PECS Scripcariu

1.
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Obiectivele cursului
 Cunoaşterea aspectelor teoretice şi practice referitoare la instalaţiile electrice

din centralele electrice şi a elementelor ce le compun.
 Cunoaşterea problematicii şi a principalelor instalaţii din staţiile şi posturile

(nodurile) sistemului electroenergetic.
1.2. Evoluţia sistemului energetic
Principalele obiective ale energeticienilor:

 asigurarea calităţii în alimentarea cu energie şi a serviciilor conexe,
 asigurarea eficienţei tehnice şi economice în funcţionarea instalaţiilor,
 asigurarea protecţiei personalului de exploatare şi a celor care, accidental,
se pot afla în proximitatea instalaţiilor,
 asigurarea sănătăţii ocupaţionale a personalului.
1.2.1. Etapele dezvoltării producţiei de energie electrică în România
1882 - New York (Manhattan) prima centrală publică din lume (T.A. Edison), 4
grupuri.
Thomas Alva Edison (11 februarie, 1847 – 18 octombrie, 1931)
1882 - Bucureşti (Calea Victoriei) prima centrală electrică din România. Asigura
iluminatul pentru Teatrul Naţional şi parcul Cişmigiu. Ulterior, la această
centrală a fost racordat şi Palatul Cotroceni printr-o LEA cu conductoare de
cupru.
1884 - Timişoara, centrală electrică. Primul oraş din Europa cu iluminat public
stradal.
1898 - punerea în funcţiune a primei CHE (centrală hidroelectrică), Sinaia I.

Tabelul 1.1
Evoluţia producţiei de energie electrică în România (principalele etape)
Producţia
anuală de Puterea Caracteristici ale etapei care se
Anul energie instalată încheie
electrică TWh MW în anul respectiv
= 109 kWh
 Puterea instalată este fărămiţată în
peste 600 de centrale
 Producţia de energie electrică:
130kWh/loc. şi an
 25% din populaţie locuia în oraşe
1950 2 740 cu distribuţie de energie electrică (din
care 1/2 nu aveau racord de energie
electrică)
 Primul plan de electrificare pe 10
ani
 Prima linie de 110 kV
 Puterile celor mai mari grupuri:
12; 25; 50MW
 Se extinde reţeaua de 110 kV
 Se interconectează cele peste 600
1960 7,5 1800
de centrale  funcţionarea în sistem
 Se pun bazele industriei
electrotehnice (Electroputere Craiova)
 Ia naştere Facultatea de Energetică
 Puterile celor mai mari grupuri:
200 MW (hidro), 330 MW (termo)
1970 35 7500
 Primele linii şi staţii de 220 kV şi
400 kV.
 Se pun în funcţiune primele
centrale cu puteri instalate de 2000 -
3000 MW (Rovinari, Turceni)
 Producţia de energie electrică
1980 67,5 16 200
depăşeşte 3000kWh/loc. şi an
 Se deschide şantierul CNE
Cernavodă
 Criză energetică mondială
 Prima staţie de 750 kV (Isaccea) şi
1989 75,9 22 000 prima linie de 750kV din Ucraina
până în Bulgaria
1.2.2. Situaţia sectorului energetic după anul 1989
Capacitatea instalată în producerea de energie

Tabelul 1.2.
Capacităţile instalate în SEN, în MW (la 1 ianuarie 1995)
din care în centrale
Denumirea Total cu cu
hidroelectrice
cărbune hidrocarburi
 Puterea 21 808 8614 7381 5813
instalată în SEN (100%) (39,5%) (33,8%) (26,7 %)
 Putere
20 632 8614 6246 5772
instalată în
(94,6%) (39,5%) (28,6%) (26,5%)
RENEL
 Puterea
instalată la 1176 - 1134 42
consumatori (5,4 %) - (5,2%) (0,2%)
(autoproducători)
Structura după vârstă a grupurilor din centrale

DNF - durata normală de funcționare a mijloacelor fixe (HG 2139/2004)
 Generatoare: 12-18 ani
 Turbine:
− cu abur, gaze 12-22 ani
− hidro 12-22 ani
− Trafo., AT 16-24 ani
− Aparataj electric 8-12 ani
Structura pe vârstă a grupurilor termo (1994)

 Sub 25 ani: 90 grupuri (10749MW)
 Peste 25 ani: 59 grupuri (3899 MW)
Structura pe vârstă a grupurilor hidro (1994)

 Peste 25 ani: 56 grupuri (3050 MW)
 Sub 25 ani: 2494 MW
Tabelul 1. 3.
Structura după vârstă a grupurilor din
centralele termoelectrice, în anul 1994 (CTE)
Vârsta Nr. de grupuri Puterea, MW
Până la 15 ani 41 3842
15 - 20 ani 27 4337
21 - 25 ani 22 2570
26 - 30 ani 32 2540
31 - 35 ani 9 462
Peste 35 ani 18 897
 Două grupuri la CNE Cernavodă → circa 1400 MW cu durata
peroiectată de viață de 30 ani.
Sursa: strategia Națională 2007-2020. MONITORUL OFICIAL AL

ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 781/19.XI.2007:
 Circa 80% din grupurile termoenergetice din România au fost instalate în

perioada 1970—1980, în prezent depășindu-și practic durata de viață
normată.
 Majoritatea capacităților termoenergetice nu sunt echipate cu instalații

performante pentru reducerea poluării, drept urmare emisiile de NOx și SO2
se situează peste valorile maxime acceptate în UE. În ultimii 10 ani au fost
modernizate/retehnologizate unele centrale termoelectrice reprezentând
aproximativ 10% din puterea instalată.
 În ceea ce privește grupurile hidroenergetice, 37% din totalul acestora au

durata de funcționare normată depășită. În perioada 2000—2005 au fost
reabilitate, prin retehnologizare și modernizare, capacități de producție a
căror putere însumată este de 900 MW. Sporul de putere obținut prin
modernizarea acestor capacități este de 101,4 MW. Pentru perioada 2006—
2020 programul de reabilitare a grupurilor hidroenergetice vizează
retehnologizarea și modernizarea unor capacități de producție a căror putere
instalată însumează 2.328 MW. Ca urmare a modernizărilor se va obține un
spor de putere de 69 MW și o creștere a energiei produse într-un an
hidrologic mediu de 416 GWh/an. Energia totală care poate fi produsă
suplimentar de grupurile ce se vor retehnologiza în perioada 2006—2020 este
estimată la 5.500 GWh.
Tabelul 1.4.
Evoluţia capacităţilor de producere a
energiei electrice din România pe filiere, MW.
Anul 2003 2004 2005 2010 2015
TOTAL, din care 17 357 16 334 15 691 16 838 18 455
1. Centrale hidroelectrice 6052 6099 6181 6381 6581
2. Centrale nuclearoelectrice 707 707 707 1414 2121
3. Centrale termoelectrice 10598 9528 8803 9043 9753
Din care cu:
Lignit 4779 4264 4264 4064 4064
Huilă 1410 1215 1005 1265 1265
Hidrocarburi 4409 4049 3534 3714 4424
Notă: Nu sunt incluse grupurile noi funcționând cu resurse regenerabile.
Principalele dezvoltări de noi capacităţi vizează:
 valorificarea în continuare a potenţialului hidroenergetic,
 continuarea programului nuclear,
 înlocuirea unor grupuri funcţionând pe cărbune inferior cu unităţi
cu hidrocarburi.
În ceea ce priveşte ponderile diferitelor filiere de producere a energiei

electrice se remarcă:
 menţinerea ponderii capacităţilor hidro la circa 35%,
 creşterea ponderii capacităţilor nucleare de la 4% la 11,5%,
 reducerea ponderii centralelor pe combustibili fosili de la 60% la
53%.
Tabelul 1.5.
Evoluţia capacităţii instalate în SEN, GW
Anul 1995 1996 1997 2003 2005 2010 2015
Pi, GW 22,276 22,856 22,843 17,357 15,691 16,838 18,455
Instalaţiile părţii electrice a SEN
În tabelul 1.6 nu sunt introduse şi instalaţiile aflate în proprietatea

consumatorilor.
În general, SEN este dotat cu echipamente şi tehnologii la nivelul anilor
1960 – 1970, ceea ce implică un efort deosebit pentru asigurarea întreţinerii,
reparaţiilor şi exploatării obiectivelor energetice.
Tabelul 1.6.
Liniile electrice, staţiile şi posturile de
transformare din SEN, în anul 2012.
Nivelul de
750 kV 400 kV 220 kV 110 kV 1-6kV Sub 1 kV
tensiune
Lungime linii
electrice, km din 154 4704 4035 17 900 118 450 161 661
care:
 LEA, km 154 4704 4035 17 700 89 348 120 653
 LEC, km - - - 200 29 102 41 008
Nr. staţii şi posturi
1 36 42 968 66 560
de transformare
Putere, MVA 2500 35065 50 010 32 550
Sursa: strategia Națională 2007-2020. MONITORUL OFICIAL AL
ROMÂNIEI, PARTEA I, Nr. 781/19.XI.2007:
 Rețelele electrice de distribuție (RED) sunt caracterizate printr-un grad

avansat de uzură fizică (circa 65%) a liniilor electrice de joasă, medie și
înaltă tensiune (110 kV), a stațiilor de transformare și a posturilor de
transformare. La aceasta se adaugă uzura morală, 30% din instalații fiind
echipate cu aparataj produs în anii ’60. În perioada analizată, consumul
propriu tehnologic în rețelele de distribuție (inclusiv pierderile comerciale) a
avut o ușoară scădere, atingând în anul 2004 valoarea medie anuală de
12,6%, comparativ cu media țărilor din UE de 7,3%.
 Investițiile efectuate până în prezent în rețeaua electrică de transport (RET)

au permis realizarea într-o primă etapă a uneivnoi și moderne infrastructuri
de conducere prin dispecer și a infrastructurii necesare funcționării piețelor
de electricitate (rețea națională de fibră optică, noul sistem EMS-SCADA,
sistemul de măsurare a cantităților de energie electrică tranzacționate angro,
platforme IT de tranzacționare și decontare). Este în curs de desfășurare
programul de modernizare a întregii rețele la nivelul celor mai înalte
standarde europene cu lucrări de modernizare și retehnologizare a stațiilor
electrice cele mai importante din RET, precum și de dezvoltare a capacității
pe linii de interconexiune. Progresul tehnic realizat a permis aderarea în
anul 2003 la Uniunea pentru Coordonarea Transportatorilor de Energie
Electrică (UCTE) și conectarea sincronă în 2004 a Sistemului Energetic
Național (SEN) la sistemul UCTE, asigurând atât creșterea siguranței în
funcționare a SEN, cât și noi oportunități de comerț transfrontalier cu energie
electrică și de integrare a României în piața regională de energie.
Producţia şi consumul de energie
 Producţia de energie electrică. În perioada de după 1989 s-a preluat

situaţia anterioară de criză, agravată în continuare de următorii factori:
 scăderea PIB (100% în 1990  89,7% în 1995  86,8% în 1997);
 reducerea volumului producţiei industriale: la 64% în anul 1994
comparativ cu anul 1989; 1996: 106,3% (an de reviriment), 98,6% în 1997 faţă
de 100% în 1995;
 reducerea producţiei de energie la 78%; de la 75,851 miliarde kWh 
1989 la 59,267 miliarde kWh în 1995 şi 57,148TWh  1997 şi 53,496TWh
1998. În industrie, în aceeaşi perioadă, consumul a scăzut la 60,8% (1989 
1995). În anul 2002, producţia de energie electrică a fost 54,935 TWh.
Tabelul 1.6. bis
Producţia de energie electrică în România
Anul 2002 2003 2004 2011
Wan, TWh 54,935 56,645 56,482 61,016
Pinst, MW 19659 19368 19626 n.a.
Sursa: Anuarul Statistic
Sursa: strategia Națională 2007-2020. MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I,

Nr. 781/19.XI.2007.
Date de la DEN
In ziua de 09.02.2012-joi 10.02.2012-vineri
Consum electricitate, MW
Mediu 8250 8402 7732
Maxim 9388 9425 8798
Export/Import 329(export) 398(export) 580(export)
Putere medie produsa, MW
Total, Pmed, din 8579 8800 8312
care
Carbune 4043 4122 3156
Hidrocarburi 1504 1565 1259
Nuclear 1412 1409 1417
Eolian 98 45 -
Hidro 1513 1651 2357
altele 9 8 123
 Consumul de energie electrică. Există peste 8 milioane consumatori de

energie electrică, dintre care 7,5 milioane sunt consumatorii casnici.
 Nivelul actual de deschidere a pieţei de energie electrică  100 %.
Evoluţia cererii de putere electrică se prezintă în tabelul 1.7. Se prognoza
o revenire la nivelurile de consum din 1995, la nivelul anului 2010. Consumul
de energie electrică pe cap de locuitor va creşte (tabelul 1.8.), dar va rămâne sub
nivelul ţărilor UE.
Tabelul 1.7.
Evoluţia cererii de putere electrică la vârful de consum, MW
Anul 1995 2003 2005 2010 2015
P, MW 9300 7608 8175 9817 11100
Tabelul 1.8.
Evoluţia consumului specific de energie electrică, kWh/loc. şi an
Anul 1995 1996 1997 2003 2005 2010 2015
Consum energie electrică 2613 2714 2535 1869 1985 2277 2546
Consumul intern de energie electrică a scăzut de la circa 80 TWh în anul

1989 la circa 57 TWh în anul 1994 (scăderea cu circa 30%). Acest declin a fost
urmat de o creştere de 8% în anul 1995 faţă de anul 1994.
Puterea medie anuală a scăzut de la 9550 MW în 1989 la 6499 MW în
anul 1994. S-a înregistrat o creştere la 7025 MW în anul 1995.
Gradul scăzut de utilizare a puterii instalate în SEN (22 276 MW, la
începutul anului 1995), de circa 32% în anul 1995.
O dinamică pozitivă au înregistrat doar consumul casnic (+55% în 1994
faţă de 1989) şi iluminatul public (de circa trei ori mai mare în 1994 faţă de
1989).
În prezent:
 Vârful de sarcină, la energia electrică  9300MW
 Puterea medie anuală, la energia electrică  7025MW.
 Consumul de energie termică

Producţia de energie termică a RENEL a scăzut de la 269,3 PJ (P=peta) în
1989 la 173 PJ în anul 1994 (scădere cu circa 36%). În anul 1995 s-a înregistrat
o creştere cu 5,6% faţă de 1994.
Consumul populaţiei a înregistrat însă o creştere continuă, cu circa 34% în
anul 1994 faţă de anul 1989.
 Randamentul global brut de producere a energiei electrice şi termice în

centralele RENEL a fost în anul 1994 de 33,4%, randamentul mediu al SEN la
alimentarea consumatorilor fiind, în acelaşi an, de 26%.
Au apărut reglementări privind limitele inferioare ale eficienţei de
conversie în centralele electrice.
De exemplu, în ţările UE începând cu 1 ianuarie 1999, noile unităţi
generatoare ce vor fi date în exploatare vor trebui să aibă un randament electric
la borne de minimum 39%, în funcţie de combustibilul utilizat şi de puterea
termică la cazan. Pentru grupurile utilizând gaz metan sunt prevăzute
randamente între 54% şi 57%.
 Intensitatea energetică. Acest indicator caracterizează modul de utilizare

a energiei.
Intensitatea energetică = raportul dintre consumul de energie (primară,
finală, electrică) şi produsul intern brut (PIB) pentru un anumit an.
Intensitatea energiei finale a fost în anul 1993, în România, de
1,02 tep/1000$ PIB (tabelul 1.9).
1 tep (tonă echivalent petrol) = 10Gcal = 41,9 GJ = 1,435 tcc
Media UE a fost de 0,19 tep/1000 $ PIB.
 Interesul pentru realizarea unui program naţional de creştere a
eficienţei energetice.
Tabelul 1.8. bis
Consumul final de energie pe ramuri economice în anul 2004, mii tep
Industrie & Agricultură& Transp.&
Ramura economiei Altele Populaţie
Construcţii silvic.&piscic. telecom.
Consum final de energie 11285 220 5915 2001 7910
% 41.29 0.80 21.64 7.32 28.94
Sursa: Anuarul Statistic.
Tabelul 1.9.
Evoluţia intensităţii consumului final de energie, în tep/1000 $ PIB
Anul 1989 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
România 1,33 1,21 1,06 1,07 1,02 0,92 0,88 0,89 0,99 0,96 0,83
UE 0,19 0,19 0,19 0,18 0,19 0,18 0,19 0,18 0,17 0,16 0,15
Sursa: “Foaie de parcurs pentru sectorul energiei”. Ministerul Economiei şi Comerţului, iulie
2003.
Cauze ale intensităţii energetice ridicate din România:

 subvenţionarea sectorului energetic şi preţurile coborâte şi false ale
combustibililor şi energiei practicate înainte de '89
 structura industriei  bazată pe ramuri energointensive
 pierderile energetice pe întreg lanţul extracţie-producere-transport-
distribuţie-consum
 absenţa mecanismelor de implementare a unor reglementări care să
stimuleze utilizarea eficientă a energiei
 lipsa unei politici tarifare adecvate.
În tabelul 1.10 se prezintă o prognoză referitoare la intensitatea

consumului final de energie.
Tabelul 1.10.
Prognoza evoluţiei intensităţii consumului final
de energie, în tep/1000 $ PIB
Anul 2005 2010 2015
România 0,742 0,613 0,511
Este de remarcat prognoza ambiţioasă de reducere a intensităţii energetice

cu circa 40% la nivelul anului 2015 faţă de anul 1999. Aceste obiective vor
putea fi atinse prin programe, prin acţiuni de informare şi prin stimularea pieţei
proiectelor de creştere a eficienţei energetice.
Cartea verde a Comisiei Europene intitulată "Pentru o politică

energetică a Uniunii Europene" (ianuarie 1995) propune ca obiective strategice
pentru politica în domeniul energiei:
- competitivitatea;
- siguranţa în alimentare;
- protecţia mediului ambiant.
În conformitate cu Noua Politică Energetică a Uniunii Europene (UE)
elaborată în anul 2007, energia este un element esenţial al dezvoltării la nivelul
uniunii. Ţările UE sunt puse în faţa următoarelor probleme legate de acest
sector:
- impactul sectorului energetic asupra schimbărilor climatice,
- creşterea dependenţei de importul de resurse energetice,
- creşterea preţului energiei.
Politica energetică comună a ţărilor UE va avea ca obiective:

- securitatea energetică,
- dezvoltarea durabilă,
- competitivitatea.
În ceea ce priveşte securitatea alimentării cu resurse energetice, UE se
aşteaptă ca dependenţa de importul de gaze naturale să crească de la 57% la
ora actuală, la 84% în anul 2030 şi petrol de la 82% la 93% pentru aceeaşi
perioadă.
În ceea ce priveşte dezvoltarea durabilă, trebuie remarcat faptul că, în anul
2007, sectorul energetic era, la nivelul UE, unul din principalii producători de
gaze cu efect de seră. În cazul neluării unor măsuri drastice la nivelul UE, în
ritmul actual şi la tehnologiile existente în anul 2007, emisiile de gaze cu efect
de seră vor creşte la nivelul UE cu circa 5% şi la nivel global cu circa 55% până
în anul 2030. Energia nucleară reprezintă în acest moment în Europa una dintre
cele mai mari resurse de energie fără emisii de CO2. Centralele nucleare
asigurau în anul 2007 o treime din producţia de electricitate din Uniunea
Europeană, având astfel o contribuţie semnificativă la dezvoltarea durabilă.
În ceea ce priveşte competivitatea, piaţa internă de energie asigură
stabilirea unor preţuri corecte şi competitive la energie, stimulează economisirea
de energie şi atrage investiţii în sector.
UE este tot mai expusă la instabilitatea şi creşterea preţurilor de pe pieţele
internaţionale de energie, precum şi la consecinţele faptului că rezervele de
hidrocarburi ajung treptat să fie monopolizate de un număr restrâns de
deţinători. Efectele posibile sunt semnificative: de exemplu, în cazul în care
preţul petrolului ar creşte până la 100 USD/baril în 2030, importul de energie în
UE-27 ar costa circa 170 de mld. EUR, ceea ce înseamnă o valoare de 350 EUR
pentru fiecare cetăţean UE.
Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezintă Noua

Politică Energetică a UE următoarele obiective:
 reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu 30% până în anul 2020, în
comparaţie cu 1990;
 creşterea ponderii energiei regenerabile de la mai puţin de 7% în anul
2006, la 20% din totalul surselor sale de energie până în 2020;
 creşterea ponderii biocombustibililor la cel puţin 10% din totalul
combustibililor utilizaţi în anul 2020;
 reducerea consumului său global de energie primară cu 20% până în anul
2020.
Situația resurselor naționale de energie primară

1.3. Terminologie. Definiţii
Producerea, transportul, distribuţia şi consumul energiei reprezintă un

proces tehnologic complex la care concură o serie de maşini şi echipamente
energetice care se împart după cum urmează.
1.3.1. Surse de energie electrică - generatoare de curent alternativ (c.a.)

grupate în centrale electrice
Definiţie: Centralele electrice reprezintă ansambluri de instalaţii
electrice şi mecanice, construcţii şi amenajări, combinate, fie în scopul
producerii de energie electrică, fie în scopul producerii de energie electrică şi
termică.
1.3.2. Transformatoare şi autotransformatoare (mono- sau trifazate, cu

două sau trei tensiuni) grupate în unităţi denumite staţii şi posturi electrice
de transformare
Într-o staţie de transformare se face fie transformarea parametrilor
energiei în c.a. (curent, tensiune sau număr de faze) cu ajutorul
transformatorului, menţinând frecvenţa nemodificată, fie convertirea energiei
electrice, care presupune modificarea felului curentului, ce se face cu
convertizoare sau mutatoare.
1.3.3. Consumatori de energie electrică - transformă energia electrică în alte

forme de energie utilă, necesare procesului de producţie.
De exemplu, instalaţii de electroliză, de pompare, de iluminat etc.
1.3.4. Linii electrice - leagă în cadrul unor scheme de conexiuni sursele, staţiile
de transformare şi consumatorii.
1.3.5. Aparate electrice - asigură supleţea sau elasticitatea legăturii dintre

diferitele elemente ale sistemului electroenergetic.
Există 6 (şase) forme tehnice pentru energie:
- chimică (o înmagazinează combustibilii);
- termică;
- nucleară;
- mecanică (în turbină căldura se transformă în energie mecanică);
- electrică;
- electromagnetică (energie luminoasă - transmisă prin unde).
Transformările dintr-o formă de energie în alta se realizează prin lanţuri
de transformări energetice în cadrul SEN, de exemplu: mină de cărbune → cale
ferată → cazan → supraîncălzitor → turbină → generator electric → staţie de
transformare → linie electrică → staţie de transformare → consumatori, ca în
figura 1.1.
Fig 1.1. Sistem energetic. Sistem electroenergetic.
Lanţul transformărilor energetice
Definiţii:
Sistemul energetic - ansamblu unitar de instalaţii care realizează:
 toate lanţurile de transformare energetică;
 transportul energiei sub diferite forme.
Sistem electroenergetic - ansamblul tuturor instalaţiilor electrice din
cadrul unui sistem energetic.
Sistemul electroenergetic este alcătuit din următoarele părţi, prezentate în
figura 1.2.
1 sursele generatoare de energie electrică

