena Ordinului minorit în regiunile sud-estice cuprinse în hotarele
Regatului ungar medieval (Transilvania intracarpatic, Banatul de munte i de
câmpie i, mai la vest, regiunile dunrene cunoscute în documente sub numele
de Sirmium, respectiv Sclavonia), cu toat abundena de surse referitoare la
activitatea sa, s-a bucurat de relativ puin atenie din partea istoriografiei
române. Dup cum constata istoricul Viorel Achim într-unul dintre cele mai
importante studii dedicate aspectelor teritoriale ale prezenei minorite în spaiul
românesc157, dificultatea major const în „prelungirea, într-o form sau alta,
pân în zilele noastre, a unei anumite viziuni asupra raportului etnie-confesiune
în Evul Mediu, cu cliee create în epoca istoriografiei militante din secolul
trecut”, ceea ce duce, cu notabile excepii158, desigur, constata autorul, la tratarea
subiectului în mod superficial i partizan. Dac în cazul istoriografiei maghiare
i croate lucrurile stau ceva mai bine din perspectiva interesului pentru subiect
(prezena Ordinului minorit în Ungaria medieval i în regiunile balcanice fiind
tratat în lucrri monografice159 i într-o bogat serie de articole tematice), aici
se constat persistena unor poziii istorice mai conservatoare, influenate uneori
de bogata tradiie istoriografic a Ordinului din Ungaria secolelor XVIII-XIX,
157
V. Achim, Ordinul franciscan în rile române în secolele XIV-XV. Aspectele teritoriale, în
Revista istoric, VII/5-6 (1996), p. 391-410.
158
Cfr. C. erban, François d’Assise et les franciscains dans l’historiographie roumaine, în Atti
del IX Convegno storico internazionale dell’Accademia Tudentina sul tema „San Francesco
d’Assisi nella ricerca storica degli ultimi ottanta anni” (Todi, 13-16 ottobre 1968), Todi, 1971, p.
223-229.
159
János Karácsonyi, Szt. Ferencz Rendjének története Magyarországon 1711- ig, Budapest, I,
1922-3; Jozo Džambo, Die Franziskaner im mittelalterlichen Bosnien, Werl/Westfalen, 1991 (în
special p. 77-114); Basilius Pandži, Historia missionum Ordinis Fratrum Minorum, IV, Regiones
Proximae Orientis et Paeninsulae Balcanicae, Romae, 1974.
marcat de puternice tendine auto-celebrative i auto-refereniale. Delicata

problem a exercitrii de ctre importani exponeni ai Ordinului minorit a unor
funciuni inchizitoriale (officium inquisitionis) trecea în istoriografia
„confesionalizant” a secolelor precedente drept unul dintre meritele sale
unanim recunoscute. Cu toate acestea, problema inchiziiei franciscane se bucur
astzi de limitat atenie din partea specialitilor din regiune160. Ea constituie
îns un subiect de maxim interes pentru grupul de specialiti care graviteaz în
jurul Societii Internaionale de Studii Franscicane din Assisi, care în anul 2005
a dedicat subiectului lucrrile celei de-a 33-a conferine anuale161, continuând o
direcie de studii iniiat de revoluionarele poziii ale lui Paul Sabatier,
considerat, pe drept cuvânt, iniiatorul istoriografiei moderne franciscane162, linie
urmat cu constan de laborioasele studii ale lui Mariano d’Alatri163 i, mai
recent, ale lui Grado Giovanni Merlo164. Încheind lucrrile acestei prestigioase
conferine, profesorul G. Merlo punea în eviden tocmai paradoxala situaie a
studiilor franciscane în Rsritul Europei, unde problema inchiziiei franciscane,
manifestare extrem a unei forme specifice de „minoritism dominativ” (ca s
relum o fericit expresie deja încetenit ca urmare a studiilor lui Paolo
Evangelisti165), cu un impact deosebit de puternic în societatea secolelor XIV-
XV, rmâne aproape complet necunoscut. Fr a avea pretenia de a umple
acest gol sau de a putea clarifica pe deplin complexitatea problemei, vom încerca
s schim o serie de probleme legate de exercitarea represiunii anti-ereticale în
160
O excepie notabil mai recent poate fi considerat contribuia lui György Galamb, San
Giacomo della Marca e gli eretici di Ungheria, în San Giacomo della Marca nell’Europa del
‘400. Atti del Convegno internazionale di studi. Monteprandone, 7-10 settembre 1994, ed. S.
Bracci, Padova, 1997, p. 211-220.
161
Frati Minori e Inquisizione (Atti del XXXIII Convegno internazionale, Assisi, 6-8 ottombre
2005), Spoleto, 2006.
162
Paul Sabatier, Vie de S. François d’Assise, Paris, 1931 (prima ediie în 1893). Cu privire la
orientrile istoriografice mai recente în studiile franciscane cfr. Gli studi francescani dal
dopoguerra ad oggi, ed. F. Santi, Spoleto-Firenze, 1993.
163
Mariano d’Alatri, Eretici; Id., L’inquisizione francescana nell’Italia centrale del Duecento,
Roma 19962.
164
Grado G. Merlo, Eretici ed eresie medievali, Bologna, 1989; Id., Coercition, p. 101-118.
165
Paolo Evangelisti, Fidenzio da Padova e la letteratura crociato-missionaria minoritica:
strategie e modelli francescani per il dominio (XIII-XIV sec.), Bologna, 1998; Id., Tra genesi delle
metamorfosi nell’ordine dei Minori e Francescanesimo dominativo, în Il francescanesimo dalle
origini alla metà del secolo XVI. Esplorazioni e questioni aperte, ed. F. Bolgiani - G. G. Merlo,
Bologna, 2005; Id., I “pauperes Christi” e i linguaggi dominativi. I francescani come protagonisti
della costruzione della testualità politica e dell’organizzazione del consenso nel basso medioevo
(Gilbert de Tornai, Paolino da Venezia, Francesco de Eiximenis), în La propaganda politica nel
basso medioevo. Atti del XXXVIII Convegno storico internazionale. Todi, 14-17 ottobre 2001,
Spoleto, 2002, p. 315-392.
regiunile graniei Sud-orientale ale Regatului ungar în perioada 1432-1456,

perioad de rscruce în istoria eclesiastic a regiunii.
Instalarea relativ precoce (în 1432) a Observanei franciscane la
conducerea vicariatului Bosniei, ca urmare a capitlului general de la Assisi (din
29 aprilie 1430) i a promulgrii de ctre papa Martin al V-lea a unui nou statut
al Ordinului (Constitutiones Martinianae), aducea în aceast regiune de frontier
a cretintii latine (in ultimis christianorum finibus, ad regnum
Transilvaniae166), principalul „instrument de reorganizare al societii cretine
(regimen christianum sau respublica christiana)”167, aflat la dispoziia papalitii
în perioada imediat urmtoare încheierii marii schisme a Occidentului (1378-
1417). Desemnarea lui Iacob de Marchia168 (alias Iacobus Picenus de
Monteprandone, 1394-1476), iniial în funcia de vizitator al Vicariatului bosniac
(1432-1435) i superior al conventului din Ragusa (Dubrovnik, 1432-1433), iar,
mai apoi, în cea de vicar (1435-1438)169, le lsa reformatorilor observani170
condui de Bernardino da Siena (1380-1444) i Ioan de Capestrano (1386-1456)
rstimpul necesar pentru o solid implantare a programului de reforme într-un
teritoriu care constituia, alturi de ara Sfânt, deja de aproape un secol, una
dintre puinele arii de misiune rmase la dispoziia ordinului dup destrmarea
Hoardei de Aur.
Într-un rstimp foarte scurt, observanii reueau s extind autoritatea
vicariatului Bosniei asupra unei vaste fâii de pmânt, care se întindea de la
Golful Veneiei pân la Marea Azov (“a mari Adriatico usque Tartaricum”). În
166
Raport ctre Calixt III (datat Pesta, 3 febr. 1456), Schematismus, n. 39, p. 36-37.
167
O. Capitani, L’Europa del Quattrocento. L’inserimento di Giacomo della Marca nella vicenda
storica del ‘400, tra papi, crisi conciliare, Osservanza e Bernardino da Siena e Giovanni da
Capestrano, în San Giacomo della Marca nell’Europa del ‘400”. Atti del Convegno
internazionale di studi Monteprandone, 7-10 septembrie 1994, ed. S. Bracci, Padova, 1997.
168
Figura lui Iacob de Marchia (cunoscut în izvoarele latine sub numele de Jacobus de
Monteprandone, Jacobus Picenus sau Jacobus de Marchia Anconitana, pe numele su de mirean
Domenico Gangali) nu s-a bucurat de suficient atenie în istoriografia român. Rolul su a fost
tratat, destul de superficial, exclusiv prin prisma activitii de inchizitor împotriva husiilor,
imaginea sa fiind deformat în izvoarele cehe ale epocii, filtrate, cel mai adesea, de istoriografia
protestant. Cfr. tefan Pascu, Bobâlna, Bucureti, 1957, p. 90-94, Ioan Lupa, Rolul episcopului
Gheorghe Lepe din Alba Iulia i al inchizitorului Iacob de Marchia în rscoalele rneti din
anii 1437-1438, Mitropolia Ardealului, 4 (1959), n. 1-2, p. 116-118. Eseniale pentru cunoaterea
personajului sunt profilurile lui Renato Lioi, din Bibliotheca Sanctorum, VI, Roma, 1965, coll. 396
i Lexicon des Mittelalters, V, München, 1991, coll. 259-260. De asemenea, Athanasius Matani,
De duplici activitate S. Iacobi de Marchia in regno et vicaria franciscali Bosnae, în Arch. Franc.
Hist., 53 (1960), p. 111-127.
169
Basilio Pandži, Giacomo della Marca vicario della vicaria di Bosnia (1435-1438), în Arch.
Franc. Hist., 53 (1960), p. 189-202.
170
Despre instalarea Observanei la conducerea vicariatelor, cfr. H. Holzapfel, Manuale historiae
Ordinis Fratrum Minorum, Friburgi, 1909, p. 71-120.
aceast arie tampon rolul lor era identificat cu linea de demarcaie dintre
cretintatea latin i cea de rit rsritean, formând adevrate „evangelicae
fines”171, dup expresia unei bule emise de papa Nicolae al V-lea. Aceeai
contiin cu privire la rolul asumat de minorii în regiune o exprima, câiva ani
mai devreme, Eugeniu al IV-lea, delimitând geografic aria lor de competen
într-un alt document pontifical (Bula Inter desiderabilia, 21 ianuarie 1444):
„Fratres Vicariae Bosnae Argentinae facti sunt murus inexpugnabilis pro Fide
Catholica, praesertim in partibus Illyricis; Regnis Bosniae, Dalmatiae,
Hungariae, Slavoniae, Rasciae, Scythiae, Pannoniae, Moldaviae, Valachiae et
Transylvaniae”.
Rolul ce le revenea observanilor în aceast regiune tampon depea cu
mult exigena reformei ordinului, rsfrângându-se în mod vdit într-un adevrat
program dedicat societii cretine, prin promovarea unor valori proprii tradiiei
minoritice. Aciunea lor nu se rezuma doar la atragerea elitelor la un model de
via inspirat de concepia mendicant (strategie pe care unii cercettori tind s o
considere proprie în special Ordinului predicatorilor172), ci consta într-o cât mai
ampl aciune de apostolat în rândul maselor, iniiat în centrele urbane, dar
extins treptat i spre periferia rural a societii cretine. Pe lâng amplele
campanii de predicare (în special în preajma srbtorilor importante ale anului),
inute în limba poporului, specifice reformei lui Bernardino da Siena, i a
promovrii micrii teriare, observanii, chiar din primii ani, se dedic
problemelor ridicate de existena unor doctrine heterodoxe în regiune, a cror
persisten pare cu atât mai periculoas cu cât crete presiunea militar otoman.
Acesta pare s fi fost i mobilul desemnrii unui personaj de talia lui
Iacob de Marchia în fruntea vicariatului bosniac. Primele sale aciuni
antiereticale în Bosnia, conduse din postura de vicar cu drepturi inchizitoriale
asupra provinciei sale, par s fi fost îndreptate împotriva aderenilor la „erezia
bosniac”. Din pcate, referitor la a aceast faz a activitii, circumscris, cel
mai probabil, la graniele Bosniei propriu-zise, informaiile pstrate sunt
învluite de o aur de legend173. Sinteza sa referitoare la modul de combatere a
acestei erezii, adevrat manual pentru confraii din vicariat, intitulat Dialogus
contra manicheos in Bosnia, nu ni s-a pstrat decât în rezumatul realizat de
171
Bula Ineffabilis (1447), citat în [Giorgii Csevapovich o.f.m.] Synoptico-memorialis Catalogus
Observantis Minorum Provinciale s. Ioannis a Capistrano olim Bosnae Argentinae, a dimidio
saeculi XIII usque recentem aetatem, ex Archivio et Chronicis eiusdem recusus, Budae, 1823.
172
Delacroix-Besnier, Les Dominicains, p. 185-200.
173
D. Lasi, De vita et operibus S. Iacobi de Marchia. Studium et Recensio Quorundam Textum
Falconara Marittima, 1974, p. 136-137.
avocaii susintori ai cauzei sale de canonizare, G. B. Lucini i G. B. Barberi174.

Mult prea puin pentru a putea înelege aria de rspândire a acestor doctrine sau
reala lor dimensiune dualist175, susinut, dup cum a demonstrat profesorul
Franjo Šanjek, de sursele latine (inclusiv de cele inchizitoriale), dar fr o
confirmare în izvoarele rmase de la aa-ziii eretici176. În mod cert, aciunea
franciscanilor observani din intervalul 1432-1435 reia unul dintre principalele
roluri ale Vicariatului bosniac din secolul XIV, când franciscanii din Bosnia se
erijaser în postura de specialiti în problemele bisericii din Balcani. Exercitarea
funciei inchizitoriale de ctre Iacob de Marchia se va face în întreg intervalul
1432-1439 din postura de vizitator (supervizor), respectiv vicar al Bosniei, ceea
ce ne îndeamn s credem c, datorit încrederii de care se bucura persoana sa în
ochii pontifilor, se reuise restabilirea legturii dintre funcia vicarial i
exerciiul controlului ortodoxiei în aria de competen a vicariatului, succesorii
si cumulând chiar i formal cele dou funciuni, intitulându-se începând cu anul
1445 vicarius et inquisitor haereticae pravitatis.
Începând cu anul 1435, la invitaia regelui Sigismund de Luxemburg177,
Iacob de Marchia iniia o ampl campanie împotriva ereziei husite, mult în afara
ariei de competen a vicariatului, în teritoriile coroanei ungare, în diecezele
Oradiei, Transilvaniei i Cenadului i în provinciile dintre Dunre i Tisa. Pentru
exercitarea acestei noi însrcinri, la 22 august 1436, franciscanul era numit în
mod extraordinar de ctre papa Eugeniu al IV-lea inchizitor al Austriei i
174
Roma, Biblioteca Vallicelliana, Ms. S. Borr. L. VI, 54, ff. 241r-243r; publicat de D. Mandi,
Bosna i Hercegovina, vol. II (Bogomilska crkva bosankin krstjana), Chicago, 1962, p. 32-33
(comentariu) i p. 442-444 (text).
175
Rspândirea acestor doctrine în spaiul locuit de români, ei însui acuzai la jumtatea sec. XIV
de bogomilism, dup cum susine, printre altele, un document din 1327, din timpul pontificatului
lui Ioan al XXII-lea („omnes Transilvanos, Bosnenses et Sclavonicos, qui haeretici fuerunt”) i
punerea unui semn de egalitate între acest maniheism al secolelor XII-XIV i patarenii bosnieci ni
se pare greu de susinut, dei arheologia sârb i, mai recent, i cea româneasc susin existena
unor monumente de tip „bogomilic” chiar i în Banatul secolului XV. Cfr. I. S. Oa, Mormintele
bogomilice din sudul Banatului (secolele XII-XV), în Arheologia medieval, II (1998), p. 113-118.
Mai în general, despre aceste monumente i rituri funerare, O. Bihalji – Merin, The Stone Carvings
of the Bogomils, în Aloiz Benac, Bogomil sculpure, Belgrad, 1962, p. X i urm.
176
Franjo Šanjek, Les «chrétiens» bosniaques et le mouvement cathare, XII-XV siècle, Paris -
Louvain,1976, p. 131, 214. O poziie apropiat o are i John Fine (The Bosnian Church, New York
- 1975), rezumat în articolul su The Bosnian Church: A New Interpretation. A Study of the
Bosnian Church and Its Place in State and Society from the Thirteenth to the Fifteenth Centuries
(în Slavic Review, 36/1 (1977), p. 147-148).
177
G. Fejér (ed.), Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus et civilis, Buda, 1829-1844 (11
vol.), vol. X/7, n. 388; G. Galamb, S. Giacomo della Marca e gli inizi dell’Osservanza
francescana in Ungheria, în Picenum Seraphicum, 21 (2002), p. 11-31.
Ungariei178. Cu toate acestea, intervenia sa, care avea s continue pân în 1439
întâmpinând o puternic opoziie din partea unor membri ai clerului latin, pare s
se fi concentrat în teritoriul arhidiecezei de Bács-Kalocsa, între Dunre i Tisa.
În special oraul Kamenica (Kamonc), în dieceza de Sirmium, pare s fi fost
unul dintre focarele principale. Cercettorii maghiari care s-au aplecat asupra
problemei husitismului în Ungaria secolului XV susin existena mai multor
focare de rspândire a ideilor husite, ai cror membri par s fi ajuns în regat pe
mai multe ci: pe de-o parte, în Transilvania, husitismul ar fi ptruns din
Moldova, unde în deceniile al doilea i al treilea, voievodul Alexandru cel Bun
le acordase drept de azil fugarilor din Polonia i Boemia179; în al doilea rând, nu
este exclus nici influena direct a clerului instruit, format la Praga, principalul
centru universitar al regiunii: este amintit prezena lui Blasius de Kamonoc180 i
a lui Valentin de Pécs181, ambii propagatori ai ideilor lui Jan Hus (1369-1415),
activi în teritoriul diecezei de Bács-Kalocsa. Tocmai împotriva acestei forme de
husitism, considerat “multo perior haeretica pravitas, quam Husitarum de
Bohemia”182, par s se fi concentrat eforturile franciscanilor, ca dovad numrul
important de conventuri fondat în regiune în perioada respectiv: Pécs, Bács,
Ilok, Banostor i Sremska Mitrovica. La accentuarea dizidenei ereticale par s fi
contribuit, de asemenea, grupuri desemnate sub numele de patareni, refugiai din
celelalte teritorii supuse jurisdiciei vicariatului franciscan al Bosniei183, precum
i o serie de adereni la doctrinele valdeze (sunt amintite numele lui Martin din
Praga i Petru Zwicker), refugiai din regiunile occidentale ale Regatului ungar,
de-a lungul graniei meridionale, în primii ani ai secolului184. Toate aceste
elemente conduc spre ipoteza existenei unui real fenomen de „sincretism” între
diferitele curente heterodoxe, lucru reflectat, dup opinia lui Tibor Kardos, în
178
Fejér, Codex, doc. 389, 393; referitoare la aciunea sa, de asemenea, doc. 390, 391, 427, 439,
442, 443 i 462.
179
P. Tóth-Szabó, Cseh-huszita mozgalmak Magyarországon, Budapest, 1917, p. 145. De
asemenea, scrisoarea episcopului Transilvaniei, Gheorghe Lepe, în care se afirma: „ex fide
dignorum accepimus relatu, quidam perniciosi, haeretica Hussitarum pravitate, de Moldaviae et
aliis partibus, tamquam oves morbidae [...] istas partes Transilvaniae - proh dolor! -
subingressi.”. Fejér, Codex, vol. 10/7, doc. 389.
180
Blasius de Zalka, Chronica fratrum minorum de observantia provinciae Boznae et Hungariae,
ed. F. Toldy, în Analecta monumentorum Hungariae, Budapest, 1860 (reeditat anastatic de G.
Érszegi, Budapest, 1986), p. 240; Gy. Székely, A huszitismus és a magyar nép, Századok, 1956, p.
360.
181
P. Tóth-Szabó, Cseh-huszita, p. 162.
182
Fejér, Codex, doc. 388 (1 decembrie 1436).
183
Fejér, Codex, doc. 462; Acta Bosnae, p. 162-163.
184
Galamb, San Giacomo, p. 215; Gy. Balanyi, Papok és hivek, în Magyar müvelödéstörténet, ed.
S. Domanovsky, Budapest, vol. II, p. 414. Gonnet - Molnár, Les Vaudois au Moyen Age, Turin
1974, p. 220-239.
„influenele patarine” asupra primei traduceri în limba maghiar a Bibliei185,

efectuat în acei ani de ctre doi clerici din Kamonoc refugiai în Moldova, ca
urmare a represiunii antiereticale exercitate de Iacob de Marchia în Sirmium i
Sclavonia. Fr a mai intra în detaliile unei chestiuni înc dezbtut în
istoriografia maghiar, ne limitm s reinem faptul c, din perspectiva memoriei
istorice a Ordinului minorit, aceste influene exist i sunt perfect funcionale186.
Analiza listei de învturi considerate eretice, pe care inchizitorul Iacob
de Marchia o redacteaz în urma misiunii sale antiereticale187, precum i a unei
alte liste, coninând aa-zisele reprobationes 38 errorum husitarum Moldaviae
ad Eugenium IV188, realizate de franciscani la solicitarea cardinalului dominican
Juan de Torquemada (1388-1468) demonstreaz contaminarea crezului husiilor
refugiai în Moldova cu doctrine specifice unei erezii dualiste moderate,
degenerate din învturile bisericii rsritene. Dei problema nu este pe deplin
tranat189, mai ales datorit faptului c „distorsiunea inchizitorial a realitii”
nu permite s definim adevrata natur a acestui „maniheism”, este evident
faptul c rspândirea „ereziei” în zonele de margine ale Regatului ungar se
dezvolt într-un context în care nu lipsesc mrturii referitoare la existena unui
curent husit favorabil adoptrii tradiiei eclesiale de rit rsritean.
Îi revine lui M. Paulová meritul de a pus în lumin complicatele raporturi
eclesiale i politice care se instaureaz între boemii aflai în plin proces de
legitimare a cuceririlor „revoluiei husite” i Constantinopolul ultimei perioade
de stpânire bizantin (1451-1453)190. În aceti ani, un membru marcant al
husitismului, cunoscut în izvoarele greceti sub numele de Constantinos
185
Pentru „biblia husit” cfr. T. Kardos, A huszita Biblia keletkezése, Budapest, 1953; teza sa e
contestat de Sándor Károly (Elsö bibliafordításunk szellet szava, în Magyar Nyelv, 1955, p. 303-
311) i Flóris Szabó (A huszita biblia és állítólagos patarén elemei, în Irodalomtörténeti
Közleménzek 70 (1966), p. 146-153), dar reluat recent cu noi argumente de György Galamb (San
Giacomo, în special p. 24-28).
186
Blasius de Zalka, Chronica fratrum minorum, p. 240; Bull. Franc. s.n. (ed. Huntemann), tom. I
(1929), doc. 291, 306; Acta Bosnae, p. 786.
187
Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, Cod. Vat. Lat. 7307 (Articuli husitarum),
editat de Lukcsics Pál, Diplomata Pontificum saec. XV (XV. századi pápák oklevelei), tom. II,
Budapest, 1938. Textul începe astfel: “Isti sunt articuli, quos reperi et extirpavi cooperante
domino in regno Hungarorum, Sciclorum et Transilvanorum”. Se încheie cu o informaie
referitoare la rezultatele aciunilor întreprinse: “quorum omnium hereticorum inter sacerdotes et
seculares conversa sunt predicacionibus mei fratris Jacobi gracia dei cooperante homines XXV
milia”. Ibid., p. 20-25.
188
Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, Cod. Vat. Lat 976, ff. 71-94: Reprobationes
38 errorum husitarum Moldaviae ad Eugenium IV; editat de Fermendžin în: Acta Bosnae, p. 245-
248.
189
Mai recent: Galamb, San Giacomo, p. 216-220.
190
M. Paulová, L’empire byzantin et les Tchèques avant la chute de Constantinople, în
Byzantinoslavica, 14 (1953), p. 158-255.
Platris191, alias Tzeses-Anglikos (adic „ceh-englez”), cuta la Constantinopol o

soluie pentru legitimarea husitismului moderat al „utraquitilor”, care recent
fusese re-declarat erezie de ctre pap, i ca urmare a înfocatelor solicitri ale lui
Ioan de Capestrano192. Departe de a rmâne o iniiativ personal, misiunea la
Constantinopol a lui Constantinos Platris fusese autorizat într-un cadru sinodal
(de un „magnum haereticorum in Praga conventum”, afirm Enea Silvio
Piccolomini)193. Se dorea un remediu fa de lipsa acut de preoi canonic
consacrai, adoptându-se propunerea arhiepiscopului Jan Rokyczana de a
întreprinde demersurile necesare pentru o „unire cu Grecii”194. Mai puin
cunoscut este, îns, faptul c ramura husit care îl delegase pe Constantinos
Anglikos (identificat de autor cu englezul Peter Payne), ar fi reuit s-i câtige o
serie de discipoli tocmai între membrii „emigraiei” husite din ara
Româneasc195, în fruntea crora s-ar fi aflat un anume Iohannes Valachus de
Multania196. Un alt focar valah al ereziei se altura realitii moldave, mult mai
bine ilustrat documentar.
În contactele cu husiii din Boemia din cursul anului 1452, Marea
Biseric constantinopolitan era reprezentat într-o form qvasi-oficial. Este
semnificativ faptul c în tentativa lor de legitimare a comuniunii sub utraque i a
celorlalte particulariti rituale, husiii lui Platris nu se adresaser direct
împratului, care recent proclamase unirea cu Roma în bazilica Sf. Sofia, ci unor
membrii ai clerului anti-unionist din Constantinopol. Cronicile boeme
menioneaz c, dup restauraia otoman a patriarhiei, la o dat neprecizat,
anti-unionitii de la Constantinopol le-ar fi notificat aliailor husii transformrile
intervenite. Fratele Luca, autor al unui tratat despre restauraia bisericii, afirm
c, „nite preoi greci, frai mendicani, au venit la Praga dup cderea
191
Scrisoarea Bisericii constantinopolitane adresat autoritilor spirituale din Boemia (28 ianuarie
1452): A. , . E    . ., 18932, p. 44-53.
192
Capistranus Triumphans, Coloniae, 1740, doc. 249, p. 349 (bula lui Nicolae al V-lea din 28
octombrie 1451).
193
Scrisoarea lui Enea Silvio Piccolomini ctre cardinalul Juan Carvajal, datat 9 februarie 1450,
în Fontes Rerum Austriacarum, vol. 67 (Der Briefwechsel des Eneas Silvius Piccolomini, ed. R.
Wolkan), Wien, 1912, p. 101.
194
Paulová (L’empire byzantin, p. 170, n. 50), reconstruind istoria sinodului, afirm cu husiii se
aflu între dou alternative pentru rezolvarea crizei de preoi: o poziie radical, care susinea
consacrarea sacerdotal prin ritul impunerii mâinilor, practicat în biserica primitiv (cazul
apostolului Matia), i o poziie moderat, susinut de “utraquitii” lui Rokycana, de rezolvare a
problemei prin recurs la autoritatea Bisericii rsritene. Existena unui rspuns al consistorului din
Praga la propunerea Grecilor, datat 14 noiembrie 1452, întrete argumentele lui Paulová. Cod.
Univ. Prag. I, f. 18 (Revocatio Rokycanae a papa ad Graecos).
195
Paulová, L’empire byzantin, p. 174.
196
Ibid., p. 172.
Constantinopolului i s-au înfiat în faa lui Rokycana [...]; la Tejn, au celebrat

serviciul divin dup ritul lor”197. Dei greu de plasat în timp, aceste contacte
atest un interes reciproc, constant manifestat de cele dou pri. Raporturile nu
sunt deloc secrete, fiind utilizate de Rokytzana drept argument în polemica
împotriva papei. Informaiile, ajunse poate chiar din scrierile arhiepiscopului
praghez la cunotina lui Ioan de Capestrano, par s fi fost cauza declanrii
noului val de represiune anti-eretical în sudul Ungariei i în Transilvania,
coordonarea aciunilor revenindu-le i de aceast dat minoriilor.
Dac în intervalul 1439-1445 nu se poate vorbi de o complet absen a
activitii inchizitoriale împotriva husiilor din Ungaria, se constant, în schimb,
o relaxare a intensitii acesteia. Dup revenirea în Italia a lui Iacob de Marchia
(1439) atribuiile inchizitoriale vor fi exercitate de succesorii si la conducerea
vicariatului prin mandate acordate ad personam, mai strict delimitate. În aceast
situaie pare s se încadreze misiunea fratelui Dionysius de Wilach, numit pe 1
iulie 1442 comisar papal în prile Moldovei i „Sciiei”, precum i a celor apte
Scaune secuieti (Septem Sedilibus Sidoris, în document)198. Chiar dac
documentaia pstrat nu face referire explicit la acordarea unor puteri
inchizitoriale, mandatul su, într-un mod aluziv, e legat de reacia la rspândirea
ereziei în regiunile vizate. Drepturile sale (plenariam facultatem), declarate
depline i derivate din directa potestas papae sunt suficient de ample, implicând
potestatem et arbitrium, puterea de a interveni i dreptul de a decide. La scurt
vreme mai târziu soluia adoptat avea s fie considerat insuficient, începând
cu 1445 fiind puse în act msuri mai drastice de control anti-eretical. Limitarea
de amploare a aciunilor împotriva ereticilor pare a coincide cu momentul prim
al tentativei de aplicare a prevederilor decretului de unire, proclamat solemn la
Buda de ctre mitropolitul Isidor al Kievului i primii pai în lansarea cruciadei
(1443). Erau circumstane care impuneau angajarea forelor Ordinului minorit în
alte direcii i, pe de alt parte, se încerca, probabil, evitarea unor ulterioare
motive de friciune cu clerul de rit rsritean din Regatul ungar i din rile
limitrofe acestuia.
Transformrile eichierului politic dup pacea de la Seghedin par s
coincid cu reluarea de ctre Vicariatul bosniac a unui mai strict control în plan
anti-eretical, cu instrumente juridice mult perfecionate. În vreme ce cruciaii se
îndreptau spre Varna, integritatea teritorial a vicariatului era ameninat de
acutizarea opoziiei dintre diferitele grupuri etnice ce-l alctuiau i de pretenia
197
Obnoveni církve [Restauraia bisericii], 1527, apud Paulová, L’empire byzantin, p. 175.
198
ASV, Arm. 53, Reg. 13, f. 89v-90r; editat integral de Cesare Cenci (Supplementum ad
Bullarium, vol. I, nr. 936, p. 452-453).
frailor de a-i alege singuri vicarul, conform tradiiei Ordinului i a mai

recentelor hotrâri pontificale referitoare la reforma observant. În luna
octombrie 1444, în timpul capitlului general al vicariatului, fraii originari din
interiorul granielor Regatului ungar, hotrau s decid separat de confraii
„bosnieci”, din conventele de la Sud de Sava. În urma acestui capitlu separat,
hotrau alegerea fratelui Fabian (Kenyeres) de Bács (Bachia, în documente),
drept vicar al Vicariatului ungar199. Hotrârea reprezenta o prim tentativ de
separare a lor de conducerea “bosniac”, de limb slav, a vicariatului, fiind
ratificat într-un prim moment de pap. În ianuarie 1445, pontiful revenea subit
asupra propriei decizii, într-un context care las s se întrevad o clar influen
din partea lui Ioan de Capestrano, la vremea respectiv vicar general cismontan
i, ca atare, principal responsabil de organizarea teritorial a misiunilor în
Europa rsritean200.
O adevrat avalan de hotrâri papale, transpuse într-o serie de bule
pontificale, reaezau bazele Vicariatului bosniac. Se restabilea unitatea
vicariatului, sub conducerea fratelui Fabian, prin aceasta recunoscându-se
importana i greutatea conventelor din interiorul granielor regatului în raport cu
cele “bosniece”, de la Sud de Sava, mai ales dup noile cuceriri ale observanilor
ocazionate de prezena în Ungaria a legatului apostolic, cardinalul Giuliano
Cesarini.201 Concomitent, vicarului Bosniei i succesorilor si îi erau acordate
ample puteri i drepturi, incluzând i officium inquisitionis, care urmau a fi
exercitate în interiorul i în exteriorul granielor regatului apostolic, mai precis
“in Hungariae et Bosnae praedictis ac Moldaviae, Valachiae, Bulgariae,
Rasciae necnon Sclavoniae ac omnibus et singulis aliis regnis seu partibus, ad
quae seu quas vicaria huiusmodi se extendere dignoscitur”202. Alte trei bule
explicau poziia excepional a vicarului Bosniei i a succesorilor si, precum i
a substituilor si, cu jurisdicie, drepturi i puteri similare celor episcopale, ce
puteau fi exercitate inclusiv în raport cu ‘schismaticii’ i ‘ereticii’ (bula Sacrae
religionis, 29 ianuarie 1445203); stabileau, de asemenea, rolul director al
vicarului i al frailor desemnai de acesta în raport cu ordinal teriar i asociaile
199
Karácsonyi, Szt. Ferencz, vol. I, p. 326.
200
Prezena lui Capestrano în curia papal la sfâritul lunii ianuarie 1445 i la începutul lunii
urmtoare este confirmat de mai multe bule (cfr. Bull. Franc, vol. I, p. 410, nr. 858; p. 410-411,
nr. 859; p. 419-420, nr. 872) i de epistolarul su (cfr. Bonnman, Itinerar, p. 523).
201
Bula Etsi ex debito (23 ianuarie 1445): ASV, Reg. Vat. 376, f. 273; ed. Bull. Franc., vol. I, p.
413-415, nr. 863.
202
Bula Super gregem dominicum (23 ianuarie 1445): ASV, Reg. Vat. 376, f. 281; ed. Bull.
Franc., I, p. 411-413, doc. 860; Wadding, Annales, ad a. 1444, nr. 42.
203
ASV, Reg. Vat. 376, f. 285-287; Bull. Franc., vol. I, p. 416-418, nr. 868; Wadding, Annales, ad
a. 1444, nr. 43; Acta Eugenii, p. 575, doc. 1258.
de flagellanti (bula Exposcit dilectorum, 31 ianuarie 1445)204 precum i, într-un

mod explicit, în promovarea unirii florentine în Moldova, ara Româneasc,
Bulgaria i Serbia (Inter desiderabilia, 16 februarie 1445)205. În special aceast
ultim bul se dovedete a fi de extrem importan, întrucât menioneaz
dreptul vicarului Bosniei de a recurge chiar i la soluia extrem pentru a-i
readuce pe “schismatici” la unitate, inclusiv prin officium inquisitionis, extins în
mod explicit inclusiv împotriva episcopilor i clerului de rit rsritean adherent
la Hiera synaxis, în document fiind reflectat implicarea direct a franciscanilor
în Moldova lui tefan al II-lea i în celelalte trei ri amintite.
Seria de bule pontificale de la începutul lui 1445 avea s constituie o
piatr de hotar în istoria Vicariatului bosnic i a celui ungar (dup 1448), care
ajungeau astfel la apogeul poziiei lor privilegiate i extraordinare pe scena
eclesial a regiunii. Pe de alt parte, reflect clarviziunea conducerii micrii
observante din Roma, i cu precdere a lui Ioan de Capestrano, cu privire la rolul
istoric al Vicariatului bosniac în expansiunea autoritii papale în Rsrit.
Aceast viziune, motenire a alianei papal-angevine din secolele precedente îi
meninea înc intact dimensiunea politic, foarte bine transpus în practic în
politicile cruciate demarate. Este discutabil dac era o viziune obsolet, cum s-a
afirmat206, dac lum în considerare faptul c a rezistat cel puin vreme de alte
apte decenii, cu rezultate cel puin comparabile cu cele din secolele XIII-XIV.
Dar în mod cert, ea a constituit viziunea politic ce a inspirat conducerea
observant, conservatoare în propriile opiuni de reform i permanent interesat
mai degrab de restaurarea structurilor ordinului din vremurile sale de glorie,
decât de instituirea de altele noi. Restaurarea Vicariatului bosniac din 1445 în
enorma sa arie de competen teritorial, incluzând Peninsula balcanic, Regatul
ungar, ara româneasc i Moldova, pân în nordul Mrii Negre, avea s fie
efemer. Sfâritul acestui proiect, odat cu noul capitlu general din 1448,
coincidea în mod simptomatic cu încheierea infructuas a cruciadei lui Eugeniu
al IV-lea. Îns ambele structuri teritoriale rezultate din împrire, separate de
acum încolo de Râul Sava, îi vor menine drepturile excepionale acordate în
1445, inclusiv officium inquisitionis i dreptul de a exercita un rol misionar în
raport cu Biserica rsritean.
204
ASV, Reg. Vat. 376, f. 284; ed. Bull. Franc., vol. I, p. 419, doc. 870 (unde se amintete de
existena unor „confraternitates etiam seu societates pietati idoneas iuxta more praesertim
Italicum, vulgariter Verberatorum seu Flagellantorum nuncupatas”); Acta Eugenii, p. 575, doc.
1259.
205
ASV, Reg. Vat. 377, f. 4v; Bull. Franc., I, p. 421-422, nr. 874; Acta Eugenii, p. 577, doc. 1262.
206
De Cevins, Les Franciscains, p. 122-126.
Stanko Andri207 interpreta hotrârea lui Ioan de Capestrano de a se

merge în Regatul ungar tocmai din dorina sa de a relua aciunea început de
confratele su, Iacob de Marchia, împotriva acestui focar secundar al ereziei
husite, decizia fiind luat la scurt vreme dup aflarea vetii cuceririi
Constantinopolului de ctre turci, pe când se afla la Cracovia (în cursul toamnei
1453 – primverii 1454). Am completa aceast interpretare cu observaia
rezultat din analiza elementelor prezentate, i anume c aciunea sa din 1455/56
trebuie considerat o continuare a interveniei sale indirecte de zece ani mai
devreme.
În Transilvania, intervenia sa direct, întreprins în virtutea calitii de
inquisitor haereticae et schismaticae pravitatis totius christianitatis, deci cu cele
mai ample competene teritoriale, avea s se exercite, deopotriv, atât pentru
readucerea la obedien a românilor i sârbilor, cât i a husiilor208. Chiar mai
mult, în aciunea sa de conversiune, distincia dintre infideles i schismatici pare
s fi fost mult atenuat, rmânând de clarificat dac ambiguitatea se datoreaz
oportunismului necesar justificrii unei aciuni inchizitoriale discutabile sau unei
reale temeri ocazionate de rspândirea unor învturi husite în spaiul locuit de
români. Rmânând la nivelul dificultilor limbajului inchizitorial, nu putem s
nu remarcm faptul c, în raportul lui Ioan de Capestrano ctre Calixt III din
februarie 1456, se afirma c Ioan de Caffa ar fi acionat în dubla calitate de
pseudo-episcop i „haeresiarcha et Magister omnium schismatum et
haeresum”209. Desigur c, la nivelul terminologiei utilizate în limbajul
inchizitorial, trebuie inut cont de distorsiunea tipic a realitii, care, dup cum
arta Daniele Solvi într-un studiu recent, aciona ca un filtru deformator210.
Rmân, îns, ecuaie, ca indicii valabile, existena unui influent focar husit în
Banat i Moldova, dar i existena acestui altfel necunoscut discipol de-al lui
Platris, magistrul Ioan Românul („Valacus”) de Muntenia („de Multania”).
De asemenea, nu putem trece cu vederea faptul c misiunea lui
Constantin Platris la Constantinopol fusese determinat tocmai de lipsa de preoi
pentru cultul husit i de imposibilitatea unor noi ordonri canonice, iar rspunsul
ierarhilor greci fusese tocmai primirea sa, în cadrul unei ceremonii publice
207
Andri, The Miracles, p. 50-51; Acta Sanctorum Octobris, X, Brussels, 1861, p. 352; recent
reluat de Norman Housley (Giovanni da Capestrano and the Crusade of 1456, în Crusading in
the Fifteenth Century. Message and Impact, ed. N. Housley, p. 95, n. 2-3).
208
Scrisoarea lui Capestrano ctre baronii transilvneni (datat Azach, 6 ian. 1456) afirm:
“precipue contra scismaticos walacos et rascianos et hereticos hossitas, pro cognitione veritatis
Jesu Christi domini nostri ad salutem eorum”. Schematismus, doc. 35, p. 36-38.
209
210
D. Solvi, Giovanni da Capestrano, p. 39-42.
culminat cu botezul în rit ortodox, în sânul Bisericii rsritene. Contactele

constantinopolitane dintre husii i Hiera synaxis, respectiv cu patriarhul
Gennadios Scholarios nu par s rmân un fenomen izolat. O serie de indicii
aduc în discuie aria româneasc i sârbeasc din apropierea sau din interiorul
granielor Regatului ungar. Istoriografia franciscan, în relatarea evenimentelor
de la Belgrad, insist asupra prezenei „ereticilor” husii în rândurile armatei
cruciate. Soluiile propuse de exegeii moderni pentru explicarea acestei
singulare prezene nu au fost, pân în prezent, suficient de convingtoare.
Un demers al despotului Brankovi, din cursul anului 1454, pare s
furnizeze explicaia cea mai convingtoare. În condiiile disperate ale atacului
otoman din acest an, pentru meninerea ultimelor posesiuni din Serbia211,
despotul recurgea la recrutarea unei armate de mercenari cehi, condui de
condotierul Jan Jiskra (Giskra) „de Brandeis” (Jan z Brandýsa)212. Recursul la
mercenarii cehi, recunoscui ca fiind cea mai eficient armat defensiv a epocii,
era o practic curent pentru rile Europei Centrale; o ulterioar informaie las,
îns, s se întrevad c între despotul Brankovi i condotierul ceh Jan Jiskra
raporturile ar fi fost ceva mai strânse.
Marino de Gondola (Marin Gunduli), ambasadorul raguzan pe lâng
regele Bosniei tefan Tomaš (†1461) raporta consiliului republicii adriatice
faptul c despotul contractase o alian matrimonial cu Jiskra, oferindu-i mâna
fiicei sale Mara, vduv dup moartea lui Murad al II-lea213. Informaia conform
creia între „schismaticul” despot sârb i „ereticul” condotier husit avusese loc o
alian matrimonial provine tocmai de la curtea regelui bosniac tefan Tomaš,
candidatul la tron susinut de franciscanii bosnieci. Pe filiera minorit,
informaia, amplificat sau chiar distorsionat de temerile lor, putea ajunge cu
uurin la cunotina vicarului observanei cismontane, Ioan de Capestrano.
211
Serbia lui Brankovi în anul 1455 era redus la teritoriul cuprins în sud de cursul vestic al
Moravei, iar la nord de linia Dunre-Sava. H. Inalcik, Mehmed the Conqueror (1432-1481) and
His Time, în Speculum, A Journal of Mediaeval Studies, 35 (1960), p. 408-427, în spec. p. 416; N.
Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, Gotha 1908-1913, vol. II, p. 55-81.
212
Jiskra (Giskra), Jan z Brandýsa (von Brandeis), în Biographisches Lexikon zur Geschichte
Südosteuropas, ed. M. Bernath, F. von Schroeder, G. Bartl (Südosteuropäische Arbeiten 75/I-IV),
München 1972-1981 (I-IV), vol. II, p. 269-270.
213
“[...] Anchora habiamo como el signor despot ha affedata la soa figliola, quella che fo maritata
in grande Turcho in Pan Isera, lo qual Pan Isera è venuto ad aiuto et soccorso del signor despot
[...]”. Magyarország melléktartományainak oklevéltára. A magyarország és Szerbia közti
összeköttetések oklevéltára 1198-1526 (Monumenta Hungariae Historica, I, Diplomataria, 33),
ed. Thallóczy-Áldásy, Budapest 1907, p. 187 n. 251; datat în mod eronat (1453 în loc de 1454) în
Thallóczy, Studien zur Geschichte Bosniens und Serbiens im Mittelalter, III. Zur Genealogie der
Brankovi. München-Leipzig, 1914, 124. Informaia e amplu comentat de Mihailo Popovi
(Mara Brankovi, p. 92-94).
Prezena mercenarilor cehi în sudul Ungariei i aliana dinastic a despotului cu

condotierul, chiar dac în cheie anti-otoman, constituie elementul hotrâtor în
fundamentarea deciziei sale de a veni în Ungaria pentru a combate efectele unei
aliane dintre husiii adversarului su personal, arhiepiscopul Jan Rokyczana, i
cercurile anti-unioniste constantinopolitane. Nu e întâmpltor faptul c în
regiunea dintre Dunre i Sava, centru de contact dintre cele dou comuniti
eclesiale disidente fa de Biserica roman, dar i în alte diversis regni partibus,
rapoartele franciscanilor descriu existena unui focar secundar al ereziei husite,
dac nu chiar a unui adevrat fenomen de sincretism eretical214.
Existena unor raporturi între erezia bosniecilor i cea a husiilor rezult i
din cele 38 de articole referitoare la husiii din Moldova, redactate de cardinalul
Juan de Torquemada215. Datorit acestor circumstane se explic de ce, pe când
se afla înc în Polonia i Austria, Ioan de Capestrano nutrea dorina arztoare de
a merge în Ungaria, unde „auzise c înfloreau câteva erezii, pentru extirparea
crora era cu totul înflcrat de zelul lui Dumnezeu” [tr. n.]216.
Temerile în legtur cu o posibil legtur dintre structura eclesial
condus de Ioan de Caffa i husiii din sudul Ungariei par s fi fost, în 1455-
1456, foarte vii în mintea lui Capestrano. În acest mod se poate explica duritatea
limbajului, dar i lunga perioad de atent cercetare (inquisitio) a crezului
episcopului, inut în custodia franciscanilor vreme de câteva luni (februarie-
aprilie 1456). Ulterioara trimitere a vldicii Ioan la Roma, ut restituatur ad
dignitates, dup cum, în mod expres, o solicita însui Ioan de Capestrano papei,
ne face s credem c dubiile inchizitorului fuseser nefondate. Cu toate acestea,
acuzaii din partea unor membri ai bisericii dominante cu privire la existena
unor contacte între grupuri eterodoxe, de inspiraie husit, i Biserica de rit
rsritean continu s persiste pân în anii Reformei protestante. Caracterul
214
„[Iacobus de Marchia] idem Dei sciencia fulcitus in diversis regni partibus et specialiter in
supradictis partibus sirmiensibus, ubi Boznenses et Rasciani, catholice fidei emuli, mixtim
habentur ac inter fluvios Zawam et Danubium simul commorantur, plerosque haereticos diversis
haeresibus, singulariter haeretica pravitate maledictorum Husitarum, sanctae romanae ecclesiae
infidelium infectos, sua sapientia et solerti cura redarguit, extirpavit et ad fidem [sanctam
convertit]”, Katona István, Historia critica regum Hungariae stirpis mixtae, Budapest, 1779-1790,
vol. 5: 771-774; Fermendžin, Acta Bosnae, p. 163-164.
215
Textul începe fcând referire la haeretici Usiti de Moldavis, dar, în mod semnificativ, se
încheie cu fraza: „Finitur compendium brevitatis causa compositum contra regni Bosnae errores
et haereticos articulos”. Cf. Šanjek, Heterodoksno kršanstvo u našim krajevima u Kapistranovo
doba, în Croatica christiana periodica, 19 (1987), p. 83-93 (p. 93).
216
Roma, Sant’Isidoro, cod. I/6/2, f. 36v: „Cogitabat, quo suos gressus Deo graciores arripere
valeret, desiderio etenim magno tenebatur ad regnum Hungariae proficisci, ubi audierat aliquos
(!) haereses pullulasse, ad quas extirpandas totus zelo Dei ductus ardebat”. Cfr. Andri, The
Miracles, p. 51, n. 55.
prtinitor al surselor, care aparin în totalitate represiunii inchizitoriale, ne fac,

îns, s privim în continuare cu anumit suspiciune acuzaia de favorizare a
husiilor de ctre clerul de rit rsritean din Regatul ungar. Suspiciunea este
întreinut i de dificultatea definirii precise a limitelor celor dou noiuni în
dreptul canonic contemporan lui Capestrano (poziia sa în acest sens, enunat în
tratatul su despre autoritatea papei217, este sintetic ilustrat prin sintagma
nullum schisma sine haeresi). Idea contactelor dintre husiii i clerul anti-
unionist din Regatul ungar pare a fi, mai degrab, rezultatul unei proiecii
deformatoare pe care inchizitorul o aplic realitii, reluând, probabil, temeri
existente în cercurile romane prepuse controlului ortodoxiei credinei.
Botezului românilor i slavilor în tradiia canonic a secolelor XIV-XVI
Cazul singular al lui Ioan de Caffa ridic i o serie de alte probleme,

legate de aparenta contradicie dintre aciunea inchizitorial coordonat de Ioan
de Capestrano i prevederile conciliului florentin de unire. Faptul c, în cazul
vldicii, s-a considerat necesar un nou botez (interpretabil drept anabaptisma), a
constituit cheia de bolt a tuturor argumentrilor istoriografice care au interpretat
aciunea lui Capestrano în Regatul ungar drept contrar prevederilor
florentine218. În opinia majoritii istoricilor care s-au aplecat asupra problemei,
modul de a aciona al lui Ioan de Capestrano se înscrie perfect în tradiia
raporturilor de dinaintea conciliului de unire dintre Biserica latin dominant i
Biserica de rit rsritean, constituind chiar, pentru unii, cea mai explicit dovad
a neaplicrii decretului florentin de unire în Regatul ungar219. Cu alte cuvinte, s-a
susinut c „unirea bisericeasc” pe care franciscanii din jurul lui Ioan de
Capestrano încercau s o promoveze echivala cu complet latinizare a noilor
botezai cu formula baptismal latin, implicând o complet ruptur fa de
biserica de origine.
217
De papae et concilii, f. 26v.
218
Istoriografia mai recent continu s susin acest punct de vedere: Cfr. A.A. Rusu, Ioan de
Hunedoara, în spec. p. 114-115; Diaconescu, Les implications, 43-44; Drgan, Nobilimea, p. 101-
103; 183-184.
219
Bölcskey (Capistranói, II, p. 185) susine chiar improbabila tez c absena unor vexaiuni
împotriva Bisericii rsritene din Ungaria între anii unirii de la Florena (1439) i cei ai aciunii
inchizitoriale a lui Ioan de Capestrano trebuie pui pe seama situaiei de instabilitate intern i
extern a regatului. Descoperirile arhivistice ulterioare infirm, îns, complet aceast tez.
S-a încercat chiar identificarea comunitilor catolice prezente în Banat în

secolul al XVI-lea cu urmaii celor zece sau unsprezece mii de neofii convertii
în urma aciunii lui Ioan de Capestrano din 1455-1456, situaie în care, de
asemenea, franciscanii susinuser necesitatea unui nou botez, cu formul latin,
ca semn al recunoaterii „unirii” acestor cretini cu Biserica roman! Aceast
identificare, propus pentru prima dat de episcopul Transilvaniei István Szent-
Andrásy (1571-1630)220, a fost îmbriat fr prea multe rezerve de istoricii
moderni. Cu toate acestea, afirmaia episcopului catolic ine, mai degrab, de
perceperea aciunii lui Capestrano drept un reper al istoriei religioase a regiunii,
cu aplicarea unor cliee proprii perioadei Contrareformei.
Cazul lui Ioan de Caffa, mult mai bine ilustrat de noile dovezi
documentare prezentate, ridic o serie de inevitabile dubii asupra interpretrii
date pân în prezent botezului cu formul latin, practicat de franciscani în cazul
„unirilor” individuale cu Biserica roman. Un indiciu deosebit de relevant const
în faptul c însui Capestrano, teolog i jurist in utroque iure de înalt inut, nu
a sesizat nici o contradicie între cele dou momente principale ale conversiunii
lui Ioan de Caffa: botezul „cu formul latin”, ceea ce echivala, conform
interpretrii date de istoriografie pân în prezent, cu latinizarea i, pe de alt
parte, solicitarea fcut de el însui papei pentru confirmarea i restaurarea
acestuia în drepturile sale episcopale, între pstorii Bisericii de rit rsritean
supui autoritii patriarhului de Constantinopol, unionistul Grigore al III-lea
Mammas. Contradicia între cele dou momente este evident, cci unul dintre
punctele unanim recunoscute în preajma conciliului de unire (universal
acceptate, inclusiv de ctre anti-unionitii din cele dou arii eclesiale) se referea
tocmai la pstrarea completei separri, la nivel ritual i jurisdicional, între cele
dou biserici, unite doar la vârf, „in illo angulari lapide” (ce, pentru unioniti, se
traducea instituional în persoana vicarului lui Petru). Permisiunea de a
concelebra în bisericile, sau împreun cu preoii din cealalt arie eclesial a
rmas, chiar i în opinia celor mai zeloi dintre latini, un fapt deosebit de rar, o
concesie cu totul special, a crei autorizare, pentru membrii Bisericii latine, i-a
revenit permanent i în exclusivitate pontifului.
Demersurile lui Capestrano pe lâng pap i cardinalul Firmanus pentru
ca vldica s fie repus în drepturile sale episcopale, pe care nu le contest din
perspectiva sacramental, ci canonic, demonstreaz, fr echivoc, faptul c
intenia sa, în momentul botezului acestuia „cu formul latin”, nu era aceea de a
220
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei i rii Româneti, Bucureti,
1929, IX, p. 272: „[…] quos olim ab errore Graecorum Beatus Joannes Capistranus ad fidem
reduxerat catholicam”.
produce o trecere a episcopului la ritul latin. Contradicia dintre interpretarea

dat de istoriografia modern aciunii lui Capestrano din Transilvania i Banat i
maniera franciscanilor observani de a se raporta la „unirea bisericilor”, impune,
în opinia noastr, necesitatea unei diferite abordri a evenimentelor, citite în
lumina concepiei teologice a epocii i a dreptului canonic medieval,
fundamentale pentru interpretarea corect a evenimentelor. Se delineaz, aadar,
ipoteza c, prin botezul „cu formul latin” franciscanii nu ar fi îneles nimic
altceva decât o form de „conversiune la unire”, un act vizibil prin care vldica
Ioan de Caffa, ca i muli ali contemporani ai si de rit rsritean, erau
confirmai în unirea cu urmaul lui Petru, capul vizibil al trupului mistic al
Mântuitorului. Ceea ce nu coincidea, în nici un caz, cu trecerea la ritul Bisericii
apusene. Observaia merit s fie reinut mai ales deoarece trecerea printr-un
nou botez nu s-a limitat exclusiv la situaia singular a vldicii, ci a fost
solicitat i aplicat mai ales de ctre franciscani (dar i de dominicani) în cazul
conversiunilor unui important numr de „schismatici” convertii la unitate cu
Biserica roman221. Interesant este i faptul c, dei într-o form oarecum
ambigu, istoriografia de secol XVI-XVII, pstreaz memoria acestor
„conversiuni la unitatea bisericii”, realizate prin botez.
Biografii222 lui Ioan de Capestrano, referindu-se la poziia sa în aceast
problem, afirm c „insista pe lâng confrai ca în cazul noilor convertii
provenii dintre eretici sau schismatici, s se fac întotdeauna confirmarea prin
botez” [tr.n.]. Fapt nu tocmai uor, întrucât, precum în cazul comunitii
românilor haegani reprezentai de protopopul Petru, credincioii de rit rsritean
se opuneau cu trie botezului cu formul latin, interpretându-l drept o ofens
grav adus caracterului cretin al propriei tradiii eclesiale. Pe drept cuvânt,
întrucât, imediat dup conciliul de unire de la Florena, membrii comunitii
eclesiale de rit rsritean protestaser direct la curie împotriva perpeturii acestei
forme de vexaiune, caracteristic în special secolului precedent i spaiului
Europei rsritene223. La 15 decembrie 1439, la scurt vreme dup unirea
221
Wadding, Annales, XII doc. 341 (Tagliacozzo, Historiam longam), p. 395-396: „[...] contulit se
ad partes Transilvanas, ad Valachos, Russianos (sic!) Schismaticos et Patarenos, ex quibusper
spatium trium mensium undecim millia sua praedicatione, suscepto baptismo, ad unitatem et
obedientiam sacrosanctae Romanae Ecclesiae reducta sunt”.
222
Hofer (Giovanni da Capestrano, p. 643) afirm: “nel riamettere gli scismatici alla Chiesa
insisteva sulla reiterazione del Battesimo”. Informaia e reluat în ediia biografiei semnate de
Cristoforo da Varese (Vita, p. 501, n. 42).
223
În special, sub domnia lui Ludovic I de Anjou (1326-1382), cretinii de rit rsritean din
Ungaria i Uniunea polono-lituan fuseser supui unor repetate valuri de vexaiuni din partea
puterii politice pentru a se supune botezului cu formul latin, la propunerea misionarilor din
ordinele mendicante.
armenilor, papa Eugeniu al IV-lea lua msuri împotriva episcopului latin de

Caffa, care, ignorând unirea cretinilor „cuiuscumque nationis et ritus sit, sive
Graecum, sive Sclavum, aut Armenum aut alium quemcumque” cu biserica
Romei, continua s permit clerului din dieceza sa practicarea acestei forme de
conversiune, printr-un nou botez, “cu formul latin”224, fapt ce demonstra, în
opinia pontifului, necunoaterea codului canonic i ignoran profund fa de
taina i instituia sacr a botezului225. Enciclica cardinalului Isidor i privilegiul
lui Vladislav al III-lea extindeau, implicit, valoarea prevederilor pontificale la
întreg spaiul de contact dintre cele dou arii eclesiale din Regatul ungar i
Uniunea polono-lituan.
Problema are profunde implicaii la nivel canonic. Codul canonic latin, ca
i cel rsritean, interzicea cu strictee rebotezarea (anabaptisma), „poarta vieii
duhovniceti (vitae spiritualis janua)”, putând fi trecut o singur data în via.
Conform crezului teologilor latini, botezul conforma sufletul, atribuindu-i un
caracter permanent. Conversiunea „schismaticilor” la biserica universal prin
botez nu putea avea loc decât în condiiile contestrii valabilitii precedentului
botez, eventual a existenei unor dubii cu privire la efectiva înfptuire a tainei
sfinte sau referitor la corectitudinea actului baptismal. Imensul efort diplomatic
fcut de Sfântul Scaun, la începutul secolului al XV-lea pentru a restabili
unitatea cu bisericile rsritene, a prilejuit întâlnirea cu tradiii eclesiale profund
diferite de cea apusean, în care funcionau, adesea, alte formule baptismale,
derivate din tradiia apostolic primar sau din devenirea lor istoric.
Botezul „cu formula greac”, la pasiv, prin imersiune i prin rostirea
cuvintelor „Baptizetur (manibus meis) talis servus Christi in nomine Patris, et
Filii, et Spiritus Sancti” era recunoscut pe deplin egal cu cel latin de ctre pap
înc din 1418, când Martin al V-lea, aflat la Konstanz, stabilea condiiile
necesare cstoriilor mixte. Papa asuma o poziie de for într-o polemic
teologic izbucnit cu mare intensitate deja din anii pontificatului lui Grigore al
224
Cfr. bula lui Eugeniu al IV-lea din 15 dec. 1439, prin care se condamna rebotezarea
(anabaptisma) membrilor bisericilor orientale în Rynaldus, IX, ad a. 1439, p. 300-1: “nullus
sacerdos de caetero sub excomunicationis, quas ipso facto incurrat, et aliarum Ecclesiae
censurarum poenis audeat vel praesumat aliquem, cuiuscumque nationis et ritus sit, sive
Graecum, sive Sclavum, aut Armenum aut alium quemcumque, qui semel rite fuerit baptizatur,
aliqua ratione vel causa iterum baptizare”.
225
Ibid.: “tantam habere sacrarum istitutionum ignorationem”. Chiar i înaintea unirii florentine,
Martin al V-lea intervenea împotriva acelor membrii ai comunitii sale eclesiale care, dispreiund
taina botezului cretinilor de rit rsritean, permiteau vânzarea de cretini czui în robie ctre
turci, “juxta Graecorum ritum baptizatorum personas utriusque sexus, quod Saraceni et infideles
ipsas personas sic venditas fidem catholicam, proh dolor! abnegare compellunt”. Rynaldus, IX, ad
a. 1425, p. 28-29.
IX-lea, când formula baptismal pasiv, specific Bisericii rsritene, fusese

iniial declarat nul, pentru a fi, mai apoi, readmis226. Ca urmare a poziiei
asumate de Martin al V-lea cu trei decenii înainte, în negocierile de la Ferrara i
Florena nu s-a considerat necesar reluarea chestiunii formulei baptismale
pasive din Biserica rsritean, recunoscut la aceast dat ca fiind pe deplin
valid.
Situaia e complet rsturnat în cazul unirilor succesive cu biserica
Romei, derulate neîntrerupt pân în 1445. În cazul Bisericii armene, decretul de
unire din 22 noiembrie 1439 dedic un amplu spaiu problemei, trecând în
revist formulele prin care taina botezului se înfptuiete cu adevrat227.
Insistena asupra acestei prime taine a bisericii e justificat prin argumentul c
doar prin botez se devine mdular al lui Hristos i parte a trupului bisericii228.
Numitor comun al tuturor formulelor baptismale acceptate drept valide în
biseric este invocarea Sfintei Treimi, „ex qua baptismus virtutem habet”. Orice
alt variant de formul baptismal trebuie evitat, cci e în joc apartenena
credinciosului la biseric i, implicit, mântuirea sa. Decretul Conciliului
florentin pentru unirea armenilor i cele referitoare la unirile succesive conin
permanent referiri la botezul în numele Sfintei Treimi, semn c în bisericile care
prin aceste acte intrau în comuniune cu Roma funcionau înc formule
baptismale diferite. O astfel de formul, inspirat de Faptele Apostolilor (19:3-
5), presupunea botezul în numele Mântuitorului i nu prin ap, ci prin aezarea
mâinilor celebrantului pe cretetul botezatului (botezul mâinilor). În alte tradiii
eclesiale, pe care le vom analiza în continuare, pare s se fi practicat chiar un
botez în numele sfântului al crui nume urma s-l poarte botezatul, dar aceste
situaii limit nu mai puteau fi considerate canonice conform dogmelor bisericii
în secolul al XV-lea.
226
Aplicarea hotrârii lui Grigore al IX-lea (1231), care pretindea nulitatea botezului “cu formula
grecilor” i necesitatea unui nou botez, era suspendat la scurt vreme dup publicare prin
emanarea unui patent de toleran (dar nu i de legitimitate). Les regestes de Grégoire IX, t. I, ed.
L. Auvray, Paris 1896, n. 797, col. 498; Cfr. C. Giannelli, Un documento sconosciuto della
polemica tra Greci e Latini intorno alla formula battesimale, în Orientalia Christiana Periodica,
10 (1944), p. 158 - 161.
227
Pe lâng formula latin (“Ego te baptizo in nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti”), i cea
greco-slavon, alte dou variante sunt recunoscute ca fiind valabile: “Baptizatur manibus meis
talis servus Christi in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti”, respectiv “Baptizatur manibus
meis talis in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti”. Rynaldus, ad a. 1439, IX, 297.
228
“Primum omnium sacramentorum locum tenet sanctum baptisma, quod vitae spiritualis janua
est, per ipsum enim membra Christi, ac de corpore efficimur Ecclesiae, et cum per primum
hominem mors introierit in universos, nisi ex aqua et Spiritu renascamur, non possumus (ut inquit
Veritas) in regnum coelorum introire”. Ibid., par. 1.
Decretul de unire al armenilor afirm, îns, fr tgad c forma pe care o

practic Biserica roman, mater et magistra a celorlalte biserici, este cea mai
corect, chiar dac celelalte biserici se raporteaz la formula trinitar canonic.
Posibilitatea înfptuirii tainei prin celelalte formule este doar o concesie, o
recunoatere a tradiiei istorice diferite a celorlalte biserici, dar nu poate, în nici
un caz, implica dimensiunea dogmatic. Aceast superioritate a tradiiei romane
presupune implicit c utilizarea formulei baptismale latine, chiar i într-o
biseric de tradiie i rit diferite, nu echivaleaz, aadar, cu latinizarea ritului
neofitului, ci reflect faptul c s-a adoptat formula „potior, praestantior, tutior,
melior, securior” dac e s relum expresia papei Nicolae al V-lea din scrisoarea
ctre Ioan al VIII-lea Paleologul (datat 6 septembrie 1448)229.
Poziia lui Ioan de Capestrano în aceast problem trebuie pus în
legtur cu rolul asumat de Ordinul minorit în negocierile i decretul de unire cu
armenii i cu celelalte biserici rsritene minore. O analiz mai atent a
mrturiilor epistolare referitoare la modul în care s-a procedat în cazul lui Ioan
de Caffa demonstreaz c formula baptismal utilizat în cadrul ceremoniei
publice desfurate la Buda în primvara anului 1456 nu era pur i simplu
formula latin (secundum formam Evangelii, dup cum afirm documentul)230, ci
formula condiional, practicat în cazul existenei unor dubii legate de
corectitudinea administrrii tainei baptismale precedente. Existena unei formule
de botez condiionale, utilizat în cazurile când circumstanele nu permiteau
stabilirea condiiei de botezat, deci a statutului de membru al bisericii a unui
individ, este comun întregii biserici, funcioneaz din timpuri imemoriale i
continu s existe chiar i în zilele noastre.
În dreptul canonic medieval formula condiional “si baptizatus es, non te
rebaptizo; sed si nondum baptizatus es, ego te baptizo in nomine Patris et Filii
et Spiritus Sancti” ptrunde, într-o form stabil doar spre sfâritul secolului al
XIII-lea. De relevat faptul c botezul condiional este menionat în capitolul
referitor la botez (cap. 89) în decretele sinodului provincial de la Buda din 1279,
precizia legatului pontifical Filip de Fermo asupra formulei baptismale complete
(în numele Sfintei Treimi) fiind un important semnal cu privire la existena unor
tradiii canonice diferite sau a unor probabile nereguli. Exegetul român al
sinodului, erban Turcu, sublinieaz importana excepional a sacramentului
baptismal în regatele Poloniei i Ungariei unde actul marcheaz nu numai
229
Bullarium diplomatum, nr. 100.
230
Wadding, Annales, XII, doc. 318, p. 367-368: „[...] et an secundum formam evangelii
baptizatus fueras vehementer suspicatus, te, in forma iuris ab eo baptizatum, ad nos et ad eadem
sedem remiserit [...]”.
apartenena unui individ la comunitatea eclesial, ci i includerea sa în

comunitatea civil231. Textul decretului sinodal, redactat sub atenta observaie a
episcopului de Fermo, se refer, îns, în exclusivitate la botezul copiilor, nu i la
cel al adulilor, fapt ce demonstreaz limitele interveniei pontificale la aceast
dat232.
Extinderea utilizrii formulei în cazul neofiilor provenii din Biserica
rsritean dateaz îns din jumtatea a doua a secolului al XIV-lea. Mai
specific, Ordinului minorit i se acorda privilegiul utilizrii formulei în teritoriile
de misiune, printr-o bul din 12 martie 1370233. Este de remarcat faptul c aria
eclesial în care privilegiul se aplic cuprinde întreg teritoriul locuit de români.
Dar, mai semnificativ de relevat este faptul c bula pontifical este rezultatul
unei specifice solicitri a frailor minorii misionari în aceast vast arie
teritorial, care raporteaz la curie c, în cursul misiunii, se întâlnesc adesea cu
preoi a cror apartenen la biseric este contestat i crora nu li se recunoate
statutul234. Tocmai pentru a se evita acest magnum scandalum inter populares,
Ordinul minorit este însrcinat cu „îndreptarea acestor nereguli”, procedând la
botezul sub condicione i chiar la noi hirotonisiri, cu acelai caracter condiional,
în cazul preoilor. Chiar mai mult, conform bulei pontificale, aceste prevederi
pot fi aplicate chiar i în cazul unor prelai i episcopi235.
Bula lui Grigore al XI-lea, cu predilecia ei marcat pentru Ordinul
minorit, constituie punctul culminant al unui parcurs care vede implicat în
aciunea misionar i cellalt mare ordin mendicant al vremii, cel dominican. La
începuturile secolului al XIV-lea, dominicanii din Crimeea îi solicitau clarificri
papei Ioan al XII-lea cu privire la modul de utilizare a formulei baptismale sub
condicione, semn c ea era înc o noutate chiar i pentru membri ordinului din
231
erban Turcu, Sinodul de la Buda (1279), Cluj-Napoca, 2001, p. 62.
232
“Si vero dubium fuerit sub qua forma puer baptizatus fuerit, tunc sacerdos omnia faciat et
immergens dicat: Si non es baptizatus [...]”. Ibid., cap. 89, p. 200-201.
233
Eubel, Bull. Franc., VI, n. 1080: “Dilectis filiis fratribus de ordine fratrum Minorum in terris
Saracenorum, Paganorum, Graecorum, Bulgarorum, Cumanorum, Yberorum, Alanorum,
Gazarorum, Gothorum, Scytharum, Ruthenorum, Iacobitarum, Nubianorum, Nestorianorum,
Georgianorum, Armenorum, Indorum, Mochitorum, aliarumque non credentium nationum
Orientis et Aquilonis seu quarumcunque aliarum partium constitutis et ad ea proficiscientibus”.
234
Ibid.: “quae ut praesbyteri divina celebrarunt officia et pro talibus reputantur, frequenter
dubitari contingit, an iuxta formam ecclesiae baptizati fuerunt vel non, et an ordines rite
receperint, in quibus ut praemittitur ministrarunt; quodque, si in ordinandis ipsis de novo
interstitia temporum servarentur, magnum scandalum inter populares, qui ab eisdem audierunt
divina et sunt etiam eisdem confessi, posset verisimiliter generari”.
235
Bula conine i formula pentru ordonarea sacerdotal i chiar episcopal, în anumite cazuri, a
acestor presbyteri: “Si ordinatus es rite, non te reordino; sed si nondum ordinatus es, te ordino ad
sacros ordines antedictos, servata alia forma et materia ac solemnitate debita in praemissis”.
ariile de misiune236. Scderea avântului misionar al Ordinului predicatorilor i

concentrarea ariei lor de interes la Orientul Mijlociu i, în special, la Biserica
armean, au permis înlocuirea lor în Europa rsritean cu misionari provenii
din rândurile minoriilor, astfel c, spre sfâritul secolului al XIV-lea,
franciscanii par a fi cei mai interesai de pstrarea privilegiului. Etapele genezei
efective a privilegiului este greu de stabilit. Terminus post quem pentru regiunea
Dunrii de Jos i a Balcanilor este momentul naterii Vicariatului franciscan
bosniac (circa 1340). Textul din 1370, cu caracterul su elaborat, sugereaz c
ne aflm în faa unei sistematizri normative cu privire la o practic deja
existent, intervenia fiind necesar tocmai datorit dificultii de a o pune în
aplicare. Deja în deceniul precedent sunt atestate numeroase conversiuni printr-
un nou botez al preoilor i populaiei româneti i slave din Ungaria, în strâns
legtur cu politica angevinilor de instituire a unui control spiritual asupra
multietnicului corp politic din regat237.
Bula papal din 1370 constituie, îns, fundamentul canonic pentru
implicarea minoriilor în proiectul de readucere sub obedien a “schismaticilor”
lansat de Ludovic I de Anjou, rege al Ungariei (1342-1382) i al Poloniei (din
1370). Este, probabil, unul dintre cele mai ambiioase proiecte de dominaie
spiritual i politic a vastului teritoriu cuprins între Marea Adriatic, Nordul
Mrii Negre i Marea Baltic, elaborat în cursul Evului Mediu. În mod mai
specific, casa de Anjou era interesat de consolidarea dominaiei politice asupra
Balcanilor, punte între regatul de Neapole i cel ungar, dar i singura zon
continental pe frontiera rsritean a Cretintii latine care înc scpa
controlului alianei dintre pap i angevini, mai ales dup obinerea coroanei
polone. Instrumentul predilect al conversiunii acelor „infideles” balcanici, fie ei
din rândurile „schismaticilor” rsriteni, fie membrii ai Bisericii bosniece,
rmânea cruciada. Fundamentul su canonic consta tocmai în extinderea ariei
sale de aplicare la întreg spectrul de „infidelitates” prezente în societatea
cretin, de la erezia propriu-zis, de natur dogmatic, trecând prin aa-zisele
erezii împotriva obedienei, pân la rebeliunea împotriva ordinii politice238.
În elaborarea acestor baze dogmatice, un rol extrem de important le
revine curentelor de reînnoire a mesajului cretin, înfloritoare în Italia central i
236
Codex Iuris Canonici Orientalis, vol. VII, 2, no. 139-140 (22 mai 1333); cfr. Delacroix-
Besnier, Les Dominicains, p. 147-8.
237
La 1366 este deja amintit o ampl aciune de conversiune în mas a populaiei i preoilor de
rit rsritean din Ungaria, încheiat, dac e s dm crezare documentelor, cu un amplu succes. Cfr.
F. Knauz et alii (ed.), Monumenta ecclesiae Strigoniensis, Esztergom, vol. III (1924, ed. L.
Dedek), p. 644; Fejér (ed.), Codex, IX/3, p. 543.
238
Housley, The Italian Crusades, passim.
meridional dup ciuma neagr din 1348. În special „spiritualii” franciscani sunt
cei care, prin rolurile importante ocupate la curile angevine din Neapole239 sau
din Ungaria240, reuesc s favorizeze expansiunea ordinului ctre Rsrit i s-l
implice în proiectele de cucerire ale regelui ungar241. Alturi de aceste officia,
instrumentul spiritual predilect pentru transformarea societii cretine la
dispoziia minoriilor, continu s rmân predicaia242. Sunt importante i noile
devoiuni, de la cea euharistic la ‚noile culte’, printre care, poate cel mai
ilustrativ, este cel pentru Maria Magdalena, protectoare a Casei de Anjou i, în
acelai timp, sfânt invocat cu fervoare de spiritualii franciscani243, al crui cult
este promovat cu asiduitate pentru mesajul su puternic de pocin-conversiune.
Blasius de Zalka (Szalkai), vicar al observanilor bosnieci în intervalul
cronologic 1420-1425, afirm în cronica sa244 c în jumtatea a doua a secolului
precedent numrul franciscanilor italieni activi în Bosnia a fi fost foarte ridicat,
aceti viri docti asigurând cadrele de conducere ale vicariatului. Vicarul
franciscan susine c unul dintre aceti franciscani din prima generaie
observant, reîntors în Italia dup moartea regelui Ludovic (†1382), ar fi fost
printele spiritual al lui Bernardino da Siena. Este relevant faptul c la nivelul
contiinei colective a frailor din Vicariatul bosniac era bine întiprit amintirea
aportului dat de micarea observant la constituirea vicariatului i la perpetuarea
cadrelor spirituale specifice lumii italiene i franceze. Mai informat decât
confraii si din Ungaria, Ioan de Capestrano, el însui autor al unei biografii a
lui Bernardino, îl identific pe acest personaj cu fra’ Giovanni Ristori, despre
care afirm c „per 30 nempe annos vel circiter in Bosna contra haereticos
239
Ronald Musto, Queen Sancia of Naples (1286-1345) and the Spiritual Franciscans in Women
of the Medieval World: Essays in Honor of John H. Mundy, ed. J. Kirshner - S. F. Wemple,
Oxford, 1985, p. 179-214.
240
Tutorele lui Ludovic I de Anjou este tocmai un franciscan, fratele Dionysius (Dèjö), din ramura
principal a influentei familii baronale Lackfi. Moare în 1355, pe când se afla în fruntea
arhiepiscopiei de Kalocsa. Nepotul su, Nicolaus, avea s piar împreun cu armata pe care o
conducea în expediia împotriva rii Româneti din 1368, covârit de „numrul mare de români
ce au tbrât asupra sa, coborând din pduri i muni” [tr. n.]. Thuróczy, p. 181; Cfr. Pál Engel,
The Realm of St. Stephen. A History of Medieval Hungary, London-New York, 2001, p. 165 - 182.
241
R. Paciocco, Angioini e “Spirituali”. I differenti piani cronologici e tematici di un problema, în
L’État angevin, p. 253-287.
242
Jean-Paul Boyer, Prédication et État napolitain dans la première moitié du XIVe siècle, în État
angevin, p. 127-157.
243
K. L. Jansen, The Making of the Magdalen. Preaching and popular devotion in the Later
Middle Ages, Princeton, 2000, în spec. p. 307-332; de asemenea, cfr. G. Klaniczay, Vinum vetus in
utres novos. Conclusioni sull’edizione CD del Leggendario ungherese angioino, in L’Etat
Angevin, p. 304.
244
Blasius de Zalka, Chronica fratrum, p. 236-237.
decertavit, innumerabiles fere illis in populis baptizavit et multos haereticis ad

