Curs. Sistemul de personalitate.

Temperamentul și Caracterul

Temperamentul

1. Definiţie;

Temperamentul = latura dinamico-energetică a personalităţii (exprimănd cantitatea de energie de care

dispune subiectul uman şi activismul său)
Temperamentul este ansamblu de elemente biologice care împreună cu factorii psihologici constituie
personalitatea.
Temperamentul reprezintă un ansamblu de particularităţi individuale care au un caracter relativ formal sunt
relativ constante se manifestă la un anumit nivel energetic şi se încadrează în anumiţi parametri de tip ale
reacţiilor.
= stilul, forma, modul de a fi şi a se comporta
Exemplu: la temperament se raportează o serie de însuşiri psihocomportamentale: energic, calm, agitat,
rezistent etc.
- În vorbirea comună, se spune „Firea omului”
- Este o caracteristică formală, un cadru al unor variate conţinuturi, care îşi pune amprenta asupra modului în
care diverse conţinuturi sunt realizare (asupra activităţii intelectuale, afective, voinţei, comportamentului
exterior)

2. Caracteristicile temperamentului în contextul dezvoltării personalităţii

a. este o modalitate primordială a personalităţii = observabilă deja la copilul mic, când celelalte (caracterul,
aptitudinile) nu pot fi identificate
b. este o modalitate foarte generală = se manifestă în orice activitate
c. este maximal constantă = nu se schimbă pe parcursul vieţii
d. este latura personalităţii cea mai uşor şi repede constatabilă

3. Încercări de explicare a temeiului temperamentului

a) Observatorului, temperamentul îi apare ca fiind legat de tot corpul, de regimul de funcţionare al acestuia
• de aceea, de la începuturi a fost presupusă legătura temperamentului cu constituţia corporală sau cu
particularităţile fiziologice
b. Exemplu: Renumiţii medici ai antichităţii, Galenus şi Hypocrates, observând că există patru
temperamente de bază, au încercat să le explice prin modul în care (după opinia lor) sunt amestecate
humorile organice (etimologic, temperament = amestec) una din cele patru dominând => temperamentul
coleric, sanguinic, flegmatic, melancolic.
• Aceste denumiri s-au păstrat (deşi explicaţiile au fost naive şi îndepărtate de realitate)
c. Mai târziu, s-au reluat încercările de a explica temeiul temperamentului:
- după constituţia corporală (=> tipul somatic, respirator, muscular, digestive, cerebral)
- după glandele cu secreţie internă (=> hiper şi hipotiroidian)
- după dominarea unor componente germinative (=> endomorf, mezomorf. ectomorf)
- după alte particularităţi bioconstituţionale (=> atletic, astenic, picnic, displastic)
Toate aceste variante au o valabilitate mai restrânsă în descrierea şi explicarea temperamentului

4. Tipuri de activitate nervoasă superioară;

1. Un rol principal (chiar dacă nu exclusiv) în determinarea particularităţilor temperamentale, revine
sistemului nervos central (care coordonează, integral, toate procesele organice şi mediază comportamentul în
virtutea activităţii neuropsihice a creierului)
2. S-au pus în evidenţă trei însuşiri fundamentale ale sistemului nervos, însuşiri ce se exprimă în activitatea
nervoasă superioară:
a. forţa (energia) = dependentă de susbstanţele funcţionale ce constituie neuronul (poate în primul rând
lanţurile de acizi nucleici şi fosfolipide)
b. mobilitatea = exprimată în viteza cu care se consumă şi se regenerează respectivele substanţe funcţionale
c. echilibrul = constă în repartiţia egală sau inegală a forţei între cele două procese nervoase de bază:
excitaţia şi inhibiţia (în caz de dezechilibru, predomină excitaţia)
La fiecare individ aceste însuşiri prezintă gradaţii diferite de la :
- puternic la slab
- mobil la inert
- echilibrat la neechilibrat
Majoritatea oamenilor se găsesc între aceste extreme (dincolo de extreme intervine anormalitatea)
3. Prin combinarea celor trei însuşiri, apar în prim plan patru tipuri de sistem nervos, care sunt în relativă
corespondenţă cu cele patru temperamente;
a. Tipul puternic - neechilibrat - excitabil ==> temperament coleric
b. Tipul puternic - echilibrat - mobil ==> temperament sangvinic
c. Tipul puternic - echilibrat - inert => temperament flegmatic
d. Tipul slab (luat global) => temperament melancolic (deşi poate s-ar spune mai bine hipotonic sau astenic)

