Extras din Horia-Victor Hălmăjan Fitotehnie 2008

Care sunt particularităţile de nutriţie ale sfeclei de zahăr?

Principalul scop al fertilizării la sfecla de zahăr este acela de a contribui la obţinerea unor
recolte mari de rădăcini cu conţinut ridicat de zaharoză. Deoarece în realizarea obiectivelor mai sus
amintite mai sunt implicaţi şi alţi factori, la fel de importanţi cum ar fi clima (precipitaţiile şi
temperatura), tipul de sol (textura şi fertilitatea naturală), caracteristicile itinerarului tehnic (densitatea
plantelor, protecţia plantelor etc.), este foarte greu de făcut recomandări generale. De acea, unii
specialişti (www.fertilizer.org) recomandă stabilirea dozelor de îngrăşăminte în funcţie de
experimentări locale.
Soltner (1990) caracterizează cerinţele sfeclei pentru fertilizare ca având nevoi ridicate în timpul
unei perioade scurte, dar menţionează că şi restituirile sunt substanţiale.
Astfel, specialistul francez arată că exporturile 1 sunt ridicate dar variabile.
Trebuie reţinut că absorbţia de elemente minerale, mai ales de potasiu, variază mult:
– în anii ploioşi absorbţia nutrienţilor este mai ridicată decât în anii secetoşi;
– soiurile care acumulează mai multă zaharoză absorb mai multe elemente minerale;
– îngrăşămintele bogate în potasiu determină un consum “de lux”, inutil, al acestui element.
Dar restituirile pot atenua aceste prelevări. Exporturile prin părţile verzi sunt, pentru azot şi
potasiu, mult mai ridicate decât cele realizate prin rădăcini. Dacă frunzele şi coletele sunt îngropate,
după ce au fost în prealabil mărunţite, ele restituie, în afara unei cantităţi importante de materie
organică care ameliorează structura solului, şi cantităţi mari de elemente minerale care vor fi folosite
de culturile următoare.
Dacă resturile vegetale sunt folosite în hrana animalelor, restituirea se face prin gunoiul de
grajd.
Mulţi specialişti (Hera şi Borlan 1980, Bîrnaure 1988d, Soltner 1990, Ştefan 2003) consideră
foarte importantă fertilizarea cu îngrăşăminte organice la sfecla de zahăr. Una din multele cauze o
constituie şi faptul că 64% din azotul utilizat de sfecla de zahăr pentru realizarea biomasei provine din
sol şi numai 34% din îngrăşăminte (Ştefan 2003). În aceste condiţii, solul trebuie să fie suficient de
fertil pentru a asigura azotul necesar obţinerii unor producţii ridicate, iar aplicarea îngrăşămintelor
organice este singurul mod în care se poate menţine şi chiar creşte fertilitatea solurilor (Borlan ş.a.
1994).
Câteva motive pentru care este bine să se aplice îngrăşăminte organice sunt următoarele:
 se ameliorează structura şi stabilitatea structurală, fapt ce previne (sau diminuează) tasarea
solurilor;
 se îmbunătăţeşte capacitatea solului de a reţine apa;
 se aduce un aport (mai) ieftin de elemente minerale care provin în primii doi ani de la
încorporarea materiilor organice şi din descompunerea acestora;
 creşte eficienţa îngrăşămintelor minerale datorită prezenţei materiilor organice şi a activităţii
microbiene pe care acestea o întreţin.
 este ameliorată în special aprovizionarea cu fosfaţi, mai ales în solurile calcaroase prin
formarea de humo-fosfaţi, pornind de la fosfaţii puţin solubili sau insolubili (Soltner 1990).
 se previne stresarea osmotică a plantelor după răsărire şi acumularea pasivă a nitraţilor în
plante (Borlan ş.a. 1997).
Ce tipuri de îngrăşăminte organice se pot folosi?
Cel mai important este desigur gunoiul de grajd (sau compostul). Gunoiul de grajd se
administrează în doză de 20-30 t/ha (Bîlteanu 2003), după aplicarea îngrăşămintelor chimice cu fosfor
şi potasiu şi se încorporează în sol, imediat, prin arătura de bază.
Pentru a evita foamea de azot (blocarea temporară a azotului mineral din sol în biomasa
microbiană), nu trebuie administrat gunoi la care paiele (sau alte materiale bogate în celuloză) nu s-au
descompus.
În exploataţiile unde nu există animale, se pot folosi paiele şi îngrăşămintele verzi ca surse de
materie organică.
 Îngrăşămintele verzi contribuie la accelerarea descompunerii paielor şi a miriştii. De aceea
pot fi cultivate înaintea sfeclei. Semănatul se face vara cât mai devreme posibil, imediat după