veram et catholicam Christi fidem reduxit continua firmitate”245.
Îns cazul cel mai elocvent al colaborrii dintre regii angevini i
franciscanii din Regatul ungar este cel al minoritului Bartolomeu de Alverna, cel
de-al aptelea vicar al Bosniei între anii 1367-1407, „vir optimus, mitis et
placidus, fervidus tamen zelator honoris divini et franciscani”246. Acestui zelos
franciscan, provenit din conventul toscan de la Verna, unul dintre primele centre
ale observanei din Peninsul, i se datoreaz, probabil, i sistematizarea
privilegiilor franciscanilor din bula pontifical obinut în 1370. Înclin în
favoarea acestei ipoteze implicarea sa în constituirea cadrului legal pentru
cellalt vicariat privilegiat al ordinului, cel al rii Sfinte, ale crui statute le-a
redactat începând cu anul 1376247. Tradiia franciscan succesiv va reine
tocmai caracterul privilegiat al celor dou construcii juridice paralele,
identificându-le drept privilegium Terrae Sanctae, respectiv privilegium Bosnae.
O ulterioar mrturie const în raporturile sale directe cu mediile curiei romane:
din perioada activitii misionare în Balcani i Ungaria dateaz un text adresat
curiei referitor la o serie de dubia de natur canonic întâlnite în vicariatul
Bosniei248, o list de erori ale aderenilor la Biserica bosniac249 i un scurt tratat
dogmatic referitor la purcederea Sf. Duh de la Tatl i Fiul250: primele dou texte
sunt destinate structurii medievale de control a ortodoxiei.
De deosebit interes pentru problema conversiunii prin botez a românilor
i slavilor sunt i alte dou scrieri: un Errores schismaticorum orientalium i o
Epistula fratribus Vicariae Bosniae. Cel de-al doilea text, destinat confrailor din
Vicariatul bosniac, un gen de testament spiritual, în care recomand convertirea
„schismaticilor” i „ereticilor” din aria de competen a vicariatului prin recursul
245
Iohannes de Capistrano, Vita Bernardini, în Opera omnia S. Bernardini Senesis Ordinis
seraphici, ed. I. De La Haye, vol. I, Paris 1635, p. 27-40; loc. cit. p. 33, col. 1.
246
Wadding, Annales, ad an. 1376, n. 14.
247
Capitlul general al ordinului inut la Aquilea în 1376 îl însrcina cu redactarea unor statute ale
Vicariatului rii Sfinte, care aveau s fie pe deplin ratificate doar în 1414, dat la care Observana
regular se instala la conducerea acestei structuri. “Statuta pro reformandis locis Terrae Sanctae”
în G. Golubovich, Bibliotheca Bio-Bibliografica della Terra Santa e dell’Oriente
Francescano, Quaracchi, 1927, vol. V (Annali di Terra Santa dal 1346 al 1400), p. 217-19; Cfr.
Sbaralea, Supplementum (ed. Rome, 1906), 117; Bullarium Franciscanum, VII, no. 405; B. Sderci,
Fra Bartolomeo della Verna e le Missioni Balkaniche, în La Verna, 11 (1913), p. 173-188.
248
“Dubia 23 de disciplina ecclesiastica in Bosna”, editate de A. Theiner (Vetera monumenta
Slavorum meridionalium, vol. II, Zagreb 1875, 327-9), emendate de D. Kniewald (Vjerdostojnost
latinskih izvora o bosanskim krstjanima, Zagreb 1949, p. 46-53).
249
“Errores haereticorum Bosnensium” (în D. Kniewald, Vjerdostojnost latinskih, p. 58-9). Cfr.
Šaniek, Les «chrétiens», p. 140-142.
250
“Septem suppositiones et rationes de processione Spiritus Sancti ex Patre Filioque” (Dionysius
Lasic, Fr. Bartolomei de Alverna scripta inedita, în Arch. Franc. Hist., 55 (1962), p. 63-65).
la braul secular. Finalitatea acestor aciuni rezulta, în opinia, dubl: obinerea

conversiunii acestor „infideles”251 i distrugerea oricrei forme de concurene
exercitate de clerul i clugrii de rit rsritean. Importana acestei surse de
informaii cu privire la situaia românilor din interiorul i din jurul granielor
Regatului ungar din vremea încheierii procesului de genez statal a rii
Româneti i Moldovei a fost sesizat de istoricul erban Papacostea252 i amplu
tratat din perspectivele sale politice, sociale i confesionale253 de Ioan-Aurel
Pop, fiind subliniate aspectele legate de solidaritatea etnic dintre românii
transilvneni i cei din cele dou ri extracarpatice, pe care textul le pune cu
prisosin în lumin254. E de relevat faptul c Bartolomeu de Alverna se
dovedete un excelent cunosctor al realitilor regiunii i un devotat susintor
al programului politic al angevinilor. Apare pentru prima dat formulat clar în
contextul Regatului ungar ideea c aceast conversiune a românilor i slavilor va
avea ca beneficiu nu doar mântuirea sufletelor (spiritualis fructus), ci i întrirea
autoritii regale i feudale (temporalis commodus). De fapt, atât vicarul, cât i
regele Ludovic I, nu fceau altceva decât s importe scheme de conversiune
religioas i control politic aplicate cu succes, deja de mai bine de un secol, în
regatul de Neapole255.
În ceea ce ne privete, dincolo de motivaiile politice i de aspectul
extrem de important al solidaritii etnice, textul are meritul de a traduce într-un
mod explicit poziia Ordinului franciscan în legtur cu necesitatea conversiunii
prin botez a românilor i slavilor aflai în interiorul sau în imediata vecintate a
granielor regatului. Autorul afirm c atât clerul cât i clugrii de rit rsritean
sunt „fali”, „îndrtnici” i „îneltori”, întrucât nu sunt „bine consacrai”, iar în
„secta” lor nu exist nici o posibilitate de mântuire. Acest lucru s-ar datora
faptului c “propter rusticitatem perdiderunt omnem ritum ecclesiasticum et
formas sacramentorum”256, adic unor considerente atât formale, cât i de
esen, care fac ca „populus ille in hac secta salvari non possit, maxime qui
credunt suam sectam meliorem nostra”. Afirm, de asemenea, c acetia nu ar fi
botezai de biseric, ci doar ar afirma sau crede c sunt257, întrucât nu exist
251
“Epistula fratribus Vicariae Bosniae” (Ibid., p. 68-69).
252
. Papacostea, La fondation de la Valachie et de la Moldavie et les roumains de Transylvanie:
un nuvelle source, în Revue Roumaine d’Histoire, 17, 3 (1978), p. 389-407.
253
Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988, p. 90-96.
254
Ioan-Aurel Pop, Naiunea român medieval. Solidariti etnice româneti în secolele XIII-
XVI, Bucureti,1998, p. 87-91.
255
Housley, The Italian Crusades, p. 30-34 i passim.
256
Lasi, Fr. Bartolomei, p. 71.
257
„Nec Ecclesia baptizati [sunt]. Et adhuc, [si] essent, vel feruntur, baptizatos se [esse]
crederent” (Ibid., p. 72).
mântuire în afara bisericii258, aducând ca argument hotrârile unor ipotetice

concilii i dou citate din pseudo-Augustin (Fulgentius Ruspensis)259. Sunt
argumente destinate unui public de formaie teologic, din interiorul ordinului,
pe care autorul încearc s-l conving, tocmai fiindc, am fi tentai s credem,
nu împrtete opiniile sale. Însui vicarul franciscan este cel care ne dezvluie
poziia advers a unora dintre confrai, care recunosc validitatea botezului cu
formul greac i declar confirmarea260 suficient pentru trecerea la ritul latin.
Rspunsul autorului la aceast obiecie, probabil realmente ridicat de
unii dintre confrai, este clarificator pentru poziia oficial a vicariatului: în ceea
ce îi privete pe cei botezai cu formula greac, acetia nu trebuie în nici un caz
botezai din nou. i argumentaia continu: „îns am descoperit cu certitudine
dup multe verificri i pe multe ci, c aceti preoi ai slavilor datorit
necunoaterii i netiinei de carte (rusticitas), nu pstreaz forma
corespunztoare i sigur [a botezului], iar cea pe care o cunosc nu o aplic cum
se cuvine. Tocmai anul trecut, când regele a botezat 400.000261 [de suflete], între
cei patru sute de preoi schismatici nu a fost gsit nici unul care s pstreze
forma [cuvenit]” [tr. n.]262. Ne-am afla, aadar, în faa unui viciu esenial în
maniera de a boteza a clerului de limb i tradiie slavon, sancionat, conform
spuselor autorului, chiar i de Biserica greac din Constantinopol. Aceleai
critici la adresa clerului local ar fi fost ridicate i în timpul vizitei lui Ioan al V-
258
Ibid., p.73: „nullus extra Ecclesiam unitatem salvari potest”.
259
„Sic sacra concilia saepe damnaverunt omnem haereticum et schismaticum aliter
dogmatizantem, quam sacrosancta Ecclesia deffinivit. Unde dudum Ecclesia Graecos et Bulgaros
et Rascianos tamquam haereticos damnavit. Hanc sententiam confirmat Augustinus in libro De
fide ad Petrum (Fulgentius Ruspensis, De fide ad Petrum 37, PL 40, 776), dicens: „Firmissime
tene et nullatenus dubites omnem, extra Ecclesiam baptizatum, participem fieri non posse aeternae
vitae, si antem finem vitae suae huius, catholicae non fuerit redditus atque incorporatus
Ecclesiae” (Ibid., p. 72).
260
Lasi, Fr. Bartolomei, p. 74: „Sed quae ratio [est], ut baptizetur iam baptizati christiani,
praesertim cum per doctores non impugnetur forma Graecorum, in qua isti sunt baptizati, vel
firmiter credunt se baptizatos, quod sufficit ad salutem. Sufficere debet,[ut] per manuum
impositionem reconcilientur, sicut fit de Graecis”.
261
Cifra pretins e reluat de Bonifaciu al IX-lea cu un indicativ „circiter” în epistola sa Ex
iniunctis nobis (7 martie 1402), adresat vicarului (ASV, Reg. Lateranensis vol. 104, f. 101r-v; ed.
în Mon. Vat. Hungariae, Budapest, 1889, ser. I, vol. IV, 418-419). Pe de alt parte, paralelismul
dintre 400 de preoi - 400 de mii de credincioi las s se întrevad faptul c operaiunea de
conversiune a implicat întregi comuniti, în frunte cu preoii lor. Raportul de 1 preot la 1000 de
credincioi nu poate fi, îns, corect.
262
Lasi, Fr. Bartolomei, p. 74-75:„Ad hoc dicendum, quod, si formam istam Graecorum
servarent, scilicet: „Baptizetur servus Christi in nomine” etc., numquam aliquem baptizaremus.
Sed pro certo repperimus per multas examinationes et vias, quod isti sacerdotes Sclavorum
propter ignorantiam et rusticitatem multam nullam debitam formam et certam servant, et illa
quam sciunt non applicant ad materiam. Immo altero anno, quando rex ccccta milia baptizavit
inter quadringentos sacerdotes schismaticos non fuerunt inventi, [qui] formam servarent”.
lea Paleologul (1341-1392) din 1365, dar sunt reluate de clugri de rit
rsritean venii din prile Greciei, care ar fi afirmat c, în acest caz, e corect i
justificat botezul cu formul condiional263. Se pare c aceti clugri,
provenind de la muntele Athos, întâlnii de franciscani în apropierea conventului
de la „Ceni” (Cheri, probabil, identificabil cu localitatea bnean Sacou
Turcesc) desfoar apostolat în regiune, cei „bine” botezai de ei, dei puini ca
numr, urmând s fie respectai, dei, afirm autorul, mijloacele aflate la
dispoziia confrailor pentru a-i distinge de ceilali cretini solo nomine sunt
aproape inexistente, fapt ce las deschis perspectiva abuzului.
Mai explicit cu privire la botezul practicat în biserica slavilor i a
românilor rmâne, îns, o alt scriere a lui Bartolomeu de Alverna, destinat
curiei pontificale, o list de „erori a schismaticilor i ereticilor sârbi, bulgari i
români”, ce dateaz din intervalul 1378 i 1382264. Ca tipologie a sursei, ne
aflm în faa unui instrument predilect al inchiziiei medievale, mult mai explicit
decât tratatul (dialogus), destinat instruirii clerului ce intr în contact cu
„ereticii” i mai apropiat de realitate, întrucât rezultat al muncii pe teren a
misionarului, lipsit de filtrul apologetic al argumentaiei specifice genului
tratatului.
Editorul su modern, D. Lasi, a intitulat-o Errores schismaticorum
orientalium. De fapt, textul se rezum la denunarea, din perspectiva teologiei
apusene, a „erorilor” sârbilor, bulgarilor i românilor, adic a acelor puncte în
care credina lor difer de cea a grecilor, indicând, pentru fiecare dintre aceste
popoare, particularitile credinei lor. Punctul al patrulea al acestei liste este
dedicat tocmai problemei botezului. Autorul susine c acetia, „ad tantam
dementiam et ignorantiam devenerunt, quod formam et modum baptizandi
perdiderunt”265, unii datorit îndrtniciei i convieuirii cu paulicienii de
Vlachia i cu ereticii din Bosnia266, dar alii „întrucât nu sunt inui drept pstori
263
Ibid., p. 75: «Insuper pridie in Ceni coram fratribus nostris dixerunt calogeri, venientes de
confinibus Greciae, contra istos sacerdotes: “Isti non sunt sacerdotes, sed canes; nec vere
baptizant. Propterea non eos baptizemus sub conditione, quia non dicitur iteratum, quod ignoratur
esse factum”».
264
În lipsa unor elemente mai precise, datarea se face în baza unor argumente interne, intervalul
1378 – 1382, rezultând din suprapunerea domniei lui Ludovic I al Ungariei cu pontificatul lui
Urban al VI-lea, la care textul face referin.
265
Lasi, Fr. Bartolomei, p. 66.
266
Între cele 23 de dubia ecclesiastica relevate de Bartolomeu de Alverna, punctele 11-12 relev
faptul c bosniecii, conformându-se crezului catar pe care îl împrtesc, refuz botezul apei,
iuxta divinum praeceptum et in forma ecclesiae. Cfr. Kniewald, Vjerdostojnost, p. 160-163.
Šaniek, Les «chrétiens», p. 142, n. 42.
de ctre episcopii prepui lor, romani sau unguri” [tr. n.]267, adic datorit
faptului c triesc în mijlocul poporului, adoptând aceeai rusticitas ce îl
caracterizeaz. Fiecare dintre aceti preoi, afirm autorul, utilizeaz formula ce i
se pare mai potrivit. La turnarea apei pe cretetul botezatului, unii pronun
„Beati quorum”, alii „Asperges me”, iar alii „Quotquot baptizatis estis,
Christum induistis” sau Aleluia, de trei ori, sau, chiar mai grav, boteaz în
numele sfinilor: „Baptizatur servus Dei nomine sancti Petri vel Demetrii”, dup
cum doresc s se numeasc botezatul. „Iar dintre douzeci [de preoi], cu greu ai
putea gsi doi de acord asupra botezului” [tr. n.], conchide autorul pe un ton
aproape pamfletar. Ne aflm în faa argumentului ultim în contestarea dintr-o
perspectiv canonic a validitii caracterului cretin al bisericilor sârbilor,
românilor i bulgarilor, justificând, astfel, degradarea lor la o categorie de
cretini solo nomine, cu inevitabile implicaii nefaste în plan politic i social.
Dup cum o relev i textul, o mare parte din vin pentru aceast situaie
canonic confuz este de pus pe seama lipsei pregtirii canonice a preoimii
(rusticitas), situaie pentru care franciscanul nu ezit s acuze ierarhia
bisericeasc de rit latin din regat. Dar, pe de alt parte, diversitatea formulelor
baptismale constituie un argument pentru vechimea tradiiei eclesiale cu care
franciscanii se confrunt. Un botez inspirat de Faptele Apostolilor (19:3-5) a
funcionat în biserica primului mileniu i, în mod clar, era un fapt curent
folosirea în aceast perioad a mai mult de o formul baptismal valabil.
Uniformizarea acestor tradiii particulare pare, mai degrab, un fenomen legat de
apariia ereziilor dualiste, care practicau rituri baptismale alternative tradiiei i
contestau botezul apei, al Sf. Ioan Boteztorul (recurgând la un botez al „logos-
ului”/ Bibliei sau un alt rit „al mâinilor”). În regiunea Dunrii de jos, o astfel de
tradiie este atestat înc din secolul IX. În Responsa Bulgarorum (866) se face
referire la aceast tradiie, probabil a populaiei slavo-romanice, care, spre
deosebire de cuceritorii bulgari care trec de la pgânism la credin prin botez,
practic o formul diferit de cea a bisericii oficiale, pe care papa, interpelat, nu
o gsete nici improprie, nici necretin ci, din contr, justificat de textul sacru
i de patristic268. Ceea ce fusese, îns, acceptabil pentru papa Nicolae I în
267
Lasi, Fr. Bartolomei, p. 66: „aliqui propter obstinationem, aliqui propter conversationem,
quam habent cum Paulitinis de Vlachia et cum haereticis de Bosna; aliqui, quia non sunt inter
pastores deputati a suis superioribus Romani aut Hungaris Episcopis”.
268
Dezinger – Bannwart, Enchiridion symbolorum, Friburgi, 1913, vol. XII, p. 153, cap. 104
(parte din Decretum Gratiani, c. 24 D. 4, de consacratione): “ [...] multos in patria vestra
baptizatos asseritis, et quid de his sit agentum consulitis. Hi profecto si in nomine Sanctae
Trinitatis vel tantum in nomine Christi sicut in Actibus apostolorum legimus, baptizati sunt (unum
quippe idemque est, ut sanctus exponit Ambrosius), constat eos non esse denuo baptizandos [...]”.
secolul IX, devine sinonim cu erezia pentru succesorii si din ultimele secole ale
Evului Mediu269. Biserica rsritean pare chiar mai tolerant fa de aceste
particulariti, dac de-abia în a doua jumtate a secolului al XIV-lea începe o
reform a ritului baptismal, diseminat în aria sa eclesial prin clugri provenii
de la muntele Athos.
Argumente ulterioare referitoare la faptul c franciscanii vicariatului
bosniac acionau în cadrul unei ample operaiuni de reformare a bisericii ne sunt
furnizate chiar de textul lui Bartolomeu de Alverna. Bazându-se pe informaiile
adunate în cei aproape patruzeci de ani de misiune (1367-1407), franciscanul
identific o serie de particulariti liturgice i rituale ale fiecreia dintre
popoarele luate în analiz. Bulgarii i românii se deosebesc de sârbi deoarece
numesc pâinea destinat împrtaniei komka (konka în manuscris), din
latinescul communicatio (> rom. cuminectur, > bulg. kómka, komkalnica) i,
mai ales, fiindc, în momentul înfptuirii tainei, citesc un alt pasaj evanghelic
decât cel în uz în Biserica greac270. Ba, chiar mai mult, spre deosebire de toi
ceilali, românii se remarc i prin alte particulariti (definite de autor fatuos
errores). „Pstreaz struguri pentru întreg anul” [...], iar “când doresc s
celebreze slujba lor, storc unul sau mai multe boabe din strugurii aceia deasupra
pocalului, susinând c aa trebuie s se fac” [tr. n.]271. Conform observaiei
sale, aceast particularitate liturgic caracterizeaz întreg grupul etnic i nu poate
fi pus pe seama mult blamatei rusticitas a preoilor lor. Însui Bartolomeu de
Alverna explic intervenia franciscanilor din Vicariatul bosniac drept o
correctio, o intervenie absolut necesar, în opinia sa, la nivelul ritual pentru a
asigura credincioilor posibilitatea mântuirii. Conflictul se nate, de fapt, din
pretenia lor de a opera aceast reform la nivelul unor biserici locale aparinând
ariei eclesiale rsritene, într-un moment când ierarhia constantinopolitan
Cf. L. Heiser, Die Responsa ad consulta Bulgarorum des Papstes Nikolaus I. (858-867), Trier
1979, p. 38, 105; cf. J. M. Sansterre, Les missionaires latins, grecs et orientaux en Bulgarie dans
la seconde moitié du IXe siècle, în Byzantion, 52 (1982), p. 377.
269
În regiunile de margine ale Cretintii latine se interzice botezul în numele Domnului doar la
jumtatea secolului al XV-lea. În statutele diocezei poloneze de Chełm interdicia dateaz din anii
1434-1440: „Quamvis in primitiva Ecclesia reperitur esse baptizatus aliquis in forma Trinitatis vel
in nomine Christi, nunc autem non aliter nisi sub forma praescripta stat baptismus [...]”. J.
Sawicki, Concilia Poloniae. Zródła i studia krytyczne, Lublin, 1948, t. IV, p. 130.
270
„Per ista verba, quae dicunt impuro modo, quando parant suum calicem cum pane fermentato:
Sicut ovis ad occisionem ductus etc. Super calicem vero, ubi est vinum, dicunt: Et unus militum
lancea latus eius aperuit et inde exivit sanguis et aqua”. Lasi, Fr. Bartolomei, p. 67.
271
„Aliqui servant uvas per totum annum, sicut Vlachi. Et quando volunt letorgiare missam suam,
unum granum aut plures exprimunt super calicem de illa uva, dicentes quod sic debet esse”. Ibid.,
p. 67-68.
opera, la rândul su, o reform liturgic la nivelul bisericii de limb i tradiie

slavon272.
Textul lui Bartolomeu de Alverna devine funcional, îns, în msura în
care este analizat în raport cu lista de erori expediat papei de Ioan de
Capestrano de la Gyr, la 4 iulie 1455. Cele dou texte aparin, indubitabil,
aceluiai gen, fapt ce avantajeaz un demers de tip comparativ, pas absolut
necesar pentru identificarea transformrilor intervenite în raporturile eclesiale
prin actul de unire de la Florena. Tradiia manuscris a textului lui Bartolomeu
de Alverna demonstreaz c cele dou liste de errores sunt mult mai apropiate
decât ar lsa s se cread iniial distana temporal dintre ele. O analiz
manuscrisului A VI 15 a Bibliotecii Universitii din Basel, singurul codice care
a transmis textul, ofer numeroase argumente în acest sens. Codicele provine din
biblioteca conventului dominicanilor din Basel, important centru al dezbaterii
doctrinare în anii conciliului (1431-1447)273. Împreun cu manuscrisul A I 32
reprezint singurele mrturii pstrate referitoare la intensul demers de adunare a
materialelor necesare conciliului de unire cu Biserica rsritean, programat
iniial s se desfoare cinci ani mai târziu, tot în oraul cisalpin.
Cele dou codice conin majoritatea tratatelor referitoare la Bisericile
rsritene redactate în Occident în Evul Mediu târziu. Coninutul lor este pe
alocuri de natur polemic, dar adesea i informativ, regsindu-se, de exemplu,
listele conciliilor inute în Orient fr implicarea Bisericii latine, dar i informaii
istorice referitoare la precedentele încercri de unire a bisericii274. Dincolo de
272
R. Constantinescu, Euthyme de Târnovo et la réforme liturgique au XIVe siècle, în Etudes
balkaniques, 22, 3 (1986), p. 62-78 i 4, p. 53-58 ; Id., The oldest Liturgy of the Rumanian
Church: its sources and diffusion, în Rumanian Studies (Leiden), 2 (1971-1972), p. 120-130.
273
Cfr. Ph. Schmidt, Die Bibliothek des ehemaligen Dominikanerklosters in Basel, în Basler
Zeitschrift für Geschichte des Altertumskunde, 18 (1919), p. 160-254; M. Steinmann, Die
Handschriften der Universitätsbibliothek Basel. Register zu den Abteilungen A I - A XI und O.,
Basel, 1982, p. 10 i urm.
274
Basel, Universitätsbibliothek, Ms. A. VI 15: Tractatus de potestate ecclesiastica et de origine
iuris et legum (f. 2-15v); S. Thomae de Aquino Tractatus contra errores Graecorum (f. 16-38);
Anonymi de ord. Praedicatorum Tractatus in materia Graecorum (f. 40-87); Alia (XI) notabilia
contra errores Graecorum (f. 87v-90v); cele trei scrieri ale lui Bartolomeu de Alverna editate de
D. Lasi (f. 90r-94v); Fr. Philippi de Pera, ord. Praed., Tractatus contra Graecos (f. 96r-123v);
Anselmi Cantuariensis, De processione Spiritus Sancti (f. 124r-139v); Hugonis et Petri, ord.
Praed., Aymonis et Rudulphi, ord. Minorum, nuntiorum Gregorii IX, legatio ad Iohannem Ducam
Vatacium, anno 1233 (f.139v-158v); Epistola [Germanii II] patriarcha Nicaeni ad S.P.
Gregorium IX, 1234 (f. 158v-162v); Disputatio legatorum Benedicti XII cum Iohanne XIV
patriarcha Constantinopolitano anno 1339 (f. 163r-164r); Michaelis Paleologi ad Gregorium X
(jam defunctum) epistola, apr. 1277 (164v-165r); Instrumentum juramenti Iohannis I Paleologi de
unione ecclesiarum Romae, 1369 (f. 165v-167r); Manuelis Calecae, Ord. Praed., Opus contra
Grecae levitatis errores, ab Antonio Massano e CP deportatum et jussu Martini V latine
translatum (f. 169-276); Liber dialogorum Yerarchiae subcoelestis inter orthodoxum catholicum
enciclopedismul pe care am fi tentai s-l atribuim demersului, culegerea ne

apare ca fiind funcional pentru sesiunile de dezbateri cu reprezentanii Bisericii
rsritene, programate a se desfura în oraul elveian. Elemente interne permit
datarea primelor texte din culegere în preajma anului 1433, majoritatea
informaiei fiind transcris în cursul acestui an i în urmtorul, ceea ce plaseaz
demersul în contextul negocierilor dintre conciliu i împratul roman de rsrit
prin intermediul legaiei a lui Antonio de Suda i Alberto de Crispis (2 ianuarie
1433), respectiv a celei formate de Demetrios Paleologus Metochites, Isidor
(stareul mnstirii Sf. Dimitrie) i Ioannes Dishypatos (12 iulie 1434), ce aveau
s culmineze cu acordul coninut în decretul conciliar Sicut pia mater275. Datarea
explic i demersul, negocierile – purtate la nivel de reprezentani plenipoteniari
– înclinând spre un conciliu de unire ce urma s se in la Constantinopol, unde
delegaia latin, format din teologi alei din rândul episcopilor, ai
reprezentanilor ordinelor i ai universitilor, urma s fie reprezentat
instituional doar de un legatus apostolicus. În acest context, accesul la
informaiile, dispersate într-o mulime de codice i biblioteci occidentale,
devenea esenial. Prezena de rubricae i tabulae în încheierea manuscriselor,
precum i caracterul îngrijit al culegerii constituie ulterioare argumente în acest
sens. Însui faptul c manuscrisele au rmas în biblioteca conventului
predicatorilor din Basel, fr s fie transferate la Ferrara, deci fr soluie de
continuitate, demonstreaz realizarea lor într-un cerc de oameni de biseric
profund interesai de unirea bisericii, nemulumii îns, mai târziu, de bazele
negocierii i de compromisul eclesial atins.
Paternitatea demersului poate fi reconstituit cu mai mare acuratee,
datorit numeroaselor note prezente în codice. În baza acestor informaii276,
efortul adunrii materialelor i transcrierea lor s-ar fi datorat lui Ioannes
Stojkovi de Ragusio, Ordinis Praedicatorum (1392/5 -1443), magister in
theologia al Universitii din Paris. Eruditul dominican, pe care boemii husii îl
defineau fr ezitare „conterraneus noster de Ragusio, qui est civitas in
et cathecumenum recolletus per quemdam episcopum cum tabulis (f. 277r-339r). Pentru detalii
codicologice, cfr. Steinmann, Die Handschriften, loc. cit.
275
Monumenta conciliorum generalium saeculi XV, Viena, 1857-86, II, 752.
276
Ms. A VI 15, f. 38: “Explicit liber continens errores grecorum ab sancto Thoma de Aquino
ordinis predicatorum editus quem fecit scribi magister Io[hannes] de Ragusio eiusdem ordinis
cum esset in concilio Basiliensi Anno Domini 1433”; Ibid., 123v: „Explicit tractatus contra
Grecos fratris Philippi de Pera O.P. quem fecit scribi fr[ater] Joh[an]nes de Ragusio Basilee
tempore concilii Basiliensis”.
Carvatia”277, reprezenta, în epoc, unul dintre cei mai avizai i ateni

observatori ai realitilor din Biserica rsritean de limb slavon278. Aceste
competene singulare aveau s-l transforme în scurt vreme în interlocutorul
privilegiat atât al conciliului, cât i al regelui – împrat Sigismund de
Luxemburg, în special cu privire la chestiunile eclesiale ale lumii slave.
Cunoaterea limbii greceti i, mai ales, contactul cu cercurile umaniste
constantinopolitane vor avea, îns, o influen considerabil asupra viziunii
eclesiologice a acestui teolog rafinat. Dac în anii conciliului de la Pavia – Siena
(1423-1424) discursurile sale, dei extrem de reformatoare, se înscriu pe linia
tradiional a mendicanilor, de aprare necondiionat a prerogativelor
pontifului roman, contactul cu delegaia rsritean în 1434 i, mai ales, lunga
misiune la Constantinopol (1435-1438) îl transform într-un aprig aprtor al
doctrinei conciliariste. Aportul eclesiologiei rsritene la viziunea conciliarist,
pus în lumin de studii recente279, se va manifesta în special prin opera sa
teologic fundamental, Tractatus de ecclesia280, definit, pe drept cuvânt, ca
fiind „prima oper de eclesiologie” modern, în adevratul sens al cuvântului281.
Contribuia fundamental a acestei opere const, dup cum releva Yves Congar,
în capacitatea de a distinge între dimensiunea material a bisericii, cu diferitele
sale structuri i starea ei de dispersie, i o dimensiune aproape formal a
acesteia, “secundum quod universitas fidelium est in unum congregata faciens
concilium generale”282. Un prim pas spre depirea categoriilor eclesiologiei
medievale, cci viziunea sa asupra unui corpus Christianorum, desprit de
erezie i schism dar i, în egal msur, de rzboaiele dintre cretini, las
deschis dialogul cu orice alt structur eclesial, chiar i în prezena unor
diferene de natur dogmatic.
277
Fr. Šaniek, Jean de Stojkovi de Raguse (1392/5 -1443) et l’idée de l’integration européenne
au Xve siècle, în Mémoire dominicaine. Histoire - Documents - Vie dominicaine, vol. VII, Paris,
1996, p. 31 – 40, cit. p. 32.
278
Stojkovi acionase ca “expert în probleme balcanice pentru Conciliul de la Basel”, refuzând
negocierile cu biserica bosniac. Cfr. D. Barbu, La Valachie, p. 143-158.
279
K. Hajdú, Pachomios Calogerus und die Griechischkenntnisse des Johannes de Ragusio, în
Bisantinische Zeitscrift, 95 (2002) 69-71; A. Tuilier, La mission à Byzance de Jean de Raguse,
docteur de Sorbonne, et le rôle des Grecs dans la solution de la crise conciliaire, în Bulletin
philologique et historique (jusqu’à 1610) du Comité des travaux historiques et scientifiques, Paris,
1979 (1981), p. 137-152.
280
Cfr. Supra, p. 56, n. 46.
281
W. Krämer, Konsens und Rezeption, în Verfassungsprinzipien der Kirche in Basler
Konziliarismus, Münster, 1980.
282
Yves Congar, La place de Jean de Raguse dans l'histoire de l'ecclesiologie, în Misao i djelo
Ivana Stojkovia, ed. F. Šanjek (Analecta Croatica Christiana, XX), Zagreb, 1986, p. 259-278.
Cuprinderea textului lui Bartolomeu de Alverna în culegerea iniiat de

Ioannes Stojkovi demonstreaz faptul c în anii conciliului de la Basel,
raporturile misionare în teritoriile Vicariatului bosniac nu suferiser, înc, cel
puin teoretic, modificri fundamentale. Pe de-alt parte, teologul dominican
pare s-i fi asumat responsabilitatea dezbaterii în cadrul conciliului de unire a
acestor particulariti locale ale unor biserici ce aparineau de ditio
constantinopolitana, acionând, astfel, în numele reprezentanilor Ordinului
franciscan, care pare s fi furnizat textul283. Modul de aciune nu este strin
raporturilor de for din cadrul conciliului, unde ordinele mendicante se vd
nevoite s fac front comun pentru a-i apra privilegiile. Ruptura dintre efortul
de pregtire a sinodului de unire, desfurat sub auspiciile conciliului de la Basel
i ulterioarele dezbateri de unire de la Ferrara i Florena au anulat influena
listei de errores în acest cadru. Acuzaia de mai târziu a lui Capestrano c s-ar fi
acionat non ex bona informatione în cazul privilegiilor despotului Brankovi se
refer, implicit, i la modul în care s-a decretat unirea la Florena în 1439, fr o
prealabil dezbatere asupra diferenelor canonice i liturgice dintre biserici.
Un examen comparativ al celor dou liste de errores demonstreaz c
între cele dou momente, la nivelul vicariatului bosniac, persist aceleai
scheme, chiar dac poziiile sunt mult atenuate sau transformate în urma
schimbrii contextului. Desigur, se impune identificarea unei stratigrafii
conceptuale a textului, conform schemelor ilustrate de Daniele Solvi în cazul
acestor surse ale represiunii inchizitoriale284, necesar diferenierii între
argumente polemice i datele de fapt, absolut prezente în acest gen de izvor.
Articolele imputate „schismaticilor” în cele dou liste pot fi rezumate la:
Filioque, primatul pontifului i al Bisericii romane, botezul i aspectele liturgice.
Dintre acestea, în problema dogmatic a purcederii Sfântului Duh, precum i în
cazul diferenelor liturgice, cele dou liste reflect situaii complet diferite.
Paralelisme destul de clare se întâlnesc, în schimb, în cazul primatului. Ambele
texte insist asupra aroganei „schismaticilor” care acuz Biserica roman de
apostazie285 i contest o serie de particulariti liturgice ale acesteia (postul în
283
Un alt text din culegerea lui Iohannes Stojkovi de Ragusio rezult a fi fost adus de la
Constantinopol prin intermediul franciscanilor. Este vorba despre tratatul dominicanului Manuel
Calecas, Opus contra Grecae levitatis errores (1410), adus în Occident de franciscanul Antonio de
Massa i tradus în latin din porunca lui Martin al V-lea. Cf. Delacroix-Besnier, Les Dominicains,
p. 441-442 i Supra, p. 50, n. 21.
284
Supra, p. 36, n. 69; p. 152, n. 210.
285
Art. 7 din textul lui Bartolomeu de Alverna în care se afirm c Biserica roman a abandonat
dreapta credin este în perfect consonan cu art. 10 din lista de la 1455: „Romani sunt abscissi
de fide eorum, et romana fides non est, sed ab eis derivata”. De asemenea, sunt în concordan
articolele 2, 3 i 10 din textul de la 1379 cu 7, 11, 12, 15-17 (autoritatea papei i a patriarhului,
zilele de sâmbt, srbtoarea Corpus Domini .a.). Punctul esenial de

convergen al celor dou liste rmâne, îns, problema botezului. Dac în textul
din 1379, coabitarea “cum paulatinis de Valachia” i cu „ereticii” bosnieci era
argument pentru utilizrea unor formule baptismale diferite atât de cea latin, cât
i de cea greac, în textul de la 1455 accentul cade asupra mrului real al
discordiei dintre franciscani i reprezentanii acestei bisericii: conform
acuzaiilor vicarului observanei cismontane, mitropolitul sârbilor, sprijinit de
autoritile temporale, practic conversiuni forate, prin botez, a unor „cretini de
rit latin”286. Articolul secund identific mai precis aceast categorie cu
„patarenii bosnieci” recent convertii la ritul latin, reclamai îns de mitropolitul
sârb ca aparinând jurisdiciei sale (în virtutea argumentului lingvistic i a
preteniilor teritoriale ale despotatului sârb)287.
Dar punctul esenial de convergen, important pentru efectele pe care le
va produce în momentul reaciei franciscanilor la provocarea reprezentat de
„falsa unire”, rmâne formula baptismal. Punctul al 13-lea al listei prezentate
de Ioan de Capestrano papei menioneaz faptul c, în momentul când boteaz,
preoii ce in de ierarhia sârb utilizeaz o versiune uor diferit fa de formula
greac recunoscut de Biserica roman288. Dar ofensa real const în modul în
care sunt rebotezai credincioii „latini” readui în biserica sârbeasc de rit
rsritean, fiindu-le impus, ca i în cazul ereticilor, o declaraie solemn de
lepdare a „erorilor” Bisericii apusene289. Cel puin pentru înaltul cler din
Regatul ungar, dar i pentru legatul apostolic Juan de Carvajal, interpelat în
cazul lui Ioan de Caffa, argumentul pare s fi fost suficient.
Poziia intransigent a franciscanilor pentru utilizarea formulei baptismale
secundum formam Evangelii (expresie utilizat în corespondena cu pontiful
contestarea indulgenelor i a celorlalte dispense date recurgând la autoritatea succesorului lui

Petru). Lasi, Fr. Bartolomei, p. 66-67.
286
Articolul 1 din raportul lui Capestrano de la Györ (Acta Bosnae, p. 225) afirm clar: „Violenter
cristianos catholicos arripiunt baptizando eos invitos qui nollent, quandoque eis auferendo bona,
et quandoque incarcerando eos”.
287
Ibid., art. 2: „Multis ex illis haereticis Bosnensibus, qui fidem tenuerunt Patharenorum
audientes verbum Dei, convertuntur ad fidem romanam; sed a metropolitano Rascianorum et aliis
non permittuntur reconciliari; de quibus multi moriuntur extra fidem, magis volentes extra fidem
mori, quam eorum Rascianorum fidem suscipere”.
288
Ibid., art. 13: „Quando baptizant dicunt: baptizetur servus vel serva Dei in nomine Patris
Amen, in nomine Filii Amen, in nomine Spiritus sancti Amen”. Aparent nesemnificativ i
artificial, introducerea unui Amen în formul, pare un argument suficient pentru a permite
invocarea viciului canonic necesar recursului la botezul cu formula condiional. Altminteri,
introducerea acestui articol în lista de errores nu poate fi nicidecum îneleas.
289
Ibid., art. 8: „Quando calogeri aut sacerdotes eorum baptizant, dicunt baptizandis: abrenuntias
fidem latinam? et ille respondet: abrenuntio. Et illi: Abrenuntias ieiunium sabbati? et ille
respondet: abrenuntio. Et illi: Abrenuntias Petrum Guignani? Et ille respondet: abrenuntio.”
roman) ascunde, îns, pretenia acestora de a impune botezul secundum formam

latinam sau, i mai explicit, secundum formam Sanctae Romanae Ecclesiae, cum
o afirm, fr ezitare, apologeii lui Ioan de Capestrano. Atitudinea lor ine,
desigur, de propriile convingeri legate de superioritatea ritului latin asupra celui
rsritean, dar i de perpetuarea cadrelor instituionale i legislative proprii
Vicariatului bosniac290. Existena privilegiului Bosniei, care permitea frailor
vicariatului s acioneze în raport cu credincioii de ambele rituri, dar, mai ales,
garanta funcionarea unor privilegii specifice pot s fi influenat considerabil
poziia lor. Departe de a se fi bazat pe „înelegeri greite a realitilor româneti
locale”, cum s-a afirmat, modul de aciune al minoriilor se încadreaz într-o
strategie bine determinat, într-o viziune specific asupra unirii bisericii i într-
un cadru juridic ce le asigura o poziie privilegiat. Artificiul canonic la care
recurg franciscanii din Vicariatul bosniac nu poate fi interpretat, îns, decât în
raport cu rebotezrile necanonice perpetuate în teritoriile aflate sub controlul
despotului Brankovi.
În ceea ce privete poziia lui Ioan de Capestrano în problema botezului,
aceasta va fi atacat cum grandi querela de ctre grecii prezeni în curie deja în
vara anului 1456. Modul de aciune în cazul lui Ioan de Caffa, dei argumentat
canonic în Biserica roman de tradiia botezului sub condicione, era interpretat
chiar de papa Calixt al III-lea drept un rebotez291. Cardinalul Juan de Carvajal,
care în vâltoarea evenimentelor de la începutul anului 1456 acceptase procedura
propus în cazul conversiunii vldicii, era însrcinat, un an mai târziu, cu
îndreptarea situaiei. Acestui mare om de biseric, animæ Petrus pectore Cæsar
(dup cum îl definea epitaful su, comandat de cardinalul Besarion) îi revenea
gsirea unui nou echilibru între biserica dominant i structura eclesial de rit
rsritean din Regatul ungar.
Pe de alt parte, o bul pontifical din septembrie 1457 accepta una dintre
sugestiile lui Ioan de Capestrano din 1455, stabilind obligaia preoilor din
Biserica rsritean s pronune (s cânte) cu glas tare numele pontifului în
290
Rigoarea în aplicarea botezului condiional deriv nu doar din fidelitatea fa de tradiia
canonic a secolelor XIII-XIV, ci atinge cele mai luntrice convingeri ale crezului franciscanilor.
În capitolul dedicat misiunilor din prima regul a Ordinului redactat de Sf. Francisc pentru
confraii si (Regula non Bullata, cap. XVI), citim: “ut [saraceni et infideles] baptizentur et
efficiantur christiani, quia quis renatus non fuerit aqua et spiritu sancto non potest intrare in
regnum Dei” (Francesco d'Assisi, Scritti, Padova, 2002, p. 278). Respectarea preceptelor
Fondatorului ineau de esena însi a Observanei, ale crei principii Ioan de Capestrano le
incarna cu prisosin.
291
“Non omittimus de grandi querela que fit per hos grecos eumdem fratrem Joannem de
Capestrano: rebaptizari [...]”. Cfr. Supra, p. 128, n. 117.
timpul liturghiei292. Alte msuri, aplicate concertat cu noul rege al Ungariei de

legatul apostolic Carvajal, tindeau s restabileasc cadrul de funcionare al
comunitilor de rit ortodox din regat. În acest context trebuie plasat documentul
regal din 1458 prin care lcaul de cult al comunitii din Hunedoara, distrus în
vâltoarea evenimentelor din iarna anului 1455/56 era reconstruit. În acest
moment, comunitatea de aici era reprezentat la nivel de protopop, semn al
noilor echilibre.
În timpul pontificatului lui Calixt al III-lea i, mai ales, sub cel al
succesorului su, o serie de msuri au fcut posibil o coordonare a activitii
misionare a Ordinului franciscan cu exigenele aplicrii unirii florentine.
Numirea cardinalului Besarion drept cardinal protector al Ordinului franciscan
(1458)293 este, probabil, cheia de bolt a colaborrii instituionale dintre ordin i
patriarhia de Constantinopol în exil la Roma. Colaborarea sa cu Iacob de
Marchia, cel mai longeviv dintre “cele patru coloane ale Observanei” este
semnul cel mai palpabil al transformrii. În perioada 19-20 mai 1459294, o serie
de scrisori ale lui Pius al II-lea i ale cardinalului Bessarion ctre ilustrul
predicator demonstreaz strânsa colaborare a observanilor la cruciad, dar i o
rsturnare a raporturilor cu Biserica rsritean. În ceea îi privete pe români,
este elocvent atitudinea manifestat de Iacob de Marchia în cursul ultimii
misiuni în Ungaria din anii 1457-1458295, când i se solicita ducerea la bun sfârit
a interveniilor de natur eclesial rmase neîncheiate dup moartea eroic a
confratelui Ioan de Capestrano. Dincolo de scopurile specifice ordinului, legate
de canalizarea devoiunii pentru acesta spre un cult recunoscut de biseric,
292
Preceptum factum Sacerdotibus Graecis ut nomen Summi Pontificis alte cantent (5° Nonae
Septembris 1457, anno 3°): ASV, Arm. 32 T. XIX (Callisto III, a a 1456-7), f. 174v – 176v (Ex
Liber de curia Calixti XIV, f. 130). Editat în: Welykyj, Documenta, doc. 77, p. 137. Cfr. P. S.
Nsturel, Urmrile cderii arigradului pentru biserica româneasc, în Mitropolia Olteniei, 11,
nr. 1-2 (1959), p. 48-57. A. A. Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 91.
293
R. M. Huber, A Documented History of the Franciscan Order (1182-1517), Milwaukee -
Washington, 1944, p. 934.
294
Spyridon Paolou Lampros, Palaiologeia kai Peleponnesiaka, Atena, 1912-30, p. 251 i urm.
Numrul mare de colaboratori de-ai cardinalului alei din rândul observanilor rezult mai
pregnant din lista de adresani ai unei circulare a cardinalului, destinat organizrii unei reele de
predicatori în scopul cruciadei: ASV, Arm. XXIX. Tomus 31 ff. 19-23, editat de Ludwig Mohler,
Bessarions Instruktion für die Kreuzzugspredigt in Venedig (1463), în Romische Quartalschrift fur
christliche Altertumskunde und fur Kirchengeschichte, 35 (1927), p. 337-349. Pentru lista
predicatorilor la care instruciunea era ulterior extins, vezi Caesar Cenci, Documenta Vaticana ad
franciscales spectantia ann. 1385-1492, în Arch. Franc. Hist., 94 (2001), p. 109.
295
Aceast ultim, lung, cltorie a franciscanului este de plasat temporal între 14 mai 1457, data
primirii însrcinrii din partea papei i primvara anului urmtor (Hurmuzaki - Densuianu, Doc.
priv. la istoria românilor, II/2, doc. 74, p. 86). Nu se cunoate cu exactitate data revenirii în Italia,
în mod cert, îns, la 7 octombrie 1457 se gsea înc la Buda, de unde le scria concetenilor si din
Ascoli. Cfr. Wadding, Annales, ad a. 1457.
aciunea lui Iacob de Marchia era îndreptat împotriva ereziei husite, pentru
combaterea creia îi erau acordate amplele puteri avute în misiunile
precedente296. Spre deosebire, îns, de intervenia din anii 1455-1456, predicaia
i activitatea inchizitorial împotriva husiilor nu va mai avea efecte asupra
românilor i a celorlali credincioi de rit rsritean, semn c dubiile legate de o
posibil colaborare dintre “schismatici” i “eretici” fuseser depite sau, cel
puin, se hotrâse ignorarea acestui aspect.
Din acest moment, referinele la botezul condiional al unor membri ai
Bisericii rsritene de pe cuprinsul Regatului ungar devin din ce în ce mai
sporadice. Influena exercitat de Besarion, administrator al patriarhiei i, mai
apoi, patriarh „unit” de Constantinopol, i, cum am artat, i cardinal protector
al minoriilor în rstimpul 1458-1472 poate constitui un motiv suficient pentru
recunoaterea automat a demnitii botezului cu formul greac. Cu toate
acestea, la scurt vreme dup moartea cardinalului, pare a avea loc o revenire a
unora dintre minoriii din Regatul ungar la vechea practic. Astfel, în 1476,
regele Matia Corvinul se vedea obligat s promulge un edict prin care le
interzicea franciscanilor s-i mai vexeze pe clugrii ortodoci din regat pe
motiv c „nu ar fi bine botezai”297. Absena unei intervenii explicite din partea
Sfântului Scaun în ceea ce privete Vicariatul bosniac i cel ungar este de pus pe
seama faptului c prin privilegium Bosnae et Terrae Sanctae, minoriii din
aceste structuri teritoriale dispuneau deja de instrumentele juridice necesare
pentru trecerea unor credincioi la condiia de fide uniti prin simpla formul de
confirmare.
Dezbateri furtunoase pe tema botezului condiional vor avea loc în
cellalt mare regat apostolic al Europei Rsritene. Încercarea de a extinde
extinde valoarea privilegiului Bosniei la Polonia i uniunea lituan i se va datora
papei Sixt al IV-lea, reprezentant de marc al Ordinului franciscan i, în acelai
timp, fiu spiritual al cardinalului Besarion. Jan de Komorowo, cronicar al
Observanei fransciscane în Polonia i discipol al lui Capestrano, mrturisete
c, în 1489, la primirea respectivelor privilegii, opoziia prelailor polonezi i a
puterii temporale ar fi fost atât de aspr, încât el însui s-a vzut nevoit s
ascund documentul papal pentru a evita distrugerea lui298. Istoriografia
polonez a insistat asupra opoziiei fr rezerve a franciscanilor observani la
296
Cfr. Pandžic, Giacomo della Marca, p. 189-202; Galamb, San Giacomo, p. 211-220.
297
A. Theiner, Vetera documenta historica Hungariam sacram illustrantia, vol. II, Roma, 1859, p.
454. Cfr. Pop, Naiunea, p. 94.
298
Memoriale Ordinis Fratrum Minorum a fr. Ioanne de Komorowo compilatum, ed. X. Liske –
A. Lorkiewicz (Mon. Poloniae Hist., V), Lvov, 1888, p. 263-265.
perpetuarea în biserica polonez a practicii botezului condiional299. Dovezi

ulterioare a deschiderii franciscanilor fa de membri ai Bisericii rsritene pot fi
identificate în prezena slavilor, românilor ortodoci i a armenilor în jurul
centrelor de pelerinaj franciscane300. De cealalt parte a frontului, opoziia
clerului secular era raliat în jurul profesorilor de drept canonic ai Universitii
din Cracovia, Nicolaus de Błonie i Jan Sacranus de Owiecim (Auswitz). În
special cel din urm, autor al unui tratat intitulat Elucidarius errorum ritus
Ruthenici301, se remarc prin perpetuarea unei imagini distorsionate asupra
sacramentelor din biserica rutenilor. La acest autor, argumentul ultim în favoarea
botezului condiional rezid în observaia c hotrârile Bisericii romane în
aceast chestiune sunt ambigue, motiv pentru care practica trebuie meninut.
Nu atât forma tainei era pus în dubiu, cât „gradul de adevr necesar pentru
stabilirea corectitudinii i valabilitii sale” [tr. n.]302.
Poziiile se întâlnesc, aadar, în identificarea formulei latine de botez
drept securius atque salubrius Graeco303, dar se distaneaz, irevocabil, în ceea
ce privete gradul de toleran fa de sacramentele acordate de preoi aparinând
unei ierarhii eclesiale contestate304. Departe de a fi un simplu pamflet violent,
299
S. C. Napiórkowski, Saint François dans les pays slaves, en Hongrie et en Lituanie, în
Francesco d’Assisi nella storia. Secoli XIII-XV, ed. S. Gieben, Roma, 1983, p. 319-332; J.
Sawicki, Rebaptisatio Ruthenorum w šwietle polskiego ustawodawstwa synodalnego w XV i XVI
wieku, în Pastori et Magistro. Excellentissimo ac Reverendissimo Domino Petro Kałwa, Lublin
1966, p. 229-246; T. E. Modelski, Z dziejów rebaptyzacji w Polsce, în Kwartalnik Teologiczny
Wileski, 3 (1925), p. 38-70; Kamil Kantak, Bernardyni polscy, Lvov, 1933, vol. I, p. 163-203; M.
Niwiski, Spór o chrzest Rusinów w Polsce, în Oriens, 2 (1934), p. 67-70; Urszula Borkowska,
Bracia Mniejsi i prawoslawie, în Zakony franciszkaskie w Polsce I, ed. J. Kłoczkowski, Lublin,
1983, p. 398-406; A. N. Ammann, Zur Geschichte der Geltung der Florentiner Konzilsent-
scheidungen in Polen-Litauen. Der Streit iiber die Guiltigkeit der "Griechentaufe", in Or. Chr.
Per., 8 (1942), p. 289-316.
300
Nume slave, armene i româneti se întâlnesc în registrele de pelerini la mormântul
franciscanului Jan Dukla (m. 1484) din Lvov, venerat ca sfânt de populaia din zonele învecinate.
Cfr. Cracovia, Arhiva Frailor Minorii, Codex W-20 (Cathalogus Fratrum mortuorum Ordinis
Minorum de Observancia Beati Francisci in Provincia Polonia 1453-1683), citat de Sawicki,
Rebaptisatio Ruthenorum, p. 328.
301
Sacranus Jan z Owicimia, Elucidarius errorum ritus Ruthenici, Kraków, Jan Haller, 1507. O
precedent ediie, purtând titlul Errores atrocissimorum Ruthenorum apare în 1500.
302
Într-un recent articol, W. Hryniewicz (Some reflections on unionist tendencies among
Ruthenians, în Christian Unity, în spec. 527-529, n. 21) apreciaz c disputa dintre Sacranus „and
the more liberal Bernardine missionaries did not concern the form of the baptism as such, but
rather the degree of trust necessary to evaluate its correctness and validity”.
303
Sacranus, Elucidarius, 27 r (Cap. IV: de baptismo Graecorum et forma eius).
304
Komorowo, Memoriale ordinis, p. 248-250; 259, 282 i passim; trebuie inut îns cont de faptul
c Sacranus îi îndreapt acuzaiile în principal împotriva acelora dintre ruteni care in de
patriarhul Moscovei, indicând i o categorie a celor care, la conciliul de la Florena adoptaser
unirea i “eandem confessionem susceperunt cum ecclesia latina” (Sacranus, Elucidarius, f. 16r);
poziiile sale sunt extrem de apropiate de cele ale lui Bartolomeu de Alverna în ceea ce privete
opera are meritul de a reprezenta o summa de argumente culese din întreaga

literatur polemic medieval generat de confruntarea teologilor „latini” cu ritul
i tradiia rsritean305. Sacranus reunete, categorizând tematic, liste întregi de
errores, încearc o sistematizare a istoriei schismei din biseric i o evaluare a
sacramentelor din Biserica rsritean, cu o atenie special asupra tainei
botezului306. El recunoate poziia favorabil a unor papi cu privire la taina
botezului înfptuit cu formula greac, dar încearc s o reduc la o concesie cu
caracter individual, depit de necesitile bisericii din vremea sa307. Finalitatea
demersului su const în încercarea de demontare cu argumente de natur
teologic i canonic a bazei legale pentru concesiile papei Alexandru al VI-lea,
care reiterase extinderea aplicrii privilegiilor Bosniei la spaiul polono-lituan i
rusesc, având ca posibila miz deschiderea ctre unire a arului moscovit Ivan al
III-lea308.
ritul baptismal al grecilor, asupra cruia, dei exist în opinia sa dubii, convine c trebuie
recunoscut ca atare. Conchide, îns, “quod si his de Graecis dicuntur multo magis de Rutenis
intelligendum venit qui et ministris legitimis sacrificiorum carent et in multis peccant quoquem in
materia baptismi ut patuit in prima parte articuli XV erroneo et plerumque et in ipsa forma ritus
Graecani cum agrestes ineruditos atque rusticanos illiteratosque praesbiteros habeant”. Ibid., f.
27v-28r.
305
De remarcat c iezuitul Antonio Possevino, scriind despre crile care ar trebui puse la
dispoziia arului Ivan al IV-lea al Rusiei pentru a-l invita s ia msuri pentru punerea în practic a
unirii florentine, indica tratatul lui Sacranus printre acestea, exprimând aprecieri critice pentru
respectivul „Canonicus Cracoviensis, exeunte superiore seculo, [qui] nec indocte, nec indiligenter
scripsit adversus Ruthenorum errores” (Antonii Possevini soc. Iesu, Moscovia et alia opera.
Quibus nunc recens, propter materiae similitudinem et regionum, quarum historias explicant,
vicinitatem, adiuncta sunt [Köln], in officina Birckmannica, sumptibus Arnoldi Mylij, anno
MDXCV, p. 28). Cu toate acestea, referindu-se la rebotezrile înc practicate în epoca sa de
ambele biserici, îi condamna pe susintorii practicii, afirmând „si quis Latinus Graecum infantem,
Graeco ritu baptizatum, sicut et si quis Graecus Latinum ritu Occidentalis Ecclesiae baptizatum
rebaptizaret; aut hunc, vel illum fuisse vero Christi baptismo baptizatum non crederet, pessime
crederet ac pessime faceret”, Ibid., p. 40.
306
Patru sunt, conform aprecierii sale, motivele pentru care botezul condiional trebuie aplicat
indiscriminat în cazul Rutenilor: 1. formula pasiv a botezului din întreaga Biseric rsritean a
fost acceptat de gratia de pontifii romani; refuzul unirii de ctre ruteni face inoportun
meninerea concesiei (f. 27r); 2. rutenii nu au preoi legitimi, iar lipsa lor de cultur face posibil
apariia de erori în administrarea tainelor (f.28r); 3. în lipsa apei, rutenii folosesc pentru botez suc
de fructe sau alte substane acide (f. 4v); 4. muli teologi i canoniti din biserica roman au
exprimat dubii asupra validitii botezului popoarelor slave, motiv pentru care botezul condiional
devine o masur de siguran.
307
Astfel rezolv opoziia sa fa de actul net al lui Sixt al IV-lea: „Tametsi de plurimis veraciter
testari possim quos facilitas apostolice susceptionis obstinatiores reddiderat duos in medium
proferre sufficiat : Soltanus quidam nomine Paulo secundo et Inasco germanus eius ex Lithuania
primores inter Ruthenos ambo a Sixto quarto Romae suscepti et bullis patentibus in suapte ritu
manere permisi ad suos redentes infensi. Et blasphemi sunt reperti. Sunt ergo Ruteni in
conciliabulo et sinagoga ecclesiae [...]” (Ibid., f. 7v-8r).
308
Prin bula Altitudo divini consilii (1501), papa Alexandru al VI-lea interzicea cu desvârire
rebotezarea ortodocilor. Cstoria lui Alexandru Jagiełło cu Elena, fiica lui Ivan al III-lea al
Poziiile lui Sacranus se vor face auzite la Roma, în Conciliul Lateran V,

prin vocea primatelui Poloniei, Jan Łaski, arhiepiscop de Gniezno, care, în
aprilie 1514, supunea ateniei un raport despre erorile rutenilor, bazat pe
argumentele sale309. Textul are marele merit de a explica larga categorie de
„rutheni” aflai în vizorul prelailor polonezi: pe lâng cei din „Rusia Roie”
(sub autoritatea arului moscovit), cei din „Rusia Alb” (Polonia-Lituania), i ei
„relapsi in schismate”, apar i Rutheni Walachii (Moldova)310, care, dei
împrtesc ritul i limba liturgic slavon, vorbesc, conform afirmaiilor
primatului polon, o limb de origine latin, înrudit cu italiana311.
În faa viguroasei opoziii a primatelui, papa Leon al X-lea, în cadrul
conciliului, promulga noua bul Apostolica Providentialis (1515), prin care se
anulau toate interveniile pontificale precedente i se decreta rebotezarea
schismaticilor reprimii în sânul bisericii. Victoria lui Łaski urma s se
dovedeasc de scurt durat: la opoziia franciscanilor observani din Polonia, la
18 mai 1521, papa acorda Ordinului franciscan o nou exonerare de la regula
promulgat ase ani mai devreme, autorizându-i s recunoasc botezul cu
formul greac312. Însi aplicarea bulei Apostolica providentialis în afara
spaiului polono-lituan este de pus sub îndoial. Nu exist nici o referin la
statutul ortodocilor din Regatul ungar medieval, aflai, la momentul redactrii
memoriului lui Łaski i a tratatului lui Sacranus, sub autoritatea arhiepiscopului
de Strigoniu, Tamás Bakócz, titular al patriarhiei latine (unite) de
Constantinopol, dar i legat apostolic pentru cruciada „împotriva turcilor i
ttarilor”313. Cardinalul Bakócz, urma al politicii de apropiere dintre Ordinul
minorit i cretintatea oriental început de predecesorul su Besarion, nu putea
decât s împrteasc viziunea misionar a observanilor de la acea dat,
recunoscând botezul cu „formula greac” pentru credincioii aflai sub
Moscovei din 1495 transfera dezbaterea sacramental în primul plan al politicii Europei
Rsritene. O. Halecki insist asupra naturii eminamente politice a demersurilor lui Łaski i a
secretarului su Sacranus, angajai într-o adevrat campanie de dezinformare a Romei cu privire
la realitatea sacramentar din biserica rutenilor, având ca unic scop obstacolarea unor eventuale
negocieri de unire cu Roma, care ar fi contribuit considerabil la o eventual alian între Viena i
Moscova. Cfr. O. Halecki, From Florence, p. 126-129.
309
B. T. Bilaniuk, The Fifth Lateran Council (1512-1517) and the Eastern Churches, Toronto,
1975; 88-89 i passim; J. Krajcar, A Report on the Ruthenians and their errors, preparated for the
Fifth Lateran Council, în Orient. Christ. Periodica, 29 (1963), p. 79-94.
310
Bilaniuk, The Fifth, p. 88-89.
311
Observaia nu i-a scpat lui Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei,
Bucureti, 19932, p. 85).
312
Bull. Franc., II, Roma 1761, 285-287. Doc. Pontif. Roman., I, doc. 114. Cfr. Halecki, From
Florence, p. 129, n. 28.
313
Theiner, Mon. Hungariae, II, nr. 800. Cfr. Halecki, From Florence, p. 126, n. 17.
autoritatea sa patriarhal. Astfel, ultima faz medieval a misiunilor franciscane

in partibus schismaticorum et haereticorum, inaugurat în preajma anului morii
lui Ioan de Capestrano, se încheia sub semnul unei mai mari tolerane a
minoriilor fa de ritul rsritean, dar i sub cel al exacerbrii opoziiei
confesionale dintre ierarhiile eclesiastice seculare ale celor dou biserici.
Ioan de Capestrano i poziia franciscanilor observani în panorama eclesial a

Regatului ungar
Intervenia lui Ioan de Capestrano în Regatul ungar, cu rsturnrile i

reaezrile de status quo pe care le-a presupus, ne permite s desluim ceva mai
bine proiectul care a stat la baza masivei angajri a minoriilor pe limesul
eclesial (dar i politic) dintre ditio Romana i cea Constantinopolitana. Mai mult
decât oricare altul dintre capii spirituali ai observanei franciscane, el a perceput
foarte clar oportunitatea ce se prezenta pentru confraii si prin angajarea într-un
amplu proces de „cucerire” a ariilor marginale ale Cretintii apusene. Mai
degrab la acest proiect decât la o realitate obiectiv par a face referin
cuvintele papei Nicolae al V-lea (“fratres minores evangelicae fines
formant”314), rsritul Europei fiind, prin excelen, aria în care acest invizibil
hotar al lumii occidentale mai putea fi împins înainte.
Chiar i aa, la moartea lui Capestrano familia observant deinea deja o
adevrat salb de conventa i loca, îniruite de-a lungul limesului eclesial, “a
mari Adriatico usque Tartaricum”. Profund convins, pân în ultimele clipe de
via, de importana spiritual (dar, implicit, i politic) a proiectului, Capestrano
a ales ca dup moarte s fie îngropat într-unul dintre aceste mnstiri de
margine, la Ilok, la circa patruzeci de kilometri deprtare de Belgrad, „cheia
Ungariei” i, implicit, a Europei Centrale. Biografilor si nu le-a scpat faptul c
alegerea sa fusese luat tocmai „întrucât confraii doreau s renune la aceast
cas” [tr. n.], situat mult prea în vecintatea turcilor, într-un teritoriu de misiune
(in partium schismaticorum et haereticorum)315. Implicaiile politico - militare
314
Supra, p. 144, n. 171.
315
Localitatea era unul dintre centrele de rspândire a husitismului în Sirmium, iar împrejurimile
oraului erau populate de cretini de rit rsritean. Situaia s-a perpetuat pân la începutul secolului
urmtor, în preajma cuceririi otomane, dac e s dm crezare statutelor oreneti din 1525, care
interziceau transferul de proprietate „ad perfidas naciones [...], sicut viclephiste, scismatici ac
pagani”. Statut Grada Iloka in godine 1525 ed. Rudolf Schmidt, in Monumenta Historico-Juridica
Slavorum Meridionalium, XII, Zagreb, 1938, lib. IV, cap. XIV, p. 69.
ale aezrii franciscanilor observani de-a lungul frontierei politice a Regatului

ungar le vom trata în contextul, fr îndoial mai apropriat, al participrii
ordinului la cruciad. Implicaiile în plan social i, mai cu seam, cele de natur
confesional nu pot fi, îns, considerate secundare.
Asemenea celuilalt mare ordin mendicant al Europei apusene, cel
dominican, Ordinul minorit s-a constituit, înc din primii ani de existen, ca o
mare reea de mnstiri, împrit pe provincii, guvernat la nivel central de un
capitlu general i un ministru general. Cucerirea unui rol bine determinat în
apusul Europei s-a fcut relativ rapid, cam în decursul unui secol expansiunea
reelei ajungând la punctul su maxim. La jumtatea secolului al XV-lea putem
vorbi chiar de o saturaie a spaiilor destinate unor noi mnstiri din aria
eclesial apusean, fapt ce a limitat, în bun msur, ofensiva observant înspre
Rsrit, unde s-a vizat înlocuirea comunitilor conventuale, considerate
insuficiente pentru nevoia de reform resimit de o parte a comunitii cretine.
Într-un studiu fundamental din 1968, Jacques le Goff a lansat ideea strânsei
corelaii dintre gradul de urbanizare a unei regiuni i rspândirea centrelor
mendicante316. În Europa Central-Rsritean procesul a avut, îns,
particularitile sale, în parte datorate ponderii mai mari a economiei rurale în
raport cu cea urban. Istoricul maghiar E. Fügedi a încercat aplicarea „tezei Le
Goff” la spaiul Ungariei medievale317 cu un relativ succes, amplificat, mai
recent, de renaterea interesului pentru acest subiect318. Încercarea rmâne, îns,
limitat nu numai de lacunele mari provocate de dispariia a numeroase centre
franciscane (unele toponime medievale rmân, în continuare, imposibil de
identificat), dar i de discontinuitatea vieii comunitii religioase. La aceastea se
adaug caracterul peculiar sub mai multe aspecte, periferic, pe care Jerzy
Kłoczowski îl evidenia ca fiind determinant pentru definirea Poloniei i
Ungariei medievale319. În opinia istoricului polonez, specificul regiunii s-ar fi
datorat mai multor factori, cei mai relevani fiind: persistena în timp a
ameninrii militare otomane, influena Bisericii rsritene i rspândirea unor
curente eterodoxe. Toate aceste elemente se regsesc amplificate în regiunile de
316
Jacques Le Goff, Apostolat mendiant et fait urbain dans la France médiévale. L’implantation
des ordres mendiants, în Annales ESC 23 (1968), p. 335-352 ; tez reluat în Id., Ordres
mendiants et urbanisation dans la France médiévale, în Annales ESC, 25 (1970), p. 924-946.
317
E. Fügedi, Koldulórendek és városfejldés Magyarországon, în Id., Kolduló barátok polgárok,
nemesek, Budapest, 1981, p. 57-88.
318
G. Galamb, A ferences obszervancia magyarországi térnyeréséhez, în Magyaroknak eleirl.
Ünnepi tanulmányok a hatvan esztendós Makk Ferenc tiszteletére, ed. F. Piti, Szeged, 2000, p.
165-181 ; Id., San Giacomo, p. 11-31.
319
Jerzy Kłoczowski, L’Observance en Europe centrale-orientale au XVeme siècle, în Il
rinnovamento, p. 171-191.
frontier ale Regatului ungar. În constituirea reelei de centre observante în

Ungaria medieval, J. Kłoczowski identifica trei faze majore, ultima (i cea mai
important) fiind cea dominat de figurile lui Ioan de Capestrano i Iacob de
Marchia. Relum observaiile istoricului polonez, confirmate mai recent de
opiniile specialitilor maghiari care s-au aplecat asupra problemei (în special, de
G. Galamb), întrucât asigur un riguros cadru cronologic pentru analiza
implicaiilor socio-politice i confesionale ale stabilirii observanei franciscane
în Regatul ungar.
O prim faz a procesului de ptrundere a observanilor din Vicariatul
bosniac în regat s-a desfurat la trecerea dintre secolele XIV – XV i a interesat,
cu precdere, ocuparea unor poziii din apropierea limesului eclesial i politic
sud-oriental al regatului, cu scopul evident de a asigura nite poziii solide, în
teritorii controlate politic i religios de regii Ungariei, din care s poat fi lansate
aciuni misionare în teritoriile învecinate, mai ales dup accentuarea tensiunilor
cu Biserica sârb. Noi loca franciscane au fost, astfel, fondate în localitile:
Alsán, Atea (Atya), Cheri (Cseri, Sacou Turcesc), Cueiu (Kusaly), Nova
Palanka (Haram), Caransebe (Sebes), Cuvin (Kövy), Orova, Turnu Severin320.
O a doua faz, în care colaborrii cu regii Ungariei i se substituia iniiativa unor
nobili, doritori s-i aib pe franciscani în târgurile i satele aflate în posesia lor,
s-a desfurat în timpul exercitrii funciei vicariale de ctre Blasius de Zalka,
fiind marcat de ptrunderea observanilor spre regiunile mai interne ale
regatului, dar i de instalarea lor în Transilvania, bastionul su rsritean321.
Perioada exercitrii de ctre Iacob de Marchia a controlului asupra
Vicariatului bosniac, într-o prim faz în calitate de commissarius (1432-1434),
mai apoi ca vicar (între 1435-1438), marcheaz victoria ideologiei observante la
nivelul întregului regat. Dei, aparent o continuare a perioadei precedente,
deceniul al treilea, caracterizat de accentuarea problemei husite i de tensiunile
sociale i interetnice poate fi tratat drept o faz aparte. Transformrile in de
modificarea viziunii misionare a observanilor din Ungaria, rolul de baze
operative pentru lansarea de aciuni în exteriorul granielor regatului, înc
principal în deceniul precedent, trecând de acum într-un plan secundar, în faa
nevoilor bisericii dominante de a asigura un control mai strict asupra locuitorilor
320
Karácsonyi, Szent Ferencz, II, p. 7, 25, 35, 43-44, 73, 88, 109, 131, 190. Era, astfel, extins
spre rsrit linia eclesial început prin edificarea conventului de la Dakovo (1347), situat la nord
de Sava.
321
În deceniul al doilea al secolului XV au fost edificate: umuleu Ciuc (Csíksomlyó), Albeti
(Fehéregyháza), Gyula, Haeg (Hacak), Harapkó, Ineu, Kabol, Ozora, Salard, Teiu, Várpalota.
Karácsonyi, Szent Ferencz, II, p. 26, 45-47, 70-73, 85-87, 103-104, 110, 121, 130-132, 136, 157-
158, 174, 198, 205.
din regiunile de margine ale regatului. Ocuparea de ctre observantul Ioan de