5. Particularităţile psihologiece ale temperamentului;

1. Tipul de activitate nervoasă superioară = nucleul temperamental
• Nu trebuie uitat, însă, că şi celelalte particularităţi tipologice au o însemnătate, fie şi una secundară,
nuanţând manifestările temperamentale (Exemplu: un coleric poate fi hipotiroidian sau hipertirooidian)
2. Carl Jung a descris tipurile
• introvert = orientat, predominant, spre lumea internă
• extravert = orientat, predominant, spre lumea externă
3. Adăugând acestor caracteristici nivelul de nevrozism (instabilitate şi stabilitate), H.J. Eysenck dovedeşte
că, de regulă, flegmaticii şi melancolicii sunt introvertiţi, iar colericii şi sangvinicii sunt extravertiţi
- Altă corelaţie intervine după criteriul nevrozismului:
• melancolicul şi colericul au un nivel înalt de nevrozism sau instabilitate ;
• flegmaticii şi sangvinicii au un nivel scăzut, deci sunt stabili ;
4. În descrieri mai vechi se adaugă şi alte criterii de clasificare a temperamentelor: stenic-astenic, încordat-
relaxat, hipertimic-hipotimic.
Privit ca un complex de particularităţi psihocomportamentale, temperamentul = formaţiune mult mai
complexă decât este tipul de sistem nervos corespunzător.
Restrictiv, temperamentul este manifestarea şi dezvoltarea particulară a tipului în plan psihologic şi
comportamental.