1
Se consideră „export” cantitatea de elemente nutritive extrase din sol şi îndepărtate odată cu recolta.
recoltarea plantei premergătoare. Cele mai eficiente culturi folosite ca îngrăşăminte verzi în Franţa s-
au dovedit a fi rapiţa, muştarul, măzărichea, mazărea şi secara. De asemenea, se pot folosi cu bune
rezultate şi amestecurile de specii.
 Pentru a nu se produce fermentaţii anaerobe care sunt toxice pentru cultura următoare,
înainte de încorporarea în sol, îngrăşămintele verzi trebuie bine mărunţite.
Soltner (1990) atrage atenţia asupra următorului aspect: fertilizarea cu azot este de multe ori
excesivă, fapt ce determină mărirea cheltuielilor şi diminuarea cantităţii de zahăr extrase. Specialistul
francez arată că trebuie să se ţină seama de faptul că exporturile reale prin rădăcini sunt mult inferioare
exporturilor aparente realizate de întreaga plantă (rădăcini, colete şi frunze).
Pentru realizarea unei recolte de 50 t rădăcini/ ha şi 40 t de frunze şi colete, sfecla de zahăr
exportă prin rădăcini 50 – 75 kg N şi cca. 120 – 140 kg N prin producţia secundară. Trebuie însă
menţionat că azotul absorbit pentru formarea frunzelor şi coletelor este restituit în sol prin
încorporarea resturilor vegetale ce rămân după recoltare. Cu toate acestea, se fertilizează adesea cu
150 – 180 kg N/ha, uneori chiar mai mult de 200 kg N/ha, ca şi cum exporturile (aparente/temporare)
realizate de frunze şi colete ar fi definitive, sau solul nu ar putea să furnizeze cantităţi semnificative de
azot.
Ţinând seama probabil de aceste aspecte, Borlan ş.a. (1997), recomandă următoarele doze
(medii) de îngrăşăminte chimice.
Tabelul nr. 8.3.
Recomandări de aplicare a îngrăşămintelor la sfecla de zahăr
Recolta scontată (t/ha) kg de substanţă activă/ha*an
N P2O5 K2O
20-30 90-120 40-60 120-180
30-40 120-140 60-80 180-240
40-50 140-160 80-100 240-280