Curzola în intervalul 1429-1435 a importantei demniti de episcop de Oradea322
marcheaz momentul intstalrii în for a observanilor în conducerea eclesial a
regatului, deinerea de poziii cheie de ctre franciscanii observani devenind o
constant. Începând cu misiunea lui Iacob de Marchia, cealalt important
pârghie de control asupra societii, officium inquisitionis, va fi deinut în
repetate rânduri de franciscani observani, din acest moment ordinul
predicatorilor reuind arareori s-i mai impun candidaii.
Tot din perioada misiunii lui Iacob de Marchia dateaz recursul la un alt
important instrument pentru extinderea ariei de influen a observanilor, i
anume, recursul la autoritatea papal pentru acordarea de privilegii în raport cu
celelalte fore active în planul eclesial al regatului i, cu precdere, cu restul
clerului secular i mirenii deintori de privilegii asupra bisericilor i drilor
cuvenite acestora. Lui Iacob de Marchia, papa Eugeniu al IV-lea i-a acordat
privilegiul de a edifica apte noi conventuri în interiorul granielor regatului, sub
pretextul înlocuirii a 16 case observante din Bosnia, distruse de raidurile
otomane323. Studii mai recente324 limiteaz influena privilegiului la ctitorirea
conventului de la Baia Mare (Rivulus Dominarum, Nagybánya), aparent singura
situaie în care prevederile documentului pontifical au putut fi fructificate în
situaia politico-social exploziv a regiunii din preajma anilor rscoalei de la
Bobâlna. Ctitoria de la Baia Mare, dei obiect al unei controverse dintre
franciscanii observani i clerul secular, tranat definitiv doar în faa pontifului
roman325, marcheaz ptrunderea observanilor în nordul regatului, baz a
viitoarei „ofensive” înspre uniunea polono-lituan, de dup 1455.
În baza împririi cronologice stabilite de J. Kłoczowski, cea de-a treia
faz de expansiune s-ar fi declanat dup plecarea lui Iacob de Marchia din
Regatul ungar, începând cu anul 1438. O anumit vulgat istoriografic a insistat
asupra „alungrii inchizitorului” din Regatul ungar în urma rscoalei din 1437:
dei este cert c observanii au fcut front comun cu nobilii i episcopul de
Transilvania în reprimarea rscoalei, demonizarea figurii lui Iacob de Marchia se
322
Bull. Franc. n.s., I, n. 172 (27 iul. 1435).
323
Bull. Franc. n.s., I, n. 345 (7 dec. 1437); Acta Bosnae, doc. 743, 757, 759, 772, 779.
324
În special G. Galamb, „In ultimis christianorum finibus”: due osservanti italiani nell’Europa
Centrale e nell’area balcanica, în San Giacomo della Marca e l’Altra Europa. Crociata, martirio
e predicazione nel Mediterraneo Orientale (secc. XIII-XV). Atti del Convegno Internazionale di
Studi, Monteprandone, 24-25 novembre 2006, ed. Fulvia Serpico, Firenze – Monteprandone, 2007,
p. 11-28, în spec. p. 14.
325
De remarcat faptul c donatorul capelei în jurul creia se va constitui conventul franciscan este
nimeni altul decât seniorul locului, despotul Brankovi. Lukcsics, Diplomata, II, n. 600; Bull.
Franc. n.s., I (1431-1455), n. 408; Cf. Galamb, San Giacomo, p. 19-21.
bazeaz în special pe surse produse de husiii i de clerul secular mic i mijlociu

influenat adesea de doctrinele lor, amplificate în anii reformei326. Exegeza
modern a inut cont relativ puin de faptul c în cursul anului 1438 Iacob de
Marchia îi încheia mandatul de vicar al Bosniei, rechemarea sa de ctre pap în
Italia fcându-se i în contextul invitrii vârfurilor observanei franciscane la
dezbaterile conciliare de la Ferrara-Florena327. O dovad în acest sens o
constituie faptul c, dup plecarea sa, observanii au reuit continuarea extinderii
reelei de conventuri în Transilvania. Din primii ani ai deceniului al patrulea
dateaz fondarea conventului observant din Cluj, constituirea unei prime
comuniti la Seghedin i încheierea construciei conventului din umuleu Ciuc,
punct nodal în expansiunea ctre Moldova. De aici vor fi lansate misiunile ctre
Moldova, pe urmele husiilor refugiai în urma alungrii lor din regiunea
Dunrii.
Prezena cardinalului Giuliano Cesarini, legat apostolic pentru cruciad
în Ungaria în cursul anului 1444, a prilejuit instituionalizarea poziiei de for a
observanilor în raport cu franciscanii conventuali. Legatul, care deinea i
funcia de cardinal protector al Ordinului, fidel politicii de promovare a
observanei, a susinut cu fervoare ideea înlocuirii comunitilor conventuale,
acuzate de infidelitate fa de regula fondatorului, cu frai devotai principiilor
reformatoare ale lui Bernardino da Siena. Astfel, în cursul anului 1444,
conventualii le cedau observanilor o serie de centre importante ale
minoritismului din Regatul ungar, cum ar fi conventurile din Pesta, Buda i
Târgu Mure328. Câiva ani mai târziu, în 1447, papa Nicolae al V-lea consfinea
cuceririle observanilor din Regatul ungar în raport cu ramura conventual,
acordându-le autonomia în raport cu Vicariatul bosniac329.
Ar fi limitativ s reducem rolul lui Ioan de Capestrano în stabilirea i
întrirea poziiei observanei franciscane în Ungaria la intervalul 1455-1456 sau,
oricum, ulterior anului 1451, dei abordri istoriografice precedente ne-ar
încuraja în acest sens. În întreaga perioad în care s-a aflat în curie, vicarul
general al Observanei cismontane a exercitat o permanent presiune asupra
326
Dan Lzrescu, Legturi între rile române i Italia, Bucureti 1985, vol. II, p. 66-67.
327
Bull. Franc. n.s., I, n. 322 (papa invit 12 magistri ordinis la lucrrile conciliului, 23 sept.
1437); n. 344 (pontiful îl autorizeaz pe Iacob de Marchia s renune în favoarea altui confrate la
demnitatea de vicar al Bosniei, 7 dec. 1437); n. 348 – 349 (intervenie papal în sprijinul lui Iacob
de Marchia, acuzat de erezie de un episcop ungar, 28 dec. 1437); n. 369 (invitaia papei adresat
lui Iacob de Marchia, recent întors în Italia, pentru a interveni la lucrrile conciliului, 14 aprilie
1438).
328
Cfr. Galamb, San Giacomo, p. 20.
329
Acta Bosnae, doc. 862.
papei i curiei romane pentru obinerea de noi privilegii pentru confraii din
Vicariatul bosniac, reunificat în 1445 ca urmare a interveniei sale, bazându-i
revendicrile nu numai pe stima general fa de ideile reformatoare ale lui
Bernardino, nutrit de Eugeniu al IV-lea i Nicolae al V-lea, ci i pe
sensibilitatea pontifilor fa de problema cruciadei. Adeziunea observanilor la
aceast cauz se baza, dincolo de convingerile personale, pe asumarea unui rol
de interlocutori privilegiai ai Sfântului Scaun în aceast privin, o strategie pe
care o vedem aplicat cu precdere în anii exercitrii funciei de vicar general al
observanei cismontane de ctre Capestrano. Desigur, nu ne aflm în faa unui
program personal al acestuia. Proiectul cuceririi unei poziii privilegiate în
Europa de Sud-Est a fost gândit în cercul restrâns de frai din jurul lui
Bernardino da Siena, fiind una dintre pârghile instituionale ale observanei
pentru obinerea supremaiei în interiorul ordinului. Implicarea a doi dintre
principalii promotori ai micrii în acest sens dovedete importana regiunii în
geografia sacr a reelei franciscane.
Raporturile excelente dintre Capestrano i Cesarini, colegi din anii
universitari petrecui în studium-ul din Perugia330, i-au pus, fr îndoial,
amprenta asupra convingerii ferme a cardinalului protector al ordinului cu
privire la necesitatea înlocuirii comunitilor conventuale din Ungaria, acuzate,
adesea pe drept cuvânt, c ar duce o via religioas mult prea relaxat, cu noi
comuniti observante, mai ascetice i mai riguroase. Rolul jucat de Capestrano
în privina situaiei minoritismului din Ungaria în perioada 1443 – 1451 rezult
în modul cel mai clar din scrisoarea de invitaie pe care un grup de baroni i-o
adresa, acetia declarându-se dispui „s-i izgoneasc pe toi conventualii din
regat”, tranând astfel în mod definitiv conflictul existent în interiorul provinciei.
Iniierea unui program de reformare a provinciei conventuale ungare de ctre
ministrul provincial Fabian Igali în 1454 a oprit decderea lor, stabilind un
echilibru între cele dou ramuri. Dup intervenia papal din 1455, care le
interzicea observanilor s preia casele conventualilor331, singura posibilitate de
expansiune a influenei observanilor redevine recursul la noi ctitorii. Aceeai
bul papal stabilea reguli precise pentru noile loca observante, care trebuiau
aezate la o distan „de siguran” de cele deja existente ale conventualilor.
330
Într-o scrisoare ctre George Podbrad (3 sept. 1451), Ioan de Capestrano se refer astfel la
cardinalul Cesarini:“meus consocius comparque in tali facultate per annos plurimos mecum
convixit mecumque conversatus exstitit tamquam fidelis amicus”, în Arch. Franc. Hist., 15 (1922),
p. 121.
331
Cfr. Kłoczowski, L’observance, p. 180.
Se poate observa c stabilirea observanilor într-o anumit localitate se

face dup o schem destul de precis: iniiativa îi revine seniorului sau
comunitii oreneti, care, atras de spiritualitatea intens, de noua manier de a
predica, din devoiune sau chiar i din interese materiale i politice, le înainteaz
vicarilor Bosniei sau vizitatorilor solicitarea sa. Nucleul comunitii se constituie
în jurul unui mic grup de frai cu formaie universitar (fie italieni, fie trecui
printr-un studium universitar, precum cele din Viena sau Cracovia). Cronicile
insist asupra faptului c aceti viri docti aleg aceste locaii marginale tocmai din
dorina de a putea, astfel, s duc o via mai apropiat de idealul franciscan al
pauperitii voluntare, unul dintre motivele permanent prezente în istoria
misiunilor în Orient a minoriilor i, cu precdere, în cea a Vicariatului
bosniac332. Cronica anonim asupra originii observanilor în Ungaria
(definitivat dup 1550) explic astfel aezarea lor: „quibus [fratribus]
secundum paupertatem, sicut ipsi volebant, cum gaudio plurima loca in
confinibus Hungariae construxerunt, videlicet: Orsova (Orova), Hatehak
(Haeg), Kwinium (Cuvin), Alsan vel Luko, Harako, et in Hungaria Cheri et
Sebes (Caransebe), Yenw (Ineu), de quo scilicet Chery eisdem simplex populus
et aliorum fratrum praecipue conventualium differentiam nomen invenit, nec
ipsos usque nunc Cherienses nominare desinit”333. Dar, dincolo de nucleul
format din aceti fratres docti, restul comunitii este recrutat din rândurile
populaiei locale, adesea necunosctoare de carte (illiterati) i, ca atare, exclus
de la preoie. Prezena acestor frai constituie, îns, liantul cu restul comunitii
politice. Limitarea numrului de conventuri pe care observanii vor putea, în
baza privilegiului papal, s le accepte în Ungaria, le impune alegeri drastice: se
va prefera, permanent, locul cu o mai mare importan în geografia politic i
socio-economic a regiunii, cu o tendin notabil spre câtigarea controlului
asupra centrelor de putere. Reeaua de influen a franciscanilor se ese în jurul
acestor puncte nodale, alese astfel încât s corespund atât exigenelor
specificului spiritualitii minorite i observante334, cât i unor criterii de natur
socio-politic, legate de prezena unei comuniti de hospites capabil s asigure
o baz material suficient pentru edificarea de noi locuri de cult i conventuri
332
Cronica seu origo fratrum minorum de Observantia in provinciis Bozne et Hungarie Christo
Iesu militantium (1550), ed. Toldy, Analecta monumentorum, 213-215:
333
Ibid., p. 234.
334
Caracteristicile pe care un locus trebuie s le îndeplineasc pentru a fi acceptat de observani
sunt cele definite la cumpna dintre veacurile XIV-XV, care vor deveni caracteristice stilului de
via bernardian: s se afle într-un loc retras, afara oraului, dar nu la mare deprtare de acesta,
astfel încât activitatea cotidian de predicaie s nu devin împovrtoare. Pentru observaiile lui
Raoul Manselli, cfr. Supra, p. 23, n. 22 i 23.
i, în continuare, întreinerea ei. În Regatul ungar, adesea iniiativa va reveni

seniorului, interesat de crearea sau consolidarea unei anumite comuniti urbane
prin prezena franciscanilor.
Erik Fügedi i Jerzy Kłoczowski concord asupra faptului c, spre
deosebire de Europa Apusean, în Ungaria i Polonia, oraele mici, târgurile i,
uneori, chiar satele, puteau constitui baza observanilor, alimentând numrul
aderenilor la micare335. În ceea ce privete cazul provinciei ungare, multe
dintre conventurile franciscane de nou fundaie au fost ctitoria unor membri ai
marilor familii baronale, cum ar fi Ujlaki, Maróti, Garai, Kórógyi, dar i a
Hunedoretilor. Prin urmare, multe dintre ctitorii nu aveau o baz real, fiind
constituite în târguri i sate unde, adesea, populaia nu împrtea ritul Bisericii
apusene, iar autonomia comunitii din aceste oppida nu era garantat de
privilegii regale336. Fenomenul caracterizeaz i Bosnia propriu-zis337, i
presupune renunarea la specificul de ordin „urban”, care îi caracteriza în restul
Europei în special pe franciscani i dominicani, specializai în spiritualitatea
acestui „tournant du monde plein”, ce oferea premisele pentru un mai bun
control religios i psihologic asupra membrilor comunitii338.
Desigur, în inteniile ctitorilor nu lipsea, adesea, interesul de natur
economic, prezena franciscanilor devenind catalizatorul atragerii de
meteugari pe domeniile lor, unde aceste procese de „inginerie” socio-
economic erau absolut necesare pentru dezvoltarea anumitor activiti
economice (cum ar fi zonele miniere sau viticole în plin dezvoltare, dar i
anumite puncte nodale în traficul de mrfuri). Iancu de Hunedoara a fost el
însui ctitorul câtorva case franciscane (Teiu, Hunedoara, dar i Chilia, în
1453). La rândul su, voievodul Transilvaniei, Nicolae de Ilok (Ujlaki) a finanat
ridicarea conventului de la Várpalota339, dar i a celui din Ilok, centrul su
politic, transformat, dup moartea lui Capestrano, într-unul dintre principalele
centre spirituale din geografia sacr a regiunii, în strâns legtur cu influena
franciscanilor observani340. E. Fügedi insist asupra interesului magnailor în a-i
aeza pe observani în arii dificil controlabile, în vederea limitrii tensiunilor
religioase i sociale341. Dei nu se poate nega întrutotul un astfel de rol, e de
335
Kłoczowski, L’observance, p. 186.
336
Fügedi, Koldulórendek, p. 83-84.
337
Krista Zach, Die Bosnische Franziskaner Mission in Südöstliche Ungarn, München, 1979.
338
Pierre Chaunu, Le temps des reformes. La crise de la chrétienité. L’éclairement, 1250-1550,
Paris 1975, p. 299 i passim.
339
Lukcsics, Diplomata, n. 1250.
340
Andri, The Miracles, p. 311-325 i passim.
341
E. Fügedi, Kapistránói Janos csodái, în Id., Kolduló, p. 44-45.
relevat c aezarea unei comuniti observante într-o anumit localitate nu a fost,

în unele cazuri, lipsit de opoziie din partea structurii eclesiale seculare. Pe de
alt parte, rolul de promotori ai meninerii ordinii sociale, pe care observanii l-
au îndeplinit, într-adevr, în anii marii rscoale din 1437-1438, avea s se
modifice treptat, pân la paradoxala situaie din 1514, când muli predicatori
observani, recurgând la argumente milenaristice profund înrdcinate în tradiia
franciscan, se transformaser în exponeni i propagatori ai revendicrilor
rsculailor, simbolurile observanei franciscane fiind bine reprezentate pe
stindardele i prapurii purtai în btlie de armata cruciat a lui Gheorghe
Doja342.
În urma unei atente examinri a coleciei de miracole adunat la
iniiativa lui Iacob de Marchia i a vicarului provinciei ungare Stefan Varsányi
în vederea autorizrii cultului i canonizrii lui Ioan de Capestrano, Stanko
Andri a demonstrat c din numrul total al persoanelor citate drept martori în
aceste registre, nobilii i clericii reprezint o cincime, restul mrturiilor
provenind de la negustori i meteugari sau chiar rani343.
În ariile de frontier, unele loca se vor conforma i criteriilor de natur
politico-militar. Înc din epoca lui Sigismund de Luxemburg exist mrturii
pentru o tentativ de aezare de mici comuniti monastice de-a lungul pasurilor
montane, în încercarea de a asigura un minim de control asupra micrilor de
populaie i, mai ales, de corpuri armate, care ar fi putut ptrunde în regat pe
aceste „ci tainice” de comunicare344. Erau preferate, desigur, ordinele mai
contemplative, dar anumite loca franciscane puteau, foarte bine, corespunde i
acestui rol. Mai relevante din perspectiva rolului politic, ni se par îns,
conventurile situate în afara granielor politice ale regatului, în ara Româneasc
sau Moldova. Existena acestor adevrate capete de pod, cum ar fi conventurile
de la Târgovite, Câmpulung, Siret, Baia sau Chilia, precum i prezena unor
grupuri de franciscani pentru perioade mai reduse în preajma curilor domneti
din cele dou ri, sunt strâns legate de politica cruciadei pe care micarea
observant a îneles s i-o asume pentru a beneficia de suportul direct al
342
Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno MDXIV, ed. A. Fekete Nagy et alii,
Budapest 1979, passim; Cfr. J. Szücs, Die oppositionelle Strömung der Franziskaner im
Hintergrund des Bauernkrieges und der Reformation in Ungarn, în Etudes historiques hongroises,
2 (1985), p. 483-513.
343
Andri, The Miracles, p. 326-332.
344
Unul dintre numeroasele exemple, în acest sens, este coninut într-o bul din 1 noiembrie 1431,
în care observanii sunt autorizai s accepte trei noi conventuri “in regno Hungariae, apud
quemdam montem altissimum, qui Catena mundi vulgariter nuncupatur”. Bull. Franc. n.s., I, nr.
36. Cfr. Donatus Fabianich, Storia dei F.M. dai primordi della loro istituzione in Dalmazia et
Bossina, p. 1, vol. I, Zara, 1863, p. 196, n. 3.
papalitii. Faptul c, vreme de mai multe decenii, ordinul a decis s investeasc
o mare parte dintre cei mai buni oameni ai si sprijinirii politicii cruciate a
Sfântului Scaun s-a datorat i convingerii c un eventual succes al proiectului de
eliberare a Balcanilor i a Constantinopolului avea s aduc ordinul într-o poziie
privilegiat. Lui Ioan de Capestrano, mai mult decât oricrui alt cap al
observanei franciscane, i se datoreaz, probabil, capacitatea de a fi intuit
posibilitile de expansiune care i se deschideau ordinului su în Europa
rsritean. Continuul aflux de frai cu formaie universitar spre Regatul ungar
avea s fie oprit doar de deschiderea unei noi mari provocri pentru ordin, fr
îndoial mai apropiat de spiritul pacifist al lui Francisc de Assisi, i anume cea
a cretinrii nativilor din cele dou Americi.
Originea bosniac a provinciei observante ungare a influenat i
raporturile cu ierarhia eclesial oficial. Înaintea ofensivei otomane, în 1380, în
Bosnia existau 35 de loca i conventuri, situate în centrele politice (Mile,
Bobovac, Sutjeska) sau economice (Kreševo, Fojnica, Srebrenica)345 ale regiunii.
Vicariatul se substituia aici structurii eclesiale catolice, numeroase privilegii
papale acordate franciscanilor limitând considerabil funciunile clerului secular.
Situaia era, desigur, determinat de condiia precar a structurii eclesiale latine,
ceea ce îi determinase pe pontifi s le acorde frailor din vicariat dreptul de a-i
boteza i de a-i înmormânta pe credincioi. Exercitarea de ctre vicarii lor a
drepturilor i privilegiilor episcopale completa ampla libertate de aciune a
confrailor346. Odat cu trecerea observanilor bosnieci în conventurile ungare, se
asist i la transferul unei culturi a privilegiului, ca instrument juridic preferat,
care va deveni propriu acelui minoritism dominativ, caracteristic în special
provinciilor ungar i polon. Pstrate i transcrise cu grij, aceste documente
deveneau un instrument imbatabil în faa clerului secular i al autoritii politice,
franciscanii recurgând periodic la curia pontifical sau regal pentru reînnoirea
propriilor drepturi i liberti.
Aceleai instrumente juridice stau i la baza implicrii observanei
franciscane in metis Hungariae, în aria de contact i chiar de suprapunere ale
structurilor bisericeti apusean i rsritean, în care franciscanii i-au asumat
un rol bine determinat. A jucat un rol esenial capacitatea de a opera în contexte
în care structura eclesial latin era deficitar, dac nu aproape inexistent,
dobândit în urma experienei seculare în Balcani. Se observ o suprapunere
aproape perfect a reelei de mnstiri franciscane cu centrele de putere din cele
345
Džambo, Die Franziskaner, p. 82-86.
346
Acta Bosnae, doc. 574, 712, 742, 745, 756, 760, 761; Bull. Franc., vol. I, doc. 248, 249, 343,
344.
trei mari segmente ale sistemului defensiv al Regatului ungar, aflat înc în faza
de constituire (sfâritul sec. XIV- circa 1470)347: Transilvania propriu-zis,
naturalis arx, linia Dunre - Sava, având în mijloc fortreaa de la Belgrad i,
spre Apus, nordul Bosniei, inclus de regele Matia, câiva ani mai târziu, în
sistemul defensiv controlat direct de rege, prin cucerirea i consolidarea cetii
Jaice. În acest spaiu vast i, mai cu seam, în culoarul format de cele dou linii
de fortree care alctuiesc sistemul, aciunea franciscanilor se concentreaz
asupra unui larg segment de populaie care, datorit propriei tradiii eclesiale sau
a influenelor unor curente considerate eterodoxe, ptrunse într-o perioad mai
recent sau mai veche, devine inta acuzaiilor de infidelitas fa de pontiful
roman, considerat cap vizibil al întregii cretinti. În zonele de câmpie din
sudul regatului, unde doctrinele eterodoxe caracterizeaz doar grupuri de
populaie izolate de restul teritoriului, franciscanii obin succese notabile, dei
efortul depus de o întreag generaie de frai rmâne considerabil. Aici, recursul
la inchiziie este periodic, dar metodele de conversiune nu se limiteaz la aciuni
de for, ci implic predicaia i toate celelalte forme de spiritualitate
franciscan. Succesul ine i de structura urban a populaiei care face obiectul
aciunii de conversiune i, în parte, de specializarea inchiziiei franciscane în
aa-zisele „erezii împotriva obedienei” sau pauperiste, proprii doctrinelor
valdeze, ce caracterizeaz husitismul din afara granielor Boemiei.
Chiar mai sugestiv pentru ilustrarea acestui „minoritism dominativ”,

bazat pe pârghii instituionale precise i privilegii, promovat de Observana
franciscan, ni se pare cazul districtelor româneti Sebe, Mehadia i Haeg,
unde ordinul concentra o bun parte din noile loca create, cu evidente scopuri
misionare. Dintre ele, cazul Haegului este cel mai bine documentat: în acest
district compact românesc franciscanii observani reuesc, recurgând la concesii
din partea regilor Ungariei, s-i delimiteze o poziie de control asupra structurii
eclesiale. În 1428 ei obin de la regele Sigismund o reînnoire a unui mai vechi
privilegiu din timpul lui Ludovic I de Anjou, prin care se limita apartenena la
ritul Bisericii rsriteane la pturile inferioare ale societii din cele trei districte
româneti de grani. Se meniona c recursul la autoritatea regal s-a fcut
întrucât „muli catolici, dintre oamenii de condiie simpl, ademenii de
347
Ferenc Szakály, Phases of Turco-Hungarian Warfare before the Battle of Mohács (1365-1526),
în Acta Orientalia Accademiae Scientiarum Hungaricae, 33 (1979), p. 65-111, Id., The
Hungarian-Croatian Border Defense System and Its Collapse, în From Hunyadi to Rákóczi. War
and Society in Late Medieval and Early Modern Hungary, ed. János M. Bak - Béla K. Király (War
and Society in Eastern Central Europe, 3), Brooklyn, 1982, p. 141-158.
învturile [...] false (ale preoilor schismatici), au czut în rtcire i au trecut

la ritul schismatic, cel condamnat de biserica universal, crezând c astfel fac
bine”348. Aciunea era îndreptat împotriva nobililor i cnezilor care gzduiau pe
moiile lor structurile eclesiale de rit rsritean, structuri care reuiser s
provoace „cderea lor în rtcire”. Se afirma, de asemenea, c „toi nobilii i
cnezii acestei provincii” promiseser, odinioar, sub jurmânt, s nu accepte
posesia cu titlu nobiliar sau cnezial decât în cazul unor veri catholici. E de
remarcat, îns, faptul c adevraii garani ai aplicrii decretului regal nu sunt
nobilii i cnezii districtului, ambigui în respectarea angajamentului asumat, ci
tocmai franciscanii, aflai în posesia decretului lui Ludovic i lovii direct de
concurena structurii eclesiale rsritene. Scopul actului regelui Sigismund nu
const în demararea unei cruciade împotriva „schismaticilor”, ci, mai degrab, în
fixarea limitelor în care Biserica rsritean poate aciona în raport cu biserica
dominant: se limiteaz dreptul de possessio cu titlu nobiliar sau cnezial exclusiv
la veri catholici, obligai s nu accepte stabilirea preoilor „schismatici” pe
moiile lor; se stabilesc msurile ce trebuie luate împotriva celor care practic
prozelitismul în dauna bisericii dominante, sunt interzise cstoriile mixte între
persoane de rit diferit. Pe de alt parte, se încearc i aplicarea unor hotrâri de
natur canonic la întreaga populaie din districtele româneti: se impune, sub
pedeapsa unei amenzi de trei mrci, obligaia postului în timpul sâmbetelor,
conform unei tradiiei cu puternic încrctur anti-iudaic, specific Bisericii
romane medievale i, mai ales, se decreteaz o serie de prevederi referitoare la
obligaia botezului cu formul latin: 1. nobilii, cnezii i ranii sunt obligai s-
i boteze copiii de ctre preoii de rit latin i nu de preoii „schismatici” pe care
muli dintre ei îi frecventeaz; 2. preoilor de rit rsritean, „de oriunde, de pe
cuprinsul regatelor noastre” , li se interzice s mai boteze vreun locuitor al
districtului Sebe sau s boteze vreun catolic în districtele Haeg i Mehadia, sub
ameninarea confiscrii bunurilor; 3. neofiii, provenii din Biserica rsritean i
„renscui în credina catolic” prin botezul condiional, sunt asimilai
„adevrailor eretici” relapsi dac se întorc la ritul „schismaticilor” i continu
frecventarea bisericilor lor349.
Ultimul punct al decretului (constitutio) se refer în mod specific la
conventul franciscan de la Caransebe, autorizat s exploateze pdurile regale i
348
Ignattius de Battyan, Leges, III, 405-408, apud Pop, Naiunea, p. 92; textul a fcut obiectul mai
multor ediii: Fermendžin, Acta Bosnae, p. 127-130 i 289-290; tefan Lupa, Catolicismul i
românii din Ardeal i Ungaria pân la anul 1556, Cernui, 1929, p. 93-99; I. D. Suciu - R.
Constantinescu, Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Timioara, 1980, vol. I, p.
85-91.
349
Pop, Naiunea, p. 93.
chiar i ale cnezilor regali din district, cu scopul, probabil, de a garanta o rent
fix minoriilor de acolo, aflai în imposibilitatea de a rezista doar pe baza
donaiilor, datorit numrului limitat de adereni din rândurile populaiei. Astfel
de situaii, în evident contradicie cu regula pauperitii impus de fondatorul
ordinului, dar i cu spiritul reformelor dorite de observani, pot fi constatate, în
mod excepional, i în cazul unor alte loca de pe cuprinsul vicariatului bosniac,
cele mai flagrante fiind legate de posesia de mori, moii i chiar rani aservii,
iobagiones.
Acest ultim punct este, îns, important, întrucât demonstreaz clar faptul
c destinatarii documentului erau tocmai franciscanii, autorizai, astfel, s aib
iniiativa msurilor îndreptate împotriva nobililor, cnezilor i chiar ranilor de
pe cuprinsul districtelor, care se fac vinovai de înclcarea prevederilor
decretului regal, apelând la castelanii de Sebe i Mehadia pentru aplicarea lui.
Franciscanii observani se regsesc, astfel, într-o poziie de arbitri ai situaiei
eclesiale a districtelor, asupra creia sunt autorizai s vegheze, stabilind gradul
de toleran ce poate fi acordat bisericii dominate. Situaia real a aplicrii
efective a acestei constitutio, dincolo de inteniile sale maximaliste, fr îndoial
prezente în document, nu ne este dat s o cunoatem.
Cincizeci de ani mai târziu, în 1478, documentul este întrit de regele
Matia Corvinul, dându-i-se nou vigoare juridic350. E dificil de apreciat în ce
msur prevederile canonice coninute, printre care i interzicerea botezului cu
formule diferite de cea latin, mai era aplicat. Doar doi ani înainte, acelai rege
Matia le interzicea explicit franciscanilor din Banat s-i mai vexeze pe ortodoci
sub pretextul c „nu ar fi bine botezai”351. Situaia real se afl undeva la
jumtatea drumului între cele dou documente, aflate în evident contradicie din
punct de vedere juridic, ilustrând foarte bine transformrile, aparent
imperceptibile, la nivelul echilibrelor eclesiale.
Complexa problematic a botezului condiional practicat de biserica
dominant din Regatul ungar în raport cu membri ai Bisericii rsritene permite
o mai acurat definire a modului în care franciscanii observani interpretau i
intenionau s aplice prevederile unirii florentine. Modul de rezolvare a situaiei
necanonice a lui Ioan de Caffa de ctre Ioan de Capestrano, prin recursul la
practica botezului condiional, dar, în acelai timp, solicitarea expres ctre pap
ca acesta s fie repus în drepturile derivate din condiia sa episcopal constituie,
credem, un motiv suficient pentru a pune în criz interpretarea practicii
350
Cfr. Pop, Naiunea, p. 93; Drgan, Nobilimea, 177.
351
Cfr. Pop, Naiunea, p. 94.
rebotezrii „schismaticilor” de ctre franciscani drept un act intrinsec de

latinizare a acestora din punct de vedere ritual. Se clarific, astfel, numeroasele
cazuri de nobili români rebotezai aparent, adesea în ceremonii publice
fastuoase, uneori implicând chiar prezena regelui, dar care continu s se
participe intens la viaa comunitii de rit rsritean din care provin. Ruptura cu
tradiia eclesial anterioar nu pare una net i imediat ci, mai degrab, un act
de reductio ad unitatem ecclesiae, o formul care, în determinate conjuncturi,
putea duce, în cele din urm, la latinizarea neofitului, dar care, în absena unor
cadre eclesiale specifice, a rmas, adesea, fr urmri ulterioare.
Astfel, intervenia lui Ioan de Capestrano în Ungaria devine hârtia de
turnesol care ilustreaz în mod precis modul în care franciscanii observani
înelegeau s aplice unirea florentin: nu o întâlnire de pe poziii de egalitale
între cele dou structuri eclesiale, cum fusese cea petrecuta câiva ani înainte la
Florena i se dorea pus în aplicare i în Ungaria, în urma utopicei proclamaii a
cardinalului Isidor de Kiev din 1443, în total ruptur cu modelul eclesial
precedent. Strategia franciscan, bazat pe o secular experien în exercitarea
controlului asupra structurilor eclesiale subordonate i pe convingerea profund
c primatul petrin se traducea i în superioritatea ritului latin, presupunea o mai
mare continuitate cu modelul unionist precedent dezvoltat de Biserica roman.
În acest spirit, ea implica interzicerea funcionrii unei ierarhii episcopale, cel
puin în ariile de frontier i, pe de alt parte, pretenia exercitrii unui control la
nivelul doctrinar în întregul regat, în special prin ocuparea demnitii episcopale
i a celei inchizitoriale.
Pretenia superioritii ritului latin asupra celui rsritean se traducea, în
opinia franciscanilor, i în planul social. Reeaua de mnstiri constituit în
aceast perioad denot clar interesul pentru acele categorii sociale care, prin
poziia lor, exercitau un anumit control asupra regiunii i, pe de alt parte,
reprezentau un teren fertil pentru o formele de spiritualitate promovate de
micrile observante, caracteristice misticismului militant ce caracterizeaz
sfâritul de ev mediu. Nobilii i cnezii, pe de-o parte, comunitile urbane, pe de
alt parte, au constituit interlocutorii preferai, observanii dezvoltând forme de
spiritualitate specifice pentru aceste categorii sociale, reflectate în propria
producie omiletic, dar i la nivel documentar prin numrul mare de concesiuni
pontificale acordate acestor categorii sociale privilegiate. Interesul franciscanilor
observani din Ungaria pentru anumite clase sociale iese din obinuita strategie
social a ordinului, constituind una dintre particularitile observanilor.
Claudine Delacroix-Besnier identifica acest tip de aciune ca fiind caracteristic
mai degrab ordinului dominican decât franciscanilor, mai tentai spre o mai
capilar rspândire în teritoriu. Cert este c reeaua de case observante din

Ungaria a fost constituit tocmai în baza raporturilor prefereniale cu aceste
categorii sociale, dei tendine totalizatoare nu au lipsit. Situaia de facto a reelei
observante din Regatul ungar pare s reflecte autocontiina capilor micrii
asupra capacitii lor reale de a se angaja în teritorii de misiune. Aciunea lor
direct s-a mrginit în principal la aceste categorii sociale privilegiate.
Cu toate acestea, a existat i o aciune misionar mediat. Conversiunea
la unire a implicat i restul populaiei i, în special, pe români, rspândii pe
întreg teritoriul districtelor, crora, în repetate rânduri, la distan de câte o
generaie, li s-a impus botezul condiional cu formula latin, ca semn vizibil al
intrrii în sânul bisericii. Dincolo de taina botezului, asupra creia franciscanii
i-au rezervat controlul în districtele româneti din sudul Transilvaniei,
pstorirea acestor credincioi revenea, în continuare, preoilor lor, de rit
rsritean. Documentele pstreaz o serie de indicii asupra unor tentative de
control asupra preoilor de mir din teritoriu, cum ar fi interzicerea accesului
clerului din afara regatului i, dup conciliul de unire, obligaia recitrii crezului
cu Filioque352 i amintirea numelui pontifului în timpul liturghiei, în încercarea
de a instaura un control, chiar dac indirect, asupra structurii eclesiale
subordonate.
Insistena cu care franciscanii observani s-au aplecat asupra botezului
populaiei de rit rsritean, adesea în opoziie cu interesele deintorilor de moii
i a structurii episcopale ori a clerului secular din regat, iar uneori chiar i în
opoziie cu autoritatea regal, denot faptul c, dincolo de interesele ordinului în
plan temporal, motivaiile lor ineau, înainte de toate, de o serie de convingeri
intim legate de spiritualitatea pe care micarea observant franciscan o
împrtea. O serie de predici construite în jurul unui pasaj evanghelic cheie
pentru înelegerea problemei - Unus Deus, una fides, unum baptisma (Efes., IV.
5), expliciteaz importana acordat de franciscanii observani din jurul lui
Bernardino da Siena formulei botezului, ca semn vizibil al apartenenei la
biseric353. În tratatul su dedicat autoritii papale354, Ioan de Capestrano reia
352
P.P.Panaitescu remarca existena urmelor acestei tradiii simbolul de credin coninut în
Psaltirea Scheian. Cfr. Începuturile scrisului în limba român, în Stud. i Mat. pentru Ist. Medie,
4 (1960), p. 147.
353
Pasajul fusese deja amplu utilizat în contextul conciliului florentin. Îl regsim, de exemplu, la
Fantinus Vallareso (Libellus, cap. XXVIIII. p. 24-25): facta est unio ecclesiarum Christi et data
est pax fidelibus Christianis, Latinis pariter atque Grecis; ut sicut unum deum collunt, ita unam
fidem et unum baptisma invicem teneant, sicut insimul unum evangelium etiam predicamus”.
354
De papae et concilii, f. 32; Vat. Lat. 967, f. 16v c.2: “Nono ratione unitatis, quae divisionem
non recipit, 24 quaestio, 1 comma loquitur. Igitur cum sit una Ecclesia simul collecta, unus
Dominus, una fides, unum baptisma, unus Deus et pater omnium, ad Ephes. 4 et in decretalium
aceast tem în contextul discuiei cu privire la unitatea bisericii, afirmând c

„unitas fidelium non recipit divisionem”. Dar, mai importante pentru înelegerea
binomului una fides – unum baptisma sunt dou predici coninute în codicele
Vat. Lat. 7780, care l-a însoit pe Iacob de Marchia în ultima sa misiune în
Regatul ungar (1457-58). Atât în omelia sa De baptismo, (f. 78r-80v), cât, mai
ales, în De magnificentia et confusione Sacrae Fidei Christianae (f. 46r-48r),
accentul cade tocmai pe unicitatea tainei botezului, semn exterior al unei unice
credine în acelai Dumnezeu. Ba, chiar mai mult, ambele omelii conin acelai
exemplum, în dou redactri diferite, i reflect modul în care românii erau
percepui de predicator în anii imediat urmtori btliei de la Belgrad: nu erau
considerai doar adevrai fideles, ci, prin eroismul dovedit în lupta cu otomanii,
transformai în exemplu de urmat de restul Cretintii355. Astfel (la f. 47r,
rândurile 33-38) codicele red o pild edificatoare, inspirat de un fapt petrecut
în timpul acestei ultime misiuni în Regatul ungar: “Item: dixit mihi quidam
nobilis Valaccus quod dum turci in Valachia interfecerunt multos, unus
christianus, percussus mortaliter, iacuit XI diebus in silva. Et herbae natae sunt
cooperientes eum marcido (sic!) ab infra, et inde transiens sacerdos quidam,
vocavit eum ut audiret eius confessionem. Quia beata Virgo Maria non
permittebat mori sine confessione. Videtis ergo quantum placent Deo illi qui
defendunt fidem sanctam et patriam suam”. De asemenea, o versiune prescurtat
a textului, semn c acest exemplum era utilizat în mai multe predici (f. 125v,
rândurile 32-34), reia, în termeni uor diferii, episodul cruciatului român: “Item
exemplum in Ungaria: preliator contra turchos vulneratus 40 diebus in silva, et
erbe crescentes super eum. Et clamavit sacerdotem transeuntem, et confessus
expiravit, quia Virgo conservavit eum. Dixit mihi ille nobilis valacchus”.
Pilda nu conine, în sine, elemente care s expliciteze statutul
confesional al cavalerului român. Cu toate acestea, contextul în care acest
exemplum este aezat, în cadrul omeliei “De magnificentia et confusione fidei
christianae” implic din partea autorului o reflecie istorico-geografic, chiar
commentario loquitur et 7quaestione 1 comma Novatianus: non potest una sponsa generalis
habere, nisi unum sponsum generalem (de praeben.) cum non ignores, nec una filia nisi unum
patrem, nec unum corpus nisi unum caput, alias esset monstrum”.
355
Cfr. contribuia noastr Dixit mihi quidam nobilis valaccus... Considerazioni in margine ad un
exemplum di San Giacomo della Marca, în An. Inst. Român de Cult. i Cerc. Umanistic N. Iorga
din Venezia, 6-7 (2004 – 2005), p. 303-312. De asemenea, D. Lasi, Sermones S. Iacobi de
Marchia in cod. Vat. lat. 7780 et 7642 asservati, în Arch. Franc. Hist., 63 (1970), p. 476-565; O.
Bonmann, Fonti poco note della vita di S. Giacomo della Marca, în Picenum Seraphicum 7
(1970), p. 99-100.
dac schematic, asupra bisericii i a unitii sale ideatice356. Încercarea de a

reconstitui unitatea trupului mistic al bisericii, implic i readucerea “ad unum”
a diferitelor sale membre desprite de schism, printre care i românii, iar
instrumentele sunt aceleai: renaterea prin taina botezului. Cum altfel s-ar putea
explica elogiul adus acestui anonim aprtor al cretintii din fraza „Videtis
ergo quantum placent Deo illi qui defendunt fidem sacram et patriam suam?”,
atâta vreme cât acesta nu s-ar fi aflat în comuniune cu pontiful roman?
Insistena franciscanilor asupra botezului ca semn al apartenenei la
unitatea bisericii i, mai ales, atenia pentru formula baptismal, aspect doar
aparent formal, nu se fondeaz doar pe norma de aciune misionar stabilit de
fondatorul Ordinului în Regula non bullata, ci este strâns legat de crezul intim
al observanilor, bazat pe o solid tradiie filosofico-teologic franciscan în
puterea cuvântului revelat, obiect nu doar de respect, ci, în anumite cazuri, chiar
de adoraie. Insistena asupra exactitii formulei baptismale este strâns legat de
cultul, tipic pentru observana franciscan, pentru numele lui Hristos (redat prin
trigramma YHS) pe care, începând cu anul 1424, Bernardino da Siena i
discipolii si l-au pus în centrul propriului mesaj spiritual de înnoire357.
Convingerea c în numele lui Hristos s-a întrupat însi divinitatea, astfel este
explicat de Iacob de Marchia în termenii filosofiei aristotelice: “quidditas
nominis non est nisi substantia divinitatis”358. În termeni similari vd observanii
franciscani conformarea sufletului credinciosului prin taina botezului, conform
doctrinei tradiionale cretine. Un pasaj din ciclul omiletic senez al lui
Bernardino, din 1425, las s se întrevad chiar o depire a acestei doctrine,
tainei botezului revenindu-i, conform crezului predicatorului, rolul de a constitui
actul intrinsec de întrupare a sufletului în cel botezat359. Orice abatere sau
356
În economia omeliei, acest scurt exemplum se insereaz în cea de-a doua questio principalis,
intitulat „quantum ad suorum fidelium filiorum defensionem”. Scopul su const în ilustrarea
modelele comportamentale ale adevrailor „milites Christi”, argumentate teologic de recursul la o
serie de auctoritates biblice preluate din Macabei, II, 10, 11 i 12 i Daniel, X, 12-13. Textul este
precedat de un pasaj preluat din Paulus Orosius despre victoria miraculoas obinut de Teodosius
asupra goilor (VII, 35: 17-20) i, coborând din legend spre prezent, este continuat de o scurt
not (probabil mult mai ampl în cadrul versiunii rostite), despre victoria de la Belgrad asupra
armatelor lui Mehmet II (ff. 47r, r. 38 – 47v, r. 1: „Et nota de victoria Hungarorum contra turcos
in castro bel Grado”.
357
În ciclul omiletic de la Padova, din 1424, Bernardino se întreba: „Che viene a dire nome di
Gesu? Nome si è notizia di Gesù, cioè Dio e uomo. Dio e uomo s’ama”. Bernardino da Siena, Le
prediche volgari. La predicazione del 1425 a Siena, ed. C. Cannarozzi, Firenze, 1941-1958, II, p.
173-174.
358
Giacomo della Marca, Sermones Dominicales, ed. Renato Lioi, 1978, Sermo De sacratissimo
nomine Yesu, n. 40, II, p. 133.
359
Bernardino da Siena, Le prediche volgari, IV, p. 412: “Gli innocenti: non di quelli che sono
affogati ne’ privai o uccisi in corpo per forza di medicine, che non ànno anima l’anima, non
deviere de la formula revelat, pstrat de Biserica roman, devine rod al

confuzei i rstlmcirii produse în ordinea divin prin „erroribus hominorum et
fallaciis dyabolicis et suis maleficiis”360. Astfel, exactitatea expresiei verbale, în
special a celei folosite în interaciunea cu Dumnezeu361, rmâne, în viziunea
observanilor franciscani, singura cale de reinstaurare a ordinii divine într-o
cretintate ameninat direct cu dispariia, atâta vreme cât unitatea ei nu este pe
deplin restabilit.
s’intende per loro, ma per quegli ch’ànno l’anima pel santo battesimo; quegli sono gl’innocenti”.
Semnalat de R. Texler, Public life in Renaissance Florence, Ithaca-London, 1991, p. 369. Amplu
discutat de Adriano Prosperi (în Dare l’anima. Storia di un infanticidio, Torino, 2005, p. 174),
care definete concepia bernardian drept „una maniera di concepire il battesimo del tutto nuova e
inattesa: non come atto che salva l’anima, ma come momento di creazione vera e propria”.
360
Cod. Vat. Lat. 7780, f. 46 r, rândul 2. Bazându-se pe aceste intime convingeri, Observana
franciscan se angajeaz într-o aprig lupt spiritual împotriva tuturor acelor forme de maleficia
practicate în societatea secolului al XV-lea. Cfr. M. Montesano, Supra acqua et supra vento.
„Superstizioni”, maleficia e incantamenta nei predicatori francescani osservanti (Italia, sec. XV),
Roma 1999; Id., I temi magici nella predicazione di Giacomo della Marca, în San Giacomo della
Marca e l’Altra Europa, p. 193-205.
361
Nicola da Fara (Vita di fra Giovanni, cap.111, p. 158), biograful lui Ioan de Capestrano,
amintete rigoarea i atenia maestrului su pentru exactitatea formulei, afirmând c, pe patul de
moarte, viitorul sfânt l-ar fi corectat în repetate rânduri pe fratele însrcinat cu recitarea
rugciunilor, „întrucât nu rostea bine formulele, barbarizând limba latin” [tr. n.]!
PARTEA A II-A.
IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA DIN 1456
Ioan de Capestrano în mijlocul cruciailor în Belgradul asediat de otomani
Fresc din biserica Imaculatei din Olomouc (detaliu)
CAPITOLUL IV.
MODELELE CRUCIADEI ÎN SECOLUL AL XV-LEA
Formele cruciadei post-florentine
Problema cruciadei în secolul al XV-lea este înc una deschis, dei nu

lipsesc încercrile de tratare unitar a fenomenului, de la proiectul, din pcate,
nefinalizat al lui Nicolae Iorga, la mai recentele lucrri ale lui Kenneth M. Setton
i sau Norman Housley. Amploarea fenomenului în spaiu i timp, dar i
complexitatea formelor sale de manifestare nu au permis, pân în prezent, o
tratare satisfctoare. Dou sunt cauzele acestui eec: prima, de natur
cantitativ, ine de aria în care cruciada, ca instituie a Cretintii medievale, a
funcionat în mod aproape ciclic, pân în anii Reformei protestante. Într-o
Respublica Christiana conceput în mod organic, drept corpus misticus al
Mântuitorului, fiecrui membru îi revine un rol determinat. Un gânditor de talia
lui Bonaventura da Bagnoregio (sec. XIV) concepea raporturile dintre diferitele
membre ale acestui trup naturaliter, pe principii de subsidiaritate. Ne aflm,
aadar, în faa unui fenomen care, într-un mod sau altul, cuprinde întreaga arie
ce poate fi cuprins în “sistemul Europa” medieval (Gabriella Rossetti).
O a doua dificultate major const în definirea termenului de cruciad.
Pân în prezent s-a oscilat între o viziune maximalist, care tinde spre
echivalarea cruciadei cu noiunea de bellum iustum i o încercare de abordare a
problemei dintr-o perspectiv instituional, cel mai adesea limitat, îns, la
formele „clasice” de manifestare ale fenomenului cruciat1. Departe de noi
intenia de a condamna prima abordare: formula cruciadei drept „conflict
cosmic” dintre cretini i musulmani îi afl rdcinile într-o abundent
literatur medieval. Un text scris în a doua jumtate a secolului al XV-lea,
sugestiv intitulat Fortalicium fidei (publicat în 1525) numra 157 de conflicte
dintre musulmani i cretini, de la victoria împratului Teodosiu la cea a lui
1
Ne limitm s citm doar cateva dintre lucrrile de referin mai recente care adopt aceast
prospectiv: Peter Partner, Il Dio degli eserciti. Islam e Cristianesimo: le guerre sante, Torino,
1997; Franco Cardini, Europa e Islam – storia di un malinteso, Roma, 2000; R.H. Bainton,
Christian Attitudes Towards War and Peace: A Historical Survey and Critical Re-Evaluation,
New-York, 1960.
Ioannes Wayvoda la Belgrad din 14562. Ne aflm, desigur, în faa unui gen
literar edificator, adesea pamfletar, un „curent eseistic” avant la lettre, care
poate oferi interesante puncte de reflecie dar care nu ofer, în fond, un criteriu
suficient pentru interpretarea fenomenului în toat complexitatea formelor sale.
O definiie real a fenomenului nu poate veni, îns, decât din interiorul
sistemului, din reflecia teologic i canonistic a Evului Mediu târziu.
În încercarea de a defini o teorie juridic a cruciadei, Michel Villey punea
la încercare definiiile date fenomenului de cercetrile anterioare lui cu privire la
aceast important problem a dreptului i teologiei medievale3. Bazându-se pe
dreptul cutumiar al cruciadei i pe sistematizarea sa definitiv dat de Hostiensis
în Summa Aurea, autorul depea impasul aparent dintre crux transmarina
(cruciada în ara Sfânt, passagium) i crux cismarina (cruciada în Europa, in
subsidium fidei). În opinia sa, spre deosebire de celelalte forme de bellum
sacrum sine predicatione crucis, cruciada se caracterizeaz prin modul special
de declanare (existena unei bule pentru cruciad), modul de recrutare i
condiia juridic a cruciailor. O a patra condiie, nu întotdeauna îndeplinit, dar
adesea recurent, este reprezentat de modul de conducere a operaiunilor, în
care „puterii spirituale” îi revin i roluri operative i organizatorice în raport cu
„puterea temporal”. În secolul al XV-lea definiiile cardinalului de Ostia
primesc, din ce în ce mai mult, o mai precis aplicare în realitatea instituional a
Cretintii. Interveniile lui Panormitanus în dreptul canonic i ale lui Guido
Romano i Agostino Trionfo din perspectiva teologic asigur papei i
colegiului cardinalilor un rol esenial în conducerea operaiunilor. În limbajul
oficial al curiei pontificale, termenul însui de „Sacrosancta Cruciata” nu apare
decât foarte târziu, în timpul pontificatului lui Pius al II-lea, iniial în umila
latin de negustor senez a lui Ambrogio Spanocchi, om de încredere al lui Enea
Silvio, însrcinat cu inerea evidenei fondurilor cruciadei.
Într-un studiu dedicat politicii Sfântului Scaun fa de ameninarea
otoman (sec. XV-XVIII), M. Petrocchi opta pentru utilizarea termenului de
bellum sacrum fa de cel de cruciad4, întrucât, în viziunea sa, termenul de
cruciad, aparinând categoriilor mentale ale lumii medievale, ar fi implicat, în
mod necesar, dorina eliberrii Ierusalimului i a mormântului Mântuitorului.
Observaia nu rezist unei mai atente investigri, întrucât chiar de la primele
2
Gullielmi Totani, in sacra pagina professor ord. Fr. Praedicatorum conventus Lugdunensis,
Fortalicium fidei, per Iohannem de Moylin alias de Chambia impressum, anno salutis nostrae
1525. Impensis spectabilis viri magistri Stephani Gueynart die xi mensis Octobris.
3
M. Villey, La croisade. Essai sur la formation d’une théorie juridique, Paris, 1942.
4
M. Petrocchi, La politica della Santa Sede di fronte all’invasione ottoman (1444-1718), Napoli,
1955, p. 20-21.
Modelele cruciadei în secolul al XV-lea 203
manifestri ale fenomenului (cum ar fi mesajul papei Urban al II-lea la Conciliul

din Clermont din 1095) dorina de a veni în ajutorul popoarelor cretine din
Orient a constituit o component important a mesajului cruciat i a spiritualitii
noului „cavaler cretin”5, iar, pe de alt parte, ideea eliberrii Ierusalimului nu a
lipsit complet din spiritualitatea cruciadei post-florentine in subsidium fidei. Ba
chiar mai mult, la nivel ritual, cruciada are o definitiv codificare doar în
Pontificalul Roman al lui Inoceniu al VIII-lea (1484-1492)6. James Brundage
demonstreaz c transformarea care are loc în a doua jumtate a secolului al XV-
lea const în trecerea de la o formul de pelerinaj în arme (passagium) spre o
adevrat cruciata, reflectat de la schimbarea de simbol în ritualul de acordare
a calitii de cruciat: de la bastonul (baculum) de pelerin se trece în mod
generalizat la crucea de stof roie, aplicat pe îmbrcmintea cruciatului7.
Întorcându-ne îns la interesantele concluzii ale studiului lui Villey,
bazate pe definiiile lui Hostiensis, diferena dintre sacrosancta cruciata i
celelalte forme de bellum sacrum ar consta, mai degrab, într-o serie de aspecte
de natur aparent formal, care, îns, traduc în termeni juridici elemente ce in
de spiritualitatea cruciadei. În aceti termeni vom înelege, aadar, i
spiritualitatea cruciadei i nu prin acel evaziv „esprit de la croisade” invocat de
Jean Richard8. Un prim palier de definire a cruciadei în secolul al XV-lea este
constituit de utilizarea unor determinate instrumente spirituale, proprii sau
adaptate cruciadei, ca mijloc pentru promovarea cauzei comune de aprare a
Cretintii. În încercarea de a delinea caracteristicile cruciadei post-florentine,
instituiile Cretintii, controlate din ce în ce mai strict de pontifii romani,
devin terenul preferat de investigaie, întrucât tocmai între pontificatele lui
Eugeniu al IV-lea i Sixt al IV-lea (dei rmân, în opinia noastr cruciali anii
pontificatelor lui Calixt al III-lea i Pius al II-lea) are loc definitiva
instituionalizare a fenomenului: constituirea de case separate pentru cruciad,
stabilirea de unui colegiu de cardinali însrcinat cu recoltarea i utilizarea
fondurilor, instituirea decimei asupra clerului, rspândirea indulgenei ca form
bneasc de subsidium, in paralel cu profesionalizarea corpurilor de armat i cu
organizarea unei reele de predicatori însrcinai cu recrutarea de oameni dar i
cu colectarea de fonduri i mijloace materiale necesare cruciadei. Tocmai în
5
Partner, Il Dio degli eserciti, cap. IV („Il cristianesimo e la guerra”), passim; Cfr. A. Morisi, La
guerra nel pensiero cristiano dalle origini alle crociate, Firenze, 1963.
6
Pontificale Romanum in tres partes distributum Clementis VIII et Urbanis VIII auctoritate
recognitum, ed. J. Catalani, Paris 1851, vol. II, p. 538-270.
7
J.A. Brundage, ‘Cruce signari’: The Rite for Taking the Cross in England, în James Arthur
Brundage, The Crusades, Holy War and Canon Law, Aldershot-Brookfield, 1991, p. 289-310.
8
J. Richard, L’esprit de la croisade, Paris, 1969, passim.
acest uria mecanism al cruciadei respir un spirit nou, care, pe drept cuvânt,
poate fi definit modern.
În 1912, unul dintre prinii istoriografiei liberale, lordul Acton putea
afirma într-una dintre conferinele sale dedicate istoriei moderne c “modern
history begins under stress of the Ottoman conquest” 9. Într-adevr, teama de
puterea otoman, aflat la hotarele Europei Centrale, a constituit catalizatorul
pentru reformularea cadrelor Cretintii. Pandatul absolut necesar al refacerii
unitii cretine, prin depirea secularei „schisme rsritene”, dar i prin
încheierea ultimei schisme din Biserica apusean, l-a constituit cruciada pentru
aprarea acelor popoarele ale Europei cretine incluse în ditio
Constantinopolitana, direct ameninate de otomani i, în acelai timp, principale
fore ale reaciei cretine i, ca atare, important antemuralis Christianitatis.
Muli istorici au considerat fatidicul an al cuceririi Constantinopolului de
ctre otomani drept un moment de rscruce în istoria omenirii, marcând o
radical schimbare de paradigm. Cadrele lumii medievale au supravieuit mult
vreme, îns, termenului convenional fixat la 1453. Cruciada târzie, relansat cu
mare vigoare imediat dup conciliul de unire de la Florena constituie unul dintre
terenurile cele mai fertile pentru verificarea acestei teorii, întrucât este ideal loc
de întâlnire între o viziune medieval asupra societii cretine i noi structuri
politice, economice i administrative, extrem de moderne, în fond. Acestea
reprezentau, de fapt, singurele mijloace aflate la dispoziia unei Europe cretine
divizate în faa monoliticei super-puteri otomane.
Hotrârea lui Eugeniu al IV-lea de a proclama cruciada în primele zile
ale lunii ianuarie 144310, constituie momentul al afirmrii clare i fr echivoc
din partea pontifului unitii cretine a restabilirii acelei plenitudo potestatis
tirbite de schism. Dintr-o perspectiva diacronic, decizia papal reprezint
momentul prim al relansrii cruciadei pentru eliberarea Europei rsritene i
despresurarea Constantinopolului. Fr îndoial, nici pontiful i nici
contemporanii si nu puteau prevedea dezastrul de un an mai târziu, dedicând
toate forele i resursele statului pontifical i coagulând energiile puinilor aliai
fideli politicii de restauraie pontifical. Cu toate acestea, în textul bulei
pontificale pentru cruciad, vocaia universal a pontifilor romani îi regsete o
transpunere dintre cele mai memorabile, demn de pana iscusit a autorului su,
umanistul Flavio Biondo, în calitatea sa de secretar pontifical. Nu întâmpltor,
9
J. Dalberg-Acton, Lectures on Modern History, London, 1912 p. 34; Cfr. Paul Coles, The
Ottoman impact on Europe, London, 1968.
10
Bula Postquam ad apicem summi apostolatus (1 ianuarie 1443); cfr. Supra, p. 18, n. 4.
documentul avea s devin modelul canonic pentru bulele de cruciad ulterioare,

stabilind, dincolo de expresie i formule, caracterul operaiunilor cruciate.
Proclamarea cruciadei generale, programat s înceap dup Patile
anului 1444, constituia un punct de sosire pentru lungile negocieri diplomatice
începute imediat dup plecarea delegaiei bizantine din Italia. Deja pe 7
octombrie 1439, Eugeniu al IV-lea ilustra într-o circular transmis principilor
europeni, un proiect de cruciad care urma s implice fore navele i terestre11.
Tocmai organizarea armatei terestre, ce urma s porneasc din Ungaria, aflat în
plin anarhie dup moartea prematur a regelui Albert, îl determinau pe pap s
accepte sugestia lui Cristoforo Garatoni, aflat la Constantinopol, s amâne
începerea operaiunilor terestre, mulumindu-se cu promisiunea organizrii unei
flote maritime, lsate pe seama Genovei, Veneiei, a Burgundiei i a cavalerilor
ioanii de la Rodos12. Pentru rezolvarea impasului ungar, cardinalul Cesarini,
numit legatus a latere, era însrcinat cu medierea dintre casele de Habsburg i
Jagiełło13. Neobositului cardinal îi revenea, de asemenea, sarcina de a grbi
organizarea unei cruciade generale împotriva otomanilor, venind în sprijinul lui
Iancu de Hunedoara, ale crui victorii glorioase obinute începând cu anul 1438
preau s promit sorii izbândei. În primvara anului 1442, cardinalul obinea
din partea Veneiei sprijin pentru organizarea flotei (promisiune extins pe 8
august cu garania aprovizionrii armatei cu 10.000 libre de praf de puc), iar
perspectiva alegerii lui Vladislav al Poloniei pe tronul Ungariei ddeau bune
sperane pentru declanarea unei ample operaiuni cruciate. În acest context se
insera bula pontifical de pe 1 ianuarie 1443.
Dup o ampl, acurat i elegant prezentare a situaiei grave a bisericii,
recent revenit la unitate cu cea rsritean, dup marile eforturi ale papei i
curiei romane din anii conciliului de unire, textul se apleac asupra suferinei
popoarelor balcanice, aflate sub jugul otoman, asupra pericolului direct ce
amenina Constantinopolul i Regatul ungar, Rodosul i Ciprul, Moreea i
porturile de la Marea Neagr. Situaia era descris în termeni sumbri, dar
concii: “Itinera enim latronibus infesta ac clausa, maria obsessa piratis, bella
undique frement et orbis mutuo sanguine gaudet”. Erau amintite eforturile
meritorii, chiar dac izolate, pe care acel Johannes Vayvoda, vertitabil athleta
Christi, le depunea pentru aprarea întregii cretinti14. Erau, de asemenea,
11
Hofmann, Epistolae pontificiae, doc. 263; Cfr. Gill, The Council, p. 327-328.
12
Hofmann, Epistolae pontificiae, doc. 243; Cfr. Gill, The Council, p. 328
13
Raynaldus, Annales, ad a. 1441, doc. 14, 15.
14
“mense septembri proxime preterito Deus ipse sua clementia mirabili christianis in partibus
Transilvanis Walachie sub dilecto filio nobili viro Ioanne Vayvoda christiani exercitus duce
amintii cavalerii de Rodos i ducele Burgundiei, iar ceilali principi europeni

erau invitai s le urmeze exemplul.
Cu determinare, blândul pap al unirii florentine hotra trimiterea de
legati a latere în regiunile de unde expediia urma s porneasc, pentru a aciona
ca pacificatori între faciuni i a coordona aciunile comune, dar i pentru
efectiva organizare a unei armate. Alturi de Cesarini, trimis în Ungaria,
Cristoforo Garatoni, un bun cunosctor al Europei rsritene, era însrcinat cu
organizarea cruciadei in partibus Graecorum, în Moldava, Lituania, ara
Româneasc i Albania15. În paralel, era numit un legat apostolic pentru
organizarea i coordonarea flotei, cardinalul Francesco Condulmaro. Erau
stabilite, astfel, cele dou mari direcii ale expediiei, care, urmrind s învluie
teritoriile europene ale otomanilor, aveau s caracterizeze toate proiectele de
cruciad din urmtorii ani. Ideea separrii forelor anatoliene de cele europene
ale otomanilor se nscuse, probabil, înc în cursul negocierilor de la Florena,
victoriile recente ale lui Iancu de Hunedoara din anii 1438-1442 venind ca o
confirmare de pe teren a unor planuri teoretice.
Tocmai pentru a veni în ajutorul acestor iniiative, pentru remedierea
situaiei grave ce amenina Respublica Christiana i ordinea ei intern, papa
intervenea, stabilind o tax asupra tuturor veniturilor clerului, egal cu zece la
sut din veniturile anuale, care urma s fie colectat în toate regatele Europei i
era integral destinat susinerii efortului cruciat. Întregul cler era invitat s
participe i s urmeze exemplul pontifului i al curiei, susinând material
expediia. Pentru justificarea acestor solicitri, papa aducea drept argument
faptul c recentul conciliu de unire consumase complet resursele pontificale
(fapt confirmat de cercetrile lui J. Gill16), întrucât pontiful nu recursese la
aplicarea decimei pontificale, dei avea acoperirea legal, cci aceasta fusese
decretat de Conciliul de la Basel înc din 1437. Ca atare, pentru a face fa
pericolului ce amenina întreaga biseric, el i confraii si cardinali, rogantes ex
corde, solicitau întregului cler cretin colectarea acestor fonduri pro defensione
miraculose, ut omnes testantur, et ipsemet humiliter profitetur, de Turcis gloriosam felicemque

victoriam dedisset”. Hofmann, Epistolae pontificiae, doc. 261, p. 71.
15
ASV, Reg. Vat. 376, f. 40; Raynaldus, Annales, ad a. 1448, p. 414.
16
Joseph Gill (The Cost of the Council of Florence, în Orient. Christ. Per., 22 (1952), p. 299-
318), bazându-se pe aprecierile unor prelai de la Basel, pe declaraiile pontifului i o serie de
documente de natur administrativ apreciaz la 123.547 de ducai costurile conciliului, la care s-
ar aduga ali circa 56.600 de ducai pentru costurile legaiilor i alte câteva mii pentru
ceremonialul cruciadei (Hofmann, Epistolae, doc. 150); suma este exorbitant în condiiile
limitrilor de buget din anii pontificatului lui Eugeniu al IV-lea. Cfr. A. Gottlob, Aus den
Rechnungsbüchern Eugens IV zur Geschichte des Florentinums în Historisches Jahrbuch
(München), 14 (1893), p. 39-66.
Orientis Christiani, fcând apel la normativa conciliar în materie. De asemenea,

documentul se adresa i laicilor, cerând, de asemenea, subsidia caritativa sau
voluntaria: papa însui ddea exemplul, obligându-se s destineze cruciadei
plata unei cincimi din veniturile rezultate din communia servitia i din annatae.
La rândul lor, ad eundem usum classis et exercitus fidelium, cardinalii se obligau
s plteasc zece la sut din comendae. Se stabileau i timpii acestui impozit
extraordinar: colectat în dou rate, prima în preajma Patelui anului 1443, iar cea
de-a doua la jumtatea anului, în preajma srbtorii Sf. Ioan Boteztorul (1
iulie), termeni pe care succesorii aveau s îi pstreze, în linii mari, neschimbai
pân la sfâritul secolului, ori de câte ori cruciada avea s se profileze ca
necesar. O rapid trecere în revist a cruciadelor proclamate din 1443 pân în
anii Conciliului Lateran V demonstreaz c decima pontifical a fost permanent
adunat în aceast perioad, cu un an înaintea începerii cruciadei, în timpii i
termenii stabilii de Eugeniu al IV-lea.
Solicitarea acestei decima pontificalis, cheie de bolt a sistemului
finanelor pontificale în secolele XIII-XIV17, dup lunga perioad de neglijare
datorat marii schisme a Occidentului i perioadei conciliariste, era singura
soluie, chiar dac impopular, pentru asigurarea mijloacelor necesare relansrii
prestigiului pontifului roman, prin victoria auspicat. Cruciada devenea, astfel,
principalul instrument al completei restauraii a monarhiei pontificale medievale.
Conciliul de la Konstanz limitase recursul pontifilor la aceast form de
finanare la cazuri excepionale, stabilind ca fiind fundamentale pentru
proclamarea decimei existena unor motive relevante, legate de binele întregii
cretinti i de existena consensului general al prelailor18. Chiar i în aceste
circumstane, papa Martin al V-lea nu reuea în 1421 s impun colectarea
decimei19. Recursul la principiul colegialitii în textul bulei se refer tocmai la
17
Pentru paradigma istoric urmat de decima pontificalis de la bula lui Inoceniu al III-lea,
Graves orientalis (31 decembrie 1199) la definitiva stabilire a unei normative canonice în materie
în cadrul Conciliului de la Lyon II (1274) cfr. André Vauchez, Apogeo del papato ed espansione
della Cristianità (1054-1274), în Storia del cristianesimo, vol. V, p. 682-3; de asemenea, Cardini,
Europa e Islam, p. 114; M. Purcell, Papal crusading policy: the chief instruments of papal
crusading policy and the crusade to the Holy Land from the final loss of Jerusalem to the fall of
Acre: 1244-1291, Leiden, 1975, p. 61.
18
Gaetano Moroni, Dizionario di erudizione storico-ecclesiastica, Venezia, 1843, vol. XIX, 179-
187; Heinrich Finke (ed.), Acta concilii Constanciensis, Regensberg, 1928, vol. II, p. 643-644. Cfr.
Gertrud Thoma, Papstzehnte zur Finanzierung von Kreuzzügen. Zur Erhebungspraxis in
deutschen Bistümern im 13./14. Jahrhundert, în Von Sachsen bis Jerusalem. Menschen und
Institutionen im Wandel der Zeit. Festschrift für Wolfgang Giese zum 65. Geburtstag, ed. H.
Seibert - G. Thoma, 2004, p. 293-309.
19
W.E. Lunt, Financial relation of the Papacy with England, Cambridge, 1962, vol. II, p. 125-
131.
imixtiunea conciliar într-o practic asupra creia papii secolelor precedente

avuseser controlul absolut. Pe de alt parte, ameninarea otoman constituia un
suficient motiv pentru ca, reluându-se practica secolelor XIII-XIV20, decima s
fie colectat cu regularitate, devenind, spre sfâritul secolului al XV-lea, unul
dintre semnele exterioare cele mai vizibile ale proclamrii cruciadei.
Funcionarea sistemului colectrii i utilizrii decimei pontificale se baza
pe o tradiie consolidat în secolele precedente, presupunând consensul puterii
temporale cu privire la promulgarea în propriile teritorii a bulei pontificale
pentru cruciad, care, altfel, risca s rmân liter moart. Or, i în cazul
cruciadei post-florentine, acest consens se negocia prin concesiuni din partea
legailor pontificali cu privire la utilizarea sumelor colectate direct de ctre
principii în ale cror teritorii decima fusese adunat. Sistemul oferea suficiente
garanii dac, chiar i în condiiile precare ale finanelor pontificale de sub
Eugeniu al IV-lea, Venezia accepta construcia a zece galee de rzboi, care
urmau s constituie nucleul flotei pontificale, în contul decimei ce urma s se
colecteze în teritoriile sale21. În termeni similari, în cursul lunii octombrie 1443,
i se acorda lui Alfons de Aragona, recent recunoscut rege de Neapole, dreptul s
colecteze i s utilizeze pentru cruciad decima pontifical adunat în cursul
anului 1444 în regatul de Neapole i Sicilia aflat sub controlul su, precum i în
Aragona, Catalona, Valencia, Minorca, Maiorca (evaluat complexiv la suma de
200.000 de ducai)22. În aceeai termeni, pe 15 martie 1444, pontiful îl autoriza
pe secretarul su Andrea de Palatio, legat pontifical în Polonia, s-i comunice
regelui c toi banii Sf. Petru colectai în teritoriile supuse coroanei pentru
urmtorii doi ani (1444-1445) urmau s rmân integral la dispoziia sa, drept
subventio expensarum pentru ridicarea unei puternice armate cu care s
porneasc împotriva turcilor23. Nici mcar clerul de rit rsritean aflat pe
20
Pentru colectarea abuziva a decimei pontificale i utilizarea ei ilegal în aceast perioad, cfr. P.
Toubert, Les déviations de la croisade au milieu du XIIIe siècle, în Le Moyen Age, 69 (1963), p.
391-399; Housley, The Italian Crusades, p. 173-249.
21
Scrisoarea Signoriei din 28 august 1444 promitea chiar mai mult: alte opt nave de rzboi urmau
s fie puse la dispoziia pontifului pe durata operaiunilor. Iorga, Notes, III, p. 184.
22
Raynaldus, Annales, IX, p. 409-10. Suma pare exorbitant, dei în anii 1451-1452 regele pare s
fi contat pe o sum similar pentru armarea unei flote de zece nave care urma s acioneze
împotriva pirailor i turcilor din Marea Mediteran. Zece ani mai târziu, papa Pius al II-lea reuea
s obin de la succesorul lui Alfons o contribuie efectiv de doar 26.130 de ducai (martie 1464)
care aveau s fie utilizai pentru cruciad. Roma, Archivio di Stato di Roma, Camerale I.
Depositeria della Crociata, reg. 1233 (1463-1464), entrate di marzo. Cfr. Contribuia noastr La
depositeria; de asemenea, Pastor, op. cit., p. 205.
23
ASV, Calixti III Liber 22, p. 69; Raynaldus, Annales, IX, p. 426.
domeniile insulare ale Veneiei nu e scutit de aplicarea decimei24, cu a crei

colectare era însrcinat nepotul pontifului, cardinalul veneian Francesco
Condulmer.
Nu avem o evaluare a cuantumului decimei pontificale pentru Regatul
ungar, îns modul gestionrii acestor resurse de ctre Sigismund de Luxemburg,
precum i pericolul constant de la frontierele regatului ne fac s credem c,
începând cu 1443 aceast surs de finanare a rmas permanent la dispoziia
regilor i, în perioadele de interregn sau regen, a guvernatorului. Mai bine
ilustrate sunt contribuiile pentru cruciad acordate regelui Matia din decima
colectat în statul pontifical i în alte câteva regiuni italiene dup moartea lui
Pius a II-lea, semn c sumele adunate de la clerul din Ungaria, la imediata
dispoziie a regilor pentru înarmarea unei armate cruciate, nu au fost niciodat
suficiente.
Cealalt important resurs de finanare a cruciadei post-florentine sunt
indulgenele pentru cruciad, a cror pondere în timp, avea s o depeasc pe
cea a decimei pontificale, a crei colectare va tinde s devin, în ultimele decenii
ale secolului al XV-lea, o problem de natur mai cu seam politic, decât una
financiar-administrativ. Dac recursul lui Eugeniu al IV-lea la aceast form de
contribuie este limitat, Nicolae al V-lea recurge la colectarea de contribuii
bneti în virtutea acordrii indulgenei, în baza dreptului tradiional al pontifilor
romani de a recurge la „tezaurul de merite al sfinilor i bisericii”, acordând,
odat îndeplinite anumite condiii canonice, indulgena plenar25. Astfel, la 8
aprilie 1448, la insistenele lui Iancu de Hunedoara, umanistul de pe tronul lui
Petru proclama cruciada in subsidium fidei, emanând bula Admonet nos ille, prin
care se stabileau condiiile de obinere a indulgenei i se solicitau stipendia
sufficientia iuxta eorum facultates26. Este o veritabil bul de cruciad,
indiferent de impactul redus pe care pare s-l fi lsat asupra continelor (i
finanelor) contemporanilor. Puine sunt informaiile cu privire la cuantumul
contribuiei bneti solicitate i la reeaua de predicatori i colectores, însrcinai
cu adunarea acestor contribuii voluntare. Cu toate acestea, soluia papei Nicolae
al V-lea avea s fie adoptat cu regularitate de succesorii si, în special dup ce
24
“Ob sacri belli causam ex vectigalibus orientalium ecclesiarum, tum aliarum provinciarum
sacerdotiorum decima”, ASV, Calixti III Lib. 13, p. 47. Raynaldus, Annales, IX, loc. cit.
25
Mai recent, o ampl panoram asupra fenomenului ne este oferit în Promissory Notes on the
Treasury of Merits. Indulgences in Late Medieval Europe, ed. R.N. Swanson, Leiden, 2006.
26
Raynaldus, Annales, ad a. 1448, vol. XVIII, 1694, doc. 6-7, p. 350-1. Cfr. Setton, A History, II,
p. 99, n. 73.
noile mijloace tehnice oferite de tipar începur s ofere soluii mai ieftine pentru
producerea în mas de indulgene, organizându-se, treptat o adevrat industrie.
Organizarea unui sistem de finanare a cruciadei, a ajuns, în timp, la o
asemenea perfeciune încât, în preajma Reformei protestante, ajunsese s
funcioneze chiar i în absena unei veritabile expediii cruciate i constituie,
probabil, cea mai notabil particularitate a cruciadei post-florentine. Într-o
societate tot mai preocupat de economie i finane, idea de participare indirect
la cruciad se transform în paralel cu evoluia teoriilor economice cu privire la
rolul banilor în societatea cretin, care vede în ei limfa sa vital. O alt
important trstur este constituit de profesionalizarea progresiv a corpurilor
de oaste care luau parte la confruntare. Fenomenul reflect, în general,
transformrile în arta militar a secolului al XV-lea27.
Iancu de Hunedoara i cruciada: de la 1443 la 1456
Puine personaje ale secolului al XV-lea ar putea ilustra la fel de bine

