RELAŢII ÎNTRE COMPONENTELE PERSONALITĂŢII

RELAŢIA TEMPERAMENT-CARACTER
În legătură cu relaţia dintre aceste laturi ale personalităţii s-au manifestat trei poziţii
distincte:
Unii autori neputându-le diferenţia au recurs la amestecul lor:
EX.: Nuttin definea - caracterul: ,,componenta afectivo-dinamică a personalităţii”
temperamentul: ,,componenta fiziologică, în mare parte stabilă şi ereditară.”
Alti autori au ajuns la concluzia separării lor, pornind de la marea constantă a
temperamentului de-a lungul vieţii individului:
EX., se considera că temperamentul influenţează viaţa psihică în general şi
nicidecum personalitatea, de aceea el este rupt, desprins de personalitate.
Argumentul invocat reprezenta existenţa unor manifestari temperamentale care apar
independent de atitudinile caracteriale şi uneori chiar în ciuda acestora.
Caracterul era interpretat doar ca un simplu strat ce se suprapune peste
temperament, el fiind un fel de dublură a temperamentului.
Se încerca descifrarea caracterului după parametrii tipologici, invocându-se faptul că
atitudinile persoanei şi semnificaţia lor conduc la schimbarea aspectului dinamico-
energetic al conduitei. Potrivit acestei poziţii se ajungea la concluzii eronate din
punct de vedere:
teoretic (autonomia temperamentului)
practice (ignorarea temperamnetului în formarea personalităţii)
Sunt autori care susţin ideea interacţiunii dintre temperament şi caracter de tip
antagonist:
Între temperament şi caracter ar exista o luptă, o contradicţie permanentă,
dezvoltarea caracterului având loc ca urmare:
a unei continui destrămări a complexului tipologic,
concomitent cu reorganizarea lui în forme corespunzătoare caracterului
Consecinţa acestei viziuni: în lupta dintre temperament şi caracter s-ar ajunge în cele
din urmă la lichidarea temperamentului, sau, în cel mai bun caz, la golirea lui de consistenţă,
ceea ce este o absurditate.
Nici una dintre cele trei soluţii nu este convingătoare şi realistă.
Diverşi autori au crezut că vor rezolva problema prin invocarea relatiilor dialectice
dintre temperament şi caracter, numai că, aplicând nediferenţial şi nespecific dialectica, au
ajuns la concluzii eronate.
P.P.-NEVEANU: ,,cei doi termeni ai contradicţiei se întrepătrund, trec unul în altul,
coincid…”
vorbeşte despre ,,integrarea organică a temperamentului în caracter”; ,,temperamentul nu
poate fi conceput în afara caracterului omului, ci ca o parte integrantă, organică a structurii
acestuia.” Şi tipul de activitate nervoasă este implicat în caracter ,,ca o latură a acestuia”.
Şi într-un caz şi în altul se ajunge la ,,amestecul” celor două laturi ale personalităţii, la
pierderea specificului fiecareia dintre ele.
După M. ZLATE adevărata soluţie a relaţiei dintre temperament şi caracter o
constituie relevarea interinfluentelor reciproce cu efecte:
0 benefice, constructive
1 erodante ale personalităţii
Dacă avem în vedere influenţa temperamentului asupra caracterului, atunci
constatăm următoarele situaţii tipice:
temperamentul colorează modul de exprimare, de manifestare în comportament a trăsăturilor
caracteriale
temperamentul predispune la anumite manifestări caracteriale
temperamentul avantajează sau provoacă dificultăţi în formarea unor trăsături caracteriale
EX. într-un fel îşi exteriorizează generozitatea un coleric, în alt fel un melancolic; aşa
cum colericul este predispus spre percepţii rapide dar cu multe erori, tot aşa temperamentul
coleric va predispune şi spre o anumită instabilitate caracterială
Dacă avem în vedere influenţa caracterului asupra trmperamentului, aceasta
constă în principal, în controlarea, reglarea acestuia din urmă şi se concretizează în
următoarele situaţii:
0 caracterul reţine, inhibă anumite însuşiri temperamentale (mai ales pe acelea care se
asociază în plan comportamental cu apariţia unor efecte negative)
1 caracterul maschează şi compensează temporar însuşirile temperamentale care odată
manifestate în comportament ar produce efecte dezadaptative
2 caracterul valorifică la maxim trăsăturile temperamentale care se asociază în plan
comportamental cu efecte pozitive
fiecare dintre cele două componente ale personalităţii deţine o anumită ,,putere” asupra
celeilalte, chiar dacă aceasta nu este la fel de mare şi la fel de semnificativă.
Numai prin efort voluntar conştient, prin organizarea superioară a caracterului omul
îşi poate lua în stăpânire propriul temperament.
Rolul reglator al caracterului nu trebuie să fie însa excesiv, nu trebuie să meargă până
la anihilarea temperamentului.