6. Locul temperamentului în sistemul de personalitate:

1. Tipul nervos = înnăscut şi nu îşi pierde identitatea pe parcursul vieţii.
• Temperamentul, derivat dintr-un anumit tip. Doar că el se dezvoltă pe parcursul vieţii în condiţii mai
complexe, căpătând anumite nuanţe emoţionale şi chiar se modulează după aceste condiţii de
activitate profesională (temperament artistic, militar etc.)
2. Temperamentul suportă influenţele dezvoltării celorlalte componente ale personalităţii.
• Exemplu: se vorbeşte de compensarea, mascarea şi luarea în stăpânire a propriului temperament, prin
autocontrol conştient.
3. Tipurile de activitate nervoasă, şi totodată temperamentale, nu implică anumite valori (nu pot fi
apreciate din punct de vedere moral, estetic, intelectual)
• Nu există temperamente bune sau rele, superioare sau inferioare (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje)
Exemple de personalităţi:
Colerici: Caragiale, Rebreanu, Beethoven, Voltaire
Sangvinici: Alecsandri, Coşbuc, Enescu, Grigorescu
Flegmatici: Sadoveanu
Melancolici: Eminescu, Blaga, Vlahuţă
4. Tipul nervos şi temperamental îşi pun amprenta asupra întregii activităţi şi chiar asupra proceselor
organice interne
5. Temperamentul influenţează relaţiile dintre oameni, gruparea lor şi raporturile educative
• Formarea trăsăturilor de caracter se face în maniere educative diferite la un coleric şi la un flegmatic
Exemplu: este mai greu să formezi la un coleric spiritul de disciplină şi răbdare (el fiind excitabil şi
exploziv) decât la un flegmatic ( care dispune de răbdare şi cumpătare naturale)
Cunoaşterea însuşirilor diferitelor temperamenţe de bază este necesară pentru a reuşi să le determinăm şi
pentru a ţine seama de ele.
1. Colericul
- Este inegal în manifestări
• este eruptiv, năvalnic, nestăpânit sau dezarmat
• trece de la iniţiativă uluitoare şi cutezanţă, la abandon, de la o desfăşurare de forţă nestăpânită la
incapacitate de acţiune, de la optimism şi curaj, la teamă şi panică
=> ritm neuniform în activitate (desfăşurarea este sinusoidală, cu ascensiuni şi căderi ale capacităţii de lucru)
- Face investiţii de energie neeconomicoase (pentru că inhibiţia nu reuşeşte să dirijeze continuu fluxul
excitativ) şi ajunge, periodic, la epuizare
- Este mereu neliniştit şi agitat
• este nerăbdător, se stăpâneşte greu, este irascibil, chiar predispus la furie violentă
• este înclinat spre exagerare
• nu prea poate să-i asculte pe alţii până la capăt
• uneori este greu de suportat
- Fiind extremist, inegal în manifestări, conduita lui este greu de anticipat
• reacţiile depind, în mare măsură, de dispoziţia afectivă în care se află
- Acţionează bine numai sub impulsul unor scopuri de mare însemnătate (tinde să exagereze semnifîcaţia
acţiunilor lui)
• când face ce nu-i place, se plictiseşte repede
• este plin de iniţiativă
• este foarte comunicativ
• este foarte bun organizator
• are vocaţie pentru acţiune, pentru conducerea altora
• reuşeşte să-şi impună lui însuşi disciplina, dacă este răspunzător şi de disciplina altora
- Sub aspect afectiv, este extremist şi inconsecvent
• uneori, generalizează, necritic, trecătoare impresii pozitive sau negative despre o situaţie
• pentru el nu există decât două feluri de oameni: pozitivi şi negativi
• pot avea sentimente statornice, dar aspectele de conduită, de exteriorizare a acestora sunt extrem de
variabile
- Se concentrează puternic asupra unor idei
• Este orientat spre prezent şi viitor
=> are şansa de a deveni fie un factor neobişnuit de eficient, fie perturbator negativ
• Trebuie să fie pus în valoare (inclusiv prin încredinţarea unui rol organizator)
• să i se cultive şi încurajeze iniţiativele pozitive
• să i se canalizeze energia într-un domeniu (scop) creativ
2. Sanguinicul
- Este temperamentul bunei dispoziţii, al adaptabilităţii prompte şi economicoase;
• este vioi, dar calm, cu stăpânire de sine
• se adptează uşor la situaţiile noi
- Îl caracterizează ritmul egal
• pe cât de rapid se entuziasmează, se avântă, pe atât de rapid revine la un nivel obişnuit, echilibrat (nu
astenic, depresiv)
• echilibrându-se continuu, el menţine în tot timpul vieţii o aproximativ egală linie de plutire
- Nu se avântă în acţiuni riscante, dar nici nu ajunge la teamă şi deznădejde
• dacă este solicitat, se angajează în acţiuni energice
• iniţiativa lui nu rezultă atât din fermentarea temperamentală, cât din educaţie
- Ştie să renunţe fără să sufere prea mult
- Poate să aştepte fără o încordare exagerată
- Adoarme şi se trezeşte uşor, repede
- Trece cu uşurinţă de la o activitate la alta
- Nu este un ambiţios, dar nici pasiv, indiferent
- Este echilibrat emoţional
• stabileşte uşor relaţii cu oamenii, dar este superficial şi inconsecvent
• nu are sentimente puternice şi stabile
• leagă uşor prietenii, se desparte uşor de oameni
  dacă adaptabilitate este bună în activităţi, în relaţiile cu oamenii, în zona morală, uneori constituie un
dezavantaj
- Atenţia şi interesele lui tind să se disperseze