idealul de cruciat al epocii sale ca Iancu de Hunedoara. Nscut într-o familie
care în meseria armelor a vzut o neateptat oportunitate de ridicare social28,
format în umbra permanentei ameninri otomane, el a trit, deopotriv, în
contact cu mediile umaniste italiene29 dar i cu ideile înnoitoare de la curtea
regelui Sigismund de Luxemburg. Fr a se interesa vreodat cu adevrat de
probleme teologice sau canonice, asemenea majoritii nobililor i oamenilor de
arme ai epocii sale, el a participat la o spiritualitate decantat la necesitile vieii
cotidiene, care în cruciad i în aprarea cretintii a vzut o împlinire a
vocaiei sale umane i, în acelai timp, o important pârghie de ridicare a
propriei condiii sociale.
Odat cu reluarea ofensivei turceti spre Europa Central, prin anihilarea
rezistenei sârbeti (prin cucerirea cetii Smederevo, pe 27 august 1439), rolul
27
R. Puddu, Eserciti e monarchie nazionali nei secoli XV – XVI, Firenze, 1975; Ph. Contamine, La
guerra nel Medioevo, Bologna, 1986; R. Comba, Rivolte e ribellioni fra Tre e Quattrocento, în La
storia UTET, vol. II, Torino, 1986; F. Cardini, Quell’antica festa crudelle. Guerra e cultura della
guerra dal medioevo alla rivoluzione francese, Milano, 1995.
28
Donaia cetii Hunedoarei de ctre regele Sigismund ctre tatl su Voicu (Woyk) i fraii si
Mogo i Radu din 1409, ar fi excesiv, chiar i pentru nite merituoi milites aulae, dac nu se ia
în calcul i un rol strategic, într-o arie de frontier, pe care familia Huniazilor urma s o
îndeplineasc. Arhiva Naional Ungar, Budapest, Dl. 37.591; Cfr. Pál, János Hunyadi, p. 91;
Joseph Held, Hunyadi: Legend and Reality, New York, 1985, p. 6-8 i n. 25.
29
Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 56-75.
de aprtor al Cretintii îi va reveni aproape natural, întrucât cel mai

experimentat comandant de oti din Regatul ungar. Cele trei mari victorii dintre
anii 1439-1442 îi vor conferi o recunoatere universal a meritelor i talentelor
sale militare, într-un moment în care cruciada pentru eliberarea Balcanilor era
subiectul cel mai fierbinte al Europei cretine. Onoarea de a fi citat în bula de
cruciad a lui Eugeniu al IV-lea constituie dovada cea mai peremptorie a intrrii
vieii sale în faza cruciat, care avea s-i aduc maxima glorie. Este un indiciu
clar c Sfântul Scaun îl identificase drept unul dintre candidaii ideali pentru
organizarea cruciadei. Corespondena întreinut cu cardinalul Cesarini, deja în
perioada 1442-1443, este ilustrativ în acest sens30: convingerea personal i
aciunea comun pentru aducerea pe tronul Ungariei a lui Vladislav al III-lea al
Poloniei se înscriu perfect în spiritul cruciadei târzii, constituind faza
pregtitoare a acesteia. Identificarea unui principe capabil, prin autoritate i
vigoare, s-i asume rolul de dux belli, aa cum acesta era deja bine definit de
numeroase texte cu valen normativ, aciunea concret pentru aplanarea
divergenelor cu casa de Habsburg care s-i permit tânrului rege s porneasc
imediat în expediie, lsându-i descoperit flancul occidental, sunt tot atâtea
indicii clare a funcionrii celor doi oameni de stat într-o logic cruciat. Acelai
spirit al cruciadei va guverna i decizia ulterioar a tânrului rege de a rupe
pacea pe zece ani încheiat la Seghedin la sfâritul lunii iulie 1444 în condiiile
extrem de avantajoase oferite de Murad al II-lea la sfâritul Campaniei celei
Lungi31. Minuioasa reconstrucie a evenimentelor produs de Francisc Pall32
demonstreaz fr echivoc c hotrârea tânrului rege nu poate, în nici un caz, fi
condamnat moral drept un sperjur33, poziie împotriva creia înelesese O.
Halecki s-i îndrepte contra-argumentele34, logica ultim a lucrurilor înscriindu-
se în spiritul cruciat ce guverna confruntarea cu otomanii35.
30
V. Fraknói, Cesarini Julián bibornok Magyarország pápai követ élete, Budapest, 1890.
31
Cfr. optima reconstrucie a evenimentelor recent recent publicat de Emanuel A. Antoche, Un
croisade au Bas-Danube au XVe siècle: “la longue campagne” (septembre 1433-janvier 1444), în
Cahiers du Centre d’Etudes d’Histoire de la Défense, 9 (1999), Nouvelle Histoire Bataille
(Château de Vincennes), p. 93-113.
32
Convingtoare argumentele aduse de Francisc Pall cu privire la existena acestui tratat, din care
nu ni s-au pstrat nici o copie (Autour de la croisade de Varna: la question de la paix de Szeged et
de sa rupture (1444), în Bulletin Sect. Hist. Acad. Roum., 20 (1938), nr. 2, p. 144-158, în spec. p.
146-155).
33
Ibid., p. 157.
34
O. Halecki, La croisade de Varna, în Bulletin of the International Committee of Historical
Sciences (Paris), 11 (1939), p. 485-495, în spec. p. 490-491; Id., The Crusade of Varna. A
Discussion of Controversial Problem, New York, 1943, p. 5-93.
35
Cfr. Th. V. Tuleja, Eugene IV and the Crusade of Varna, în Catholic History Review, 35 (1949),
p. 259-269; I. Djuri, Le crépuscule de Byzance, Paris, 1996, p. 344.
Corespondena umanistului Ciriaco d’Ancona a furnizat numeroase

elemente pentru reconstrucia cursului evenimentelor, dei interpretarea sa este
adesea contraproductiv pentru înelegerea logicii cruciate în care s-au înscris36.
Fr îndoial, îns, hotrâtoare pentru decizia tânrului rege de a rupe pacea
tocmai încheiat cu sultanul a fost intervenia legatului pontifical Cesarini, care,
sub ameninarea excomunicrii, a declarat nul angajamentul asumat de rege, prin
recurs la autoritatea pontifical al crui legatus a latere era. Dup cum puncteaz
Fr. Pall, legatul „nu putea accepta valabilitatea unui tratat cu turcii, încheiat fr
aprobarea Suveranului Pontif” [trad. ns.]37. Chiar mai mult, Sfântul Scaun nu
putea, cu nici un pre, accepta vre-o form de compromis cu puterea otoman în
momentul istoric 1444, dup ce, cu greu, reuise s pun în micare complexa
mainrie cruciat. Pentru autoritatea pontifical, înc incomplet restaurat, o
înelegere cu inamicul cretintii putea fi mai fatal decât înfrângerea, fr
îndoial scump, cu care expediia se va încheia. Aadar nu fanatismul, de care,
pe nedrept, a fost acuzat în istoriografie legatul Cesarini, ci tocmai calculul
politic, uneori chiar machiavelic, urmrirea curajoas a necesitilor Cretintii
restaurate în unitate sub autoritatea pontifului au determinat intransigena
legatului i contestatul gest al regelui de pe 4 august 1444.
Momentul era cât se poate de favorabil pentru obinerea unei zdrobitoare
victorii asupra otomanilor, fapt cunoscut cu exactitate de pap i legatul su,
confirmat de informaiile culese de veneieni i de rapoartele
constantinopolitane. O situaie la fel de favorabil pentru recucerirea provinciilor
europene ale Imperiului otoman se va mai repeta doar în secolul al XIX-lea,
odat cu rzboaiele ruso-turce38. Posibilitatea ca sultanul s nu reueasc s-i
adune la timp trupele i, mai ales, s le treac peste Strâmtori în Europa era cât
se poate de real, mai ales dup ce eforturile pontificale reuiser adunarea unei
flote suficient de puternice pentru ca acest lucru s aib reale anse de
înfptuire39. Astfel, corpul de armat cretin (evaluat la circa 20-21.000 de
36
Astfel, umanistul anconitan, observator al evenimentelor de la Constantinopol, unde se afla în
misiune i prin a crui filtru avea s triasc evenimentele, vorbete despre o politic duplicitar a
tânrului rege în acceptarea de negocieri cu sultanul i, mai târziu, despre o “rottura della pace ad
opera degli ungheresi”. Fr. Pall, Ciriaco d’Ancona e la crociata contro i Turchi, în Bulletin de la
Sect. Hist. de l’Academie Roumaine, 20 (1938), p. 26-47; Cfr. J. Colin, Cyriaque d’Ancona, Paris,
1984, p. 361 i passim.
37
Fr. Pall, Un moment décisif de l’histoire du sud-est européen: la croisade de Varna (1444), în
Balcania, 7 (1944), p. 114-115
38
E.C. Antoche, Les expéditions de Nicopolis (1396) et Varna (1444): une comparison, în
Mediaevalia Transilvanica, IV (2000), nr. 1-2, 2002, p. 34. Pall, Un moment, p. 118.
39
Unanim aprecierea istoricilor asupra acestui punct. Flota, compus din 20-22 de nave de rzboi,
era, fr îndoial, suficient pentru îndeplinirea sarcinii ce-i fusese atribuite. Halecki, La croisade,
p. 493; Cfr. Antoche, Les expéditions, p. 36-37, n. 18. Un raport veneian din 10 mai 1443 afirma
oameni), cuprinzând veterani ai luptelor cu turcii, infanterie grea asigurat de

mercenarii boemi, cavalerie grea i uoar recrutat în majoritatea rilor
Europei Centrale i Rsritene, putea fi suficient pentru distrugerea efectivelor
otomane din Rumelia40. Înfrângerea a fost provocat de eecul flotei în blocarea
Strâmtorilor41 i de întârzierea în pregtiri42, de limitele sistemului cretin în care
comunicaia rmânea esenial i, în cele din urm, de imprudena tânrului rege
Vladislav „Warneczyk” pe câmpul de lupt. Toate limite de organizare i nu
greeli de evaluare tactic, la care, din pcate, trebuie adugate vinovia unor
fore cretine incapabile s-i asume un ideal superior al cruciadei fa de
interesele particulare.
Am fi tentai s credem c istoria acestei cruciade reflect perimarea
formei tradiionale de cruciad, care presupunea o participare entuziast a
capetelor încoronate i a nobililor Europei cretine43. O mai atent analiz, dus
dincolo de formule, demonstreaz c nici mcar la nivelul intenionalitii
cruciada nu urma s se desfoare dup schemele stabilite de formele clasice ale
fenomenului. Mutarea discursului în planul economic, prin echivalarea
participrii la lupt cu o contribuie de natur financiar (echivalent cu
susinerea cheltuielilor unui soldat complet echipat), recrutarea de mercenari i
oameni de arme i, în paralel, îngrdirea participrii celor neexperimentai în
meseria armelor la cruciad sunt toate elemente care se regsesc nu numai în
plan organizatoric, ci i la nivelul intenionalitii.
Fenomenul este i mai explicit în cazul campaniei lui Iancu de
Hunedoara încheiat cu cea de-a doua înfrângere cretin de la Câmpia Mierlei
(Kossovopoljie) în vara anului 1448. Aici, aparent, caracterul cruciat al
expediiei se reduce la ratificarea din partea pontifului a operaiunii militare prin
bula de cruciad44. Cu toate acestea, prezena în rândurile otilor a unui legat
apostolic în persoana lui Cristoforo Garatoni, episcop de Corone, ne face s
reconsiderm aspectul. Raporturile sale cu Iancu de Hunedoara au fost, mai
c, având acest numr de nave, operaiunea de blocare a Strâmtorilor se va putea face “cum
securitate”. Iorga, Notes, III, p. 125-126. Informaiile erau confirmate i de rapoartele burgunde.
N. Iorga, Les aventures “sarrazines” des Françaises de Bourgogne au XVe siècle, în Mélanges
d’Histoire Générale, 1 (1927), p. 41.
40
Antoche, Les expéditions, p. 38-39.
41
Vreme de dou nopi i dou zile, între 27-28 octombrie 1444, profitând de vremea nefavorabil
navigaiei dar, mai ales, sprijinindu-se de puterea de foc a fortreei Anadolu-Hisar, sultanul reuea
s transfere, cu ajutor genovez, trupele de cealalt parte a Bosforului. Wavrin, Anchiennes
Chronicques, p. 89-92; cfr. Antoche, Les expéditions, p. 43-44, n. 56.
42
Pall, Un moment, p. 114.
43
Acest tip de lectur e bine încetenit între istorici. Cfr., mai recent, Franco Cardini (Europa e
Islam, p. 49-61 i passim).
44
ASV, Reg. Vat. 388, f. 159.
recent, puse în lumin45, chiar dac, mai cu seam, din perspectiva legturilor
umanitilor italieni cu voievodul transilvnean. Rolul su politic este mai puin
bine definit, dei se încadreaz perfect în spiritul aciunii militare din 1448.
Garatoni funcionase ca reprezentant permanent al pontifului la Constantinopol
între 1440 - 1444, contribuind în mod substanial la efortul de coordonare a
forelor cruciate cu cele ale românilor din cele dou ri extracarpatice, cu
albanezii i, conform mandatului, cu rutenii din Lituania. Prezena sa într-o
operaiune militar în care românii i albanezii urmau s îi aduc o contribuie
esenial, cum era cea din 1448, vine în susinerea ideii existenei unui proiect de
cruciad care implica participarea acestor popoare. Intenia lui Iancu de
Hunedoara era aceea de a-i uni forele cele ale lui Skanderbeg tocmai în
preajma Câmpiei Mierlei, pentru a întreprinde, împreun, o campanie pentru
eliberarea Macedoniei46. Aciunea urma s precead o mai ampl ofensiv,
pentru care pontiful promisese ajutoare mai substaniale. În rspunsul su, din
ultimele zile ale lunii septembrie, Iancu declara c situaia politic nu îi mai
permitea o amânare a campaniei pentru anul urmtor i c prefera s atace el,
decât s fie atacat47. Campania sultanului împotriva lui Skanderbeg din vara
acelui an urma s fie, probabil, urmat de o expediie major în cursul anului
urmtor, îndreptat direct împotriva Ungariei.
Aparent, guvernatorul Ungariei întreprinde o aciune militar pe cont
propriu, asistat doar de un limitat numr de magnai ai regatului, de cei opt mii
de oteni ai domnitorului rii Româneti i de un puternic corp de oaste
mercenar48. Cu toate acestea, îns, existena bulei de cruciad las deschis
posibilitatea ca o parte din fondurile cheltuite pentru recrutarea oamenilor s fi
fost din banii pentru cruciad. Autorizaia de a utiliza fondurile provenite din
lucrum camerae din partea consiliului de coroan poate s fi venit tocmai pe
baza existenei unor garanii pontificale. Pe de alt parte, regele Alfons de
Aragon i Neapole se angaja la plata unei contribuii de 100.000 de ducai în
contul cruciadei. Lacunele documentare nu ne permit s afirmm cu certitudine
c aceti bani au ajuns, efectiv, în posesia lui Iancu49, dei nici afirmaia contrar
45
Adrian A. Rusu, Cristoforo Garatoni e Giovanni di Hunedoara, în An. Inst. I. A. Xen., XXIV/2
(1987), p. 17-27; de asemenea, Luigi Pesce, Cristoforo Garatone trevigiano, nunzio di Eugenio IV,
în Rivista storica della Chiesa in Italia, 28 (1974), p. 23-93.
46
Scrisoarea lui Iancu de Hunedoara ctre Nicolae Lasoczi este publicat între epistolele lui Jan
Vitez (Epitome rerum Hungaricarum, ed. Ioannes Georgius Schwandtner, în Scriptores rerum
hungaricarum Veteres, Tyrnaviae, 1765, vol. II, nr. 62).
47
Ibid., II, nr. 45.
48
Held, Hunyadi, p. 127-128.
49
Scrisoarea lui Alfons ctre Iancu, datat Casoli 2 februarie 1448, e publicat de Thallóczy -
Barabás, A Frangepán család oklevéltára, p. 358.
nu rezist50. Dup spusele lui Chalcocondylas, trupele i a armamentul erau de

cea mai bun calitate, incluzând circa 2000 de care de lupt51, prevzute cu
artilerie uoar i infanteriti52, dup modelul husit, precum i cavalerie grea i
uoar. Pregtirile fuseser foarte minuioase, armata fiind, probabil, cea mai
bun oaste comandat de Iancu de Hunedoara pe parcursul întregii sale cariere
militare53. Spre deosebire de cruciada precedent, ofensiva fusese pregtit cu
discreie i, dac nu ar fi intervenit trdarea lui Brankovi54, elementul surpriz
ar fi contat, cci efectivele aflate la dispoziia sultanului în Albania erau
insuficiente. Implicarea lui Alfons de Aragona în operaiuni se justific pe
deplin, atâta vreme cât obiectivul prim al cruciadei consta în stabilirea unei
poziii de for în Macedonia, baz de pornire pentru o a doua faz a ofensivei.
Pe de alt parte, în cursul aceluiai an, otomanii lovesc i porturile de pe Dunre:
o flot otoman calculat la aproximativ 65 de corbii, dup o încercare
nereuit de cucerire a Contantinopolului s-ar fi îndreptat spre gurile Dunrii,
fiind complet distrus în preajma Chiliei de forele lui Iancu de Hunedoara55.
Planul de cruciad elaborat de Iancu în 1448 devine, în acest sens,
elocvent pentru modul în care cruciada era conceput în cercurile umaniste, la
care guvernatorul, om al Renaterii, format la contactul dintre lumi, nu putea
decât s adere56. În faa imposibilitii organizrii unei cruciade cu participarea
puterilor europene, aflate în echilibre precare i puin înclinate spre noi
operaiuni militare în Balcani, o serie de umaniti, buni cunosctori ai regiunii,
50
Held, Hunyadi, p. 128, n. 43; Cfr., de asemenea, E. Denize, Relaiile lui Iancu de Hunedoara cu
Alfons de Aragon i lupta antiotoman la mijlocul secolului al XV-lea, în R.I. 38, nr. 8 (1985), p.
782-795; Id., La croisade de Varna et les relations entre Ianco de Hunedoara et Alphonse V
d’Aragon, roi de Naples. Réalité et idéologie, în Miscellanea in honorem Radu Manolescu
emerito, Bucureti, 1996, p. 116-126.
51
Laonici Chalcocondylas Atheniensis, Historiarum Libri Decem, Venetiis, 1729, p. 146-147.
52
Carele ar fi fost fabricate într-un atelier braovean (cfr. Mihail P. Dan, Cehi, slovaci i români în
veacurile XIII-XVI, Sibiu, 1944, n. 129, p. 124). Pe de alt parte, i otomanii au recurs la
Kossovopolje la care de lupte pentru a rezista arjelor cavaleriei grele ungare. Emanuel C.
Antoche, Du Tábor de Jan Žižka et Jean Hunyadi au Tabur çengi des armées ottomanes. L’art
militaire hussite en Europe orientale, au Proche et au Moyen Orient (Xve – XVIIe siècles), în
Turcica, 36 (2004), p. 110-116.
53
Lajos Kiss, A rigómezei hadjárat, în Hadtörténeti Közlemények, 8 (1895), p. 166.
54
Cronicarii otomani concord asupra faptului c despotul a fost cel care l-a informat pe sultan cu
privire la planurile lui Iancu de Hunedoara, dei se contrazic asupra locului unde se afla sultanul la
momentul primirii vetii. Cfr. Cronica anonim (în Török történetírók. Török-magyar kori
történelmi emlékek, ed. Thury József, Budapest, 1893, vol. I, p. 23), Nesri (Ibid., I, p. 62), Saed-
eddin (Ibid., I, p. 146-147) apud Held, Hunyadi, n. 51, p. 130.
55
Matei Cazacu - P.S. Nsturel, Une démonstration navale des turcs devant Constantinople et la
bataille de Kilia (1448), în Journal des Savantes, juillet-septembre 1978, p. 197-199 i 204-205.
56
G. Lzrescu-N. Stoicescu, rile Române i Italia pân la 1600, Bucureti, 1972, p. 68.
considerau c susinerea material a popoarelor cretine direct ameninate de

otomani era modul cel mai potrivit de organizare a unei noi cruciade.
O bun parte a pontificatului lui Nicolae al V-lea (1447-1453), în vreme
ce în curie se discuta dac cruciada pentru despresurarea Constantinopolului
trebuia continuat chiar i în lipsa unor semnale pozitive cu privire la
proclamarea unirii, o parte dintre umanitii promovai de pap în poziii
administrative importante continua s transmit mesaje pozitive cu privire la
mersul tratativelor de unire la Constantinopol. Sunt cunoscute rapoartele extrem
de entuziaste ale lui Garatoni din timpul pontificatului lui Eugeniu al IV-lea57.
Mai puin cunoscute ne sunt cele transmise lui Nicolae al V-lea. S-a pstrat îns
lucrarea unui colaborator intim de-al lui Garatoni, scris în primii ani ai
pontificatului lui Calixt al III-lea, dar care se refer la rezultatele ultimelor
misiuni sub pontificatul lui Nicolae al V-lea. Notarul florentin Lilio di Città di
Castello (1417/18 – 1486), într-un scurt tratat dedicat pontifului, intitulat De
laude Costantinopoleos et unionis Graecorum58, afirma c în ultimii ani de
misiune opoziia anti-unionitilor se redusese considerabil, iar în cercurile
oficiale unirea eclesial era înfptuit, recomandând clduros proclamarea
cruciadei.
Ideea participrii popoarelor din rsritul Europei la cruciad îi fcea
loc în mediile curiale, în paralel cu o din ce în ce mai aprofundat cunoatere a
realitilor acestei pri a continentului. Nu era, îns, un element nou pentru
Iancu de Hunedoara, motenitor al politicii rsritene a lui Sigismund de
Luxemburg, care prin colaborarea cu rile române extracarpatice i cu statele
din Balcani reuise cristalizarea unui sistem de aliane în flancul sud-oriental
care s îi permit linitea necesar abordrii ambiioaselor sale proiecte pe scena
marii politici europene. Instituii precum ordinul dragonului, instituit de regele
Sigismund, care îi includea pe voievozii i nobilii din rile învecinate,
constituiau bazele unei strânse colaborri în cheie anti-otoman. Iancu de
Hunedoara, clcând pe urmele maestrului su în meteugul armelor, Pippo
Spano, motenea de la regele Sigismund i o anumit tradiie în gestionarea cu
mare suplee a instituiilor cretine i, mai ales, a cruciadei59.
57
Hofmann, Epistolae Pontificiae, III, n. 243, p. 18. Cfr. Ivan Djuri, Il crepuscolo di Bisanzio,
Roma, 2001, p. 185, n. 35; Gill, Il concilio, p. 421, n. 2.
58
Madrid, Biblioteca Nacional, Cod. 10456, ff. 145r-147r; semnalat i comentat de Ursula Jaitner-
Hahner, Da Firenze in Grecia: appunti sul lavoro postconciliare, în Firenze e il concilio, p. 905-
906.
59
T. Foffano, La politica del legato pontificio Castiglioni nella crociata antiussita e i suoi
rapporti con Sigismondo di Lussemburgo, în Rapporti veneto-ungheresi all’epoca del
Rinascimento, Budapest, 1975, p. 22-23. De asemenea, cfr. Thomas A. Fudge, The crusade
Asemenea regelui-împrat care restaurase unitatea Bisericii apusene i

reuise s dein controlul asupra cruciadei în defavoarea pontifilor vreme de
câteva decenii, Iancu de Hunedoara, în condiiile diferite, desigur, ale cruciadei
post-florentine putea s-i impun unui pap indecis proclamarea cruciadei i
numirea lui în fruntea expediiei. Scrisoarea pontifical din acest an i se adresa
cu titlul de Serenissimus princeps, recunoscându-i un titlu pe care regentul nu îl
deinea cu adevrat60, dei meritele sale militare în slujba cauzei cretine îl
autorizau s îl pretind. În acest context i se trimitea, probabil, spada cu care în
mod tradiional erau investii comandanii cruciadei, prestigios simbol de putere
al cretintii în arme. Acelai pap, câiva ani mai târziu, când poziia politic
a lui Iancu în interiorul regatului prea pe punctul de a se nrui definitiv, îi
acorda cea mai prestigioas distincie cruciat, a crei concesie era limitat, în
mod normal, doar regilor, i anume trandafirul de aur (rosa aurea)61. Ceremonia
se desfura în perioada pascal, cel mai probabil în 1454 (cci bula pontifical
nu prezint dat)62, prin intermediul unui împuternicit al pontifului, însrcinat cu
comunicarea mesajului pontifului i transmiterea acestui important simbol
cruciat, signum et testem nostre in te benevolentiae et precipue caritatis63,
acordat într-un moment în care fostul guvernator avea, mai mult ca niciodat,
nevoie de susinere în plan politic. Mai puin evident e influena susintorilor
si în curie asupra regelui i a dietei care, în februarie 1453, îi acorda lui Iancu
titlul de comite perpetuu de Bistria, confirmându-i posesiunile i statutul64.
Cruciada redevenea, astfel, un important mijloc de ridicare social pân la cele
mai înalte trepte.
Recunoaterea statutului de magnat ungar pentru sine i pentru familia
sa era o slab compensare, în fond, fa de programele lui ambiioase în Balcani.
Comentând atitudinea sa din vara anului 1444, când îmbriase punctul de
vedere al lui Cesarini, cronicarul Jan Długosz afirm c Iancu de Hunedoara ar fi
against heretics in Bohemia, 1418-1437: sources and documents for the Hussite crusades,
Burlington, 2002, p. 49-42; 156-158; 137-142.
60
Held, Hunyadi, p. 41 i p. 128.
61
E. Cornides, Rose und Schwert im päpstlinchen Zeremoniell von den Anfängen bis zum
Pontifikat Gregors XIII, Viena, 1967; A. Paravicini Bagliani, Le chiavi e la tiara. Immagini e
simboli del papato medievale, Roma, 1998, p. 53-55; trandafirului era o lucrare de orfevrrie
deosebit, costurile unei singure piese ridicându-se la valoarea de 240-250 de florini; cfr. E.
Müntz, Les arts à la cour des papes Innocent VIII, Alexandre VI, Pie III (1484-1503), Paris, 1898,
p. 240-243.
62
Acta Albaniae Vaticana : res Albaniae saeculorum XIV et XV atque cruciatam spectantia, ed.
Ignazio Parrino et alii, Città del Vaticano, 1971, doc. 17, p. 12-13.
63
Mesajul papei îl numete pe solul pontifical însrcinat: “Rosellus de Rosellis, Legum doctor
Camere apostolice clericus Cappellanus et Orator Dni Papae”, Ibid., p. 13.
64
Teleki, Hunyadiak kora, vol. X, p. 338-339, 365-368.
cutat s devin „rege al Bulgariei”65, ambiie care ar fi condus la dezastrul de la

Varna. Tonul cronicii reflect, fr îndoial, resentimentele pe care cronicarul
polon le avea fa de Iancu pentru moartea tânrului rege al Poloniei pe câmpul
de lupt. Afirmaia îi regsete confirmare, îns, în încercarea lui Iancu de
Hunedoara de a-i câtiga recunoaterea statutului nu doar în interiorul structurii
nobiliare a regatului, unde titlurile ereditare erau o inovaie juridic relativ
recent, ci i în afara acestuia, în aria teritorial care îi cuta înc recunoaterea
la Constantinopol. În aceast logic se înscrie i stpânirea (niciodat cu
adevrat efectiv) acordat de ctre ultimul împrat bizantin asupra cetii
Mesembria în cursul iernii 1452/154366.
Pe de alt parte, Tursun Bey, cronicarul cuceririi Constantinopolului i
al faptelor de arme ale lui Mehmet II, relatând cauzele expediiei sultanului din
1456 împotriva Belgradului, afirm c la baza hotrârii de a ataca cheia Ungariei
ar fi stat cochetria „noii mirese a sultanului” (Serbia), cu „regele” Ungariei,
„Yanko” [Hunyadi], care „dorea arztor s se logodeasc” cu ara despotului
Brankovi67. Rmâne greu de apreciat care erau ansese reale ale lui Iancu de a
intra în posesia coroanei Serbiei.
Ceea ce e de remarcat, cu adevrat, este faptul c în cariera sa tipic
renascentist el s-a bazat pe o concepie despre noblee mult diferit de cea
tradiional în Regatul ungar, influenat de dezbaterea de idei pe aceast tem în
curs între umanitii italieni. Contactele sale cu Florena, centru privilegiat al
dezbaterii asupra acestei idei în prima jumtate a secolului al XV-lea68, data din
anii petrecui în slujba lui Pippo Spano, fiu al unui „calzolaio” din Florena,
ridicat de regele Sigismund la rangul de nobil69. Tocmai în anii când acesta îi
construia magnifica curte de la Timioara, în patrie, Coluccio Salutati deschidea
dezbaterea, afirmând (în De nobilitate legum et medicinae): „vera nobilitas
tamen, non in cognitione vel sanguine, sed in virtutibus est”70.
Jumtate de secol mai târziu, Poggio Bracciolini, cu al su De nobilitate
(1439), gsise un echilibru între cele dou componente ale nobleii: virtus et
divitia, reluând poziia clasic, aristotelic71. Sunt cunoscute contactele lui Iancu
65
Długosz, Historiae Polonicae, lib. XII, vol. V, p. 792-793; Cfr. Held, Hunyadi, p. 103, n. 43; V.
Fraknói, A várnai csata elzményei, în Hadtörténeti Közlemények, 2 (1889), p. 337-388.
66
Cfr. Supra, p. 108, n. 40-42.
67
Tursun Bey, La conquista di Costantinopoli, ed. i trad. Luca Berardi, Milano, 2007, p. 102-103.
68
Claudio Donati, L’idea di nobiltà in Italia. Secoli XIV-XVIII, Roma-Bari, 1988, p. 9.
69
Fudge, The crusade, p. 141-142.
70
Cfr. Donati, L’idea di nobiltà, p. 10.
71
Poggio Bracciolini, De nobilitate (1439), în Opera omnia, vol. I, 64-85, ed. R. Fubini, Torino,
1964. Cfr. Armando Petrucci, Poggio Bracciolini (în Diz. Biogr. degli Italiani, vol. XIII, 1971, p.
644) i noua ediie la De vera nobilitate (ed. Davide Canfora, Roma, 2002).
cu umanistul florentin, cu care întreinea coresponden, manifestându-i

interesul pentru scrierile lui72. Dezbaterea avea s se îmbogeasc cu noi
elemente specifice lumii bizantine, odat cu stabilirea în Italia a lui Besarion i a
pleiadei de umaniti greci din jurul su. Însui cardinalul grec va face proprii
poziiile lui Bracciolini într-una dintre scrisorile sale, referindu-se la educaia pe
care fiii despotului Toma Paleologul urmau s o primeasc la Roma73. Mai
relevant, îns, este faptul c apropierea lui Iancu de nivelul teoretic al dezbaterii
avea loc concomitent cu evoluiile tematice remarcate de Donati: la jumtatea
secolului, odat cu transferul umanitilor în curie, are loc o important
modificare de sens la nivelul conceptului de virtus, iniial tributar unei viziuni
clasice, pgâne, spre o dimensiune cretin acestuia, în paralel cu stabilirea la
nivelul societii a „unei legturi organice între nobleea lumeasc i preceptele
evangheliei” [tr. n.]74. Dezvoltarea, în aceast perioad, a aparatului
administrativ pontifical, a curiei, a colegiului cardinalilor i a curilor (familiae)
acestora, cu puternice reele clientelare, bazate pe accesul la beneficiile
eclesiastice, obliga la noi definiii cu privire la natura i caracteristicile încarnate
de nobil în societate.
Modelul nu a avut, fr îndoial, aceeai influen asupra societii
ungare, rmânând caracteristic societii italiene. Iancu de Hunedoara a sesizat
importana pe care Sfântul Scaun o câtiga, treptat, în formarea unui nou cod
nobiliar, cutând, prin cultivarea virtuilor cretine, decantate prin optica
cruciadei, s-i câtige locul în societate, loc pe care, fr îndoial, îl merita.
Titlul su de athleta Christi va cântri greu în balan la alegerea fiului su pe
tronul Sfântului tefan, precum i legtura strâns pe care Corvinetii o
stabiliser cu legatul apostolic Juan de Carvajal, cardinal protector al regatului în
curie, dar i al noii dinastii.
72
J. Abel, Adatok a humanismus történetéhez Magyarországon, Budapest, 1880, p. 159; cfr. E.
Denize – A. Lukács, Relaiile lui Iancu de Hunedoara cu Poggio Bracciolini, în Românii în istoria
universal, III/1, Iai, 1988, p. 148-156; Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 61-62.
73
Epistola ad Paedagogum Filiorum Thomae Paleologi, în Johannes (Jan) van Meurs, Opera
omnia in plvres tomos distribvta qvorvm qvaedam in hac ed. primvm parent. Ioannes Lamivs [...]
recensebat, et scholiis illvstrabat, Florentiae, (1741-1763), vol. VII.
74
Donati, L’idea di nobiltà, p. 16.
Cruciada în eclesiologia lui Ioan de Capestrano
În 1438, adic cu 18 ani înaintea asumrii directe a cruciadei, Ioan de

Capestrano îi identifica cu otomanii pe adversarii direci ai Cretintii din
timpurile sale, afirmând c împotriva crora nici un efort nu era suficient:
„Saraceni hostes sunt Christianorum”, iar împotriva lor „ius belli habemus”75.
Era o viziune foarte lucid, unde perspectiva juristului utriusque iuris depea
categoriile tradiionale ale viziunii bernardiene, într-un moment în care atenia
confrailor observani era înc concentrat asupra problemelor interne ale
Cretintii apusene, în cutarea unui „statut religios i social pentru noul
Regimen christianum”76. Prioritile lor erau reformarea moravurilor societii,
conformarea spiritualitii acesteia la noul model, prin domolirea orgoliului i a
lcomiei celor puternici (aviditas principum), din ce în ce mai puin justificat de
asumarea unui rol politic în societatea cretin. Cruciada constituia întregirea
natural a programului de reforme observant, teoriile sociale i economice ale lui
Bernardino, dar i dezbaterea asupra conceptului de noblee în societatea cretin
tinzând spre constituirea acelei atât de necesare coeziuni interne a Cretintii,
fr de care confruntarea cu monolitica putere otoman era, inevitabil, sortit
eecului.
Pericolul otoman putea fi perceput atât de lucid i datorit informaiilor
primite de la confraii din Orient, din custodia rii Sfinte, de la Caffa i, mai
ales, din Vicariatul bosniac. Aportul lui Iacob de Marchia rmâne esenial.
Codicele XV din biblioteca Conventului din Capestrano, revenit în Italia dup
periplul confratelui Ioan la Nord de Alpi, este cea mai evident mrturie a
colaborrii dintre cei doi observani: conine materiale adunate de Iacob de
Marchia în timpul misiunilor sale în Bosnia i Regatul ungar, necesar cunoaterii
particularitilor eclesiale ale regiunii. Pare s fi ajuns în posesia lui Ioan de
Capestrano tocmai din dorina confratelui de a-i pune la dispoziie, probabil în
1451, devenind un preios instrument pentru desfurarea misiunii sale la nord
de Alpi în condiii optime. În fond, activitatea celor doi franciscani în Rsrit
nici nu poate fi îneleas independent, dei filonul biografic, motenitor al
tradiiei hagiografice, continu s favorizeze pstrarea acestei scheme. Mai ales
în ultimii ani de activitate, între aciunile lor exista o strâns coordonare, bazat
pe o viziune apropiat i pe idealul comun propus de Bernardino da Siena.
75
S. Giovanni da Capestrano, De Cupiditate, în Capistrano, Opera Omnia, p. 343 i urm.
76
Ovidio Capitani, Figure e motivi del francescanesimo medievale, Padova, 2000, passim; cfr. E.
Cuozzo, San Giacomo e la nuova crociata, în San Giacomo della Marca e l’Altra Europa, p. 1-4.
Ioan de Capestrano, mai mult decât ceilali doi confrai, dovedete

vocaie pentru aspectele socio-politice, un sim politico-juridic remarcabil, dar i
o deosebit consecven. Referindu-ne la opiunea sa pentru cruciad, putem
afirma c este una total, care nu las loc compromisului. Se înscrie, pe de-o
parte, în tradiia franciscan, mergând pe urmele marelui su maestru, Sf.
Francisc, în încercarea de a-i converti adversarul la credina cretin prin
puterea cuvântului i fora exemplului77, chiar i cu preul martiriului. Pe de alt
parte, viziunea sa este tributar tuturor acelor adaptri ulterioare ale modelului
non-violent de participare la cruciad incarnat de Francisc. Cu toate acestea,
dezbaterea istoriografic actual a adus numeroase argumente c i acesta, ca i
toi contemporanii si, ar fi suferit de fascinaia tradiiei eroice a primelor
experiene de militia Christi78. Pacifismul franciscan, aa cum este stabilit de
fondatorul ordinului în prima sa norm de via pentru confrai (Regula non
bullata, din 1221), propune ca ideal suprem eroismul i martiriul pentru aprarea
credinei i rspândirea evangheliei79. Capestrano merge pân într-acolo încât
recunoate în viaa religioas trit conform cu idealurile srciei, supunerii i
castitii, un rol secundar fa de gloria martiriului, întrucât este un „martiriu fr
vrsare de sânge; îns martiriul sângelui este mai glorios, i deoarece moartea
este cel mai amar dintre lucruri, martiriului însângerat i se datoreaz cea mai
înalt onoare” [tr. n.]80. Cutarea cu ardoare a martiriului pentru credin se
înscrie într-un strvechi filon cretin, caracteristic mai ales tradiiei eclesiale
apusene, fiind considerat, înc din primele secole, poarta raiului, cci „Semen est
sanguis christianorum” (Tertulian, Apologeticum, 50, 13).
77
Cardini, Europa e Islam, p. 139. Id., L’avventura di un cavaliere di Cristo. Appunti per uno
studio sulla cavalleria nella spiritualità di Francesco, în Stud. Franc., 73 (1976), p. 127-198, în
spec. p. 145-146.
78
A. Vauchez, bazându-se pe o serie de indicii din primele biografii ale „cavalerului lui Cristos”,
identific un model literar specific epicii cavalereti a sfâritului secolului al XII-lea, care ar fi
influenat alegerile Sf. Francisc. Cfr. A. Vauchez, François d’Assise marchand et chevalier chez
Thomas de Celano, în «Ubi neque aerugo neque tinea demolitur». Studi in onore di Luigi
Pellegrini per i suoi 70 anni, ed. M. G. Del Franco, Napoli, 2006, p. 781-796 i passim. De
asemenea, F. Cardini, San Francesco e il sogno delle armi, în Studi Francescani, 77 (1980), 15-
28, în spec. p. 22-23; Stanislao da Campagnola, Incidenze della “Legenda Maior”di Bonaventura
nelle antiche Legende Antoniane “Benignitas” e “Rigaldina”, în “Bonaventuriana”. Miscellanea
in onore di Jacques Guy Bougerol OFM, ed. F. de Asìs Chavero Blanco, Roma, 1988, vol. I, p.
51-52.
79
R. Michetti, Francois d’Assise et la paix révélée. Réflexions sur le mythe du pacifism
franciscain et sur la prédication de la paix de Francois d’Assise dans la société communale du
XIIIe siècle, în Precher la paix et discipliner la societé : Italie, France, Angleterre (XIIIe-XVe
siècle), ed. R. M. Dessì, Turnhout, 2005, p. 279-312.
80
Ioannes Capistranus, Speculum conscientiae, în Tractatus universi Juris, Venetiis, 1584, tom. I,
p. 323-371, citat la p. 357.
Faptul c în ultima btlie a vieii, Ioan de Capestrano a urmrit s

dobândeasc martiriul cu atâta ardoare, se înscrie pe linia opiunii sale clare,
maturat deja cu muli ani înainte. În 1441, când abordeaz acest subiect, îl
exemplific vorbind despre capitularea cetii ioaniilor de la Acra (Tolemaida
din timpurile clasice, cucerit de musulmani în 1291) i amintind exemplul
eroului cretin Mattieu de Clermont care, cu opt zile înaintea asaltului final
asupra oraului, se aruncase în lupt de unul singur împotriva dumanilor. S fie
îndrzneal temerar, incontien, sinucidere, eroism sau disperare? Ioan de
Capestrano îl laud, formulând un discurs de cea mai pur factur umanist:
„este mai bine s cazi în lupt pentru credin i patrie, decât, fugind, s pori în
spate greutatea apstoare a ruinii. Ceilali, care s-au retras, au fost nite lai.
Dac ar fi strâns rândurile, cetatea nu ar fi czut. Nu este numrul soldailor cel
care ce determin victoria, ci valoarea lor sub o conducere abil. O mic armat
bine pregtit poate fi mai uor manevrat pentru obinerea victoriei, decât o
mare mas de oameni neexperimentai. Cruciaii asediai la Acra ar fi trebuit s
reziste pân la ultima posibilitate de victorie. i, chiar i atunci, e preferabil s
reziti i s lupi pân la captul puterilor” [tr. n.]81. Fr îndoial, este o opiune
foarte clar i consecvent, ce denot o extraordinar trie de caracter, iar faptele
de la Belgrad urmau s demonstreze c nu era vorba de simpl retoric.
Între pasivitatea manifestat de Francisc de Assisi în participarea sa la
passagium i asumarea unui rol activ, de comand, chiar, de ctre Ioan de
Capestrano, în cruciada din 1456, se insereaz o întreag tradiie franciscan,
bazat pe texte hagiografice, omiletice sau normative, în care ardoarea
cavalereasc a Fondatorului este redimensionat de fidelitatea i obediena
datorat de ordin papei, unic promotor i coordonator al cruciadei începând cu
secolul al XIII-lea, în virtutea rolului su de vicarius Christi in terra82.
Sedimentarea acestei ideologii a cruciadei, ajuns la expresia sa desvârit spre
81
Capistranus, Speculum conscientiae, loc. cit.; Cfr. Ugo Donati, San Giovanni e Capestrano,
Popoli, 1990, p. 79.
82
F. Delorme, De praedicatione cruciatae saec. XIII per Fratres Minores, în Arch. Franc. Hist., 9
(1916), p. 99-117, passim; L. Pisanu, L’attività politica di Innocenzo IV e i francescani, Roma,
1957, p. 29-31; R. Paciocco, “Sub iugo servitutis”. Francesco, i francescani e la “militia Christi”,
în „Militia Christi” e Crociata nei secoli XI-XIII: atti della undecima Settimana internazionale di
studio, Mendola, 28 agosto – 1 settembre 1989, Milano, 1992, p. 699-703; M. Brlek, Le crociate
secondo san Bonaventura nel contesto dei concili e di autori francescani contemporanei, în
„Bonaventuriana”. Saggi in occasione del VII centenario della morte di San Bonaventura,
Gerusalemme, 1974, p. 155-180, în spec. p. 157-160; Cardini, L’avventura, p. 138-139. Id., „Nella
presenza del soldan superba”. Bernardo, Francesco, Bonaventura e il superamento spirituale
dell’idea di crociata, în Stud. Franc., 71 (1974), p. 199-250 i, în spec., p. 237; P. Zerbi, San
Francesco d’Assisi e la Chiesa romana, în Id., „Ecclesia in hoc mundo posita”: studi di storia e di
storiografia medievale, ed. M.P. Alberzoni et al., Milano, 1993, p. 355-384; în spec. p. 355.
finele secolului al XIII-lea, transpus în cursul secolului urmtor în normativa

canonic, se va face, în ceea ce îi privete pe minorii, în virtutea acestor texte,
cu un profund caracter normativ, referitoare la participarea Sf. Francisc la
Cruciada a V-a i la spiritualitatea de tip cavaleresc propus de el. În ceea ce-l
privete pe Ioan de Capestrano, teoretician al reformei observante, modelul
normativ reprezentat de memoria implicrii lui Francisc de Assisi în marea
provocare cruciat a timpurilor sale va constitui o constant în producia
omiletic i epistolar, cu puternice influene i asupra celei juridice, transpus
în tratatele i actele normative produse. Aceast memorie, cu toate sedimentrile
sale succesive, profund înrdcinate în tradiia franciscan, constituie
fundamentul construciei teoretice întreprinse de Capestrano i, mai ales, a
transformrii ulterioare a modelului în urma experienei de la Belgrad.
Un model cavaleresc a funcionat dintotdeauna atât la nivelul
spiritualitii Fondatorului ordinului i a raporturilor cu primii fratres (comparai
adesea cu milites tabulae rotundae de ctre însui Francisc)83, cât i în punerea
în fapt de ctre discipolii si a instruciunilor pontificale în materie de predicaie
pentru atragerea de oameni i resurse la iter Hierosolimitanum, unde atitudinea
pozitiv a acestora fa de spiritul cavaleresc i instituiile sale rezult cu
claritate84. Mai mult decât simpla familiaritate a franciscanilor i dominicanilor
cu lumea cavalereasc, atât expresiile utilizate de Francisc, cât i cele ale
primilor predicatori ai acestei nova militia christiana, se conformeaz „logicii
feudale” a timpurilor85. Teoria celor dou potestates, a întâietii în îndatoriri a
membrilor societii feudale fa de Dumnezeu i, doar apoi, fa de orice alt
form de imperium pmântean, ar fi prezent deja în discursul lui Francisc de
Assisi, relatat de primele texte hagiografice ale tradiiei minorite i în cronicile
contemporane ale cruciadei86. Dac asupra participrii lui Francisc la modelele
83
Speculum Perfectionis (ed. Paul Sabatier, Paris, 1898, p. 213-214): “Isti sunt fratres mei milites
tabulae rotundae qui latitant in desertis et remotis locis ut diligentius vacent orationi et
meditationi”. Asupra influenei unor texte precum cele rspândite de trubaduri, primul între toate,
La Chanson de Roland, asupra lui Francisc de Assisi exist o ampl bibliografie. Cfr. Giuseppe
Ligato, Franciscani e domenicani animatori del movimento crociato: le origini, în San Giacomo
della Marca e l’Altra Europa, p. 207-232.
84
Cfr. K. Bjelland, Franciscan versus Dominican respondes to Knight as a Societal Model. The
Case of the South English Legendary, în Franciscan Studies, n.s., 48 (1988), p. 50-71. Ligato,
Franciscani, p. 224-225 i n. 50. Pentru adeziunea franciscanilor la cruciad, cfr., de asemenea, M.
Brlek, Le crociate, p. 157-159; Gratien de Paris, Histoire de la fondation et de l’évolution de
l’Ordre des Frères Mineurs au XIIIe siècle, ed. M. D’Alatri - S. Gieben, Roma, 1982, p. 642 i
urm.
85
F. Cardini, Mediazioni culturali e scambi di conoscenze, în Id., L’invenzione del nemico,
Palermo, 2006, p. 100-111.
86
Cfr. Cardini, L’aventura, p. 138, 172-173; Ligato, Francescani, p. 225.
cavalereti ale cruciadei dezbaterea rmâne înc deschis87, lucrurile stau diferit
deja cu cea de-a doua generaie minorit, odat cu încheierea procesului de
instituionalizare a cadrelor ordinului. Continuatori ai modelelor omiletice
cruciate ale lui Jacques de Vitry i Thomas de Chobham, predicatorii dominicani
i franciscani propun temele indicate în bula pontifical Quia maior (1213),
preluate de la generaia precedent. Cu dominicanii Gilbert de Tournai88 i
Humbert de Romains, acest transfer de modele omiletice devine evident. Într-o
serie de exempla, ritualul investiturii feudale prin acordarea de ctre senior
vasalului a unei cirotheca este pus în balan alturi de ritualul cruciat al primirii
crucii, cea din urm fiind considerat o „feud mult mai de pre” [tr. n.]89, iar în
Opus tripartitum al lui de Romains (datat în jurul anului 1274), se afirm de-a
dreptul c feudalului îi revine un servitium în slujba Domnului, origine a oricrei
forme de imperium, act obligatoriu cel puin în aceeai msur, dac nu chiar
mai mare, precum cel datorat fa de propriul dominus pmântean.
În cazul franciscanilor suprapunerea mesajului feudal i a celui
cavaleresc devine perfect90. Exemplele pot fi numeroase, începând cu cel al
fratelui Guillaume de la Cordelle, care, în jurul anului 1240, în mijlocul unui
turnir cavaleresc, îi invita la cruciad pe baronii prezeni, exclamând: „Heu me!
Omnes barones habent hic suos milites et Christus Dominus omnium nullum
habet!”91. În predicaia franciscan, aceste jocuri cavalereti aveau s fie
permanent puse în opoziie cu prioritatea servitium-ului în slujba seniorului
ceresc. Inoceniu al III-lea, scriindu-i regelui Franei (bula Nuper ad nos, 1199),
relua teoria Sf. Augustin referitoare la prioritatea ce trebuie acordat pentru un
servitium Domini, tradus în limbajul juridic medieval al dreptului vasalic, mai
ales în circumstanele contemporane lor, când „rex [...] de terrae suae
dominationis eiectus”92. Acest rege etern, „rex regum et dominus dominantium”,
87
J. Le Goff (Il lessico delle categorie sociali in san Francesco e nei suoi biografi del XIII secolo,
în Id., San Francesco d’Assisi, Bari, 2000, p. 75-126, în spec. p. 112-122) susine, din contr,
existena unei nete separri între limbajul primilor franciscani i cel feudal.
88
Christoph T. Maier, Crusade Propaganda and Ideology: Model Sermons for the Praeching of
the Cross, Cambridge, 2000, p. 250-262.
89
Cfr. Brlek, Le crociate, p. 159; Maier, Crusade Propaganda, p. 126 i 188.
90
Cfr. Ligato, Francescani, p. 229.
91
Analecta franciscana, vol. I, Quaracchi, 1885, p. 416. Cfr. S. Painter, The Crusade of Theobald
of Champagne and Richard of Cornwall, 1239-1241, în K. Setton, A History, II, p. 463 i urm;
Ligato, Francescani, p. 229, n. 69.
92
Epistolae et chartae ad historiam primi belli sacri spectantes, ed. H. Hagenmeyer, Oeniponti,
1901, p. 162; Die register Innocenz III, I/1, 1. Pontifikatsjahr, 1198-1199. Texte, ed. O. Hageneder
et al., Graz-Köln 1964, doc. 13, p. 22. Cfr. C. T. Maier, Mass, the Eucharist and the Cross:
Innocent III and the Relocation of the Crusade, în Pope Innocent III and his World, ed. J.C.
Moore, Brookfield, 1999, p. 351-360, în spec. 356-360.
îi datorau regii cretini omagiul, nu doar pentru rscumprarea lor prin moartea
Sa pe cruce, ci i pentru coroana ce o purtau pe frunte. Superioritatea acestui
corp spiritual al regelui asupra celui temporal, demonstrat în studiul deja clasic
al lui Kantorowicz93, se manifest tocmai prin servitium regis aeterni,
întotdeauna superior oricrei alte forme de servitium regis.
O ulterioar integrare în ideologia i dreptul cruciadei are loc odat cu
pontificatul lui Grigore al VII-lea, ce corespunde cu afirmarea naiunilor
medievale, prin includerea conceptului clasic de patria, îneleas nu doar ca
patrie cereasc, ci i ca subiect politic, între raiunile pentru care cavalerul putea
s ofere acel dulce et decorum sacrificiu de sine94. În baza acestui concept
specific dreptului roman de tutela patriae95, “co-fondatorul” Ordinului
franciscan, Bonaventura da Bagnoregio, legitima recursul la lupta de aprare,
dus cu armele materiale, i nu doar cu mijloace spirituale, stabilind noi baze
teologice i juridice pentru cruciad96. Tocmai acest caracter defensiv al
cruciadelor târzii este cheia de bolt care unete teoria cu privire la obligaia
vasalului de a acorda auxilium în slujba unicului Senior spiritual (ligietas), cu
noul concept de patria, cu implicaiile sale legate de depirea conflictelor locale
i private97. Ioan de Capestrano resimte, mai mult decât ali juriti ai epocii sale,
influena doctrinei cruciate a lui Bonaventura da Bagnoregio. În acelai timp,
îns, întreaga construcie juridic din secolul al XIV-lea cu privire la cruciad,
fondat pe acest concept fundamental, va fi integrat în opera sa juridic i
omiletic, dac nu chiar, în parte, depit, prin debordarea în afara cadrelor
feudale ale noiunii de ligietas, interpretat într-un sens mult mai profund.
Impregnarea conceptului de iter Hierosolymitanum de teoria vasalitii
fa de Hristos, cu îndatoririle specifice pe care le implica fa de succesorii lui
93
E. H. Kantorowicz, I due corpi del re. L’idea di regalità nella teologia politica medievale,
Torino 1989, p. 203 i passim (orig.: The King’s Two Bodies. A study in Medieval Political
Theology, Princeton, 1957).
94
The „Epistolae vagantes” of Pope Gregory VII, ed. H.E.J.Cowdrey, Oxford 1972, p. 12; cfr. G.
Post, Two Notes on Nationalism in the Middle Ages, în Traditio, 9 (1953), p. 281-320, în spec.
282-283.
95
Lezmaiestatea derivat din pierderea rii Sfinte, vera patria pentru orice cavaler cretin, este
asimilat de Sf. Bonaventura da Bagnoregio cu pcatul. Cfr. M. Suley, La croce nella vita del
cristiano negli opuscoli e nei sermoni di san Bonaventura, în Miscellanea francescana, 96 (1996),
p. 115.
96
L. de Fonzo, De belli liceitate quid censeat S. Bonaventura, în Miscellanea Francescana, 41
(1941), p. 41-42; Cfr. E.H. Kantorowicz, „Pro patria mori”, în Id., I misteri dello stato, Genova-
Milano, 2005, p. 67-97, în spec. p. 74, 90 i passim; Id. I due corpi del Re, p. 199-201; B. Fajdek, I
frati minori in difesa dei Luoghi Santi durante il generalato di san Bonaventura, în Vita minorum,
63 (1992), p. 157.
97
Ligato, Francescani, p. 232.
Petru, a constituit unul dintre fundamentele al teocraiei din Europa Apusean a

secolului al XIII-lea, dar i al restauraiei pontificale de dup conciliul de la
Florena. Criza prelungit a autoritii pontificale din secolul al XIV-lea s-a
datorat, în parte, i demonetizrii acestei metafore, imediat accesibile pturii
cavalereti creia îi era destinat. Stabilirea reciprocitii contractuale la nivel de
îndatoriri i drepturi derivate98, între vicarul lui Hristos, în calitate de dominus
feudal, i fidelii participani la cruciad devenea o chestiune extrem de concret
pentru toi acei principes interesai de beneficia et stipendia din ce în ce mai
concrete în plan material, de la beneficiile derivate din protecia pontifical
asupra cruciailor, pân la perspectivele întririi propriei poziii i bogii în
dauna unor concureni acuzai de infidelitas, echivalat cu erezia în dreptul
canonic.
Dei recursul teocraiei pontificale la cadrul feudal, instrument secundar
i provizoriu al su99, rmâne limitat, anumite contexte istorico-geografice se
dovedesc impregnate de doctrinele cruciadei într-o msur mult mai mare decât
altele. Cazul regatului de Neapole este unul dintre cele mai ilustrative, întrucât
cucerirea sudului Italiei de ctre Angevini, conceput ca o adevrat crux
cismarina100, este continuat de o intervenie capilar împotriva tuturor forelor
politice acuzate de infidelitas101, printre care i structurile eclesiale de rit
rsritean, fapt ce marcheaz înlocuirea modelului de control asupra bisericii
caracteristic epocii precedente102. Cruciadele din Italia meridional constituie
laboratorul doctrinar103 în care se produce separarea la nivelul dreptului cutumiar
al cruciadei i, succesiv, în sistematizarea teoriei juridice a cruciadei operat de
Hostiensis în Summa Aurea, între dou distincte tipologii de operaiuni cruciate:
cea în ara Sfânt, passagium sau crux transmarina i crux cismarina, cruciada
în Europa, in subsidio fidei.
În secolul al XV-lea definiiile cardinalului de Ostia primesc, din ce în
ce mai mult, o mai precis aplicare în realitatea instituional a Cretintii:
98
F. Cardini, La societé italienne et les croisades, în Cahiers de civilisation médiévale, 28 (1985),
p. 19-33; N. Housley, Crusades against Christians: their Origins and Early Development, c. 1000-
1216, in Crusade and Settlement: Papers Read at the First Conference of the Society for the Study
of the Crusades and the Latin East and Presented to R. C. Smail, ed. P.W. Edbury, Cardiff, 1985,
p. 17-36, în spec. p. 21; J. Godfrey, The Unholy Crusade, Oxford, 1980, p. 45.
99
Ligato, Francescani, p. 232.
100
Housley, The Italian Crusades, p. 18.
101
Reorganizarea fcut de Carol de Anjou în ceea ce privete officium inquisitionis, acordat, din
1268, ordinului predicatorilor, rmâne elementul cel mai ilustrativ. Regestes de Urbane IV, ed. J.
Guiraud, Paris, 1901, n. 809, Cfr. Housley, The Italian Crusades, p. 63.
102
Cfr. Quaranta, L’inquisizione e gli Italo-Greci, p. 631.
103
Housley, The Italian Crusades, p. 40-61.
interveniile lui Panormitanus104 în dreptul canonic i ale lui Guido Romano i

Agostino Trionfo din perspectiva teologic, îi asigur papei i curiei romane un
rol esenial în conducerea operaiunilor.
În opera sa teoretic, cu precdere în Tractatus de auctoritate papae,
Capestrano ader la teoria cruciadei, aa cum aceasta fusese sistematizat de
Hostiensis, indicând ca o atribuie fundamental a Sfântului Scaun, în virtutea
centralitii sale în ordinea lumii („Roma caput mundi tenet orbis vela
rotundi”)105, dreptul de a proclama cruciada nu numai pentru recucerirea rii
Sfinte ci, mai cu seam, împotriva oponenilor la aceast ordine divin106.
Singura limit a puterii pontifului este legea divin i cea natural (boni mores
legis naturae)107. Astfel, el se demonstreaz un aprtor convins al teoriei
medievale a puterii, recunoscând în ordinea natural a lumii modelul pe care
societatea cretin trebuie s-l încarneze108. Capestrano completeaz, îns, teoria
recurgând la învturile minoritice, afirmând c recunoaterea primatului papal
de ctre ceilali principes nu trebuie s se bazeze pe considerente de putere i
for material, cci Christus Iesus quamquam pauper esset in usu temporalium,
Rex tamen erat et a regibus adoratus109. Ateptrile escatologice specifice
tradiiei franciscane par s prind contur, mai ales acum când se ateapt unirea
cretinilor i conversiunea infidelilor sub uno pastore Angelico, summo
universali Pontifice, despre care, interpretând adagiul evanghelic Ego sum
pastor bonus (Io. 10), vorbesc plurimi Doctores, sintagm sub care pare s se
ascund Pietro Giovanni degli Ulivi110.
În viziunea sa, în organizarea cruciadei împrirea rolurilor între
oratores i bellatores este foarte clar. Clericii nu trebuie s pun mâna pe arme,
nici s lupte, nici s invite la lupt, decât în virtutea autoritii cu care au fost
104
Influena lui Panormitanus este deosebit de puternic în Ungaria, unde a fost utilizat drept
principal comentariu la Decretalele pontificale, în special în tribunalele eclesiastice. Erd Peter,
Sull’uso dell’opera del Panormitano nei centri diocesani dell’Ungheria tardomedievale, în A.
Gutiérrez, Liber amicorum Mons. Biffi. Scritti in onore di Mons. Franco Biffi, Città del Vaticano,
1994, p. 333-345; O. Condorelli, Niccolò Tedeschi (Abbas Panormitanus) e i suoi Commentari in
Decretales, Roma, 2000, p. 89-100.
105
Capistranus, De papae et concilii (citat dup ediia din 1580), f. 35r.
106
„Si pro acquisitione seu recuperatione Terrae Sanctae crux est merito praedicanda, multo
fortius praedicanda est contra scismaticos et rebelles”, argumentând cu Hostiensis (Summa,
24.q.1.c.), Capistranus, De papae et concilii (ed. 1580), f. 25v-26r (cap. „De cruce bannienda
contra infideles et rebelles”).
107
Tractatus, p. 130.
108
Preia tradiionalele argumente din regnul animal, unde cetaceele domin mrile, “quasi
principes caetae aliis piscibus”, leii uscatul, iar acvilele vzduhul. Capistranus, De papae et
concilii (ed. 1580), f. 33v.
109
Ibid., f. 33v.
110
Ibid., f. 25r.
investii i numai pro iustitia conservanda111. Greesc autorii care afirm

contrarul, printre care i Bernardus Hispanus, citat nominal, când afirm c se
cade ca clericul s pun mâna în mod material pe arme. Adoptarea acestei
tranante poziii va fi confirmat, mai apoi, prin faptele sale pe câmpul de lupt,
la Belgrad. Pe de alt parte, el se demonstreaz foarte atent la celelalte forme
exterioare ale cruciadei, printre care interdicia comerului cu materiale care pot
fi utilizate în rzboiul împotriva cretinilor. Împotriva acestor venditores
Christianitatis propune msuri de rigoare extrem: excomunicarea definitiv,
infamia public, interdicia de a lsa bunuri urmailor sau de a moteni,
interzicerea accesului la funciile publice. Aceleai msuri dure le propune
împotriva corsarilor i pirailor de pe mare, dar i ereticilor i celor ce uzurp
drepturile pontificale, precum i împotriva colectorilor ilegali ai fondurilor
destinate cruciadei i a falsificatorilor de documente pontificale112.
În viziunea lui Capestrano, lupta armat împotriva dumanilor credinei,
identificai foarte precis în puterea otoman, nu poate fi separat de celelalte
dou prioriti ale politicii papale: pacea i coeziunea intern a Cretintii, dar
i întrirea credinei i zelului popoarelor cretine. Viziunea tradiionalist
asupra lumii, de tip tomist, nu trebuie s ne fac s credem c, în multe privine,
Ioan de Capestrano nu este un om al timpurilor sale, chiar dac nu poate fi
identificat cu modelul de „om nou” al Renaterii timpurii. El particip la
dialogul umanitilor, caut soluii pentru problemele Cretintii i este deschis
dezbaterii de idei. Ca om al bisericii, îns, nu poate s nu fac referire la tradiie
i nu poate s accepte compromisul în chestiuni fundamentale de credin; este
critic fa de politica promovat de pontif i curia sa format din umaniti, mai
ales în problema husit, dar i în raport cu prioritile lui Nicolae al V-lea.
Viziunea sa general asupra lumii se fundamenteaz, aadar, pe conceptul de
Respublica christiana, concept zdruncinat în plan politic dup pacea de la Lodi,
îns solid i înc funcional. Apropierea fa de interesele i poziiile umanitilor
este îns frapant în alte cazuri. O dovad în acest sens o constituie concepia sa
despre noblee, care nu mai este una de sânge, ci una demonstrat prin fapte.
Într-o predic inut la Universitatea din Viena în 1451 afirm c pentru el nu
111
“Nam si prelati ecclesiae ob defensionem fidei Ecclesiae vel rerum Ecclesiarum, aut patriae,
negligentes essent et trepidi ad invocandum brachium seculare et hortandum ad protectionem
contra violentos non quidem ut occidant, vel vulnerent, vel mutilent, quia hoc esset de directo ad
omicidium prouocare, sed ut fidem, Eccesiam vel patriam liberent et ad Christum reducant terram
ab infidelibus occupatam, super quo dat Ecclesia maximas indulgentias. Et licet hinc inde aliqui
occidantur, non tamen propter hoc praelati culpantur”, Capistranus, De papae et concilii (ed.
1580), f. 85v.
112
Ibid., f. 99r.
are importan decât nobleea sufleteasc i titlul cucerit prin merite, o afirmaie
în ton cu dezbaterea de idei din mediile umaniste italiene113.
Un ultim aspect absolut necesar pentru înelegerea viziunii lui Ioan de
Capestrano despre lumea cretin i despre necesitatea aprrii sale const în
raportarea sa la tradiia medieval profetic i escatologic. Se poate vorbi de o
dubl filiaie a concepiei profetice a lui Ioan de Capestrano114: pe de-o parte,
aderarea la multe dintre profeiile misticului Gioacchino da Fiore, pe de alt
parte, îmbriarea misticismului Sf. Francisc, în contextul reinterpretrii ad
litteram a mesajului fondatorului Ordinului, în reflecia Observanei franciscane.
Conform acestei duble tradiii escatologice, cea de-a treia vârst a istoriei
mântuirii, cea a Sfântului Duh, urma s se manifeste prin semne cum ar fi
convertirea evreilor, reunificarea bisericii (idei formulate de Gioachino da
Fiore), dar i prin rolul jucat de Ordinul franciscan în aceast vârst
premergtoare Apocalipsei (tradiia franciscan care vede în Sf. Francisc un
alter Christus, vestitor al ultimei vârste a istoriei). În planul strict pedagogic,
formativ, al profetismului su, exist o constant preocupare pentru promovarea
acestei idei de Cretintate. “Omne regnum in se divisum desolabitur”115, repet
cu insisten în predicile sale, i amintete, sub inspiraie „quam bonum et quam
jucundum habitare fratres in unum”116. Toate eforturile sunt, aadar, îndreptate
ctre restabilirea ordinii cretine compromis de schism i erezie, de delsarea
moravurilor i de tensiunile interne ale ordinelor religioase.
În cruciad el nu vede confruntarea violent cu o alt cultur i societate,
ci tocmai confruntarea final cu Anticristul, cu falsul profet care submineaz
ordinea divin cretin, prezentându-se popoarelor în numele lui Dumnezeu,
pentru a le duce pe calea pierzaniei. Vremurile contemporane lui devin, aadar,
un tempus ultimae tribulationis, idee prezent adesea în predici, uneori
dezvoltat sub forma unor tratate, cum ar fi: De Anticristo, De bello spirituali,
Postilla super Apocalypsim, De duratione mundi, De fine mundi et Anticristi,
Profetiae de fine mundi. Regsim în aceste lucrri ecouri ale marii spaime care a
cuprins Occidentul i care vede în puterea otoman instrumentul sfâritului
lumii, idee care va câtiga teren pe msura înaintrii turcilor spre apogeul
expansiunii lor. În aceast viziune, cruciada este o lupt sfânt, menit s
potoleasc anxietatea escatologic de a vedea, odat cu înfrângerea definitiv a
113
Cod. Maria Saal, f. 228v apud Hofer, Giovanni da Capestrano.
114
Cfr. Fr. D’Elia, Profetismo ed escatologia in s. Giovanni da Capestrano in San Giovanni da
Capestrano nella Chiesa, p. 230-235.
115
Predic inut la Siena în Postul Patelui 1424 (Capestrano, Biblioteca, Cod. Capestr. XXXI, f.
53r). Cfr. D’Elia, Fr., Profetismo ed escatologia, p. 228.
116
Predicile De pace i De bono unionis et caritatis (Cod. Capistr. XXIV, f. 32v-35r).
rului (a crui prezen o consider palpabil mai ales odat cu urcarea pe tron a
lui Mehmet al II-lea Cuceritorul, descris ca immanissimus draco), deplina venire
a împriei lui Dumnezeu. Participarea sa i a confrailor franciscani la lupt
este una non-violent, cu interdicie total de a pune mâna pe arme, chiar i
numai pentru a se apra. Pentru cei care au depus votul de non-violen
(oratores) rzboiul este o pugna spiritualis, i participarea lor la aciuni militare
se poate manifesta doar prin încurajarea lupttorilor, rugciune, acordarea
sacramentelor i ajutorarea rniilor. Rzboiul trebuie purtat de laici (bellatores),
ca instrumente ale lui Dumnezeu, deci fr o responsabilitate imputabil
individual. Eroismul i moartea în lupt sunt ci de cucerire a vieii venice,
martiriul rmânând calea principal de intrare în rai, conform vechii tradiii
cretine a primelor secole.
CAPITOLUL V.
RELANSAREA CRUCIADEI DUP CUCERIREA CONSTANTINOPOLULUI
Umanitii i cruciada: un proiect de cruciad sub Nicolae al V-lea
Primirea vetii cuceririi Constantinopolului la Roma, la 8 iulie 14531, l-a

impresionat profund pe Nicolae al V-lea, obligându-l s ias din amoreala anilor
de negociere cu bazileul constantinopolitan pentru recunoaterea unirii i
restabilirea în drepturi a patriarhului aflat în exil la Roma. Poate mai degrab
decât la dezastrul din plan religios i politic, umanistul de pe tronul lui Petru
reaciona la argumentul cultural pe care pierderea celei de-a doua Rom cu
întregul su patrimoniu intelectual o însemna, receptat ca i de contemporanul
su Enea Silvio Piccolomini drept „o a doua moarte pentru Homer i Platon” [tr.
n.]2.
Pierderea interlocutorului bizantin semnifica i depirea definitiv a
impasului decizional din curie, care durase mai bine de un an de zile (din
octombrie 1451 – pân în noiembrie 1452), perioad în care susintorii
cruciadei i curialii contrari acesteia, doritori de o concretizare a unirii
bisericilor, se înfruntaser în lungi i sterile discuii3. În cele din urm, presiunea
exercitat asupra lui Constantin al XI-lea conducea la un rezultat concret4: pe 12
decembrie 1452, unirea era proclamat solemn în bazilica Sfânta Sofia, dar
timpul pierdut se va demonstra fatal pentru Imperiul roman de Rsrit. La 30
septembrie 1453, la captul mai multor luni de intens aciune diplomatic
pentru restabilirea pcii în Peninsula italic i asigurarea sprijinului principalelor
fore cretine din restul Europei, papa, presat de nevoia unui rspuns energic,
proclama solemn ad perpetuam rei memoriam o prim bul de cruciad. Prin
aceasta se decreta necesitatea stabilirii pcii în interiorul Cretintii, prim pas
în vederea proclamrii cruciadei, se solicitau pregtiri pentru cruciad, decretând
1
Trista veste era comunicat pontifului printr-o scrisoare din partea Senatului Veneiei, datat 30
iunie 1453 (Veneia, ASVe, Sen. Secr., 19, f. 202r-203v; ediii: Pertursi, La caduta, II, p. 18-23; în
regest: Iorga, Notes, III, p. 287-288).
2
“Heu, quot nunc magnorum nomina virorum peribunt? Secunda mors ista Homero est, secundus
Platoni obitus. Ubi nunc philosophorum aut poetarum ingenia requiremus?”, Enea Silvio
Piccolomini, la 12 iulie 1453 (ed. A. Pertursi, La caduta, II, p. 40-49, citat la p. 46).
3
Climatul discuiilor rezult clar dintr-un opuscul anonim din 1452, publicat de Pastor
(Geschichte, III, p. 601-602).
4
Epistula ad Constantinum, în Patrologia Graeca, vol. CLX, col. 1201-1212.
232 IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA TÂRZIE
strângerea de subsidia pentru construcia unei noi flote i pregtirea unei

