Viața și operele lui :

Jan van Eyck

Jan van Eyck (n. circa 1390, Maaseyck - d. 9 iulie 1441, Brugge) a fost un pictor flamand din
perioada târzie a Evului Mediu. El a jucat un rol decisiv în istoria picturii europene, în același timp și un remarcabil
inovator. După legenda lui Giorgio Vasari, pictura în ulei a fost inventată de renumitul pictor Jan van Eyck în anul
1410; acest fapt este contrariat astăzi, numai perfecționarea ei poate fi atribuită artistului flamand, aducând cu
sine revoluționarea picturii universale. Opera sa l-a făcut celebru și în străinătate, în primul rând în Italia, acolo
unde unui pictor străin nu îi era deloc ușor să obțină aprecieri și succese. Cât privește stilul său, van Eyck a ajuns
la o perfecțiune incredibilă în desenul formelor, în redarea materialelor, precum și reprezentarea chipurilor
omenești. Jan van Eyck este unul din fondatorii Școlii de artă Renașterea Nordică. [1]

Din biografia lui Jan van Eyck lipsesc numeroase date. Nu se cunoaște cu exactitate nici data nașterii sale.
Primul document în care se găsesc date referitoare la persoana sa datează din jurul anului 1422. Alături de
numele său se află titlul de maestru, care se cuvenea doar pictorilor care au deja la activ câteva realizări. Pe acest
lucru se bazează istoricii care susțin că artistul trebuie să se fi născut cu vreo 30 de ani mai înainte, adică prin
anul 1390, probabil în Maaseyck, un orășel la nord de Maastricht, în provincia olandeză Limburg.
Nu cunoaștem lucrările din tinerețe ale lui Jan van Eyck. La început a fost ocupat cu activitatea de ilustrator, în
rapidă dezvoltare, pe atunci, în Țările de Jos și în Franța. Lui i se atribuie realizarea câtorva din
miniaturile "Orologiul Torinului" aflate în proprietatea ducelui de Berry și realizate, probabil, în 1424. Cunoștințele
de bază în instrucția artistică și le-a însușit, probabil, în familie, mai exact de la fratele său mai mare, Hubert, un
pictor "mult apreciat", după cum glăsuiește epitaful său.

Operele-Soții Arnolfini,Madona cancelarului Rolin,Altarul din Ghent,Annunciation,Saint

Barbara,Bă rbat cu turban roșu,Fecioara cu copilul cu canonical van der Paele,Crucifixion
and Last Judgement diptych,Madonna Lucca,Omul cu tichie albastră ,Madonna in the
Church.

Albrecht Durer
Albrecht Dürer s-a născut la 21 mai 1471 în Nürnberg, al treilea fiu din cei 18 copii ai lui Albrecht Ajtósi, meșter
originar din Regatul Ungariei, stabilit la Nürnberg, și Barbara [1] (născută Holper) Dürer. Tatăl său era giuvaergiu,
lucra în special cu aur, meserie pe care ar fi dorit să o transmită și fiului său. Tânărul Albrecht are însă mai
degrabă înclinații spre desen, lucrează pe pergament și încearcă primele sale gravuri. Între anii 1486 și 1490 își
face ucenicia în atelierul pictorului și gravorului Michael Wolgemut, fiind influențat de gravurile în lemn ale acestuia
pentru ilustrarea cărții „Weltchronik” („Cronica lumii”, 1488-1493) de Hartmann Schedel, la care ar fi și colaborat.
Conform obiceiului german din epoca medievală, începând cu anul 1490, Albrecht Dürer întreprinde călătorii prin
diverse centre (Strasbourg, Colmar și Basel), pentru a învăța de la alți maeștri ai vremii. Lucrările sale din această
perioadă demonstrază influența școlii vechi olandeze (Robert Campin, Jan van Eyck, Rogier van der Weyden).
În 1494 se căsătorește cu Agnes Frey, dintr-o înstărită familie burgheză din Nürnberg.