Pentru a evita rezolvările de probleme rapide, dar superficiale, distragerile şi instabilitatea, trebuie focalizat
pe anumite obiective permanente.
3. Flegmaticul
- Dispune de un fel de răbdare naturală
• este lent şi neobişnuit de calm în tot ce face
• nu are reacţii bruşte şi rapide, pare indiferent, rar îşi iese din fire
• este extrem de meticulos (chiar şi în activităţile de durată)
• când se angajează într-o activitate, persistă mult timp (se concentrează puternic şi nu sunt distraşi cu
uşurinţă)
• nu ocoleşte detaliile
• nu abandonează lucrul până nu ajunge la un rezultat satisfăcător (dacă totuşi nu reuşeşte, devine apatic,
pasiv)
• cheltuieşte de 2-3 ori mai mult timp decât colericul şi sangvinicul pentru aceeaşi activitate)
• dar lucrează cu nădejde, temeinic, nu întrerupe pentru a se apuca de altceva şi cu toate că ritmul este
lent, poate ajunge la rezultate excepţionale
- Se adaptează foarte greu la situaţii noi
• nu trece uşor la alt gen de activitate
• nu renunţă uşor la deprinderi şi obişnuinţe
• este chiar înclinat spre rutină
- În general, este calm, cumpătat, practic, cu simţul măsurii şi al realităţii
• foarte rar se înfurie (dar când o face se potoleşte greu, prelungindu-şi furia şi nemulţumirea)
• crede mai mult în fapte decât în vorbe
• sub influenţa educaţiei, îşi disciplinează riguros conduita
- Leagă mai greu prietenii, dar odată închegate foarte greu le mai abandonează
- Nu exagerează nici în autoapreciere, nici în aprecierea altora
• este puţin comunicativ
• nu trebuie contat prea mult pe operativitatea acţiunilor sale
- Trebuie acţionat pentru ai se forma sisteme de reacţii mai rapide şi prompte (trebuie solicitat şi exersat şi în
activităţi ce presupun un tempou mai rapid)
- Să i se formeze interese şi înclinaţii mai variate, precum şi gustul pentru nou
4. Melancolicul
- Are un tonus scăzut şi reduse disponibilităţi energetice
- În condiţii neprimejdioase, nealarmante, acţionează normal şi chiar dovedeşte răbdare, spirit de analiză
detaliată, coştiinciozitate
• când intervin suprasolicitări, stări conflictuale violente (ce presupun o considerabilă mobilizare de
energie), fiind puţin rezistent nervos, slăbiciunea lui devine evidentă, este expus la depresii, la stări
melancolice
- Manifestă o autoexigenţă exagerată şi de aceea, de multe ori, abandonează activitatea, pierzând încrederea
în forţele proprii
- Este hipersensibil, deosebit de sentimental şi interiorizat
• influenţele mediului social au un ecou foarte puternic şi persistent în sfera vieţii lui spirituale
- Are dificultăţi în adaptarea socială
- Este pesimist, anxios, sobru, linistit
Trebuie să i se însufle încredere în forţele proprii, să fie ferit sau obişnuit progresiv cu situaţii mai dificile
(pentru a evita eşecul şi primejdia nevrozei)

După Carl Gustav Jung există 2 atitudinale generale şi anume introvertit şi extravertit şi există la fel 4 funcţii
psihice, gîndirea, sentimentul, intuiţia şi senzaţia.

Introversiune: Extroversiune
- este mistic, spiritualizat, percepe - este practic şi constructor al unui sistem solid;
 formele simbolice;
- se interesează mai mult de procesele
sale psihice şi de înţelegerea a ceia
ce percepe;
- este centrul (subiectul) tuturor
intereselor sale;
- caracterizat prin interesul pentru
autocunoaştere protejânduse de
mediu externe, obiectiv ;
- urmăreşte dezvoltarea propriu
potenţial;
- el se fixează pe el cât şi pe procesele
sale psihice deasupra succeselor în
domeniu public;
- se apără împotriva cererilor din
exterior;
- copilul introvertit asimiliază încet
informaţia deoarece reflectă mult
asupra ei. El ezită să-şi releveze
cunoştinţele. Este conştient de limitle
sale.
- caută mijloace de expresie şi comunicare;
- obiectul determină forţele interesului său;
- este caracterizat prin tendinţa de abandonare a
grijei faţă de sine în schimbul unui interes
către ceilalţi;
- este orientat mai mult către societate;
- caută recunoaştere din partea celor din jur şi se
propagă în orice mod;
- caută noi solicitări din exterior;
- el asimilează uşor şi rapid informaţia şi nu
pierde timp pentru reflecţie;
- este activ şi permanent caută să-şi expună
părerea.

Hipocrat cu humorile şi timpul.