puternice armate5. În contul cruciadei urma s se strâng decima pontifical,
pltit de toi prelaii, fr excepii, dar i bun parte din veniturile Camerei
apostolice din acel an. Dei sprijinit de Enea Silvio Piccolomini, secretar
imperial înc la acea vreme, negocierile cu principii electori aveau s se
prelungeasc vreme de ali doi ani, în inutile dezbateri purtate în dietele
imperiale de la Regensburg (aprilie-mai 1454), Frankfurt (septembrie 1454) i
Wiener Neustadt (februarie 1455). Efortul diplomatic al Sfântului Scaun nu era
cu nimic mai prejos decât cel depus în timpul lui Eugeniu al IV-lea. Cu toate
acestea, complexa situaie politic i eroarea politic a papei de a miza pe o
participare direct a lui Frederic al III-lea la cruciad aveau s consume timp
preios. Pe frontul italian, efortul cardinalului Domenico Capranica era încoronat
de succes ceva mai repede, reuind stabilirea unui acord între cinci dintre
principalele state italiene, prin semnarea pcii de la Lodi (4 aprilie 1454)6.
Republica genovez i Regatul de Neapole nu acceptau, pentru moment, acordul.
Era nevoie de o operaiune de anvergura celei din 1444, dar cu o mai
mare mobilizare întrucât rapoartele detaliate referitoare la asediul
Constantinopolului demonstrau progresele militare ale otomanilor sub
conducerea tânrului sultan Mehmet al II-lea. Una dintre primele msuri luate de
pontif consta în crearea unei comisii de cardinali care s studieze mijloacele cele
mai oportune de rspuns la provocarea otoman7.
Un izvor esenial pentru înelegerea proiectului de cruciad elaborat în
ultimii ani de pontificat ai lui Nicolae al V-lea, aproape ignorat pân în prezent,
este Strategicon adversum Turcos, un text dedicat tocmai papei în anii imediat
urmtori cuceririi Constantinopolului, în mare parte rmas inedit. Tratatul îi
aparine lui Lampo (Lampugnino) Birago, umanist i traductor din greac,
trecut, prin mijlocirea maestrului su Filelfo, în slujba papei începând cu lunile
iulie – septembrie 1453, dup o carier curial în Ducatul de Milano (1441-
1450), întrerupt brusc, de ascensiunea lui Francesco Sforza. Buna sa cunoatere
a lumii rsritene pare s fi fost dobândit în intervalul 1450-1453, când pare s
fi cltorit în afara Italiei8, dei informaia textual nu las s se întrevad c
autorul ar fi fost prezent la cucerirea Constantinopolului. Dup Agostino Pertusi,
tratatul nu constituie un izvor direct în acest sens i, chiar mai mult, anumite
5
30 septembrie 1453: ASV, Reg. Vat. 430, f. 133; ed. Raynaldus, Annales, ad annum 1443, p.
616-618.
6
ASV, Reg. Vat. 410, f. 53.
7
Pastor, Storia dei Papi, I, p. 550.
8
Pertusi, La caduta, II, p. 112.
Relansarea cruciadei dup cucerirea Constantinopolului 233
pri ale sale par a fi o adaptare a unui original grec sau o transcriere a unei
relatri orale. Poate fi plasat între septembrie 1453 i martie 1455, i este de pus
în legtur cu activitatea comisiei de cardinali însrcinat cu studierea cilor i
mijloacelor de rspuns la pericolul otoman9.
Notele marginale în greac i latin de pe exemplarul în posesia
cardinalului Besarion, pstrat în Biblioteca Marciana din Veneia (codex
bessarioneus 437)10, demonstreaz c opera a fost redactat în anturajul lui
Besarion, în preajma cruia autorul s-ar fi refugiat dup fuga sa de la Milano11.
Studierea atent a textului de ctre Petrusi a permis identificarea a cel puin 27
de elemente cu caracter originar referitoare la cruciada împotriva otomanilor,
fapt ce demonstreaz accesul autorului la informaii altfel inaccesibile, cel mai
probabil aflate la dispoziia cardinalului Besarion. O serie de elemente interne ne
permit s afirmm c textul a fost compus înaintea încheierii legaiei cardinalului
la Bologna (1450-1455), ora identificat de ctre autor ca fiind locul ideal de
adunare al cruciailor i de regrupare a resurselor materiale necesare expediiei12.
Chiar mai mult, Birago recomand pontifului numirea lui Besarion, comparat
datorit prudenei i înelepciunii cu Cato cel Btrân din timpurile clasice, în
funcia de legat apostolic pentru cruciad i conductor spiritual al acesteia,
uurând, astfel, din sarcina grea (i ingrat) ce îi revenea pontifului umanist, de a
organiza i conduce Reconquista13. Elegana textului, ce îmbrac evidente note
de captatio benevolentiae din partea pontifului, vine în suinerea ipotezei
redactrii textului în anturajul besarionean. Dincolo de elementul apologetic în
susinerea candidaturii lui Besarion ca legat apostolic pentru cruciad, în
Strategicon sunt coninute elemente eseniale pentru cunoaterea organizrii
militare i administrative a otomanilor, un inventar al mijloacelor la dispoziia
9
Massimo Miglio, Birago, Lampurgnino, în Diz. Bibl. degli Italiani, Roma, 1968, vol. X, p. 161-
162.
10
Venezia, Biblioteca Marciana, Fondo Bessarione, cod. 437 (1911); Pentru descrierea codicelui,
cfr. G. Valentinelli, Bibliotheca manuscripta ad S. Marci Venetiarum, I, Venetiis, 1869, p. 31.
11
A. Pertusi, Le notizie sulla organizzazione amministrativa e militare dei turchi nello
“Strategicon advesum Turchos” di Lampo Birago, în Studi sul medioevo cristiano offerti a R.
Morghen per il 90-o anniversario dell’Istituto Storico Italiano (1883-1973), Roma, 1974, vol. II,
p. 673-674.
12
“Locus autem contrahendis copiis ad hunc egressum comodissimus videri potest Bononia urbs
cum sit peroportuna et quia non longe ab egressu absit et ad quam commode milites convenire
possint”. Cod. Marcianus 437 (1911), f. 36v; cfr. Pertusi, Le notizie, p. 674.
13
„ad egregium illum Bessarionem cardinalem et Legatum tuum quod curarum et laborum
tuorum levamen futurum ipsum consilio et diligentia animique magnitudine haud sane opus est
scienti tibi atque experte totiens commemorare quem tu ita sepe laudas”. Cod. Marcianus 437
(1911), f. 37r.
sultanului, dar i o descriere a resurselor Cretintii i un elaborat proiect de

cruciad.
Analiza lui Birago insist asupra descrierii armatei otomane, prezentate
în detaliu, cu o deosebit atenie asupra corpurilor de elit14, cu armamentul i
modul de lupt specific, flota, despre care se spune c, dup cucerirea
Constantinopolului a fost mult întrit, precum i artileria i resursele pe care
otomanii pot conta. O bun parte din tratat este dedicat evalurii mijloacelor de
care pontiful poate dispune pentru expediie (f. 9v-13v), pentru a trece apoi la
armele i tehnicile de lupt în care sunt specializate popoarele Asiei i Europei
(f. 13r-35v). Printre celelalte naiuni, prezint i forele de care dispune Regatul
ungar i amintete despre meritele lui Ioan/Iancu de Hunedoara15, dar exclude
posibilitatea ca o expediie s porneasc de aici, datorit problemelor de
stabilitate intern. Atenia sa e concentrat asupra Imperiului, Franei, regatelor
iberice i Angliei (f. 35r-v), dei nucleul armatei, format dintr-un corp de
cavalerie grea dup standardele italice, urmeaz s fie recrutat de statele italiene.
Expediia însi trebuie s porneasc din Italia, urmând una dintre cele dou ci
posibile: una terestr, prin Friuli i Nordul Balcanilor, a doua peste Marea
Adriatic, de la Brindissi în Salento pân în Albania, de unde urmeaz s
înainteze direct, prin Balcani, spre Sofia i Adrianopol. Lui Iancu de Hunedoara
i naiunilor învecinate le revine sarcina de a efectua în atac secundar, dispersând
astfel forele i atenia sultanului16. Autorul avanseaz costurile armatei (care ar
urma s se compun, în cele din urm, din maximum 47.000 de oameni)17 i ale
flotei, pe care o consider absolut necesar. Armata urmeaz a fi una complet
profesionist, pltit per decimas nuper impositas in sacerdotia (f. 42r-v),
colectate în întreaga Europ. Comandantul, al crui nume nu îl avanseaz, ar
14
Ibid., f. 4r-9r; fragmentul este editat de Pertusi (La caduta, p. 114-124).
15
„Habent illi vires magnas - utinam minus seditionibus laborarent - interque duces ceteros
habent illum eregium Iohannem vaivodam quem, ut audio, plurimum hic hostis metuit”. Cod.
Marcianus 437 (1911), f. 34r-v.
16
Ibid., 35v: Cile de atac ce urmeaz a fi urmate de corpul expediionar: „Duos vero egressus
tantum ab Italia ad hunc hostem arbitror: alterum per Forum Iulii secundum mare superum sive
per Mediterranea ad eas gentes quibus iste nunc potissimum inminet alterum ab hoc
diversissimum per id promuntorium quod spectat Greciam Salentinum quondam nunc Hydruntis
terram dictum et ad Albanenses quos assidue hic hostis vexat”[...]; frontul secundar: “eas magis
regiones ferre que ab Hungaris aliisque finitimis gentibus potius invadendae essent [...] si a
pluribus et eisdem diversis partibus hic invadatur necessarium fiet ei alterum de duobus ut vel
diducens copias tutari undique conetur sua ac sit quidem consentaneum sit oppositum ubique in
nostris leviorem manum”.
17
Compoziia propus este urmtoarea: cavalerie grea more italico - 27.000 de oameni; infanterie
grea, dotat cu artilerie (bombardae, spingardae, balistae) - 15.000; cavalerie uoar (albanezii lui
Skanderbeg) - 5.000 de oameni. Ibid., f. 40v.
trebui s corespund ca geniu militar calitilor marilor generali ai antichitii,

pentru a cror prezentare a faptelor de arme i caliti dedic numeroase pagini
(f. 44r-48v).
Proiectul se dovedete deosebit de important întrucât red în mod foarte
clar viziunea renascentist asupra cruciadei împrtit de autorul su, dar i de
pontif i colegiul cardinalilor, destinatari ai lucrrii. Un al doilea aspect const în
îmbinarea armonioas a corpurilor de armat occidentale cu capacitile de lupt
ale popoarelor din Rsritul Europei. La fel ca în proiectul lui Iancu din 1448,
albanezilor, dar i românilor i sârbilor le revine un rol important în operaiuni,
cci din rândurile lor îi recruteaz i sultanul cei mai buni oteni18. Implicarea
lor în operaiuni este esenial, motiv pentru care se adun toate acele informaii
care s-ar putea dovedi utile pentru un asemenea demers.
Despre români el tie, deja la aceast dat (suntem înainte de 1455!), c
sunt romani de origine i c vorbesc o limb asemntoare cu italiana i, chiar
mai mult, c s-ar trage dintr-un anume Flaccus: “Blachos sive ut nos dicimus
Valacos corrupto nomine: sed eo tam a Flaco aliquo ut creditur Romani generis
deducto quod et lingua eorum nostre haud dissona in plerisque arguunt
aiuntque”. Ne aflm în faa aceleai false etimologii a etnonimului medieval al
românilor vehiculat, doar câiva ani mai târziu, de Enea Silvio Piccolomini în
De Europa (1458)19 i în Comentarii20, care va deveni, în scurt vreme, un topos
al textelor istorico-geografice despre români din secolele XVI-XVIII. Problema
este amplu i magistral tratat de Adolf Armbruster în lucrarea sa, savantul
„dacoromano-saxon” concluzionând c, dei „originea lui Flaccus este mult mai
complicat”, ea reprezint o inovaie renascentist a lui Pius al II-lea, în spiritul
epocii sale, iar „Flaccus se altur astfel unor strmoi eponimi ca Italus,
18
Ibid., f. 5r: „Quos cum Gianizeris Curiam Regis vocant: hosque omnes quos supra retuli esse
aiunt non tam Asianos quam Europeos et a christianis oriundos tam equites quam pedites:
Thraces, Macedones, Thesalos, Peloponenses, Illyrios, Tribalos, Peones, Mysos superiores,
Blachos sive, ut nos dicimus, Valacos, corrupto nomine […] Esse bellicosissimas nationes has
omnes”. Sub aceast form se regsete textul în ediia lui Pertusi (La caduta, p. 120).
19
“Et coloniam Romanorum quae duces coercet eo deducta, duce quodam Flacco, a quo Flaccia
nuncupata. Exin longo temporis tractu corrupto, ut sit vocabulo Valachia dicta. Et pro Flaciis
Valachi appellati”. Aeneae Sylvii Pii II Pontificis Maximi, Europam sui temporis uarias
continentem historias, în Opera quae extant omnia, Basileae 1551, 391-393. Cfr. Armbruster,
Romanitatea, p. 58-59.
20
“Valachi lingua utuntur Italica, verum imperfecta, et admodum corrupta; sunt qui legiones
Romanas eo missas olim censeant adversus Dacos, qui eas terras incolebant; legionibus Flaccum
quendam praefuisse, a quo Flacci primum, deinde Valachi, mutatis litteris, sint appellati”. Pius
Secundus Pontifex Maximus, Commentarii rerum memorabilium quae temporibus suis
contingerunt, Romae, 1584, lib. X, p. 447.
Hispanus, Francus, Germanus, Danus (Dacus), Britannicus, Turcus etc.”21. Cu

toate acestea, Francisc Pall sesizase c Ciriaco d’Ancona utilizeaz curent în
corespondena sa, vorbind despre români i ara lor, forma Flacci, Flaccorum
princeps, Flaccorum ager, Flaccia, fapt ce îl determina s considere c acesta
“fcuse deja în 1444 legtura dintre Valahi i proconsulul roman Flaccus [...] cu
mult înainte de Enea Silvio Piccolomini în Europa sa”.22 Dar argumentaia sa nu
i se pruse convingtoare lui Armbruster, mai înclinat spre a da credit afirmailor
lui Bonfini, conform crora Pius al II-lea s-ar fi lsat influenat de pronunia
germanic a etnonimului (“Pius a Flacco pronunciatione Germanica Vlachos
dici voluit”)23.
Ampla apoziie a lui Birago cu privire la originea românilor nu las loc
de îndoial cu privire la faptul c asocierea dintre generalul roman Flaccus i
Valachi era un lucru cunoscut i – în bun msur – acceptat de cititorii
tratatului, aproape un exerciiu de stil, obligatoriu chiar i într-un tratat de re
militari din perioada primului umanism italian. Falsa etimologie pare a fi
vehiculat în întregul cerc de umaniti formai la coala lui Francesco Filelfo24,
regrupai, câiva ani mai târziu, în jurul cardinalului Besarion. Enea Silvio
Piccolomini nu ar fi fcut nimic altceva decât s redea un subiect al savantelor
dezbateri din Academia bessarionea. Pentru Birago, îns, interesul pentru
originea roman a valahilor25 rmâne strict contingent cu subiectul lucrrii sale,
i anume demonstrarea superioritii militare a italicilor i a celorlalte popoare
neo-latine, întrucât depozitarii acelei virtus romana, care îi propulseaz drept
aliai importani pentru reuita cruciadei26. În vastul i ambiiosul proiect de
reconstrucie a unitii unei unica et indivisibilis ars a latinilor i grecilor,
promovat de Besarion i îmbriat cu entuziasm de o întreag generaie de
umaniti, românii nu puteau lipsi, fiind permanent parte integrant a proiectelor
de cruciad pe care cardinalul le propune, administreaz sau chiar conduce cu o
abilitate demn de tradiia pe care o reprezint.
21
Armbruster, Romanitatea, p. 59-60.
22
Pall, Ciriaco d’Ancona, p. 35
23
Rerum Hungaricarum Decades, II, lib. 7, p. 304-305.
24
Sunt cunoscute legturile umanistului cu mediile româneti (datând deja din anul 1424). Cfr. .
Papacostea, Un umanist italian, ambasador în slujba Bizanului, prin Moldova lui Alexandru cel
Bun, în In honorem Gernot Nussbächer, ed. D. Nazare - B.F. Popovici, Braov, 2004, p. 133-141.
25
Ca i despre celelalte popoare balcanice, el cunoate armamentul lor i modul de lupt, bazat pe
vitez. De la ei ar fi împrumutat ienicerii scutul mic, care le permite utilizarea arcului cu mare
îndemânare: „levo homero gestantes blachica levia et habilia feruntque sagitas […],” (Cod.
Marcianus 437, f. 7; Pertusi, La caduta, p. 122).
26
Pentru o mai ampl tratare a subiectului, cfr. contribuia noastr Gli umanisti italiani e
l’etnonimo medievale dei romeni. Una nuova fonte, în Studi per i sessant’anni della Biblioteca
romena di Freiburg, ed. Lauro Grassi, Genova, 2011, p. 9-23.
Participarea românilor i a celorlalte popoare din ditio

Constantinopolitana spiritualitatea cruciadei a ridicat problema compatibilitii
noiunii de bellum iustum, care o include i pe cea de cruciad, cu tradiia
canonic bizantin. Am fi tentai s simplificm problema, considerând c
românii participani la cruciad ar fi fcut-o din poziia de prozelii inclui în
Biserica latin, într-o net ruptur cu tradiia lor de origine. Spiritualitatea
cruciadei i posibilitatea obinerii iertrii imediate pentru fapte de omucidere ar
fi exercitat asupra unei clase sociale de rzboinici o fascinaie irezistibil,
determinându-i uneori chiar s treac la ritul latin.
Problema sacralizrii rzboiului în tradiia eclesial i cultural din
ultimele secole de istorie bizantin este înc deschis. Istoriografia insist asupra
faptului c, pân în ultimele sale zile de existen, la Constantinopol împratul a
luptat împotriva otomanilor de pe poziia de defensor ecclesiae, fr a putea, în
nici un moment, pretinde c fapta uciderii de aproape ar fi justificat de o cauz
superioar. Cu toate acestea, în determinate epoci istorice, autorul recunoate c
interpretarea dat regulii stricte impuse de Sf. Vasile cel Mare ar fi fost depit.
În oikoumene, s-ar fi recurs la o astfel de tradiie hibrid la sfâritul secolului al
XIV-lea, pentru a-i contracara pe cruciaii latini ce uzurpau posesia
Constantinopolului. O alt tradiie hibrid format tocmai în acei ani este i cea
sârbeasc, unde sanctificarea despoilor, aproape imediat dup moarte, ar sugera
o astfel de abordare. O. Halecki propunea o astfel de cheie interpretativ,
îmbriat, fr mari rezerve, de N. Iorga27: pe lâng cruciada „latin”, la
jumtatea sec. XIV „începe s recapete vigoare ideea unei cruciade ortodoxe,
coordonat nu de împrat (aderent la cruciada latin), ci de patriarhatul
ecumenic, în fruntea cruia se aflau puternice personaliti ce împrteau
doctrina isihast: patriarhii Calixt I (1350-1363) i Filotei Kokkinos (1354-1355;
1364-1376)”28. Ar fi vorba despre un discurs neoficial, aadar, întrucât desprins
de sub controlul pontifului roman i, pasibil de a fi interpretat drept schismatic
sau eretic, conform canoanelor Bisericii latine. Prin similitudine, ideea unei
„cruciade a ortodocilor” poate fi comparat cu alte demersuri cruciate ale
secolului al XV-lea, de la cruciada anti-conciliului de la Basel pân la mai
târziile proiecte de cruciad husit demarate de regele Boemiei husite George
27
N. Iorga, Croisade latine et byzantine dans le Sud-Est de l’Europe, în Choses d’Orient et de
Roumanie, Bucarest-Paris, 1924, p. 38-39; cfr. T. Teoteoi, Nicolae Iorga, istoric al cruciadelor
târzii, în Nicolae Iorga – istoric al Bizanului (culegere de studii), ed. Eugen Stnescu, Bucureti,
1971, p. 123-124.
28
t. Andreescu, „Cruciada târzie” i Marea Neagr, în Marea Neagr Puteri maritime – Puteri
terestre (sec. XIII-XVIII), coord. Ovidiu Cristea, Bucureti, 2006, p. 122-158, în spec. p. 128 i
passim.
(Jií) Podbrad. În acest caz, reacia pontifical avea s fie extrem de dur,
mergând pân la renunarea la recunoaterea acordului provizoriu atins prin
Compactata i la relansarea unei noi cruciade împotriva husiilor (1467-1468).
Demersul, îns, ilustrat de o serie de manuscrise29, demonstreaz cât de
periculoas devenise iniierea unui proiect cruciat în lipsa acordului Romei, atâta
vreme cât cruciada era una dintre cele mai importante pârghii pentru restaurarea
autoritii papale.
Dar cea mai hibrid dintre tradiii, rezultat nu ca reacie la contactul
conflictual dintre cele dou lumi, ci tocmai din îmbinarea armonioas a
patrimoniului doctrinar latin i grec, rezult a fi cea împrtit de unionitii din
Biserica rsritean. Chiar dac puini la numr în raport cu o mas în marea ei
majoritate ostil, acest grup de prelai greci refugiai în Italia este cel care face
din acceptarea doctrinei latine de bellum iustum argumentul teologic suprem
pentru susinerea unui rzboi de durat împotriva invadatorilor otomani.
Recunoaterea primatului roman o include, implicit, i pe cea a atributului petrin
al cheilor i, aadar, al accesului la tezaurul meritelor Mântuitorului i Sfinilor,
garania infinit a sfineniei bisericii, în virtutea cruia, de secole, pontifii
romani (i doar ei, în tradiia eclesial latin), acord indulgenele. Patriarhii
Grigore al III-lea Mammas, Isidor de Kiev sau Besarion Nicenul recunosc, în
fapt, justeea doctrinei romane cu privire la sacralitatea cruciadei. Poziiile lor nu
sunt doar dictate de o realitate contingent. Influena exercitat vreme de mai
bine de treizeci de ani asupra planurilor de cruciad implic nu doar o
dimensiune de Realpolitik ci îi afl justificarea profund în convingerile pe care
aceti „ultimi bizantini” le împrtesc i încearc s le impun30.
În primvara anului 1455, la moartea lui Nicolae al V-lea, „cruciada
umanitilor” ajungea îns într-un impas, în absena unui rezultat concret. Alturi
de o însemnat producie literar, rezultatul major al aciunii lor a constat în mai
29
Venezia, Biblioteca Marciana, Cod. lat. XIII-XC: care cuprinde textul adresat în 1462 de ctre
regele boem dogelui Veneiei; Mai amplu este tratatul lui Antonio Marini De unione
christianorum contra Turcas (Cod. 15606 al Bibliotecii din Monaco), dedicat regelui Franei, cel
mai periculos antagonist al politicii cruciate oficiale.
30
Cu toate repetatele eecuri în organizarea unei cruciade, în 1470 cardinalul Besarion nu ezita s-
i continue rolul de promotor al unei mari ofensive antiotomane, de ast dat prin intermediul
condeiului, prin scrisorile sale ad principes, adevrate capodopere ale crucidei umanitilor,
aproape imediat tiprite. Patrologia Graeca, vol. CLXI, col. 647-676; Cfr. H. Vast, Le cardinal
Bessarion, Paris, 1878, p. 382-292; Robert Schwoebel, The Shadow of the Crescent: The
Renaissance Image of the Turk (1453–1517), New York, 1969, p. 157-160; R. Manselli, Il
cardinal Bessarione contro il pericolo turco in Italia, în Miscellanea francescana, 73 (1973), 314-
326; Margaret Meserve, Patronage and Propaganda at the First Paris Press: Guillaume Fichet
and the First Edition of Bessarion’s Orations against the Turks, în Papers of the Bibliographical
Society of America, 97 (2003), p. 521-588, în spec. 521-528.
buna cunoatere a otomanilor31 i mijloacelor la dispoziia cretintii.

Umanitii s-au referit adesea la otomani ca la un factor definitoriu al timpurilor
lor, mai ales la nivel diplomatic i politic32. Studiile referitoare la modul în care
au fost percepui otomanii în imaginarul colectiv european reflect faptul c, din
momentul cuceririi Constantinopolului, imaginea „turcului” a suferit o
progresiv degenerare, fiind citit, din ce în ce mai mult, într-o cheie anti-
cretin33. Umanitilor, mai mult decât oricrui alt grup socio-cultural cretin, li
s-a datorat înelegerea i, mai apoi, rspândirea ideii conflictului între lumi i
civilizaii34. La acest nivel, al contientizrii pericolului, opera lor a fost, cu
adevrat preioas. Numeroasele epistole i tratate, discursurile în faa principilor
i dietelor au devenit, datorit lor, principalele instrumente ale organizrii
cruciadei. În Imperiu, în 1454-1455, s-au organizat nu mai puin de trei diete
pentru organizarea cruciadei, stabilindu-se o nou form instituional de
reuniune a principilor electori (Türkenreichstage)35, inovaie care, câiva ani mai
târziu, va constitui modelul pentru congresul de la Mantova. Într-una dintre ele,
Enea Silvio Piccolomini prezenta un erudit discurs pentru cruciad, o adevrat
capodoper a genului. Ceva mai târziu, secretarul imperial i se destinuia
cardinalului Carvajal, subliniind marea prpastie dintre discursul su, impregnat
de argumentele comun acceptate de umanitii italieni, i limbajul politic al
principilor electori36. Cu toate acestea, dou sptmâni mai târziu, un program
detaliat al unei viitoare operaiuni militare (Heeresmatriket, Anschlag) era trimis
papei37. Expediia urma s adune din teritoriile supuse autoritii imperiale nu
mai puin de 55.000 de oameni!
31
Se cuvine s citm mcar dou dintre tratatele de origine Turcorum, cel al lui Francesco Filelfo
i cel al lui Nicola Sagundino. Cfr. A. Pertusi, I primi studi in occidente sull’origine e la potenza
dei Turchi, în Studi Veneziani, 12 (1970), p. 465-515; J. Hankins, ‘Renaissance Crusaders’:
Humanist Crusade Literature in the Age of Mehrned Il’, în Dumbarton Oaks Papers, 49 (1995), p.
111-207, în spec. p. 135-144; M. Meserve, The Origin of the Turks: A problem in Renaissance
Historiography (tez de doctorat, The Warburg Institute – Londra 2001).
32
Schwoebel, The Shadow, passim; N. Housley, Religious Warfare in Europe, 1400-1536, Oxford,
2002, în spec. 131-159.
33
M. Meserve, Italian Humanists and the Problem of the Crusade, în Crusading in the Fifteenth
Century, p. 37 i passim.
34
F. Cardini, La crociata, mito politico, în Il pensiero politico, 8 (1975), p. 31-32; Hankins,
Renaissance crusaders, p. 142-146.
35
Johannes Helmrath, The German Reichstage and the Crusade, în Crusading in the Fifteenth
Century, p. 58.
36
“Quid nobis de litteris?” ar fi întrebat unul dintre principii electori în diet, conform mrturiei
lui Piccolomini (De dieta Ratisponensi, scrisoare adresat cardinalului Juan de Carvajal). Der
Briefwechsel des Eneas Silvius Piccolomini (Fontes rerum Austriacarum, 68, Viena, 1918), vol.
III, 1, nr. 291. Prin contrast, discursul lui Enea Silvio la Regensburg este un monument de retoric
umanist. Cfr. Helmrath, The German Reichstage, p. 61.
37
Ibid., p. 62.
„Reconquista” lui Calixt al III-lea
Puine soluii ar fi putut fi mai fericite decât cea adoptat în conclavul

din aprilie 1455 prin alegerea lui Calixt al III-lea pe tronul lui Petru. Prin simpla
asumare a acestui numelui programatic, noul pap îi manifesta intenia clar de
a se pune în postura de “novus defensor Ecclesiae Orientalis”38, reluând
angajamentele lui Eugeniu al IV-lea, în net ruptur cu prioritile iniiale ale
pontificatului lui Nicolae al V-lea. Cardinalul Besarion, cel care ar fi oferit
soluia de continuitate optim, fusese învins datorit indeciziei cardinalilor
italieni i a opoziiei dure a grupului francez, condus de cardinalul Alain de
Coëtivy, episcop de Avignon.39 Alegerea lui Calixt al III-lea modifica complet
sistemul de aliane construit cu atâta greutate de predecesorul su, noile aliane
trebuind convertite în slujba cruciadei.
Imediat dup alegere, papa jura solemn c va destina cruciadei toate
resursele bisericii i, la nevoie, îi va sacrifica i propria via pentru înfrângerea
„dumanului Mântuitorului crucificat” i recucerirea Constantinopolului. Mai
mult decât un simplu angajament de conclav, textul jurmântului su solemn era
rspândit în mii de exemplare în întreaga Europ cretin, marcând o radical
schimbare intervenit în atitudinea Sfântului Scaun fa de cruciad40. Dincolo
de proclamarea unor obiective mai ambiioase decât ale predecesorului,41
scenariul rmânea, îns, în bun msur neschimbat. Partea nou a mesajului se
referea la asigurrile pe care pontiful inteniona s le ofere cu privire la modul de
gestionare a resurselor cruciadei, ca rspuns la critici mai mult sau mai puin
38
Numele de Calixt fusese asumat în mod programatic: predecesorul su, Calixt al II-lea, acorda o
indulgen „aprtorilor Bisericii rsritene” la 1120 i, în acelai an, tot în cheie anti-islamic,
„aprtorilor bisericii hispanice”. i în Eugeniu al IV-lea am putea recunoate modelul de pap
cruciat, omonimul su predecesor fiind cel care, la 1145, lansa un apel pentru recucerirea Edesei.
Cfr. Richard, L’esprit, p. 10-13.
39
Piccolomini ne red scena în termeni foarte vii. În momentul de cumpn, cardinalul Alain s-ar
fi adresat membrilor conclavului acuzându-l pe Besarion c e un neofit, de-abia intrat în sânul
bisericii, c i-a pstrat aspectul unui prelat grec, printre care i barba clugreasc. Unirea
devenea, din nou, de aceast dat datorit prejudecilor latinilor, o chestiune de barb! Cfr. Pastor,
Histoire, III, p. 299.
40
Numeroase sunt ediiile textului, printre care: Raynaldus, Annales, ad. a. 1455, no. 18; Wadding,
Annales, XII, p. 245; O bul pontifical adresat regelui Etiopiei confirm faptul c jurmântul a
avut loc înaintea încheierii conclavului: „antequam de conclavi recederemus, votum emisimus”.
Raynaldus, Annales, ad a. 1456, nr. 45. Republica veneian confirma primirea mesajului la 20
aprilie 1455. ASVe, Senatus Secreta, t. XX, p. 59. Cfr. Pastor, Histoire, II, p. 321-322.
41
În viziunea pontifului, obiectivul final al cruciadei era cetatea sfânt a Ierusalimului (Pastor,
Histoire, II, p. 321). În acest sens, ne apare superficial afirmaia lui Richard (L’esprit, p. 19),
referitoare la cruciadele târzii: „il n’est plus question des lieux saints: les croisades sont désormais
des expéditions destinées à défendre la chrétienté contre le danger turc”.
voalate. Semnificative sunt, în acest sens, referinele în textul declaraiei

programatice legate de gestiunea colegial a operaiunii cruciate i, în al doilea
rând, la o biseric mai auster, dispus s renune la toate bogiile sale pentru
atingerea scopului42.
Peste ateptri, btrânul pap Calixt al III-lea a dovedit o remarcabil
energie în organizarea operaiunii cruciate. Pastor insist asupra faptului c
îmbriarea fr rezerve de ctre noul pontif a idealului cruciat cu greu s-ar
putea înelege dac nu se ine cont de originea catalan a papei, format în cultura
hispanic a Reconquistei43. Mai mult decât orice alt naiune medieval a
Europei secolului al XV-lea, cea hispanic, supus vreme de apte secole unei
permanente cruciade, se dovedea capabil prin acest reprezentant al su s
îmbrieze idealurile unei cruciade de lung durat, aa cum se anunau
operaiunile militare împotriva otomanilor. Dup mrturia franciscanului
Gabriele da Verona, papa „nu are în minte decât cruciada, i nu discut despre
nimic altceva” [tr. n.], subiectul devenind repede tema predilect a întâlnirilor
pontifului cu franciscanii prezeni în curie.44
Moartea lui Nicolae al V-lea i lunga boal ce o precedase produseser
mari întârzieri în pregtirile pentru cruciad, stabilit iniial s înceap în
primavara anului 1455. Pe 15 mai 1455, Calixt al III-lea publica bula Ad summi
apostolatus apicem, indicând o nou dat pentru începerea cruciadei, 1 martie
145645. Documentul confirma concesiile i indulgenele promise de Nicolae al
V-lea participanilor. Pe de alt parte, printr-un demers care avea s devin
recurent în urmtoarele operaiuni cruciate, suprima toate indulgenele acordate
cu ocazia precedentelor cruciade începând cu cele proclamate de conciliul de la
Konstanz, rmase înc valide i cu consecine în plan canonic.
În acelai spirit practic ce caracterizeaz scurtul dar intensul pontificat al
acestuia pap jurist, erau stabilite instruciuni clare cu privire la recoltarea
decimei pontificale în diferitele pri ale Europei cretine, printre care i în
Ungaria, unde arhiepiscopul primat era însrcinat cu strângerea fondurilor46. În
ceea ce privete organizarea operaiunilor militare terestre, în acelai context, era
numit legat apostolic în Germania i Ungaria cardinalul Juan de Carvajal, cu
42
Pastor, Histoire, II, p. 321.
43
44
Wadding, Annales, XII, p. 290, Cfr. Pastor, Histoire, II, p. 323-324.
45
ASV, reg. 436, f. 163-165 (transcris de Flavio Biondo); editat, îns doar parial, în Raynaldus,
Annales, ad a. 1455, n. 18.
46
În acest sens, îi expedia un breve cardinalului D. Széchy; cfr. Raynaldus, Annales, ad a. 1455, n.
25; Theiner, Monumenta Hungariae, II, p. 277-278.
ample puteri, ce aveau s fie extinse ulterior i la Regatul polon47. Dei

referitoare la aceeai arie geografic, separarea atribuiilor dintre primatul
Ungariei i cele ale legatului apostolic era extrem de clar în logica pontifical.
Organizarea colectrii decimei pentru cruciad i a celorlalte subsidia era, astfel,
lsat în mâna unor prelai fideli puterii politice48. Recrutrile i controlul
operaiunile, îns, le revenea unor cardinali fideli pontifului: Carvajal, însrcinat
cu organizarea forelor terestre, i arhiepiscopul de Tarragona, Pedro Urrea,
prepus construciei flotei maritime49. Celor doi, precum i cardinalului Alain de
Coëtivy, însrcinat cu negocieri de pace i recrutri în regatul Franei i ducatul
Burgundiei50, pontiful le acorda crucea roie, cu care urmau s fie însemnai toi
participanii la operaiunile cruciate, într-o ceremonie desfurat la 8
septembrie, la mormântul apostolului Petru din Vatican. Spre deosebire de
predecesorul su, care preferase reunirea principilor în diete i congrese, Calixt
al III-lea se reîntorcea la sistemul negocierilor individuale cu fiecare principe al
cretintii în parte, trimiând legai apostolici la curile puterilor cretine51.
Nici ordinele nu erau uitate. La 8 mai 1455 Callixt al III-lea solicita
capitlului general franciscan reunit la Bologna s numeasc câte doi confrai cât
mai bine pregtii pentru predicaia “in diversas orbis provincias”52. Numele
frailor alei în cadrul capitlului general îi erau comunicate lui Ioan de
Capestrano de colaboratorul su Nicola da Fara în dou scrisori, datate 27 mai i
5 iunie 145553. Din rândurile franciscanilor observani, Bartolomeo da Colle
(1421- 1478 circa) era numit în 1455 nuncius cum amplissima potestate
apostolicae sedis pentru cruciad, prepus colectrii de decimas et elemosynas în
47
Ibid., II, p. 278. Extinderea privilegiilor la Polonia este consemnat în Raynaldus, Annales, ad a.
1455, doc. 26; Theiner, Monumenta Poloniae, II, 103. De asemenea, ASV, Reg. 442, f. 245 i urm.
(datate XVIII – XVII Kal. Octobris 1455 i III Non. Mai 1456).
48
Aceeai suprapunere a ariilor o întâlnim i în cazul teritoriilor imperiului, unde cardinalul
Cusanus (Nikolaus von Kues) era însrcinat cu strângerea decimei (VIII Id. Septembris 1455).
ASV reg. 438, f. 217.
49
20 sept. 1455 (Reg. Vat. 454, f. 245v-247r); înlocuit, câteva luni mai târziu, de cardinalul
Ludovico Trevisan (Reg. Vat. 440, f. 243v-245v).
50
12 septembrie 1455 (Reg. Vat. 455, f. 1); respectiv, 23 ianuarie 1456 (Ibid.).
51
Lista legailor pontificali, celor a latere, a nuniilor pentru cruciad pentru perioada 1455-1458
cuprinde cel puin 48 de nume; la acetia se adaug cel puin alte 53 de nume de colectori
însrcinai cu adunarea subsidiilor i predicatorii pentru cruciad, în numr greu de precizat. Cfr.
M. Sciambra - G. Valentini - I. Parrino, L'Albania e Skanderbeg nel piano generale di crociata di
Callisto III (1455-1458), în Bolletino della Badia greca di Grottaferrata, 21 (1967), p. 83-136, în
spec. p. 122-128.
52
Bull. Franc., II (1939), p. 13, n. 27.
53
A. Chiappini, Fr. Nicolai de Fara Epistolae duae ad S. Ioannem de Capistrano (accedit Fr.
Iacobi de Reate ade eundem epistola), Arch. Franc. Hist., 15 (1922), p. 390-395; de asemenea, cfr.
C. Piana, Nunzi apostolici nella regione Emiliana per le Crociate del 1455 e 1481, în Arch. Franc.
Hist., 50 (1957).
diecezele Narni, Rieti, Terni, Tivoli, i în teritoriul abaiei Farfa din Sabina.54
Dar i dominicanii i augustinienii erau somai s le cear predicatorii lor
predicaia cruciadei, lsând la o parte toate celelalte teme omiletice.
Ca i în cruciada din 1444, finanarea flotei i armatei trebuia s se fac
în baza colectrii unei decime pontificale, aplicate clerului; în plus, papa dedica
cruciadei toate veniturile camerei apostolice, solicita subsidia laicilor i, pentru
prima oar în istoria cruciadei, impunea o contribuie obligatorie din partea
evreilor. Reglementri speciale erau stabilite pentru evitarea abuzurilor din
partea colectorilor i sub-colectorilor, iar donatorilor le erau acordate garanii
precise cu privire la destinaia fondurilor.55
În afara Italiei, recoltarea fondurilor era extrem de dificil. În teritoriile
imperiale, clerul, reunit într-un sinod local (în februarie-martie 1456, la
Frankfurt pe Main) declara ilegal hotrârea papal, fcând apel la prevederile
conciliilor de la Basel i Kostanz. Cu toate eforturile cardinalului Carvajal,
pentru ei, „decima turceasc” nu era decât un alt pretext al Romei pentru a aduna
bani.56 Aceeai opoziie fa decim o manifesta i regele Franei, sprijinit cu
argumente de drept canonic de universitatea din Paris,57 centrul ultimei opoziii
conciliariste, recurgând la Pragmatica Sanciune. Filip cel Bun al Burgundiei, în
lipsa acordului seniorului su, se limita la armarea unor nave58. Acuzaiile
ridicate împotriva curiei romane se refereau la modul în care predecesorul lui
Calixt al III-lea gestionase fondurile care ar fi trebuit destinate cruciadei,
ridicând noi ziduri ale Romei, angajându-se în numeroase alte opere edilitare i
meninând o curte cu adevrat demn de un pap al Renaterii.
Un raport al lui Ioan de Capestrano, transmis papei Nicolae al V-lea în
octombrie 1454, reflecta atitudinea general a dietei imperiale reunite la
Frankfurt fa de politica papal, franciscanul reproducând direct aceste critici:
„Toi principii, toi nobilii, lumea toat în mod generalizat afirm: De ce ar
trebui s ne consumm forele i bunurile, s lum pâinea de la gura copiilor
notri luptând împotriva turcilor, cât vreme papa cheltuiete banii Sfântului
Petru pe turnuri i ziduri puternice, pe mortar i pe pietre, când ar trebui
54
Cenci, Documenta Vaticana, p. 247. Cfr. Arianna Terzi, Bartolomeo Lippi (da Colle), în Diz.
Bibl. degli Italiani, vol. LXV, Roma, 2005, p. 186-189.
55
Pastor, Histoire, II, p. 329-330.
56
57
Pastor, Histoire, II, p. 354-5.
58
Cele apte nave de lupt echipate de ducele Burgundiei îi începeau activitatea doar în 1458.
Cfr. Il Liber Brevium di Callisto III: la crociata, l’Albania e Skanderbeg, ed. M. Sciambra – G.
Valentini – I. Parrino, p. 387; Sciambra, L’Albania e Skanderbeg, p. 129.
consumai pentru aprarea sfintei credine” [tr. n.]?59 De acuzaii similare

continua s aib parte i noul pap, cu toat atitudinea sa auster i declaraiile
sale programatice.
În mijlocul a infinite discuii i dificulti, proiectul lui Calixt al III-lea
se punea, anevoie, în micare. Înlocuirea arhiepiscopului Urrea, acuzat de
trdare datorit implicrii flotei pontificale în rzboiul dintre aragonezi i
genovezi, cu cardinalul Ludovico Scarampo, avea s dea un nou imbold
construciei flotei i operaiunilor maritime. Este interesant de remarcat faptul
c, din acest moment, o comisie de cardinali, compus din Besarion,
d’Estouteville, Capranica, Orsini i Barbo va veghea permanent aupra cheltuirii
sumelor pentru cruciad60. Un tablou complexiv al sumelor încasate i cheltuite
pentru cruciad este imposibil de realizat, datorit marilor lacune documentare.
Un studiu realizat de Sciambra, Valentini i Parrino propune un astfel de calcul,
reflectând un angajament incredibil din partea papalitii, mult peste
posibilitile sale reale61.
Grandiosul proiect al lui Calixt al III-lea nu se limita doar la alungarea
otomanilor din Europa. În jurmântul pentru cruciad, prim act programatic al
pontificatului su, el fcea referin explicit la eliberarea Ierusalimului, citând
psalmul 137:562. Chiar dac textul poate fi interpretat i în sens figurat63,
pontiful, ca i muli dintre contemporanii si, triau cu convingerea c, odat
59
“Omnes principes, omnes domini, totus mundus generaliter dicit: Quomodo volumus contra
Turcam proprios sudores, propria nostra bona, panem filiorum nostrorum exponere,
quandoquidem summus Pontifex in turribus, in grossis muris, in calce et lapidibus thesaurum S.
Petri expendit, quem in defensionem sanctae fidei deberet expendere?” Capestrano. Arhiva
conventului. Codex XXXIII f. 242r-243v (318r-319v); publicat în: Wadding, Annales, vol. XII p.
235; Acta Sanctorum (Octobris), Brussels, 1861, vol. X, p. 353.
60
Pastor (Histoire, II, p. 343) afirm c aceast comisie ar fi funcionat înc din timpul lui Nicolae
al V-lea; pentru funcionarea comisiei de cardinali ai cruciadei sub Pius al II-lea, cfr. contribuia
noastr, La depositeria, passim. În timpul pontificatului lui Calixt al III-lea, mari sume de bani au
circulat prin intermediul unui ‘Cubicularius secretus’, i anume Bartholomeus Regas, ceea ce
sugereaz existena astfel de fond, accesibil doar papei sau unui împuternicit al su. Roma, ASR,
Arch. Cam., partea I, Reg. 1471, f. 85. Cfr. P.P. Partner, Camera Papae: problems of Papal
Finance in the later Middle Ages, în The Journal of Ecclesiastical History, 4 (1953), p. 55-68.
61
Conform calculelor fcute de M. Sciambra, G. Valentini i I. Parrino, (L’Albania e Skanderbeg,
p. 133) în intervalul 1456-1458, rezult c ar fi fost cheltuii pentru cruciad circa 750 de mii de
ducai de camera; intrrile rezult îns în sum de 200 de mii, ceea ce ar plasa la “pasive” peste
jumtate de milion de ducai, adic 71% din totalul cheltuielilor.
62
Wadding, Annales, XII, p. 245; Acta Sanctorum, vol. X, p. 350.
63
Orice cetate cretin cucerit de necredincioi reprezint, în acest, sens un nou Ierusalim, i mai
cu seam, o nou Rom: “Dominus enim potens et supra exercitus tyrannos qui madiam et
orientales populos ad numerum locostarum in manu tradidit Gedeonis. Unde etiam sacerdoti
contra eliodorum civitatem sanctam Hierusalem prophanare molientem praesidium praebuit et
iuvamen pro nobis contra insolentissimos hostes miraculose pugnavit.”. G. Totanus, Fortalicium
fidei, loc. cit.
„zdrobit capul arpelui”, întreg sistemul otoman urma s se nruiasc, permiând

recucerirea rii Sfinte. Iar energia depus de btrânul pontif prea s dea bune
sperane cretinilor.
În aceeai termeni entuziati, în iunie 1455, Iancu de Hunedoara primea
propunerile de organizare a expediiei terestre înaintate de cardinalul Carvajal. În
faa perspectivei mobilizrii a 100.000 de oameni, el declara c, „având o astfel
de armat, el sper s recucereasc chiar i Ierusalimul” [tr. n.]. Declaraia pare
s fi fost provocat de înfocata susinere a planului de ctre Capestrano i
Carvajal64. Dar remarca ulterioar, destul de ironic, reflect realismul marelui
comandant: „dar nu copii, ci brbai capabili, pregtii în meseria armelor”
[tr.n.]. Planul pe care îl prezenta în faa dietei presupunea participarea regelui
Ungariei, a ducelui Burgundiei, a papei i statelor italiene65. Cu un an înainte,
Ioan de Capestrano îi scrisese lui Ladislau al V-lea Postumul (pe 23 aprilie
1454), invitându-l s proclame cruciada în regatul su66, iar pe 19 martie 1454,
în virtutea contactelor stabilite cu mai bine de zece ani înainte67, lui Filip cel Bun
al Burgundiei, solicitându-i participarea la expediia cruciat68. Ducele se
angajase, chiar cu câteva luni înainte, cu un jurmânt solemn exprimat în faa
propriei curi în timpul faimosului „banchet al fazanului69” s porneasc cât mai
grabnic în cruciad. Lipsa consimmântului suzeranului su, regele Franei, îl
va împiedica, îns, s-i menin promisiunea70.
Percepia contemporanilor asupra netei rupturi în politica lui Calixt al
III-lea fa de cea a predecesorului su este corect, atâta vreme cât se limiteaz
la administrarea patrimoniului lui Petru. În ceea ce privete cruciada, lucrurile
stau cu totul altfel. Aici, continuitatea primeaz, planul de cruciad ilustrat de
tratatul lui Birago fiind doar acum pus, cu adevrat, în aplicare. În mod
64
Housley, Crusading as Social Revolt: The Hungarian Peasant Rising of 1514, în Journal of
Ecclesiastical History, 49 (1998), p. 1-29, republicat în Crusading and Warfare in Medieval and
Renaissance Europe, Aldershot, 2001, citat de aici la p. 96-97.
65
Avansa ideea formrii unei imense armate, de 100.000 de oameni, dintre care 20.000 de soldai
urmau s fie contribuia sa, câte 10.000 ar fi urmat s fie pltii de ducele Burgundiei, de regele
Ungariei i de despotul Brankovi, 20.000 de pap, iar ali 30.000 de ctre statele italiene. Cfr.
Teleki, Hunyadiak kora, vol. II, 331.
66
Wadding, XII, 208.
67
F. H. Lippens, S. Jean de Capistran en mission aux Etats bourguignons, 1442-1443. Essai de
réconstitution de ses voyages et négociations à l’aide de documents inédits, în Arch. Franc. Hist.,
35 (1942).
68
Lettre de saint Jean de Capistran au duc de Bourgogne, 19 mars 1454, ed. G. De Beaucourt, în
Annuaire-Bulletin de la société de l’histoire de France, II/2 (1864), p. 160-6.
69
Caron, M.T. - D. Clauzel (ed.), Le Banquet du faisan, 1454 : l’Occident face au défi de l’empire
ottoman, Arras, 1997.
70
Helmrath, The German Reichstage, p. 75-76.
paradoxal, „cruciada umanitilor” îi gsea aplicabilitatea sub un pap insensibil,

dac nu chiar critic fa de noua cultur a Renaterii. Prioritile politicii
pontificale primau fa de opiunile personale. Funcionarea ligii italice impunea
continuitate. Adeziunea la lig a lui Alfons de Aragona, dup doi ani de
complicate negocieri purtate prin intermediul cardinalului Domenico Capranica,
ddea bune sperane în acest sens. Cruciada îi gsea, însfârit, un comandant
demn de profilul schiat de Birago71. Activitatea legatului pontifical Juan de
Carvajal în Ungaria pare, îns, a demonstra c se renunase la ideea trecerii de-a
curmeziul Balcanilor, prin Albania, în favoarea rutei alternative, terestre, prin
teritoriile veneiene i ungare. Flota, pe de alt parte, urma s asigure libertate de
micare cruciailor, odat zdrobit oastea sultanului într-o confruntare pe uscat.
Dar timpii necesari demarrii unei operaiuni cruciate erau mult prea
lungi. Cu toate insistenele papei pe lâng curile europene, a lui Carvajal i
Capestrano pe lâng Frederic al III-lea i Ladislau al V-lea Postumul, în vara
anului 1456, în afara construciei flotei pontificale72, cruciada rmânea înc
subiect de discuii i negocieri, fr aplicabilitate imediat.
Se cuvine s ne întrebm dac în 1456 iniiativa i-a revenit cu adevrat
lui Mehmet al II-lea sau, mai degrab, ne aflm în faa unei reacii din partea
sultanului. O expediie de recucerire a Constantinopolului fusese anunat
solemn, la Roma, deja în septembrie 1453. Pacea de la Lodi, declaraiile
programatice ale lui Calixt al III-lea i, începând cu 1455, proclamarea
cruciadei, adunarea decimei i construcia flotei erau toate semnale care anunau
un viguros rspuns la ofensa adus Cretintii în 1453. Dieta inut la Gyr
confirmase, fr îndoial, temerile sultanului, întotdeauna atent la informatorii
si din Regatul ungar. Cu toate acestea, în primvara lui 1456, Cretintatea pare
luat pe nepregtite la aflarea vetii pornirii otirii otomane spre Apus. Cucerirea
Serbiei, din vara anului precedent, prea s le asigure cretinilor un alt an de
pregtiri. Armistiiul încheiat între Iancu de Hunedoara i sultan confirma,
71
Pentru ulterioare argumente asupra acestei teze, a se vedea contribuia noastr From the ‘Italic
League’ to the ‘Italic Crusade’: Crusading under Renaissance Popes Nicholas V and Pius II, în
Italy and Europe’s Eastern Border (1204-1669), ed. I.M. Damian - I.A. Pop - M. St. Popovi - Al.
Simon, Frankfurt am Main, 2012 [în curs de publicare], p. 79-94.
72
Un antier naval funciona chiar la Roma, pe Tibru, activitatea sa continuând cel puin pân în
1458. Cfr. Ivana Ait, Un aspetto del salariato a Roma nel quindicesimo secolo : la fabrica
galearum sulle rive del Tevere (1457-1458), în Cultura e società nell’Italia medievale. Studi per
Paolo Brezzi, Roma, 1988, p. 7-25; Id., Due equipaggi pontifici per la crociata contro il Turco dai
registri di arruolamento (aprile-agosto 1457), în C. Dulan (coord.), Travail et travailleurs en
Europe au Moyen-Âge et au début des temps modernes, Toronto, 1991, p. 193-216.
aparent, aceast impresie73, drept pentru care Brankovi hotra s încheie pacea
cu sultanul, punându-se în condiia de vasal al acestuia. Epidemia de cium, care
bânduia în Europa Central i Rsritean, devenea, la rândul su, o garanie
ulterioar pentru o var lipsit de evenimente militare majore. Îns Mehmet al II-
lea se dovedea, odat în plus, un mare strateg, anticipând micrile adversarului
i fructificând avantajul su temporal. Msurile defensive pentru întrirea
Belgradului au fost luate târziu, dup aflarea pornirii sultanului spre Occident.
Doar cruciaii recrutai în cursul anului 1455 erau pregtii, mai mult sufletete
decât militar, s-i înfrunte pe otomani.
Dieta convocat pe 13 ianuarie de Ladislau al V-lea pentru a discuta
despre o campanie împotriva otomanilor nu întrunise o suficient participare din
partea magnailor74. Doar în 6 aprilie, dup convocarea unei noi diete, regele îi
putea rspunde papei Calixt al III-lea, comunicându-i, printre altele, decizia de a
nu porni în expediie înainte de luna august, pentru a permite recoltarea grânelor
din acea var, întrucât anul precedent fusese dezastruos75. Bonfini afirm c
Iancu de Hunedoara ar fi prsit dieta, retrgându-se în Banat, spre a nu provoca
ulterioare suspiciuni otomanilor76. În jurul acelei date, îns, Mehmet al II-lea
hotra începerea campaniei. Atacul direct asupra Regatului ungar se dovedea,
astfel, o reacie, o micare dictat de evoluia situaiei europene, unde se
pregtea o ampl cruciad. Ca i muli ani mai târziu, în ultima sa confruntare cu
Occidentul cretin de la Otranto (1480), Mehmet al II-lea hotra c e mai bine s
aib el iniiativa, decât s fie nevoit s rspund la un nou atac.
În evenimentele de la Belgrad din 1456, istoricii au vzut momentul
definitivei stabilizri a caracterului defensiv al cruciadelor târzii. Reluând o
observaie a lui N. Iorga77, istoricul german A. Wass78 considera btlia de la
Nicopole (1396) drept momentul de trecere de la Kreuzzüge la Türkenkriege,
adic de la vechile idealuri cruciate medievale la rzboiul defensiv, dictat de
“interesele vitale ale formrii naiunilor” [tr. n.]. Observaia, care surprinde, fr
73
La 22 septembrie 1452 se încheiase un armistiiu de trei ani. Cfr. Franz Babinger, Maometto il
Conquistatore e il suo tempo, Torino, 1967, p. 72.
74
Kovacsics, Supplementa, II, p. 123-4.
75
Katona, Historia critica, XIII, 1041-5.
76
Antonius Bonfini, Rerum Hungaricarum decades (ed. J. Fógel – B. Iványi – L. Juhász, Lipsiae,
Budapest, 1936-1941), decas III, lib. VII, 377: “[...] Sed, cum Turcorum oborta suspicio
revocaret, a rege cum sociis perfectisque legionum honorifice dimissus ad inferiores partes
Ungariae partes Themesvarum descendit, ubi quid cum Ioanne Capistrano in Turcos gesserit, est
rite dicendum”.
77
N. Iorga, Philippe de Mézières 1327-1405 et la croissade au XVe siècle, Paris (Bibliothèque de
l’Ecole des Hautes Etudes. Sciences philologiques et historiques, CX), 1896, p. 6, e S. Runciman,
A History of the Crusades, Cambrige, 1954, II, p. 427
78
A. Wass, Geschichte der Kreuzzüge, Freiburg, 1956, I, p. 319-323.
îndoial, fenomenul afirmrii naiunilor începând cu sfâritul secolului XIV, nu

ofer îns o explicaie organic continuitii dintre formele clasice ale
fenomenului i formele de bellum sanctum de la sfâritul Evului Mediu,
caracterizate tocmai de impregnarea ideologia cruciadei cu un mai puternic
caracter etnic i o mai accentuat dimensiune de Realpolitik79. Utilizarea noiunii
de Türkenkriege, care marcheaz o golire de semnificat religios a conflictului
dintre civilizaii, este, în opinia noastr, pe deplin justificat doar odat cu
Reforma protestant i metabolizarea criticilor aspre ridicate împotriva ideii de
cruciad de ctre Martin Luther. Chiar i dup acest moment, funcionalitatea sa
este deplin doar în spaiul protestant.
Din acest motiv, operaiunile cruciate demarate dup Belgrad, în care
iniiativa le-a aparinut cretinilor au fost, adesea, interpretate ca fiind în
contradicie cu ideea de cruciad defensiv, propus de Iorga80. Trebuie inut
cont de faptul c, în cazul btliei de la Belgrad, caracterul de cruciad a fost
unul foarte peculiar, diferit ca model de restul cruciadelor post-florentine, dar i
de modelul dorit de pap i negociat cu puterile europene.
79
D.M. Vahghan, Europe and the Turks. A pattern of alliances (1360-1700), Liverpool, 1954; M.
Petrocchi, La politica della Santa Sede di fronte all’invasione ottomana (1444-1718), Napoli,
1955.
80
Ideea de cruciad defensiv ar fi contrazis, printre alte operaiuni, de teribila incursiune a lui
Vlad epe din iarna anului 1461-2. Cfr. Andreescu, Cruciada târzie, p. 153-155.
CAPITOLUL VI.
„CRUCIADA MINORIILOR”: VICTORIA DE LA BELGRAD ÎNTRE
ADEVR I MIT
Aprarea Belgradului i limitele discursului oficial
În februarie 1456, Capestrano primea confirmarea faptului c Mehmed

al II-lea pornise în campanie împotriva Ungariei cu o puternic armat, pregtit
pentru asediul Belgradului sau al cetii Severinului1. Într-adevr, cronicarul su,
Tursun Bey2, afirm c sultanul s-ar fi hotrât s porneasc în expediie doar
târziu, în cursul lunii aprilie, înaintând împotriva Belgradului, cci aceasta era
„cheia pentru cucerirea rii Ungariei […], fortrea celebr [tr. n.]”, care
fusese asediat, fr succes, i de Murad al II-lea în 1440. Pregtiri fuseser
fcute pentru un asediu pe uscat i pe ap înc din iarna anului 1455. Relatarea
negustorului Iacopo de Promontorio - de Campis, publicat de Franz Babinger,
confirm faptul c sultanul începuse construcia unei flote fluviale pe râul
Morava, în pdurea Cervia, iar la Scopia (Üsküb)3 pusese s se toarne 28 de
tunuri de dimensiuni mari, i numeroase bombarde et spingarde de dimensiuni
mai reduse4. Pe 7 aprilie, vestea plecrii sultanului din Adrianopol i inta sa
erau comunicate în dieta ungar. La solicitarea lui Iancu, cardinalul Carvajal
trimitea imediat un mesaj papei, solicitând o intervenie din partea flotei
pontificale împotriva Constantinopolului, fapt ce ar fi împiedicat ofensiva
otoman spre Europa Central5. Sultanul, anticipând pasul i bazându-se,
probabil pe informaiile cu privire la pregtirile din Italia, lsase la
Constantinopol o armat puternic, apreciat la circa 40.000 de oameni6, în
vederea pentru aprarea noii sale cuceriri.
1
Pettkó, Kapistran, p. 171-172.
2
Tursun Bey (La conquista, p. 103) reia, în spiritul cronicii sale, versetul coranic „toate casele au
o u, intrai în cas pe u” (Cor. 2:189), susinând c venise vremea ca sultanul s intre în regatul
Ungariei, iar “ua” era Belgradul. Cfr. Held, Hunyadi, p. 155-6, n. 2.
3
Cfr. Held, Hunyadi, p. 157, n. 9.
4
Franz Babinger, Der Quellenwert der Berichte über den Einsatz von Belgrad am 21/22 Juli 1456,
în Sitzungsberichte der bayerischen Akademie der Wissenschaften, 6 (1957), p. 64. Rapoartele
cretine ulterioare despre materialul cucerit de la otomani confim informaia.
5
Cfr. Held, Hunyadi, p. 156-157.
6
Iorga, Geschichte, II, p. 7; Cfr. Scrisoarea lui Korógyi ctre Capestrano (Pettkó, Kapistran, p.
193).
Regele Ladislau poruncea mobilizarea la oaste a nobilimii mici i

mijlocii i întrirea liniei defensive sud-orientale. La sfatul lui Ulrich de Celjie,
prsea îns regatul, retrgându-se la Viena, sub pretextul unei vântori7. Iancu
de Hunedoara, în fruntea propriului banderium, în cursul lunii mai, pornea spre
Sud, de-a lungul Mureului, luând primele msuri de aprare. Dintre baroni, doar
Ladislau Kanizsai, János Korógyi i Rajnald Rozgonyi se veniser în ajutorul
su cu trupe8. Cereri de ajutor imediat erau trimise oraelor sseti din
Transilvania9, dar fr efecte majore; mesajul era reînnoit zece zile mai târziu i
reiterat la scurt vreme, cu apelul la îndatoririle cretineti (pro amore Dei)10.
Pe de alt parte, legatul papal Carvajal promulga bula pontifical de
cruciad promiându-le, dup relatarea lui Bonfini, „tuturor celor care se angajau
s participe la cruciad în mod gratuit totala iertare pentru orice fel de delict” [tr.
n.]11. Ioan de Capestrano era însrcinat cu recrutarea de noi cruciai în sudul
Ungariei, cardinalul urmând s fac acelai lucru la Buda. În acest context,
cardinalul îl desemna pe Capestrano i pe unul dintre fidelii si socii, Gabriele
da Verona, drept predicatori al cruciadei12. Cu toate aceste eforturi, efectivele
preau insuficiente, în continuare, iar Iancu se vedea obligat s-i solicite
cardinalului Carvajal noi întriri. Dintr-o scrisoare a despotului Serbiei ctre
cardinalul Carvajal, aflm c sultanul încercase cucerirea Severinului, fiind
respins de garnizoan, i repliase spre inta principal a expediiei. Între timp,
ariergarda otoman întreprindea un raid în teritoriile lui Skanderbeg. Iancu de
Huedoara ajungea pe câmpul de operaiuni la începutul lunii iulie13. În cetatea
Belgradului organizarea aprrii îi fusese încredinat cumnatului su, Mihai
Szilágyi, secondat de ali doi familiares, János Geszti i Joannes Bastida14.
7
Katona, Historia critica, XIII, p. 1059; Teleki, Hunyadiak kora, vol. II, p. 409-10.
8
Held, Hunyadi, p. 160, n. 23.
9
Teleki, Hunyadiak kora, vol. X, p. 525-526.
10
Ibid., X, p. 526-27 i 527-28.
11
Bonfini, Rerum Hungaricarum, dec. III, lib. VIII, 15: „promulgavit edictum, quo quidem omnes,
qui sanctissime crucis tesseram in ultro sumerent gratuitaque stipendia faceret, integra delictorum
omnium impunitate donavit”. Regsim informaia i în Tagliacozzo, Historiam longam (în
Wadding, Annales, XII, p. 340-62, aici la p. 352).
12
13
Cfr. Held, Hunyadi, p. 159, n. 17.
14
Cfr. Pettkó, Kapistran, 216-217; structura clientelar creat de Iancu de Hunedoara în jurul su
era mult mai ampl i extins decât ceea ce reprezenta, în medie, o familia baronal. Modelul su
se inspira dup cel al regelui Sigismund de Luxemburg, care numra 130 de membri, cu originea
etnic dintre cele mai variate, în principal occidentali, dar i unguri, transilvneni i boemi,
provenii din familii nobiliare mici i mijlocii. Cfr. M. Kintzinger, De la région à l’Europe.
Recrutement et function de l’entourage de l’empereur Sigismond in A l’ombre du pouvoir – les
entourages princieres au moyen age, ed. A. Marchandisse - J.L. Kupper, Geneva, 2003, p. 111-
112.
Cruciada minoriilor 251
Imediat dup aceea, pe 2 iulie, armata otoman începe s se fac vzut,

înaintând în formaie de lupt, pe trei linii (ca i la Constantinopol, în 1453),
tunurile începând s trag în ziduri. Sultanul dispune completa încercuire pe ap
a cetii, dar, dup spusele cronicarilor otomani, nu accept sugestia beiului Taji
Karadsa de a împrejmui cetatea i cu o for terestr, ocupând insula din spatele
cetii, pentru a nu îi dispersa ulterior forele15. Held sugereaz c ar fi fcut-o
subapreciind banderium-ul lui Iancu din punct de vedere numeric16. Dar, fr
îndoial, sultanul nu putea bnui nici îndârjita aprare din partea cruciailor.
Epidemia de cium bântuia între trupele sale, iar dezertrile de-a lungul
drumului reduseser din efective17.
Pe 14 iulie are loc o prim confruntare, pe Dunre, imbarcaiunile
cretinilor reuind s rup blocada instaurat de vasele otomane în amonte de
cetate. Operaiunea e descris de Bonfini drept un model de cooperare între cele
dou componente i cei doi comandani ai armatei18. Sursele literare sunt
confirmate de materialul documentar: cele 200 de vase de mici dimensiuni ale
cruciailor, coordonate cu cele 40 de imbarcaiuni din rada cetii, reuesc o
victorie important asupra flotei turceti, fiind reluat astfel legtura cu
fortreaa asediat. Pe 15 iulie, cu trupe proaspete (3000 de oameni), Iancu
reuete s intre în cetate. Cruciaii lui Ioan de Capestrano ocup poziie dincolo
de Sava, în imediata apropiere a cetii, pregtii s asigure sprijin aprtorilor
din fortrea.
În ciuda victoriei navale a cretinilor, Mehmet al II-lea continu
bombardarea zidului exterior, care, pe 20 iulie, este distrus aproape în întregime.
Diferite pri ale anului de aprare sunt umplute cu trunchiuri de copaci i alte
materiale, ceea ce face accesul la ziduri mai simplu. Pentru ziua urmtoare,
sultanul ordon asaltul. În ciuda puternicului atac al ienicerilor i al restului
armatei otomane, aprtorii reuesc, în repetate rânduri, s le împiedice intrarea
în cetate. Ultimul asalt, deja dup lsarea serii, când reuesc s ptrund în
fortrea, e respins printr-o stratagem a lui Iancu, neobosit în organizarea
15
Tursun Bey, La conquista, p. 104.
16
Cfr. Held, Hunyadi, p. 160.
17
Wadding, Annales, XII, p. 352 (Tagliacozzo, Historiam longam).
18
Rerum Hungaricarum, decas III, liber VII, p. 52-55: lupta naval. „In ripis quadrata
cataphractorum equitum agmina utrumque cornu classis protegebant; in dextro Corvinus,
Capistranus in levo presidere. Hic a prora crucifixum amplexus et supplex ad salutarem proelium
suos hortari, promittere divinam operam et profanis hostibus maledicere. Corvinus acerrime
pugnare ac exemplo suo ad pugnam Ungaros incedere, iubere, ut remis incumbant et suffragante
Danubio comminus dimicent. Quod ubi factum est, mutuis navigia catenis utrinque colligant.
Corvinus [...] obsessorum animos recenti victoria instaurat et ad propugnandam civitatem una
cum Capistrano viro sanctissimo omnes hortatur”.
aprrii cetii. Folosindu-se de substanele inflamabile la dispoziia sa, el

reuete s dea foc materialelor cu care fusese umplut anul de aprare, blocând
accesul în fortrea pentru noi trupe din afar i tind calea de întoarcere a
ienicerilor ptruni în incinta exterioar, pur i simplu mcelrii de curajoasa
ofensiv a aprtorilor cetii. În ziua urmtoare, un scurt rgaz îi permitea lui
Iancu s-i completeze efectivele cu trupe proaspete19. Cu aceast ocazie,
Capestrano revenea i el în tabra cruciailor de dincolo de Sava.
Rmai fr conductorul lor spiritual i încurajai de victoria din ziua
precedent, un grup de cruciai va sta la baza atacului dezordonat din ziua de 22
iulie. Capestrano i confraii si, de cealalt parte a râului, de team ca
insubordinarea cruciailor s nu se extind la toi aprtorii cetii, hotrau s
traverseze râul, încercând s calmeze spiritele. Dar situaia era pe punctul s
degenereze: cruciaii, adunai în numr mare în jurul predicatorului, în mod
spontan, hotrau s atace prima linie otoman. Aceasta, luat prin surprindere,
prsea poziia i armele de foc, întoarse pe dat de cruciai împotriva liniilor
urmtoare. Avea s urmeze o btlie dezordonat, în mijlocul liniilor i a taberei
otomane. Datorit rsturnrii de situaie, Iancu hotra s intre i el în lupt, cu
trupele sale, în sprijinul cruciailor. Otomanii, luai prin surprindere, i obosii de
asaltul prelungit pân în noapte, au suferit pierderi grele: sultanul însui, dup o
lupt corp la corp cu un cretin, fusese rnit, comandantul trupelor anatoliene i
hanul auxiliarilor ttari rmânând pe câmpul de lupt. Tursun Bey red
surprinderea, i chiar teroarea otomanilor, fa de vigoarea atacului cretinilor:
„chiar i morii coborau din sprturile zidurilor, lsau fortreaa i se aruncau
asupra armatei Islamului” [tr. n.]20. La lsarea serii, dup ce lupta se încheiase
fr sori de izbând pentru niciuna dintre armate, sultanul ordona retragerea
general, pe vreme de noapte i în perfect linite, cci se temea s nu cad într-
o ambuscad21. Otomanii lsau în urma lor o însemnat prad, cci retragerea
rapid nu le permisese demontarea taberei, precum i un numr mare de tunuri,
dintre care unul de dimensiuni colosale.
În câteva sptmâni vestea victoriei se rspândea în întreaga Europ
cretin. La aflarea ei, pe 6 august, de srbtoarea schimbrii la fa
19
Tagliacozzo, Historiam longam (în Wadding, Annales, XII), p. 356-360; Nicola da Fara, Vita
(Ibid., XII, p. 365); Thalloczyi-A., p. 384-385.
20
Tursun Bey, La conquista, p. 104.
21
Iacopo de Promontorio: “Et perché non ci restò el gran Turcho: primo soprauenne la nocta,
secondo perchè in bello preseno aliquanti pochi Ungari, quali lo aduisorono come il Biancho
capitano generale di Vngheria lì uicino di una insula posta nel Danubio distante da Belgrado per
miglia VII cum X milia huomini armigeri tutti a cauallo bene in punto lo douea l’undemane
cignere per aliam viam”. Babinger, Der Quellenwert, p. 64.
(Transfiguratio), btrânul pap Calixt al III-lea instituia obiceiul tragerii

clopotelor la ora amiezii, poate cea mai vie memorie a însemntii victoriei
pentru Cretintate22. Pe 11 august, rpus de cium, murea Iancu de Hunedoara,
erou al cretintii. Ioan de Capestrano, epuizat de imensul efort depus în
timpul cruciadei, murea în conventul de la Ilok, în Croaia, câteva luni mai
târziu, pe 23 octombrie.
Evenimentele de la Belgrad au fost subiect de numeroase controverse în
istoriografie, înc din primii ani de dup btlie i pân în zilele noastre. Dou
au fost subiectele permanent aflate în centrul dezbaterii. Pe de o parte, o
estimarea efectivului armatelor care au luat parte la confruntare, pe de alt parte,
rolul pe care Iancu de Hunedoara i Ioan de Capestrano l-au jucat în cursul
operaiunilor i modul în care fiecare dintre pri a tiut s speculeze la nivelul
propagandei rolul jucat de fiecare dintre cele dou componente ale armatei. În
ceea ce privete numrul efectivelor implicate, în urma analizei numeroaselor
izvoare i a dezbaterilor istoricilor, s-a ajuns la o estimare unanim acceptat.
Dei unele izvoarele occidentale prezint o colosal armat otoman, format
dintr-un efectiv de 150.000 - 200.000 de oameni, un calcul mai corect, bazat i
pe capacitatea de deplasare printr-un teritoriu limitat în resurse de ap, tinde s
estimeze efectivele otomane la maximum 80.000 de oameni, dintre care doar 55-
56.000 soldai, circa jumtate din cifra avansat de occidentali23. În ceea ce
privete trupele cretine, Iancu ar fi avut sub comand circa 16.000 de oameni,
iar cruciaii lui Capestrano ar fi fost circa 30.000. Dintre acetia, mai puin de
jumtate au luat parte, efectiv, la confruntare. Printre grupurile etnice prezente,
cea mai mare parte dintre cruciai par s fi fost cei recrutai în districtele
meridionale ale Regatului ungar, sârbii, croaii, maghiarii i românii fiind aadar
bine reprezentai, alturi de vorbitori de limb german, dar i de polonezi i
boemi24.
Clarificarea rolului îndeplinit de fiecare dintre cei doi comandani e
legat de filtrul pe care sursele, de o parte i de cealalt, au considerat necesar
s-l aplice prezentrii celor întâmplate, fiind necesar o mai complex,
amnunit, munc de interpretare a principalelor surse narative.
22
Bula Trasfigurationis (ASV, Arm. 32, t. 35, f. 13).
23
Held, Hunyadi, p. 146-148; Iorga, Geschichte, II, p. 7.
24
Cfr. Joseph Held, Peasants in Arms, 1437-1438 and 1456, în From Hunyadi to Rákóczi, p. 81-
101.
Izvoarele narative ale cruciadei de la Belgrad: o analiz comparativ
Imediat dup dispariia lui Ioan de Capestrano (23 octombrie 1456),