Prima călătorie în Italia și perioada până în 1505]

În octombrie 1494 pleacă pentru prima dată în Italia, și anume la Veneția, unde studiază operele maeștrilor
din secolul al XV-lea și copiază gravurile în cupru ale lui Andrea Mantegna. Întors la Nürnberg, își deschide
în 1497 propriul atelier. Din această perioadă datează operele sale „Apokalypse” [2] („Apocalipsa”, o serie de
gravuri în lemn, 1498), Der verlorene Sohn („Fiul pierdut”, gravură în cupru, 1498), „Autoportret” (1498) aflat
la Museo del Prado din Madrid și autoportretul din 1500 - reprodus la începutul acestui articol - care sugerează
chipul lui Iisus. Legăturile lui Dürer cu Umanismul se reflectă în ilustrarea cărții „Quatuor libri Amorum” (1502)
de Conrad Celti.

Perioada 1505 - 1520]
Între anii 1505 și 1507, Dürer întreprinde o nouă călătorie la Veneția, unde cunoaște pe Giovanni Bellini, pe care îl
consideră drept cel mai bun pictor („Bester in der Malerei”) și de la care preia forța și profunzimea coloritului.
Primește din partea negustorilor germani din Veneția comanda unui tablou de
altar, „Rosenkranzfest” [3] („Sărbătoarea Rozariului”, 1506), care este apoi cumpărat pentru o mare sumă de bani
de împăratul Rudolf II și adus la Praga, unde se găsește și astăzi, în „Národni Galerie”. Întors la Nürnberg, unde
se bucură de mare prestigiu, este numit în consiliul orășenesc. În anul 1507 pictează tabloul „Adam și Eva”,
versiune plastică a unei gravuri din 1504. În acest tablou se recunoaște influența Renașterii italiene cu privire la
legile perspectivei, ale proporțiilor și ale reprezentării ideale a figurii omenești ca postulat obligatoriu în pictură. În
anii 1509-1516 (1511?) realizează pictura „Anbetung der heiligen Dreifaltigkeit” („Adorația Sfintei Treimi”),
destinată inițial unei capele din Landau, ajunsă mai târziu în posesia împăratului Rudolf al II-lea. Un punct
culminant din această perioadă îl reprezintă cele trei gravuri în cupru „Ritter, Tod und Teufel” („Cavalerul, Moartea
și Diavolul”, 1513), „Der heilige Hieronymus” [4] („Sfântul Hieronimus”, 1514) și „Melencolia I” („Melancolia
I”, 1514). Prin aceste opere, Dürer eliberează gravura de funcția auxiliară a pregătirii unor tablouri și îi conferă un
rang major în artele plastice. În anii 1511-1513 pictează pentru galeria orașului Nürnberg portretele unora din cei
mai reprezentativi împărați germani, printre care portretul lui Carol cel Mare.

Operele-Mâini în rugăciune,Cavalerul Moartea și Diavolul,Sărbătoarea

Rozariului,Melancolie I,Autoportret,Rinocerul,Young Hare,Great Piece of Turf,Life of
the Virgin,Adam și Eva,Hristos printer doctori.

Diego Velazquez

Diego Rodríguez de Silva y Velázquez (n.1599, Sevilla – d. 6 august 1660, Madrid) a fost unul dintre cei mai
cunoscuți pictori spanioli din sec. XVII-lea. Reprezentant al stilului baroc, s-a remarcat în special ca
portretist la curtea regelui Filip al IV-lea al Spaniei. În același timp, Velázquez este creatorul unei noi
viziuni și al unui nou mod de zugrăvire a naturii. Acest lucru a determinat ca, la sfârșitul secolului al XIX-
lea, majoritatea  impresioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.
Diego Velázquez vine pe lume în primăvara târzie a anului 1599, în orașul Sevilla din Andaluzia. Botezul său are
loc la 6 iunie în biserica din cartierul popular "San Pedro". Era fiul lui Juan Rodriguez de Silva, dintr-o familie de
nobili portughezi scăpătați, și al Jeronimei Velázquez. După obiceiul spaniol, Diego și-a adăugat numele mamei și
a rămas cunoscut în istoria artei sub numele Velázquez. Din fragedă copilărie îl interesa desenul, la vârsta de 11
ani ajunge în atelierul lui Francisco Pacheco, care îi transmite cunoștințe complexe, legând teoria de practica
artei. Velázquez obține brevetul de pictor la 14 martie 1617, ceea ce îi dă dreptul să deschidă un atelier propriu,
să creeze sub numele său și să primească elevi. Are de abia 18 ani. În 1618 se căsătorește cu Juana, fiica
maestrului său Pacheco, de la care primește o bogată zestre.