2 liniile electrice (laturile sistemului)
3 consumatorii
3` consumatorii din interiorul centralei (servicii proprii)
4 nodurile sistemului (staţiile)
Fig 1.2. Sistem electroenergetic
Staţiile pot avea două funcţiuni:
- de conexiuni între linii, generatoare, consumatori;
- de transformare a parametrilor.
Aparat electric - subansamblu destinat să supravegheze şi să comande

desfăşurarea în condiţii normale a procesului tehnologic de producere, transport
şi utilizare a energiei electrice. Este format din circuite electrice realizate prin
conductoare şi elemente de contact, elemente de izolaţie (care asigură izolarea
căilor de curent între ele şi faţă de potenţialul de referinţă zero, denumit în
jargon "masă") şi piese mecanice (uneori în mişcare).
Exemple: întreruptor, separator, transformator de măsurare de curent etc.
Echipament electric - reprezintă o unitate constitutivă a unei instalaţii

electrice îndeplinind un anumit rol energetic.
Exemple:
 transformatorul, generatorul, bara colectoare etc. (trafo.
propriu-zis plus celulele sale de racord la noduri);
 celulele sunt alcătuite din aparate electrice.
Funcţiile aparatelor electrice:

− asigură închiderea şi deschiderea circuitelor electrice,
− realizează supravegherea şi protecţia instalaţiilor electrice
împotriva unor manifestări negative ale supracurenţilor şi supratensiunilor,
− realizează măsurarea parametrilor fizici ai energiei printr-o serie de
aparate: A, V, W, contoare, frecvenţmetre.
1.4. Elemente caracteristice pentru instalaţiile părţii electrice a

centralelor
1.4.1. Felul curentului şi frecvenţa nominală

 Sistemele electroenergetice se realizează în curent alternativ
(c.a.).
Curentul alternativ trifazat furnizează următoarele avantaje:
− simetric pe cele trei faze,
− indicatori economici favorabili.
 Frecvenţe nominale: 50 Hz în Europa şi 60 Hz în SUA.
Excepţii:
− consumatorii care vor alte frecvenţe (modificarea frecvenţei se face
în imediata apropiere a consumatorului care o cere);
− consumatorii care vor curent continuu (c.c.).
1.4.2. Tensiuni nominale şi tensiuni maxime (conform Standardului SR CEI
38+A1 şi conform CEI = Comisia Electrotehnică Internaţională)
 Tensiune nominală ( U n , kV) = mărime cu caracter reprezentativ
folosită pentru:
 denumirea instalaţiilor,
 referiri (de exemplu abateri admisibile de tensiune U n  5%).
La reţele trifazate este tensiunea între faze.
 Tensiune cea mai ridicată a reţelei ( U Mr , kVef ) = valoarea cea mai
mare a tensiunii care apare la un moment dat şi într-un punct oarecare al
reţelei, în condiţii normale de exploatare.
Observaţie: U n şi U Mr se dau, de obicei, între faze, dacă nu sunt alte
precizări, şi sunt tensiuni în valori efective.
 Tensiune cea mai coborâtă a reţelei ( U mr , kVef ) = valoarea cea mai
scăzută a tensiunii care apare la un moment dat şi într-un punct oarecare al
reţelei, în condiţii normale de exploatare.
Observaţie: Valorile U Mr şi U mr nu ţin seama de variaţiile tranzitorii,
de exemplu cele datorate manevrelor din reţea, şi nici de variaţiile
temporare ale tensiunii.
 Tensiune cea mai ridicată pentru echipament ( U ME , kVef ) =
tensiunea cea mai ridicată pentru care echipamentul este specificat în ceea ce
priveşte:
 izolaţia;
 alte caracteristici care sunt eventual legate de această tensiune cea
mai ridicată în recomandările corespunzătoare echipamentului.
U Mr  U ME (1.1)
Observaţie: Aceste tensiuni se mai pot regăsi şi cu denumirea veche:
tensiunea maximă a reţelei, a echipamentului etc.
 Categorii de tensiuni
1. Categorii de tensiuni joase (JT): Un  1000 V
 Pentru instalaţii trifazate (3, cu trei sau patru conductoare);
 400 / 230 V - pe fază (230 V, consumatori în stea) / între faze (400
V, consumatori în triunghi);
 690 / 400 V, 690  400  3 ;
 în minerit (cu derogare) 1200 / 690 V, 1200  690  3 , deşi U n =
1200 V > 1000 V este considerată tot JT.
Observaţie: Tensiunile care depăşesc 400 / 230 V sunt destinate în mod
exclusiv aplicaţiilor din industrie şi marilor imobile cu utilizare comercială.
2. Categorii de tensiuni înalte: U n > 1000 V - se definesc două valori
între faze: U n şi U Mr
Tabelul 1.11.
Niveluri de tensiuni nominale utilizate în România
Un [kV] 6 10 20 110 220 400 750
U ME = 7,2 12 24 123 245 420 765
U Mr + 20% + 10% + 5%
[kV] denumite
denumite uzual ÎT
uzual MT
1.4.3. Şiruri de numere normale utilizate pentru curenţii nominali şi

puterile aparente nominale în electroenergetică
Se folosesc două şiruri de numere (scale):
 R10 - se obţine înmulţind cu multiplul (R = Renard)
M 10  10 10  1,25 (1.2)
R10 : 1 - 1,25 - 1,6 - 2 - 2,5 - 3,15 - 4 - 5 - 6,3 - 8 -10 etc.
 R5
M 5  5 10  M102  1,6 (1.3)
R5 : 1 1,6 2.5 4 6,3 10
(Se fac uşoare rotunjiri)
Fiecare termen se poate înmulţi cu 10 N , N  Z* (numere întregi mai puţin
zero).
Toţi curenţii nominali şi toate puterile nominale se aleg din aceste şiruri
pe tot mapamondul.
Exemplu: S n [kVA] a trafo. din PT în România sunt în scala R5 :
S n [kVA]: 100-160-250-400-630-1000-1600.
Excepţii: unii curenţi nominali la transformatoarele de măsurare de
curent.
1.5. Simboluri şi semne convenţionale
Tabelul 1.11.
Denumire Simbol Denumire Simbol
1. curent 12. contact de

sau
continuu deschidere
2. curent  13. siguranţă

alternativ fuzibilă
3. conductor,
14. descărcător
linie
4. linie
electrică cu 15. inductivitate
marcarea nr. de sau (bobină) în aer
conductoare
16. transformator
5. legătură sau
de măsurare de
galvanică
curent
17. transformator
6. rezistor de măsurare de
tensiune
7. bobină de 18. legare la

acţionare pământ
Tabelul 1.12.
(continuare)
19. autotransfor
8. separator
mator
20. bobină de
9. întreruptor
reactanţă
10. separator 21. întreruptor

de sarcină debroşabil
22. transformator
11. contact de
de tensiune
închidere
capacitiv
1.6. Materiale utilizate în instalaţiile electrice

1. Pentru căi conductoare. Principalele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească:
− conductibilitate electrică bună;
− rezistenţă mecanică;
− rezistenţă la coroziune şi la agresivitatea diferiţilor factori de mediu
etc.
Principalele materiale utilizate:
− aluminiu (Al) sau aliaje de aluminiu;
− aluminiu-oţel (funie în care firele de oţel-inima asigură rezistenţa
mecanică);
− oţel (funie), de exemplu pentru conductoarele de protecţie de pe
LEA;
− cupru (de obicei în situaţiile în care există restricţii de mediu
referitoare la folosirea aliminiului, de exemplu în zonele cu atmosferă salină).
2. Pentru contacte. Principalele condiţii pe care trebuie să le
îndeplinească:
− conductibilitate electrică şi termică mare;
− rezistenţă mecanică;
− rezistenţă la coroziune;
− temperaturi mari de topire şi vaporizare etc.
Se folosesc, de obicei, aliaje de metale:
− cupru şi aliaje de cupru (Cu - Ag. Cu - Cd, Cu - Be, etc.);
− aurul şi aliajele sale (Au - Ag);
− wolframul şi pseudoaliajele sale.
3. Pentru izolatoare
 Forma izolatoarelor şi materialele folosite la realizarea lor depind,
în principal, de:
− nivelul de izolaţie ce trebuie să-l asigure;
− locul de montare (în interior sau în exterior);
− eforturile mecanice la care vor fi supuse.
 Materiale folosite:
− porţelanul;
− steatitul (masă ceramică pe bază de talc sau silicat de magneziu);
− sticlă;
− materiale plastice (răşini sintetice, cauciuc siliconic).
1.7. Solicitări în exploatare ale echipamentelor şi aparatelor

electrice
Solicitările sunt influenţate în mare măsură de parametrii fizici ai reţelelor

în care echipamentele şi aparatele sunt integrate funcţional.
a) Solicitări la curent - determinate de prezenţa curentului electric în
circuitele electrice:
− termice;
− electrodinamice (determinate de curenţi de defect - scurtcircuite)
b) Solicitări la tensiune - determinate de prezenţa tensiunii (nominală
– permanentă şi a supratensiunilor – de scurtă durată) în circuitele electrice.
c) Solicitări la arc electric:
− termice;
− mecanice;
− dielectrice.
d) Alte solicitări create de mediul înconjurător: umezeală, praf, agenţi
corozivi, vibraţii, altitudine etc.
12 M`surarea m`rimilor neelectrice
2. M~SURAREA TEMPERATURII
2.1. Generalit`\i
2.1.1. Defini\ii
Temperatura termodinamic` este o m`rime fizic` de stare care

caracterizeaz` gradul de [nc`lzire al unui corp. Temperatura reprezint` o m`sur` a
agita\iei moleculare a corpului, respectiv a energiei sale cinetice.
Aparatul care m`soar` temperaturi se nume]te termometru.
2.1.2. Unit`\i de m`sur`. Sc`ri de temperatur`
Temperatura ]i unit`\ile de m`sur` pentru temperatur` sunt definite [n

standardul « Sc`ri interna\ionale de temperatur` din 1990 », adoptat de Comitetul
Interna\ional pentru Greut`\i ]i M`suri [n 1990.
Unitatea de m`sur` a temperaturii termodinamice [n Sistemul Interna\ional
de unit`\i de m`sur` (SI) este Kelvinul, notat K. Acesta este definit ca raportul
1
, [n care 273,16 reprezint` punctul triplu al apei, adic` temperatura la care
273,16
apa, ghea\a ]i vaporii de ap` se afl` [n echilibru dinamic.
Pentru definirea sc`rii de temperatur` se utilizeaz` ca referin\` punctele de
schimbare de faz` ale unor substan\e pure, puncte care au avantajul ca sunt u]or
reproductibile. Temperatura dintre dou` puncte fixe se determin` prin func\ii de
interpolare.
In func\ie de punctele de referin\` alese, se definesc mai multe sc`ri de
temperatur` (figura 2.1). Fiecare scar` de temperatur` corespunde c@te unei unit`\i
de m`sur` a temperaturii.
punctul de [nghe\ al apei pure punctul de fierbere
0 absolut punctul triplu al apei al apei
[K] 100 diviziuni Temperatura

KELVIN
0 273,16 373,16
[ºC] 100 diviziuni
CELSIUS
0 100
[°F] 180 diviziuni
FARENHEIT
32 212
[°Re] 80 diviziuni
REAUMUR
[°R] 0 80
RANKIN
0 491,67
Fig. 2.1 Sc`ri de temperatur`
M`surarea temperaturii 13
Dintre sc`rile de temperatur` existente, cele mai des utilizate sunt:

Scara Kelvin: Originea se afl` [n punctul de temperatur` zero absolut, adic` la
valoarea temperaturii pentru care energia agita\iei moleculare este nul`. Al
doilea punct de defini\ie este punctul triplu al apei. Unitatea de m`sur` este
Kelvinul (K). Temperatura exprimat` [n Kelvini se nume]te temperatur`
absolut` ]i [n mod uzual se noteaz` cu T.
Scara Celsius: Originea se afl` la valoarea temperaturii de [nghe\ a apei. Al
doilea punct de defini\ie este punctul de fierbere al apei. Unitatea de m`sur` este
gradul Celsius (ºC). Acesta a rezultat din [mp`r\irea intervalului dintre cele dou`
puncte de defini\ie [n 100 de p`r\i egale. Temperatura exprimat` [n grade
Celsius se noteaz` cu t.
Conform defini\iei unit`\ii de m`sur`: 1K =1ºC (o diferen\` de temperatur`
exprimat` [n Kelvini sau [n grade Celsius are aceea]i valoare).
Rela\ia de leg`tur` [ntre cele dou` sc`ri de temperatur` este:
t [º C ] = T [K ] − 273,15 (2.1)
[n care 273,15 K reprezint` punctul de [nghe\ al apei.
Rela\iile de transformare cu celelalte sc`ri de temperatur` sunt:
9 9
- Scara Farenheit: T [º F ] = t [º C ] + 32 = T [K ] + 523,67 (2.2)
5 5
4 4
- Scara Reaumur: T [º Re] = t [º C ] = T [K ] + 218,52 (2.3)
5 5
9 9
- Scara Rankin: T [º R ] = t [º C ] + 491,67 = T [K ] + 983,34 (2.4)
5 5
2.1.3. Tipuri de aparate de m`sur`
Clasificarea termometrelor dup` leg`tura cu m`rimea m`surat`:

Termometre cu contact (care sunt [n contact direct cu obiectul a c`rui
temperatur` o m`soar`): se bazeaz` pe schimbul de c`ldur` prin convec\ie ]i
conduc\ie termic` - []i m`soar` temperatura proprie, pe baza ipotezei c` se afl`
[n echilibru termic cu obiectul respectiv (nu exist` schimb de c`ldur`). Timpul
de reac\ie este destul de ridicat, dar [n schimb termometrul este realativ ieftin.
Termometre f`r` contact (care nu intr` [n contact cu corpul a c`rui temperatur`
o m`soar`): se bazeaz` pe legile radia\iei termice - m`soar` energia radia\iei
infraro]ii sau optice primite, din care calculeaz` temperatura. Timpul de raspuns
este foarte scurrt, dar costul termometrului este mai mare.
Clasificarea termometrelor dup` principiul de func\ionare: tabelul 2.1

Tabelul 2.1
Clasificarea termometrelor dup` principiul de func\ionare
Procedeul de m`surare Aparat de m`sur` Variante constructive
MECANIC (cu contact)

- varia\ia volumului Termometru de sticl` cu - din sticl`, cuar\
lichid - cu contact electric
- Beckmannn
- varia\ia presiunii Termometru manometric - cu lichid, amestec
(manotermometru) bifazic, gaze
- varia\ia lungimii Termometru cu dilatarea - cu tij`
metalelor - cu bimetal
ELECTRIC (cu contact)
- varia\ia rezisten\ei electrice Termometru cu rezisten\` - cu s@rm` bobinat`
metalic` (termorezisten\`) - cu arc
Termometru cu rezisten\` - cu straturi sub\iri
din aliaje semiconductoare
(termistor)
- generarea unei tensiuni Termocuplu - din metale
electromotoare Diode, tranzistori, circuite - din semiconductoare
integrate
SPECIAL (cu contact)
- punctul de topire al Repere de temperatur`
materialelor (creioane, etichete, tablete,
- schimbarea culorii vopsele etc.)
- modificarea luminiscen\ei
RADIATIV (f`r` contact)
- captarea radia\iei infraro]ii Pirometre cu radia\ie total` - cu detector cuantic/
Pirometre cu radia\ie termic
monocromatic` - cu fibre optice sau nu
Pirometru de raport
Termoviziunea
2.2. Termometre mecanice
Principiul de func\ionare al termometrelor mecanice se bazeaz` pe dilatarea unui:

- fluid ([n stare lichid`, gazoas`, sau de vapori): prin varia\ia volumului sau a
presiunii [n func\ie de temperatur`
- metal: prin varia\ia lungimii [n func\ie de temperatur`.
2.2.1. Termometrul de sticl` cu lichid
Termometrul de sticl` cu lichid m`soar` temperatura prin intermediul

dilat`rii unui lichid. Lichidul termometric este inclus [ntr-un bulb racordat la un tub
capilar, transparent, din sticl` (figura 2.2). Ansamblul bulb + tub capilar poate fi
protejat (sau nu) printr-un [nveli] transparent de sticl` (sau cuar\). In zona bulbului,
[nveli]ul de protec\ie face corp comun cu vasul care con\ine lichidul.
Gradarea termometrului se face direct pe firul capilar sau pe o scar`
gradat` plasat` [n spatele tubului capilar, [n interiorul [nveli]ului de protec\ie.
tub capilar Termometrul se pune [n contact cu mediul a
c`rui temperatur` se m`soar`. In func\ie de
grada\ie temperatura mediului, lichidul termometric se dilat`
[nveli] de diferit comparativ cu incinta [n care se afl`. Aceast`
protec\ie dilatare diferit` determin` deplasarea coloanei de
lichid
lichid din tubul capilar. Tubul este etalonat pentru a
termometric indica direct valoarea temperaturii.
bulb Pentru a ob\ine m`sur`tori corecte, dilatarea
lichidului/ vasului de sticl` trebuie s` fie uniform`
[n domeniul de m`surare, iar coloana capilar` de
lichid trebuie s` fie continu`.
Fig 2.2 Termometru de sticl` cu lichid
Variante constructive: figura 2.3
(a) cu tub drept
(b) [nveli] de protec\ie
(c) cu tub [ndoit ]i [nveli]

de protec\ie
(a) (b) (c)
Fig. 2.3 Termometru de sticl` cu lichid - variante constructive
Exist` dou` tipuri de termometre cu lichid:

- care nu ud` pere\ii: cu mercur, aliaj de mercur cu taliu
- care ud` pere\ii (lichide organice): cu alcool etilic, pentan tehnic, toluen. De
obicei, acestea sunt colorate pentru a fi vizibile.
Dintre lichidele termometrice, mercurul este poluant ]i exist` reglement`ri
care limiteaz` utilizarea lui. In general, se prefer` utilizarea lichidelor organice.
Desupra lichidului, [n tub se face vid sau se introduce un gaz inert sub
presiune (azot sau bioxid de carbon). In ultimul caz, temperatura de vaporizare a
mercurului este mai mare, ceea ce face s` poat` fi m`surate temperaturi mai mari.
Termometre speciale:
Termometrul cu contact electric
Se utilizeaz` pentru transmiterea valorii m`surate la distan\`, automatiz`ri

simple sau pentru semnalizarea dep`]irii unor limite. Variante constructive:
Pentru m`sur` punctual` (fig. 2.5-a): Se introduc capetele unui fir electric [n
termometru: un cap`t [n bulb ]i al doilea [n tubul capilar, la [n`l\imea
corespunz`toare temperaturii urm`rite (reglabil`). Atunci c@nd lichidul
termometric atinge firul de sus, se [nchide circuitul ]i apare un curent electric.
Pentru m`sur` continu` (fig. 2.5-b): Firul electric este introdus prin rezervor ]i
prin tubul capilar. Rezisten\a firului variaz` [n func\ie de [n`l\imea la care a
urcat lichidul termometric. Temperatura rezult` din intensitatea curentului.
(a) m`sur` continu` (b) m`sur` punctual`
Fig. 2.5 Termometru cu contact electric
Termometrul Beckmann
Termometrul Beckmann se utilizeaz` pentru m`surarea diferen\elor mici de

temperatur` cu precizie ridicat` (figura 2.4). Cu acest termometru se pot m`sura
diferen\e de temperatur` de max. 5- 6 ºC, dar cu o precizie de o miime de grad.
rezervor Rezervorul suplimentar de mercur permite
suplimentar utilizarea termometrului pentru un domeniu mai
(gradat) mare de temperaturi. Acesta este legat printr-un tub
U la cap`tul superior al tubului capilar. Grada\ia
scara rezervorului suplimentar indic` cantitatea de mercur
principal` care trebuie eliminat` din bulbul termometrului
de m`sur` pentru a ob\ine o anumit` temperatur` la indica\ia de
zero a sc`rii principale.
rezervor Citirea temperaturii m`surate cu precizie
principal ridicat` se face pe scara principal`.
Fig. 2.4 Termometrul Beckmann
Termometrul pentru temperaturi ridicate
Este asem`n`tor termometrului clasic, cu urm`toarele excep\ii: este

confec\ionat din cuar\ [n loc de sticl`, iar [n spa\iul de deasupra lichidului
termometric se face vid sau se introduce un gaz inert sub presiune (pentru a cre]te
temperatura de vaporizare a lichidului manometric).
Avantaje ]i limit`ri:
construc\ie simpl`
cost redus
scal` de m`sur` liniar`
aparat stabil, chiar ]i dup` cicluri de m`surare repetate
nu depinde de o surs` de curent electric
iner\ie termic` ridicat` (nu poate fi utilizat pentru m`sur`tori rapide)
temperatura se determin` prin citire vizual` (introduce o eroare subiectiv`)
temperatura se m`soar` local; este greu de [nregistrat ]i de transmis la distan\`
(pentru transmiterea la distan\` se utilizeaz` termometre cu contact electric)
valoarea m`surat` este influen\at` de: temperatura ]i presiunea mediului.
2.2.2. Termometrul manometric (manotermometrul)
Principiul de func\ionare:
Termometrul manometric (manotermometrul) se bazeaz` pe varia\ia

presiunii unui fluid [n func\ie de temperatur`, pentru un volum constant. Acesta
este de fapt un manometru a c`rui scar` este gradat` [n valori de temperatur`.
traductor de
presiune indica\ie de
temperatur`
senzor
Fig. 2.6. Termometru manometric (manotermometru)
Manotermometrul este format dintr-un sistem [nchis etan] care cuprinde (fig. 2.6):
un rezervor (senzorul de temperatur`) cilindic sau filiform (tub elicoidal
sau spiralat cu diametru foarte mic) – figura 2.7-a
un tub capilar de leg`tur`, rigid sau flexibil (figura 2.7-b), a c`rui lungime
depinde de tipul indica\iei (local` sau la distan\`)
un senzor de presiune de tip Bourdon
un aparat indicator.
cilindric filiform filiform