între franciscanii observani a aprut preocuparea pentru cunoaterea vieii i
activitii acestui om deosebit, care dominase timp de mai bine de patru decenii
majoritatea sferelor de interese ale franciscanismului, impunându-se prin
activitatea religioas, misionar, diplomatic, anti-eretical, toate culminând cu
cruciada de aprare a Europei, încheiat cu victoria de la Belgrad. Cei mai
apropiai colaboratori ai si au fost, ca urmare, cooptai pentru a face o
prezentare cât mai exact a activitii sale. Au rezultat cele trei biografii
complete (vitae) ale frailor Girolamo da Udine, Nicola da Fara i Cristoforo da
Varese, în ordinea cronologic a publicrii formei lor finale. Versiuni îns
preliminare, sub forma unor epistolae mai mult sau mai puin ample, au început
s circule deja din iarna anului 1456/57. Prima dintre biografii, pus în circulaie
în iulie 1460, cu ocazia împlinirii a patru ani de la victoria de la Belgrad (26 iulie
1456), prezint un mare interes datorit apropierii în timp de evenimente, fcând
referiri punctuale i exacte la perioada de pregtire a cruciadei (începe cu
prezentarea Dietei de la Frankfurt din noiembrie 1454) i la desfurarea luptelor
de la Belgrad. Cea de-a doua relatare, datat 10 februarie 1461 într-o prim
versiune, reelaborat în anul urmtor, descrie, cu mare abunden de detalii,
precum era i de ateptat de la un martor ocular foarte apropiat de confratele i
printele su spiritual aflat pe patul de moarte, perioada de boal i agonie ce l-a
cuprins pe Ioan de Capestrano dup impresionantul sacrificiu fizic i psihic din
zilele de btlie, care, într-un crescendo de suferine, culmineaz cu moartea
survenit la 23 octombrie 1456 în mnstirea Ilok (Ujlak), din Sirmium
(Croaia). A treia - cea mai complet i bine documentat - a fost încheiat în
iunie 1489, adic la mai bine de treizeci de ani de la moartea sa.
O a patra relatare biografic (Victoria mirabilis de Turcis habita duce
Ven. B. Patre Fr. Joanne de Capistrano, series descripta per Fr. Jo. de
Tagliacotio illius socium et comitem et Relatio mortis B. Jo. a Capistrano ad
eundem B. Jacobum de Marchia), care cuprinde numai ultima parte a intensei
viei a lui Ioan de Capestrano, îi aparine lui Giovanni da Tagliacozzo, ultimul
su confesor, i este format din cele dou relatri pe care fratele Tagliacozzo le-
a trimis Vicarului General al Franciscanilor Observani, Iacob de Marchia.
Redactarea acestor vitae se face în climatul de profund consternare
cauzat de rspândirea vetii morii venerabilului printe la hotarele Ungariei,
existând dorina vie de a avea informaii detaliate i de prim mân mai ales
despre ultima perioad a vieii lui Ioan de Capestrano, petrecut în afara
hotarelor Italiei i despre care informaiile erau confuze i, cum se întâmpla de
cele mai multe ori în cazul predicatorilor itinerani taumaturgi, învluite de o
aur de mister. În cadrul Ordinului se atepta cu nerbdare ca fratele Girolamo,
prieten credincios al lui Capestrano, care îi fusese apropiat pân în ultima clip,
s redacteze o biografie detaliat, i pentru a da un istrument aciunii de
canonizare a lui Ioan de Capestrano – considerat în epoc o formalitate, date
fiind reputatele sale virtui eroice i numrul mare de miracole ce-i erau atribuite
i care continuau în crescendo post-mortem. Opera lui Girolamo da Udine, scris
în imediata apropiere de evenimente la solicitarea fratelui Pietro Morosini, vicar
al provinciei Veneto, s-a dovedit atât de seac i de zgârcit în informaii, încât
l-a nemulumit profund pe comitentul su, obligându-l s solicite o completare.
Chiar i cu aceast completare, dup cum observa p. Michele Di Loreto,
curatorul primei ediii moderne a biografiilor Sf. Ioan de Capestrano, operei i s-a
reproat faptul c acorda o prea mare importan problemelor psihologice,
chinurilor spirituale, austeritii vieii lui Ioan de Capestrano, survolând cu prea
mare uurin „extraordinarele evenimente referitoare la ordin, biseric, societate
[…], ca i cum aceste întâmplri nu ar fi avut greutate pentru cunoaterea vieii
printelui [tr. n]”25. Primul capitol este dedicat originii, educaiei i intrrii în
ordin a lui Ioan de Capestrano, cel de-al doilea tririi vieii religiose, implicrii
sale în cruciad i în aprarea Belgradului, cel din urm agoniei i morii i
miracolelor sale. Capitolul al doilea, de interes pentru cercetarea noastr,
prezint întâlnirea lui Ioan de Capestrano cu legatul papal Juan Carvajal,
cardinal diacon de S. Angelo, care îi confer însrcinarea formal de a predica în
Ungaria cruciada împotriva turcilor, sarcin asumat cu mult entuziasm. În
câteva pagini, într-un ritm alert i vibrant, este descris desfurarea btliei i
victoria cretin. Imediat îns se trece la paginile dedicate suferinei finale i
morii lui Ioan de Capestrano, la comportamentul su edificant în faa morii, dar
i la ultimele viziuni i premoniii. Opera se încheie cu o recapitulare a virtuiilor
lui Ioan de Capestrano, a faptelor sale i cu o critic la adresa celor care au
încercat s-i defimeze memoria.
Valoarea istoric a documentului este limitat de dimensiunea redus a
operei; cu toate acestea, relatarea aparinând unui martor ocular al
evenimentelor, are valoare de mrturie direct. Exist unele informaii preioase,
anumite detalii care nu apar în celelalte surse, cum ar fi cele legate de predicaia
cruciadei în Transilvania, Banat i în celelalte regiuni din Ungaria inferioar26,
25
Girolamo da Udine, Vita di fra Giovanni da Capestrano, L’Aquila, 1988, p. 10.
26
Girolamo da Udine, Vita, II, 10.
sau cele referitoare la unitatea de comand dintre Iancu de Hunedoara i Ioan de

Capestrano27 i la caracterul popular al cruciadei28.
Despre Nicola da Fara, autorul celei de-a doua biografii ce face obiectul
analizei noastre, curatorul ediiei, printele Michele di Loreto, ne d interesante
informaii în introducerea la traducerea sa29. Rezult a fi un personaj demn de
admiraie, teolog, literat i, ceea ce ne intereseaz mai mult, „însoitor,
contemporan, martor ocular”, foarte apropiat de Capestrano, al crui secretar
particular a fost între anii 1450-1455, adic în perioada misiunii în Europa
Central. Dup încheierea primei faze de pregtire a cruciadei, fratele Nicola da
Fara se întoarce în Italia, pentru a participa la capitlul general al Observanei, ca
reprezentant al lui Capestrano (Bologna, mai 1455). Nu este, aadar, un martor
ocular al btliei de la Belgrad i nici al ultimelor zile ale printelui su spiritual.
Textul are, îns, meritul de a prezenta receptarea în epoc, mai ales în mediile
ecleziastice i, în special, în cele minorite, a ameninrii otomane i a victoriei
asupra turcilor, creionând o serie de conexiuni între faptele lui Ioan de
Capestrano i tradiia mistic motenit de la Sf. Francisc. Naraiunea lui da Fara
este organic i echilibrat, alternând informaiile legate de virtuiile, doctrina,
activitatea de predicare i rugciune, darul profeiei ale lui Ioan de Capestrano,
cu informaii cu caracter istorico-documentar referitoare la raporturile cu cei
patru papi pe care i-a servit, la consideraia, încrederea i chiar prietenia lor
pentru Capestrano, la cltoriile din Germania, Polonia i Ungaria i, în final, la
organizarea cruciadei, ultim extraordinar efort, depus pentru salvarea
Cretintii.
Relatarea evenimentelor de la Belgrad se face într-un stil de mare efect,
demn de talentul literar al lui Nicola da Fara. Mult mai explicit decât ceilali
confrai ai si, da Fara atribuie meritul victoriei interveniei divine, insistând
asupra invocaiei permanente a numelui Mântuitorului de ctre cruciai, la
indicaia lui Capestrano: „împratul neînvins Iisus Hristos, Domnul nostru, cel
care le-a promis credincioilor si c le va fi alturi pân la sfâritul timpurilor,
[...] nu a suportat ca o naiune barbar s domine asupra Sfintei Biserici. El a
frânt trufia dumanului poporului cretin [...] prin invocarea preasfântului nume
al lui Iisus, prin aciunea preasupusului su servitor Ioan, salvând, astfel, poporul
su i artându-i puterea”30. Este o lectur mistic a evenimentelor, în ton cu
gustul publicului su i pe deplin încadrabil în tradiia vieilor sfinilor, îns, în
27
Ibid., II, 16.
28
Ibid., II, 17.
29
Nicola da Fara, Vita di fra Giovanni da Capestrano, p. 11 – 22.
30
Ibid., p. 151.
acelai timp, i o oper corect din punctul de vedere al evenimentelor istorice,

dovedind interesul pentru redarea cât mai exact a acestora. Ultimele capitole ale
lucrrii (pe lâng cel dedicat morii lui Ioan de Capestrano), se refer la cultul
care începe s se manifeste în jurul moatelor sale taumaturgice, pstrate în
mnstirea de la Ilok, ctitorie a voievodului Transilvaniei, Nicolae. În mod
surprinztor, îns, da Fara îi încheie opera punând accentul pe faptele
memorabile ale lui Ioan de Capestrano, „de o atare importan încât întrec chiar
i miracolele prezentate mai sus, chiar dac mari i admirabile” [tr. n.]. Afirm,
aadar, în încheiere: „în fapt, el a fondat sau restaurat mnstiri ale ordinului, a
confirmat cultul cretin, a îndemnat poporul i principii la pace i iubire, i-a
întors din vicii i pcate, i-a eliberat pe unguri de turci. Aceste fapte sunt stimate
mult mai mult decât redarea auzului surzilor, a vorbirii muilor i a vieii
morilor” [tr. n.]31.
Ultima dintre biografiile lui Ioan de Capestrano, cea scris de Cristoforo
da Varese, este datat 1489, sub pontificatul lui Inoceniu VIII, adic la mai bine
de trei decenii de la moartea sa. La aceast dat, dei cultul pentru Capestrano
fusese autorizat la nivel local, procesul de canonizare era într-un nou impas
(situaie care se va perpetua pân la decizia papei Alexandru VIII, în 1690).
Lucrarea se propune, ca atare, drept o prezentare neoficial a virtuilor eroice i a
miracolelor lui Ioan de Capestrano, care s însoeasc cercetrile fcute de
biseric în procesul de canonizare. Acesta este principalul motiv pentru care
opera expune cronologic i cu acribie evenimentele din viaa sa, dar este, pe de
alt parte, constelat de o minuioas descriere a însntoirilor miraculoase
atribuite interveniei lui Ioan de Capestrano. Dincolo de aceste miracole, multe
sunt i elementele supranaturale din viaa acestuia (Cristoforo da Varese ne
prezint 24) referitoare la premoniii avute cu privire la vocaia sa în lume i la
moartea sa în Regatul ungar, dar i la prefigurarea unor evenimente grandioase,
cum ar fi dispariia lui Martin V, lupta împotriva otomanilor, alegerea lui
Eugeniu IV i Nicolae V, victoria nesperat asupra turcilor sub simbolul crucii.
Prezentarea vieii este însoit de o vast îniruire de miracole înfptuite în
timpul vieii i post mortem, care cuprind aproape jumtate din întinderea operei.
Opera prezint o reelaborare a informaiilor avute de la biografii anteriori, dar i
o prim analiz a scrierilor ce au însoit peregrinaia lui Ioan de Capestrano prin
Europa Central i de Sud-Est. Informaiile cu caracter istoric sunt culese i
tratate, fr îndoial, cu responsabilitate i acribie, îns reinterpretarea lor se face
dintr-o perspectiv exclusiv ecleziastic i mistic, multe din interesantele detalii
31
Ibid., p. 189.
care rezult din opera primilor biografi pierzându-se în noua reinterpretare. În

plus, spaiul dedicat descrierii btliei de la Belgrad este relativ redus, lucrarea
având o mai mare importan pentru înelegerea contextului de dup moartea lui
Ioan de Capestrano.
Cele dou relatri ale lui Giovanni da Tagliacozzo, prima referitoare la
pregtirea cruciadei i la btlia de la Belgrad, iar cea de-a doua la moartea lui
Ioan de Capestrano, au fost redactate în anii 1460 – 1461 i trimise lui Iacob de
Marchia, la vremea respectiv comisar general al Observanei din afara Italiei,
care îi exprimase dorina s cunoasc în detaliu cele dou momente cruciale din
existena confratelui. În fond, Giovanni da Tagliacozzo era un martor ocular de
prima mân, dat fiind participarea sa direct la fazele de pregtire i la
desfurarea celor trei înfruntri dintre cruciai i turci. De asemenea,
Tagliacozzo a fost alturi de Ioan de Capestrano pân în ultima clip a vieii
sale, fiind confesorul su i depozitarul testamentului su spiritual. Este vorba,
aadar, de o mrturie direct, chiar dac valoarea istoric a operei lui
Tagliacozzo a fost pus în discuie datorit viziunii proprii asupra evenimentelor,
datorat, se pare, implicrii sale afective în polemica aprut dup victoria de la
Belgrad cu privire la atribuirea meritului victoriei.
Ambele evenimente sunt relatate de ctre Tagliacozzo cu lux de
amnunte i, în ceea ce privete btlia, obiectivitatea autorului fa de
evenimente îl face s nu lase deoparte propriile momente de slbiciune, fric,
laitate, dorin de martiriu repede stins de instinctul de supravieuire, exaltare
i suferin, pe care el însui le-a încercat în cursul desfurrii sângeroaselor
evenimente. Naraiunea începe cu anul 1454, cu dieta imperial de la Frankfurt,
soldat cu un fiasco, întrucât încheiat fr a se lua nici o hotrâre împotriva
iminentului pericol. Ne este prezentat activitatea frenetic de predicaie a
cruciadei, de incitare i organizare pe care Ioan de Capestrano a desfurat-o în
tot cursul anului 1455 i în primele luni ale anului 1456.
Relatarea relativ târzie a evenimentelor – la circa cinci ani de la
încheierea lor – este pus de exegei32 pe seama strii de confuzie i dezordine
rmas în mintea participanilor o bun vreme dup încheierea luptelor. Astfel,
se consider c Tagliacozzo ar fi preferat s atepte pân când, dup ascultarea i
compararea mrturiilor celorlali participani care acionau în alte sectoare ale
câmpului de lupt, va putea reuni faptele într-o înlnuire logic.
32
Bruno Bosco, Fonti biografiche di S. Giovanni, în S. Giovanni da Capestrano: un bilancio
storiografico, p. 22.
Trebuie observat din capul locului c btlia de la Belgrad, având cel

puin trei faze eseniale, a prezentat, adesea, situaii complexe i momente de
extrem confuzie. Din descrierile cuprinse în toate celelalte biografii prezentate,
dar mai ales în lucrarea lui Tagliacozzo, rezult c luptele date în interiorul i în
exteriorul castelului în ziua de 22 iulie au avut ca premis un climat de profund
descurajare pentru situaia aparent disperat, climat transformat brusc într-o
atmosfer frenetic, de entuziasm iraional i de dezinteres aproape fanatic
pentru soarta proprie în faa morii care secera sute de viei. În mijlocul acestei
mulimi încletate în lupt, autorul ni-l prezint pe Ioan de Capestrano, mic de
statut i îmbtrânit de greuti, cutând coroana martiriului, exemplu viu pentru
ceilali confrai ai si, încurajând cruciaii la lupt i avântându-se împotriva
dumanilor mirai de îndrzneala i curajul cretinilor. Este evident c,
atribuindu-i lui Ioan de Capestrano rolul de a fi salvat situaia prin intervenia sa
exemplar într-o situaie disperat, toate biografiile sale se concentreaz asupra
virtuiilor sale eroice, a rolului su carismatic i aproape supraomenesc,
demonstrat în cursul btliei.
Chiar mai mult, biografiile lui Ioan de Capestrano tind s minimalizeze
rolul marelui comandant militar responsabil cu conducerea operaiunilor
militare, Iancu de Hunedoara, prin sublinierea pesimismului i inteniei de a
renuna la lupt într-o situaie atât de disperat. Este o poziie pe care
Tagliacozzo tinde s o adopte, asumând poziie, astfel, în disputa aprut dup
obinerea victoriei, când, atât Iancu de Hunedoara, cât i Ioan de Capestrano, în
scrisorile i rapoartele lor33, tind s minimalizeze rolul jucat de cellalt - primul
atribuind victoria organizrii aciunilor de aprare i curajului lupttorilor, cel
de-al doilea încercând s dea o interpretare miraculoas evenimentelor, în ton cu
tradiia cretin a rzboaielor pentru credin. Tagliacozzo insist asupra acestei
imagini a lui Capestrano de „alter Moses” care, prin intervenia sa, conduce
poporul credincios la victorie34.
Dup momentul euforiei victoriei, relatarea se concentreaz asupra
câmpului de lupt i a ororilor rmase în urma btliei, a impresiei provoacate de
îngrozitorul spectacol. Tocmai mulimii de cadavre neîngropate îi este atribuit
i izbucnirea epidemiei de cium, dei remarc numrul mare de dumani czui
pe câmpul de lupt fr a prezenta vreo ran pe corp (ce ar fi putut fi rpui chiar
33
Ioan de Capestrano, cele dou scrisori ctre pap din 22 i 23 iulie, i raportul din 17 august (în
Wadding, Annales, XII, 371 i urm.; republ. în Arch. Franc. Hist., 19 (1926), p. 72 i urm.); Iancu
de Hunedoara, scrisori ctre cardinalul primat al Ungariei, 23 iulie (în G. Dobner, Monumenta
Historica Bohemiae, Praga, 1768, vol. II) i ctre regele Ladislau, 24 iulie (în Acta Sanctorum,
Paris-Roma 1869, X, p. 269-555); cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 685, n. 233.
34
Imagine reluat în iconografia franciscan de Marco de Aviano, eroul de la Viena din 1689.
de epidemia izbucnit în rândurile armatei otomane)35. La epidemia care se

manifest în zilele urmtoare btliei se refer i în capitolele urmtoare. Cad, pe
rând, victime ale ciumei, episcopul Francesco Oddi de Assisi, trimis la faa
locului de legatul apostolic Carvajal, iar, apoi, însui Iancu de Hunedoara, alturi
de care Ioan de Capestrano rmâne pân în ultimele clipe. Asemenea
contemporanilor si, Tagliacozzo deplânge dispariia „voievodului”, remarcând
golul pe care îl las în rândurile cretinilor: „toat cretintatea deplânge
dispariia sa. El inspira teroare turcilor i era cel mai fidel aprtor al credinei;
dar s ne i bucurm pentru el, deoarece, acum, primindu-i premiul, se bucur
de roadele fidelitii sale” [tr. n].
Ioan de Capestrano scap, în mod miraculos, cu via, dei condiiile
sale fizice sunt grave: descrierea fcut de Tagliacozzo las puine dubii cu
privire la starea sntii i la moralul su, întrucât cutase cu atâta ardoare
sacrificiul de sine în btlie. Doar credina îl mai ine în via i interpretând voia
lui Dumnezeu, accept cu resemnare i umilin franciscan un sfârit lipsit de
glorie, în suferinele bolii, asemntor cu acela al maestrului su, Sf. Francisc.
Ultimele pagini, scrise cu retrirea emoiei despririi de printele spiritual,
reflect efortul autorului pentru o descriere meticuloas i precis, indicându-se
toate detaliile sfâritului pios al protagonistului lucrrii sale. Tocmai aceast
descriere meticuloas i precis a lui Tagliacozzo, ne face s credem c este
exagerat s se pun în dubiu veridicitatea relatrii sale - cum o fac unii
cercettori contemporani36, deoarece, dincolo de interpretarea proprie i de
înscrierea evenimentelor într-un anume tipar hagiografic, Tagliacozzo are marele
merit de a fi un martor ocular, în cele mai multe situaii fidel realitii, rmânând
perfect valabil judecata de valoare exprimat de Johannes Hofer în ceea ce îl
privete37. Aceeai observaie este, în fond, valabil pentru toate cele patru opere
biografice prezentate: faptul c autorii acestora au o viziune proprie, cutând
supranaturalul în relatarea evenimentelor, nu denot în mod necesar lipsa de
veridicitate sau de corectitudine în tratarea faptelor istorice deoarece tocmai
aceasta este sarcina istoricului modern: s filtreze informaia în funcie de epoca,
mediul i conjunctura din care provine.
35
Tagliacozzo, Relazione, p. 117-118 i p. 120.
36
Cfr. Remo Guidi, Questioni di storiografia agiografica nel Quattrocento, Roma, 1986, p. 290 i
urm.
37
„Die These die sein treuer Gefährte in jenen sweren Tagen, Johannes von Tagliacozzo in seinem
späteren ausführlichen Schlachtbericht unter neweis stellte: durch der Verdienste die
unermüdichle Tätgkeit und das Gebet Kapistrans ist Belgrad gerettetworden, hält der Prüfung
ständ”. Hofer, Johannes Kapistran, II, p. 406.
O a doua categorie de surse, sunt cele de factur umanist, în care

evenimentele vor fi supuse unui alt tip de filtru deformator, mai puin evident, la
o prim analiz. Cel puin dou dintre aceste surse narative merit o analiz mai
aprofundat. Enea Silvio Piccolomini, contemporan cruciadei din 1455-1456,
inspirator i, în faza sa de pregtire a ei, chiar participant la ea, pe parcursul
voluminoasei sale opere (în special în Historia Bohemica, Cap. LXV i Europa
sui temporis varias continens historias, Cap. V i VIII) ne ofer o serie de
mrturii despre pregtirea cruciadei i btlia de la Belgrad.
Raportul dintre cei doi este cât se poate de strâns i bine documentat.
Într-o scrisoare din 26 august 145438 adresat lui Ioan de Capestrano,
Piccolomini îl invit s lase deoparte disputa husiii i s înceap predicarea
cruciadei împotriva turcilor, amintindu-i de cderea Constantinopolului i de
informaiile privind pregtirile turcilor pentru un atac împotriva Regatului ungar
i a teritoriilor casei de Habsburg. Scrisoarea coninea inviia la dieta imperial
de la Frankfurt pe Main, unde rolul lui Capestrano era cel de a-i convinge pe
principii germani s ia armele pentru aprarea Cretintii. De fapt, Capestrano
începuse deja predicarea cruciadei în Moravia, Polonia i Germania imediat
dup promulgarea bulei pontificale din 30 septembrie 1453, o dovad fiind
predica inut cu ocazia cstoriei lui Cazimir, regele Poloniei (10 februarie
1454), prin care îl invita pe acesta s primeasc crucea i s porneasc la lupt.
Pe de alt parte, Enea Silvio Piccolomini participase deja la dieta de la
Regensburg (Ratisbona), unde înfruntase rceala i dezinteresul principii
germani fa de cruciad.
Piccolomini hotrâse s-l invite i pe Ioan de Capestrano, în special
datorit popularitii de care acesta se bucura în Germania (unde predicase înc
din 1451). Nici prezena lui Capestrano nu s-a demonstrat, îns, suficient.
Principii nu doreau s participe la cruciad pentru a nu-i întri autoritatea lui
Frederic III i, pe de alt parte, nici papa Nicolae V nu se demonstra suficient de
convingtor. Marele fiasco al dietei de la Frankfurt este cel care îl determin pe
Capestrano s întreprind cltoria în Regatul ungar, direct ameninat de pericol
i s se mulumeasc cu orice soldat, chiar i neînarmat, în lipsa seniorilor în
armuri strlucitoare. Pe de alt parte, dieta este un mare eec i pentru
Piccolomini, în calitate de secretar imperial. Ca urmare, el se vede eliminat de la
participarea direct la cruciad (care, în plus, este organizat i condus de o alt
partid politic), de unde se nate o atitudine critic i chiar resentimente.
38
Wadding, Annales, XII, p. 203. Cfr. Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 575-576.
De fapt, în 1456 Piccolomini era în Italia, unde participase la conclavul

pentru alegerea lui Calixt III, deci, informaiile pe care el ni le furnizeaz nu sunt
directe. Sunt informaii ajunse la Roma prin intermediul rapoartelor lui
Capestrano i, mai cu seam, ale cardinalului Carvajal, într-o prim faz.
Ulterior îi parvin i primele documente adunate de franciscani în vederea
începerii procesului de canonizare. Inevitabil, naraiunea sa reflect o poziie
oficial a papalitii, în care lui Capestrano i lui Iancu de Hunedoara le revine
un rol secundar, de ageni ai cruciadei subordonai cardinalului legat Carvajal.
Scrie Piccolomini: „auctores victoriae tres Ioannes habiti, Legatus Cardinalis,
cuius auspicio res gesta est, Huniades et Capistranus, qui proelio interfuere”39.
Ca i mrturia lui Tagliacozzo, cea a lui Pius II se oprete asupra
cruciailor prezeni, despre care afirm c erau oameni simpli, în general oreni
sraci: „coactus est exercitus non tam armatus quam fidelis. Vulgus incomptum,
populares inopes, arma sumpsere, quos aeternae vitae praemia commoverunt,
opulenti homines, praesenti rerum statu contenti, domi mansere”40. Descrierea
btliei este fcut în puine rânduri, nu se spune nimic despre înfruntarea naval
de pe Sava i autorul prefer s trateze succint aspectele referitoare la geografia
locului i la amplasarea taberei. Spre deosebire de Tagliacozzo, îns, afirm c
„Huniades quoque non parvas copias in armis habuit”41 i c responsabili pentru
victorie nu sunt doar cruciaii lui Capestrano, ci i lupttorii profesioniti ai lui
Iancu, îns, mai presus de toi, Dumnezeu, care, prin instrumentele sale, a dat
aceast mrea victorie cretinilor. Pentru aceasta nu îl scutete pe Capestrano
de cuvinte aspre pentru presupusa sa intenie de a-i aroga întreg meritul
victoriei: „Potuit Capistranus patrimonium contemnere, voluptates calcare,
libidinem subigere, gloriam tamen vero spernere non potuit. Dicat forsitan
aliquis, non suum illi honorem curae fuisse, sed Dei, qui per pauperes et
inermes rem Christianam salvare voluerit. Cedimus huic assertioni, quamvis et
Huniades ministrum se victoriae, non autorem”. Valoarea prezentrii sale
const, mai degrab decât într-o mrturie fidel, în înelegerea realitilor
politice ale epocii – prin prisma acestui fin diplomat i politician, marcat pân în
ultima clip a vieii de ideea eliberrii Constantinopolului.
Dei redactat la o anumit distan în timp de la încheierea
evenimentelor (1496), contribuia lui Antonio Bonfini la prezentarea cruciadei
din 1455-1456 este considerabil. Trebuie remarcat c, dei Bonfini împrumut
structura naraiunii i chiar o serie de expresii (unele chiar copiate ad litteram)
39
Piccolomini, Europa, p. 402.
40
Historia Bohemica, cap. LXV, Ibid., p. 137.
41
Piccolomini, Europa, p. 397.
de la Enea Silvio Piccolomini, lucrarea sa se bazeaz i pe o serie de alte

mrturii, diferite de cele pe care îi fondeaz relatrile biografii lui Capestrano
sau Piccolomini. Desigur, cunoate i, în consecin, intervine în polemica creat
în jurul atribuirii meritului victoriei (accentuând contribuia lui Iancu de
Hunedoara), dar se bazeaz, cel mai probabil, i pe mrturiile unor martori
oculari, provenii din anturajul lui Iancu i, desigur, pe documentele descoperite
în arhiva de la Buda (scrisorile lui Iancu de Hunedoara ctre ctre Ladislau
Postumul i Ladislau de Gara .a.). În mod cert, în lucrarea sa exist elemente
originale, detalii care nu apar în celelalte opere luate în discuie. În plus, dei
faza de pregtire a cruciadei este tratat în puine rânduri, descrierea btliei
ocup o poziie important în textul su i, lucru i mai important, este articulat
logic i poate fi urmrit foarte clar. Se întrevede în aceast descriere o mrturie
a unei persoane calificate, cu o bun pregtire militar i tactic. Bonfini nu cade
în naivitile descrierii lui Tagliacozzo i, dei cutarea eleganei stilistice îl
determin s foloseasc unii termeni arhaici, textul pstreaz prospeimea i
claritatea unei mrturii de prim mân.
Chiar i în prezentarea evenimentelor i a personajelor, Bonfini
demonstreaz cunoaterea multor detalii. Astfel, la începutul capitolului dedicat
pregtirii pentru aprarea Belgradului, prezentându-ne întâlnirea dintre Iancu i
regele Ladislau (vara anului 1455), el ne face o scurt prezentare a celor
prezeni: „Thomas Zechel, prior Auranae, Wlada Montanae Valachiae princeps,
Ladislaus Canisia, Sebastianus Rosgonius et aliique”42, toi familiares sau aliai
ai lui Iancu de Hunedoara. Dup o digresiune de câteva capitole43, autorul se
reîntoarce la aceast moment al împcrii dintre Iancu i Ladislau, pentru a
prezenta întâlnirea dintre Iancu i franciscanii Ioan de Capestrano i Iacob de
Marchia44: „Sed, cum Ioannes Corvinus vir divina charitate succensus ad
exhibendum Ladislao obsequium Viennam profectus Capistrani Iacobique
sanctitatem pregustasset ed at inferendum Turcis bellum ab his veluti a divum
interpretibus inflammaretur, compositis ibi rebus in Ungariam secum adduxit”.
Aici cade îns în eroare: Iacob de Marchia nu va reveni în Europa Central decât
în 1457, la doi ani de la episodul respectiv!
42
Bonfini, Rerum Hungaricarum, dec. III, liber VII, p. 377.
43
Ibid., decas III, liber VIII, cap. 1-7.
44
Prezena lui Iacob de Marchia la Viena în vara anului 1455 nu este menionat de Tagliacozzo
(care îi adresa tocmai acestuia relatarea sa) i era, oricum, marginal pentru cruciad; Bonfini,
înfocat admirator al lui Iacob de Marchia, pare s fac o confuzie cu ultima misiune a
franciscanului în Regatul ungar, în 1457. Bonfini, Rerum Hungaricarum, Decas III, Liber VIII, 17;
pentru raporturile dintre cei doi, cfr. G. Amadio, Antonio Bonfini e S. Giacomo della Marca,
Montalto Marche, 1936.
Activitatea lui Ioan de Capestrano în Transilvania din intervalul toamn

1455 - var 1456 nu ne este prezentat. În schimb, Bonfini încearc s pun
accentul pe unitatea de aciune dintre Iancu i Ioan de Capestrano în toat
aceast operaiune: „[Huniadi] imprimis Capistranum ad hanc obsidionem sibi
collegam adsciscit, ut alter humanis, divinis alter viribus niteretur”45. La vestea
apropierii turcilor, naraiunea se percipit („in summa rerum omnium
trepidatione versatur Ungaria”46). Ioan de Capestrano, în fruntea cruciailor, se
îndrepat spre Belgrad. Iancu de Hunedoara, împreun cu trupele sale (între care
este amintit un corp de cavalerie grea, equites cataphracti) îl urmeaz la câteva
zile distan. „Cardinalis [Legatus Carvajal] Bude substit, ut apud regem cetera
curaret. Ladislaus et Celie comes audito Turcorum adventu usque adeo
consternati sunt, ut simulata venatione Buda egressi Viennam continuo se
receperint”47.
Momentul apropierii de cetate este un prilej pentru Bonfini pentru o
nou digresiune cu privire la amplasarea Belgradului, la naionalitatea i
apartenena social a cruciailor i la amplasarea taberelor turceti i cretine. De
asemenea, de o prezentare cu lux de amnunte se bucur i btlia naval, pentru
despresurarea oraului. Din nou, accentul cade pe cooperarea dintre cei doi
conductori ai armatei: „In ripis quadrata cataphractorum equitum agmina
utrumque cornu classis protegebant; in dextro Corvinus, Capistranus in levo
presidere. Hic a prora crucifixum amplexus et supplex ad salutarem proelium
suos hortari, promittere divinam operam et profanis hostibus maledicere.
Corvinus acerrime pugnare ac exemplo suo ad pugnam Ungaros incedere,
iubere, ut remis incumbant et suffragante Danubio comminus dimicent”48.
i evenimentele din 22 iulie, zi crucial pentru victorie, ne sunt
prezentate cu o mare abunden de detalii, structurat i logic. Este evident c
autorul a apelat la mrturiile veteranilor, altfel nu se poate explica obiectivitatea
relatrii sale. Planul lui Mehmet al II-lea din 23 iulie de a-i atrage pe cretini în
afara zidurilor (prezentat în toate celelalte izvoare), este dejucat de intervenia
prompt a lui Ioan de Capestrano (care îi recheam cruciaii, coborând pe
câmpul de lupt) i imediat exploatat de intervenia energic a lui Iancu, care
reuete s pun stpânire pe poziia fortificat unde se aflau mainile de asediu
i tunurile turceti. „Turcus reiectis e castris crucigeris, qui a Capistrano
revocati facile cesserant, ad munitiones redit, eas a Corvino occupatas
45
Bonfini, Rerum Hungaricarum, decas III, lib. VIII, 27.
46
Ibid., decas III, lib. VIII, 33.
47
Bonfini, Rerum Hungaricarum, decas III, lib. VIII, 35.
48
Ibid., dec. III, lib. VIII, 52-55.
comperit”49. Turcilor, dat fiind i apropierea serii, nu le rmâne decât s

replieze în tabra sultanului i, în timpul nopii, s înceap retragerea.
i Bonfini, în spiritul relatrilor lui Piccolomini (pe care, pe alocuri, le
calchiaz) se refer la intervenia divin în victoria cretinilor, menionând
gsirea pe câmpul de lupt a mai multor trupuri de turci care nu prezentau nici o
ran (victime ale ciumei, probabil): „et deorum ex se plures quam Christianorum
manu eo die cesos sine vulnere comperta fuere, que divina potius quam humana
vi cecidisse reputabantur”50. Intervine, de asemenea, în aprarea memoriei lui
Iancu i Ioan de Capestrano, afirmând rolul jucat de fiecare dintre ei în cruciad,
dar amintind c ei au fost simple instrumente ale voinei lui Dumnezeu: „Verum,
cum duo duces, alter oratione, manu alter strenue dimicarit, idcirco hoc
sanctissimo viro plerique factum arbitrabantur, ut in eo prelio divine potius
quam humane vires, quod Turci non infitiantur, enituisse viderentur”51.
Naraiunea lui Bonfini despre cele întâmplate imediat dup victorie se
oprete aici, fr a aminti de lsarea la vatr a cruciailor, de venirea cardinalului
Carvajal i, mai apoi, a regelui Ladislau. Conform gustului timpului, atenia sa
se îndreapt spre ultimele dorine ale lui Iancu de Hunedoara, reluând multe
dintre ideile prezentate i în „testamentul” su, aa cum ni-l transmite
Piccolomini (continuarea luptei împotriva turcilor – „Turcorum bellum
continuate conficiteque”, sfaturile ctre cei doi fii ai si i, în special, ctre
Matia, desprirea de Ioan de Capestrano: „tu quoque, Capistrane, vale, pro
salute nostra pias preces effunde supplicaque et, quando sub eodem imperatore
meruimus, ad accipienda mecum stipendia properato”52).
Relatarea lui Bonfini, are meritul de a aduce unele informaii noi,
directe, fa de toate celelalte izvoare. Intervenia sa asupra realitii istorice este
mult mai limitat fa de cea a lui Tagliacozzo. Dac, pe de-o parte, Bonfini
ader la formula oficial cu privire la evenimentele de la Belgrad (adesea
inspirându-se de la Piccolomini), pe de alt parte, se folosete de informaii
directe, culese de la participani la cruciad sau din relatri care nu au ajuns pân
la noi. Dei lucrarea sa prezint unele inexactiti i incongruene, ca mrturie
despre btlia de la Belgrad, opera lui Bonfini ramâne preioas.
Din analiza fcut asupra textelor primilor biografi ai lui Ioan de
Capestrano i asupra principalelor opere istoriografice contemporane putem
trage o serie de consideraii cu privire la obiectivitatea acestor izvoare. În
49
Ibid., dec. III, lib. VIII, 92.
50
Ibid., dec. III, lib. VIII, 105.
51
Ibid., decas III, lib. VIII, 106
52
Ibid., dec. III, Lib. VIII, 116.
scrisorile trimise de la locul btliei, precum i în primele biografii ale

confrailor franciscani ai lui Capestrano, victoria de la Belgrad se datoreaz
exclusiv interveniei divine, principalele „instrumente” ale acestei victorii fiind
Ioan de Capestrano i Iancu de Hunedoara. Relatarea lui Tagliacozzo, scris la
anumit distan de evenimente, se afund în controversa, între timp survenit,
cu privire la atribuirea meritului victoriei (declarând c acesta îi revine lui
Capestrano). Se observ, îns, c, dei autorul este martor ocular la evenimente
i ofer multe elemente noi, relatarea sa este tributar unei concepii personale
despre cruciad.
Giovanni da Tagliacozzo interpreteaz evenimentele de la Belgrad pro
domo (ca i Piccolomini i Bonfini, în fond), speculând asupra ideii de
intervenie divin, manifestat prin aciunea lui Ioan de Capestrano i
concretizat prin eforturile cruciailor, oameni simpli, fr pregtire militar dar
înflcrai de credin i de predici. Încearc s acrediteze ideea salvrii
cretintii nu de ctre cei obligai s o fac datorit rangului lor (bellatores), ci
datorit eforturilor celor mai neînsemnai dintre cretini (laboratores, dar i
minores). Intenia sa este s consacre în istorie ideea c aceasta ar fi cruciada
celor mici i neînsemnai, a „minoriilor”. Contribuia nobililor la cruciad
(inclusiv a lui Iancu i a anturajului su) nu cadreaz viziunii sale asupra
evenimentelor, în lucrarea lui Tagliacozzo rolul lui fiind destul de estompat.
Chiar mai mult, dup victorie, lipsa de autoritate a lui Iancu asupra cruciailor
germani i poloni53 (care, în înflcrarea lor, intenionau s-i urmreasc pe
turci) impune intervenia lui Capestrano, care, pentru a evita dezordini, hotrte
s îi trimit spre casele lor, dându-le binecuvântarea i acordându-le indulgena
promis. Este în viziunea aceasta un spirit de revolt fa de dezertarea nobililor
în faa pericolului i de admiraie fa de oamenii simpli, care lupt pentru
cretintate, dar care sunt exclui i marginalizai în viaa social. Pe de alt
parte, impresia profund pe care btlia i-a produs-o fratelui din Tagliacozzo,
precum i lipsa sa de experien militar, scuz neînelegerea rolului jucat de
Ioan de Hunedoara i de trupele sale de elit, în obinerea victoriei.
În problema controversei create cu privire la atribuirea meritului
victoriei, se impun anumite consideraii asupra primelor informaii care vin de la
locul btliei (rapoartele lui Ioan de Capestrano i scrisorile lui Iancu de
Hunedoara). Pe de-o parte, exist o controvers legat de rolul legatului
apostolic Carvajal (i, în fond, al papalitii). Cauzele controversei trebuie
cutate în faptul c Ioan de Capestrano acioneaz la limita mandatului su (nu
53
Tagliacozzo, Relazione, cap. 41.
ateapt intervenia ajutoarelor promise de Carvajal, le permite cruciailor s se

angajeze în lupta din 23 iulie), lezând anumite orgolii (în special pe cel al
cardinalului, fapt ce va avea ecouri în opera lui Piccolomini). Pe de alt parte, în
primele scrisori ale lui Capestrano i în cele ale lui Iancu trimise de la Belgrad,
fiecare dintre ei se declar simplu instrument al voinei lui Dumnezeu. Dac nici
unul dintre ei nu amintete de cellalt, acest lucru trebuie s se datoreze faptului
c cei doi acionau în planuri sociale diferite i suprapuse (religios i respectiv
politico-militar). Ioan de Capestrano nu avea nici un interes s se prezinte ca un
conductor militar (ca dovad, interdicia absolut din partea sa, adresat tuturor
confrailor franciscani i celorlali clerici participani la cruciad de a pune mâna
pe arme sau de a contribui cu fapta la orice tip de aciune cauzatoare de moarte),
aa cum Iancu de Hunedoara dorea s exploateze marele credit oferit de victorie
pentru continuarea cruciadei sub comanda sa. Între actele lui Ioan de Capestrano
i ale lui Iancu de Hunedoara (începând cu vara anului 1455 i pân la moartea
marelui Cpitan) a existat o comuniune de aciune, datorat unei viziuni
apropiate cu privire la Cruciad i a unei suprapuneri a intereselor fiecruia
referitor la beneficiile obinute din ea.
Constatm din scrierile dedicate lui Capestrano marea deziluzie
provocat de lipsa de rspuns la chemarea la cruciad din partea capetelor
încoronate i a nobilimii europene. Dac iniial el este adeptul unei cruciade în
spiritul celor din primele secole ale mileniului, observm c, în special în ultimii
ani de activitate, formuleaz o nou concepie despre noblee, care nu mai este
una de sânge, ci una de merite, în sintonie cu concepia umanist. Or, în
persoana lui Ioan de Hunedoara el îi gsete încarnarea acestor idealuri. Între
cei doi exist un strâns raport inter-personal: pe de-o parte veneraia lui Iancu de
Hunedoara fa de sfinenia clugrului franciscan (reflectat i în veneraia i
susinerea cultului pentru moatele sale de ctre Matia Corvinul54), pe de alt
parte, încrederea total pe care acesta i-o acord lui Iancu în toate problemele
„temporale” (cedeaz întotdeauna în probleme militare în faa punctului su de
vedere, intervine pentru trimiterea ctre casele lor a cruciailor insubordonai
etc.).
Exist i o alt motivaie, mai evident, a apropierii dintre cei doi, i
anume suprapunerea intereselor i aspiraiilor personale. Victoria de la Belgrad
nu trebuia s fie decât un prim pas, un capital politic de exploatat de fiecare
54
O interesant mrturie pentru ataamentul Hunedoretilor fa de persoana lui Ioan de
Capestrano sunt scrisorile lui Matia Corvinul adresate papei i cardinalilor romani în susinerea
cauzei de beatificare a lui Capestrano. Cfr. Andri, The Miracles, p. 131-134 i 149-150, n. 113;
Hofer, Johannes Kapistran, II, p. 439, n. 44.
dintre ei. Capestrano demobilizeaz o parte din trupele cruciate pentru a evita
dezordini i pentru c acestea nu puteau duce un rzboi în teritoriul inamic: nu
aveau mobilitate, nici armament corespunztor i le lipsea disciplina necesar.
Trupele adunate de ctre cardinalul Carvajal la Buda trebuiau înc s soseasc.
La Buda, înainte de a porni spre Belgrad, Iancu stabilise mobilizarea general
pentru luna august, dup strângerea recoltelor; de asemenea, se atepta i
ajutorul promis de pap i de statele italiene. Pentru Iancu scopul cruciadei era
eliberarea Balcanilor i recucerirea Constantinopolului. Pentru Ioan de
Capestrano, scopul visat era recucerirea Locurilor Sfinte, dar i eliberarea
Balcanilor de sub Turci i introducerea acestui mare teritoriu în Respublica
christiana, prin impunerea unirii de la Florena în aceast vast arie teritorial.
În aceast problem, Observana franciscan, limitat în aspiraiile sale în
Occident (întrucât nu avea dreptul s fondeze mnstiri în oraele unde confraii
conventuali erau deja prezeni, întâmpinând opoziia ordinelor tradiionale i a
clerului secular, care îi vedea ameninate privilegiile), i-ar fi gsit un rol de
prim mrime. Acest plan al promotorilor micrii (Ioan de Capestrano i Iacob
de Marchia) se poate întrezri în fondrile de mnstiri la hotarele sud-orientale
ale Regatului ungar, dar i în afara acestora, în Bosnia, la Târgovite i chiar la
Chilia55. În recucerirea Constantinopolului ei vedeau o ocazie de re-cretinare a
Orientului islamizat, nutrind un interes special pentru locurile sfinte.
Hunedoretii cutau, la rândul lor, s obin tronul. Politica îneleapt a
lui Iancu îi condusese, deja, foarte aproape de demnitatea regal. Conjunctura
favorabil creat de victoria de la Belgrad însemna posibilitatea recuceririi
Balcanilor i, probabil, i a Constantinopolului. Or, în ajunul cderii metropolei,
Iancu de Hunedoara era deja inserat în lumea Imperiului Bizantin, fiindu-i
atribuit feuda Mesembria, în calitate de vasal al împratului56. Folosindu-se de
acest precedent juridic, precum i de oscilarea sa între lumea occidental i cea
rsritean, Iancu ar fi putut s tind spre fondarea unei noi dinastii care s
controleze Balcanii. Moartea sa prematur a zdrnicit aceste planuri, doliul care
s-a abtut asupra Cretintii (i, mai ales, asupra tuturor celor care gravitau în
jurul personalitii sale) fiind msura pierderii suferite. Epitaful „s-a stins lumina
lumii” red, foarte sintetic impasul politic creat de dispatiia sa neateptat. i nu
era vorba numai de riscul dispariiei familiei Hunedoretilor (prin uciderea fiului
Ladislau i închiderea lui Matia din ordinul regelui), ci de ansa pierdut pentru
o mare confruntare cu invadatorii otomani, care ar fi putut s transforme
55
Pall, Stpânirea, p. 628, n. 59.
56
Ibid., p. 634.
considerabil evoluia istoric a românilor i a celorlalte popoare din Sud-Estul

Europei.
Cruciata minorum: o nou paradigm cruciat
Într-o aprofundat analiz a modului în care are loc construirea imaginii

agiografice a lui Ioan de Capestrano în textul lui Giovanni da Tagliacozzo57,
cercettorul italian Paolo Evangelisti identific o serie de termeni i idei
caracteristice unui „model militar i dominativ” minoritic. Sunt noiuni profund
înrdcinate în literatura odeporic i în tratatele militare scrise de importani
membrii din primele dou secole de istorie a ordinului, printre care: Wilhelm de
Rübrück58, Roger Bacon59, Benedetto di Alignano60, Bernardus Thesaurarius61,
Pierre Dubois62. În special textul lui Fidenzio da Padova63, adevrat tratat militar
i de doctrin politic franciscan, scris în timpul pontificatului lui Nicolae al
IV-lea (1288-1292), conine multe elemente comune cu Victoria mirabilis lui
Tagliacozzo, a cror descifrare furnizeaz o cheie interpretativ a viziunii
franciscane asupra cruciadei i a modului peculiar de reorganizare a societii
cretine. Tocmai pe baza intertextualitii dintre cele dou opere i pe elementele
nodale ale acestora, cercettorul italian reuete s identifice structura complex
care d celor dou opere caracterul de texte cu valen comportamental
normativ.
Nicieri ca în textul lui Tagliacozzo distana dintre Capestrano omul de
aciune i autorul de omilii i tratate nu este mai mare: nici unul dintre
elementele prezente în aciunea sa, codificat i glorificat în textul mai
tânrului confrate, nu se regsete în lucrrile sale canonice sau în cele
omiletice. E remarcabil în ce msur „un text de natur diferit ca genez i
finalitate, împrtete în realitate un lexic i o semantic minorit” [tr. n.], de
genul celei identificate de Evaneglisti în opera lui Fidenzio da Padova64. Dar,
57
Evangelisti, Fidenzio, în spec. p. 231-297.
58
Guillelmus de Rubruc, Itinerarium, ed. P.A. Van der Wyngaert, în Sinica Franciscana
(Firenze), 1 (1929), p. 243.
59
Roger Bacon, Lettera a Clemente IV, Milano, 1964.
60
Benedetto di Alignano (atribuit), De costrctione castri Saphet, în Golubovich, Bibliotheca Bio-
Bibliografica (Quaracchi, 1906), vol. I, p. 236-253.
61
Bernardi Thesaurarii, Liber de acquisitione Terrae Sanctae, Ibid., vol. I, p. 13-14.
62
Pierre Dubois, De recuperatione Terre Sancte, ed. A. Dotti, Firenze, 1977.
63
Fidenzio da Padova, Liber recuperationis Terrae Sanctae, în Golubovich, Bibliotheca Bio-
Bibliografica, vol. I, p. 9-60.
64
Evangelisti, Fidenzio, p. 234.
chiar mai mult, ne aflm în faa unui franciscan care întruchipeaz idealurile
teorizate în opera lui Fidenzio, anume un dux al cruciadei care se druiete în
totalitate obiectivului final, i anume înfrângerea necredincioilor i eliberarea
rilor cretine. Eroul lui Tagliacozzo este „definit tocmai de o serie precis de
termeni care îi specific virtuile, abilitile, meritele, respectul i consideraia de
care se bucur între cei puternici, superioritatea obiectiv pe câmpul de lupt,
sfinenia, eficiena superioar celei a baronilor i a legailor papali însrcinai cu
organizarea i gestiunea în recrutarea pentru cruciad i în confruntarea cu
musulmanii” [tr. n.]65. Exaltarea figurii sale se bazeaz, pe de o parte, pe
conformarea la un model cretin i franciscan, întrucât vir Dei, sfânt al bisericii
chiar i în via, i alter-Franciscus, cci apelativul îi aparine, înainte de toate,
fondatorului ordinului66. Pe de alt parte, construcia figurii sale la nivel literar
va contrapune aceste virtui cu limitele autoritilor crora le-ar fi revenit
obligaia asumrii conducerii cruciadei i, ca atare, delegitimate: regele Ladislau
i baronii regatului, fugii din faa pericolului dei îi asumaser crucea, dar i
reprezentantul pontifului, incapabil s asigure suficiente efective cruciate în
timpul pregtirilor i absent la momentul confruntrii67.
Imaginea lui Capestrano în textul lui Tagliacozzo se bazeaz pe trei
momente cheie: pe câmpul de lupt, în momentele critice, el se demonstreaz
savatorul militar i adevratul strateg (întrucât are acces la revelaia divin, surs
a credinei sale nestrmutate în victorie), dup terminarea conflictului, lui îi
revine meritul de a-l fi aprat pe Iancu de Hunedoara de baronii care, dei nu
participaser la lupt, pretind parte din prad. Mai ales, Capestrano dovedete o
sensibilitate politic remarcabil, când hotrte s lase la vatr armata cruciat,
atunci când insubordinarea ei risc s devin rebeliune deschis fa de cpitanul
regatului. Momentul decisiv devine, îns, cel al renunrii la rolul su de dux
belli, unanim recunoscut i acceptat, i la investirea lui Iancu de Hunedoara cu
puterile sale într-un gen de ceremonie de investitur public. Tocmai acest ultim
65
Definiiile i atributele care îl caracterizeaz în text pe Capestrano sunt: patronus al cruciailor,
imperator, capitaneus, christianorum princeps, pater exercitus cruce signatorum, humilis pater,
dextra Dei excelsus, capitaneus Dei, beatissimus, sollicitus capitaneus, intrepidus, dux, ductor
exercitus Dei, cruciferorum imperator, athleta Dei, pater, pater beatus, alter apostolus, vicarius
Iesu Christi (titlu pontifical!), rector, iudex, pater cruce signatorum, patronus populorum,
conductor sanctus, iustus et pius, alter Moyses, alter Iosue i, într-o viziune soteriologic, chiar ut
unus ex Seraphin (Ibid., p. 234).
66
Cfr. L. Lemmens, De sancto Francisco Christum praedicante coram sultano Aegypti, în Arch.
Franc. Hist., 19 (1926), p. 559-578.
67
“Victoria [...] non fuerat per operam aut industriam alicuius baronis regni Ungariae, sed per
virtutem salum sanctissimi Nominis Iesu Christi [...] et per merita ac labores sudoresque
beatissimi patris nostri fratris Iohannis de Capistrano” (Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 120-
121).
moment, cu dubla sa valen, de auto-umilire, tipic franciscan, i de restaurare a

ordinii fireti a lucrurilor, constituie apogeul construciei literare a lui
Tagliacozzo.
Elementul de apropiere dintre textul lui Tagliacozzo i cel al lui Fidenzio
da Padova este „seria de catergorii pozitive care, în ambele texte, definesc figura
unui dux lider franciscan” [tr. n.]68. La Fidenzio una dintre virtuile
comandantului cruciailor era sollicitudo, iar Capestrano ne este prezentat tocmai
în aceti termeni, de neobosit predicator al cruciadei i promotor al recrutrilor,
iar în timpul btliei, atât de preocupat de îndeplinirea nenumratelor sarcini
militare, încât s renune complet la orice grij trupeasc, de la oboseala
extenuant, la nesomn i nemâncare69. La modul cel mai evident, agiograful
intenioneaz s creeze în mintea cititorului conexiunea cu figura de athleta
Christi, „nullo labore vincendum”, binomul sollicitudo - industria reprezentând
una din trsturile sale fundamentale. Dar nu poate s lipseasc i consonana cu
utilizarea termenului în mediul curial, unde, de secole, îl desemneaz pe
conductorul temporal al cruciadei.
În calitate de capitaneus, legitimându-i puterea doar de la Dumnezeu,
atât profilul trasat de Fidenzio cât i figura lui Capestrano demonstreaz
capaciti militare reale, de la abilitatea în a-i recruta cruciaii, pân la atenta
observare a tacticilor dumanului70 i la capacitatea de a-i gsi aliai dintre ne-
musulmani, incluzând în armata cretin pe toate acele grupuri religioase supuse
pân atunci persecuiei, întrucât bnuii de erezie sau schism. În acest sens se
clarific pe deplin afirmaia lui Capestrano: „Quicunque etiam nobiscum
assistere contra turcos volunt, amici nostri sunt; Rassiani schismatici, Valachi,
Iudaei, haeretici et quicunque infideles in hac tempestate esse volunt, eos
amicitia complectamur. Nunc contra Turcos, contra Turcos pugnandum est”.
Chiar mai mult, aceti cretini solo nomine intr i ei sub incidena normelor
canonice privind protecia datorat cruciailor, devenind intangibili i, în acelai
timp, particip la un parcurs de conversiune: „Sicque pater, haereticae pravitatis
generalis inquisitor, exstirpator et confusor, eos tamen, qui contra Turcos arma
sumebant, nolebat tunc aliqua molestia conturbari; faciebat eos saepisime
68
69
În cheie anecdotic – ilustrativ, Tagliacozzo povestete c, supus la acelai regim ca i
stapânul, calul primit de la Iancu ar fi murit la câteva zile: „assiduo labore fatigatus est paucis
diebus, ut in medio populorum non sine maxima omnium admiratione et compassione decoriatus
extitit”. Pe când, din contr, stpânul su: „Et cum iam ex assiduo labore remissus se debuisset
habere, in dies magis ac magis fortior apparebat”. Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 55.
70
Abund în textul lui Tagliacozzo descrierile armamentului i tacticilor de lupt otomane.
Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 19-20, 27-28, 79, 92.
acclamare Nomen Iesu”71. Finalitatea hagiografului const în demonstrarea

superioritii unui astfel de capitaneus fa de un conductor laic al cruciadei,
cruia îi este imposibil s creeze o convergen între diferitele categorii de
cruciai i s-i conduc la atingerea scopului final. În spiritul activismului care
caracterizeaz spiritul franciscan, contrar unei atitudini pasive, adevratul dux
demonstraz capacitatea de a pune în micare toate cunotinele, capacitile i
mijloacele la dispoziia sa.
Cele dou texte se dezvolt într-un paralelism aproape perfect. Între dux
belli i societas/cruciai se creeaz raporturi guvernate de reguli precise, mai
exact, de virtui cretine. Cruciaii îi sunt datori comandantului cu oboedientia,
dup cum explic Fidenzio: „ceteri Christiani nullatenus possint eum despicere,
sed omnes subiciantur ei bono corde et bona voluntate”72. Toate celelalte virtui
care caracterizeaz tabra cruciat, i anume sobrietas, industria, caritas, devin
secundare ascultrii, în încercarea de a propune un „model etico-politic pentru
întreaga societate sub semnul unificator al acestui habitus al ascultrii” [tr. n.]73.
Pe de alt parte, îi revine comandantului cruciadei s se asigure c oamenii si
umbl pe cile mântuirii, devenind rector et iudex74 i autorizând luarea de
msuri împotriva celor care nu respect codul etico-religios.
Virtuile pe care comandantul le întruchipeaz faciliteaz ascultarea la
care sunt inui cruciaii: spre deosebire de textul lui Fidenzio, Tagliacozzo
inoveaz, prezentând figura lui Capestrano în rugciune în timpul btliei, ca un
alter Moyses, cu mâinile ridicate pentru a-i încuraja pe cruciai75. Dar celelalte
virtui franciscane nu lipsesc din profilul comandantului ideal i al lui
Capestrano: asemenea lui Francisc acesta este caracterizat prin iucunditas-
laetitia, manifestate chiar i atunci când extenuarea trupeasc ar fi trebuit s
ating cote extreme, i prin humilitas-mansuetudo, de care d dovad la
momentul când gloria lumeasc îi ofer laurii victoriei. Toate aceste elemente
stabilesc un raport de confidentia între el, beatus pater et dux, i cruciai, fii i
soldai, în acelai timp76.
71
Ibid., p. 48. În opinia lui Evangelisti (Fidenzio, p. 242), pasajul reia o strategie misionar precis
i de durat, de un neateptat machiavelism, astfel sintetizat de Wilhelm de Rübrück (Itinerarium,
p. 243): „ut esset amicus omnium christianorum et exaltaret crucem et esset inimicum omnium
inimicorum crucis”.
72
Fidenzio, Liber recuperationis, p. 41.
73
74
Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 46-47.
75
Ibid., p. 49.
76
Armata cruciat devine model de societate, reflectat „la toate nivelele,

atât simbolice, i la cel al codurilor normative i sociale, precum i în
demonstrarea pragmatic a succesului atins” [tr. n.]77. Ar fi emblematic, în
acest sens, codificarea la nivelul imaginilor purtate de cruciai în lupt, pe
steaguri i prapuri, a simbolurilor specifice Observanei franciscane, a
monogramei YHS, dar i a icoanelor de sfini, printre care, alturi de sfinii
Francisc, Antoniu i Ludovic, apar i figurile lui Bernardino i chiar i pe cea a
lui Capestrano, sfânt în via. Tocmai aceasta ar fi fost centrul unui miracol
petrecut în timpul btliei, analizat de Florio Banfi în virtutea stratificrii
textuale drept un rspuns la tentativele de damnatio memoriae i de împiedicare
a difuzrii cultului lui Ioan de Capestrano78.
Dar modelul de societate propus poate fi desluit i din alte aspecte care
guverneaz raportul dintre dux i cruciai. «Puterea sa, eminamente simbolic, de
a acorda crucea, i anume salvarea posibil, pentru nobili i popor, produce o
figur dominativ care însumeaz capacitile operative obiective i calitile
instituionale ale sferei „imperiale” i spirituale» [tr. n.]79. Un asemenea
comandant devine, automat, prepus tuturor nivelelor societii, atât laice, cât i
religioase. I se rezerv chiar o form de „autonomie”, reflectat într-o poziie
critic asumat atât împotriva puterii temporale, cât i a celei spirituale, ambele
caracterizate în temeni de dezertare, respectiv, ineficien/incapacitate de a-i
îndeplini menirea de eliberatori ai Cretintii subjugate. În acelai sens, în
Liber de recuperatione, comandantul cruciadei este liber de orice raport de
subordonare fa de Sfântul Scaun, întrucât acesta i-a demonstrat incapacitatea
de a menine controlul i de a organiza recucerirea rii Sfinte80. În cazul lui
Tagliacozzo, Capestrano se plaseaz într-o poziie de concuren cu întreaga
structur de putere a Regatului ungar, de la rege i baroni, reprezentani ai unui
„ordo social inept i parazitar”, dar mai ales cu cea pontifical, reprezentat de
legatul pontifical i înaltul cler. Odat restabilit normalitatea, el va ceda puterea
sa „real i carismatic” lui Iancu de Hunedoara, definit în continuare drept
„gubernator regni”81.
În aceast contrapunere la o guvernare degenerat, nu lipsesc elemente
ce in de o apologia pauperum, îneleas, desigur, în primul rând ca apologie a
77
Ibid., p. 259.
78
F. Banfi, Le fonti per la storia di S. Giovanni da Capestrano, în Studi franc., 53 (1956), p. 299-
344.
79
80
Fidenzio, Liber recuperationis, cap. XII, p. 16; cap. XCII, p. 59. Cfr. Evangelisti, Fidenzio, p.
261.
81
Evangelisti, Fidenzio, p. 261-262.
ordinului franciscan i a idealului su de paupertas voluntaria, specific

interpretrii mendicante. Una dintre abilitile noului model de capitaneus
const în capacitatea de a se demonstra imun la fascinaia lumii pmântene, care
fac ca guvernarea sa s devin automat superioar celei a unui conductor laic.
Superioritatea acestui vir franciscanus – dux primete recunoatere universal,
începând cu atitudinea care i-o rezerv conductorul laic al cruciadei, Iancu de
Hunedoara. Meritele i zelul franciscanului, demonstrate în diferite ocazii, îl
determin pe cpitanul regatului s nu mai ia nici o decizie politic fr a se fi
sftuit în prealabil cu franciscanul, alegerea sa constituind recunoaterea cea mai
înalt a puterii i valorii modelului franciscan: „Iohannes de Huniad tantam iste
devotionem pariter et amorem concepit in ipsum virum Dei Fr. Iohannem, ut
quaecunque essent pro regno tractanda tam in secretis, quam in publicis dietis,
ipse cum aliis baronibus hunc vocabant, admittebant proferebantque, nihil sine
suo consilio agere volentes”82. Cu toate acestea, dei invitat i curtat de
„gubernator” i de ceilali baroni, ca adevrat fiu al lui Francisc, exemplu de
vera obedientia i humilitas, în cetatea asediat el prefer un loc umil, alturi de
ceilali cruciai, dormind pe paie (in stramine).
Ne aflm în faa unei strategii a lui Capestrano, exaltat în modelul
literar al confratelui su, care se bazeaz pe valoarea fizic i de imagine a
activismului franciscan. În cadrul cruciadei, modelul franciscan este dus la
consecine extreme, idealurile franciscane pe care Observana le propune fiind
aplicate cu vigoare în întreaga societate cretin, care, prin adeziunea la
cruciad, a ales s urmeze aceast cale, urmând un model cretin practicabil i
chiar trit. Modelele irenice de conversio infidelium, i ele bine reprezentate în
literatura de cltorie franciscan sunt abandonate în modelul întruchipat de
Capestrano, în favoarea unei atitudini clare, dictate de necesitile confruntrii.
Pe durata btliei unica alternativ a turcilor care refuz conversiunea este
moartea, iar Tagliacozzo insereaz un exemplum referitor la doi prizonieri,
nobilissimi Turci, care, adui în faa lui Capestrano, refuz salvarea prin botez.
În spiritul dreptului canonic al timpului, ei sunt pui la dispoziia braului
secular. „Guvernatorul”, pe dat, „iussit ante eum decapitari, et postea
baptizari”83!
82
Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 8; similar, la p. 26 i p. 39.
83
Dar continu Tagliacozzo (Victoriae mirabilis, p. 36-37): „Nemo tantum dominum de crudelitate
criminetur; sed potius de zelo fidei catholice et de inimicitia contra offendentes christianam
religionem efferendus est. Quod autem eos dixerit baptizandos post mortem, irrisive dixit, ipse
enim ut sciolus opinionis durisimae Turcorum, scilicet eos nunquam convertendos, <baptizetis
eos>, id est, abscissis capitibus submergatis in Danubio. Haec dixeri, optime pater, ad
excusationem magnifici domini Iohannis”.
Episodul deschide o necesar parantez asupra modului în care modelul

franciscan propus în textul lui Tagliacozzo rezolv contradicia dintre etica
cretin i effusio sanguinis: „Notandum, quod numquam auditum est patrem
dixisse: <Ocidite, percutite, vulnerate, interimite> sed <Resistite Turcis,
propulsate a vobis iniurias Christi, quem Turci suppeditare contendunt>”.
Lupta pentru credin, soldat cu inevitabila omucidere a adversarului, poate fi
predicat i propus, i, aadar, practicat, întrucât justificat de dreptul la
rezisten i aprare i, în cheie metaforic, de aprarea onoarei Mântuitorului i
a numelui su, dup cum rezult din expresii de tipul: propulsate a vobis iniurias
Christi sau defendite viriliter Nomen Iesu Christi. Cci, ne explic hagiograful:
„Nam ipse pius pater amabat Turcorum conversionem et humiliationem, sed non
mortem”84. În aceast optic, vrsarea de sânge devine „instrument de aciune a
armatei învingtoare a lui Capestrano” [tr. n.], iar cruciaii franciscani
(pauperes-milites) sunt primii sub protecia divin în timp ce înfptuiesc acest
atrox bellum i Turcorum maximam stragem, datorit interveniei lui
Capestrano, aflat în rugciune, adevrat digitus Dei85. Atitudinea sa ilustreaz
perfect modelul comportamental al clericului, ale crui singure arme „contra
inimicos Crucis sint orationes, sacrificia et opera misericordiae ac
sacramentorum administratio”. Confraii laici sunt liberi s fac cum îi va
îndemna cugetul86, dei biograful amintete anecdotic de unii clugri, din alte
ordine, care, înarmai pân în dini, nu ezit s se arunce în lupt87.
Aadar, atât Capestrano-Tagliacozzo, cât i Fidenzio nu pot fi
„considerai nici pe departe exponenii unui curent critic fa de cruciad i
martorii unei decadene a idealurilor ei” [tr. n.]. Din contr, acum, mai mult ca
niciodat, ei utilizeaz toate mijloacele la dispoziie, de la instrumentele juridice
ale cruciadei, la predicaie i la o judicioas utilizare a resurselor, într-un amplu
„proiect de hegemonie politic” [tr. n.], în sensul amplu al termenului, în care
ordinul are diferite grade de implicare88. Rmân, astfel, fr nici un fundament
real consideraiile unor autori care susin c pacifismul franciscan ar fi elaborat o
anumit form de critic a doctrinei cruciadei în Evul Mediu89. Ba chiar mai
84
Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 97-98. Cfr. Evangelisti, Fidenzio, p. 284-285.
85
Ibid., p. 285-286.
86
Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 24.
87
„Vidissem quedam Priorem ordinis fratrum Eremitarum, cum septem fratribus sui conventus
[...] loricati sub habitu, accinti gladiis, galeis protecti, cum scuto ad humeros currebant ad
martyrium”. Tagliacozzo, Victoriae mirabilis, p. 50.
88
89
Mai recent, P. Guichard, L’Islam e l’Europa, în Storia dell’Europa, vol. III, ed. G. Ortalli,
Torino, 1994, p. 334-340.
mult, cruciada primete o nou definire, o decantare prin filtrul spiritualitii

franciscane observante, în autonomie chiar i fa de forul roman, delegitimat de
propriile eecuri, acionând în virtutea unei legturi directe dintre conductorul
cruciat observant, inspirat de Dumnezeu i, ca atare, unanim recunoscut de toi
adevraii cretini, viri bonae voluntatis.
Examenul comparativ asupra textului lui Tagliacozzo demonstreaz, fr
umbr de îndoial, caracterul extrem de construit al acestuia. Florio Banfi, în
încercarea de a demonstra stratigrafia textuale pe baza celor trei versiuni ale
mrturiei lui Tagliacozzo90, ilustra succesivele transformri intervenite în
narratio i alunecarea treptat a textului spre o dimensiune miraculoas,
specific tradiiei hagiografice. Reconstrucia sa tindea spre delegitimarea
autenticitii istorice a acestei surse, în contradicie cu utilizarea pe care, de
facto, toate reconstruciile istorice ale evenimentelor de la Belgrad au operat-o,
întrucât opera lui Tagliacozzo rmâne, în continuare, mrturia cea mai complet
i precis în detalii. Prin deconstrucia operat de Evangelisti, opera devine pe
deplin interpretabil ca mrturie direct i preioas cu privire la evenimente.
Mai important rmâne, îns, cheia de lectur pe care comparaia cu textul lui
Fidenzio da Padova ne-o ofer, întrucât d acces la desluirea modului în care
Ioan de Capestrano i confraii si observani au interpretat cruciada, form
extrem a angajrii lor în restaurarea societii cretine.
Se poate ridica problema msurii în care textul lui Tagliacozzo reflect o

poziie real asumat de Ioan de Capestrano. În 1454, pe când se afla înc la
Frankfurt, în timpul celei de-a doua Türkenreichstage, într-o scrisoare expediat
protectorului ordinului, cardinalul Domenico Capranica, arhiepiscop de Fermo,
Ioan de Capestrano amenina c, dac observanilor nu li se va permite s-i
continue existena în cadrele normative stabilite de bula lui Eugeniu al IV-lea, el
va porni la cruciad în Ungaria, invitându-i la martiriu pe toi cei 20.000 de
membri ai familiei observante91! În mijlocul nesfâritelor discuii i promisiuni
neonorate pentru organizarea unei armate cruciate profesioniste pe msura
efectivelor i forei militare pe care diferitele proiecte umaniste le stabileau,
vicarul observanei cismontane se oferea, într-o cheie ironic, s pun la
dispoziie „armata de frai” pe care Bernardino da Siena i-o lsase în grij. Doar
doi ani mai târziu, nota ironic se spulberase, în faa victoriei miraculoase
obinute per pauperes et inermes, pe care franciscanii o anunau cu glas tare prin
90
Banfi, Le fonti, passim.
91
Capestrano. Arhiva Conventului. Cod. XXXIII, 244r-245r (320r-321r). Cfr. Hofer, Giovanni da
Capestrano, p. 607.
pieele Europei cretine, iar papa Calixt al III-lea o recunotea dedicându-i una
dintre cele mai importante srbtori de peste an. În mod inevitabil, victoria
minoriilor punea în criz întregul sistem al cruciadei post-florentine, bazat pe o
elaborat mainrie economic i recursul la oastea profesionist. Ba chiar mai
mult, pretenia formulrii unei noi viziuni despre cruciad, cu participare
universal i cu o utilizare diferit a resurselor materiale, putea fi interpretat ca
o sfidare la ideologia pontifical i o critic la adresa sistemului cruciadei post-
florentine, în permanent echilibru precar fa de preteniile de autonomie ale
marilor state medievale europene. Astfel de motive stau în spatele atitudinii
ambigue a umanitilor italieni fa de Observana franciscan, ale cror modele
nu mai puteau fi împrtite întrucât în contradicie cu propria viziune eclezial.
Atitudinea lui Enea Silvio Piccolomini fa de Capestrano este simptomatic.
Dei apropiai, în De Europa, doar doi ani mai târziu, Pius al II-lea nu ezita s
clasifice comportamentul su de la Belgrad drept dictat de dorina sa de glorie
pmântean. Judecata aspr, adresat din postura de maximus iudex al
Cretintii, venea într-un moment când confraii franciscani încheiaser o
prim faz a colectrii dovezilor necesare pentru începerea campaniei de
canonizare a lui Capestrano.
Pe 17 mai 1457, papa Calixt al III-lea îl însrcinase pe Iacob de Marchia,
„succesor al sfintelor merite i glorioase eforturi ale lui Ioan de Capestrano” [tr.
n.] s plece în Ungaria pentru a continua efortul cruciat i lupta anti-eretical
început de confratele su92. Cu aceast ocazie, fratele Iacob, ajutat de mai
tânrul franciscan Alexander de Ragusio, demara primele eforturi pentru
începerea canonizrii lui Ioan de Capestrano. Cardinalul legat Carvajal,
autoritate incontrastat în momentul de maxim tensiune politic din regat, se
opunea, îns, înregistrrii sistematice a miracolelor. Atitudinea manifestat de
Capestrano în rapoartele sale ctre pap i, mai ales, modul în care franciscanii
observani prezentau rolul su în cadrul btliei constituie, fr îndoial, motivul
opoziiei cardinalului. Lucas Wadding afirm c trei ar fi fost rezervele
cardinalului împotriva începerii procesului de sanctificare93: imprudena în
începerea atacului care condusese la victorie (temeraritas), uzurparea egoist a
tuturor meritelor victoriei (cupiditas famae, vanitas) i modul intolerant în care
îi trata adversarii în cursul predicaiei (iracundia).
92
Hurmuzaki - Densuianu, Doc. priv. la istoria românilor, II, 2, (Bucureti, 1891), doc. LXXIV,
p. 86; Cfr. Somigli, Vita di San Giacomo della Marca, 399-403; O. Bonmann, Fonti poco note
della vita di S. Giacomo, în Picenum Seraphicum, 7 (1970), p. 99 – 110; Castelli, Studi su S.
Giacomo, I, 265-99; Matani, De duplici; Lasi, De vita et operibus, p. 122-144.
93
Wadding, Annales, XIII, p. 5. Hofer, Johannes Kapistran, II, p. 437.
Anul 1457 fusese, pe de alt parte, profitabil pentru campania lui de

canonizare în Italia, confraii publicând primele vitae ale sale, cea a lui Girolamo
da Udine i o prim versiune a textului lui Tagliacozzo. Moartea lui Calixt al III-
lea, pe 6 august 1458, bloca procesul, la urcarea pe tronul pontifical a lui Pius al
II-lea, observanii fiind obligai s reia întreaga procedur94. Îi va reveni tocmai
lui Giovanni da Tagliacozzo sarcina de a relua procedura de strângere a
mrturiilor despre miracolele maestrului, din ce în ce mai numeroase în jurul
sanctuarului de la Ilok95. În urma celor opt luni de fructuoas activitate, tânrul
confrate se întorcea nu doar cu o impozant colecie de miracole, înregistrate cu
grij96 ci i cu importante scrisori de susinere a demersului din partea noului
rege Matia Corvinul97, a voievodului Transilvaniei Nicolae de Ilok98 i a
vicarului provincial franciscan Stefan Varsányi99 ctre principii italieni i,
respectiv, vicarul general al Observanei. Cereri similare de promovare a
cultului, adresate papei i colegiului cardinalilor, soseau la Roma în cursul
anului 1460 din Germania, Polonia i Moravia.
Johannes Hofer remarca faptul c, în ciuda acestor importante mrturii,
sub Pius al II-lea nu a avut loc o deschidere formal a procesului de canonizare,
fr a exista motive clare asupra acestei atitudini. Afirm, îns, cu mult
pruden, c „poate s-a acordat prea mult greutate opiniilor lui Carvajal, care,
începând cu anul 1461, se reîntorsese la Roma” [tr. n.]100. Stanko Andri
consider c opoziia lui Carvajal ar fi avut un impact mai limitat „dac nu ar fi
corespuns, într-o anumit msur, opiniilor lui Piccolomini i anturajului su”
[tr. n.]101. Opinia acestuia despre Capestrano exprimat în Europa, era reluat i
dezvoltat, în acelai an, în Historia Bohemica102. Cu toate acestea, dincolo de
artificiile literare ale lui Pius al II-lea, la momentul respectiv erau îndeplinite
toate condiiile preliminare pentru începerea procesului. Cu doar câiva ani
înainte primul pontif umanist al secolului, Nicolae al V-lea, proclamase cultul lui
Bernardino, iar singurele tensiuni fuseser provocate de gelozia dominicanilor i
94
Wadding, Annales, XIII, 6; Hofer, Johannes Kapistran, II, 437.
95
Cfr. Andri, The Miracles, p. 90-95; Hofer, Johannes Kapistran, II, p. 438.
96
Analizat de Andri (The Miracles, p. 94-108).
97
Ad Italicos principes, 22 martie 1460, în Wadding, Annales, XIII, 181-183.
98
Italiae principibus, 30 martie 1460, în Wadding, Annales, XIII, 183-185.
99
Ozora, 5 aprilie 1460, Andri, The Miracles, p. 92 i n. 28-34.
100
Hofer, Johannes Kapistran, II, 440.
101
Andri, The Miracles, p. 87.
102
“Spreverat Capistranus saeculi pompas, fugebat delicias, calcaverat avaritiam, libidinem
subegerat, contemnere gloriam non potuit. Qui summo Pontifici bellum atque exitum belli
describens, nulla Huniadis, nulla Cardinalis facta mentione, totum suum esse dixit, quod gestum
erat, quamvis Deum in primis victoriae confesus fuerit auctorem. Nemo est tam sanctus qui
dulcedine gloriae non capiatur!” (Wadding, Annales, XII, 426).
a franciscanilor conventuali. Ce se schimbase în atitudinea umanitilor din curie