Carieră la Madrid
În 1622, Velázquez pleacă la Madrid, unde se remarcă cu pictarea portretului poetului Luis de Góngora y Argote.
Ministrul Olivarez, originar din Andaluzia, îl cheamă pe tânărul Velázquez la curtea regală pentru a picta portretul
capelanului Don Juan de Fonseca. Portretul, realizat foarte repede, este transmis la palatul regal "Alcazar".
Impresionat de creația artistului, regele Filip al IV-lea îi cere să-i picteze portretul (astăzi pierdut), pe care
Velázquez îl termină la 30 august 1623. Acest tablou marchează începutul unei legături pe viață între pictor și
suveran.

La 6 octombrie 1623, tânărul Velázquez este numit "pintor de camera" (pictor de curte) și locuiește împreună cu
familia la Madrid, în palatul Alcazar. Din august 1628 până în aprilie 1629, se află la Madrid pictorul flamand Peter
Paul Rubens, care pictează portretele familiei regale. Împreună vizionează întreaga colecție din
palatul "Escorial" și admiră operele lui Tiziano și discută despre pictura italiană. Aceste discuții trezesc în
Velázquez dorința de a cunoaște Italia.

Prima călătorie în Italia[modificare | modificare sursă]

În 1629, regele îi permite pictorului să plece și Velázquez părăsește Madridul în luna iulie. Călătorește împreună
cu generalul Spinola, recent numit comandant al trupelor spaniole din Italia. La sfârșitul lui august, Velázquez
sosește la Genova, de acolo pleacă la Milano, apoi la Veneția și Roma. Artistul rămâne un an în Cetatea Eternă.
Înainte de a se întoarce în Spania, Velázquez vizitează Napoli pentru a picta portretul surorii regelui
spaniol, infanta Maria, căsătorită cu viitorul împărat Ferdinand al III-lea.

Întoarcerea la Madrid
După întoarcerea din Italia în ianuarie 1631, pictorul își ocupă imediat postul la curtea regală. Răspunde la
numeroase solicitări privind executarea unor portrete și a unor tablouri cu tematică religioasă. Bună parte a
anului 1635 o dedică realizării tabloului intitulat "Predarea Bredei". Tabloul reprezintă momentul în care Justin
Nassau, guvernatorul orașului olandez Breda, predă cheile orașului său generalului Ambrogio Spinola, comandant
al oștilor spaniole victorioase. Scena, care avea menirea să prezinte idealul spaniol de noblețe cavalerească față
de adversarul învins, este realizată veridic în lumina naturală a zilei, scoțând în evidență tonurile verzi și albastre
specifice peisajului olandez. Tabloul este realizat pentru decorarea marelui salon al noului palat "Buen Retiro".
Atribuțiile lui Velázquez în calitate de pictor al curții se lărgesc în 1636, când primește titlul de "ayuda de
guardarropa", având sarcina decorării apartamentelor regale. În 1643 este numit superintendent al colecției
regale, având ca atribuție supravegherea lucrărilor de renovare a Alacazarului.
Este perioada în care Velázquez face parte din cercurile cele mai apropiate ale regelui. Din izvoare scrise știm că
artistul a fost autorul câtorva nuduri, dar dintre acestea s-a păstrat doar "Venus la oglindă". În pictura spaniolă a
secolelor al XVII-lea și al XVII-lea nudurile de femeie erau o raritate. Inchiziția nu permitea o asemenea temă în
pictură. Creația lui Velázquez amintește de nudurile lui Tiziano (de ex.: "Venus din Urbino"), dar artistul spaniol
creează o viziune personală a acestei teme. Trupul zvelt, dar totodată uimitor modelat al zeiței este văzut din
spate. Reflexia chipului ei în oglinda de argint este neclară. Avem impresia că Venus nu-și admiră propria
frumusețe, ci mai degrabă urmărește pe cel care o privește.