Umorile Elementele principale Elementele Anotimpul temperamentului

secundare
Flegma rece Umed Iarna, flegmatic
Sângele Umed Cald Primăvară, sangvinic
Bile galbene Căldură umezeală Vara, coleric
Bile negre uscat rece Toamna, melancolic

Caracter

1. Definiţie
a. În sens larg caracterul este un mod de a fi, un ansamblu de particularităţi psihoindividuale, ce apar ca
trăsături ale unui „portret” psihic global.
• În acest sens, caracterul este sinonim cu personalitatea.
- Etimologic termenul (provine din greaca veche) înseamnă pecete, tipar;
• iar cu aplicabilitatea la om = „fizionomia” individului luat sub aspectul structurilor sale psihice, spirituale,
pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitatea şi relaţiile sociale => o
„fizionomie” spirituală;
b. În sens restrâns, specific, caracterul este un ansamblu de însuşiri privind relaţiile pe care le întreţine
subiectul cu lumea şi valorile după care el se conduce;
• Este un sistem relaţional-valoric şi de autoreglaj,
• În principal, caracterul = ansamblu de atitudini-valori,
Particularităţile de caracter presupun o anume constanţă (stabilitate).

2. Comparaţie între caracter şi celelalte două componente ale personalităţii

A. Caracter (C) - Temperament (T) ;
T — neutral sub aspect valoric (e formal, formă),
C — se defineşte, în principal, prin valorile după care se călăuzeşte individul şi întreţine relaţii,
T - rezultă din particularităţile constituţionale morfofuncţionale (nu este condiţionat de conştiinţă şi decizii
conştiente),
C - se formează şi se afirmă prin participarea judecăţilor de valoare (ce este bun şi ce este rău), subiectul
fiind responsabil şi apreciat potrivit comportamentului său (cinstit, mincinos etc.),
T - nu realizează „controlul” comportamentului,
C - este o instanţă de control şi valorificare,
• Când un tânăr se comportă ignorând regulile morale, el nu poate invoca drept cauză temperamentul
(omenia, sinceritatea nu depind de temperament),
• Temperamentul face ca la fiecare om să se exprime, în chip diferit, aceleaşi atitudini,
Caracterul - o formaţiune superioară, la structurarea căreia contribuie trebuinţele umane, motivele,
sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile, idealul, concepţia despre lume.
În toate acestea, un rol deosebit revine modelelor culturale de comportarnenl pe care se constituie un fond
de deprinderi sociomorale şi, totodată, tabelele de valori pe care le impune şi le cultivă societatea.

3.Componentele de bază ale caracterului: atitudinea stabilă şi trăsătura voluntară.

1. Exemple de însuşiri caracteriale: tenace, neînduplecat, ambiţios, iertător, perseverent, lacom, bun, rău.
- Observăm;
• unele sunt încărcate de afectivitate (şi ar putea fi considerate ca sentimente generale (ex: predispus la
iertare, la abuz),
• altele au o dominantă voluntară (şi chiar se exprimă în termeni de însuşiri ale voinţei); sunt deci modalităţi
de autoreglaj pentru persoana respectivă,
• în ambele cazuri, vedem că însuşirea caracterială reprezintă o poziţie a individului, un mod de a se raporta
la evenimentele existenţei sale => exprimă atitudini,
• La nivelul caracterului, interesează doar atitudinile stabile şi generalizate (întemeiate pe convingeri
puternice), nu cele variabile (exemplu: este trăsătură de caracter dispoziţia de a iubi oamenii şi nu
sentimentul pentru o persoană singulară),
• Uneori, o atitudine se traduce şi prin gest, postură.
•Alteori, se exprimă verbal – opinie.
2. Atitudinea = modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene şi prin care subiectul se
orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial;
• este un vector major al personalităţii - fiind impusă imperativ dinăuntru în afară.
• este selectivă în perceperea şi evaluarea evenimentelor (exemplu: un afacerist va căuta să scoată bani
din orice).

3.1 Componentele atitudinii

• UNA include motivaţie, scopuri, preocupări cognitive corespunzătoare;
•ALTA este componenta executivă şi presupune un mod de autoreglare a subiectului, deseori fiind necesare
eforturi voluntare;
a. Este posibil ca a doua componentă, de ordin voluntar, să nu fie la fel de dezvoltată ca prima (şi deci prima
nu se poate finaliza;exemplu: cineva este dispus să ajute, dar nu are capacitatea voluntară de a o face
efectiv),
=> caracterul este dominat de afectivitate şi orientări intelectuale (şi deci, relativ deficitar sub raport
executiv-voluntar),
b. Este posibil ca însuşirile voluntare să depăşească atitudinile şi să se manifeste în orice situaţie, constant,
=> caracterul este dominat de voinţă (indiferent de orientările sale atitudinale),