fa de observana franciscan?
Clarificatoare pentru atitudinea lui Pius al II-lea fa de aceasta ni se
pare modul su de rezolvare a controversei dintre dominicani i franciscanii
observani desfurat în curie în cursul anului 1462 pe tema doctrinei de
sanguine Christi103. Iacob de Marchia fusese acuzat de ctre inchizitorul
dominican din Brescia c ar fi susinut o poziie eretic într-una dintre predicile
inute în ora, afirmând c sângelui Mântuitorului cules de mâini pioase înaintea
învierii nu i s-ar fi datorat un cult (latria), ci doar veneraie. Poziia fusese
susinut cu argumente similare de teologi franciscani în secolul precedent104 i
reluat în activitatea omiletic de Bernardino da Siena i Giovanni da
Capestrano105. Modul de rezolvare de ctre pap a disputei, care risca s
provoace tensiuni între cele dou ordine majore ale cretintii apusene, este
singular pentru înelegerea atitudinilor lui Pius al II-lea. Dei înclinând înspre
poziia dominicanilor, el punea punct dezbaterii, interzicându-le prilor s mai
reia subiectul. Cu toate acestea, judecând cu asprime poziia lui Iacob de
Marchia, declara c predicatorul s-ar fi lansat în afirmaii periculoase doar ex
vanitate et amore gloriae. Aceeai dorin de a aprea i de a fi în centrul
ateniei, de care îl acuza i pe Ioan de Capestrano, l-ar fi împins i pe confratele
su s comit un hybris, de natur s umbreasc o întreag via, altfel
impecabil, trit sub semnul sfineniei.
Umilirea observanei franciscane, într-o dezbatere public i de rsunet
în mediile ecleziastice, avea drept scop readucerea la ordine a capilor micrii
pentru pretenia de a-i fi asumat nite prerogative papale în modul de gestiune
al cruciadei de la Belgrad i, mai cu seam, în propagarea imaginii ei. Cu toat
orchestraia papal, demn de un fin politician al epocii Renaterii precum era
Pius al II-lea, raportul privilegiat cu franciscanii în aplicarea unirii florentine i
în organizarea cruciadei rmânea neschimbat. Îns controlul curiei umaniste
asupra minoriilor devenea mai strâns: în 1463, Besarion Nicenul devenea noul
cardinal protector al Ordinului, stabilindu-se în noua bazilic de la Sanctissimi
103
D. Lasi, Iacobus de Marchia, De sanguine Christi, Falconara, 1976; Cfr. M.D. Chenu, Sang
du Christ, în Dictionnarie de thèologie catholique, Paris, 1903-50.
104
Clement al VI-lea emana un breve în acest sens, pe 20 iulie 1352, prin care declara eretic
poziia franciscanilor din Barcelona judecat de inchizitorul dominican în cursul anului precedent :
Bullarium ord. praed., tom. II, Roma, 1730, p. 235 ; Cfr. Wadding, VIII, doc. 13.
105
Tractatus de pretioso sanguine Christi (1451), publicat în periodicul franciscan Il sangue
pretioso della nostra redenzione (Roma), 55 (1969), p. 155-188.
Apostoli cu familiarii si, printre care i Francesco della Rovere, viitorul Sixt al
IV-lea, simbol al unei sinteze dintre o viziune umanist i una franciscan106.
Victoria mirabilis: memorie i propagand în literatura secolelor XV – XVI
Într-o Europ cretin din ce în ce mai contient la nivel politic de

imposibilitatea de a repurta o victorie zdrobitoare asupra otomanilor107, btlia
câtigat la Belgrad s-a impus în imaginarul colectiv drept contradicia cea mai
elocvent la aceast constatare raional. Întrucât dovada cea mai palpabil i
elocvent a faptului c, în numite circumstane, puterea balaurului otoman putea
fi îngenunchiat, memoria ei a continuat s fie meninut vie i amplificat. În
special predicatorii au dat un spaiu larg ideii de mirabilis victoria, exaltându-i
importana i rolul. Dar nu lipsesc nici mrturiile cu un caracter literar mai
pregnant.
O mrturie aparte despre cruciata minorum, aa cum aceasta se
impusese în memoria colectiv prin predicaia capilar a franciscanilor
observani în întreaga Europ Apusean, este poemul metric Capystranus,
publicat de englezul Wynkyn de Worde, în trei ediii aprute începând cu anul
1515108. Dei considerat iniial o mrturie fidel asupra evenimentelor de la
Belgrad, redactat aproape aizeci de ani mai târziu109, textul a fcut mai recent
obiectul unor noi studii istorico-filologice. Stephen Shepherd, bazându-se pe o
serie de elemente de critic textual, a stabilit c o versiune iniial a poemului
ar fi circulat cu mult înaintea primei sale tipriri110, iar cercettoarea Bonnie
106
Pentru colaborarea instaurat de Besarion cu Iacob de Marchia în organizarea cruciadei din
Morea din 1460, a se vedea scrisoara sa din 19-20 mai 1459 adresat acestuia, în Lampros,
Palaiologeia kai Peleponnesiaka, p. 251 i urm.
107
Rapoartele episcopului de Torcelli, Stefano Taleazzi, prezentate în cadrul sesiunii a 10-a a
Conciliului Lateran V, sunt ilustrative pentru gradul de înelegere a eecului cruciadei la nivelul
papei i curiei. Conform calculelor episcopului, efectivele militare i sumele necesare unei
expediii decisive împotriva turcilor sunt imposibil de adunat. Cu toate acestea, conciliul hotrte
continuarea politicii cruciate, chiar i dac redus la un rzboi defensiv. Cfr. Pastor, Storia, vol.
III, (1959), p. 535.
108
Capystranus, London (Wynkyn de Worde), ed. 1515, 1527, 1530. Cfr. István Petrovics and
Endre György Szönyi, ‘Capystranus’, a late medieval English Romance on the 1456 Siege of
Belgrade, în The New Hungarian Quarterly, 27 (1986), p. 141
109
Eva Rona, Hungary in a medieval Poem, Capystranus, a metrical Romance, în Studies in
Language and Literature in Honour of Margaret Schlauch, ed. Mieczyslaw Brahmer, Stanislaw
Helsztynski, Julian Krzyzanowski, New York, 1971, p. 345 i 350-351.
110
Medieval English Romances, ed. Stephen H.A. Shepherd, New York, 1995, p. 391.
Millar-Heggie a pus în lumin toate acele inexactiti istorice inerente tradiiei

apologetice cruia poemul îi aparine111.
R. Schwoebel stabilea legtura dintre aceast oper i seria de
lamentationes în versuri i proz dedicate cuceririi Constantinopolului112, filon
literar deosebit de înfloritor în întreaga Europ dup ocul care a zguduit
contiinele cretinilor în 1453113. O prim parte a poemului este dedicat tocmai
cuceririi de ctre otomani a capitalei bizantine, reluând toate acele loca bine
sedimentate în memoria colectiv: într-un crescendo, sunt prezentate grozviile
care au urmat cuceririi, toate datorate sultanului otoman, intenionat s nu lase
nici un locuitor în via, neyther man, chylde, ne wyfe (v. 65). All the stretes of
Constantyne / Ranne blode reder than wyne / That mervayle was to se (v. 70-
73), afirm autorul, nelipsind nici unul dintre elementele specifice genului: jaful
oraului, sclavia i brutalitile la care sunt supui locuitorii, vrsarea de sânge
nevinovat, devastarea bisericilor cretine, profanarea icoanelor i a obiectelor de
cult. În faa acestor hoarde infernale (houndes of helle), cretinii s-ar fi îndoit în
puterea lor, czând în lupt, cci Our Crysten men were then to fewe, / For the
Turkes came ever newe (v. 134-135).
Figura lui Capestrano domin cea de-a doua parte a poemului, cci prin
credina sa ferm, demonstrat la Belgrad, cretinii reuesc s restabileasc
echilibrul balanei. Spre deosebite de un alt poem contemporan dedicat
confratelui su Iacob de Marchia114, caracterizat de o amnunit prezentare
biografic, figura sa este schiat în termeni foarte concii: a holy man (v. 299),
mesager al lui Dumnezeu, „cavaler al lui Hristos” (Goddes knyght, v. 230), un
predicator care a strbtut Germania insuflând în numeroi cretini dorina de a-l
urma: preoi, cavaleri cretini i, printre ei, un turc convertit i un englez.
Dincolo de acest spirit cavaleresc franciscan, autorul nu este interesat s-i
elogieze pe cavalerii implicai în aprarea glorioas a cetii, în frunte cu Iancu
de Hunedoara, i el amintit în poem. Scopul su este s atrag atenia asupra
pericolului otoman i a necesitii începerii unei noi cruciade115, o tem înc
111
B. Millar-Heggie, Sanctity, Savagery and Saracens in Capystranus: Fifteenth Century
Christian-Ottoman Relations, în Al Masaq: Islam and the Medieval Mediterranean, 14, 2 (2002),
p. 113-121.
112
Cfr. Schwoebel, The Shadow, p. 20–22.
113
Un inventar al acestor texte îl datorm lui Agostino Pertusi în La caduta, vol. II, p. 293-422
(texte), 471-496 (comentariu), 497-514 (apendice).
114
Antonio S. de Jacobiti, Poema inedito in ottava rima su s. Giacomo della Marca (1393/1476),
ed. G. Mascia, Napoli, 1970.
115
Millar-Heggie, Sanctity, p. 114.
predilect a operelor literare de la sfâritul secolului al XV-lea i la începutul

urmtorului116, fr îndoial deosebit de actual în anul cruciat 1514.
Ipoteza de datare propus de St. Shepherd, care vedea în text elementele
unei sedimentri a informaiei specifice mai multor etape de redactare, este
întregit, în opinia noastr, de o serie de argumente care conduc spre aceeai
concluzie. În poem, localitile apar denumite cu numele germane, marc a
filierei pe care s-a fcut transferul informaiei, dei identificarea modelului
literar rmâne imposibil. Astfel, autorul utilizeaz denumirea de
Grecuswyssynburgh pentru Belgrad, respectiv de Gottauntasulene (probabil
referindu-se la studium-ul teologic din Viena), pentru denumirea centrului
universitar unde Capestrano i-ar fi recrutat cruciaii.
E remarcabil consonana tematic dintre textul poemului i literatura
franciscan dedicat celor dou ample capitole tematice, care alctuiesc opera.
Agostino Pertusi a demonstrat existena unor canale de transmitere a informaiei
paralele cu cele oficiale, politice, cel mai adesea ignorate de literatura de
specialitate. Franciscanii din Creta, cei din Balcani i din Ungaria au fost primii
informai de vestea trist a cuceririi Constantinopolului, pe care, cu o
remarcabil rapiditate, au retransmis-o în Occident117. Mai mult, reeaua de
predicatori franciscani a funcionat ca o adevrat cas de rezonan,
amplificând vestea, avertizând statele cretine asupra pericolului i invitându-i
pe credincioi la cruciad, personal sau prin propria contribuie bneasc.
Imediat dup fatidicul an al cuceririi Constantinopolului, aceast tem ptrunde
pe canalele comunicrii de mas, în omiletica franciscan. Deja în toamna anului
1453, un predicator celebru al secolului al XV-lea, fra Roberto Caracciolo da
Lecce, includea tema în ciclul su omiletic roman118. În acelai spirit al
amplificrii vetii i al mobilizrii la cruciad a principilor sunt de interpretat i
116
Peter F. Sugar, Péter Hanák and Tibor Frank, A History of Hungary, London, 1990, p. 69; R.
Nisbet Bain, The Siege of Belgrade by Muhammad II, July 1–23, 1456, în English Historical
Review, 7 (1892), p. 236–237.
117
Lista mrturiilor în acest sens este lung. Cu titlu mai mult exemplificator, citm : fra Girolamo
da Firenze, Scrisoare ctre Cardinalul protector al ordinului, Domenico Capranica (5 iulie 1453) în
Pertusi, La caduta, II, p. 30-39; litterae cuiusdam fratris Petri de Alliaco, catholici capellani
mercatorum in civitate Adrianopoli [...] scriptae ad fratrem B. Tholomensem de Jano virum
Ordinis Minorum in partibus Constantinopolitanis (iulie 1453), în ediia postum A. Pertusi, Testi
inediti e poco noti sulla caduta di Constantinopoli, îngr. de A. Carile, Milano 1983; Observanii
din Bologna, Relazione sulla presa di Costantinopoli (noiembrie 1453), ed. A. Sorbelli, Corpus
Chronicorum Bononiensium, în Rerum Italicarum Scriptores, tom. XVIII, fasc. 1, 4, Bologna,
1927, p. 186-190.
118
Fra Roberto Caracciolo da Lecce, Prediche di frate Roberto vulgare novamente hystoriate et
concepte secundo li Evangelii che se contengono in le ditte prediche, in Venecia (per Christofolo
di Pensa), 1502, f. 103v, 104r.
scrisorile lui Ioan de Capestrano ctre Filip cel Bun al Burgundiei (24, respectiv
26 octombrie 1454)119 i ctre Calixt al III-lea (1 mai 1455)120.
În anii imediat urmtori, modelul se va dovedi de succes i, mai ales, va
cunoate o sistematizare tematic. Cel mai important text normativ pentru
organizarea coerent a reelei de predicatori ai cruciadei este aa-zisa Instructio
pro predicatoribus per eum deputatis ad predicandum crucem, pe care
cardinalul Besarion, în calitate de legat apostolic pentru predicarea cruciadei în
teritoriile supuse autoritii Republicii Veneiei, o adresa la 24 august 1463121
unei serii de predicatori (în special franciscani i dominicani). Cardinalul insista
pentru ca aceti influeni predicatori s le prezinte credincioilor motivele pentru
care cruciada era, mai mult ca oricând, necesar. Conform instruciunilor sale,
acetia trebuiau s-i structureze propriile omilii cruciate tocmai în jurul a trei
puncte eseniale: cruciada este necesar „ad vindicandum tot ineffabiles
contumelias per tot nephandas iniurias per Turchos illatas Christo Deo, sanctis
suis, sanctorum reliquiis, templis et imaginibus sacris ac fratribus christianis”,
în al doilea rând, „ad subveniendum innumerabili populo christiano per Turchos
gravissime oppresso et in turpissima servitute redacto” i, în cele din urm,
pentru a evita pericolul grav ce amenina Italia i, mai cu seam, teritoriile
republicii lagunare. Tema cuceririi Constantinopolului i datoria de a veni în
sprijinul cretinilor czui sub tirania otoman urmau s ocupe, astfel, o bun
parte din economia omiliei. Mai semnificativ, chiar, cardinalul punea în balan,
ca o contrapondere pentru ofensa adus cretintii, aprarea glorioas a
Belgradului122, conformând, astfel, un model care circula deja, în special în
mediile franciscane, interesate de glorificarea memoriei cruciadei minorite.
Adeziunea cardinalului la modelele minorite în materie de predicaie a
cruciadei rezult în modul cel mai evident, mai cu seam dup ocuparea de ctre
acesta a însrcinrii de cardinal protector al ordinului (10 septembrie 1458).
Câiva ani înaintea instruciunilor ctre predicatorii din teritoriile veneiene,
cardinalul Besarion i Pius al II-lea întreineau un intens schimb epistolar (datat
19-20 mai 1459) cu Iacob de Marchia123, predicator al cruciadei în Marca
119
Epistulae duae ad illustrem principem dominum Philippum ducem Burgundiae, în Wadding,
XII, p. 205-6; 206-7.
120
Epistula ad beatissimum patrem Calixtum III (Judenburg, 1 mai 1455), ed. Wadding, XII, p.
247-8.
121
Cfr. Supra, p. 176, n. 294.
122
Predicatorilor li se cerea s aminteasc explicit faptul c „Turchorum prodest allegari clades,
quam cum parvo numero hominum [...] ceperunt Turchi in Belgrado cum paucis cruce signatis“,
Mohler, Bessarions Instruktion, p. 345.
123
Publicate în: Lampros, Palaiologeia kai Peleponnesiaka, p. 251 i urm.
Anconitana. În acest context, celui mai longeviv fondator al Observanei

franciscane, i se solicita s adune i s trimit la Ancona, în cel mai scurt timp,
trei sute de oameni înarmai, împreun cu fondurile necesare întreinerii lor în
arme vreme de un an de zile, care urmau s-i fie trimii în ajutor despotului
Moreei, Toma Paleologul. Acesta se ridicase la începutul anului împotriva Porii,
recucerind cea mai mare parte a fortificaiilor, fapt ce îi ddea mari sperane
protectorului su în curia roman cu privire la rezistena populaiei greceti la
ocupaia otoman. Franciscanului i se acorda, astfel, din partea papei i a
cardinalului legat, prin coresponden direct, o însrcinare special, câteva luni
înaintea deciziei oficiale de începere a cruciadei, luat la Mantova în cursul lunii
septembrie. Corespondena demonstreaz o relaie privilegiat, bazat pe
încredere i familiaritate: „et ad tuam personam, fide et integritate ac rerum
experientia praestantem direximus oculos nostrae mentis, discretioni tuae in
virtute sanctae obedientiae injungentes”, afirm papa Piccolomini, iar cardinalul
Besarion i se adreseaz cu formula „tamquam amico nostro”124. Atenia pe care
principalii coordonatori ai cruciadei, pontiful i cardinalul Besarion, o acord
problemei, demonstreaz creditul de care Iacob de Marchia se bucura din partea
papei, datorat, fr îndoial, excepionalelor sale capaciti de predicator al
cruciadei, dar i delicatelor i numeroaselor aciuni în care se implicase cu
succes din însrcinarea pontifilor precedeni, de la Martin al V-lea la Calixt al
III-lea. Nimic nu lsa s se întrevad tensiunea ce avea s urmeze în controversa
de sanguine Christi.
Operaiunile cruciate desfurate în Morea în vara anului 1459, singurele
aciuni întreprinse în contextul cruciadei proclamate la congresul de la Mantova,
constituie o iniiativ limitat în timp i spaiu, dar i ocazia armonizrii
poziiilor divergente, ce se vor reflecta i la nivelul omileticii ulterioare. Nu este
lipsit de relevan faptul c tocmai venerabilului Iacob de Marchia îi adreseaz,
în primvar aceluiai an, fratele Giovanni da Tagliacozzo relatarea sa despre
acea mirabilis victoria obinut câiva ani înainte la Belgrad125. Mai degrab
decât o influen a cardinalului Besarion asupra atitudinilor fa de cretintatea
de rit rsritean reflectate în opera lui Iacob de Marchia, pe care am schiat-o
deja, strânsa colaborare dintre cei doi reprezentani ai structurilor ecleziale
promotoare a cruciadei ne permite s desluim un raport bivalent, un continuu
schimb de idei, capabil s integreze, într-o unic viziune, exigenele cretintii
124
Ibidem, p. 251, 254.
125
5 martie 1459; Wadding, Annales, XII, p. 750-796.
rsritene czute în puterea turcilor, cu viziunea nou asupra cruciadei pe care,

începând cu victoria de la Belgrad, minoriii s-au strduit s o impun.
Poemul metric englez Capystranus resimte, la modul cel mai elocvent,
sinteza dintre cele dou viziuni, reluând teme i scheme narative bine
sedimentate la nivelul omileticii minorite vreme de mai bine de jumtate de
secol, reluate, sistematic, în anii de predicare a cruciadei. Pe de o parte, virtuile
specifice minoritismului (nu doar humilitas, ci i oboedientia) capt o
recunoatere universal, pe de alt parte, sacrificiul ultimului basileus
constantinopolitan i odioasa servitute a cretintii rsritene devin obiectivul
prim al cruciadei predicate în întreaga Europ. Din ambele circumstane,
pontiful roman reuete s-i întreasc poziia, în special împotriva acelor
tendine centrifuge fa de politica de întrire a teocraiei pontificale, pe care
Pius al II-lea reuete, cu greu, s le combat.
O serie de elemente cheie prezente în poem conduc spre aceast
concluzie. Textul insist asupra ideii de fond prezente în mirabilis victoria lui
Tagliacozzo, prezentând puterea de spirit ca mai presus de orice superioritate
numeric sau material a unui adversar contrar ordinii divine126. Reia ideea c
Mehmet al II-lea (Machamyte), ar fi “fiu al morii i vlstar al satanei” prezent
deja în corespondena lui Nicolae al V-lea127. Relaia dintre acesta i profet
(Mahounde) e prezentat în termeni feudali. În aceeai termeni este definit i
cea dintre Capestrano i Seniorul su spiritual128, franciscanului revenindu-i rolul
de mediator dintre Dumnezeul armatelor i cruciai. Pe aceeai opoziie se
construiete i descrierea armatelor aflate în conflict: pe de-o parte,
necredincioii, dominai de pasiuni slbatice i impietate, pe de alt parte,
cruciaii, dar i constantinopolitanii, pioi martiri ai credinei, ateni în
respectarea dimensiunii sacre. Reluând o idee prezent i în alte mrturii
populare despre cucerirea Constantinopolului, ultimul Paleolog, pios aprtor al
credinei, este capturat odat cu cetatea sa, supus la chinuri i ucis ca un martir,
întrucât refuz conversiunea la Islam129. Exemplul su nu este suficient îns
pentru a salva cetatea cretin, cci credina aprtorilor si în victorie este
126
Malcom Hebron, The Medieval Siege: Theme and Image in Middle English Romance, Oxford,
1997, p. 90. Cfr. Millar-Heggy, Sanctity, p. 118: „the strength of the spirit overwhelming the
machinations and material advantages of the heathen”.
127
31 septembrie 1453: Cfr. Schwoebel, The Shadow, p. 31.
128
Cfr. Millar-Heggie, Sanctity, p. 119.
129
Capystranus, v. 184–195: “[…] bete hym with scourges kene, / And, after, bore out his eyen /
With wymbles hote and reed; / They plucked his here, by and by; / And bothe his eeres on hy /
They cut of his heed; /With pynsors his tethe they brake, / Bad hym anone his God forsake, / Or
sholde never ete breed. / They sawe in no wyse that it wolde be; / Anone they made a sawe of tre /
And sawed hym to deed”.
zdruncinat la vederea numrului impresionant de rzboinici i a superioritii

tehnice de care dispune adversarul.
Tocmai în credina neclintit în victorie const diferena dintre ei i
cruciaii de la Belgrad. Figura lui Iancu de Hunedoara este ridicat la rang de
model normativ pentru toi acei milites Christi care particip la cruciad, fapt ce
se reflect în numele pe care autorul anonim i-l atribuie: Oboedianus, insistând,
astfel, asupra principalei virtui necesare pentru mântuirea omului de arme.
Tocmai în obedientia const diferena dintre înfrângere i victorie, iar, tradus în
plan eclezial, dintre modelul eclezial rsritean, bazat pe subordonarea bisericii
în raport cu puterea imperial i teocraia occidental, capabil, în virtutea
raportului privilegiat dintre Mântuitor i vicarul su, s cheme în ajutorul su
intervenia divin, acel digitus Dei, capabil s acorde victoria i s reînnoiasc
forele cretinilor130. În aceast privin, autorul anonim englez clarific
raporturile dintre cei doi duces belli, in spiritualibus respectiv, in temporalibus,
acolo unde textul lui Tagliacozzo este ambiguu. Modelul cruciatului ideal, dintr-
o perspectiv franciscan, este cel pe care Iancu de Hunedoara îl întruchipeaz,
al omului de arme dispus la un dulce et decorum sacrificiu de sine, dar, în acelai
timp, capabil s dea ascultare mesajului divin salvator.
Caracterul critic al viziunii franciscane fa de disfuncionalitile
Cretintii în ceea ce privete îndatoririle militare ale capetelor încoronate i a
unei clase de bellatores, devenii inutili i, în mod intrinsec, perveri, rmâne
una dintre peculiaritile acestui filon franciscan. Câtui de puin limitat la o
dimensiune abstract, critica unei ordini sociale nedrepte, amplificat de
predicaia franciscan, va avea, în anumite circumstane, consecine cât se poate
de reale, uneori chiar sub forma conflictului deschis. N. Housley131, reluând o
serie de observaii prezente în istoriografia maghiar132, a tratat într-un amplu
articol similitudinile dintre cruciaii lui Capestrano de la 1456 i participanii la
cruciada euat, în 1514, în micarea de revolt social condus de Gheorghe
Doja. i în acest caz, campania de predicaie fusese pus în sarcina
130
Cfr. Millar-Heggie, Sanctity, p. 120.
131
Housley, Crusading as Social Revolt, p. 1-29.
132
Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno MDXIV, ed. Antal Fekete Nagy et alii,
Budapest 1979; G. S. Pellathy, The Dozsa revolt: prelude and aftermath, în East European
Quarterly, 21 (1987), p. 275-295; János Bak, Delinquent lords and forsaken serfs: thoughts on
war and society during the crisis of feudalism, în Society in change: studies in honour of Bela K.
Király, ed. S.B.Vardy, Boulder, 1983, p. 291-304. Cfr., de asemenea, Paul Freedman, The
Hungarian peasant revolt of 1514, în Grafenauerjev Zbornik, ed. V. Rajsp, Ljubljana, 1996, p.
433-446.
franciscanilor observani133, nu doar specializai în acest gen de operaiuni, ci i

cel mai bine reprezentat i cel mai capilar rspândit ordin al Cretintii
apusene. O serie de confrai sunt implicai i în predicaia, devenit între timp
ilegal, a cruciadei, drept pentru care, la încheierea conflictului, sunt supui
judecii capitlului provincial134. Jeno Szücz aduce un ulterior argument cu
privire la amploarea implicrii acestor frai în predicaia ilegal, demonstrând
strânsa corelare dintre centrele rscoalei i reeaua de loca franciscane135.
Legatul apostolic i-ar fi asumat un risc calculat comisionându-le observanilor
predicarea cruciadei, dat fiind radicalizarea mesajelor de revolt împotriva unei
nobilimi din ce în ce mai opresive, bine reprezentat în omiletica observant din
Ungaria ultimului sfert de secol XV136. Însi sumarul transmis ctre vicarul
observant pare s reflecte imprudena legatului apostolic în pregtirea
cruciadei137. Dar similitudinile dintre cele dou momente istorice sunt mult mai
numeroase: „cruciaii” din 1514, asemenea participanilor la operaiunile din
1456, aveau s recurg la simbolurile specifice spiritualitii observante,
practicând adorarea crucii i a preasfântului nume al lui Hristos, invocat adesea
în timpul confruntrilor i reprezentat pe propriile stindarde138.
Dac din punct de vedere militar evenimentele din 1514 vor influena
soarta Regatului ungar pecetluit în deceniul urmtor la Mohács139, în ceea ce
privete istoria toposului omiletic i literar de cruciata minorum, cu profunde
implicaii în plan social i politic, momentul constituie captul de drum al unei
evoluii începute sub zidurile Belgradului, în 1456. Invocarea numelui lui
Hristos, asemenea altor elemente ce in de o ars praedicatoria de cea mai bun
133
Vicarul provinciei ungare, fratele Blasius Dézsi este însrcinat cu predicaia de ctre legatul
apostolic pentru cruciad, cardinalul Tamás Bakócz, arhiepiscop de Strigoniu, patriarh de
Constantinopol, drept pentru care emite o circular ctre gardienii caselor observante din regat,
indicând drept texte de referin pentru predicatori bula pontifical pentru cruciad i o serie de
„sumaria et instructiones”. Cfr. Housley, Crusading, p. 8-9.
134
Monumenta rusticorum, doc. 245. Mai recent, episodul este tratat din perspectiva consecinelor
sale pe termen lung asupra franciscanilor observani din Regatul ungar de Marie De Cevins (Les
Franciscains, p. 337-366).
135
J. Szücs, Die ideologie des Bauernkrieges, în Nation und Geschichte: Studien, Gyoma, 1981, p.
329-78.
136
Modelul poate fi reconstruit în baza culegerilor de predici ale lui Oswaldus Lasko (1450-1511),
unul dintre cei mai ilutri predicatori observani ai epocii. Cfr. Housley, Crusading, p. 15-16.
137
Monumenta rusticorum, doc. 24.
138
Observaia rezult clar din raportul lui Bettino ‘de Comitibus’ ctre Massimiliano Maria Sforza.
Cfr. Szucz, Die ideologie, p. 359; Housley, Crusading, p. 20-21.
139
A. Kubinyi, The road to defeat: Hungarian politics and defense in the Jagellonian period, în
From Hunyadi to Rákóczi, p. 159-178; F. Szakály, The Hungarian-Croatian border defense system
and its collapse, Ibid., p. 141-58; A. Borosy, The militia portalis in Hungary before 1526, în Ibid.,
p. 68-80.
tradiie italic, constituiau la acea dat o noutate la nord de Alpi, primit fie cu
entuziasm, mai ales de acele categorii sociale foarte receptive la înnoirile
spirituale promovate de Observana franciscan, fie, din contr, cu reticen i
chiar critici (în special la nivelul clerului secular)140. În timpul predicaiei în
Judenburg, Capestrano i-ar fi indus pe asculttorii predicilor sale s exclame în
repetate rânduri Misericordi, misericordi! i Jhesus, Jhesus!, iar autorul acestei
reportatio ine s sublinieze noutatea acestei practici141, al crei caracter
excepional era accentuat de diferenele lingvistice. Prin mijlocirea franciscanilor
din vicariatele ungar i bosniac, ea va ptrunde la nivelul spiritualitii
împrtite de o ampl categorie social, conformând o viziune aparte despre
lume i ordinea ce o guverneaz.
140
Capestrano, însui, în susinerea propriilor idei împotriva acestor critici, recurge la argumente
derivate din autori clasici, semn c observana franciscan, asemenea altor ordine religioase din
Italia, integraser principiile artei retorice clasice între fundamentele propriei ars praedicatoria:
„O, si legissent Tullium de oratoribus et beatum Augustinum IIIIo de Doctrina christiana, ibi
similem modum invenirent!” exclam pe un ton indignat într-o predic inut în Germania.
Manuscrisul coninând textul (Bamberg. Stadtsbibliothek, B.VI.4, f. 89r) este citat de Hofer
(Johannes Kapistran, II, 36, n. 105). Cfr. Ottó Gecser, Itinerant Preaching in Late Medieval
Central Europe: St. John Capistran in Wrocław, în Medieval Sermon Studies, 47 (2003), p. 10;
Jean-Claude Schmitt, La raison des gestes dans l’Occident médiéval, Paris, 1990, în spec. p. 79-82
i 278-288.
141
„Pluries in sermone et postea [Capistranus] fecerat homines exclamare more italico:
Misericordi, misericordi! quod utique nationi germanice est inassuetum et intelligibile nec doctis
lingua latina. Jussit preterea Johannes miseros exclamare: Jhesus, Jhesus! sepissime”. Viena.
Österreichische Nationalbibliothek, Cod. 13855, f. 104v-105r; citat de Hofer (Johannes Kapistran,
II, 37, n. 107).
CAPITOLUL VII.
UN NOU MODEL DE SANCTITATE FRANCISCAN: CRUCIATUL.
CULTUL LUI IOAN DE CAPESTRANO PE FRONTIERA CRETINTII
APUSENE (1456-1526)
Lenta agonie dintre cea mai glorioas zi a vieii sale1 i dies natalis, ziua
prsirii acestei lumi (23 octombrie 1456), i-au dat rgazul lui Capestrano s-i
pregteasc toate detaliile marii treceri. Partea a doua a naraiunii lui
Tagliacozzo se oprete, cu lux de amnunte, asupra acestor ultime zile. Una
dintre ultimele dorine ale lui Ioan de Capestrano era ca trupul su s-i gseasc
odihna tocmai în noul convent observant de la Ilok, donat de voievodul Nicolae
Ujlaki observanilor. Explicaia pe care Capestrano le-ar fi comunicat-o
confrailor uimii de aceast hotrâre, printre care i Tagliacozzo, care o red, era
urmtoarea: „dicebat locum de Vylak esse inter schismaticos et juxta Turcas, ac
captum contra generalem fratrum voluntatem. ‚scio’, aiebat, ‚nonnullos fratres
dixisse, hunc locum tenendum quousque ego starem in hoc regno. Sepultis igitur
ibi ossibus meis, fratres locum illum non dimittent, sicque fratres illic
commorantes erunt in lucem et in conversionem populorum”. Tagliacozzo
continu într-o cheie polemic, afirmând c hotrârea maestrului ar fi corespuns
profundei sale humilitas: „Ego autem potius arbitror, haec beatum virum
dixisse, ut sicut vivus mundi honores pro posse aspernabatur, ita mortuus ac
sepultus inter schismaticos et infideles omni penitus honore careret”2. Cu toate
acestea, în scurt vreme, micul burg de pe Dunre, asediat din toate prile de
„schismatici i patarini” i expus incursiunilor otomane, devenea un important
centru de pelerinaj al regiunii3, semn c alegerea lui Capestrano de a-i continua
din eternitate misiunea de conversiune, rmas neîncheiat de începutul
cruciadei, fusese just.
1
Primul raport al lui Capestrano adresat papei este astfel datat: ex Nandoralba, in festo S. Mariae
Magdalenae, ipso die gloriosissimae victoriae: ed. în Acta Sanctorum, Octobris, X, 382; Wadding,
Annales, XII, 429-430.
2
3
„Haec civitas Turcorum feritati vicina existat, sitque scismaticis et patarenis undique vallata”,
cfr. Ive Mažuran, udesa Ivana Kapistrana / Miracula Ioannis de Capistrano: Ilok A.D. 1460, în
Fontes historiam Essekini et Slavoniae spectantes, Osijek, 1972, vol. IV, p. 24, apud Andri, The
Miracles, p. 60-61, n. 9.
Analizând procesul de canonizare al lui Capestrano, neobinuit de lung

i caracterizat de nenumrate opriri i reluri, Stanko Andri constata c, în
primele sale faze, între 1457 i 1526, au primat, ca pondere, mrturiile i cererile
venite din Regatul ungar i, mai exact, cu puine excepii, cele de la locuitorii din
împrejurimile sanctuarului, în raport cu altele, provenite aproape în exclusivitate
din Italia, care au caracterizat ultima faz a procesului, încheiat doar în 16904.
Cercettorul croat a remarcat o concentrare a activitii de colectare a mrturiilor
legate de sanctitatea observantului în primii cinci ani dup trecerea sa la cele
venice, respectiv în ultimii ani de existen a regatului medieval al Ungariei
(1520-1526). Ar mai fi existat alte dou perioade caracterizate de o mai intens
solicitare a canonizrii lui Capestrano din partea regelui Matia Corvinul i a mai
multor magnai ungari, în timpul pontificatului lui Paul al II-lea i în primii ani
ai lui Sixt al IV-lea5.
În cazul pontificatului lui Paul al II-lea (veneianul Pietro Barbo), în net
ruptur cu prioritile predecesorului su i chiar ostil umanitilor i, ca atare,
desconsiderat de acetia, intensificarea eforturilor observanilor s-a datorat
tocmai speranei c noul pontif va acorda, însfârit, atenie numeroaselor
mrturii colectate în anii precedeni. În timpul lui Sixt al IV-lea, mai sensibil
problemelor franciscane, iniiativa a aparinut casei regale ungare6, drept pentru
care papa îl însrcina pe Gabriele Rangone da Verona, unul dintre discipolii lui
Ioan de Capestrano, ajuns, între timp, episcop de Eger, s investigheze asupra
miracolelor i, „împreun cu regele Ungariei, s solicite canonizarea”7. Ultima
încercare cu adevrat notabil i s-a datorat, îns, papei Leon al X-lea, autorul
separrii definitive a ordinului în cele dou familii, observant i conventual,
prin bula Ite vos (31 mai 1517) dup decenii de unire forat, ale crei prime
forme de expresie fuseser aprig combtute de Ioan de Capestrano. Fr
îndoial, Leon al X-lea nutrea un considerabil respect pentru figura
franciscanului observant, fapt ce explic accelerarea procesului de canonizare
înc din primii ani ai pontificatului su, când cultul lui Capestrano era autorizat
local în diecezele Valva i Sulmona din Italia i, dup unele mrturii indirecte, i
4
Andri, The Miracles, p. 155-156.
5
6
Pe 8 august 1473, Elisabeta Szilágyi, vduva lui Iancu de Hunedoara, îi solicita pontifului
reluarea procesului de canonizare, motivând beneficiile certe ale confirmrii cultului, pentru
„evanghelizarea schismaticilor i ereticilor”. Wadding, Annales, XIV, 82-83. Cfr. Hofer, Johannes
Kapistran, II, p. 440-441; Bölcskey, Capistranói, II, p. 609-611.
7
Marinangeli, Per la storia, p. 103-104.
Un nou model de sanctitate franciscan 291
în provincia franciscan ungar8. Pe 12 octombrie 1519 era promulgat, însfârit,

bula de deschidere oficial a procesului de canonizare9, fiind numit o comisie
de trei prelai ungari care s duc la bun sfârit procedura. Cu toat insistena i
eforturile materiale ale regelui Ungariei, a mai multor magnai i a franciscanilor
observani, la moartea lui Leon al X-lea procesul era din nou abandonat, pentru a
fi redeschis doar aizeci de ani mai târziu, în plin epoc a Contrareformei.
Complicatul proces de canonizare a lui Capestrano, cel puin în faza sa
medieval, reflect o remarcabil suprapunere între interesul pentru autorizarea
cultului su i implicarea franciscanilor observani în cruciad. Fr îndoial,
aprarea victorioas a Belgradului îi fcea pe acetia s se considere autorizai s
afirme cu trie sanctitatea lui Ioan de Capestrano i, mai ales, s promoveze noul
model cretin întruchipat de acesta. Lsând la o parte cruciada lui Pius al II-lea,
inspirat de viziunea sa umanist, în net opoziie fa de modelul franciscan,
interesul Sfântului Scaun pentru canonizarea cruciatului observant i susinerea
din partea regelui Ungariei vor coincide, în repetate rânduri, cu implicarea
Ordinului franciscan în operaiuni de natur cruciat.
Dat fiind stabilizarea frontului otomano-ungar sub Matia Corvinul,

odat cu definitivarea sistemului defensiv din sudul regatului, precum i datorit
reorientrii intereselor politice ale noului rege, din ce în ce mai concentrate spre
o politic central-european, cruciada minoriilor nu va mai îmbrca un caracter
anti-otoman, ci se va îndrepta împotriva unor ali infideles, împotriva crora, fr
îndoial, i Capestrano ar fi declanat o cruciad, într-un altfel de context istoric:
husiii. La Olomuc, la graniele Boemiei, centru al rezistenei catolice i loc de
reedin a lui Matia Corvinul vreme de mai multe luni în cursul anului 1468,
franciscanii observani ridicau o nou ctitorie, tocmai în cursul acestui an,
consacrat de legatul pontifical pentru cruciad, Lorenzo Rovarella. Una dintre
navele acestei biserici observante gzduiete desenul unei fresce de
impresionante dimensiuni, pictat în acel an, reprezentând una dintre cele mai
vechi imagini ale Ioan de Capestrano din Europa Central pstrat i, în acelai
timp, una dintre puinele mrturii artistice datând din secolul al XV-lea
referitoare la asediul Belgradului din 1456. Fresca prezint cetatea asediat de
armatele otomane, cu tunurile ei amenintoare, în vreme ce, în faa porii
8
Andri (The Miracles, p. 160) aduce dou argumente pentru recunoaterea „tacit” a cultului în
Ungaria: una dintre custodiile provinciei se numea, la acea dat, custodia beati Joannis a
Capistrano, iar o referin la sanctuarul de la Ilok din 1509 vorbea despre “conventu de Wylak
apud beatum Capistranum”.
9
Bölcskey, Capistranói, II, p. 615-616.
principale, are loc o btlie dezordonat, iar mai în spate, cavaleria cretin o
înfrunt pe cea otoman. În centrul fortreei, plin de soldai în armuri, troneaz
figura a lui Capestrano, purtând icoana Mântuitorului, disproporionat ca
mrime fa de restul scenei; mai în spate, pe stânga, de dimensiuni mai mici,
figura lui Iancu de Hunedoara, în armur complet, cu steagul cruciadei în
mân10.
Prezena acestor puternice simboluri ale cruciadei minoriilor în
avanpostul catolicismului în teritoriul boem, într-o cetate asediat, asemenea
Ilok-ului, din toate prile, de „schismatici et haeretici infideles”, în momentul
istoric în care regele ungar îi alesese localitatea drept baz a operaiunilor
militare împotriva lui George Podbrad, nu las nici un dubiu asupra sensului
cruciat al demersului.
Remarcabila capacitate a regelui Matia Corvinul de a activa înspre
propriul beneficiu politic ideologia i, mai ales, resursele cruciadei era, fr
îndoial, motenit de la tatl su. Între 1464 i 1466 el primise, în repetate
rânduri, importante subsidia materiale pentru organizarea aprrii frontierei sud-
orientale i consolidarea celor dou linii de fortree ce alctuiau sistemul
defensiv, dup întregirea acestuia prin includerea cetii Jaice (1463)11. Câiva
ani mai târziu, redeschiderea conflictului dintre husii i Sfântul Scaun îi ofereau
tânrului rege ocazia ideal de a conduce un bellum iustum împotriva unui rival
al su i, mai cu seam, s loveasc în protectorul acestuia i principalul su
adversar, împratul Frederic al III-lea. Pe 22 iulie 1465, pontiful îi însrcina pe
cardinalii Besarion, Carvajal i Eroli cu deschiderea unui proces inchizitorial
împotriva regelui Boemiei.
10
Imaginea e prezentat i comentat de Ivo Hlobil, Bernardinské symboly Iména Ježíš v eskych
šíené Janem Kapistránem, în Umní, 44 (1996), p. 223-234; cfr., de asemenea, Martin Elbel, Kult
sv. Jana Kapistrána v eských zemích, în Acta Univ. Palackianae Olomucensis, Phil.-Aest., 16
(1998), p. 81-99.
11
Suma total acordat lui Matia Corvinul de Paul al II-lea pro defensione certorum possessionum
contra turcos, este de cel puin 107.814 de ducai, acordai în mai multe trane, una imediat dup
Ancona, prin intermediul dogelui Veneiei, iar urmtoarele pe 23 mai 1463, respectiv în primvara
lui 1466. ASR, Depositeria della Crociata, Reg. 1235, carta 127 b; Reg. 1235, c. 133 b. Cfr.
contribuia noastr La depositeria, în special p. 143-152. Bazându-se pe corespondena publicat
de Fraknói, într-o serie de articole mai recente pe aceast tem, András Kubinyi evalueaz la
252.077 de ducai totalul (i acesta provizoriu) subsidiilor acordate de pontifii romani lui Matia
Corvinul. András Kubinyi, König Matthias und die ungarischen Bischöfe, în Id., Matthias
Corvinus: die Regierung eines Königreichs in Ostmitteleuropa (1458-1490), Herne, 1999, p. 137-
161; republicat cu noi dovezi în limba maghiar, sub titlul Mátyás király és a magyar püspökök, in
Scripta manent. Ünnepi tanul-mányok a 60. életévet betöltött Gerics József professzor tiszteletére
(szerkeszette Draskóczy István), Budapest, 1994, p. 147-164; i, din nou, în Id., Föpapok, egyházi
intézmények és vallásosság a középkkori Magyarországon, Budapest, 1999, p. 69-86.
Pictura care umpluse paharul rbdrii lui Paul al II-lea nu o constituia

doar vechea chestiune liturgic i disciplinar a împrtaniei sub utraque,
asupra cruia se atinsese un acord, chiar dac imperfect i contestat prin
faimoasele Compactata, ci atacul direct pe care Podbrad îl lansase împotriva
autoritii pontificale i dreptului su de exclusivitate în materie de cruciad,
unul dintre principalele instrumente ale Sfântului Scaun pentru restaurarea
principiului monarhiei pontificale la sfâritul crizei conciliariste. Tocmai în
1464, în momentul cel mai delicat pentru cruciada lui Pius al II-lea,
autoproclamatul rege al Boemiei îndrznea s demareze o ampl aciune
diplomatic pe lâng curile europene, critice fa de proiectul lui Pius, care avea
drept scop eliminarea papilor din poziia de principali promotori ai cruciadei,
propunând o reîntoarcere la formele mai „clasice” ale fenomenului cruciat, la un
rzboi sfânt promovat i coordonat direct de ctre regii i principii cretini. Într-o
scrisoare adresat dogelui Veneiei, regele Boemiei solicita susinerea republicii
lagunare pentru obinerea coroanei imperiale bizantine, vacante dup 1453.12 În
schimbul acestui sprijin, el se declara dispus s se pun în fruntea unei cruciade
împotriva otomanilor, bazat pe aliana dintre Boemia, Polonia, Ungaria, Frana,
Burgundia i Veneia. Bazele ideologice ale proiectului lui Podbrad, care
inteniona s profite de nemulumirile alimentate de curentele conciliariste, bine
reprezentate cu precdere în Frana, Polonia i Veneia, se bazau pe ideile lui
Anton Marini, un umanist francez refugiat la curtea sa, autor al unui tratat
intitulat De unione christianorum contra Turcas13 i pe cele ale lui George
Heimburg, definit de Paul al II-lea drept “doctor rebellionis et pesilentiae”14.
Aceste activiti ale ‘regelui husit’15, împreun cu tulburarea provocat la Roma
de vestea adeziunii unor susintori ai doctrinelor utraquiste la patriarhia
ecumenic de Constantinopol, restaurat de Mehmet al II-lea16, au constituit
principalele motive care l-au determinat pe Paul al II-lea s promulge
excomunicarea i depunerea imediat a regelui boem în decembrie 1466, iar
câteva luni mai târziu, pe 5 februarie 146717, s proclame cruciada, cu recoltarea
12
Venezia, Biblioteca San Marco, Cod. lat. XIII-XC. Cfr. Pastor, Histoire des Papes, II, 169.
13
Monaco. Biblioteca Civica, Cod. 15.606, citat de Pastor, Ibid., p. 169.
14
Scrisoarea lui Paul al II-lea ctre principele Ludwig de Bavaria, 6 feb. 1466, in Scriptores rerum
Silesiarum, Breslau, 1872, vol. IX, 153-163. Cfr. Pastor, Histoire des Papes, II, 382.
15
Otakar Odložilik, The Hussite king: Bohemia in European affairs, 1440-1471, New Brunswick,
1965, p. 155-156 i passim.
16
Paulová, L’empire byzantin, passim. Pastor (Histoire des Papes, II, p. 382) susine c Podbrad
inteniona s adere la ritul rsritean.
17
Raynaldus, Annales, ad a. 1468, Bulla Ut liberius justissimum bellum, X, p. 454-457 (ex mss.
Vallic. Sign. Lit. B. n. 19, pag. 43: Decreta in Turcas a Paulo II expeditio).
decimei pontificale i a celorlalte forme de subsidia caritativa în întreaga

Europ.
Cardinalii Besarion i Carvajal au îndeplinit un rol considerabil în
evoluia acestei situaii, în calitatea lor de experi în cadrul colegiului în
chestiunile rsritene, nu numai în instrumentalizarea procesului împotriva lui
Podbrad, ci i în coordonarea aciunii diplomatice i militare împotriva
acestuia. i în acest caz, susinerea pontifului i a cardinalilor depozitari ai
cruciadei s-a îndreptat ctre regele Matia, fidelitatea Corvinetilor fa de Sfântul
Scaun fiind, odat în plus, premiat. În intervalul 1467-1469, depositeria
sacrosanctae cruciatae înregistreaz, pe lâng plata a 15.000 de ducai acordai
direct regelui de ctre episcopul de Ferrara, legat apostolic, numeroase alte
subsidia, unele de valoare mai redus, acordate fie legatului apostolic, fie
trimiilor acestora, sau înmânai direct lui Zdenko de Steremberg, capitaneus
regius al lui Matia în regatul Boemiei18. Multe dintre operaiunile înregistrate se
refer la activitatea franciscanului Gabriele Rangone da Verona (1410-1486),
vicar al observanilor i principal continuator al activitii lui Ioan de Capestrano
în Transilvania, Ungaria i Boemia.
Tocmai fratelui Gabriele da Verona, legat apostolic pentru aceast
cruciad, ridicat mai târziu la rangul de cardinalis Sanctae Romanae Eclesiae
(1477) pentru meritele sale excepionale, îi va reveni coordonarea efortului
împotriva lui George Podbrad, iar câiva ani mai târziu, a reaciei Sfântului
Scaun fa de debarcarea otomanilor la Otranto (1480). Tot lui îi revenea i
sarcina de a confuta tezele lui Georg Heimburg privind cruciada husit.
Argumentele utilizate în aceast circumstan tindeau spre o apologie a dreptului
exclusiv al pontifilor în materie de organizare i chiar conducere a cruciadei,
susinut de numeroase auctoritates de natur teologic i canonic19. Utilizarea
de ctre papa Paul al II-lea a franciscanilor în lupta doctrinar împotriva husiilor
i, chiar mai mult, în susinerea ideologiei cruciadei pontificale demonstreaz
depirea îngheului din relaiile observanilor cu papa i curia pontifical sub
Pius al II-lea, provocat de gelozia acestuia i a umanitilor din curie fa de
modul în care cruciata minorum fusese trit i, mai ales, era, în continuare,
prezentat i predicat.
18
Chitana lui Matia din 1469 se gsete în ASR, Cam. I, Reg. 1235, carta 188 a, iar plile ctre
Sdenko de Steremberg, în sum de peste 12 mii de ducai, se regsesc la f. 184, 185 a-b, 188.
19
Confutatio […] M. Gabrielis de Verona, în Scriptores rerum Silesicarum, IX, 181-190. Cfr. P.
Joachimsohn, Die Streitschrift des Minoriten Gabriel von Verona gegen den Böhmenkönig Georg
von Podiebrad vom Jahre 1467, în Historisches Jahrbuch, 18 (1897).
Cruciada gestionat de ordin împotriva Boemiei, în 1468, consolida,

odat în plus, raportul privilegiat al observanilor cu Corvinetii, permanent
întreinut, chiar i în condiiile mai dificile din timpul pontificatului lui Pius al
II-lea. Acelai spirit al concilierii viziunii despre cruciad a observanilor cu
operaiunile militare gestionate de cei doi Corvineti sub auspiciile Sfântului
Scaun, care respir în fresca din biserica observant de la Olomuc, rezult
explicit din naraiunea lui Bonfini, permanent atent la geloziile pontifului i ale
ordinului i, în acelai timp, destinat elogierii meritelor lui Iancu i Matia. În
acest spirit, implicarea regelui i a mamei sale în promovarea cultului lui
Capestrano, demonstreaz clar intenia transformrii figurii lui într-un sfânt
protector al casei regale i al regatului. Mesajul social al cruciadei minoriilor
intra într-un plan secund, atâta vreme cât pe tronul regatului se afla fiul eroului
de la Belgrad, investit de Ioan de Capestrano cu întreaga sa autoritate la sfâritul
conflictului. Capacitatea Corvinetilor de a-i asuma capitalul ideal al cruciadei
minoriilor, împletindu-l armonios cu propriile prioriti politice, se va pierde,
îns, în mod iremediabil, odat cu moartea regelui Matia. Nici succesorul su pe
tronul Ungariei, nici ceilali pretendeni la o parte din motenirea sa politic nu
vor mai putea reface construcia politico-religioas din vremea sa. Cruciada din
1514, euat în mod lamentabil într-un rzboi împotriva ordinii sociale va
influena, în mod hotrâtor i absolut negativ, participarea minoriilor la aprarea
acestui avanpost al cretintii apusene.
Cu toate acestea, în ultimii ani de existen a Regantului ungar medieval
nu au lipsit tentativele de reînviere a spiritului cruciadei minoriilor. Într-o bizar
ceremonie desfurat în conventul de la Ilok în cursul anului 1520, viitorul
comandant al otii ungare de la Mohács, Paul Tomori, îmbrca rasa franciscan
tocmai pe mormântul lui Ioan de Capestrano, asumându-i, prin acest gest
simbolic, nu doar ordinele religioase care, doar trei ani mai târziu, îl propulsau în
demnitatea de arhiepiscop de Kalocsa, ci i rolul de principal responsabil cu
aprarea frontierei sud-orientale a regatului. Gestul su era încrcat de un
puternic simbolism, dovedind strânsele raporturi dintre figura de capitaneus
generalis inferiorum partium regni Hungariae i cultul lui Ioan de Capestrano,
întreinut la Ilok. Se cuvine, îns, s ne întrebm în ce msur figura sfântului de
la Ilok mai corespundea, în imaginarul colectiv, celei de sfânt cruciat i care era
rolul cultului su într-o societate în arme, aflat sub permanent ameninare,
precum cea existent în zona frontierei militare dintre otomani i Regatul ungar.
Analiza condus de Stanko Andri pe registrele de miracole adunate în
vederea canonizrii lui Ioan de Capestrano s-a aplecat i asupra ariei geografice
de extensie a cultului, stabilit în raport cu domiciliul pelerinilor înregistrai sau
a locului verificrii evenimentului cu caracter miraculos, în schimbul cruia,

pentru onorarea unui votum, pelerinul se angaja cu un pelerinaj la sanctuarul de
la Ilok. Studiul relev faptul c, acolo unde acest informaie poate fi
reconstituit datorit prezenei unor dovezi în acest sens în text20, majoritatea
celor înscrii în aceste registre îi avea domiciliul pe o arie relativ restrâns, pe o
raz de maximum cinci zile de mers (circa 150 de km). În special comitatele
Vukovo i Bács, aflate la Nord de linia Dunre-Drava, au constituit regiunile
care i-au adus aportul cel mai considerabil. Dar nu lipsesc importante mrturii
legate de participarea locuitorilor din Banat i Transilvania la cultul lui Ioan de
Capestrano, precum i a celor din Buda i din comitatele din Nord-Vestul
regatului.
Argumentele aduse de Andri înclin spre a sugera existena unor centre
secundare ale cultului, care funcionau drept cutii de rezonan în teritoriu,
constituind rezervorul ideal pentru alimentarea afluxului constant de pelerini,
dei localizarea i funciunea acestora nu face obiectul unei reconstrucii
specifice. Olomuc (germ. Olmüz) în Moravia, unde tradiia susine existena
unui izvor miraculos, binecuvântat de Ioan de Capestrano în timpul sejurului su
din 145121, este, fr îndoial, legat de memoria prezenei sfântului de la Ilok,
întrit de numeroasele simboluri ale cruciadei minoriilor relansate în intervalul
1467-1468. În aceeai situaie se regsesc majoritatea conventurilor din centrele
urbane din Regatul ungar unde Ioan de Capestrano predicase în anii 1455-1456.
O suprapunere dintre aria geografic de extindere a cultului lui Ioan de
Capestrano i funcionarea sistemului medieval de aprare a regatului de pe
frontiera Sud-estic, produce interesante observaii: în ceea ce privete zona de
câmpie (partea central a sistemului i cea mai fortificat), cultul sfântului de la
Ilok e mai puternic în Nord, în zona unde populaia catolic e mai numeroas,
dar nu e inexistent nici de-a lungul îngustei fâii care separ cele dou linii de
fortree paralele care alctuiesc sistemul. Cea mai mare parte a cazurilor
provine, îns, din comitatele imediat la Nord de Ilok. În aceast regiune, Andri
relev existena unor raporturi concureniale cu un alt important sanctuar, cel de
la Báta, unde, de la sfâritul secolului al XIV-lea, era viu cultul pentru o ostie
miraculoas, important indiciu pentru funcionarea unor forme de devotio
moderna în regiunile de frontier ale Regatului ungar22. Mult mai puine sunt
miracolele înregistrate referitoare la palierul vestic al sistemului defensiv,
concentrat în jurul fortreei Jajce, dei sunt atestai o serie de beneficiari ai unor
20
Andri, The Miracles, p. 311-326 i p. 411-428.
21
Hofer, Giovanni da Capestrano, p. 408-409.
22
Andri, The Miracles, p. 322.
miracole ale sfântului din împrejurimile oraului Pozega. Mai relevant ca

pondere i importan este prezena bnenilor i transilvnenilor. Timioara,
Oradea i Clujul apar, astfel, ca importante centre secundate ale cultului, i în
aceeai condiie se regsete i salba de loca franciscane de la Nord de Dunre,
precum i Baia Mare, probabil în contextul prezenei unor comuniti
specializate în extracia minier strmutate din prile Serbiei. Buda, Seghedin i
Timioara, centre ale mobilizrii cruciailor în cursul anului 1456, rmân, îns,
principalele rezervoare ale alimentrii cultului conform mrturiilor adunate i
analizate de istoricul croat.
Un alt important argument în favoarea caracterului cruciat al sfântului

venerat la Ilok este constituit de prezena simbolurilor cruciate în iconografia lui
Ioan de Capestrano. În regiunile dunrene ale Regatului ungar, cucerirea
otoman a spulberat toate mrturiile iconografice, fr îndoial prezente în
principalul centru de cult de la Ilok, dar, probabil, i în unele centre secundare.
Iconoclastia din timpul Reformei protestante a completat opera distructiv în
restul regatului. Desenul frescei de la Olomuc, dincolo de caracterul su
excepional, rmâne o mrturie solitar. Acest mare gol este, îns, completat de
o serie de mrturii directe cu privire la proiecia mental a credincioilor asupra
figurii sfântului.
Registrele de miracole constituie o important surs i în acest sens.
Relatrile unor întâmplri cu caracter miraculos amintesc, câteodat, de viziuni
în cursul crora sfântul le apare credincioilor inând în mân steagul cruciadei
sau bastonul franciscan terminat în litera Tau sau având mantaua de cruciat, care
devin, astfel, simboluri iconografice precise prin care sfântul poate fi recunoscut.
Astfel, un oarecare Bartolomeu, preot în Sremski Karlovci, arestat i închis de
arhidiaconul tefan, cleric al catedralei din Pécs, relatând eliberarea sa
miraculoas din captivitate ca urmare a intercesiunii sfântului de la Ilok,
povestete c, în noaptea dinaintea eliberrii, acesta i s-ar fi artat „habens in
dextra vexillum crucis, comitatus multa societate sanctorum fratrum”23. Un
Matei, civis de Kw (Banoštor), afirm c, dup eliberare, s-ar fi regsit, în mod
miraculos îmbrcat în straie albe, iar sfântul i-ar fi dat un baculum decorticatum,
simbol al pelerinajului care urma s-l fac la Ilok, cu îndemnul Vade in pace. În
mod cert, imaginea de cruciat a lui Ioan de Capestrano a rmas mai vie în
rândurile cruciailor participani la glorioasa aprare de la Belgrad, perceput de
muli ca un miracol colectiv. Acesta este cazul unui oarecare Dominic de
23
Andri, The Miracles, p. 405 (Appendix 3, 13) i 306.
Lovászpatona, participant la evenimentele din 1456, capturat de un „aliat” ceh

într-o localitate din Nordul Ungariei. Acesta susine c sfântul l-a eliberat din
odioasa captivitate, adresându-i-se lui i tovarului su, cu sintagma „filii mei,
quippe cum fueritis mecum in exercitu contra Thurcos crucis Christi inimicos in
castro Nandoralba, quid sedetis in tenebris et in carcere?”24 Cei doi cruciai se
simeau, fr îndoial, în continuare, sub protecia sfântului, tocmai în virtutea
statutului lor special, de participani la cruciad. În acest sens, iconografia
sfântului, definitiv impus în timpul Contrareformei, care îl red drept
Capistranus triumphans, cu steagul cruciadei în mân i având la picioare
armele i trupurile învinilor de la Belgrad, se gsete bine înrdcinat tocmai
în aceste reprezentri cruciate, reale sau mentale, care caracterizeaz cultul su
în Europa Central a secolului al XV-lea.
Eliberrile din captivitate constituie o categorie aparte între miracolele
înregistrate. Andri atrage atenia asupra faptului c analiza tipologiei
miracolelor atribuite lui Ioan de Capestrano nu demonstreaz o specializare a
sfântului de la Ilok într-o anumit categorie de miracole, acestea prezentându-se,
mai degrab, ca un mozaic de întâmplri miraculoase, printre care însntoirile
de cele mai variate boli i suferine constituie partea preponderent (93,7 %)25.
Din punct de vedere statistic, eliberrile miraculoase din captivitate, petrecute
prin intervenia sfântului, reprezint doar 23 de cazuri dintr-un total de 504
analizate de cercettorul croat, adic 4,6% din total. Cu toate acestea, Andri
concord asupra faptului c aceast tipologie de miracole „întrete imaginea
istoric a lui Capestrano de cruciat anti-otoman i aprtor al Cretintii” [tr.
n.]. Fr îndoial c poziia strategic a sanctuarului de la Ilok, aflat într-o
regiune permanent supus confruntrii militare i violenei endemice, i-a întrit
acest caracter de „intermediar în obinerea proteciei cereti împotriva
rzboiului, a captivitii i a înaintrii Islamului” [tr. n.].26 Înregistrrile descriu,
adesea în mod detaliat, eliberri din lanuri i evadri miraculoase din închisori
cretine, dar, mai cu seam, scpri din robia turcilor, mai mult sau mai puin
inverosimile, care vd protagoniti locuitori din toate strile sociale, toi
„fiduciam habentes in Deo ac eius servo beato Capistrano”. Schema acestor
construcii textuale este aproximativ aceeai: cel scpat din captivitate declar
sub jurmânt, adesea în prezena martorilor, cum a fost capturat, cum s-a rugat la
Dumnezeu i Maica Domnului, solicitând medierea sfântului (a crui viziune i se
arat, în unele cazuri, în mod miraculos), cum s-a eliberat din lanuri i a scpat
24
Andri, The Miracles, p. 397 (Appendix 3, 2.b); de asemenea, p. 305-306.
25
26
Andri, The Miracles, p. 305.
din mâinile turcilor sau altor infideles. Printre aceti captivi eliberai prin
intervenia sfântului se regsesc i nobili i oameni de arme, capturai în timpul
unor expediii militare. Acesta este cazul unui anume nobilis vir pe nume
Dimitrie Konya, de villa Zayhan (Sajan), în Banatul sârbesc, din dieceza
Cenadului, capturat în timpul unei expediii euate conduse de Mihai Szilagyi
din cursul anului 1460, care „cum suo exercitu per Turcos fuisset percussus ac
totum suum populum amisisset”27. i el, asemenea lui George More, cpitan al
cetii Belgradului, care solicitase intervenia sfântului pentru fiul su Ioan,
înecat28, îi îndreapt în mod natural rugciunile ctre sfântul de la Ilok, întrucât
se consider sub protecia sa.
Însui regele Matia Corvinul amintete, în dou dintre scrisorile sale din
1460, ctre pap i, respectiv, ctre colegiul cardinalilor, de intervenia
miraculoas a lui Capestrano, în urma creia, cu câiva ani înainte, fusese
eliberat în mod miraculos din închisoare, motiv pentru care promisese printr-un
solemn votum s fac un pelerinaj la mormântul su29. Informaia este
confirmat de o scrisoare din acelai an a lui Nicolae Ujlaki, semn c pelerinajul
promis avusese, cu adevrat, loc30.
Studiile întreprinse de Filippo de Marchis i tefan Damian pentru
gsirea moatelor lui Ioan de Capestrano, disprute de la Ilok la o dat
neprecizat înainte de cucerirea otoman din 1526, au condus la concluzia c
acestea s-ar gsi în prezent în mnstirea Bistria, din Oltenia, venerate pân în
zilele noastre, întrucât fctoare de minuni, sub numele Sf. Grigore Decapolitul,
sfânt constantinopolitan din sec. IX. Conduc spre aceast ipotez nu doar
argumente antropologice legate de gradul extrem de bun de conservare a trupului
sfânt venerat la Bistria, ci i numeroase mrturii din secolele XVIII-XIX cu
privire la aspectul tipic latin i chiar franciscan al sfântului aflat în grija
clugrilor ortodoci de la Bistria. Reconstrucia celor doi cercettori cu privire
la condiiile care au dus la transferul moatelor din sanctuarul de la Ilok,
ameninat de otomani, pe pmânturile mai sigure ale Olteniei, a stabilit cu o
anumit precizie cadrul temporal în care s-ar fi petrecut aceast translatio, i
anume între 1520-1521, precum i autorul faptei, în persoana banului Olteniei,
Barbu Craiovescu.
Tradiia aducerii moatelor sfântului la Bistria, culeas de franciscanul
Blasiu Kleiner în 1766 de la cei doi episcopi români cu care se întreinuse într-
27
Andri, The Miracles, p. 401 (Appendix 3, 8).
28
Andri, The Miracles, p. 292, n. 103.
29
Cfr. Andri, The Miracles, p. 91 i 331.
30
Italiae principibus, Palota, 30 martie 1460 (Wadding, Annales, XIII, p. 183-85).
un spirit perfect ecumenic la Bistria, afirm c, dup memoria oral i chiar
anumite documente pstrate la acea vreme în arhiva mnstirii, „un boier bogat
din acele locuri, un Ban pe nume Barbul, capturat fiind de turci, a fost dus
departe, în lanuri. Cuprins de dezndejde, s-a rugat la Maica Domnului, a crei
icoan, aflat într-o capel de pe pmânturile sale, obinuia s o cinsteasc cu
mare devoiune. i pe dat, lucru de mare mirare, dup ce adormise plin de
întristare, s-a trezit a doua zi, viu i nevtmat, cu lanurile la picioare, pe
pmânturile sale, în mijlocul bisericii amintite” [tr. n.]. Nu putem s nu
remarcm perfecta similitudine dintre aceast tradiie i eliberrile miraculoase
din captivitate care caracterizeaz cultul lui Capestrano la Ilok. Dar naraiunea
lui Kleiner continu astfel: „la scurt vreme dup aceea se întâmpl ca [...] nite
turci s fi furat din Ungaria, dintr-o biseric, trupul unui sfânt, nestricat de vreme
i emanând un parfum suav, pe care îl puneau în vânzare cretinilor. Aflând de
acestea, boierul acela se duse la turci, cumpr moatele i, plin de fericire, puse
s fie dus aceast comoar la Bistria, pe pmânturile sale” [tr. n.]31. Gestul lui
Barbu Craiovescu devine imposibil de explicat altfel decât în virtutea faptului c
el însui cunotea perfect faima nu doar de taumaturg a sfântului de la Ilok, ci i
pe cea de protector i eliberator din robie, situaie din care se eliberase i pentru
care, probabil, îi era recunosctor sfântului. i ce ocazie mai bun i se putea ivi
pentru a-i manifesta recunotina decât cea de a rscumpra, la rândul su,
trupul fctor de minuni, czut în mâinile dumanilor crucii, dup cum ne
povestete tradiia!
31
Relatarea printelui Blasius Kleiner, publicat iniial în 1775 (Archivium Tripartitum Inclytae
Provinciae Bulgariae), este republicat, mai bine de un secol mai târziu, de E. Fermendžin, în
extras, (De sacris exuviis actu Bistrizzae in Rumania servatis Brevissima Relatio, Romae, 1890).
Citat la p. 98. Cfr., de asemenea, Fr. Juez Galvez, Blasii Kleiner Archivium Tripartitum Inclytae
Provinciae Bulgariae, Madrid, 1997.
CÂTEVA CONCLUZII
O analiz a rolului lui Ioan de Capestrano în istoria bisericii secolului al

XV-lea, concentrat aproape exclusiv pe ultimii si ani din via, excepionali nu
numai prin rolul de protagonist avut în istoria Cretintii, ci i prin renumele i
fama sanctitatis derivate, nu putea s se concentreze decât pe cele dou
deziderate majore ale acestei epoci, unirea eclesial i victoria în cruciada
antiotoman. Fr îndoial, aceste dou problematici sunt, oarecum, atipice fa
de linearitatea unei viei dedicate reformei bisericii i a Ordinului franciscan.
Meninerea acestui filtru, care caracteriza biografiile precedente, printre care i
cea, mult mai exhaustiv, a lui Johannes Hofer, s-ar fi dovedit, îns, neproductiv.
Am preferat, din contr, o analiz a viziunii minorite asupra unirii bisericii,
împrtit i chiar influenat profund de Ioan de Capestrano, bazat pe o
decantare a acestui concept prin prisma dreptului canonic apusean i a propriei
tradiii misionare, în contextul mai amplu al dezbaterii de idei asupra unitii
posibile în plan eclesial, atât de viu în prima jumtate a secolului al XV-lea.
Tocmai în aceast perioad, i cu precdere în deceniile patru i cinci ale
secolului, se asist la confruntarea dintre un model eclesial conciliarist cu o
viziune tradiionalist, papal, care se va dovedi, în cele din urm, învingtoare.
Dac decretul Laetentur Coelii (6 iulie 1439) constituie, într-adevr, adevrata
„Magna Charta a restauraiei pontificale”, procesul de restabilire a unei unice
autoriti papale în Cretintatea apusean va interesa aproape întreg deceniul
urmtor. Conciliarismul se va transforma, treptat, într-un curent latent, ascuns,
de pe poziiile cruia puterea absolut a papilor va fi permanent ameninat. În
schimb, în Biserica rsritean, ruptura dintre partida unionist i opozanii
uniunii se va dovedi una de durat, cu consecine pe termen lung. Am încercat,
aadar, s schim caracterul incomplet al unirii bisericilor celebrate la Florena
în vara anului 1439, precum i punctele de vedere divergente rezultate,
cristalizate în viziuni eclesiale contrapuse, cu importante consecine în plan
canonic i politic.
Poziionarea lui Ioan de Capestrano, atât la nivelul teoretic, al dezbaterii
de idei din biseric, cât i într-o dimensiune mai aplicat, în virtutea poziiilor
asumate în interiorul ordinului su i a în slujba papilor, s-a fcut în numele
tradiionalei fideliti franciscane fa de pap, în calitatea sa de vicarius Christi.
Observana franciscan, mult mai puin interesat de dezbaterea teoretic decât
confraii dominicani, actori de prim ordine în cadrul conciliului de la Ferrara-