A doua călătorie în Italia

În 1649, Velázquez îi propune regelui să-l trimită în Italia cu misiunea de a achiziționa picturi și sculpturi pentru
galeria nouă a palatului Alcazar. Pictorul sosește la Veneția unde cumpără tabloul "Venus și Adonis
adormit" de Paolo Veronese, precum și numeroase lucrări ale lui Tintoretto. După aceea pleacă
la Modena, Parma, Bologna, iar la sfârșitul lunii mai la Roma.
Pictează portretul servitorului său, Juan de Pareja, căruia, după întoarcerea în Spania, îi redă libertatea. Tabloul
stârnește admirație în cercurile pictorilor italieni, Velázquez este ales membru al "Academiei Sfântul Luca". În
portretul Papei Inocențiu al X-lea, artistul prezintă o personalitate deosebit de puternică, cu o privire
pătrunzătoare, plină de fermitate. Virtuozitatea tehnică se poate observa în modul în care a fost pictată pelerina
roșie de mătase pe care lucesc reflexe aurii. Papa, foarte mulțumit de portret, dorește să-l recompenseze cu o
sumă enormă de bani, Velázquez însă refuză cu mândrie, spunând că realizarea portretului papal este o obligație
de serviciu a pictorului de curte al "Majestății Sale Catolice". În iunie 1651 se întoarce la Madrid.

Ultimii 10 ani ai vieții

Între anii 1651 și 1660, Velázquez își continuă cariera la curtea regală, timp în care creează noi capodopere.
Tabloul său intitulat "Las Meninas" (cunoscut și ca: Doamne de onoare sau Familia lui Filip al IV-lea) este una
dintre cele mai ilustre creații din istoria picturii universale. Pictorul se înfățișează aici și pe sine, cu penelul și
paleta în mână. Tabloul fascinează prin zugrăvirea realistă și, în același timp, discretă a vieții de la curte, prin
autenticitatea expresiei, surprinderea exactă a gesturilor și privirilor, înfățișarea magistrală a scenei.
În februarie 1652, Filip al IV-lea îl numește mare mareșal al Palatului (aposentador mayor de Palacio) iar în 1659 i
se conferă crucea de "Cavaler al Ordinului Sfântul Iacob". În anul următor, pregătește cununia infantei Margareta-
Tereza cu regele Franței, Ludovic al XIV-lea, cununie ce are loc la granița franco-spaniolă. După întoarcerea sa
la Madrid, pictorul se îmbolnăvește. Regele își vizitează favoritul pe patul de suferință. După șapte zile de agonie,
Diego Velázquez moare la 6 august 1660. Este înmormântat în biserica San Juan Bautista.
ioniștilor să valorifice în pictura lor moștenirea lui Velázquez.

Operele-Triumful lui Bacchus,Portret alegoric al regelui Filip al patrulea ,Predarea

Bredei (Las Lanzas),Venus la oglindă ,Autoportret,Portretul Papei Inocențiun al zecelea
1650,Doamne de onoare.

Rembrandt vas Rijn

embrandt Harmenszoon van Rijn (n. 15 iulie 1606,[3][4][5] Leiden, Provinciile Unite[6][7] – d. 4

octombrie 1669,[3][4][8] Amsterdam, Provinciile Unite[9]) a fost un pictor și gravor olandez din secolul al XVII-lea,
considerat unul din cei mai mari pictori din istoria artei, celebru și pentru desenele și gravurile sale.
A trăit în perioada denumită "epoca de aur olandeză", timp în care cultura, știința, comerțul și influența politică
a Olandei au atins apogeul. Rembrandt este autorul a 600 picturi, 300 gravuri și peste 2000 desene. Maestru al
tehnicei de clar-obscur, Rembrandt a fost "singurul pictor care și-a putut permite să amestece noroiul cu
strălucirea ochilor, focul cu cenușa, sau să facă culorile să strălucească proaspăt, ca o floare, pe giulgiul mortuar
roz sau bleu deschis" (Élie Faure).

Tinerețea și anii de ucenicie

Rembrandt a fost fiul morarului Harmen Gerritzoon van Rijn și al Corneliei Willemsdochter van Zuitbroeck. Dintre
toți frații săi, el este singurul care învață să scrie și să citească într-o școală latină; în 1620 se înscrie la
universitatea din Leiden, dar rămâne acolo doar câteva luni, fiindcă vrea să devină pictor. Tânărul Rembrandt își
începe studiile de pictură în atelierul lui Jacob van Swanenburgh .Timp de trei ani învață aici tehnica picturii.
Pânzele lui - uneori copii ale lucrărilor altor maeștri - îi atestă deosebitul talent, ceea ce determină pe părinții săi
să-l trimită în anul 1624 la Amsterdam, unde se perfecționează în atelierul lui Pieterzoon Lastman, care călătorise
în Italia și era influențat de Michelangelo Merisi zis Caravaggio. Deși studiază la el numai șase luni, Rembrandt
preia de la Lastman stilul narativ și modul de reprezentare a stărilor sufletești la figurile înfățișate. Însă înainte de
orice, descoperă tehnica clarobscurului.
Rembrandt părăsește Amsterdamul pentru a-și deschide la Leiden un atelier propriu. I se alătură Jan Lievens, un
talentat pictor, și el elev al lui Lastman. În atelierul lor comun sunt atrași numeroși clienți, printre care și
cunoscutul umanist Constantijn Huygens, secretarul personal al stathouder-ului Olandei, Henric Frederic de
Orania. Probabil sub influența lui Huygens, care-i recunoscuse talentul, Rembrandt se hotărăște să se stabilească
la Amsterdam, știind că marele oraș olandez este în măsură să ofere talentului său condițiile de care în Leiden nu
ar fi putut beneficia.