În literatura de specialitate, (Bîlteanu 2003, Sin ş.a. 2004, Borcean 2006) sunt recomandate
dozele de îngrăşăminte în funcţie de conţinutul solului în fosfor şi potasiu mobil şi de valoarea
indicelui de azot.
Corectarea dozei medii de azot se face în funcţie de mai multe criterii (Hera şi Borlan 1980):
 Când sfecla de zahăr urmează după leguminoase, se scad 30 kg N/ha, iar după cereale de
primăvară şi după cartofi se adaugă 10 kg N/ha, respectiv 30 kg N/ha.
 Dacă s-au administrat îngrăşăminte organice, se scad câte 1,5 kg N pentru fiecare tonă de
gunoi aplicat direct culturii şi 0,75 kg N pentru fiecare tonă de gunoi adminstrat plantei premergătoare.
 După vătămarea uşoară provocată de grindină se măreşte doza cu 20 kg N/ha, iar dacă a avut
loc reducerea densităţii din cauza unor factori nefavorabili (dăunători, boli etc.), se micşorează doza cu
10 kg N/ha.
Hera şi Borlan (1980) recomandă diminuarea dozei de:
 fosfor cu 1,5 kg P2O5 pentru fiecare tonă de gunoi aplicată direct culturii şi 0,75 kg P 2O5
pentru fiecare tonă de gunoi aplicat plantei premergătoare.
 potasiu cu 3 kg K2O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată direct culturii şi 1 kg K 2O pentru
fiecare tonă de gunoi aplicat plantei premergătoare.
De asemenea se scad 8 kg K2O/ha pentru fiecare tonă de tulpini (paie sau coceni încorporată).
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor la sfecla de zahăr
La sfecla de zahăr, absorbţia elementelor nutritive precede creşterea intensă
(www.fertilizer.org.).
Pentru a avea la dispoziţie elementele nutritive în perioada de creştere maximă 2 (care durează
aproximativ 60 zile şi care începe după 70 de zile de la semănat), fertilizarea trebuie făcută înainte de
această perioadă.
Cu cât timp înainte de perioada de absorbţie maximă trebuie aplicate îngrăşămintele cu azot la
sfecla de zahăr?
În alegerea momentului aplicării azotului, trebuie să ţinem seama de următoarele considerente:
2
În această perioadă este absorbită 3/4 din cantitatea totală de nutrienţi.
  Imediat după semănat, îngrăşămintele trebuie să stimuleze pornirea viguroasă în vegetaţie.
 În timpul verii, îngrăşămintele trebuie să se găsească la adâncime, pentru a fi preluate de
rădăcini. Dacă se găsesc în straturile superficiale, azotul este mai greu absorbit de către rădăcini.
 Dacă se aplică târziu azotul, se poate prelungi vegetaţia şi se poate influenţa negativ
procentul de zaharoză extrasă.
Există mai multe posibilităţi de aplicare a azotului:
Soltner (1990) are următoarele remarci privind epoca de aplicarea a îngrăşămintelor cu azot:
 administrarea în întregime a azotului la semănat, sub formă de îngrăşăminte simple sau
complexe; dacă încorporarea se face la adâncime mică, există riscul, dacă anul respectiv este sărac în
precipitaţii, să se limiteze eficienţa azotului;
 administrarea fracţionată a azotului, jumătate la arat sub formă amoniacală sau amidică
(uree) şi jumătate la semănat sub formă nitrică pentru a ameliora creşterea plantelor tinere.
 aplicarea dozei la semănat şi în timpul vegetaţiei are dezavantajul că prelungeşte perioada de
vegetaţie şi determină creşterea conţinutul de azot vătămător din sfeclă.
Pentru condiţiile din România, sfecla de zahăr este una din puţinele culturi de primăvară la care
unii autori recomandă aplicarea unor doze mici de azot încă din toamnă. Se pot deci aplica, toamna,
20-30 kg N/ha, numai pe terenuri mijlocii şi grele, cu capacitate mare de reţinere a apei şi a
substanţelor nutritive. Pe terenuri uşoare nu se fertilizează cu azot toamna, pentru a evita levigarea
azotului.
Bîlteanu (2003) trece în revistă câteva argumente tehnologice 3 pentru aplicarea unei fracţii din
doza de azot în toamnă. Concluzia este că administrarea din toamnă a îngrăşămintelor azotate nu
numai că nu diminuează eficienţa acestora, ci o sporeşte.
Sin ş.a. (2004) consideră că fertilizarea starter este obligatorie la sfecla de zahăr. Se aplică 30-
40 kg N şi P2O5 /ha sub formă de îngrăşăminte complexe. Hera şi Borlan (1980) recomandă ca doza de
azot aplicată în acest fel la semănat, să reprezinte de la o treime până la o jumătate din totalul dozei.
Îngrăşămintele starter trebuie poziţionate la 2-3 cm sub adâncimea de încorporare a seminţelor şi la 5-
8 cm lateral faţă de acestea. Dacă îngrăşămintele complexe folosite conţin şi potasiu, doza trebuie
redusă la 20-25 kg/ha.
Nu este recomandată utilizarea de uree ca îngrăşământ starter.
Fertilizarea în vegetaţie se poate aplica concomitent cu praşilele I şi II, dar nu mai târziu, în
doze de 40-50 kg N/ha, la fiecare praşilă. Aplicarea în vegetaţie a azotului, după începutul lunii iunie,
poate determina prelungirea vegetaţiei, întârzierea maturizării tehnologice, şi în ultimă instanţă
scăderea conţinutului de zaharoză din rădăcini.
Îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se administrează înainte de efectuării arăturii.
Fertilizarea foliară se poate aplica odată cu produsele pentru combaterea bolilor sau
dăunătorilor, utilizând îngrăşăminte foliare cu microelemente, în special cu bor.
Într-un experiment desfăşurat la ferma USAMV de la Băneasa, Hălmăjan ş.a. (1998), au arătat
că mai multe tipuri de îngrăşămintele foliare pot determina obţinerea unor sporuri semnificative ale
producţiilor de rădăcini şi de zahăr, atât la variantele nefertilizate, cât şi la cele fertilizate cu 300 kg
N/ha.
Tabelul nr. 8.4.
Influenţa fertilizării foliare asupra producţiei de rădăcini
şi de zahăr (Hălmăjan ş.a. 1998)
Varianta de Producţia de % de zahăr Producţia de zahăr
fertilizare rădăcini (kg/ha) (kg/ha)
N0 15520 d 16,4 2496 d
N0 + ÎF 18732 c 15,4 2885 c
N 150 kg N/ha 28567 b 13,7 3914 b
N 150 kg N/ha + ÎF 30085 b 13,0 3911 b
N 300 kg N/ha 29306 b 13,2 3868 b
N 300 kg N/ha + ÎF 37450 a 12,2 4569 a
ÎF = îngrăşăminte foliare

3
Datorită considerentelor de ordin ecologic, multe lucrări de specialitate nu mai menţionează această posibilitate (Sin s.a.
2004, Borcean 2006 etc.).
Mediile urmate de aceeaşi literă nu sunt diferite semnificativ (P> 0.05)

Roşca ş.a. (2000) consideră că fertilizarea cu cantităţi ridicate de îngrăşăminte organice şi

chimice poate sensibiliza plantele la atacul de Phoma betae. În acelaşi timp însă, îngrăşămintele starter
sau cele cu azot măresc mortalitatea în populaţiile de viermi sârmă (Agriotes spp.), şi prin stimularea
creşterii plantelor în primele faze de vegetaţie, reduc perioada de timp când plantulele sunt expuse la
atacul unor dăunători (gărgăriţa sfeclei – Bothynoderes punctiventris).
Cercosporioza este favorizată de fertilizarea cu doze mari de azot. Administrarea potasiului
reduce incidenţa bolii (Frăţilă 2004).