Florena, va îndeplini un rol de prim mrime în faza aplicrii unirii eclesiale,
care, în faa dificultilor proclamrii unirii la Constantinopol i a organizrii
unei operaiuni militare de succes pentru aprarea cetii de pe Bosfor i a
eliberrii Cretintii rsritene czute în robie, va aluneca, din ce în ce mai
mult, de la o unire paritar spre tradiionala reductio ad unitatem ce caracterizase
modelul eclesial precedent. Poziiile asumate de Capestrano în aceast dezbatere
de natur eminamente eclesiologic rezult clar din analiza intitulat tratatului
su De auctoritate papae et concilii. Apropierea dintre poziiile sale (reflectând
un punct de vedere oficial al micrii Observanei franciscane) se relev a fi
deosebit de apropiate de cele exprimate de cardinalul Juan de Torquemada,
adevratul geniu al restauraiei pontificale de dup conciliu, capabil s integreze
unirea de pe poziii paritare cu Biserica rsritean într-un nou model eclesial,
funcional pentru Cretintatea apusean, dar aplicabil i unor biserici particulare
în comuniune cu papa.
În intervenia lui Ioan de Capestrano în structurile eclesiale din
Transilvania i Banat în iarna anului 1455/56 se întrevd toate acele contradicii
aparente între modelul de unire proclamat la Florena i aplicarea sa. Prezena
vldicii Ioan de Caffa rmâne deosebit de relevat pentru istoria eclesiastic a
Transilvaniei i constituie tocmai argumentul ultim în susinerea influenei unirii
eclesiale i asupra Regatului ungar. Dosarul cu privire la acest “dintâiu vldic
românesc ortodox din Ardeal” s-a îmbogit cu importante achiziii
documentare. Accesul la corespondena lui Capestrano (în parte înc inedit), a
oferit noi importante detalii în acest caz, care au putut fi completate de noi
achiziii documentare descoperite în Arhiva Secret Vatican i în Arhiva de Stat
din Genova. Destinul lui Ioan de Caffa dup întâlnirea cu Ioan Capestrano poate
fi acum reconstruit suficient precizie: dup reintrarea sa în comuniune cu
Roma, în ceremonia public desfurat la Buda în prima jumtate a lunii aprilie
1456, vldica era trimis la Roma, cu recomandarea expres de a fi repus în
demnitatea sa episcopal. Într-adevr, un document papal din 2 iulie 1456, atest
c, la acea dat, vldica fusese ridicat de patriarhul ecumenic Grigore Mammas
(în exil la Roma) la demnitatea de mitropolit de Gothia, într-o ceremonie
desfurat în bazilica Sf. Petru, urmând s acopere la Caffa i poziia de exarh
patriarhal. Un an mai târziu erau stabilite condiiile necesare instalrii sale în
cetatea din Pont, dogele i senatul genovez validând demersul pe lâng
autoritile din Caffa (pe 9 iulie 1457). Prezena sa în aceast poziie cheie
pentru susinerea unirii bisericeti i a cruciadei în Europa Rsritean este
Câteva concluzii 303
atestat cert pân în 1468, când scaunul metropolitan era din nou vacant, de
aceast dat “per obitum bonae memoriae Iohannucii Arhiepiscopi Caphensis”,
la începutul anului urmtor fiind desemnat un succesor, în persoana
ieromonahului Pahomie, titular al scaunului metropolitan de Amasea. Rmâne,
în continuare, greu de stabilit apartenena etnic a vldicii instalate, chiar dac
temporar, la Hunedoara. Forma în care numele îi este redat în documentele
pontificale, Iohannucius, pare s redea fie nume de Ioanichie, caz în care am
putea avea a face cu un vorbitor de greac, cel mai probabil originar din Caffa
(fapt ce ar explica i numirea sa în aceast important poziie), fie un sârb sau un
român. În orice caz, nu este un grec de la Constantinopol, dei vldica se
formase în teritoriile imperiale, în mnstirea Sf. Teodor din Cizic.
Procesul inchizitorial condus de Capestrano în cazul vldicii de la
Hunedoara i ampla aciune de confirmare a clerului instalat de el în Banat i
Transilvania a fost analizat din perspectiva dreptului canonic funcional la
momentul respectiv, dar i a rolului specific asumat de Ordinul franciscan în
regiune. Funcionarea inchiziiei franciscane inclusiv în raport cu structura
eclesial de rit i tradiie rsritene, demonstreaz existena unor raporturi
similare celor identificate de Vittorio Peri în sudul Italiei în perioada urmtoare
conciliului: o biseric dominant, care tinde s utilizeze instrumente de control i
chiar coerciie în raport cu cealalt structur eclesial, precum i s-i impun
semnele exterioare ale subordonrii fa de pap. Mai mult decât în oricare alt
parte a Europei cretine, în regatele apostolice ale Ungariei i Poloniei, Ordinul
minorit îi rezerv un rol specific, de control asupra structurii eclesiale dominate,
bazându-se pe privilegii papale sau întrite de rege. Dup unirea de la Florena
situaia se complic, „falsa unire” identificat de Capestrano în atitudinea
ambigu a despotului sârb Brankovi devenind pretextul restabilirii unui model
eclesial mai apropiat de cel tradiional, funcional de secole în Regatul ungar. În
intervalul 1453 - 1455, Biserica sârbeasc restabilete relaia de subordonare fa
de primul patriarh de Constantinopol sub turcocraie, Ghenadie al II-lea
Scholarios, ieind din zona gri a aparentei fideliti fa de Grigore Mammas i a
protectorului su, Nicolae al V-lea. Existena unor contacte între Hiera synaxis i
husiii calixtini complic i mai mult situaia, sporind temerile Romei. În aceti
termeni trebuie interpretat poziia lui Ioan de Capestrano de inquisitor totius
Christianitatis in partibus Hungariae, precum si cea de inquisitor haereticae et
schismaticae pravitatis. Alturarea celor dou categorii de infideles
demonstreaz c în curia roman existau suficiente motive de îngrijorare i c
semnalele legate de prezena unui focar secundar al husitismului în sudul
Regatului ungar continuau s fie vii. E relevant faptul c, în cazul „conversiunii
la unitatea bisericii” a lui Ioan de Caffa, Capestrano a optat la botezul
condiional, o practic misionar specific secolului al XIV-lea, a crei
paradigm a încercat s o trasm de-a lungul secolelor XV-XVI. Recursul la
aceast practic reflect, pe de o parte, autoreferenialitatea tradiiei franciscane
chiar i în noul context post-florentin i, pe de alt parte, existena unei
concurene acerbe cu clerul de rit rsritean provenit din Serbia. E semnificativ
amplificarea prezenei i rolului franciscanilor observani pe frontiera dintre cele
dou arii eclesiale tocmai în anii de dup conciliu. Pretextul instalrii lor aici e
strâns legat de relansarea rolului lor de control asupra Bisericii rsritene i,
desigur, asupra grupurilor heterodoxe înc active.
Partea a doua a lucrrii surprinde specificul cruciadei de la 1456,
inserând-o în seculara tradiie occidental i în reflecia teologilor franciscani. Pe
de-o parte, relansarea cruciadei ne apare drept consecina cea mai vizibil pe
termen scurt a unirii de la Florena. Continuarea i transformrile sale dup
cucerirea Constantinopolului reflect modificrile intervenite la nivelul curiei
romane odat cu instalarea unui prim pap umanist pe tronul lui Petru. În
climatul politic al Italiei de dup pacea de la Lodi, dominat de raionalismul
primelor generaii de umaniti, proiectele de cruciad elaborate se desprind din
ce în ce mai mult de vechile cadre ale tradiiei. Un proiect de “cruciad a
umanitilor”, foarte apropiat de planul oficial de cruciad, ne apare cel al
milanezului Lampo Birago. În concepia papilor de la Nicolae al V-lea la Pius al
II-lea cruciada se transform într-un complex mecanism de atragere de fonduri
i, pe de alt parte, pierde orice urm a caracterului su popular prin recursul la o
armat, integral profesionist i pltit. Tocmai împotriva acestui gen de discurs
i mod de aciune se ridic Ioan de Capestrano, critic fa de opulena curii
renascentiste a lui Nicolae al V-lea. Elaborarea unei unui model „minorit” de
cruciad, cu toate implicaiile sale, este strâns legat de pretenia Observanei
franciscane de a constitui una dintre expresiile privilegiate de vera ecclesia.
Aceast convingere le va permite, în anumite circumstane, fr îndoial
excepionale, precum cele care l-au vzut ca protagonist pe Ioan de Capestrano,
s acioneze de facto independent, chiar i prin contestarea sau ignorarea rolului
legatului pontifical pentru cruciad, aparent tocmai în virtutea unui raport direct
i privilegiat cu pontiful roman. În tradiia omiletic i literar succesiv, victoria
de la Belgrad se va impune ca un model de cruciad alternativ la cel oficial, cu
puternice ecouri la nivelul unei spiritualiti specifice.
SURSE I BIBLIOGRAFIE
Manuscrise:
Alba Iulia, Batthyaneum,

Cod. 307 (R.II.148).
Basel, Universitätsbibliothek,
Cod. A I 32; Cod. A VI 15.
Budapest, Arhiva Naional Ungar,
Dl. 13.687; Dl. 13.688; Dl. 37.591; Dl. 62.826.
Capestrano, Convento S. Francesco, Biblioteca i Arhiva
Cod. XI; Cod. XIX, Cod. XXXI; Cod. XXIV, Cod. XXXIII
Doc. 77; Nr. 78; Nr. 79; Nr. 138; Nr. 209; Nr. 210; Nr. 211; Nr. 217; Nr. 218;
Nr. 418; Nr. 420.
Città del Vaticano, Archivio Segreto Vaticano,
Reg. Vat. 376; Reg. Vat. 377; Reg. Vat. 378; Reg. Vat. 388; Reg. Vat. 410;
Reg. Vat. 430; Reg. Vat. 440; Reg. Vat. 446 (Calixti III, de Curia); Reg. Vat.
454; Reg. Vat. 455;
Arm. XXXIX, tom. 7 (Callisti III, Guarda Roba litterrarum); Arm. XXXII,
tom. 19 (Liber de curia Calixti, XIV); Arm. XXXII, tom. 26 (Calixti III, Liber
XXII).
Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana,
Vat. Gr. 717 (Card. Isidori Kieviensis); Vat. Lat. 967 (De auctoritate papae et
concilii); Cod. Vat. Lat 976 (Reprobationes 38 errorum husitarum); Vat. Lat.
7307 (Articuli husitarum); Vat. Lat. 7780; Vat. Lat. 7642.
Genova, Archivio di Stato,
Acta Secreta, Diversorum Fragmenta, Reg. (1450-1458), 712 A.
Roma, Archivio di Stato di Roma, Camerale I. Depositeria della Crociata,
Reg. 1233, 1234, 1235.
Roma, Biblioteca Vallicelliana,
Ms. S. Borr. L. VI, 54.
Roma, Sant’Isidoro,
Cod. I/6/2.
Venezia, Biblioteca Marciana,
Fondo Bessarione, Cod. 437 (1911).
Venezia, Biblioteca San Marco,
Cod. Lat. XIII-XC.
306 IOAN DE CAPESTRANO I CRUCIADA TÂRZIE
Surse edite:
Acta Bosnae potissimum ecclesiastica cum incertis editorum documentorum regestis ab

anno 925 usque ad annum 1752, ed. E. Fermendžin (Monumenta spectantia
historiam Slavorum meridionalium, vol. XXIII), Zagreb, 1892.
Acta Eugenii Papae IV (1431-1447) e Vaticanis aliisque regestis, collegit notisque
illustravit, G. Fedalto (ed.), Romae, 1990.
Acta Sanctorum (Patrum Bollandistarum), Octobris, ed. J. van Hecke, Paris - Roma,
1869, tom. X, p. 269-552.
Acta slavica Concilii Florentini. Narrationes et documenta, Ed. Joannes Krajcar S.I.
(Concilium Florentinum. Documenta et scriptores), Romae, Pontificio Istituto
Orientale, 1976.
Acta slavica Concilii Florentini. Narrationes et documenta. Ad fidem manuscriptorum
edidit, addita versione latina, Joannes Krajcar S.I., (Concilium Florentinum.
Documenta et scriptores), Romae, Pontificio Istituto Orientale, 1976.
Aeneas Sylvius Piccolomineus (Pius II), De gestis concilii Basiliensis commentariorum
libri II, ed. i trad. Denys Hay - W.K. Smith, Oxford, Clarendon Press, 1967.
Alberigo, Giuseppe (ed.), Conciliorum Oecumenicorum Decreta, Bologna, 1973.
Andreas de Santacroce, advocatus consistorialis, Acta Latina Concilii Florentini, ed.
Georgius Hofmann S.I., (Concilium Florentinum. Documenta et scriptores),
Romae, Pontificio Istituto Orientale, 1955.
Antonii Possevini soc. Iesu, Moscovia et alia opera. Quibus nunc recens, propter
materiae similitudinem et regionum, quarum historias explicant, vicinitatem,
adiuncta sunt [Köln], in officina Birckmannica, sumptibus Arnoldi Mylij, anno
MDXCV.
Antonius de Bonfinis, Rerum Ungaricarum decades, ed. B.G. Teubner, Lipsia, 1936.
Basilius Bessarion, Tou sophotatou kardinaleos Bessarionos ta euriskomena panta :
theologica, exegetica, polemica, partim jam edita, partim hucusque anecdota:
accedunt ex virorum doctorum qui graecas litteras in Italia instaurarunt
supellectili litteraria selecta quaedam, ed. J.-P. Migne (Patrologia Graeca, vol.
161), Lutetiae Parisiorum, 1866.
Béla Pettkó, Kapistran János levelezése a magyarokkal 1444-1456, în Torténelmi Tar
(Budapest), 2 s.n. (1901).
Bernardino da Siena, Prediche volgari sul Campo di Siena 1427, ed. Carlo Delcorno,
Milano, Rusconi, 1989.
Blasius de Zalka, Chronica fratrum minorum de observantia provinciae Boznae et
Hungariae, ed. F. Toldy, în Analecta monumentorum Hungariae, Budapest,
1860 (reeditat anastatic de G. Érszegi, Budapest, 1986).
Blondi Flavii Forlivensis De Roma Triumphante Livri decem. Romae instauratae libri
III. Italia illustrata, Basileae (in officina Frobeniana), 1531.
Bullarium diplomatum et privilegiorum sanctorum Romanorum Pontificum, Augustae
Taurinorum, 1860, tom. V.
Bibliografie 307
Bullarium Franciscanum, continens constitutiones, epistolas, diplomata Romanorum
pontificum Eugenii 4. et Nicolai 5., ad tres ordines S. P. N. Francisci
spectantia, ed. Ulricus Huntemann, Ad Claras Aquas (Quaracchi) Prope
Florentiam: Ex Typ. Collegii S. Bonaventurae, 1929.
Capistranus Triumphans, Coloniae, 1740.
Codex diplomaticus Hungariae ecclesiasticus ac civilis, ed. Georgius Fejér, Budae, tom.
IX/3 (1843); t. XI, (1844).
Codex diplomaticus partium Regno Hungariae Adnexarum (Magyarország
Melléktartományainak Oklevéltára), A Magyarország és Szerbia Közti
Összeköttetések Oklevéltára (1198-1526), ed. Lajos Thallóczy & Antal Áldásy,
(Monumenta Hungariae Historica. Diplomataria / Magyar Történelmi Emlékek,
33), Budapest, 1907.
Darrouzès, J. (ed.), Regestes des actes du Patriarcat de Constantinople, Paris, 1991, vol.
I.7.
Dionysius Lasic (ed.), Fra Bartolomei de Alverna scripta inedita, în Arch. Franc. Hist.,
55 (1962)
Documenta Pontificum Romanorum Historiam Ucrainae illustrantia, ed. A.G.Welykyj,
Roma, 1953, vol. I
Dubia 23 de disciplina ecclesiastica in Bosna, ed. A. Theiner, Vetera monumenta
Slavorum meridionalium t. II, Roma, 1875, 327-9, emendat de D. Kniewald,
Vjerdostojnost latinskih izvora o bosanskim krstjanima, Zagreb 1949, 46-53
Enea Silvio Piccolomini, Historia rerum Friderici III Imperatoris, ed. J.G. Kulpis,
Argentorati, 1685
Enea Silvio Piccolomini, papa Pio II, I Commentarii, ed. Luigi Totaro, Milano, 1984.
Epistolae Pontificiae ad Concilium Florentinum spectantes, edidit Georgius Hofmann.
Pars I: Epistolae Pontificiae de rebus ante Concilium Florentinum gestis (1418-
1438), Pars II: Epistolae Pontificiae de rebus in Concilio Florentino annis
1438-1439 gestis, Pars III: Epistolae Pontificiae ad Concilium Florentinum
spectantes. Cum indicibus ad partes I-III, (Concilium Florentinum. Documenta
et scriptores), Romae, Pontificio Istituto Orientale,1940-1946
Eubel, Konrad Hierarchia catholica Evi Medii, Monasterii, 1913-142, vol. II.
Fantinus Vallareso, archiepiscopus Cretensis, Libellus de ordine generalium conciliorum
et unione florentina, ed. Bernardus Schultze S.I., (Concilium Florentinum.
Documenta et scriptores), Romae, Pontificio Istituto Orientale, 1944.
Giovanni da Capestrano, Tractatus de unu cuiuscumque ornatu, ed. A. Chiappini, Siena,
1956.
Giovanni da Tagliacozzo, Historiam longam et exactam de morte ejusdem S. Ioannis
Capistrani, în L. Wadding, Annales, vol. XII, p. 340-62. Giovanni di
Tagliacozzo, Relazione sulla battaglia di Belgrado e sulla morte di fra
Giovanni da Capestrano, ed. M.A. Loreto, L’Aquila, 1989.
Giovanni da Tagliacozzo, Victoriae mirabilis divinitus de Turcis habitae duce vener.
beato Ioanne de Capistrano series descripta per fr. Ioannem de Tagliacotio
illius socium et comitem atque beato Iacobo de Marchia directa (extras din
Acta Ord. Minorum, 1906, fasc. I-XI), Firenze, 1906.
Girolamo da Udine, Vita di fra Giovanni da Capestrano, L’Aquila, 1988.
Gullielmi Totani, Fortalicium fidei, per Iohannem de Moylin alias de Chambia
impressum, anno salutis nostrae 1525. (die XI mensis Octobris).
Hurmuzaki, Eudoxiu (de), Documente privitoare la istoria românilor culese de Nicolae
Densusianu, Bucureti, 1890-1891, vol. I.2, II.1, vol. II.2.
Ioannes de Capistrano, De papae et concilii sive ecclesiae auctoritate, b. Ioannis a
Capistrano e Minorum Observantium Familia Concionatoris Celeberimi opus
nunc primum excursum, în Tractatus universi iuris, Venezia: Francesco Zilletti,
1584, tomus XIII.
Ioannes de Capistrano, De usura, Colonia, 1480.
Ioannes de Capistrano, Epistolae circolares de studio promovendo inter observantes,
editat de A. Chiappini în Archivium Fransciscanum Historicum, 11 (1918), p.
127-131.
Iohannes [Stojkovic] De Ragusio, Tractatus de Ecclesia, ed. Franjo Sanjek - Alois
Krchîák - Marijan Biškup, Zagrabiae, 1983.
Iohannes de Capistrano, De Papae et Concilii sive Ecclesiae auctoritate, B. Ioannis a
Capistrano e Minorum Observantium familia, concionatoris celeberrimi, Opus
nunc primum excusum, eiusdem Speculum Clericorum et Defensorium Tertii
Ordinis D. Francisci, adiectis indicibus locupletissimis, Venetiis: apud
Antonium Ferrarium MDLXXX.
Iohannes de Komorowo, Johannis de Komorowo Tractatus cronice Fratrum Minorum
Observancie a tempore Constanciensis Concilii et specialiter de Provincia
Poloniae. Herausgegeben von Heinrich Zeissberg, Wien 1873.
Iorga, Nicolae, Notes et extraits pour servir à l’histoire des croisades au XVe siècle, 6
vols, Paris-Bucarest, 1899-1916.
Isidorus Arch. Kioviensis et totius Russiae, Sermones inter Concilium Florentinum
conscripti. Ed. Georgio Hofmann S.I. et Emmanuele Candal S.I. editi. Card.
Iuliani Cesarini Memoria de additione ad symbolum, cum versione graeca
Nicolai Secundini, ed. Georgio Hofmann S.I., (Concilium Florentinum.
Documenta et scriptores), Romae: Pont. Ist. Orient., 1971.
Joannes de Torquemada O.P., Cardinalis Sancti Sixti, Apparatus super Decretum
Florentinum Unionis Graecorum. Ed. Emmanuel Candal S.I., (Concilium
Florentinum. Documenta et scriptores»), Romae, Pontificio Istituto Orientale,
1944
Laurent, Vitalien (ed.), Les “Mémoires” du Grand Ecclésiarque de l’Eglise de
Contantinople Sylvestre Syropoulos sur le concile de Florence (1438-1439),
Paris, CNRS, 1971.
Magyarország melléktartományainak oklevéltára. A magyarország és Szerbia közti
összeköttetések oklevéltára 1198-1526 (Monumenta Hungariae Historica, I.
Diplomataria, 33), ed. Thallóczy-Áldásy, Budapest, 1907.
Bibliografie 309
Mohler, Ludwig, Bessarions Instruktion für die Kreuzzugspredigt in Venedig (1463), în
Romische Quartalschrift fur christliche Altertumskunde und fur
Kirchengeschichte, XXXV (1927), p. 337-349.
Monumenta Conciliorum generalium seculi decimi quinti. Concilium Basiliense. Ed. E.
Birk, Vindobonae, 1873, vol. II.
Monumenta ecclesiae Strigoniensis, ed. L. Dedek, Esztergom, 1924.
Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno MDXIV, ed. A. Fekety Nagy et alii,
Budapest, 1979.
Monumenta Ucrainae Historica, ed. Metropolita A. Septyckyi, vol. I, Romae, 1964.
Pall, Francisc, Relazioni di Giovanni di Hunedoara con l’Italia negli anni 1452-1453
(Documenti inediti preceduti da uno studio), I, în Revue des Études Sud-Est
Europeenes, 13, fasc. 3 (1975), p. 453-478; II, Ibid., fasc. 4 (1975), 559-594.
Pertusi, Agostino (ed.), La caduta di Costantinopoli, A. Mondadori Editore, 1976, vol. I-
II.
Pettkó, Béla (ed.), Kapistran Janos levelezése a magyarokkal 1444-1456, în Torténelmi
Tar, Budapest, 1901.
Pii II Commentarii rerum memorabilium que temporibus suis contigerunt, ed. Adrian
Van Heck (Studi e testi, 312), Città del Vaticano, 1984.
Poggio Bracciolini, De vera nobilitate, ed. Davide Canfora, Roma, 2002.
Pontificia Commissio ad redigendum Codicem Iuris Canonici Orientalis, 15 vol., Roma
1943-1990 (CICO), vol. VII.
Quae supersunt Actorum Graecorum Concilii Florentini. Ed. Iosephus Gill, S.I.: Pars I:
Res Ferrariae gestae, Pars II: Res Florentinae gestae, Appendix: Concilii
Florentini descriptio e Ms. venetiano, (Concilium Florentinum. Documenta et
scriptores), Romae, Pontificio Istituto Orientale, 1953-1964
Raynaldus, O., Annales ecclesiastici ab anno MCXCVIII ubi desinit Cardinalis
Baronius, Lucca, 1772.
Sacranus Jan z Owicimia, Elucidarius errorum ritus Ruthenici, Kraków, Jan Haller,
1507.
Schematismus almae provinciae Sancti Joannis a Capistrano Ord. Fr. Min. S.P.
Francisci in Hungaria ad annum Christi MCMIX, Koloszvar, 1909.
Supplementum ad Bullarium Franciscanum continens litteras Romanorum Pontificum
annorum 1378-1484, ed. Cesar Cenci, o.f.m., vol. I (1378-1471), Grottaferrata
(Romae), 2002.
Teleki, Jósef (ed.), Hunyadiak kora Magyarországon, X, Pesta, 1853.
Tursun Bey, La conquista di Costantinopoli, trad. Luca Berardi, Milano, Mondadori,
2007.
Vetera monumenta Slavorum Meridionalium historiam illustrantia, maximam parte
nondum edita ex tabularis Vaticanis deprompta collecta ac serie chronologica
disposita, Theiner, Augustin (ed.), Roma - Zagreb, 2 vol., 1863-1975.
Wadding, Lukas (ed.), Annales Minorum, Roma, 1952, vol. X, XII, XIII.
Literatur:
Achim, Viorel, Ordinul franciscan în rile române în secolele XIV-XV. Aspectele

teritoriale, în Revista istoric, 7, fasc. 5-6 (1996), p. 391-410.
Andreozzi, G., San Giovanni da Capestrano e il Terz’Ordine di San Francesco, Roma,
Ed. Franciscanum, 1987.
Andri, Stanko, The miracles of St. John Capistran, Budapest, CEU Press, 1999.
Angiolini, Hélène, Giovanni da Capestrano, în Dizionario biografico degli italiani, vol.
55, Roma 2000, p. 744-59.
Antoche, Emanuel C., Les expéditions de Nicopolis (1396) et Varna (1444): une
comparison, în Mediaevalia Transilvanica, IV (2000), nr. 1-2, publ. Satu Mare,
2002.
Arasse, Daniel, Iconographie et évolution spirituelle: la tablette de saint Bernardin de
Sienne, în Iconographie et Spiritualité, Revue d’histoire de la spiritualité, 50
(1975), 3-4, p. 444-445.
Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Bucureti, Ed.
Enciclopedic, 1993.
Atiya, Aziz S., The Crusade in the Later Middle Ages, New York, Kraus, 1965.
Auner, Constantin, La Moldavie au Concile de Florence, în Echos d’Orient, 7 (1904), p.
321-328, 8 (1905), p. 5-12, 72-77, 129-137.
Babinger, Franz, Der Quellenwert der Berichte über den Entsatz von Belgrad 1456, în
Sitzungsberichte der bayerischen Akademie der Wissenschaften (Munich), 6
(1957).
Bainton, R.H., Christian Attitudes Towards War and Peace: A Historical Survey and
Critical Re-Evaluation, New-York, 1960.
Balard, Michel, La Romanie Génoise (XIIe – début du XVe siécle), Rome, EFR, 1978,
vol. I-II.
Bnescu, N., Contributions à l’histoire de la seigneurie de Théodoro-Mangoup en
Crimée, în Byzantinische Zeitschrift, 35 (1935), p. 20-37.
Barbu, D., La Valachie et le Concile de Bâle, în Byzance, Rome et les Roumains. Essais
sur la production politique de la foi au Moyen Age, Bucureti, 1998, p. 143-
158.
Bartoš, F.M., The hussite revolution 1424-1437, Boulder, East European Mon., 1986.
Binder, Karl, Der Tractatus de Ecclesia Johanns von Ragusa und die Verhandlungen
des Konzils von Basel mit den Husiten, în Angelicum, 28 (1951), p. 30-54.
Bisaha, Nancy, Pope Pius II and the Crusade, in Crusading in the Fifteenth Century.
Message and impact, ed. Norman Housley, New York, 2004, p. 39-52.
Black, Robert, Benedetto Accolti and the Florentine Renaissance, Cambridge, 1985.
Bölcskey, dön, Capistranói Szent János élete és kora, Székesfehérvár, 1923-24, 3 vols.
Bonmann, O. et. al., A provisional calendar of John Capistran's correspondence, în
Franciscan Studies, 49 (1989), 255-345 i 52 (1992), 283-327.
Bibliografie 311
Brandmüller, W., Die Reaktion Nikolaus' V. auf den Fall von Konstantinopel, în
Römische Quartalschrift für christliche Altertumskunde und für
Kirchengeschichte, Freiburg/Breisgau, 90 (1994), p. 1-22.
Bruni, Francesco, Di alcuni giudizi di Flavio Biondo sugli Osservanti Francescani,
Arch. Franc. Hist., 98 (2005), p. 159-164.
Bruni, Francesco, La città divisa. Le parti e il bene comune da Dante al Guicciardini,
Bologna, Il Mulino, 2003.
Cardini, Franco – Studi sulla storia e sull’idea di crociata, Roma, Jouvence, 1993.
Cardini, Franco, Europa e Islam – storia di un malinteso, Roma, Laterza, 2000.
Cardini, Franco, Poveri cavalieri del Cristo (I), Bernardo di Clairvaux e la fondazione
dell’ordine templare, 1992.
Caron, M.T. - D. Clauzel (ed.), Le Banquet du faisan, 1454 : l’Occident face au défi de
l’empire ottoman, Arras, 1997.
Cazacu, Matei - P.S. Nsturel, Une démonstration navale des turcs devant
Constantinople et la bataille de Kilia (1448), în Journal des Savantes, juillet-
septembre 1978, p. 197-199 i 204-205.
Cecconi, Eugenio, Studi storici sul Concilio di Firenze con documenti inediti o
nuovamente dati alla luce sui manoscritti di Firenze e di Roma. Parte prima,
Antecedenti del Concilio. Firenze 1869, p. 83-84
Chaunu, Pierre, Le temps des reformes. La crise de la Chrétienté. L’éclairement, 1250-
1550, Paris, 1975.
Chihaia, Pavel, In legatur cu absena delegaiei Trii Româneti de la Conciliul de la
Ferrara-Florena (1438-1439), în Glasul Bisericii (Bucureti), 37 (1978), 1-2,
p. 155-165.
Christian Unity. The Council of Ferrara-Florence 1438/39 - 1989, ed. Giuseppe
Alberigo, (Bibliotheca Ephemeridum Theologicarum Lovaniensium, XCVII),
Leuven, University Press – Uitgeverij Peeters, 1991, 2 vols.
Christianson, Gerald, Cesarini: The Conciliar Cardinal: The Basel Years 1431-1438, St.
Ottilien, EOS-Verlag, 1979.
Cohen, J., The Friars and the Jews. The Evolution of Medieval Antijudaism, Ithaca-
London, Cornell University Press, 1986
Congar, Yves, La place de Jean de Raguse dans l'histoire de l'ecclesiologie, în: Misao i
djelo Ivana Stojkovia, ed. F. Šanjek (Analecta Croatica Christiana, XX),
Zagreb, 1986, p. 259-278.
Constantinescu, Radu, Euthyme de Târnovo et la réforme liturgique au XIVe siècle, în
Etudes balkaniques, 22 (1986), fasc. 3, p. 62-78 si 4, p. 53-58.
Constantinescu, Radu, The oldest Liturgy of the Rumanian Church : its sources and
diffusion, în Rumanian Studies, II, 1971-1972, Leiden, p. 120-130.
Contamine, Philippe, La Guerre au Moyen Age, Paris, Presses universitaires de France,
1999.
Cornides, E., Rose und Schwert im päpstlinchen Zeremoniell von den Anfängen bis zum
Pontifikat Gregors XIII, Viena, 1967.
Damian, tefan – Filippo De Marchis, Giovanni da Capestrano (1386-1456). Il mistero
delle sue reliquie. Contributo per una ricerca di storia francescana con le
ultime acquisizioni documentarie, în Vita minorum, 64 (1993); Additiones,
1995, 1997, 1998.
Deeters, W., Ein Breve des Papstes Nikolaus V. an den oströmischen Kaiser von 1453,
în: Quellen und Forschung aus italienischen Archiven und Bibliotheken 48
(1968) p. 365-68.
Delacroix-Besnier, Claudine, Les Dominicains et la Chrétienté Grecque aux XIV-e et
XV-e siècles, Ecole Francaise de Rome, 1997.
Delcorno, Carlo, L'`Ars praedicandi' di Bernardino da Siena, în Atti del simposio
internazionale cateriniano-bernardiniano, ed. D. Maffei i P. Nardi, Siena,
1982, p. 419-449.
Denize, Eugen, La croisade de Varna et les relations entre Ianco de Hunedoara et
Alphonse V d’Aragon, roi de Naples. Réalité et idéologie, în Miscellanea in
honorem Radu Manolescu emerito, Bucureti, 1996, p. 116-126.
Denize, Eugen, Relaiile lui Iancu de Hunedoara cu Alfons de Aragon i lupta
antiotoman la mijlocul secolului al XV-lea, în R.I. 38, nr. 8 (1985), p. 782-795.
Diaconescu, Marius, Les implications confessionnelles du Concile de Florence en
Hongrie, în Mediaevalia Transilvanica, 1 (1997), 1-2, p. 29-62.
Dizionario biografico degli Italiani, Roma, Istituto dell’Enciclopedia Italiana, vol. 1-76.
Dolcini, Carlo, Il “De auctoritate papae et concilii” di Giovanni da Capestrano, în San
Giovanni da Capestrano nella Chiesa, p. 118-126.
Donati, Claudio, L’idea di nobiltà in Italia. Secoli XIV-XVIII, Roma-Bari, ed. Laterza,
1988.
Dondaine, A., Contra graecos, premiers écrits polémiques des dominicaines d’Orient, în
Arch. Fratr. Praed., 21 (1951), p. 320-446.
Drgan, Ioan, Nobilimea româneasc din Transilvania între anii 1440-1514, Bucureti:
Ed. Enciclopedic, 2000.
Duda, B. Joannis Stojkovi de Ragusio OP doctrina de cognoscibilitate Ecclesiae,
Roma, 1958.
Džambo, Jozo, Die Franziskaner im mittelalterlichen Bosnien, Werl/Westfalen, 1991.
Elm, Kaspar, L’osservanza francescana come riforma culturale, în Le Venezie
Francescane s.n., 6 (1989), p. 15-30 i în Alla sequela di Francesco d’Assisi.
Contributi di storia francescana, S. Maria degli Angeli (Assisi) 2004, p. 345-
361.
Evangelisti, Paolo, Fidenzio da Padova e la letteratura crociato-missionaria minoritica:
strategie e modelli francescani per il dominio (XIII-XIV sec.), Bologna, 1998.
Evangelisti, Paolo, I “pauperes Christi” e i linguaggi dominativi. I francescani come
protagonisti della costruzione della testualità politica e dell’organizzazione del
consenso nel basso medioevo (Gilbert de Tornai, Paolino da Venezia,
Francesco de Eiximenis), în La propaganda politica nel basso medioevo. Atti
Bibliografie 313
del XXXVIII Convegno storico internazionale, Todi, 14-17 ottobre 2001.
Spoleto, CISAM, 2002, p. 315-392.
Evangelisti, Paolo, Tra genesi delle metamorfosi nell’ordine dei Minori e
Francescanesimo dominativo, în Il francescanesimo dalle origini alla metà del
secolo XVI. Esplorazioni e questioni aperte, ed. F. Bolgiani - G. Merlo,
Bologna, il Mulino, 2005.
Facchinetti, V., San Bernardino da Siena. Mistico sole del secolo XV, Milano, Casa
editrice s. Lega eucaristica, 1933.
Fine, John, The Bosnian church, a study of the Bosnian Church and its place in state and
society from the 13. to the 15. Centuries, New York, Columbia University
Press, 1975.
Fine, John, The Late Medieval Balkans. A Critical Survey from the Late Twelfth Century
to the Ottoman Conquest, Michigan, 1994.
Firenze e il concilio del 1439. Congresso di Studi (Firenze, 29 novembre – 2 dicembre
1989), ed. Paolo Viti, Firenze, 1994.
From Hunyadi to Rákóczi. War and Society in Late Medieval and Early Modern
Hungary, ed. János M. Bak - Béla K. Király (War and Society in Eastern
Central Europe, 3), Brooklyn, 1982.
Galamb, György, San Giacomo della Marca e gli eretici di Ungheria, in San Giacomo
della Marca nell’Europa del ‘400. Atti del Convegno internazionale di studi.
Monteprandone, 7-10 settembre 1994, ed. Silvano Bracci, Padova: Centro Studi
Antoniani, 1997, p. 211-220.
Gill, Joseph, Personalities of the Council of Florence ad other Essays, Oxford: Basil
Blackwell, 1964.
Gill, Joseph, The Council of Florence, Cambridge, 1959.
Goffman, Daniel, The Ottoman Empire and Early Modern Europe, Cambridge, 2002.
Guillano, R., Les appels de Constantin XI Paléologue à Rome et à Venise pour sauver
Constantinople (1452-1453), în: Byzantinoslavica. International journal of
Byzantine studies, 14 (1953), p. 226-44.
Halecki, Oscar, La croisade de Varna în Bulletin of the International Committee of
Historical Sciences, XI (1939), Paris, PUF, p. 485-495.
Halecki, Oscar, The Crusade of Varna. A Discussion of Controversial Problem, New
York: Polish Institute of Arts and Sciences of America, 1943.
Hankins, James, Renaissance crusaders: Humanist Crusade Literature in the Age of
Mehmet II, în Dumbarton Oaks Papers, 49 (1995), p. 111-207.
Held, Joseph, Hunyadi: Legend and Reality, New York, 1985
Helmrath, Johannes, Das Basler Konzil, 1431-1449. Forschungsstand und Probleme,
Köln – Wien: Böhlau Verlag, 1987
Hendrix, Scott H. ‚ Nicolas of Cusa’s ecclesiology between Reform and Reformation, în
Nicolas of Cusa on Christ and the Church. Essays in memory of Chandler
McCuskey Brooks for the American Cusanus Society, ed. Gerald Christianson –
Thomas M. Izbicki, Leiden – New York – Köln: Brill, 1996, p. 108-126
Histoire du Christianisme des origines à nos jours, sous la direction de Jean-Marie
Mayeur, Charles Pietri, André Vauchez, Marc Venard, Paris, Ed. Desclée, vol.
I-XIV, 1990-2000; traducere italian îngrijit de G. Alberigo, Storia del
Cristianesimo (dalle origini ai nostri giorni), Roma, Ed. Borla, 2003-2005.
Hofer, Giovanni, Giovanni da Capestrano. Una vita spesa nella lotta per la riforma
della Chiesa, L’Aquila 1955.
Hofer, Johannes, Johannes Kapistran: ein Leben im Kampf um die Reform der Kirche,
ed. Ottokar Bonmann, vol. I-II, Heidelberg, F. H. Kerle Verlag, 1964-1965.
Hofmann, G., Quomodo formula definitionis Concilii Florentini de potestate plena
papae preparata fuerit?, in Acta Accad. Velehradensis, 14 (1938), p. 138-148.
Housley, Norman, The Italian Crusades. The Papal-Angevin Alliance and the Crusades
against Christian Lay Powers 1254-1343, Oxford, 1982.
Housley, Norman, Crusading and Social Revolt: The Hungarian Peasant Rising of 1514,
în Journal of Ecclesiastical History, 49 (1998), p. 1-29, republicat în Crusading
and Warfare in Medieval and Renaissance Europe, Ashgate, Variorum, 2001.
Housley, Norman, The Later Crusades: From Lyons to Alcazar, 1274-1580, Oxford,
1992.
Huber, Raphael M., A Documented History of the Franciscan Order (1182-1517),
Milwaukee and Washington, D.C., 1944.
Ignazio Parrino, Acta albaniae vaticana : res albaniae saeculorum XIV et XV atque
cruciatam spectantia, Città del Vaticano, Biblioteca Apostolica Vaticana, 1971.
Il rinnovamento del francescanesimo: l’Osservanza. Atti dell’XI Convegno
Internazionale, Assisi, 20-21-22 ottobre 1983, Perugia, Centro Studi
Francescani, 1985.
Imber, Colin, The Ottoman Empire 1300-1481, Istanbul, 1990.
Inalcik, Halil, Mehmed the Conqueror (1432-1481) and His Time, în Speculum, A
Journal of Mediaeval Studies, 35 (1960), p. 408-427.
Inalcik, Halil, The Ottoman Empire: The Classical Age 1300-1600, London, 1973.
Iorga, N., Croisade latine et byzantine dans le Sud-Est de l’Europe, în Choses d’Orient
et de Roumanie, Bucarest-Paris, 1924, p. 38-39.
Izbicki, Tomás M., Protector of Faith, Washinghton DC, Catholic Univ. Press, 1981.
Jedin, Hubert, Storia del Concilio di Trento, Brescia, Morcelliana, 1949.
Kafadar, Cemal, Between Two Worlds. The Construction of the Ottoman State, Berkeley,
1995.
Kaminsky, Howard, A history of the Hussite revolution, Berkeley - Los Angeles,
California Press, 1967.
Karácsonyi, János, Szt. Ferencz Rendjének története Magyarországon 1711- ig,
Budapest, Magyar tud. akadémia, I, 1922-3.
Kubalic ‚ J., Jean de Raguse: son importance pour l’ecclésiologie du XVe siècle, în
Revue des sciences religieuses, 41 (1967), p. 150-167.
Bibliografie 315
Kuster, N., Tendenze di marginalizzazione dei fratelli laici nella storia dell’Ordine fino
al concilio di Lyon (1274), în Analecta ordinis fratrum Minorum
Capuccinorum, 112 (1996), p. 623-640.
L’esprit de la croisade. Textes médiévaux présentés par Jean Richard, Paris, Ed. du
Cerf, 2000.
L’État angevin. Pouvoir, culture et société entre XIIIe et XIVe siècle. Actes du colloque
international (Rome-Naples, 7-11 novembre 1995), Roma, EFR, 1998.
Landi, Aldo, Il papa deposto (Pisa 1409). L’idea conciliare nel Grande Scisma, Torino,
Claudiana, 1985.
Landini, L. C., The Causes of the Clericalization of the Order of Friars Minors 1209-
1260 on the light of early sources, Chicago, Franciscan Herald Press, 1968.
Lascaris, M., Joachim, métropolite de Moldavie et les relations de l’Eglise moldave
avec le patriarcat de Pec et l’archevêché d’Achris au XVe siècle, în Bulletin de
la section historique de l’Accadémie Roumaine, 13 (1927), p. 129-159.
Lasi, Dionysius, De vita et operibus S. Iacobi de Marchia. Studium et Recensio
Quorundam Textum, Falconara Marittima, 1974
Maccarrone, Michele, Vicarius Christi. Storia del titolo papale, Roma, Pont. Univ.
Lateranense, 1952.
Maffei, D., Di un inedito „de modo in iure studendi” di Diomede Mariconda, în Studi in
memoria di Giovanni Cassandro, II, Roma, 1991.
Manselli, Raoul, L’osservanza francescana: dinamica della sua formazione e
fenomenologia, în Reformbemühungen und Observanzbestrebungen im
spätmittelalterlichen Ordenswesen, ed. K. Elm, Berlin, Dunker und Humbolt,
1989.
Manselli, Raoul, La clericalizzazione dei Minori e san Bonaventura, în San Bonaventura
francescano, Todi, Accademia Tudentina, 1974, p. 181-208.
Mariano d’Alatri, Eretici ed inquisitori in Italia. Studi e documenti, Roma, Istituto
Storico dei Cappuccini, 1987, vol. II (Il Tre e Quattrocento).
Marinescu, Constantin, Le pape Nicolas V. (1447-1455) et son attitude envers l'Empire
byzantin, în Actes du IVe Congrès international des études byzantines (=
Bulletin de l'Institut Archéologique Bulgare 9 [1935] ND Nendeln 1978), p.
331-42.
Marinescu, Constantin, Notes sur quelques ambassadeurs byzantins en Occident à la
veille de la chute de Constantinople sus les Turcs, în Annuaire de l’Institut de
Philologie et d’Histoire Orientales et Slaves, 10 (1950; = Mélanges H.
Grégoire, II) p. 419-28.
Martin, H., La predicazione e le masse nel XV secolo. Fattori e limiti di un successo, în
Storia vissuta del popolo cristiano, ed. J. Delumeau, trad. it. F. Bolgiani,
Torino, 1985, p. 455-489.
Masci, A., Vita di San Giovanni da Capestrano, Napoli, 1914.
Matani, Athanasius, De duplici activitate S. Iacobi de Marchia in regno et vicaria
franciscali Bosnae, în Archivium Franciscanum Historicum, 53 (1960), p. 111-
127.
McAodha, L., The Holy Name of Jesus in the Preaching of St. Bernardine of Siena, în
Franciscan Studies, 29 (1969), p. 37-65.
Merlo, Giovanni Grado, Coercition et orthodoxie: modalités de comunication et
d’imposition d’un message religieux hégémonique, in Faire croire. Modalités
de la diffusion et de la réception des messages religieux du XIIe au XVe siècle,
Roma, 1981, p. 101-118.
Merlo, Giovanni Grado, Dal deserto alla folla. Persistenti tensioni del francescanesimo,
în Predicazione francescana nel Quattrocento: committenza, ascolto, ricezione.
Atti del II Convegno internazionale di studi francescani (Padova, 26-27-28
marzo 1987), Vicenza 1989; i în Le Venezie francescane, n. s., VI (1989), fasc.
1, p. 61-65.
Merlo, Grado Giovanni, Nel nome di San Francesco. Storia dei frati Minori e del
francescanesimo sino agli inizi del XVI secolo, Padova, Editrici Francescane,
2003.
Merlo, Grado Giovanni, Storia di frate Francesco e dell’Ordine dei Minori în Francesco
d’Assisi e il primo secolo, p. 23-27.
Millar-Heggie B., Sanctity, Savagery and Saracens in Capystranus: Fifteenth Century
Christian-Ottoman Relations, în Al Masaq: Islam and the Medieval
Mediterranean, 14/2 (2002), p. 113-121.
Mormando, F., The Humanists, the Pagan Classic and S. Bernardino da Siena,
Laurentianum, 27 (1986), 72-97.
Murean, Camil, Iancu de Hunedoara i vremea sa, Bucureti, 1968.
Murean, Dan Ioan, Isihasmul i prima etap a rezistenei la decizile Conciliului
florentin în Moldova (1442-1447), în Studia universitatis Babes-Bolyai,
Historia, Cluj, XLIV (1999), 1-2, p. 3-57.
Murean, Dan Ioan, La place de Girolamo Lando, patricien vénitien et titulaire du
Patriarcat de Constantinople (1474-1497), dans la politique orientale de
l’Église de Rome, în Anuarul Inst. Român de Cult. i Cercetare Umanistic
Nicolae Iorga din Venezia, 8 (2006).
Nsturel, P. ., Un évêque de Caffa et un autre qui ne le fut pas, în Revue du Moyen Age
Latin (Strasbourg), 5.2 (1949), p. 138-140.
Nasturel, P.S., Quelques observations sur l’Union de Florence et la Moldavie, în Süd-
Ost Forschungen, 18 (1959), 1, p. 84-89.
Nimmo, Duncan, Reform at the Council of Constance: the Franciscan case, în
Renaissance and Renewal in Christian History, ed. D. Baker, Oxford, Basil
Blackwell, 1977, p. 159-175.
Oakley, Francis, The Conciliarist Tradition: Constitutionalism in the Catholic Church,
1300-1870, Oxford University Press, 2003
Bibliografie 317
Pál, Engel, János Hunyadi: The decisive years of his career, 1440–1444”, în From
Hunyadi to Rákóczi: War and Society in Late Medieval and Early Hungary, ed.
János M. Bak - Béla Király, Brooklyn, 1982, p. 103–123.
Pál, Engel, The Realm of St. Stephen. A History of Medieval Hungary, London-New
York, 2001.
Pall, Francisc, Autour de la croisade de Varna: la question de la paix de Szeged et de sa
rupture (1444), în Bulletin Sect. Hist. Acad. Roum., 20 (1938), nr. 2, p. 144-
158.
Pall, Francisc, Byzance a la veille de sa chute et Janco de Hunedoara (Hunyadi), extr.
Byzantinoslavica, Prague, 30 (1969).
Pall, Francisc, Ciriaco d’Ancona e la crociata contro i Turchi, în Bulletin de la Section
Historique de l’Academie Roumaine, 20 (1938), p. 26-47
Pall, Francisc, Preteso scambio di lettere tra Giorgio Brancovich e Iancu da Hunedoara
intorno al 1450, extr. Revue des Etudes Sud-Est Européenes, XII (1974).
Pall, Francisc, Stpânirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei i problema ajutorrii
Bizanului, în Revista de Istorie, 18 (1965), p. 186-207.
Pall, Francisc, Stpânirea lui Iancu de Hunedoara asupra Chiliei i problema ajutorrii
Bizanului, extr. Revista de Istorie – studii, tomul 18, 1965
Pandži, Basilius, Historia missionum Ordinis Fratrum Minorum, IV, Regiones
Proximae Orientis et Paeninsulae Balcanicae, Romae, 1974.
Papacostea, erban, La fondation de la Valachie et de la Moldavie et les roumains de
Transylvanie: un nuvelle source, în Revue Roumaine d’Histoire, 17 (1978), 3, p.
389-407.
Paravicini Bagliani, A., Le chiavi e la tiara. Immagini e simboli del papato medievale,
Roma, 1998.
Partner, Peter, Il Dio degli eserciti. Islam e Cristianesimo: le guerre sante, Torino, 1997.
Pastor, Ludwig (von), Geschichte der Päpste seit dem Ausgang des Mittelalters,
Freiburg, 1910-12.
Pastor, Ludwig (von), Histoire des Papes depuis la fin du Moyen Age, Paris, 1888, IV.
Pastor, Ludwig (von), Storia dei papi dalla fine del Medio Evo, vol. 1, Storia dei papi
nel periodo del Rinascimento (Martino 5., Eugenio 4., Niccolo 5., Calisto 3.)
fino all'elezione di Pio 2, Roma, Desclee, 1958.
Paulová, M., L’empire byzantin et les Tchèques avant la chute de Constantinople, în
Byzantinoslavica, 14 (1953), p. 158-255.
Pelikan, Jaroslav, The Spirit of Eastern Christendom (600-1700), Chicago, 1974.
Pellegrini, Letizia, La sainteté entre procès et droit canonique : avant et après
Bernardin de Sienne, în Procès de canonisation au Moyen Age. Aspects
juridiques et religieux, ed. Gábor Klaniczai, Rome, EFR 2004, p. 309-326.
Peri, Vittorio, Da Oriente e da Occidente. Le chiese cristiane dall’impero romano
all’Europa moderna, Mirella Ferrari (ed.), Roma-Padova, Antenore, 2002.
Peri, Vittorio, Il concilio di Firenze: un appuntamento ecclesiale mancato, în Il Veltro,
XXVII (1983), p. 197-215.
Peri, Vittorio, L'unione della Chiesa Orientale con Roma. Il moderno regime canonico
occidentale nel suo sviluppo storico, in Aevum 58 (1984), p. 439-498.
Peri, Vittorio, Ricerche sull"'editio princeps" degli atti greci del concilio di Firenze
(Studi e Testi, 275), Città del Vaticano, 1975, 3-27.
Petrovics, István - Endre György Szönyi, ‘Capystranus’, a late medieval English
Romance on the 1456 Siege of Belgrade, în The New Hungarian Quarterly, 27
(1986).
Pierling, P., La Russie et le Saint Siège, Paris, 1896, vol. I.
Pierling, P., Le mariage d’un Tsar au Vatican. Ivan III et Zoé Paléologue, în Revue des
Questions Historiques, (1887), p. 353- 396
Pop, Ioan-Aurel, Geneza statului în evul mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca,
1988.
Pop, Ioan-Aurel, Naiunea român medieval. Solidariti etnice româneti în secolele
XIII-XVI, Bucureti, Ed. Enciclopedic, 1998.
Popescu, Anca, Mitropolia Goiei într-o diplom otoman de învestire a patriarhului de
Constantinopol, în Stud. i Mat. pentru Ist. Medie, 18 (2000), p. 167-172.
Popescu, E., Compléments et rectifications à l’histoire de l’Eglise de Moldavie à la
première moitié du XVe siècle, în Christianitas Daco-Romana. Florilegium
Studiorum, Bucureti, 1994.
Prandzi, B., De ordinatione sacerdotali s. Ioannis a Capistrano, în Archivium
Franciscanum Historicum, 48 (1956), p. 77-82.
Promissory Notes on the Treasury of Merits. Indulgences in Late Medieval Europe, ed.
R.N. Swanson, Leiden, Brill, 2006.
Quaranta, Francesco L’inquisizione e gli italo-greci, în Praedicatores, Inquisitores – I.
The Dominicans and the Medieval Inquisition. Actes of the 1st International
Seminar on the Domincans and the Inquisition, 23-25 febr. 2002, Roma, Istituto
Storico Domenicano, 2004, p. 625-641.
Richard, Jean, Histoire des Croisades, Paris, Fayard, 1996.
Ronchey, Silvia, L’enigma di Piero. L’ultimo bizantino e la crociata fantasma nella
rivelazione di un grande quadro, Milano, Rizzoli, 2006.
Runciman, Stephen, A History of the Crusades, 3 vols., Cambridge, 1951-55.
Rusconi, R., La predicazione minoritica in Europa nei secoli XIII-XV, în Francesco,
francescanesimo e la cultura della nuova Europa, ed. I. Baldelli, A. M.
Romanini, Roma, 1986, p. 141-165.
Russell, P., Prince Henry ‘the Navigator’. A life, New Haven, 2000.
Rusu, Adrian A., Cristoforo Garatoni e Giovanni di Hunedoara, în AIIAX, XXIV/2
(1987), p. 17-27.
Rusu, Adrian A., Ioan de Hunedoara i românii din vremea lui. Studii, Cluj-Napoca,
1999.
Rusu, Adrian A., Preoi români ortodoci din districtul Haegului în sec. al XV-lea, în
Mitropolia Banatului, 32, nr. 10-12 (1982).
Bibliografie 319
San Giacomo della Marca nell’Europa del ‘400. Atti del Convegno internazionale di
studi. Monteprandone, 7-10 settembre 1994, ed. Silvano Bracci, Padova, Centro
Studi Antoniani, 1997.
San Giovanni da Capestrano nella Chiesa e nella società del suo tempo. Atti del
Convegno storico internazionale, Capestrano – L’Aquila, 8-12 ottobre 1986, ed.
Edith i Lajos Pasztor, L’Aquila, 1989.
San Giovanni da Capestrano. Un bilancio storiografico. Atti del Convegno Storico
Internazionale. Capestrano, 15-16 maggio 1998, ed. Edith Pásztor, Quaderni di
provincia 30, L’Aquila, 1999, p. 39-42.
Šanjek, Franjo Les «Chretiens» Bosniaques et le mouvement Cathare XIIe – XVe siècles,
Bruxelles – Paris – Louvain (Publications de la Sorbonne, 20), 1976.
Santità e spiritualità francescana fra i secoli XV e XVII. Atti del Convegno storico
internazionale, Capestrano – L’Aquila, 26-27 ottobre 1990, ed. Luigi
Antenucci, L’Aquila 1991.
Sawicki, J., Rebaptisatio Ruthenorum w šwietle polskiego ustawodawstwa synodalnego
w XV i XVI wieku (“Rebaptisatio Ruthenorum” în lumina legislaiei sinodale
din secolele XV-XVI), în Pastori et Magistro. Excellentissimo ac
Reverendissimo Domino Petro Kałwa, Lublin 1966, 229-246.
Schmidt, M. A., The Problem of Papal Primacy at the Council of Florence, în Church
History, 30 (1961), p. 35-49.
Schmidt, Ph., Die Bibliothek des ehemaligen Dominikanerklosters in Basel, în Basler
Zeitschrift für Geschichte des Altertumskunde 18 (1919), p. 160-254.
Schwoebel, Robert, The Shadow of the Crescent: The Renaissance Image of the Turk
(1453–1517), New York, St Martin’s Press, 1969.
Sciambra Matteo, Giuseppe Valentini, Ignazio Parrino, L'Albania e Skanderbeg nel
piano generale di crociata di Callisto III (1455-1458), în Bolletino della Badia
greca di Grottaferrata, 21 (1967), p. 83-136.
Sensi, Mario, Dal movimento eremitico alla regolare Osservanza francescana. L’opera
di fra Paoluccio Trinci, Assisi, Ed. Porziuncola, 1992.
Sensi, Mario, Le Osservanze francescane nell’Italia centrale (secoli XIV-XV), Roma,
Istituto storico dei Cappuccini, 1985.
Sensi, Mario, Le paci private fra Tre e Quattrocento, în La pace tra realtà e utopia
(Quaderni di Storia Religiosa), Verona, Cierre Edizioni, 2005.
Setton, Kenneth M., (ed.), A History of the Crusades, Madison, 1969-1990, 6 vols.
Setton, Kenneth M., The Papacy and the Levant (1204-1571), Philadelphia, 1976-84.
Spremi, Momilo, I serbi e il Concilio di Firenze 1439, în Italica Belgradensia, 3
(1990), p. 157-166.
Stanislao da Campagnola, Le origini francescane come problema storiografico, Peugia,
1974.
Szakály, Ferenc, Phases of Turco-Hungarian Warfare before the Battle of Mohács
(1365-1526), în Acta Orientalia Accademiae Scientiarum Hungaricae, 33
(1979), p. 65-111.
Szücs, Jen, Die oppositionelle Strömung der Franziskaner im Hintergrund des
Bauernkrieges und der Reformation in Ungarn, în Etudes historiques
hongroises, 2 (1985), p. 483-513.
Todeschini, Giacomo, Usura ebraica e identità economica cristiana: la discussione
medievale, in Storia d’Italia. Annali XI: Gli Ebrei in Italia, I, Torino, Einaudi,
1996, p. 289-318.
Todeschini, Giacomo, Usus raptus. Denaro e merci in Giovanni da Capestrano, in A
Ovidio Capitani. Scritti degli allievi bolognesi, ed. M.C. De Matteis, Bologna,
Patron, 1990, p. 159-188.
Tsirpanlis, Zacharias N., Marc Eugenicus and the Council of Florence. A historical
Reevaluation of his Personality, Thessalonike, 1974.
Tsirpanlis, Zacharias N., Il decreto fiorentino di Unione e la sua applicazione
nell’Arcipelago greco. Il caso di Creta e Rodi, în Thesaurismata, 21 (1991), p.
43-88; i în Byzantina, 16 (1991), p. 73-116.
Turcu, erban, Sinodul de la Buda (1279), Cluj-Napoca: Presa Univ. Clujan, 2001.
Vasiliev, Alexander A., The Goths in the Crimea, Cambridge, 1936.
Vauchez, André, Influences franciscaines et réseaux aristocratiques dans le Val de
Loire: autour de la bienheureuse Jeanne-Marie de Maillé, în Mouvements
franciscains et société française, XIIe-XXe siècles, ed. A. Vauchez, Paris, 1984.
Vauchez, André, La sainteté en Occident aux derniers siècles du Moyen Age d’après les
procès de canonisation et les documents hagiographiques, Ecole Française de
Rome, 1988.
Villey, M., La croisade. Essai sur la formation d’une théorie juridique, Paris, 1942.
Werner, E., Translatio Imperii ad Turcos. Päpstliche Renovatio und Weltkaiseridee nach
dem Fall Konstantinopels, în Byzantinische Forschungen, 11 (1987), p. 465-72.
Zeigler, Adolf, Isidore de Kiev, apôtre de l’union florentine, în Irénikon, 13 (1936), p.
393-410.
Ziegler, Adolf, Die Union des Konzils von Florenz in der russischen Kirche, Würzburg,
1938.
INDICE DE NUME
Adrianopol (Edirne), 71-72, 98, 234, 238, 240, 244, 279-280, 283-284,
249. 292, 294.
Alba Iulia, 41, 46, 119-120, 122-123. Blasius (castelan al Lipovei), 126.
Alba Regal (Székesfehérvár), 46, 117. Bologna, 233, 242, 256, 282.
Albert de Brandenburg, 45. Braccio da Montone (Andrea
Albert de Habsburg, 88-89, 97, 98, 205. Fortebracci), 21, 32.
Alberto da Sarteano, 30, 40, 69-74, 80. Buda, 46, 55, 89-91, 93, 112-113, 123-
Alberto de Crispis, 171. 124, 128, 135, 138, 149, 160, 176,
Alexandru al VIII-lea, 257. 185, 250, 263, 264, 268, 296, 297,
Alexandru al VI-lea, 179-180. 302.
Alexandru al V-lea, 52. Calixt al III-lea, 46, 110, 113, 116, 127,
Alexandru Jagiełło, 180. 133, 136, 175-176, 203, 216, 240-
Alfonso de Aragon, 36, 208, 214-215, 247, 253, 277, 283-284.
246. Caransebe, 46, 120, 183, 187, 193.
Ambutesius (camerarius), 124. Caterina Brankovi – Kantacuzino (de
Andrea da Santacroce, 63. Celje), 101, 114,
Andrei al Rhodosului, 57. Cazimir Jagiełło, 45, 261.
Andri, Stanko, 20, 152, 189, 278, 289- Cenad, 46, 116, 117, 120, 145, 299.
290, 295-298. Chilia, 108, 111, 188, 190, 268.
Antonio Bonfini, 236, 247, 250-251, Cracovia, 45-46, 54, 128, 152, 178, 187.
262-266, 295. Cristoforo da Varese, 110, 157, 254,
Antonio Correr, 81-83. 257.
Antonio da Massa, 39, 52, 58, 70. Cristoforo Garatone, 53, 214.
Antonio Possevino, 128, 179. akovo, 20, 183.
Aquila, 19, 32, 37. De Marchis, Filippo, 20, 299.
Azach (Aracha), 122-123, 152. Debrein (Debrecen), 101.
Arad, 46, 120. Diaconescu, Marius, 86, 91-92, 96, 103,
Arge, 56. 155.
Baia Mare, 101, 184, 297. Dionysius de Wilach (Ilok), 149.
Barbara de Celje, 104. Dolcini, Carlo, 75-77, 85.
Bartolomeo da Giano, 70-71, 73. Domenico Capranica, 128-129, 232, 246,
Belgrad (Nandoralba), 46, 97, 137, 153, 276, 282.
191, 197, 218, 247-248, 249-250, Eirene Brankovi – Kantacuzino, 101,
252-256, 258-259, 261, 263-268, Elisabeta (Szilágyi) de Hunedoara, 118,
279-280, 282-287, 299. 290.
Bernardino Aquilano, 26, 28. Elisabeta a Ungariei, 42.
Bernardino da Siena, 27-31, 34, 37-40, Elisabeta de Celje, 102-104, 106, 110,
43, 58, 69-70, 78, 143-144, 163, 185- 114.
186, 196-198, 220, 276, 279. Elisabeta de Habsburg, 45.
Besarion de Nicea, 48, 51, 57-58, 133, Elm, Kaspar, 22-23.
136, 139, 175-177, 219, 233, 236, Eugeniu al IV-lea (Gabriele Condulmer),
18, 34, 36-37, 39-40, 52-57, 59, 61,
63, 65-66, 68-69, 71, 73-74, 78, 80- Grigore al III-lea Mammas, 49, 88, 109,
81, 88, 90, 94, 100, 117, 144, 145, 130-131, 134, 156, 238, 302-303.
147, 151, 158, 184, 186, 203-209, Grigore al XI-lea, 25, 161.
Guglielmo da Casale, 72.
211, 216, 232, 240, 257, 276.
Gyr, 46, 109, 111-113, 121, 170, 174,
Evangelisti, Paolo, 142, 269, 272, 276. 246.
Fabian (Kenyeres) de Bács (Bachia), Haeg, 46, 157, 183, 187, 191, 193.
150. Hodinka, Antal, 138, 140.
Fabriano, 36. Hofer, Johannes, 18-21, 38, 42, 44, 46,
Fantino Valaresso, 63, 68.
73, 79, 80-81, 83, 112, 118, 121, 260,
Felix al V-lea (Amedeo di Savoia), 18,
278, 288, 301.
36, 61, 79-80, 88.
Hofmann, Georg, 60, 63-65, 105.
Filip Berbegal, 36.
Filip cel Bun (duce al Burgundiei), 36, Hostiensis (Enrico da Susa), 84-85, 202-
243, 245, 283. 203, 226-227.
Filippo Maria Visconti, 36. Housley, Norman, 152, 202, 245, 286.
Flavio Biondo, 28, 204, 243. Hunedoara, 46, 106, 118, 120, 123-124,
Francesco Zabarella, 55. 126-127, 176, 188, 303.
Francisc de Assisi, 22-25, 41, 175, 190, Iacob de Marchia, 30, 32, 36-38, 43, 73,
221-223, 229, 256, 260. 143-145, 147, 149, 152, 154, 176-
Frankfurt, 46, 232, 243, 254, 258, 261, 177, 183-185, 189, 196-197, 220,
276. 254, 258, 263, 268, 277, 279-281,
Frederic al III-lea, 43, 89, 98, 101, 132, 283-284.
232, 246, 292. Iacopo de Promontorio, 70, 249, 252.
Gabriele da Verona, 241, 250, 294. Iancu de Hunedoara, 46, 68, 90, 93, 99-
Gamaliele ben Salomo, 34. 103, 105-106, 108-112, 115, 121-
Gentile da Spoleto, 24. 124, 126-127, 136, 188, 205-206,
George (ura) Brankovi, 96-106, 108- 209-210, 213-219, 234, 245-247,
109, 112-113, 116-118, 122, 153, 250, 253, 256, 259-260, 262-268,
173, 175, 184, 215, 218, 245, 247, 270, 273-274, 281, 286, 290, 292.
303. Ilok, 20, 146, 181, 188, 253-254, 257,
George Castrioti (Skanderbeg), 136, 214, 278, 289, 291-292, 295-300.
234, 250. Inoceniu al III-lea, 47, 60, 78, 84, 117,
Ghenadie al II-lea (Georgios) Scholarios, 207, 224.
49, 51, 57, 68, 109, 153, 303. Ioachim I al Moldovei, 131.
Giacomo Campora, 132. Ioan al VIII-lea Paleologul, 48-49, 51,
Giacomo de’ Primadizzi, 70, 73, 79. 60, 70, 88, 93, 98, 160.
Gilbert de Tournai, 31, 224. Ioan al XXII-lea, 24, 145.
Giovanni da Montenero, 59-60. Ioan de Caffa, 123-125, 127-133, 135,
Giovanni da Stroncone, 28. 137-138, 152, 154-157, 160, 175,
Giovanni da Tagliacozzo, 250, 254, 258- 194, 302-303.
260, 262-263, 265-266, 269-276, Ioana a II-a de Anjou (regin de
278, 284-286, 289. Neapole), 32, 34.
Giovanni Martini, 72, 80. Ioana d’Arc, 31.
Girolamo da Udine, 254-255, 278. Iosif al II-lea, 48, 63, 70.
Giuliano Cesarini, 43, 53, 55-58, 61, 69, Isidor al II-lea Xanthopoulos, 68.
75, 80, 89, 95, 150, 185, 186, 205- Isidor de Kiev, 48, 54, 57, 68, 86, 88-95,
206, 211-212, 217. 97-98, 130, 138, 149, 158, 194, 238.
Indice de nume 323
Izbicki, Tomás M., 59-60. Ludovico da Bologna, 74.

Jan Albert, rege al Poloniei, 92. Lvov, 135, 137.
Jan de Komorowo, 46, 177-178. Lyon, 48-49.
Jan Rokyczana (arhiepiscop de Praga), Macarie de Serres, 130-131, 133.
37, 44, 148, 154, Maccarrone, Michele, 59.
Jan Sacranus de Owiecim, 178-180. Maffei, Domenico, 21, 76.
Jean Charlier (Gerson), 29, 55, 59. Manselli, Raul, 23, 27, 188.
Jean de Maubert, 40. Manuel Disypahos, 55.
Jedin, Hubert, 47, 58, 81. Mara Brankovi, 96, 98,
Joannes Stojkovi de Ragusa, 56-57, 81, Marc Eugenikos, 48, 51, 64.
83, 171-173. Marco da Bergamo, 27.
Johannes de Bezth (Geszthi), 121. Maria Cantelmo, 32.
Juan Cervantes, 39. Martin al V-lea, 17, 24, 35, 38, 39, 40,
Juan de Carvajal, 38, 117, 127, 128, 133, 104, 117, 143, 158, 159, 173, 207,
148, 175-176, 219, 239, 241-243, 284.
245-246, 249-250, 255, 260, 262,
Matheus Transilvanus, 121.
264-268, 277-278, 292, 294.
Matia Corvinul, 110, 111, 137-138, 177,
Juan de Torquemada, 59-61, 63, 65-66,
193, 267, 278, 290-292, 299,
68, 82-83, 147, 154, 302.
Mátko de Tallovec, 90, 95.
Konstanz, 35, 38, 47, 52, 54, 104, 158,
Mehmet al II-lea, 19, 46, 51, 108, 135,
207, 241.
Ladislau al V-lea Postumul, 43-44, 46, 197, 218, 230, 232, 246-247, 251,
108, 110-112, 132, 245-247, 250, 264, 285, 293.
259, 263-265, 268, 270. Merlo, Grado Giovanni, 23, 25, 28, 38,
41, 142.
Ladislau de Gara (palatin al Regatului
Mesembria (Nesebr), 108, 218, 268.
ungar), 102, 263. Mihai Secuiul (Michael Siculus,
Ladislau de Hunedoara, 101-103. Székely, Zechel,), 111, 121-122, 124-
Ladislau I de Anjou – Durazzo (rege de 125, 127.
Neapole), 19-21. Milano, 36, 40, 52-53, 102, 232-233,.
Ladislau Kanizsai, 250, 263. Nsturel, Petre S., 132.
Niccolò Carocci (cardinal), 21.
Ladislaus Turi, 111.
Niccolò de’ Tudeschis (Abbas
Ladislaus Turi, 111.
Panormitanus), 79, 202, 227.
Laureniu Hedérváry, 94.
Nicola da Fara, 21, 43, 198, 242, 254,
Leidl, August, 47.
256.
Leipzig, 45, 46.
Nicolae al V-lea (Tommaso
Lipova, 46, 121, 124, 126.
Parentucelli), 34-36, 41-42, 61, 68,
Lorenzo Valla, 28, 76.
93, 107, 109, 113-114, 135, 144,
Lucas Wadding, 73, 118, 120-121, 124,
148, 160, 181, 185-186, 209, 216,
129, 277.
228, 231-232, 238, 240-241, 243-
Ludovic I de Anjou (pretendent la tronul
244, 278, 285, 303-304.
de Neapole), 19-20. Nicolaus Cusanus, 44, 53, 57-58, 79, 83,
Ludovic I de Anjou (rege al Ungariei i 242.
Poloniei), 157, 162-163, 165, 192. Nicolaus Glassberger, 39-40.
Ludovic al III-lea de Anjou (ducele de Nicolini, Ugo, 19, 21, 25.
Calabria), 32. Nimmo, Duncan, 19, 23, 39.
Nüremberg, 116.
Oakley, Francis, 17, 47, 54, 59. Sigismund de Luxemburg, 48, 54, 57,
Pahomie de Amasea, 139-140, 303. 89, 98, 104, 145, 172, 189, 209-210,
Pall, Francisc, 71, 102, 108-109, 111, 216, 250.
211-212, 236. Silvestru (Sofronie) Syropoulos, 57, 62.
Paoluccio dei Trinci da Foligno, 22, 24- Sixt al IV-lea, 74, 138, 177, 179, 203,
25. 280, 290.
Paride dal Pozzo, 21. Srebrenica, 97, 100-101, 190.
Paul al II-lea, 133, 139-140, 290, 292- Stoica Gizdavi, 111.
294. Strigoniu (Esztergom), 46, 112, 115,
Paul Tomori, 295. 180, 287.
Paulová, Maria, 147-148, 293. Sumuleu Ciuc, 41, 111, 183, 185.
Pavia, 29, 47, 52, 127, 172. Tamás Bakócz, 180-181, 287.
Peri, Vittorio, 48, 51, 52, 61, 105, 129, Tati (Totis), 48, 97.
303. Teiu, 120-121, 183, 188.
Perugia, 21, 25-27, 33, 35, 43, 69, 186. Theodoro (Mangop), 129, 136-137.
Pesta, 46, 185. Timisoara, 46, 90, 117, 123, 218, 297.
Peter de Ödenburg, 111. Todeschini, Giacomo , 33-34.
Petru (protopop de Hunedoara), 126, Toma d'Aquino, 77.
157, 176. Tommaso da Firenze, 72, 80.
Pietro di Angelo degli Ubaldi, 21. Turda, 46,
Ubertino da Casale, 31.
Pietro di Campofregoso, 133.
Ubertino Foscolo, 108.
Pietro Lombardo, 30.
Uguccione da Pisa, 77.
Piotr Skarga, 128-129, 137-138, 140.
Ulrich de Celje, 98-99, 101-102, 109-
Pisa, 47, 52.
110, 112.
Pius al II-lea (Enea Silvio Piccolomini),
Vauchez, André, 25, 31, 36, 221.
17-18, 28, 37, 42-43, 46, 74, 114, Veneia, 36, 53, 89, 102, 231, 233, 240,
130, 133, 148, 176, 202, 203, 208, 293.
209, 231-232, 235, 236, 239-240, Viena, 42-43, 46, 80, 88, 187, 229, 250,
244, 261-263, 265-267, 277-279, 259, 263, 282.
283-285, 291, 293-295, 304. Vladislav Jagiełło, rege al Poloniei i
Poggio Bracciolini, 28, 218-219. Ungariei, 86, 89-93, 95, 99, 138, 158,
Pop, Ioan-Aurel, 165. 211, 213.
Praga, 17, 44, 146, 148. Waleran de Wavrin, 71.
Wiener Neustadt, 43, 232.
Prandzi, Basilio, 19, 35.
Wrocław (Breslau), 34, 45, 288.
Prosperi, Adriano, 32, 198. Zbigniew Olenicki, 45, 54.
Ragusa, 99, 143.
Regensburg (Ratisbona), 44, 232, 239,
261.
Satu Mare, 101.
Sbriccoli, M., 32.
Seghedin (Szeged), 46, 99, 149, 185,
211, 297.
Sensi, Mario, 25, 32.
Siena, 29, 47, 49, 52, 65, 81.

Ioan de Capestrano I Cruciada Tarzie CL PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ioan de Capestrano I Cruciada Tarzie CL PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

I O A N D E C AP E S TR A N O  I C R U C I A D A T ÂR Z I E

I ULIAN M IHAI D AMIAN

Printed in Romania by: IDC Press

Lucrare finanat prin proiectul CNCS, TE 356/2010.

DESCRIEREA CIP A BIBLIOTECII NAIONALE A ROMÂNIEI

DAMIAN, IULIAN MIHAI

Cluj-Napoca: Editura Academia Român.

I. Pop, Ioan Aurel (pref.)

Coperta: Cristian Alexandru Damian

Prefa (de Ioan-Aurel Pop) 7

Cap. I. Lupta pentru reformarea bisericii 17

Cap. II. Unirea de la Florena i motenirea sa 47

Cap. III. Intervenia lui Ioan de Capestrano i a lui Iancu de Hunedoara 96

Cap. IV. Modelele cruciadei în secolul al XV-lea 201

Cap. V. Relansarea cruciadei dup cucerirea Constantinopolului 231

Cap. VI. „Cruciada minoriilor” între adevr i mit 249

Cap. VII. Un nou model de sanctitate franciscan: cruciatul. Cultul lui

Câteva concluzii 301

Bibliografie selectiv 305

Indice de nume 327

Crile de istorie sunt privite uneori cu oarecare neîncredere, mai ales

iscoditorilor, se pot face câteva precizri. Primele cruciade – numite i

monahului franciscan, pentru a oferi apoi o imagine general a motenirii

Situaia este diferit în domeniul literaturii de specialitate, unde apariia

Ioan de Capestrano. Analiza noastr va privilegia atât perspectiva instituional

un avizat observator al realitilor politice i eclesiale ale Europei Centrale2. Pe

Originea, formarea i activitatea înaintea intrrii în Ordin

de Anjou10, fr a aduce ulterioare probe; pe de alt parte, nu poate fi exclus

în aparatul administrativ al lui Ladislau I, participând, astfel, la efortul militar i

„Observana” lui Bernardino da Siena

Micarea observant franciscan, la care Ioan de Capestrano adera în

mendicant al „reformei monastice” din rândul ordinelor contemplative20.

spiritual24, dei în repetate rânduri redus la tcere, este explicat tocmai ca

spiritului franciscan reuea s-i „creeze autonomia identitii colective ca

moment, cu precdere în preajma oraelor, în general în afara zidurilor, într-un

La scurt vreme dup îmbrcarea rasei franciscane, în 1417, odat cu

ajunse la noi i în reportationes în italian, împreun cu întreg ciclul senez44.

zilei i poate continua în cursul dup-amiezii), strângerea lucrurilor i plecarea,

bernardian, sub incidena rului, oferind “o summa de cultur teologic i

Problema pare s îl fi preocupat în mod deosebit, fcând obiectul unor cicluri

ajutorare financiar a membrilor societii czui în mizerie, cunoscute în epoc

La scurt vreme dup primirea ordinelor preoeti, Ioan de Capestrano

confratele Iacob de Marchia69, i mai târziu, în 1449, când aciunea închizitorial

strângerea de oameni i fonduri pentru cruciada de despresurare a

în ochii contemporanilor. În aceast optic, rolul su consta tocmai în dublarea

Acurata biografie a lui Hofer i studiile lui Bonmann sunt construite

conventual a Ordinului, deschizând larg posibilitatea autonomiei lor77. În

martie 1431, restaurau vigoarea constituiilor martiniene i repropuneau o

instituional al eforturilor lui Bernardino, s redacteze i s promulge (din

Itinerarul misiunii la Nord de Alpi (1451-1456)

german, pentru soarta minoritismului în Europa Central92, par s fi determinat

abia proclamate a primului sfânt din rândurile observanilor franciscani95. Abia

În urmtorii doi ani, Capestrano avea s se dedice cu toate forele

de încadrat în strategia mai ampl, al crui promotor fusese i în Italia, de

Modele ale unitii bisericii în eclesiologia secolului al XV-lea

Problema unirii florentine din 1439 i a consecinelor sale în plan eclesial

Din perspectiva Patriarhiei ecumenice de Constantinopol, adevrat centru

perfect ecumenic, în seria celor apte sinoade ecumenice, bazat pe libertatea de

diferenele liturgice legate de împrtania cu azim sau, pur i simplu, opoziia

adevrat culegere de materiale polemice din secolele precedente referitoare la

privire la posibilitile, legitimitatea i conveniena eclesial a unui conciliu de

Cu totul rsturnat ne apare situaia în Biserica apusean, unde consecina

controlul papal datorit imunitii imperiale acordate membrilor si i existenei