Perioada de glorie în Amsterdam

Rembrandt se stabilește la Amsterdam în 1633. Grație renumelui său artistic, negustorul de artă Hendryck van
Uylenburg îi propune să-și deschidă un atelier la el. Prin intermediul acestuia, Rembrandt obține o primă comandă
importantă, Lecția de anatomie a doctorului Tulp. Tabloul este o lucrare de maestru și Rembrandt pătrunde în
cercul marilor pictori olandezi. Comenzile se succed continuu, în special din partea familiilor bogate din
Amsterdam, care îi comandă portrete. În 1634, stathouder-ul Henric Frederic îi comandă, prin intermediul lui
Huygens, tabloul intitulat Patimile Domnului.
În 1634 se căsătorește cu Saskia van Uylenburgh, verișoara negustorului de artă. Prin căsătorie, Rembrandt
pătrunde în cercurile marei burghezii din Amsterdam, Saskia, fiică a primarului, îi aduce și o zestre de 40.000 de
florini. Tânăra pereche se stabilește în cartierul elegant, cumpără o casă mare pe Breestraat, Rembrandt își
instalează atelierul la etajul al doilea al noii lor case. Clădirea se află în vecinătatea cartierului evreiesc, într-o
zonă a orașului Amsterdam pulsând de viață, ceea ce a influențat paleta de culori a maestrului.
Soții Rembrandt sunt extrem de afectați de moartea primilor trei copii ai lor. În 1641 se naște Titus. Copilul se
bucură de o bună sănătate, în schimb cea a Saskiei se deteriorează. Se îmbolnăvește de tuberculoză și moare la
14 iunie 1642. Între timp, Rembrandt care tocmai termină tabloul intitulat Rondul de noapte, ajunge în culmea
gloriei. Succesele sale în pictură sunt întunecate însă de moartea femeii iubite, pe care a eternizat-o de atâtea ori
în tablourile sale.

Ultima perioadă a vieții

Rămas văduv, Rembrandt angajează o educatoare pentru fiul său, Titus. În 1646, această sarcină va fi luată de
Hendrickje Stoffels, care îndeplinește un rol dublu, acela de educatoare și de ibovnică. Pictorul este din nou foarte
îndrăgostit, trăiesc ca soț și soție, dar nu se căsătoresc oficial. Justiția ecleziastică îi acuză de imoralitate, citându-
i în proces. Încălcând normele legale în vigoare în Olanda secolului al XVII-lea, Hendrickje mai trăiește nouă ani
alături de artistul tot mai bătrân și mai izolat de lume. Creditorii îl urmăresc tot mai insistent, relațiile artistului cu
beneficiarii se deteriorează și ele. În 1656 Rembrandt este ruinat. Colecția sa de artă este scoasă la licitație și
vândută, operele îi sunt împrăștiate. Cu toate acestea își continuă munca de creație. Din această ultimă perioadă
datează Sindicii postăvarilor 1662, o serie de autoportrete, Logodnica evreică 1665. Hendickje moare în 1663. De
acum încolo Titus se îngrijește de părintele său, dar și el moare în 1668, cu un an înainte de sfârșitul tatălui său.
Rembrandt se stinge din viață la 14 octombrie 1669 într-o casă mică din cartierul Rozengracht. Este înmormântat
în Westerkerk, într-un mormânt nemarcat.

Operele-Rondul de noapte,Lecția de anatonomie a doctorului Nicolaes

Tulp,Întoarcerea fiului risipitor,Autoportretele lui Rembrandt,Logodnica
evreică,Furtuna de pe Marea Galileei,Syndics of the Drapers,Guild,The Artist in his
Studio,Danae.