elicoidal spiralat rigid flexibil
(a) rezervor (b) tub de leg`tur`
Fig. 2.7 Variante constructive ale componentelor manotermometrului
Fluidele utilizate pot fi: lichide (mercur, petrol, ap` + alcool etc.),
amestecuri bifazice de lichid ]i vapori (vapori satura\i de eter, hidrocarburi etc) sau
gaze (bioxid de carbon, azot, argon).
Rezervorul (umplut cu fluid de m`sur`) este adus [n contact cu mediul
m`surat, astfel [nc@t s` ajung` la aceea]i temperatur` cu acesta. Presiunea din
interiorul termomanometrului variaz` [n func\ie de temperatur`. Valoarea de
presiune m`surat` reprezint` o m`rime intermediar` pentru determinarea
temperaturii.
aparat robust, rezistent la vibra\ii

senzorul (rezervorul) poate fi montat [n medii cu presiune ridicat`
semnalul poate fi transmis la distan\` f`r` aport de energie (maximum 100 m, [n
func\ie de lungimea tubului de leg`tur`)
dezvolt` for\e elastice importante, ceea ce face ca for\a creat` s` poat` fi
utilizat` pentru reglaje simple
se pot ata]a contacte electrice pentru transmiterea valorii m`surate la distan\`
precizie redus`
iner\ie mare
indica\ia este influen\at` de: presiunea ]i temperatura mediului ambiant,
diferen\a de nivel dintre senzor ]i aparatul indicator (mai pu\in la aparatele cu
gaz, datorit` densit`\ii reduse a acestuia)
aparatul are o eroare sistematic` care cre]te [n timp, datorit` deforma\iilor
permanente ale rezervorului.
2.2.3. Termometrul bazat pe dilatarea metalelor
Pentru m`surarea temperaturii se folose]te proprietatea metalelor potrivit

c`reia volumul cre]te odat` cu temperatura. Varia\ia de volum este diferit` pentru
fiecare material [n parte ]i depinde de coeficientul de dilatare al acestuia.
2.2.3.1. Termometrul cu tij`
Termometrul cu tij` se bazeaz` pe alungirea diferit` a dou` materiale cu

coeficien\i de dilatare diferi\i, [n func\ie de temperatur`.
Corpul termometrului este compus dintr-o \eav` metalic` [nchis` la un
cap`t. In interior se afl` o tij` fixat` de fundul \evii (figura 2.8).
|eava este realizat` dintr-un metal cu un coeficient de dilatare mare, iar tija
interioar` dintr-un material cu coeficient de dilatare mic. La cre]terea temperaturii,
extremitatea liber` a tijei se deplaseaz` diferit fa\` de extremitatea liber` a \evii
metalice: \eava exterioar` se deplaseaz` mai mult dec@t tija din interior. Diferen\a
de alungire dintre cele dou` componente este destul de mic` (pentru o \eav` de
aprox. 25 cm, tija central` se deplaseaz` cu maximum 2-4 mm). De aceea,
mi]carea este amplificat` printr-un sistem de p@rghii ]i apoi transformat` dintr-o
mi]care liniar` [ntr-o mi]care circular`.
De regul`, \eava exterioar` se construie]te din aliaje cu coeficient de
dilatare c@t mai mare: aluminiu (t < 200 ºC), alam` (t < 250 ºC), aliaj de crom ]i
nichel (t < 900 ºC). Tija interioar` se construie]te dintr-un material cu coeficient de
dilatare c@t mai redus. In func\ie de nivelul de temperaturi m`surat, aceasta se face
din: aliaj de o\el cu nichel, invar (aliaj de fier cu nchel), cuar\, por\elan.
sistem de transmisie ]i \eav` metalic` exterioar`

amplificare a mi]c`rii
tij` interioar`
T1 T2 > T1
Fig 2.8Termometru cu tije
timp de reac\ie redus (deoarece schimbul de c`ldur` este activ)

for\` mare de pozi\ionare a acului indicator
se m`soar` o temperatur` medie, dat fiind c` senzorul este lung
eroare mare de m`sur` (datorit` valorilor mici ale deplas`rii)
poate fi utilizat pentru automatiz`ri simple ]i semnalizarea la distan\` a unor
temperaturi limit` (datorit` vitezei mari de reac\ie ]i for\ei create)
[n timp apare o deformare permanent` a metalului (cre]te eroarea de m`sur`).
2.2.3.2. Termometrul cu bimetal
Folose]te dilatarea liniar` a dou` metale diferite, unite [ntre ele (figura 2.9).
metal cu coeficient
de dilatare mic
metal cu coeficient
de dilatare mare
Fig 2.9 Termometru cu bimetal
Datorit` coeficien\ilor de dilatare diferi\i, metalele au o dilatare diferit`

atunci c@nd sunt [nc`lzite. Ansamblul lor (bimetalul) se curbeaz` [n direc\ia
metalului care are un coeficient de dilatare mai mic. Curbarea bimetalului este cu
at@t mai mare cu c@t acesta este mai lung ]i mai sub\ire.
Bimetalului poate avea mai multe forme: drept (fig. 2.10-a), [n form` de U
(fig. 2.10-b), elicoidal (fig. 2.10-c) sau spiralat (fig. 2.10-d). Indiferent de forma
sa, poate fi utilizat pentru m`sura continu` sau punctual` a temperaturii (verificarea
de valori limit`).
Combina\ia de metale cea mai potrivit` este cea dintre alam` ]i invar (aliaj
de 64% fier cu 36% nichel). Pentru temperaturi ridicate (< 600 ºC), bimetalul se
fabric` din dou` aliaje inoxidabile (de ex. aliaj de Fe, Cu, Ni ]i o\el invar).
(a) drept (b) [n form` de U
(c) elicoidal (d) spiralat
Fig. 2.10 Termometre bimetalice - variante constructive

produce o deplasare mai mare dec@t termometrul cu tije (sensibilitate crescut`)

timp de r`spuns redus (deoarece schimbul de c`ldur` este activ)
for\a creat` poate fi utilizat` pentru automatiz`ri simple ]i semnalizarea la
distan\` a unor temperaturi limit`
se m`soar` o temperatur` medie (senzorul este lung)
[n timp apare o deformare permanent` a metalului (cre]te eroarea de m`sur`).
2.3. Termometre electrice
Principiul de func\ionare se bazeaz` pe modificarea unei caracteristici

electrice [n func\ie de temperatur`: rezisten\a electric` (prin varia\ia rezisten\ei cu
temperatura) sau tensiunea electromotoare generat` (pe baza efectului Seebeck).
2.3.1. Termometrul cu rezisten\` metalic` (termorezisten\a)
Termometrul (fig. 2.11) cuprinde:

- un senzor de temperatur`: un fir metalic care are proprietatea c` rezisten\a sa
electric` cre]te/ scade odat` cu cre]terea/ sc`derea temperaturii
- un circuit electric: m`soar` valoarea rezisten\ei (de obicei cu un circuit punte).
Senzor Circuit Indica\ie/

temperatur` electric transmisie
Fig. 2.11 Schema de m`sur` a termorezisten\ei
2.3.1.1. Senzorul de temperatur`
Variante constructive:
Senzorul de temperatur` cu s@rm` bobinat` - figura 2.12
cablu
s@rm` bobinat` exterior
suport izolator
tub izolator
izolator
Fig. 2.12 Senzor cu s@rm` bobinat`
Rezisten\a const` dntr-un fir metalic lung ]i sub\ire, bobinat [n spiral` pe

un suport dintr-un material izolator. Acest fir este introdus [ntr-un tub izolator.
Suportul izolator pe care este bobinat` s@rma se face din mic` sau din
sticl`. Sticla de tip Pyrex are un coeficient de dilatare apropiat de cel al platinei ]i
de aceea este utilizat` preferen\ial.
Tubul izolator, de obicei din sticl` (tip Pyrex), reprezint` un [nveli] etan]
cu rolul de a preveni un scurt-circuit. Tubul trebuie s` aibe acela]i coeficient de
dilatare cu rezisten\a metalic`, astfel [nc@t tensiunile mecanice ce apar datorit`
dilat`rii s` fie minime. Aceste tensiuni mecanice provoac` contrac\ii reziduale
ireversibile care produc un fenomen de histerezis ]i introduc erori de m`sur`.
Cablul exterior const` dintr-o s@rm` mai groas` la care este conectat`
rezisten\a. Cele dou` fire (s@rma bobinat` ]i cablul exterior) trebuie s` fie executate
din materiale compatibile, astfel [nc@t s` nu genereze tensiuni termice care s`
introduc` erori de m`sur`.
Senzorul de temperatur` cu arc – figura 2.13
s@rm` bobinat`
pudr` ceramic` cablu

exterior
capac din ceramic` tub izolator (ceramic`)

Fig. 2.13 Senzor cu arc
Rezisten\a este de forma unui arc din s@rm` de platin`, asem`n`tor

filamentului unui bec. Arcul este introdus [n ni]te canale cilindrice practicate [ntr-
un tub izolator din ceramic` (de obicei oxid de aluminiu). Canalele sunt umplute cu
o pudr` ceramic` foarte fin` (tot din oxid de aluminiu).
Arcul se poate dilata ]i contracta liber, av@nd [n acela]i timp ]i un contact
termic bun cu procesul. Lipsa dilata\iilor reziduale duce la stabilitate crescut`
pentru cicluri termice repetate ]i la absen\a fenomenului de histerezis.
Senzorul de temperatur` cu straturi sub\iri – figura 2.14

cablu exterior
strat metalic
suport izolator
Fig. 2.14 Senzor cu straturi sub\iri
Rezisten\a senzorului const` dintr-un strat metalic foarte sub\ire (de ordinul
micronilor), fixat pe un suport izolator. Suportul izolator se alege astfel [nc@t s`
aibe un coeficient de dilatare c@t mai apropiat de cel al metalului. Pentru platin` se
utilizeaz` de obicei oxid de aluminiu. Ansamblul este protejat cu un [nveli] din
epoxy, silicon, ceramic` sau sticl`.
Avantajele acestui tip de senzor de temperatur` sunt: pre\ redus, timp de
r`spuns scurt, valori mari ale rezisten\ei (500 – 1000 Ω) ]i dimensiuni mici ale
aparatului. Senzorul are [ns` dezavantajul c` nu este foarte stabil ]i c` rezisten\a sa
poate fi realizat` numai din platin`.
Protec\ia exterioar` :
Senzorul se protejeaz` de ac\iunea exterioar` a mediului prin introducerea

[ntr-o teac` metalic` (figura 2.15).
sigiliu
cablu de leg`tur`
teaca de protec\ie
Fig. 2.15 Protec\ia exterioar` a senzorului cu rezisten\` metalic`
Teaca de protec\ie are rolul de a proteja termometrul de ac\iunea gazului/

lichidului a c`rui temperatur` o m`soar`. Aceasta se face din metale cu rezisten\`
mare la coroziune ]i iner\ie termic` mic` (iau repede temperatura mediului): o\el
inoxidabil, o\el carbon sau inconel (aliaj de nichel – fier – crom).
Pulberea dintre tubul izolator ]i teaca metalic` are rolul de a intensifica
schimbul de c`ldur` ]i de a proteja senzorul [mpotriva ]ocurilor ]i a vibra\iilor. De
obicei se folose]te oxid de aluminiu sau de magneziu.
Sigiliul [nchide teaca metalic` la cap`tul dinspre cablul exterior. Acesta se
face de obicei din epoxy, dar poate fi ]i din ciment ceramic sau silicon.
Materiale utilizate pentru construc\ia rezisten\ei electrice: metale pure sau

aliaje de metale – care [ndeplinesc urm`toarele condi\ii:
- rezistivitate c@t mai mare
- acelea]i propriet`\i [n tot domeniul de temperatur`
- rezisten\` la coroziune
- stabilitate [ntr-un interval de temperatur` anume
- rezisten\` la cicluri repetate de temperatur`
- caracteristic` rezisten\` - temperatur` reproductibil`
- reac\ioneaz` rapid la modific`rile de temperatur`
- pot fi utilizate pentru fabricarea de s@rme foarte sub\iri
- ieftine.
Sunt pu\ine metale care satisfac toate aceste condi\ii. Uzual se utilizeaz`:
platin`, nichel, cupru sau aliaje de metale (nichel/fier etc.)
Datorit` propriet`\ilor sale, platina este materialul cel mai des utilizat
pentru fabricarea senzorilor de temperatur`. In standardul ITS-90, termometrul cu
rezisten\` din platin` este ales pentru definirea sc`rii de temperatur` [ntre punctul
triplu al hidrogenului (-259,3467 ºC) ]i punctul de [nghe\ al argintului (961,78 ºC).
Pentru caracterizarea metalului din care este fabricat` rezisten\a, se
utilizeaz` un coeficient de temperatur`, notat α. Acesta este definit ca fiind panta
dreptei ce leag` punctele ce dau rezisten\ele la 0 ºC ]i 100 ºC:
R100 − R0
α= [Ω/Ω/ºC] (2.5)
100R0
unde: R100 , R0 - rezisten\a la temperatura de 100 ºC , respectiv 0 ºC [Ω]
dintre senzorii utiliza\i [n industrie, este unul din cei cu precizia cea mai ridicat`
temperatura poate fi exprimat` sub forma unui semnal electric, u]or de
[nregistrat ]i de transmis la distan\`
are liniaritate bun` a rela\iei dintre rezisten\` ]i temperatur`, ceea ce simplific`
transformarea valorii de tensiune [n valoare de temperatur`
domeniu de m`sur` destul de larg
relativ stabil pe termen lung
scump
necesit` surs` de curent
varia\ie destul de mic` a rezisten\ei electrice cu temperatura
valoarea absolut` a rezisten\ei este destul de mic`
fiind un aparat de tip rezistiv, se auto[nc`lze]te. De]i curentul ce trece prin
senzor este foarte mic, el produce o [nc`lzire suplimentar`, care modific`
valoarea rezisten\ei ]i introduce astfel o eroare de m`sur`.
2.3.1.2. Scheme electrice asociate
In func\ie de precizia dorit`, exist` mai multe scheme de m`sur`: prin

metoda pun\ii Wheatstone (cu 2, 3 sau 4 fire) sau prin metoda Kelvin.
Schema cu dou` fire (metoda pun\ii Wheatstone) - figura 2.16 - a:
Pentru a evita expunerea rezisten\elor pun\ii la aceea]i temperatur` cu

rezisten\a-senzor, aceasta din urm` este separat` prin fire de leg`tur`. Aceste fire
au ]i ele rezisten\ele lor proprii (L1, L2), care se [nseriaz` cu rezisten\a–senzor.
Atunci c@nd puntea este echilibrat`:

mA
R3 = RT + L1 + L2 (2.6)
Schema cu dou` fire reprezint` cea mai simpl` schem`, dar are
dezavantajul c` introduce erori atunci c@nd se utilizeaz` fire lungi de leg`tur`.
Eroarea sistematic` care apare datorit` rezisten\ei firelor de leg`tur` se elimin` prin
utilizarea unei scheme cu mai multe fire.
Schema cu trei fire (metoda pun\ii Wheatstone) - figura 2.16 - b:
Este schema cel mai des utilizat` [n aplica\iile industriale. Dou` dintre fire
sunt legate pe o parte a rezisten\ei-senzor, iar al treilea pe cealalt` parte a ei.
Dac` L 1= L3, atunci c@nd puntea este echilibrat`:
R3 + L3 = RT + L1 ⇒ R3 = RT (2.7)
In aceast` variant`, se elimin` influen\a rezisten\elor de linie, dar

persist` influen\a datorat` rezisten\elor de contact.
mA mA
(a) schema cu dou` fire (b) schema cu trei fire
Fig 2.16 Scheme de m`sur` a termorezisten\ei prin metoda pun\ii Wheatstone
Schema cu patru fire (metoda Kelvin) - figura 2.17:
Schema cu patru fire este cea mai precis`, fiind utilizat` mai mult [n
aplica\iile de laborator dec@t [n cele industriale. Aceasta se ob\ine prin legarea a
c@te dou` fire de fiecare parte a rezisten\ei–senzor.
Printr-un generator de curent se introduce [n rezisten\a-senzor RT un curent
constant ]i stabil IS, prin firele L1 ]i L4. Deoarece rezisten\a voltmetrului este mult
mai mare comparativ cu RT, curentul prin voltmetru este mult mai mic dec@t cel
prin RT ]i poate fi neglijat. C`derea de tensiune m`surat` [ntre firele L2 ]i L3 este:
U = I S ⋅ RT (2.8)
Din aceasta se ob\ine valoarea RT, neafectat` de rezisten\ele de leg`tur` ]i

de rezisten\ele de contact.
Fig 2.17 Scheme de m`sur` a termorezisten\ei prin metoda Kelvin cu patru fire
2.3.2. Termometrul cu rezisten\` din materiale semiconductoare

( termistor )
Termistorul se bazeaz` pe proprietatea materialelor semiconductoare

(nemetalice) de a-]i modificarea rezisten\a electric` [n func\ie de temperatur`.
2.3.2.1. Senzorul de temperatur`
Principiul de func\ionare al termistorului este acela]i cu cel al

termometrului cu rezisten\` metalic`, diferen\a const@nd numai [n materialul din
care este f`cut` rezisten\`: un semiconductor ([n loc de metal sau aliaj de metale).
In func\ie de semiconductorul utilizat, exist` dou` tipuri de termistori:
- cu coeficient de temperatur` negativ: rezisten\a scade cu cre]terea temperaturii
- cu coeficient de temperatur` pozitiv: rezisten\a cre]te cu cre]terea temperaturii.
Majoritatea termistorilor sunt de tipul cu coeficient de temperatur` negativ.
Pentru un domeniu dat de temperaturi, rezisten\a variaz` [n func\ie de
temperatur` dup` o func\ie exponen\ial` definit` prin coeficientulde temperatur` β:
Ω
 RT 
ln 2 
RT2  RT 
β=  1 (2.9)
RT1 β 1 1
−
T2 T1
T1 T2 K
[n care: T1 , T2 – temperaturile de referin\` [K]
Fig.2.18 Caracteristica
termistorului RT1 , RT2 - rezisten\a la T1 , T2 [Ω]
1 1
β  − 
Pentru o temperatur` T rezult` rezisten\a: RT = RT1 ⋅ e  T T1 
(2.10)
1
Pentru o rezisten\` RT rezult` temperatura: T = (2.11)
1 R  1
ln T +
β  RT1  T1

Rezisten\a termistorului are valori mai mari dec@t a termorezisten\ei

(aprox. 1000 Ω la temperatura ambiant`). De aceea, termistorul nu necesit`
utilizarea schemei cu 3 sau 4 fire (firele de leg`tur` introduc o eroare foarte mic`).
Variante constructive:
Construc\ia este aceea]i cu cea a termometrului cu rezisten\` metalic`:

- cu s@rm` bobinat` - cu arc - cu straturi sub\iri
Materialul semiconductor din care se face rezisten\a este un amestec de

oxizi de metal (Ni, Co, Cu, Fe etc) ]i silicon. Tubul izolator se face din: epoxy,
sticl`, ceramic` etc.
2.3.2.2. Scheme electrice asociate
Datorit` faptului c` rezisten\a senzorului are o valoare mare (aprox. 5 000

Ω) ]i firele de leg`tur` nu influen\eaz` valoarea m`surat`, este suficient` utilizarea
pun\ii Wheatstone sau a unei scheme simple (cu tensiune sau curent constant) -
figura 2.19.
mA
U Rx I V Rx
(a) punte Wheatstone (b) schem` tensiune constant` (c) schem` curent constant
Fig.2.19 Scheme de m`sur` pentru termistor

cel mai sensibil aparat, dintre cele uzuale (termorezisten\`, termistor,

termocuplu)
coeficientul de temperatur` este mai mare dec@t cel al termorezisten\elor
firele de leg`tur` nu influen\eaz` m`sura (este suficient` puntea Wheatstone, nu
necesit` o schem` special`)
dimensiuni foarte mici, deci timp de reac\ie rapid
domeniul de m`sur` este mai mic dec@t cel al termorezisten\elor
aparat fragil (se decalibreaz` u]or atunci c@nd m`soar` temperaturi ridicate)
leg`tura dintre rezisten\` ]i temperatur` este puternic neliniar` (neliniaritatea se
poate reduce prin combinarea a dou` elemente de termistor individuale)
aparat de tip rezistiv. De]i curentul ce trece prin senzor este foarte mic, el
produce o [nc`lzire suplimentar`, introduc@nd astfel o eroare de m`sur`
necesit` tensiuni de alimentare mai mari dec@t termorezisten\a.
2.3.3. Termocuplul
Termocuplul este un aparat care converte]te energia termic` [n energie

electric` pe baza efectului Seebeck.
Efectul Seebeck const` [n apari\ia unei tensiuni electromotoare e atunci
c@nd se leag` la ambele capete dou` fire din metale diferite, iar unul dintre capete
este [nc`lzit. Valoarea tensiunii electromotoare generate (de ordinul mV) depinde
de natura metalelor ]i de diferen\a de temperatur` dintre capetele.
Ca urmare, termocuplul const` din dou` fire din materiale conductoare
diferite, unite la unul dintre capete. Acest cap`t este denumit jonc\iune de m`sur`
sau jonc\iune cald`. Leg`tura capetelor libere ale firelor la circuitul de m`sur` al
termocuplului se nume]te jonc\iune de referin\` sau jonc\iune rece (figura 2.20).
TREF
Metal A
jonc\iunea T + jonc\iunea
de m`sur` e12 de referin\`
Metal B _
(cald`) (rece)
Fig 2.20 Schem` de principiu a termocuplului
Valoarea for\ei electromotoare produse depinde de temperatura jonc\iunii

de m`sur` (T), dar ]i de temperatura jonc\iunii de referin\` (TREF). Indica\ia de
temperatur` se ob\ine prin m`surarea varia\iei tensiunii produse datorit` modific`rii
temperaturii jonc\iunii calde (cu ajutorul unui circuit electric).
2.3.3.1. Senzorul de temperatur` (termocuplul)
Construc\ia termocuplului:
Firele termocuplului sunt [ncastrate [ntr-o teac` de protec\ie metalic` sau

ceramic` (figura 2.21). Aceasta are uzual diametrul [ntre 1 – 6,3 mm, dar poate
scade p@n` la 0,4 mm. Cu c@t diametrul este mai mic, cu at@t scade timpul de
reac\ie, dar scade ]i valorea maxim` de temperatur` ce poate fi m`surat`.
Intre fire ]i teaca de
protec\ie se introduce un material
teac` de protec\ie
de umplere sub form` de pulbere,
firele termocuplului care poate fi:
- de oxid de magneziu (MgO)
- de oxid de siliciu (SiO2)
material de umplere (pulbere)
- de alumin` (Al2O3).
jonc\iunea cald` (de m`sur`)
Pulberea are rolul de a
[mbun`t`\i transferul de c`ldur` ]i
de a preveni vibra\iile ce ar putea
Fig. 2.21. Construc\ia termocuplului deteriora cele dou` fire.
In ceea ce prive]te pozi\ia jonc\iunii termocuplului [n raport cu
teaca de protec\ie, exist` trei tipuri constructrive:
Termocuplu cu legare la mas`