3.2 Clasificarea atitudinilor (după domeniul în care se manifestă)

A. Atitudinea faţă de oameni;
• omul nu există decât între oameni,
• se pune problema recunoaşterii valorii altora şi libertăţii de opinie (nu invidie, intoleranţă),
- sunt necesare: cooperarea,colaborarea, concilierea.
B. Atitudinea faţă de sine;
• să ne cunoaştem, comparându-ne cu alţii,
• să nu ajungem la narcisism şi să nu depăşim cadrele raţionale,
• demnitatea = conştiinţa propriei valori în condiţiile respectului faţă de alţii şi a neacceptării înjosirii,
• modestia trebuie corelată cu demnitatea,
• încrederea justificată în forţele proprii - o altă pârghie a realizării de sine,
• exacerbarea egoismului este dăunătoare,
C. Atitudinea faţă de muncă;
• munca - rol important în existenţa omului,
• rolurile profesionale îndeplinite competent - indicatori ai valorii sociale a personalităţii,
• sunt apreciate hărnicia, strădania de a finaliza, de a te perfecţiona,
• interesul pentru munca depusă şi aptitudinile corespunzătoare duc la creaţie,
D. Atitudinea faţă de cultură;
E. Atitudinea faţă de natură;
• sunt necesare şi atitudini ecologiste.
F. Atitudinea faţă de societate:
• le intergrează pe toate celelalte,
• vizează răspunderile cetăţeneşti şi politice pe care fiecare le are faţă de destinele colectivităţii,
• în plan social-istoric, valoarea diriguitoare este patriotismul,
1. Atitudinile şi calităţile voluntare, asociate lor, sunt corelate, interdependente, organizate în sistem;
2. Se poate face o piramidă a atitudinilor (diferită de la un individ la altul);
Exemplu: dacă la un subiect avariţia este trăsătura dominantă, atunci aceasta va fi vârful piramidei; la altul,
această trăsătură poate fi doar periferică
• Caracterologul american G. Allport arată că toate trăsăturile de caracter (sau atitudinile) se ierarhizează
(unele fiind dominante, altele subordonate);
Consideră că fiecare individ are:
* 1-2 trăsături cardinale (ce domină şi le controlează pe celelalte),
* 10- 15 trăsături principale, care pot fi uşor recunoscute,
* În rest, sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi subiectul
uneori le neagă (exemplu: unii nu recunosc că au înclinaţii spre gelozie) .
3. A cunoaşte pe cineva înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale;
• Când trăsătura cardinală este mult prea imperativă şi le copleşeşte pe toate celelalte, ea reduce
personalitatea la o dimensiune unică şi poate genera stări patologice;
• Trăsătura stăpână nu trebuie să se rupă de cele principale, pe care le subordonează şi integrează într-o
structură unică;
• Apare, astfel, în prim plan un profil psihomoral al fiecărui individ, care nu poate fî considerat ca o
însumare de atitudini sau trăsături, ci mai degrabă ca o ierarhizare şi interpenetrarea acestora, angajând şi o
parte din trăsăturile secundare,
=> ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala particularitate a structurii caracteriale,
4. Totodată, însuşi sistemul dobândeşte o serie de particularităţi structurale;
a. Unitatea caracterului - a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta, din motive de
circumstanţe, contrare principiilor declarate,
b. Expresivitatea caracterului = dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a câtorva trăsături care dau o notă
specifică întregului => caractere expresive, uşor de relevat);
c. Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori, coerenţa
lăuntrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ (=> notă
distinctivă);
d. Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiior pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu
munca, cu oamenii etc.
e. Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracterile au o semnificaţie de o
mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament.
f, Plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu
noile cerinţe impuse de slujirea aceloraşi principii (se asigură evoluţia caracterului şi autoreglajul eficient, în
dependenţă de diverse împrejurări).
g. Tăria de caracter - rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor, convingerilor etc., morale ale
persoanei (datorită forţei de caracter, omul ajunge la eroism).
Aceste particularităţi arată că putem defini caracterul ca sistem de atitudini stabile şi speciftc individuale, cu
semnicaţie morală şi socială, atestându-l pe om ca personalitate.