RELAŢIA APTITUDINI – CARACTER (ATITUDINI)

Formarea şi valorizarea aptitudinilor depinde şi de orientarea caracterială. Pentru ca
aptitudinea să se poată forma şi manifesta eficient este necesar un caracter care să o susţină
(în caz contrar, aptitudinea dispare). La rândul său, caracterul, în formarea şi manifestarea lui,
implică un ansamblu de aptitudini în lipsa cărora orientarea caracterială rămâne suspendată.
Atât aptitudinile, cât şi atitudinile se formează şi se dezvoltă sub influenţa aceloraşi factori de
mediu şi educaţie care pot avea efect pozitiv sau negativ asupra relaţiei dintre cele două
dimensiuni şi, respectiv, asupra structurii de ansamblu a personalităţii.
Atunci când relaţiile dintre aptitudini şi caracter sunt compatibile şi optime, sau cu
posibilităţi de compensare reciprocă, ele conduc la armonizarea şi echilibrarea personalităţii,
la creşterea eficienţei sale. Cu cât gradul de incompatibilitate dintre aptitudini şi caracter este
mai mare şi cu cât posibilităţile de compensare reciprocă sunt mai reduse, cu atât
personalitatea va fi mai afectată (mai dizarmonică şi neeficientă).
Evaluarea relaţiilor dintre aptitudini şi caracter se realizează în funcţie de trei
criterii (P. Popescu-Neveanu, Zörgö):
nivelul la care se situează cele două dimensiuni, în mod absolute (nivelul global: superior,
mediu, inferior) şi în mod relativ (prevăzând posibilitatea echilibrării sau a dezechilibrării,
a surclasării aptitudinilor prin atitudini sau invers);
sensul în care se manifestă interacţiunile (pozitiv şi reciproc stimulativ, negativ-univoc sau
biunivoc şi cvasineutral);
caracterul direct sau indirect al interacţiunilor: directe sunt influenţele dintre atitudinile
focalizate pe o anumită activitate sau pe propriile posibilităţi şi aptitudinile individuale şi
speciale corespunzătoare; indirecte sunt relaţiile dinte atitudinile generale faţă de lume şi
aptitudinile specializate sau dintre atitudinile concrete şi aptitudinile generale, cum ar fi
inteligenţa.

RELAŢIA APTITUDINI – TEMPERAMENT

În raport cu aptitudinile, temperamentul constituie doar o premisă extrem de generală,
cu rol de predispoziţie. Faptul că temperamentul nu predetermină aptitudinile este confirmat
de posibilitatea formării uneia şi aceleiaşi aptitudini pe temperamente diferite sau a mai
multor aptitudini pe fondul unui singur temperament.
 Între cele două dimensiuni există totuşi influenţe reciproce:
pe de o parte, temperamentul poate facilita sau provoca dificultăţi în formarea aptitudinilor,
dificultăţi care pot fi însă depăşite prin exerciţiu sau prin compensare.
pe de altă parte, modificarea manifestărilor temperamentale poate conduce la
modificarea aptitudinilor. Pe baza unor tendinţe de adaptare a temperamentelor la activitate,
putem vorbi despre o oarecare profesionalizare a temperamentelor.