Jonc\iunea se afl` [n leg`tur` direct` cu interiorul tecii de protec\ie.
Avantaj: se asigur` un transfer de c`ldur` bun de la mediul exterior
spre teac` ]i termocuplu
Dezavantaj: jonc\iunea nu este izolat` electric fa\` de teaca de
protec\ie.
Termocuplu cu cap`t izolat
Jonc\iunea nu se afl` [n leg`tur` direct` cu interiorul tecii de protec\ie,
spa\iul dintre cele dou` fiind ocupat cu materialul de umplere
Avantaj: izola\ie electric` bun`
Dezavantaj: timp de r`spuns mai mare dec@t [n varianta cu legare la
mas`

Termocuplu expus
Jonc\iunea este [n afara tecii, expus` direct mediului exterior.
Avantaj: are cel mai bun timp de reac\ie la varia\iii de temperatur`
Dezavantaj: utilizare limitat` numai la medii care nu
sunt corozive ]i care nu se afl` sub presiune (jonc\iunea intr` [n
contact direct cu mediul m`surat).
Materiale utilizate:
Performan\ele termocuplului depind de combina\iile de materiale utilizate

pentru fabricarea firelor. Acestea trebuie s` [ndeplineasc` urm`toarele cerin\e:
- s` aibe o varia\ie c@t mai mare ]i c@t mai constant` a for\ei electromotoare [n
func\ie de temperatur`
- s` se preteze a fi prelucrate sub form` de fire
- s` aibe un punct de topire c@t mai ridicat.
In func\ie de combina\ia de metale utilizate ]i de dimensiuni, exist` patru
tipuri principale de termocupluri: fier – constantan (J), crom – aluminiu (K), cupru
– constantan (T), crom – constantan (E). Alte materiale utilizate sunt: crom -
constantan, nichel - nichel crom, nichel – nichel molibden, tungsten - rhenium,
crom - aur alb, molibden – tungsten etc.
Deoarece aceste metale au un cost ridicat, firele termocuplului se
prelungesc p@n` la jonc\iunea rece cu conductoare de compensare (figura 2.22).
T2' < T2 T2
jonc\iunea T1 jonc\iunea
de m`sur` Js de referin\`
(cald`) (rece)
conductor conductor de
termocuplu compensare
Fig 2.22 Schem` de principiu a termocuplului cu conductoare de compensare
Conductoarele de compensare sunt realizate din metale sau din aliaje de

metale mai ieftine, echivalente din punct de vedere termic cu firele termocuplului.
Acestea pot fi utilizate p@n` la temperaturi de maximum 200 ºC ]i trebuie alese
astfel [nc@t s` nu dea na]tere la tensiuni electromotoare suplimentare.
Pentru a reduce erorile introduse de jonc\iunile suplimentare Js, acestea se
introduc [ntr-un bloc izolat termic (un izolator electric ]i termic care asigur` un
transfer de c`ldur` foarte bun [ntre cele dou` jonc\iuni ]i protec\ie fa\` de varia\iile
temperaturii exterioare). In acest fel, jonc\iunile m`soar` aceea]i temperatur` ]i
genereaz` tensiuni electromotoare egale ]i de semn opus, care se anuleaz`.
2.3.3.2. Circuitul termocuplului
M`surarea tensiunii electromotoare produse:
Tensiunea electromotoare produs` prin efect Seebeck este dat` de rela\ia:
e =α T [mV] (2.12)
unde: α - coeficientul Seebeck.

Pentru a m`sura aceast` tensiune, se monteaz` un voltmetru la capetele

termocuplului. Prin conectarea acestuia, apar dou` jonc\iuni suplimentare (J3 ]i J4),
care genereaz` la r@ndul lor o tensiune electromotoare dependent` de temperatura
din acele puncte (figura 2.23). Introducerea jonc\iunilor suplimentare face ca
tensiunea m`surat` de voltmetru s` depinde de temperaturile T1, T2 , T3 , T4.
voltmetru
Jonc\iune de Cu Cu Jonc\iune de
m`sur` (cald`) referin\` (rece)
J3 J4
J1 (T3) (T4) J2
(T1) (T2)
surs` de fire din

c`ldur` metale diferite
Fig. 2.23 M`surarea tensiunii produse de termocuplu cu ajutorul voltmetrului
In func\ie de metalele utilizate pentru fire, exist` dou` situa\ii care pot
apare la jonc\iunea dintre voltmetru ]i termocuplu:
Dac` leg`tura se face [ntre metale identice (de exemplu Cu – Cu): la

jonc\iunea dintre dou` metale de acela]i tip nu apare tensiune electromotoare.
Tensiunea [n J3 ]i J4 este nul`, deci nu influen\eaz` valoarea m`surat`:
V3 = V4 = 0 (2.13)
Dac` leg`tura se face [ntre metale diferite (de exemplu Cu – Fe): [n J3 ]i J4

apar dou` tensiuni electromotoare suplimentare, V3 ]i V4 , corespunz`toare
temperaturilor T3 ]i T4 din acele puncte. Pentru a elimina influen\a jonc\iunilor
de leg`tur`, acestea se introduc [ntr-un bloc izolat termic, ca ]i jonc\iunile
conductoarelor de compensare.
In J3 ]i J4 :
T3 = T4 ⇒ V3 = −V4 (2.14)
Odat` eliminat` influen\a J3 ]i J4 , milivoltmetrul va indica tensiunea:
V = V1 − V2 = α (T1 − T2 ) (2.15)
Tensiunea m`surat` de voltmetru depinde de: diferen\a de temperatur`

dintre jonc\iunile J1 ]i J2 : (T1 – T2), de caracteristicile metalelor utilizate pentru
construc\ia firelor ]i de caracteristicile circuitului electric.
In rela\ia de calcul a tensiunii produse, singurele variabile sunt
temperaturile [n jonc\iunile T1 ]i T2. Pentru a ob\ine o rela\ie de leg`tur` direct`
[ntre temperatura jonc\iunii de m`sur` T1 ]i tensiunea produs` V, trebuie eliminat`
influen\a temperaturii jonc\iunii reci T2.
Corectarea temperaturii jonc\iunii reci:
Pentru corectarea tensiunii [n func\ie de temperatura jonc\iunii reci exist`

dou` solu\ii:
o solu\ia clasic`: men\inerea jonc\iunii reci la o temperatur` constant`, cunoscut`,
controlabil` (prin introducerea J2 [ntr-un recipient cu ghea\` care se tope]te)
o solu\ia modern`: m`surarea ]i corectarea temperaturii jonc\iunii reci prin
compensare electronic`: software sau hardware.
Recipientul cu ghea\`
Temperatura jonc\iunii de referin\` T2 se men\ine la o valoare fix` (de

referin\`), astfel [nc@t varia\ia tensiunii produse s` depind` numai de varia\ia
temperaturii jonc\iunii de m`sur`, T1. Pentru a avea o m`sur` c@t mai precis` (care
se ob\ine av@nd o tensiune c@t mai mare), T2 trebuie s` aibe o valoare c@t mai
sc`zut`.
V
Standardul industrial
T1 + - + impune T2 = 0 ºC. Pentru
jonc\iune V1 ob\inerea acestei valori,
cald` - jonc\iunea rece se
(de m`sur`) V2 plaseaz` [ntr-un recipient
+ -
umplut cu buc`\i de
jonc\iune rece ghea\` (figura 2.24).
(recipient cu ghea\`) T2
Fig. 2.24 Circuit cu recipient cu ghea\`
Tensiunea citit` pe voltmetru este:
V = V1 − V2 = α (T1 − T2 ) = α (t1 + 273.15 − t 2 − 273.15) =

(2.16)
= α (t1 + 273.15 − 0 − 273.15) = α t1
Metoda de m`sur` cu ghea\` este foarte exact` deoarece temperatura de

0 ºC poate fi controlat` foarte bine.
Corectarea temperaturii jonc\iunii reci prin compensare electronic`
Solu\ia modern` nu mai impune p`strarea unei valori fixe a temperaturii

jonc\iunii reci, ci efectuarea unei corec\ii [n func\ie de valoarea ei curent`. Pentru
aceasta se utilizeaz` un circuit electronic ca cel din figura 2.25. Pe l@ng`
temperatura jonc\iunii de m`sur`, se m`soar` ]i temperatura jonc\iunii de referin\`.
Valoarea temperaturii de referin\` este utilizat` ca factor de corec\ie.
jonc\iune
rece
T1 V
jonc\iune
cald`
(de m`sur`)
senzor ajustarea
T2
temperatur` m`rimii
de ie]ire
Fig. 2.25 Circuit cu corec\ie de temperatur`
Temperatura de referin\` se m`soar` cu un termistor, cu o termorezisten\`

sau cu un circuit integrat. Corec\ia [n func\ie de valoarea acesteia se face printr-un
program de calcul (compensare software) sau printr-un circuit electric (compensare
hardware).
Se pune [ntrebarea: de ce este nevoie de termocuplu dac` [n circuit exist`
deja un aparat care m`soar` temperatura ? R`spunsul este legat de avantajele
termocuplului: domeniu de m`sur` mult mai mare, aparat robust, simplu.
Compensare software: utilizeaz` programul unui calculator pentru a compensa

efectul jonc\iunii de referin\`. Cu ajutorul unui multimetru digital controlat de
calculator se parcurg urm`toarele etape (fig.2.26):
- se m`soar` temperatura de referin\` (termistor, termorezisten\`, circuit integrat)
- se converte]te T2 [ntr-o valoare echivalent` de tensiune V2
- se m`soar` tensiunea V
- se afl` tensiunea corespunz`toare termocuplului, prin sc`derea: V1 = V − V2
- cunosc@nd V1, rezult` T1
T1 +
V
-
T2
Fig. 2.26 Compensare software
Avantajele aparatului cu compensare software:

versatilitate: utilizarea se reduce la conectarea unei perechi de fire (compensarea
referin\ei ]i conversia de la tensiune la temperatur` se face prin program)
la o singur` jonc\iune de referin\` se pot lega mai multe termocuple de tipuri

diferite. Singura condi\ie de legare este cunoa]terea tipului lor, astfel [nc@t s` se
poat` face [n program modific`rile corespunz`toare.
Singurul dezavantaj al variantei cu compensare software este acela c`

necesit` un timp de calcul suplimentar pentru determinarea temperaturii de
referin\`. Pentru cre]terea vitezei de calcul se poate utiliza varianta de compensare
hardware.
Compensare hardware: [n schem` se introduce o surs` de tensiune care s`

anihileze tensiunea jonc\iunii de referin\` (figura 2.27). Compensarea se face
printr-un circuit electric ]i nu printr-un program de calcul, ca [n cazul anterior.
T1T1
T1
T2 T2
T2
Fig. 2.27 Compensare harware
Efectul compens`rii hardware este acela]i cu cel al recipientului cu ghea\`:

anularea V2. Avantajul compens`rii hardware este acela c` se efectueaz` o
compensare mai rapid`. Prin eliminarea calculului T2 se economisesc doi pa]i de
calcul: conversia T2 → V2 ]i efectuarea diferen\ei: V1 = V − V2 . Dezavantajul este
acela c` la o jonc\iune de referin\` se pot lega numai termocupluri de acela]i tip.
Transformarea tensiunii electromotoare [n valoare de temperatur`:
Valoarea tensiunii se m`soar` cu un voltmetru ([n milivol\i). Pentru a

u]ura utilizarea termocuplului, unele voltmetre arat` direct valoarea
temperaturii (prin gradarea scalei direct in grade sau prin intermediul unui
circuit electronic). Alte aparate au m`rimea de ie]ire indicat` [n milivol\i,
urm@nd ca transformarea [n grade de temperatur` s` se fac` pe baza unor
tabele de coresponden\` date de furnizor.
aparat ieftin, simplu, robust

nu necesit` surs` de alimentare (depinde de variant`)
domeniu mare de m`sur` (< 0 ºC ... 1000 ºC)
varia\ie neliniar` a tensiunii [n fun\ie de temperatur`

tensiunea are valori mici, comparabile cu tensiunile parazite produse la
jonc\iunea firelor cu aparatul de m`sur` (necesit` compensare)
are nevoie de o referin\` de temperatur`
stabilitate foarte mic`, sensibilitate sc`zut`.
2.3.4. Diode, tranzistori ]i circuite integrate
Diodele, tranzistorii ]i circuitele integrate fac parte din categoria aparatelor

care utilizeaz` ca element de baz` jonc\iunea p-n (elemente semiconductoare).
Jonc\iunea p-n este format` din dou` elemente semiconductoare, dintre care unul
este dopat cu particule de tip n, iar cel`lalt cu particule de tip p. Intre cele dou`
elemente apare o tensiune electromotoare a c`rei valoare depinde de temperatur`.
Materialele semiconductoare utilizate sunt:
- pentru diode: siliciu (cel mai des), germaniu (mai rar) sau arseniur` de galiu
- pentru tranzistori: siliciu
Pentru elementele semiconductoare, rela\ia de varia\ie a tensiunii
electromotoare [n func\ie de temperatur` este liniar` ]i are o pant` mai mare
comparativ cu termocuplul (figura 2.30-b).
Metoda de m`surare bazat` pe jonc\iuni p–n este utilizat` pentru m`surarea
temperaturii microprocesoarelor. In figura 2.30 se arat` cum se poate utiliza o
diod` pentru ob\inerea unui senzor de temperatur` foarte ieftin.
Pentru o valoare
constant` de curent de
polarizare de 12 V/10 kΩ
Ω
(fig.2.30-a), c`derea de
tensiune prin dioda de
siliciu este de aproximativ
–2 mV/ºC (fig.2.30-b).
(a) schema de m`sur` (b) varia\ia tensiune – temperatur`
Fig. 2.30 Senzor de temperatur` cu diod`
varia\ia tensiunii electromotoare [n func\ie de temperatur` este liniar` ]i mare

circuitul de m`sur` utilizeaz` componente ce au un pre\ relativ sc`zut
exist` abateri considerabile [ntre elemente de acela]i tip, ceea ce face necesar` o
calibrare individual` (fapt care le cre]te pre\ul)
dimensiuni relativ mari ale elementului sensibil: diametru de 7–10 mm
(comparativ cu termocupul, care poate avea ]i diametre de 0.4 mm)
nu poate m`sura punctual temperatura (datorit` dimensiunilor mai mari).
2.4. Repere de temperatur`
Reperele de temperatur` sunt constituite din diferite materiale care []i

modific` o proprietate fizico-chimic` [n func\ie de temperatur`. Propriet`\ile fizico-
chimice folosite sunt: punctul de topire, culoarea, luminiscen\a.
Reperele de temperatur` au urm`toarele caracteristici:
se utilizeaz` pentru verificarea [ncadr`rii [n anumite limite de temperatur`
m`sur`torile au caracter subiectiv
au precizie de m`sur` mic` (aproximativ ± 5 ºC)
timp de r`spuns ridicat (de ordinul minutelor)
sunt de unic` folosin\` (schimbarea de stare este ireversibil`) – cu excep\ia celor
cu cristale lichide.
2.4.1. Repere de temperatur` bazate pe punctul de topire
In func\ie de compozi\ia chimic`, metalele ]i aliajele metalice au puncte de

topire diferite. Pentru m`surarea temperaturii se utilizeaz` ni]te corpuri (sub form`
de conuri, bare, pastile, inele) realizate din materiale cu puncte de topire diferite.
Acestea se introduc [n mediul a c`rui temperatur` se m`soar`. Temperatura se
apreciaz` [n func\ie de starea ]i forma materialului (figura 2.31). Metoda se
utilizeaz` pentru m`surarea temperaturilor foarte ridicate (100 - 2000 ºC).
Fig. 2.31 Repere bazate pe punctul de topire al materialelor – conuri Seger
2.4.2. Repere de temperatur` bazate pe schimbarea culorii
Metoda folose]te diferi\i compu]i chimici (sub form` de etichete, tablete,

vopsele etc.), care au proprietatea de a-]i schimba culoarea la o anumit`
temperatur`. Materialele folosite sunt sub form` de etichete, tablete, creioane,
lacuri, vopsele, chituri epoxidice. Domeniul de temperatur` este [ntre 40 ... 650 ºC.
Tipuri de substan\e utilizate:
monotermocromatice: care au o singur` schimbare de culoare, brusc`
multitermocromatice: care au schimbare repetat` a culorii, virarea de la o nuan\`
la alta f`c@ndu-se brusc la temperaturi fixe
termocromatice continuu: la care culoarea se modific` continuu cu temperatura
2.4.3. Repere de temperatur` bazate pe modificarea luminiscen\ei
Metoda utilizeaz` tablete cu cristale lichide, care []i schimb` intensitatea

luminoas` la o anumit` temperatur`.
2.5. Termometre de radia\ie
2.5.1. No\iuni privind radia\ia termic`
Toate corpurile aflate la o temperatur` mai mare de 0 K emit energie

termic`. Cu c@t temperatura lor este mai ridicat`, cu at@t cantitatea de energie
termic` emis` este mai mare. Folosind aceast` proprietate, temperatura se poate
determina prin m`surarea energiei emise.
Aparatele care determin` temperatura corpurilor pe baza energiei termice
radiate se numesc termometre de radia\ie sau pirometre (pyro = foc [n grece]te).
Ini\ial, cele dou` denumiri nu au avut aceea]i semnifica\ie. Primele
termometre bazate pe radia\ia termic`, denumite pirometre, puteau m`sura numai
temperatura corpurilor incandescente (la care radia\ia este vizibil` ochiului uman).
Termometrele de radia\ie de ast`zi pot m`sura temperatura oric`rui corp, nu numai
a celor incandescente. Astfel, pirometrele reprezint` o subclas` a termometrelor de
radia\ie. Cu toate acestea, [n prezent termenilor de pirometru sau termometru de
radia\ie li se atribuie aceea]i semnifica\ie: un aparat care intercepteaz` ]i evalueaz`
radia\ia termic` a corpurilor, f`r` a intra [n contact direct cu acestea.
Radia\ia termic` poate fi definit` [n dou` modalit`\i: ca und`
electromagnetic` (tradi\ional) sau ca flux de fotoni (prin mecanica cuantic`).
Conform descrierii tradi\ionale utilizate [n transferul de c`ldur`, radia\ia
termic` este emis` de pe suprafa\a unui corp sub form` de unde electromagnetice.
Unda electromagnetic` con\ine dou` unde, una electric` ]i una magnetic`,
perpendiculare [ntre ele ]i perpendiculare pe direc\ia de deplasare, fiind definit`
prin:
- frecven\a oscila\iilor: ν λ
c und`
- lungimea de und`: λ = (distan\a dintre magnetic`
ν und`
dou` creste consecutive ale unei unde) electric`
[n care: c-viteza luminii
Din [ntreg spectrul electromagnetic (care cuprinde totalitatea undelor

electromagnetice, av@nd toate lungimile de und` posibile - figura 2.32), radia\ia
termic` ocup` domeniul cu lungimi de und` [ntre 0,1 - 1000 µm, adic`: o parte din
domeniul ultraviolet (UV), domeniul vizibil (VIS) ]i domeniul infraro]u (IR).
Pentru m`sur`torile de temperatur` uzuale se utilizeaz` numai o parte din domeniul
ocupat de radia\ia infraro]ie (IR): cu λ [ntre 0,7 - 20 µm.
lungime
de und`, λ
unde radio unde
raze gama raze X UV VIS IR
microunde unde scurte lungi
Fig. 2.32 Spectrul electromagnetic
Conform principiului cuantic a lui Plank, energia este emis` sau absorbit`
discret. Astfel, emisia de energie de pe suprafa\a unui corp se face sub forma unor
pachete de energie, denumite cuante sau fotoni.
In func\ie de domeniul studiat, comportamentul cuantei este apropiat celui
al corpurilor din mecanica newtonian` sau al undelor. In cazul radia\iei termice,
cuanta poate fi asociat` unei unde.
Indiferent dac` radia\ia termic` este privit` ca o und` electromagnetic` sau
ca un flux de fotoni, ecua\iile ce o descriu sunt asem`n`toare.
2.5.1.1. Comportamentul radia\iei termice fa\` de corpuri
Radia\ia termic` I (descris` ca und` electromagnetic` sau ca foton) poate

fi absorbit` (A), reflectat` (R) sau transmis` (T) de corpuri (fig.2.33). Din radia\ia
absorbit` de corp, o parte este reflectat` intern ]i o parte este re-emis` (E).
R corp
I = R + T + A = ρ ⋅ I +τ ⋅ I + α ⋅ I
unde: (2.17)
I T ρ - factor de reflexie
τ - factor de transmisie
α - factor de absorb\ie
A
Rezult`:
E 1 = ρ +τ +α (2.18)
Fig. 2.33 Radia\ia termic`
La echilibru termodinamic, [ntreaga energie absorbit` este re-emis`

(radiat`) de corp (dac` nu ar fi a]a, corpurile s-ar [nc`lzi sau s-ar r`ci, deci nu ar
mai avea temeratura constant` - condi\ia de echilibru termodinamic). Avem:
α =ε unde: ε - factor de emisie (emisivitate) (2.19)
adic`
1 = ρ + τ + ε , indiferent de lungimea de und` (2.20)
Valoarile factorilor ρ, τ, α, ε depind de lungimea de und` ]i de

caracteristicile suprafe\ei corpului.
Cazuri particulare ale rela\iei 2.20:

• Pentru corpul negru: ε =1 ; τ =ρ =0
• Pentru corpurile lucioase (reflect` [ntreaga radia\ie): ρ =1 ; τ =ε =0
• Pentru corpurile transparente fa\` de radia\ie: τ =1 ; ε =ρ =0
• Pentru corpurile opace la radia\ie: τ =0 ; ρ +ε =1
Pentru caracterizarea corpurilor din punct de vedere al comportamentului

fa\` de radia\ia termic` se define]te un factor adimensional, denumit:
Emisivitate: raportul dintre energia radiat` de un obiect oarecare ]i energia

radiat` de corpul negru, la aceea]i temperatur`:
E
ε= (2.21)
E0
Corpul negru (conceput de Kirchhoff) are proprietatea c` nu reflect` ]i nu

transmite radia\ia termic`. Acesta absoarbe ]i re-emite [ntreaga radia\ie, indiferent
de lungimea de und` ]i de direc\ia acesteia. De aceea, emisivitatea corpului negru
are valoare unitar`:
1
ρ0 =τ 0 = 0 1
(2.22)
α0 = ε0 =1
(a) teoretic (b) practic
Fig.2.34. Corp negru
In natur` nu se cunoa]te existen\a vreunui corp negru; acesta fiind utilizat
numai pentru efectuarea de calcule teoretice. Cea mai apropiat` realizare practic`
este o cavitate opac`, sferic`, cu o mic` intrare tubular` - a c`rei suprafa\`
interioar` are factorul de emisie ε = 0,998 (fig.2.34).
Toate corpurile din lumea [nconjur`toare au o emisivitate cuprins` [ntre 0
]i 1. Valoarea este subunitar` deoarece corpurile nu absorb [ntreaga energie, o parte
din aceasta fiind reflectat` ]i/ sau transmis`.
Emisivitatea depinde de mai mul\i factori:
- lungimea de und`
- temperatur`
- unghiul de observare
- forma, materialul din care este confec\ionat corpul
- starea suprafe\ei (cu c@t este mai lucios, cu at@t reflect` mai mult radia\ia).
De aceea, la m`surarea temperaturii trebuie f`cute corec\ii [n func\ie de
valoarea emisivit`\ii. Exemplu: un corp cu ε = 0.5 (care radiaz` 50% din energia
corpului negru) va p`rea mai rece dec@t un corp cu ε = 0.8 (care radiaz` 80% din
energia corpului negru).
2.5.1.2. Comportamentul radia\iei termice fa\` de atmosfer`
Pentru radia\ia termic`, atmosfera reprezint` un alt corp, interpus [ntre

obiectul analizat ]i instrumentul de m`sur`.
Ca orice corp, atmosfera este ]i ea caracterizat` prin factori de reflexie,
transmisie, absorb\ie ]i emisie proprii – ce depind de lungimea de und` ]i de
compozi\ia atmosferei. Astfel, exist` anumite benzi spectrale, [n care radia\ia este
absorbit` diferit (mai mult sau mai pu\in).
Pentru a avea o pierdere de energie minim` la transmisia prin mediul
ambiant, spectrul infraro]u utilizat pentru detectarea radia\iilor (0,7 - 20 µm) este la
r@ndul s`u [mp`r\it [n anumite zone atmosferice, la care absorb\ia este minim`:
0,7 – 1,3 ; 1,4 – 1,8 ; 2,0 – 2.5 ; 3,2 – 4,3 ; 4,8 – 5,3 ; 8 – 14 µm.
2.5.1.3. Comportamentul radia\iei termice la varia\ia temperaturii
Cu c@t cre]te temperatura:
cre]te energia emis` de corp – conform legii lui Stephan Boltzmann:
W = σT 4 [W/m2/s] (2.23)
unde: σ = 5.672 ⋅ 10 −8 W/m2/K4 - constanta Stephan Boltzmann

T – temperatura absolut` [K].
cre]te intensitatea radia\iei (= energia radiat` [n unitatea de suprafa\` ]i de

timp) - conform legii lui Plank ]i a defini\iei emisivit`\ii:
−1
 λhc 
I λ = I λ ⋅ ε = 2πε hc λ  e KT − 1
0 2 −5
[erg s-1 cm-3] (2.24)
 
I
unde: I λ0 - intensitatea radia\iei corpului negru [erg s-1 cm-3]
h = 6.626 ⋅ 10 −34 Js - constanta lui Planck
c = 2.9979 ⋅ 10 8 m/s - viteza luminii
λ - lungimea de und`
K = 1.381 ⋅ 10 −23 J/K – constanta lui Boltzmann
λ
scade lungimea de und` corespunz`toare intensit`\ii maxime – conform legii

lui Wien:
0.2897
λ max = (2.25) I
T
La temperaturi foarte ridicate, distribu\ia
spectral` se poate extinde [n spectrul vizibil, culoarea
modific@ndu-se de la ro]u spre alb.
λ
2.5.1.4. Comportamentul radia\iei termice la temperatur` constant`
Pentru o temperatur` constant`:
intensitatea radia\iei variaz` [n func\ie de lungimea de und` ]i de emisivitate -

conform legii lui Plank ]i a defini\iei emisivit`\ii
lungimea de und` corespunz`toare intensit`\ii maxime depinde de temperatur` -

conform legii lui Wien.
2.5.2. Componentele termometrului de radia\ie
Exist` dou` categorii de termometre de radia\ie: standard (figura 2.35–a ) ]i

cu fibre optice (figura 2.35–b). Termometrele cu fibre optice sunt asem`n`toare
termometrelor de radia\ie standard, singura diferen\` const@nd [n utilizarea fibrelor
optice pentru transmisia semnalului.
Corp Sistem
m`surat Sistem optic Detector electronic
(a) termometru de radia\ie standard
Corp
m`surat Sistem optic Detector Fibr` optic` Sistem
electronic
(b) termometru de radia\ie cu fibr` optic`
Fig. 2.35 Componentele termometrului de radia\ie
Principalele elemente componente ale unui termometru de radia\ie sunt:

o Sistemul optic: care focalizeaz` energia emis` de obiect asupra detectorului de
radia\ie
o Detectorul de radia\ie: un sistem sensibil la radia\ii, care genereaz` un semnal
electric propor\ional cu energia absorbit`
o Sistemul electronic: pentru ajustarea ]i corectarea semnalului
o Fibre optice (numai la termometrul de radia\ie cu fibre optice): pentru
transmisia semnalului.
2.5.2.1. Sistemul optic
Sistemul optic focalizeaz` radia\ia asupra detectorului. Focalizarea se poate

face cu ajutorul unor lentile sau a unei oglinzi (figura 2.36).
detector
lentile
oglind`
detector
oglind`
(reflect` energia
IR ]i transmite
energia vizual`)
lentile
detector
Fig. 2.36 Variante de sisteme optice
Pentru a avea o m`sur`toare corect`, trebuie ca imaginea corpului m`surat

(focalizat` de lentil`) s` acopere complet detectorul (s` umple [ntreg c@mpul vizual
al acestuia – pentru a nu m`sura ]i alte energii). Aceasta se ob\ine printr-o orientare
corect` a aparatului.
2.5.2.2. Detectorul de radia\ie
Detector de radia\ie IR termic
Detectorul termic este format din mai multe termocupluri (50–200) a]ezate
radial, legate [n serie ]i amplasate la o distan\` c@t mai mic` unul fa\` de cel`lalt
(1–2 mm) – figura 2.37.
jonc\iune
rece
jonc\iune
cald`
zon` de captare
a energiei IR
Fig. 2.37 Detector de radia\ie IR cu termocuplu
Jonc\iunile calde (de m`sur`) sunt expuse radia\iei incidente, iar jonc\iunile
reci (de referin\`) sunt izolate [n interiorul aparatului (la temperatura ambiant`).
Prin absorb\ia energiei, jonc\iunile calde se [nc`lzesc. Astfel, fiecare

termocuplu genereaz` o tensiune electromotoare propor\ional` cu energia absorbit`
(deci cu temperatura). Semnalul de ie]ire al detectorului este dat de suma
tensiunilor generate de fiecare termocuplu [n parte.
Detectoarele termice sunt cele mai des utilizate. Acestea sunt cel mai pu\in
influen\ate de lungimea de und`, dar au o vitez` de reac\ie ceva mai mic` (de
ordinul secundelor), deoarece jonc\iunile trebuie s` ajung` la echilibru termic cu
obiectul m`surat.
Detector de radia\ie IR cuantic
Detectorul cuantic este format din cristale semiconductoare (PbS, PbSe,

HgCdTe) dopate cu particule de tipul n sau p. Principiul de m`sur` se bazeaz` pe
dependen\a dintre conductivitatea electric` a cristalului semiconductor ]i
temperatur`.
Pe fotoconductor se aplic` o tensiune polarizat` ]i se m`soar` curentul prin
circuit (figura 2.38).
foton foton
Fig. 2.38 Detector de radia\ie IR cuantic (cu fotoconductori)
In absen\a radia\iei, prin circuit trece un curent rezidual. Cu c@t cre]te

temperatura, energia necesar` ca fotonii s` fie absorbi\i de cristal scade, iar
lungimea de und` a fotonilor absorbi\i cre]te.
Fotonii absorbi\i creaz` perechi libere “electron + gol”, care au ca efect
cre]terea curentului. In acest fel, radia\ia IR este sesizat` ca o cre]tere de curent.
Valoarea curentului total este cu at@t mai mare cu c@t temperatura este mai ridicat`.
Cre]terea de curent datorat` varia\iei temperaturii se ob\ine dac` se scade
din curentul total valoarea curentului rezidual.
2.5.2.3. Fibra optic`
Utilizarea fibrelor optice reprezint` cel mai recent progres din domeniul
termometrelor f`r` contact.
Fibra optic` (fig.2.39-a) const` dintr-un miez flexibil din sticl` ce conduce
lumina, [nconjurat de un strat de protec\ie sub\ire din sticl` cu coeficient de
refrac\ie mic. Diametrul unei fibre optice este foarte mic, de ordinul µm.
Termometrul de radia\ie cu fibre optice utilizeaz` c@teva sute de fibre

optice, incluse [ntr-o teac` de protec\ie (metalic` sau nu).
Cristal
Fibr` semiconductor
Teac` de (GaAs)
protec\ie optic`
Surs`
lumin` Cap`t de
m`sur`
Oglind` dielectric`
(a)
Energie
absorbit` T Energie
transmis`
↑
λ
(b)
Fig. 2.39 Detector de radia\ie cu fibr` optic`
La cap`tul de m`sur` al fibrei optice se afl` un cristal semiconductor

(detectorul IR). Acesta are proprietatea c` absoarbe energia cu lungimi de und` mai
mici dec@t o anumit` valoare (denumit` prag de absorb\ie) ]i transmite energia cu
lungimi de und` peste acest prag. Valoarea pragului de absorb\ie cre]te cu
temperatura, iar valoarea lui este cunoscut` (figura 2.39-b).
Prin fibra optic` se trimite c`tre cristalul semiconductor un semnal
luminos. In func\ie de temperatur`, o parte din lumin` este absorbit` de cristal ]i o
parte este transmis` ]i apoi reflectat` de oglind`. Lungimea de maxim` de und` a
luminii reflectate reprezint` valoarea pragului de absorb\ie, dependent` de
temperatur`.
2.5.2.4. Sistemul electronic
Sistemul electronic modific` semnalul de ie]ire al detectorului. Acesta cuprinde:

- circuitul de liniarizare ]i amplificare
- circuitul de compensare a temperaturii mediului ambiant, astfel [nc@t s` nu
afecteze semnalul de ie]ire
- circuitul de ajustare a emisivit`\ii, astfel [nc@t caracteristicile corpului
m`surat s` se potriveasc` la calibrarea aparatului.
Pentru sistemul electronic (ca ]i [n alte cazuri), tendin\a este de a se renun\a

la electronica analogic` [n favoarea sistemelor cu microprocesor. Semnalul de
ie]ire al senzorului este digitizat, toate calculele legate de corec\ii, compens`ri etc.
fiind f`cute cu ajutorul unui microprocesor.
2.5.3. Procedee de m`sur` a temperaturii
2.5.3.1. Termometru de radia\ie total` (cu band` larg`)
Termometrul de radia\ie total` (fig.2.40) concentreaz` asupra detectorului

[ntreaga radia\ie emis` de corpul m`surat ([ntre o lungime de und` minim` ]i
maxim`). Acesta este cel mai simplu, dar ]i cel mai ieftin termometru de radia\ie.
Termometrul de radia\ie trotal` se utilizeaz` pentru m`surarea temperaturilor
ridicate din spa\ii [nchise (care se comport` apropiat corpurilor negre), de exemplu
din focarul cazanelor de abur.
detector amplificator
surs` de semnal ie]ire
c`ldur`
linearizare
ajustare ε
Fig. 2.40 Termometru de radia\ie total`
2.5.3.2. Termometru de radia\ie monocromatic`

(cu band` [ngust`, cu o culoare)
Termometrul de radia\ie monocromatic` m`soar` intensitatea radia\iei

termice emise de corpuri [ntr-o band` foarte [ngust` de lungimi de und` (≅ 1 µm).
Pentru re\inerea radia\iei dintr-o band` foarte [ngust` de
lungimi de und` se utilizeaz` filtre selective. Acestea
reprezint` unul dintre cele mai importante progrese ale
termometriei [n infraro]u: permit alegerea [ntre mai multe
benzi ([nguste) de lungimi de und`.
Nevoia utiliz`rii unei benzi spectrale c@t mai [nguste rezult` din necesitatea
elimin`rii interferen\elor mediului intermediar (atmosferic sau altul), sau din
necesitatea m`sur`rii temperaturii unor medii care sunt transparente pentru o gam`
larg` a radia\iei IR (gazele sau alte substan\e ). De asemenea, precizia unui senzor
cu domeniu spectral [ngust este mai pu\in afectat` de modific`rile de emisivitate
ale obiectului m`surat.
Alegerea benzii utilizate se face [n func\ie de domeniul de temperaturi ]i de

tipul materialului a c`rui temperatur` se m`soar`. Aplica\iile care nu necesit`
modificarea benzii de lungimi de und` utilizeaz` de obicei λ = 0,7 µm. Motiva\ia
utiliz`rii celei mai mici lungimi de und` din IR este legat` de faptul c` emisivitatea
corpurilor este mai mare pentru lungimi de und` mai mici.
Bazat pe aceea]i motiva\ie, primele aparate cu radia\ie monocromatic`
comparau intensitatea radia\iei corpului m`surat cu intensitatea radia\iei produs` de
o surs` de referin\` (un filament). Radia\ia monocromatic` emis` de sursa de
referin\` corespunde culorii ro]ii din domeniul vizibil (lungimea de und` de 0,65
µm) ]i se ob\ine prin intercalarea unui filtru ro]u [n calea radia\iilor.
Compararea intensit`\ilor celor dou` radia\ii se poate face [n dou`
modalit`\i:
- prin modificarea intensit`\ii radia\iei sursei de referin\` (prin modificarea
tensiunii filamentului)
- prin atenuarea intensit`\ii radia\iei incidente (printr-un filtru cenu]iu
progresiv).
Pirometrele moderne utilizeaz` schema din figura 2.35, la care se adaug`

un filtru selectiv pentru re\inerea lungimii de und` dorite din radia\ia IR (fig. 2.41).
amplificare,
liniarizare,
ajustare ε
surs` lentil`
etc.
de
c`ldur` detector
filtru selectiv indica\ie
Fig. 2.41 Termometru de radia\ie monocromatic`
Dezavantajul pirometrelor monocromatice este acela c` pot introduce erori prin:

- obiectele care nu acoper` [ntreg c@mpul vizual al detectorului
- absorb\ia radia\iei [ntre corpul m`surat ]i detector (obstruc\ii pe traseu)
- varia\ia emisivit`\ii [n func\ie de temperatur` (cazul majorit`\ii metalelor, a
siliconului, ceramicii monocristaline etc.)
In aceste situa\ii, se recomand` pirometrele de raport (cu dou` sau mai
multe culori).
2.5.3.3. Termometru de radia\ie cu raport

(cu dou` sau mai multe culori)
Pirometrul cu dou` sau mai multe culori se utilizeaz` pentru eliminarea

influen\ei emisivit`\ii (care este variabil` cu temperatura). Principiul de m`sur`
este acela]i cu cel al pirometrului monocromatic, dar [n locul m`sur`rii energiei
emise [ntr-o singur` lungime de und` se face raportul energiei IR emise de corp la
dou` (sau mai multe) lungimi de und` diferite.
Fasciculul de radia\ie este focalizat de lentil` asupra unui colimator (figura
2.42). Separatorul de fascicul desparte fasciculul [n dou` fascicule cu lungimi de
und` diferite. Valorile de ie]ire ale celor dou` detectoare sunt raportate.
I1 / I2
Surs` de
c`ldur`
λ1 Lentile: focalizeaz`
energia emis` de corp
λ2 colimator
separator
de fascicol
Fig. 2.42 Termometru de radia\ie cu raport
Prin acest procedeu, orice schimbare ap`rut` [n ceea ce prive]te

propriet`\ile de emisie ale materialului sau ale traseului este perceput` identic de
cele dou` detectoare. Astfel, raportul celor dou` m`rimi de ie]ire este influen\at
doar de varia\ia temperaturii.
Metoda elimin` erorile determinate de: obiectele care nu acoper` [ntreg
c@mpul vizual al detectorului, prezen\a obstruc\iilor de pe traseu (gaze, vapori de
ap`, praf, al\i aerosoli) sau de modificarea emisivit`\ii cu temperatura.
In schimb, pot apare erori datorate:
- modific`rii diferite a emisivit`\ii cu temperatura pentru cele dou` λ
- particolelor de pe traseu care au acelea]i dimensiuni cu λ m`surat`.
De aceea, [n astfel de cazuri se utilizeaz` pirometre bazate pe mai multe
lungimi de und` (denumite pirometre multispectrale).
2.5.3.4. Termoviziunea
Termoviziunea reprezint` un procedeu de televiziune sensibil la radia\iile

infraro]ii. Prin aceast` tehnic` se permite cunoa]terea reparti\iei spa\iale ]i a
evolu\iei temporale a temperaturii unui obiect.
Semnalele ob\inute sunt prelucrate electronic, ob\in@ndu-se o termogram`
(figura 2.43-b). Aceasta poate avea diferite forme:
- imagine alb negru sau colorat`, av@nd clasele de temperatur` marcate diferit.
(cu num`rul de grade dintr-o clas` de temperatur` predefinit de utilizator)
- imagine care con\ine izotermele.
(a) camer` de luat imagini termice (b) termogram`
Fig. 2.43 Termoviziunea
2.6. Montarea termometrelor
2.6.1. Montarea termometrelor cu contact
La montarea termometrelor de contact trebuie avut [n vedere c`:

- majoritatea senzorilor m`soar` temperatura punctiform (introduc erori [n cazul
[n care se m`soar` temperatura unui mediu neomogen termic)
- se pot introduce erori de m`sur` datorate transferului de c`ldur` cu mediul
exterior ]i aportului de c`ldur` prin efect Joule (dac` este cazul).
Pentru ca o m`sur`toare s` fie corect`, trebuie [ndeplinite urm`toarele
condi\ii:
elementul sensibil s` fie corect amplasat [n c@mpul de temperaturi
s` se asigure un schimb de c`ldur` c@t mai bun [ntre mediul m`surat ]i senzor
schimb de c`ldur` minim [ntre senzor ]i alte corpuri dec@t cel m`surat
s` nu existe perturba\ii ale c@mpului termic [n jurul aparatului
s` se men\in` condi\iile [n care a fost f`cut` etalonarea aparatului.
2.6.1.1. M`surarea temperaturii fluidelor
Teaca de protec\ie:
Pentru a proteja senzorul de temperatur` [mpotriva ac\iunii chimice ]i a

solicit`rilor mecanice provenite din mediul m`surat, acesta se introduce [ntr-o teac`
de protec\ie. Teaca de protec\ie trebuie s` [ndeplineasc` urm`toarele condi\ii:
• s` nu devieze c@mpul termic
• s` aibe diametru c@t mai apropiat de cel al senzorului
• s` aibe grosime c@t mai mic` (aprox. 1 mm)
• s` aibe ad@ncime de cufundare c@t mai mare (de 6 – 8 ori diametrul)
• s` fie confec\ionat` dintr-un material adecvat mediului ]i temperaturilor

m`surate (s` reziste la solicit`ri mecanice, chimice, de presiune, temperatur`)
• s` reziste la solicit`ri prin vibra\ii (pentru tecile mai lungi de 25 cm).
Pentru intensificarea schimbului de c`ldur`, [ntre senzorul de temperatur`

]i teaca de protec\ie se introduce un material de umplere (naftalin`, amestec de
azotat de sodiu ]i potasiu, ulei mineral, mercur, cositor etc.). Materialului de
umplere trebuie:
- s` umple numai partea inferioar` a tecii de protec\ie (dac` se introduce prea
mult` umplutur`, apar erori de m`sur` datorate devierii fluxului termic – ca ]i [n
cazul pere\ilor prea gro]i)
- s` nu vaporizeze [n domeniul de temperaturi al senzorului (dac` vaporizeaz`,
senzorul m`soar` temperatura de vaporizare a materialului de umplere)
- s` nu fie aderent
- senzorul s` nu pluteasc` deasupra materialului de umplere.
Intr-o conduct`, teaca de protec\ie se monteaz`:
oblic (figura 2.44 – a):

- pentru m`surarea temperaturii [n conducte de diametru mic ([n condi\iile [n
care trebuie respectat` condi\ia referitoare la ad@ncimea de imersie).
[n cot (figura 2.44 – b):

- pentru m`surarea temperaturii medii: datorit` turbulen\elor de curgere
ap`rute, distribu\ia de temperaturi [n sec\iunea conductei se uniformizeaz`
- pentru m`surarea temperaturii gazelor ]i aburului. In acest caz, se utilizeaz`
o teac` de protec\ie cu aripioare, pentru intensificarea schimbul de c`ldur`
(prin m`rirea suprafe\ei de schimb de c`ldur`).
[n centru (figura 2.44 – c):

- pentru m`surarea temperaturii maxime (conform distribu\iei de temperaturi
din sec\iunea conductei, temperatura maxim` este [n axul conductei).
Montarea tecii [n lungul izotermelor are avantajul c` nu deviaz` fluxul.
(a) oblic (b) [n cot (c) [n centru
Fig. 2.44 Montarea tecii de protec\ie [n conducte

2.6.1.2. M`surarea temperaturii la suprafa\a ]i [n interiorul

corpurilor solide
M`surarea temperaturii corpurilor solide este [ngreunat` datorit`:

- pierderilor de c`ldur` prin conduc\ie ]i convec\ie de la suprafa\a corpurilor
solide spre mediul [nconjur`tor
- aportului de temperatur` prin efect Joule, [n cazul firelor electrice parcurse de
curent.
Condi\iile care trebuie [ndeplinite pentru a efectua o m`sur`toare corect`
cu termocuplul (fig. 2.45) sunt:
• s` aibe un contact c@t mai bun cu suprafa\a m`surat`: v@rful termocuplului se

sudeaz` pe o pl`cu\` metalic` sub\ire ]i cu conductibilitate termic` bun` (cupru)
- [n acest fel se realizeaz` un contact mai bun ]i se cre]te suprafa\a de schimb de
c`ldur`
• pl`cu\a trebuie bine izolat` de mediul exterior - pentru a nu m`sura temperatura
acestuia [n loc de cea a corpului
• conductorii termocuplului trebuie s` parcurg` o distan\` paralel cu suprafa\a
m`surat` (aprox. 10 cm) – nu trebuie s` fie perpendiculari pe suprafa\` (pentru a
nu se disipa c`ldur` prin ei).
gre]it corect gre]it corect
(a) la suprafa\a corpului (b) [n interiorul corpului
Fig. 2.45 M`surarea temperaturii cu termocuplul
2.6.2. Montarea termometrelor f`r` contact
Termometrele f`r` contact pot fi portabile sau fixe.

Pentru termometrele portabile nu se pune problema existen\ei unor condi\ii
de montare, ci numai a respect`rii cerin\elor legate de o m`sur`toare corect`
([ncadrarea corect` a obiectului m`surat, evitarea prelu`rii radia\iilor provenite de
la alte corpuri etc.)
Pentru termometrele a c`ror amplasare este fix`, variantele de montare ]i
accesoriile utilizate sunt prezentate schematic [n:
- figura 2.46 – pentru termometrele IR standard
- figura 2.47 – pentru termometrele IR cu fibre optice.
MEDIU OSTIL c`ma]e de

dispozitiv de protec\ie
insuflare aer capac de
[nchidere
tub de vizare
fereastr`
termometru IR
cu flan]`
plac` de
montare
suport
flan]` r`cit`
cu ap` LABORATOR
Fig. 2.46 Montarea termometrelor de radia\ie standard
MEDIU OSTIL tub de vizare cu

termometru IR
dispozitiv de
cu fibre optice
insuflare aer
plac` de
montare
suport
LABORATOR
dispozitiv de fixare
Fig. 2.47 Montarea termometrelor de radia\ie cu fibre optice

Varianta de montare adoptat` ]i acesoriile utilizate se aleg [n func\ie de

mediul m`surat ]i a celui tranzitat, de condi\iile specifice [n care se face
m`sur`toarea.
Accesorii pentru montarea termometrelor de radia\ie:
Plac` de montare - pentru fixarea ansamblului la locul de montaj. Placa de

montare poate fi:
• nereglabil`: cu unghi de vizare fix
• reglabil`: permite reglarea unghiului de vizare al aparatului.
Tub de vizare - pentru asigurarea unei atmosfere c@t mai curate [n c@mpul de
vizare al aparatului (f`r` impurit`\i care duc la erori de m`sur`).Tubul de
vizare poate fi:
• deschis la cap`t: utilizat pentru vizarea corpurilor solide prin praf, fum etc
• [nchis la cap`t: utilizat pentru m`surarea temperaturii fluidelor.
Dispozitiv pentru insuflare de aer (de la un compresor sau ventilator), pentru:

• p`strarea c@t mai curat` a lentilelor aparatului (se evit` depunerea de
condens, praf sau alte particule pe lentile, care conduc la erori de m`sur`)
• dispersarea fumului din unghiul de vizare al aparatului.
Fereastr` cu flan]` - pentru alinierea tubului de vizare ]i a dispozitivului de

insuflare de aer la corpul optic al aparatului.
C`ma]e de protec\ie – pentru protejarea aparatului din punct de vedere:

• mecanic: prin construc\ia c`m`]ii din materiale rezistente la coroziune
• termic: prin r`cirea c`m`]ii cu ap` sau aer (dac` este cazul).
Capac de [nchidere – pentru a asigura protec\ia p`r\ii din spate a aparatului.

Capacul de [nchidere este prev`zut cu un conector, care s` u]ureze montarea.
Dispozitiv de fixare – pentru a fixa aparatul [n locul de utilizare. Exist` mai

multe tipuri de dispozitive de fixare:
• fixe: nu permit rotirea aparatului
• mobile: permit rotirea aparatului
Filtru optic - pentru alegerea lungimii de und` (la pirometrul cu una sau cu
dou` culori).
Suport - pentru montarea aparatului (atunci c@nd nu este necesar` o c`ma]e

de protec\ie).
2. Aspecte de bază privind generatoarele sincrone
(GS)
2.1. Consideraţii generale
GS este o maşină electrică rotativă cu înfăşurarea statorică conectată la o

reţea de curent alternativ, iar cea rotorică (care face parte din inductor)
alimentată în curent continuu.
Turbogeneratoarele sunt antrenate de turbine cu abur, gaze sau motoare

Diesel şi funcţionează la viteze mari, no =(1500-3000) rot/min. Au număr mic de
poli, cei rotorici fiind poli înecaţi, adică se asigură un întrefier constant, iar
arborele este orizontal.
Hidrogeneratoarele au ca maşină primară o turbină hidraulică; turaţia în

acest caz este de ordinul sutelor de rotaţii pe minut, iar numărul polilor este mai
mare. Au polii rotorici proeminenţi, arborele este de obicei vertical.
Puterea debitată de un generator sincron.

P  k  D 2  L  n0  A  B , (2.1.)
în care: k reprezintă un coeficient de proporţionalitate; D – diametrul rotorului,
în m; L- lungimea, în m; n0 - turaţia de sincronism, în rot/ min; A - densitatea de
curent din înfăşurare, în A/mm2; B - inducţia câmpului magnetic, în Wb/m2.
Creşterea puterii unitare presupune mărirea fie a dimensiunilor

maşinilor, fie a solicitărilor electrice şi magnetice din maşină.
Prin mărirea tuturor dimensiunilor maşinii de un număr de p ori, la

aceleaşi solicitări electrice şi magnetice, puterea maşinii creşte de p4 ori,
pierderile în fier şi înfăşurări cresc de p3 ori, iar suprafeţele de răcire cresc de p2
ori.
 Diametrul rotorului este limitat la aproximativ un metru ca urmare a acţiunii

forţelor centrifuge.
 Lungimi L peste 10-15 m sunt limitate din cauza masei mari, care ar solicita
lagărele, ar scădea frecvenţa proprie de oscilaţie şi ar conduce la pericolul de
rezonanţă şi de distrugere a rotorului.
 Creşterea inducţiei magnetice B este limitată de saturaţia miezului magnetic.
Mărirea puterii GS se face prin mărirea densităţii de curent A şi rezolvarea

problemelor legate de evacuarea cantităţii de căldură corespunzătoare
tuturor pierderilor dependente de curent.
2.2. Agenţi şi sisteme de răcire
Încălzirea trebuie limitată şi controlată, deoarece:

 limita până la care se poate ajunge cu temperatura înfăşurării este dictată de
clasa de izolaţie din care face parte materialul izolant;
 există pericolul apariţiei unor solicitări mecanice periculoase din cauza
dilatărilor diferite între materialele folosite în maşină (fier, cupru etc.).
Căldura transmisă de o parte a generatorului agentului de răcire depinde

de mărimea suprafeţei părţii respective, de coeficientul de transfer de căldură şi
de diferenţa de temperatură între partea respectivă a GS şi agentul de răcire.
După modul de cedare a căldurii de la părţile active ale maşinii spre

mediul de răcire se deosebesc:
 răcirea indirectă – căldura dezvoltată în înfăşurări ajunge la mediul de
răcire trecând prin izolaţia conductoarelor şi crestăturilor şi prin fierul
miezului magnetic;
 răcirea directă – canalele de răcire parcurse de mediul de răcire sunt
amplasate în crestături sau chiar în interiorul barelor elementare ale
înfăşurărilor şi astfel căldura dezvoltată în conductoarele înfăşurărilor trece
direct la mediul de răcire.
2.1.1. Răcirea generatoarelor cu aer
Utilizarea aerului ca mediu de răcire la puteri ale GS din ce în ce mai mari

impune mărirea suprafeţelor de răcire (se prevăd canale longitudinale şi
transversale) şi a debitului de aer (deci şi a gabaritului instalaţiei).
Răcirea cu aer (forţată cu ventilatoare cu aer) se poate face în circuit
deschis sau în circuit închis.
În cazul răcirii cu aer în circuit deschis, aerul se absoarbe din exterior,

se trece printr-un filtru, se introduce în GS şi se evacuează după ce a preluat
căldura. Dintre dezavantajele răcirii cu aer în circuit deschis se pot menţiona:
 oricât s-ar filtra aerul, acesta rămâne impur şi devine o sursă importantă de
defecte;
 la apariţia unui defect de natură electrică, oxigenul din aer alimentează
incendiul şi îl amplifică;
 conductele de aer (rece şi cald) ocupă mult spaţiu şi măresc considerabil
zgomotul din sala maşinilor.
În cazul răcirii cu aer în circuit închis este necesar un schimbător de

căldură. Aerul cald se trece prin schimbătorul de căldură, se răceşte şi se
reîntoarce în maşină.
Turbogeneratoarele răcite cu aer se caracterizează prin robusteţe, spaţiu
redus, fundaţii simple, interfeţe puţine cu alte sisteme, nu necesită butelii de
hidrogen şi/sau CO2, au puţine piese complexe, mentenanţa şi supravegherea se
efectuează uşor, au o bună fiabilitate.
Seria generatoarelor de 300 MVA răcite cu aer a fost introdusă în anul 1995 şi
sunt în funcţiune 30 de astfel de grupuri la 50 Hz şi 60 Hz, în centrale cu turbine
pe gaze.
1998 testarea grupurilor de 480 MVA, iar în anul 2000 - a celor de 500 MVA
Răcirea cu aer conduce la micşorarea randamentului ca urmare a pierderilor prin

ventilaţie (care în cazul puterilor de peste 50 MW sunt aproximativ 50% din
pierderile totale din generator).
Tabelul 2.1.
Date tehnice comparative ale unor generatoare răcite cu aer din noua
generaţie
Puterea nominală debitată MVA 300 480 500
Răcire - aer aer hidrogen
Tensiune la borne kV 19 23 21
Frecvenţă Hz 50
Factor de putere - 0,8 0,85 0,8
Excitaţie - Statică
Eficienţă (valori măsurate)
- încărcare 100% % 98,75 98,72 98,90
- încărcare 75% % 98,57 98,54 98,92
Masă totală tone 334 429 425
Lungime ansamblu m 11,9 14,1 14,6
2.2.2. Răcirea generatoarelor cu hidrogen
Avantajele utilizării hidrogenului ca agent de răcire.

- Hidrogenul pur, în aceleaşi condiţii de temperatură şi presiune, are greutatea
specifică de 14,3 ori mai mică decât aerul, ceea ce înseamnă pierderi de
ventilaţie de 14,3 ori mai mici şi un gabarit mai redus al maşinii.
- Coeficientul de transmitere a căldurii de la suprafeţele materialelor active
din maşină la hidrogenul în mişcare este de aproximativ 1,5 ori mai mare
decât în mediul de răcire aer, în aceleaşi condiţii de presiune.
- Răcirea cu hidrogen măreşte securitatea în funcţionare a materialelor
electroizolante din maşină şi durata de viaţă a acestora, deoarece elimină
acţiunea distructivă a oxigenului şi o diminuează pe cea a umidităţii.
Dezavantajele utilizării hidrogenului ca agent de răcire.
- Hidrogenul este mai scump decât aerul.
- Deoarece hidrogenul nu întreţine arderea, în cazul răcirii cu hidrogen,
deteriorările care apar în urma unui scurtcircuit interior sunt localizate în
jurul defectului. Amestecul dintre hidrogen şi aer, dacă hidrogenul este în
proporţie de 3,3 - 74%, este exploziv. Amestecul cel mai periculos este
30% hidrogen, 70% aer. La acest tip de generatoare este important să se evite
formarea amestecului exploziv. Instalaţia de răcire trebuie controlată
permanent.
- Statoarele generatoarelor răcite cu hidrogen se dimensionează astfel încât să
reziste la presiunea creată în cazul producerii unei explozii în interiorul lor.
Ca urmare, rezultă carcase cu 50% – 80% mai grele decât la generatoarele
de aceeaşi putere răcite cu aer.
- Generatoarele răcite cu hidrogen trebuie etanşate (cu garnituri de cauciuc la
îmbinările fixe şi cu ulei sub presiune la arbore).
- Răcirea cu hidrogen a GS presupune existenţa unor instalaţii auxiliare care
asigură alimentarea cu hidrogen a GS, respectiv cu un gaz inert (CO2),
necesar umplerii sau evacuării hidrogenului din GS. De asemenea, prin alte
instalaţii auxiliare se asigură circulaţia uleiului de etanşare şi se menţine
calitatea uleiului.
Hidrogenul, necesar umplerii GS şi compensării pierderilor prin

neetenşeităţi, poate fi adus în butelii de oţel la presiune ridicată sau în
autocisterne sub presiune, dar poate fi produs şi în cadrul centralei prin
electroliza apei.
Buteliile de oţel care conţin hidrogen se amplasează în afara sălii

maşinilor.
2.2.3. Răcirea directă cu lichide
Capacitatea de evacuare a căldurii este mult mai mare la lichide

decât la hidrogen şi de aceea utilizarea răcirii directe a înfăşurărilor
generatoarelor cu lichide permite practic dublarea densităţilor de curent în
înfăşurări.
Drept mediu de răcire lichid se pot utiliza uleiul mineral şi apa

demineralizată. Se preferă apa, deoarece aceasta prezintă următoarele
avantaje:
- are o capacitate de evacuare a căldurii de 3 ori mai mare decât a uleiului;
- prezintă cost redus;
- se micşorează secţiunea canalelor de răcire în înfăşurări de 2 ori, ceea ce are
ca efect diminuarea gabaritului maşinii şi micşorarea pierderilor provocate de
circulaţia agentului de răcire;
- nu prezintă pericol de incendiu;
- nu murdăreşte maşina etc.
Circulaţia apei este asigurată de pompe.

Tabelul 2.3
Cele mai răspândite sisteme de răcire, în funcţie de puterile GS
Sistem de răcire Agent de răcire Putere GS
Stator Rotor [MW]
Răcirea indirectă Aer Aer < 25
Răcirea indirectă Hidrogen Hidrogen 25 - 160
Răcirea indirectă
combinată cu răcire Hidrogen Hidrogen
< 200
directă
Răcirea directă Hidrogen Hidrogen
Răcirea directă 165 - 1000
combinată cu răcire Lichide Hidrogen
indirectă
Răcirea directă Lichide Lichide > 1000
La grupurile de mare şi foarte mare putere, răcirea directă a înfăşurărilor

statorice şi rotorice se asigură prin canale practicate în conductoarele (barele)
înfăşurărilor.
Cel mai mare dezavantaj în cazul răcirii cu apă al GS este costul ridicat
al tuturor acestor instalaţii, comparativ cu răcirea cu hidrogen.
2.2.4. Răcirea prin evaporare
Presiunile economice şi reglementările industriale, la scară globală, din

ultima decadă, au adus şi în industria energetică multe transformări care au
influenţat tiparele dezvoltării.
efort pentru scăderea continuă a costului de producţie a energiei electrice,
manifestat în principal prin:
 reducerea costului iniţial al echipamentului,
 utilizarea unor materiale mai performante;
 eficienţă ridicată şi/sau costuri de mentenanţă scăzute.
În 1999 a fost experimentată şi acceptată de industria energetică tehnologia de
răcire prin evaporare - pentru înfăşurările statorului unui hidrogenerator de
400 MW.
Tehnologia răcirii prin evaporare este bazată pe fenomenul conform căruia,

atunci când lichidul se transformă în gaz, este absorbită o mare cantitate de
căldură. Volumul de agent de răcire evaporat este recirculat într-o buclă închisă
şi preia căldura de la componentele încălzite ca agent de răcire primar. Apoi se
utilizează un condensator, apa naturală fiind folosită ca agent de răcire secundar
la schimbul de căldură de la agentul de răcire evaporat. Se obţine o distribuţie
mai uniformă a temperaturii, ca şi în cazul răcirii directe cu apă a înfăşurărilor.
Tabelul 2.4
Caracteristici tehnice ale unui hidrogenerator de 400 MW răcit prin
evaporare.
Putere nominală 444 Factor de putere 0,9
[MVA]
Randament [%] 98,69 Turaţie [rot/ min] 125
Frecvenţă [Hz] 50 Curent nominal [kA] 14,256
Tensiune nominală 18 Curent de excitaţie 1699
[kV] [A]
Tensiune de excitaţie 441 Întrefier [mm] 26
[V]
Temperatură 67 Temperatură 60
nominală limită în nominală limită în
rotor [K] stator [K]
2.2.5. Generatoare superconductoare
Generatoarele superconductoare prezintă, faţă de cele convenţionale,

următoarele avantaje:
 reducerea pierderilor de putere;
 micşorarea dimensiunilor şi a masei;
 îmbunătăţirea stabilităţii sistemului energetic;
 creşterea capacităţii generatorului de a consuma/produce putere reactivă.
În Japonia au fost construite trei modele de generatoare superconductoare

(trei tipuri diferite de rotoare şi un model de stator) pentru clasa 70 MW cu un
sistem de refrigerare de mare fiabilitate, cu heliu. Durata de funcţionare fără
defecte a sistemului de răcire a fost de 14 637 ore, depăşind specificaţia de
proiectare, conform căreia erau garantate 10 000 ore.
2.3. Scheme principiale folosite pentru excitaţia GS
Un rol însemnat în exploatarea în condiţii de siguranţă maximă a

sistemelor energetice revine sistemului de excitaţie al generatoarelor sincrone,
care, în afara rolului de bază în crearea câmpului inductor în maşină, prezintă
un rol important în schemele de reglaj automat ale diferitelor mărimi (tensiune).
Sistemul de excitaţie al unui GS se adoptă în funcţie de următorii factori:

economicitate, stabilitate şi fiabilitate.
Prin economicitate se urmăreşte un efort investiţional cât mai redus,

costul sistemului de excitaţie reprezentând 5-12% din costul total al agregatului.
Condiţia de stabilitate presupune ca generatorul să poată prelua creşteri

importante ale cuplului şi să tolereze căderi mari de tensiune pe reţea, fără
pericolul de a ieşi din sincronism.
Schemele de excitaţie să realizeze viteze de răspuns cât mai mari, adică

asigurarea unei viteze de creştere a curentului în înfăşurarea de excitaţie a
generatorului cât mai mare, pentru ca, în cazul unor avarii, tensiunea la bornele
GS să poată fi menţinută constantă.
La o scădere a tensiunii de alimentare până la valoarea (0,7 – 0,8)Un,
curentul de excitaţie trebuie să crească faţă de curentul nominal în limitele (1,4–
2)Ien, iar schema de excitaţie trebuie să suporte în bune condiţii această
suprasarcină un timp determinat. Puterea sursei necesară excitaţiei reprezintă în
general 1–5% din puterea maşinii sincrone, iar tensiunea 50 – 300V.
Prin fiabilitate se urmăreşte siguranţa în funcţionare un timp îndelungat,

în condiţii de exploatare determinate.
După modul de antrenare, se disting două scheme de excitaţie:

 schema directă
 schema indirectă.
Fiecare schemă poate fi realizată pe două căi, adică cu ajutorul maşinilor

electrice rotative sau cu ajutorul schemelor de redresare.
Dacă pentru furnizarea energiei de excitaţie se folosesc maşinile electrice

rotative, maşina de curent continuu care alimentează înfăşurarea de excitaţie a
GS se numeşte excitatoare. În cazul schemei directe, excitatoarea se cuplează
direct cu generatorul excitat (schema nu este influenţată de variaţiile de tensiune
în timpul proceselor tranzitorii în reţeaua de alimentare). În cazul schemei
indirecte, excitatoarea este antrenată de un motor auxiliar.
2.3.1. Sisteme cu excitatoare rotativă de curent continuu
Excitatoarea rotativă de curent continuu este soluţia clasică, care se

menţine şi astăzi la puteri mici şi mijlocii, până la 150 - 200 MW.
Excitatoarea rotativă de curent continuu cuplată direct cu GS (fig

2.4) se foloseşte la turbogeneratoare de 3000 rot/min. Construcţia colectorului,
problemele legate de comutaţie, captarea curentului cu perii pe colector etc.,
limitează puterea generatoarelor cu turaţie ridicată la cel mult 100 MW. Costul
acestei excitatoare este relativ redus, proprietăţile de funcţionare sunt bune, dar
din cauza necesităţilor de îngrijire a colectorului şi periilor, sunt răspândite doar
la grupurile puse în funcţiune în trecut, iar utilizarea lor în instalaţiile noi este
limitată.
Pentru a menţine excitatoarea rotativă de curent continuu şi la puteri

ale generatoarelor de peste 100 MW, se renunţă la cuplarea directă a excitatoarei
cu GS şi se utilizează excitatoarea (la turaţie mai mică) antrenată prin motor
Diesel, turbină sau motor asincron, alimentat fie la reţeaua ce se racordează la
GS, fie de la o reţea independentă.
Fig 2.4. Sistem de excitaţie cu excitatoarea

rotativă de curent continuu cuplată direct cu GS
Fig 2.5. Sistem de excitaţie cu grup de excitaţie independent

M – motor asincron; V – volant care asigură menţinerea turaţiei la
scăderea sau dispariţia pe timp scurt a tensiunii la barele de
servicii proprii; TSP – transformator de servicii proprii; BSP –
bara de servicii proprii; AR – alimentarea de rezervă, utilizată la
scăderea tensiunii sub 0,7 Un .
Grupul de excitaţie independent (fig 2.5) prezintă faţă de excitatoarea
rotativă de curent continuu cuplată direct cu GS, câteva avantaje, dintre care:
 poate fi realizat la puteri mai mari;
 permite amplasarea oriunde în sala maşinilor, ceea ce contribuie la reducerea
cheltuielilor de investiţii în centrală;
 îngăduie aplicarea tensiunii de excitaţie la bornele înfăşurării de excitaţie a
GS încă înainte de pornirea agregatului generator şi astfel permite încălzirea
barelor rotorice când rotorul încă stă pe loc;
 un grup de excitaţie de rezervă poate înlocui oricare grup de excitaţie de
serviciu.
2.3.2. Sisteme cu excitatoare rotativă de curent alternativ
Excitatoarele rotative de curent alternativ reprezintă, în prezent,

principala direcţie de dezvoltare a sistemelor de excitaţie care se aplică la GS cu
puteri de peste 100 – 150 MW, având în vedere că nu apar limitări în mărirea
puterii lor. În scopul de a reduce gabaritul excitatoarei, de a-i îmbunătăţi
performanţele în regim tranzitoriu şi de a reduce armonicele în tensiunea de
excitaţie a GS, excitatoarea de curent alternativ se execută la frecvenţă mai
mare, (100 – 500 Hz).
Principial, excitatoarele rotative de curent alternativ se realizează în
următoarele două variante:
 Excitatoarea are înfăşurarea de excitaţie în rotor, iar înfăşurările de
curent alternativ în stator
 Excitatoarea are înfăşurarea de excitaţie în stator, iar înfăşurările de
curent alternativ în rotor
a) Excitatoarea are înfăşurarea de excitaţie în rotor, iar înfăşurările de

curent alternativ în stator (fig 2.6); puntea redresoare este fixă în spaţiu.
Fig 2.6. Sistem de excitaţie cu excitatoare rotativă de curent alternativ,

care are înfăşurarea de excitaţie în rotor, iar înfăşurările de curent alternativ în
stator
b) Excitatoarea are înfăşurarea de excitaţie în stator, iar înfăşurările de
curent alternativ în rotor (fig 2.7); puntea redresoare se fixează de
partea rotitoare a agregatului, iar alimentarea înfăşurării de excitaţie a GS
se realizează fără inele şi perii. Această soluţie prezintă avantaje esenţiale,
mai ales pentru maşinile de mare putere, căci inelele de contact şi periile
sunt costisitoare şi prezintă în exploatare inconvenientul că sunt o sursă
permanentă de murdărire a maşinii, necesitând o întreţinere
corespunzătoare.
Fig 2.7. Sistem de excitaţie cu excitatoare rotativă de curent alternativ,

care are înfăşurarea de excitaţie în stator iar înfăşurările de curent
alternativ în rotor
Sistemele de excitaţie cu excitatoare rotativă de curent alternativ se

asociază cu elemente semiconductoare comandate (tiristoare) şi necomandate
(diode). Reglajul excitaţiei generatorului principal se poate realiza:
- prin reglarea excitaţiei excitatoarei de curent alternativ, dacă puntea de
redresare se realizează cu diode (excitatoarea se execută la 200–400Hz);
- prin modificarea deschiderii tiristoarelor, dacă puntea de redresare se
realizează cu tiristoare (excitatoarea se realizează la 150 - 200 Hz). În acest
caz există şi un regulator automat de excitaţie (RAE) care acţionează în
circuitul de excitaţie al excitatoarei de curent alternativ. Excitatoarea este
întotdeauna puternic excitată (lucrează la un factor de putere de aproximativ
0,3 şi cu conţinut de armonice foarte ridicat). Comanda tiristoarelor se face
prin intermediul unor sisteme de inducţie.
Sistemele de excitaţie cu excitatoare rotativă de curent alternativ se
pot realiza şi sub formă de grupuri independente de excitaţie.
2.3.3. Sisteme de excitaţie fără excitatoare rotative
Prin utilizarea elementelor semiconductoare comandate se poate face ca

indusul maşinii sincrone să fie folosit ca sursă de tensiune pentru înfăşurarea de
excitaţie, realizându-se astfel un GS autoexcitat.
Sistemul de excitaţie prezentat în figura 2.8 este simplu, ieftin, cu
comportare dinamică foarte bună. Are însă dezavantajul că la tensiune scăzută la
bornele GS nu poate asigura forţarea excitaţiei. Pentru a se asigura buna lui
funcţionare într-un domeniu mai larg al tensiunilor scăzute la bornele GS, acest
sistem de excitaţie se supradimensionează (astfel funcţionează la un factor de
putere scăzut şi cu conţinut ridicat de armonice).
Fig 2.8. Sistem de excitaţie fără

excitatoare rotative, la care
puterea de excitaţie este dată de
un transformator T
2.3.4. Procese limită la modificarea excitaţiei GS
Sistemul de excitaţie asigură creşterea în timp a tensiunii de excitaţie.
Procesele limită de modificare a excitaţiei sunt forţarea excitaţiei şi

dezexcitarea rapidă.
Forţarea excitaţiei GS. În timpul proceselor tranzitorii care sunt însoţite

de variaţii ale tensiunii, în scopul asigurării unui surplus de energie reactivă
sistemului alimentat de generatoarele sincrone, acestea sunt prevăzute cu
dispozitive pentru forţarea excitaţiei.
Forţarea excitaţiei GS înseamnă modificarea tensiunii de excitaţie de
la o valoare iniţială la valoarea ei plafon. În acest scop, în circuitul excitaţiei
la funcţionarea normală se înseriază o rezistenţă auxiliară R’ care printr-o
schemă simplă cu relee poate fi scurtcircuitată, atunci când tensiunea la bornele
generatorului scade sub o anumită valoare. Şuntarea acestei rezistenţe este
echivalentă cu aplicarea unei tensiuni sporite la bornele circuitului de excitaţie,
ceea ce va determina o creştere a curentului de excitaţie şi a puterii reactive
debitate în reţea. În figura 2.9, elementul 2 reprezintă releul minimal de
tensiune, iar elementul 1 este un releu intermediar.
Schema funcţionează astfel: la o scădere a tensiunii la borne sub o
anumită valoare, releul minimal de tensiune 2 acţionează releul intermediar 1
care prin închiderea contactului său (normal deschis) şuntează rezistenţa R’.
Fig 2.9. Schemă pentru forţarea excitaţiei GS
În cazul unui scurtcircuit în reţeaua din apropierea GS, menţinerea în

sincronism a GS nu se poate realiza decât prin forţarea excitaţiei.
Dezexcitarea rapidă a GS. Dezexcitarea rapidă a GS este procedeul

de stingere (anulare) a câmpului magnetic din interiorul GS şi de
deconectare a acestuia de la reţea ca urmare a unui scurtcircuit în
interiorul sau la bornele GS.
De exemplu, în cazul unui scurtcircuit intern, dezexcitarea rapidă a GS
este singura soluţie ca GS să nu debiteze pe defect. Dezexcitarea nu se poate
realiza prin simpla întrerupere a circuitului de excitaţie, deoarece aceasta ar duce
la apariţia unor supratensiuni periculoase pentru izolaţia înfăşurărilor. Sunt
numeroase procedee de dezexcitare rapidă a GS, toate având la bază intercalarea
unei rezistenţe în circuitul de excitaţie al GS (fig. 2.10) şi/sau aplicarea unei
tensiuni inverse la bornele acestei înfăşurări.
Fig 2.10. Dezexcitarea rapidă a GS

Dezexcitarea trebuie concepută astfel încât să decurgă cât mai rapid, iar
tensiunea ce apare în timpul dezexcitării la bornele înfăşurării de excitaţie să nu
pericliteze izolaţia înfăşurărilor.
2.4. Conectarea la sistem a GS din centrale
2.4.1. Definiţii şi condiţii de sincronizare
Sincronizarea este o manevră complexă şi vitală pentru exploatarea

sistemelor energetice; se realizează cu ocazia fiecărei cuplări a unui GS în
paralel cu celelalte GS care funcţionează în sistem. Acest proces se continuă şi
după cuplare, în tot timpul funcţionării unui sistem energetic desfăşurându-se un
proces permanent de sincronizare reciprocă a maşinilor sale sincrone care
funcţionează în paralel. În principiu, printr-o sincronizare se realizează:
 punerea în concordanţă a două sisteme de tensiune;
 cuplarea în paralel a celor două sisteme de tensiuni prin conectarea unui
întreruptor.
Cu ocazia cuplării fiecărui GS în paralel cu sistemul prin manevra de

sincronizare, trebuie luate toate măsurile astfel încât conectarea să se realizeze
cu un şoc de curent şi cu solicitări mecanice la arbore nepericuloase sau cât
mai mici.
Principalele condiţii pentru sincronizarea GS:

 Concordanţa sensurilor de rotaţie se verifică o singură dată (după
terminarea lucrărilor de montaj), la punerea în funcţiune. Dacă se constată un
sens de rotaţie contrar, în instalaţiile trifazate trebuie inversate legăturile a
două faze.
 Aceeaşi viteză de rotaţie trebuie realizată cu ocazia fiecărei cuplări în
paralel şi menţinută în tot timpul funcţionării. Ea se realizează prin
intermediul cuplului mecanic aplicat la arborele maşinii sincrone. De
exemplu, în cazul pornirii GS, în acest sens se acţionează asupra admisiei la
motorul primar.
 Concordanţa modulelor tensiunilor se obţine prin reglarea curentului de
excitaţie al generatorului.
 Concordanţa fazelor se realizează prin modificarea fină a vitezei de rotaţie.
După cum maşina sincronă se cuplează după sau înainte de a fi excitată,
în practică se folosesc două moduri de sincronizare diferite:
 sincronizare fină sau precisă, dacă maşina se cuplează după ce a fost
excitată;
 sincronizare grosieră (dacă excitarea maşinii se face abia după cuplare),
care după cuplare se desăvârşeşte printr-o autosincronizare.
2.4.2. Reglarea încărcării GS
Încărcarea unui generator sincron se caracterizează prin două

componente: putere activă P şi putere reactivă Q. Încărcarea activă poate fi
variată acţionând asupra admisiei la motorul primar, iar încărcarea reactivă
poate fi variată acţionând asupra curentului de excitaţie. Prin variaţia admisiei la
motorul primar se poate modifica:
 turaţia şi încărcarea activă a grupului, atunci când acesta debitează singur
pe o reţea;
 numai încărcarea activă a grupului, atunci când el este conectat în paralel la
un sistem de mare putere.
În acest din urmă caz, sistemul menţine constantă turaţia tuturor
grupurilor şi respectiv frecvenţa în toate punctele sale. Orice variaţie a încărcării
unui grup de către personalul de exploatare, precum şi variaţiile aleatorii ale
cererilor consumatorilor sunt preluate de către grupurile din sistem, care sunt
prevăzute cu regulatoare automate pentru menţinerea constantă a frecvenţei
sistemului.
Pentru a se asigura o funcţionare stabilă în sincronism a generatorului,
odată cu încărcarea activă trebuie mărită în mod corespunzător şi încărcarea
reactivă.
2.4.3. Pornirea şi oprirea grupurilor
În centrale, aceste manevre se fac direct de la tabloul de comandă sau din

sala maşinilor.
Manevrele care se fac la pornire depind de specificul motorului

primar.
Pentru oprirea maşinilor primare care antrenează generatoarele

sincrone se recomandă următoarea succesiune de operaţii:
 se reduc încărcările activă şi reactivă;
 se deconectează grupul de la bare;
 se reduce turaţia maşinii;
 se întrerupe alimentarea circuitului de excitaţie al generatorului sincron;
 se întrerupe alimentarea maşinii primare (de exemplu, alimentarea cu abur la
turbogeneratoare).
3. Aspecte de bază privind (auto)transformatoarele
în electroenergetică
3.1. Consideraţii generale
Transformatorul este un echipament electric destinat să transforme doi

dintre parametrii energiei electrice (tensiunea şi curentul). Funcţionarea sa se
bazează pe principiul inducţiei electromagnetice.
Autotransformatorul este echipamentul de transformare la care pe

fiecare fază, două sau mai multe înfăşurări au o legătură galvanică, în aşa fel
încât există o înfăşurare comună.
Între cele două echipamente există multe asemănări.
În practica energetică, transformatorul utilizat pentru tranzitul energiei se

numeşte transformator de putere sau de forţă.
În funcţie de numărul fazelor, transformatoarele sunt monofazate sau

polifazate. În sistemul electroenergetic, cele mai utilizate sunt cele trifazate.
În funcţie de numărul înfăşurărilor aflate în cuplaj pe fiecare fază,

transformatoarele pot fi cu:
 două înfăşurări;
 trei sau mai multe înfăşurări.
Înfăşurările unei faze pot fi denumite în mai multe moduri. Astfel, după
tensiunea la borne există uzanţa de a se numi înfăşurarea cu tensiunea cea mai
mare drept înfăşurare de înaltă tensiune, înfăşurarea de tensiune mică -
înfăşurarea de joasă tensiune şi dacă există o a treia înfăşurare de tensiune
intermediară - înfăşurare de tensiune medie. Astfel de denumiri pot însă crea
confuzie cu denumirile reţelelor după tensiune. De exemplu, la un transformator
de 20/6 kV există riscul de a denumi înfăşurarea de 6 kV drept înfăşurarea de
medie tensiune, deşi transformatorul leagă două reţele de înaltă tensiune
(conform noilor standarde în vigoare). Pentru a evita astfel de confuzii, în cele
ce urmează, prin convenţie, se vor denumi înfăşurările drept înfăşurare de
tensiune superioară, înfăşurare de tensiune inferioară şi, respectiv, de tensiune
mijlocie, dacă este cazul. Înfăşurările unui transformator mai pot fi denumite şi
în funcţie de sensul tranzitului de energie drept înfăşurare primară sau „primar”
(prin care se absoarbe energie), înfăşurare secundară sau „secundar”, iar dacă
există o a treia înfăşurare aceasta se va numi înfăşurare terţiară sau „terţiar”.
3.2. Mărimi caracteristice transformatoarelor
Transformatorul este caracterizat de o serie de mărimi cu ajutorul cărora

pot fi determinate schemele echivalente, regimurile de funcţionare etc.
Tensiunile nominale ale înfăşurărilor: U 1n , U 2n , U 3n etc. Prezentate sub

forma U 1n / U 2n sau U1n / U 2n / U3n aceste tensiuni reprezintă raportul de
transformare.
Curenţii nominali ai fiecărei înfăşurări: I 1n , I 2n , I 3n etc.
Puterea nominală a transformatorului (când toate înfăşurările au aceeaşi

putere) sau puterea nominală a fiecărei înfăşurări (când nu toate înfăşurările au
aceeaşi putere): S n sau S1n / S 2n / S 3n .
Tensiunea de scurtcircuit (când transformatorul are două înfăşurări) sau

tensiunile de scurtcircuit când transformatorul are trei sau mai multe înfăşurări:
u SC exprimată în procente.
Curentul absorbit la mersul în gol: i o , exprimat în procente.
Puterile active absorbite la proba de mers în gol, respectiv la proba de

mers în scurtcircuit: Po , respectiv Psc ; atunci când transformatorul are trei sau
mai multe înfăşurări se precizează trei sau mai multe valori ale lui Psc . În
practica energetică, aceste mărimi mai pot fi exprimate sub forma Po respectiv
Psc , PFe respectiv PB etc.
Grupa de conexiuni a transformatorului, care indică modul de conectare al

fiecărei înfăşurări precum şi defazajul dintre tensiuni.
3.3. Conexiunile înfăşurărilor transformatoarelor
3.3.1. Marcarea bornelor
Convenţie de marcare a bornelor pentru transformatoarele trifazate:

 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mare se notează cu A, B, C bornele
de început ale înfăşurărilor şi cu X, Y, Z bornele de sfârşit;
 pentru înfăşurările cu tensiunea cea mai mică se notează cu a,b,c, bornele
de început ale înfăşurărilor şi cu x, y, z bornele de sfârşit;
 dacă există şi înfăşurări cu tensiune intermediară, mijlocie, notaţiile vor fi
Am , Bm , C m
respectiv
X m , Ym , Z m .
Punctul neutru se va nota asemănător cu N, n sau N m .
Modul de amplasare la bornele înfăşurărilor pe capacul unui transformator
(vedere de sus), pentru diverse tipuri de transformatoare, se prezintă în figura
3.1.
Fig 3.1. Moduri de amplasare şi notare a bornelor la transformatoare: a -

monofazate; b - trifazate cu două înfăşurări; c - trifazate cu trei înfăşurări
3.3.2. Conectarea înfăşurărilor transformatoarelor trifazate
Conexiunea stea, simbolizată prin litera Y sau y, se obţine prin legarea

împreună a capetelor de început sau de sfârşit ale celor trei înfăşurări de aceeaşi
tensiune, formându-se astfel punctul neutru sau neutrul conexiunii.
Fig 3.2. Conexiunea stea a înfăşurărilor unui transformator trifazat
Tensiunea pe fiecare înfăşurare este tensiunea de fază, respectiv o

tensiune mai mică.
În regim echilibrat de funcţionare, potenţialul punctului neutru este
teoretic zero. Acest lucru face ca tensiunea aplicată izolaţiei unei înfăşurări să
fie mult scăzută spre capătul dinspre neutru al înfăşurării. Constructiv, acest
lucru se traduce în posibilitatea reducerii izolaţiei înfăşurării spre punctul neutru,
 reducerea costului transformatorului.
Punctul neutru poate fi utilizat în diverse scopuri, de exemplu pentru
realizarea anumitor regimuri în cazul apariţiei unor defecţiuni în reţelele
electrice.
Conexiunea triunghi, simbolizată prin litera D sau d, se obţine legând
borna de început a unei înfăşurări cu borna de sfârşit a înfăşurării de pe altă fază.
Fig 3.3. Conexiunea triunghi a înfăşurărilor unui transformator trifazat
Particularităţi:
 tensiunea aplicată unei înfăşurări este tensiunea între faze, deci o tensiune
mai mare;
 izolaţia unei înfăşurări este solicitată la fel în tot lungul ei;
 curenţii prin fiecare înfăşurare sunt de 3 ori mai mici decât curenţii de
linie, care intră sau ies prin bornele înfăşurării;
 componentele homopolare de curent se închid pe conturul triunghiului şi
prin urmare nu trec dincolo de borne;
 acelaşi fenomen se întâmplă cu armonica 3 a curentului.
Conexiunea zig-zag este simbolizată prin litera Z sau z. Pentru a putea

obţine o astfel de conexiune, fiecare înfăşurare se realizează din două părţi şi se
leagă ca în fig 3.4.
Fig 3.4. Conexiunea zigzag a înfăşurărilor unui transformator
Conexiunea zigzag are următoarele particularităţi:

 are punct neutru;
 zigzag-ul constituie un şunt pentru componentele homopolare de
curent sau pentru armonica de ordinul 3 a curenţilor, dacă cele două
părţi ale înfăşurărilor sunt identice;
 prin faptul că tensiunea între bornele a şi x ale unei înfăşurări este
rezultatul unei sume vectoriale a două tensiuni de pe faze diferite,
înfăşurarea zigzag ajută la echilibrarea tensiunilor pe faze.
3.3.3. Grupa de conexiuni a transformatoarelor
Este un ansamblu de notaţii prin care se precizează modul de conexiune al

înfăşurărilor, precum şi unghiul de defazaj dintre tensiunile de acelaşi nume ale
acestora. Grupa de conexiuni este simbolizată printr-un grup de litere, care arată
conexiunea fiecărei înfăşurări, urmat de un număr întreg cuprins între 0 şi 11,
care este raportul dintre unghiul de defazaj şi un unghi de 30 o . Spre exemplu,
transformatorul care are grupa de conexiuni Yd 11:
 prima înfăşurare are conexiunea stea;
 înfăşurarea de tensiune inferioară are conexiunea triunghi;
 defazajul dintre tensiunea de acelaşi nume superioară şi cea
inferioară este de 330o . Trebuie avut în vedere că defazajul se
stabileşte parcurgând în sensul acelor de ceasornic unghiul dintre
tensiunea primară şi cea secundară.
Grupele de conexiuni pare (0, 2, 4, 6, 8, 10) se pot obţine prin combinaţii

de tipul Yy, Dd sau Dz, iar grupele de conexiuni impare (1, 3, 5, 7, 9, 11) prin
combinaţii de tipul Yd, Dy, Yz.
Cunoaşterea grupei de conexiuni este importantă la alegerea

transformatoarelor. Astfel, două transformatoare nu pot funcţiona eficient în
paralel dacă nu au aceeaşi grupă de conexiuni. În cazurile în care trebuie puse
în paralel căi de alimentare a unei staţii, căi care pot forma o buclă în reţea,
atunci suma defazajelor pe conturul buclei trebuie să fie zero. Un exemplu este
prezentat în figura 3.5, referitor la căile de alimentare ale serviciilor proprii de
6kV ale unei centrale electrice. Se observă că se poate forma o buclă între căile
de alimentare normală şi de rezervă ale serviciilor proprii.
Fig 3.5. Alimentarea unei staţii de servicii proprii pentru

un grup de mare putere
Transformatorul de bloc va avea tensiunea inferioară defazată cu 330 o faţă

de tensiunea superioară. Parcurgând în continuare bucla, se constată că
transformatorul de rezervă va avea tensiunea inferioară defazată cu 330o, dar în
sensul invers al parcurgerii buclei, deci suma defazajelor celor două
transformatoare pe buclă va fi zero. Ca urmare, transformatorul de servicii
proprii de bloc trebuie să aibă o grupă de conexiuni 0 (în figură Dd 0). Dacă nu
se respectă condiţia ca suma defazajelor să fie nulă sau 360 o, nu se pot pune în
paralel cele două căi de alimentare a serviciilor proprii. Pe bucla astfel formată,
căderea de tensiune poate fi semnificativă, ea aplicându-se pe un circuit de
impedanţă mică, ceea ce poate conduce la apariţia unor curenţi de valori mari.
3.4. Raportul de transformare
Raportul tensiunilor de acelaşi nume măsurate la mersul în gol al

transformatorului. La transformatoarele trifazate, raportul de transformare poate
fi diferit de raportul numărului de spire pe fiecare fază al înfăşurărilor în funcţie
de conexiunile înfăşurărilor. Astfel, conexiunile de tip Yy şi Dd au raportul
tensiunilor egal cu raportul numărului de spire:
U AB N
k  1 (3.1.)
U ab N2
În cazul conexiunilor Yd şi Zd există relaţia:
U AB N
k  3 1 (3.2.)
U ab N2
iar în cazul conexiunilor Dy şi Dz:
U AB 1 N1
k  (3.3.)
U ab 3 N2
Dacă, de exemplu, conexiunea zigzag nu are număr egal de spire pe cele
două părţi ale înfăşurării atunci:
U AB N
k C 1 (3.4.)
U ab N2
unde C poate lua diverse valori.
Transformatorul este un echipament reversibil în exploatare în ceea ce

priveşte sensul de tranzit al energiei. Din punctul de vedere al regimului de
tensiuni, între două reţele cu aceleaşi tensiuni nominale, un transformator
ridicător va avea constructiv un raport de transformare diferit de un
transformator coborâtor.
Exemplu, transformatoarele care leagă reţele de 110kV şi 6kV. În cazul

unei staţii de 6 kV de centrală, prin transformatorul de legătură cu staţia de 110
kV energia va circula de la 6 kV la 110 kV şi transformatorul ridicător va avea
raportul de transformare k=6/121 kV. Dacă staţia de 6 kV este una de distribuţie
alimentată printr-un transformator de la staţia de 110 kV (energia va circula de
la 110 kV spre 6kV), atunci transformatorul coborâtor va avea raportul de
transformare k=110/6,6 kV.
O parte dintre transformatoare permit modificarea raportului de
transformare în scopul reglării tensiunii la bornele transformatoarelor, pentru a
asigura astfel consumatorilor o alimentare de calitate.
Transformatoarele la care se poate modifica raportul de transformare sunt

prevăzute cu prize de reglaj pe înfăşurarea de tensiune superioară. În cazul altor
transformatoare, mai ales în cazul autotransformatoarelor de mare putere, se pot
prevedea (auto)transformatoare speciale de reglaj, amplasate, de regulă, în
paralel cu unităţile principale.
Pentru o parte dintre transformatoare (în special transformatoarele din

posturi) reglajul tensiunii (trecerea de pe o priză pe alta) nu se poate face decât
în absenţa tensiunii, prin intermediul unor comutatoare acţionate manual sau cu
motor electric. De regulă, aceste transformatoare au trei sau cinci prize: 0 şi ±
5%, respectiv 0 şi ± 2x2,5%.
Pentru transformatoarele de tensiuni înalte şi puteri mari, reglajul tensiunii

se poate face sub tensiune, în sarcină. Astfel de transformatoare sunt prevăzute
cu un număr mai mare de prize. De exemplu, există la transformatoarele cu
tensiunea superioară de 110 kV un număr de 19 prize (0 şi ± 9x1,78%) sau la
transformatoare cu tensiunea superioară de 220 kV un număr de 27 prize (0 şi ±
13x1,25%). La această categorie de transformatoare, reglajul tensiunii, respectiv
comutarea de pe o priză pe alta, se face prin intermediul unor comutatoare
speciale, care constituie un punct slab al transformatorului, deoarece se
defectează des. Aceste comutatoare trebuie să asigure trecerea de pe o priză pe
alta fără întreruperea sarcinii şi fără scurtcircuitarea înfăşurărilor.
3.5. Autotransformatorul (AT)
Autotransformatorul, spre deosebire de transformator, are cele două

înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic. În figura 3.6 sunt prezentate
alăturat, pentru comparaţie, un transformator şi un autotransformator.
a b
Fig 3.6. Comparaţie între transformator (a) şi autotransformator (b)
Atât în cazul transformatorului cât şi al autotransformatorului, raportul de

transformare se poate nota cu k  N1 / N 2  U 1 / U 2  I 2 / I 1 . Cu erorile de rigoare,
pentru autotransformator, se poate scrie:
I 2  I1  I c (3.5.)
unde prin I c s-a notat curentul prin înfăşurarea comună a autotransformatorului.
Multiplicând cu U 2 ambii termeni se obţine:
U 2 I 2  U 2 I1  U 2 I c (3.6.)
Analizând termenii relaţiei precedente se poate arăta că, dacă se consideră

(cu neglijarea pierderilor) U 2 I 2  S 2 puterea totală tranzitată prin
autotransformator de la înfăşurarea 1 spre înfăşurarea 2, atunci termenul U 2 I 1 va
reprezenta puterea tranzitată prin legătura galvanică, iar termenul U 2 I c va
reprezenta puterea tranzitată prin miezul magnetic. Rezultă că din toată puterea
tranzitată printr-un autotransformator, pe cale magnetică se va tranzita numai o
parte (notată cu k mag ):
kmag  U 2 I c / U 2 I 2  I c / I 2  I 2  I1  / I 2  1  U 2 / U1  1  1/ k (3.7.)
Comparativ cu transformatorul, autotransformatorul are câteva avantaje

prezentate în continuare.
Deoarece prin miezul magnetic se tranzitează numai o parte din puterea

totală, atât masa de fier, cât şi pierderile în fier vor fi mai mici (raportul dintre
masa de fier a autotransformatorului şi cea a unui transformator de aceeaşi
putere este de ordinul k mag ).
Masa de metal conductor şi pierderile în bobinaje sunt mai mici în cazul
autotransformatorului, raportul de reducere fiind tot de ordinul k mag . De
exemplu, dacă se compară înfăşurările N 2 , la autotransformator şi transformator,
această înfăşurare este parcursă de curentul I c , mai mic decât I 2 ; deci poate avea
o secţiune mai mică şi, de asemenea, pierderile mai mici.
Concluzia este că, la aceeaşi putere nominală, autotransformatorul are

(comparativ cu un transformator) atât masele de metal activ, cât şi pierderile de
putere electrică mai mici, raportul dintre acestea fiind de ordinul k mag . Deci un
autotransformator va fi cu atât mai avantajos cu cât k mag este mai mic, adică cu
cât tensiunile U 1 şi U 2 sunt mai apropiate, respectiv cu cât raportul de
transformare este mai apropiat de 1.
Autotransformatorul are şi tensiunea de scurtcircuit mai mică decât cea a

unui transformator, ceea ce face ca în caz de scurtcircuit autotransformatorul să
nu prezinte o reactanţă prea mare. Un scurtcircuit la bornele
autotransformatorului va conduce deci la curenţi de scurtcircuit mari. Este unul
dintre motivele pentru care, în sistemul nostru electroenergetic, în staţiile de
400/110kV se folosesc transformatoare şi nu autotransformatoare.
Principala restricţie în utilizarea autotransformatoarelor este legată de

modul în care este tratat punctul neutru al reţelelor între care se instalează
autotransformatoare.
În primul rând, întrucât autotransformatorul (care are întotdeauna
conexiunea stea) are un singur punct neutru, comun ambelor înfăşurări, cele
două reţele legate trebuie să aibă acelaşi mod de tratare a punctului neutru.
În al doilea rând, autotransformatorul nu poate fi folosit între reţele cu

neutrul izolat sau tratat prin bobină de stingere, deoarece în cazul unei puneri
monofazate la pământ în reţeaua de tensiune mai mare (faza A, de exemplu),
prin deplasarea potenţialului punctului neutru comun, creşterea tensiunii aplicate
izolaţiei fazelor sănătoase în reţeaua de tensiune mai mică ar fi foarte mare (fig
3.7). Prin P s-a notat potenţialul pământului. În regim normal de funcţionare,
punctul neutru comun va avea acest potenţial şi, ca urmare, în fiecare dintre cele
două reţele, tensiunile aplicate izolaţiei fazelor vor fi egale cu tensiunile de fază
ale fiecărei reţele: U Pb  U nb  U b respectivU PB  U NB  U B .
Se observă din figura 3.7,b că la punerea monofazată la pământ a fazei A
din reţeaua cu tensiunea mai mare, tensiunea dintre faza b, de exemplu, şi
pământ devine mult mai mare decât obişnuitul 1,73 Ub.
a b
Fig 3.7. Efectele folosirii autotransformatorului între reţele cu neutrul izolat
a - regim normal; b - punere monofazată la pământ a fazei A
Autotransformatorul nu se foloseşte decât între reţele care funcţionează cu

neutrul legat efectiv la pământ.
Întotdeauna punctul neutru comun al autotransformatorului se va lega efectiv
la pământ.
În afara celor două înfăşurări legate atât magnetic cât şi galvanic,

autotransformatorul mai poate avea şi o a treia înfăşurare, cuplată numai
magnetic cu celelalte două (figura 3.8). Întrucât schimbul de energie cu această
înfăşurare terţiară se face doar prin miezul magnetic, dimensionat pentru o
putere mai mică decât puterea nominală a autotransformatorului ( k mag S nAT ),
puterea nominală a acestei înfăşurări terţiare va fi mai mică decât puterea
nominală a autotransformatorului. Valoarea sa maximă poate fi egală cu
k mag S nAT .
Fig 3.8. Autotransformator cu terţiar
Marea majoritate a autotransformatoarelor sunt prevăzute cu o înfăşurare

terţiară, conectată în triunghi, având ca tensiune nominală o tensiune medie.
În sistemul nostru electroenergetic autotransformatoarele sunt folosite
între reţelele de 110 kV şi 220 kV, între reţelele de 220 kV şi 400 kV, precum şi
între reţeaua de 400 kV şi cea de 750 kV. În rest, sunt folosite transformatoare.
3.6. Transformatorul cu înfăşurare divizată (TID)
Transformatorul cu înfăşurarea divizată este un transformator de

construcţie specială cu trei înfăşurări pe fiecare fază.
Comparativ cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări,
transformatorul cu înfăşurare divizată apare ca având una dintre înfăşurări
divizată în două înfăşurări identice ca putere şi tensiune, fiecare având o putere
nominală egală cu jumătate din puterea nominală a transformatorului. Dacă se
funcţionează cu cele două înfăşurări identice în paralel atunci transformatorul
are caracteristici identice cu un transformator obişnuit cu două înfăşurări.
TID este folosit mai ales în situaţiile în care este necesară limitarea
curenţilor de scurtcircuit în reţelele electrice. Cele două înfăşurări identice,
având putere nominală mai mică, egală cu jumătate din puterea
transformatorului, vor avea o reactanţă mai mare, practic dublă faţă de
transformatorul similar cu două înfăşurări. Ca urmare, dacă cele două înfăşurări
nu funcţionează în paralel, curenţii de scurtcircuit prin transformator vor fi
reduşi practic la jumătate, comparativ cu un transformator cu două înfăşurări.
Fig 3.9. Schema echivalentă a transformatorului cu înfăşurare divizată

a - transformator cu două înfăşurări, b - transformator cu înfăşurare divizată
Transformatorul cu înfăşurare divizată este mai scump decât un

transformator cu două înfăşurări, dar folosirea sa pentru limitarea curenţilor de
scurtcircuit este mai ieftină decât înlocuirea transformatorului obişnuit cu două
transformatoare, tot cu două înfăşurări, dar de putere mai mică (soluţie
alternativă de limitare a curenţilor de defect).
În anumite scheme (fig 3.10), transformatorul cu înfăşurare divizată mai
poate fi folosit, tot din motive economice (reducerea investiţiei în
transformatoare şi celule), pentru a racorda la o tensiune înaltă două generatoare
de putere relativ mică (de regulă hidrogeneratoare).
Există TID-uri la care divizarea înfăşurării este realizată în trei sau chiar
patru înfăşurări identice de puteri corespunzător mai mici.
Fig 3.10. Folosirea TID la racordarea a două generatoare
3.7. Răcirea transformatoarelor
Căldura produsă în timpul funcţionării afectează durata de viaţă a

transformatoarelor, în special ca urmare a uzurii premature a izolaţiei (circa 10%
din totalul cauzelor care determină defectarea transformatoarelor de 110/MT
sunt provocate de îmbătrânirea izolaţiei).
Transformatoarele de mare putere au sistemul de izolare compus din
materiale organice (ulei mineral, hârtie şi carton comprimat). În general, se
consideră că durata de viaţă a transformatoarelor poate fi descrisă aproape
exclusiv în funcţie de deteriorarea sub influenţa căldurii a proprietăţilor
mecanice ale hârtiei izolante dintre spirele înfăşurărilor.
Circulaţia agentului de răcire se poate face natural (N) sau forţat, cu
agentul de răcire nedirijat (F) sau dirijat (D). La transformatoarele cu circulaţie
forţată şi dirijată a agentului de răcire, o anumită parte a fluxului forţat al
agentului de răcire este canalizată prin înfăşurări.
Ca agent de răcire, fabricanţii de transformatoare utilizează diferite
fluide. Dacă în cazul (auto)transformatoarelor de mare putere cel mai folosit
agent de răcire este uleiul, pentru transformatoarele destinate posturilor de
transformare se aplică şi alte soluţii. În continuare se face o scurtă prezentare a
variantelor de răcire folosite în construcţia transformatoarelor.
Transformatoarele imersate. Dielectricul lichid se dilată în funcţie de

încărcarea transformatorului şi de temperatura ambiantă. Fabricanţii utilizează
două tehnologii de compensare a variaţiilor corespunzătoare de volum:
 dilatarea lichidului se face într-un rezervor de expansiune (conservator);
suprafaţa lichidului poate intra în contact direct cu aerul ambiant sau poate fi
separată de acesta printr-un perete etanş din material sintetic deformabil; în
ambele cazuri, pătrunderea umidităţii în interiorul rezervorului trebuie
combătută prin prevederea unui produs desicator;
 introducerea transformatorului într-o cuvă etanşă (orice oxidare a
dielectricului lichid în contact cu aerul ambiant este evitată), dilatarea lichidului
fiind compensată prin deformarea elastică a pereţilor cuvei; prin eliminarea
conservatorului construcţia transformatorului este simplificată,
 un preţ şi cheltuieli de întreţinere mai reduse, economie de spaţiu pentru
instalare, facilităţi în modul de dispunere a bornelor şi deci de racordare la reţea.
Circulaţia lichidului de răcire prin (auto)transformator se poate face
natural (prin efect de termosifon), cu răcire liberă în aer sau cu răcire prin
suflare a aerului printre radiatoarele cu ţevi ale cuvei. În acest ultim caz sunt
necesare baterii de ventilatoare amplasate printre ţevi, de ambele părţi ale
transformatorului. La transformatoarele de putere mai mare, circulaţia lichidului
de răcire se face forţat, uleiul fiind vehiculat prin radiatoare cu ajutorul unor
pompe, iar căldura uleiului este preluată prin suflaj de aer sau de către apa de
răcire. Aceste instalaţii anexe sunt relativ voluminoase şi contribuie la creşterea
consumului de energie, precum şi a nivelului de zgomot în vecinătatea
transformatorului.
Lichidul cel mai des utilizat (atât ca dielectric, cât şi ca mediu de răcire)
este uleiul mineral. Acesta este biodegradabil şi nu conţine substanţe toxice.
Este însă un material inflamabil (punctul de inflamabilitate al uleiului se află sub
300C), de cele mai multe ori fiind necesare măsuri specifice de pază/stingere a
unor potenţiale incendii. Pentru transformatoarele de MT/JT, uleiul mineral
poate fi înlocuit printr-un alt dielectric lichid, adaptând construcţia
transformatorului şi luând eventuale precauţii complementare.
Se utilizează şi lichide izolante sintetice neinflamabile (cu punct de
inflamabilitate peste 300C). Lichidele neinflamabile utilizate în construcţia
transformatoarelor sunt amestecuri de triclorbenzen şi hexa-, penta- sau
triclordifenili, precum şi uleiuri siliconice. În ultima vreme, utilizarea
policlordifenililor este mult limitată, din cauza problemelor ecologice pe care le
ridică (atât difenilii cloruraţi, cât şi vaporii lor sunt toxici).
Densitatea lichidelor neinflamabile este mai mare decât cea

corespunzătoare uleiului mineral şi ca urmare, masa transformatorului cu lichid
neinflamabil este superioară celei corespunzătoare unui transformator cu ulei, la
aceleaşi performanţe tehnice.
Datorită rigidităţii dielectrice comparabile, transformatoarele cu lichide

neinflamabile au în general aceleaşi distanţe de izolare ca pentru ulei, deci un
volum comparabil.
Transformatoarele uscate: înfăşurările (impregnate sau nu cu răşină) se

află în aer; la aceste transformatoare, pierderile prin încălzire sunt disipate direct
în aer, de unde rezultă necesitatea de a se adopta densităţi mici de curent şi
suprafeţe mai mari de cedare a căldurii.
Transformatoarele uscate au o bună rezistenţă la foc, fiind uneori
autoextinctibile. Riscul poluării chimice a mediului ambiant este foarte redus, în
cele mai multe cazuri fiind eliminat total, prin absenţa oricăror subproduse
toxice sau corozive. Nu sunt necesare amenajări speciale la instalare pentru
colectarea lichidului izolant (obligatorii la transformatoarele imersate).
Pe de altă parte, transformatoarele înglobate în răşină sintetică se
comportă foarte bine în atmosferă industrială, fiind insensibile la agenţi exteriori
(praf, umiditate etc.). Prin urmare, fiabilitatea transformatoarelor înglobate în
răşină este mai bună, iar întreţinerea este mult simplificată. Volumul acestor
transformatoare este mai mic decât la cele cu ulei.
Transformatoarele uscate prezintă însă un cost ridicat (de circa 5 ori mai
mare) şi pierderi ceva mai mari decât cele cu ulei (de circa 1,3 ori mai mari), şi
se dispun în posturi de transformare amplasate chiar în centrele de consum cu
aglomerări de persoane (blocuri de locuinţe, spitale, metrou etc.).
3.8. Transportul (auto)transformatoarelor
Transportul (auto)transformatoarelor la staţiile de transformare se face de

regulă pe drumuri de acces pentru autovehicule. Trebuie verificate însă
posibilităţile de transport, în ceea ce priveşte gabaritele şi sarcinile admise pe
poduri şi drumuri.
Pentru transportul unor unităţi de mare putere de la fabrică şi până la locul
de amplasare sunt posibile două direcţii de abordare:
Mărirea capacităţii de transport. Creşterea capacităţii de transport prin

realizarea unor transportoare de mare tonaj. Atâta timp cât pentru transportul
unităţilor de transformare se vor folosi culoare la nivelul solului, gabaritele
admisibile vor condiţiona în continuare construcţia acestor unităţi, mai ales în
cazul transportului pe cale ferată, optim pentru distanţe mari. În cazul
transportului pe şosele, existenţa unor mijloace de transport corespunzătoare ca
tonaj, cât şi găsirea sau amenajarea (chiar şi parţială) a unor rute adecvate, ridică
în mod analog probleme care condiţionează realizarea unităţilor de transformare
trifazate.
Micşorarea masei de transport. Pe această direcţie se înscrie soluţia

clasică de realizare a unităţilor de (auto)transformatoare monofazate, prin care
se reduce atât masa de transportat, cât şi gabaritul.
Soluţii noi: asamblarea şi încercarea unităţilor de transformare la locul de

montaj şi utilizarea fenomenului supraconductibilităţii în construcţia
transformatoarelor de putere.
3.9. Aspecte tehnice şi economice privind utilizarea
(auto)transformatoarelor
Pentru constructorul de transformatoare, problema care se pune este aceea

de a realiza un echipament cu anumite caracteristici garantate, la nişte costuri de
fabricaţie cât mai mici.
Pentru utilizator problema se pune diferit. Pe lângă faptul că trebuie să
cumpere un echipament relativ scump, el trebuie să aibă în vedere şi faptul că, în
exploatare, transformatorul va consuma sub formă de pierderi o anumită
cantitate de energie, an de an. Ca urmare, pentru energetician se pune problema
alegerii transformatorului astfel încât, ţinând seama de condiţiile în care acesta
va funcţiona, să rezulte o utilizare cât mai bună a echipamentului, evident, cu
respectarea tuturor acelor condiţii (restricţii) tehnice care asigură funcţionarea în
siguranţă a transformatoarelor.
3.9.1. Restricţiile tehnice
1) Puterea totală instalată în transformatoare trebuie să asigure

tranzitul de putere estimat pentru vârful de sarcină pe întreaga durată de studiu.
N  S nT  S M (3.8.)
Observaţie: În cele ce urmează se vor lua în considerare numai soluţiile

care folosesc transformatoare identice.
2) Valorile curenţilor de scurtcircuit pentru staţia alimentată de către

transformatoare trebuie să fie sub plafonul economic admisibil pentru
echipamentele staţiei şi pentru liniile electrice alimentate din această staţie.
Puterea nominală a transformatoarelor utilizate trebuie să respecte următoarea
condiţie:
S nT  100
 I sc.ad . (3.9.)
3  U n 2  usc %
în care prin I sc.ad. s-a notat plafonul de scurtcircuit admisibil pentru staţia
alimentată de transformatoare.
3) Necesitatea asigurării pornirii celui mai mare motor sau

autopornirii unui grup de motoare racordate la staţia alimentată de
transformatoare, în cazul unei pauze de tensiune.
1,05
U*   U *admisibil
Sp (3.10.)
1
S sc
în care: S p - puterea electrică absorbită de motor la pornire sau puterea absorbită
de grupul de motoare la autopornire; S sc - puterea de scurtcircuit pe barele staţiei
alimentate de transformatoare şi la care sunt racordate motoarele (această putere
este proporţională cu puterea nominală a transformatoarelor S nT ); U *admisibil -
valoarea relativă a tensiunii admisă la pornire sau autopornire (în lipsa unor
valori precizate, se pot considera valorile 0,85 pentru cazul pornirii celui mai
mare motor şi 0,70 pentru cazul autopornirii unui grup de motoare după o pauză
de tensiune).
Restricţia 2 poate conduce la o putere nominală maximă admisă, iar
restricţia 3 poate conduce la o putere nominală minimă pentru transformatoarele
ce urmează a fi utilizate. De asemenea, mai trebuie menţionat că în timp ce
restricţiile 2 şi 3 nu sunt operante în toate cazurile, restricţia 1 trebuie verificată
în toate cazurile.
3.9.2. Stabilirea unor soluţii optime privind numărul şi puterea

transformatoarelor utilizate în staţii
Principalele criterii se referă la costuri şi la nivelul continuităţii în

alimentare ce trebuie asigurat consumatorilor.
Pierderile de putere şi energie electrică în transformator. Într-un

transformator se produc două categorii de pierderi:
 pierderile în fier (în miezul magnetic): sunt pierderi independente
de sarcina (S sau I) care trece prin transformator; ele sunt însă proporţionale cu
pătratul tensiunii aplicate transformatorului;
 pierderile în bobinaje: sunt pierderi proporţionale cu pătratul
sarcinii care trece prin transformator.
În cele ce urmează, se vor face referiri numai la pierderile de putere
electrică activă, deoarece acestea costă efectiv cel mai mult.
Relaţia de calcul al pierderilor în fier este:
PFe  P0 (3.11.)
în care Po este puterea electrică activă măsurată la proba de mers în gol (este o
dată de catalog).
Relaţia de calcul al pierderilor în bobinaje este:
S2 I2
PB  Psc 2
 Psc 2
(3.12.)
S nT I nT
în care: Psc - puterea electrică activă măsurată la proba de mers în scurtcircuit
(este, de asemenea, o dată de catalog); S nT - puterea nominală a
transformatorului; S - sarcina care trece la un moment dat prin transformator.
Pierderile în bobinaje pentru cazul în care prin transformator trece sarcina
maximă anuală (notată S M sau I M ):
S M2
PBM  Psc 2
(3.13.)
S nT
Raportul S M S nT este coeficientul de încărcare al transformatorului la
sarcina maximă anuală.
Expresia pierderilor totale de putere electrică activă într-un transformator
tranzitat de sarcina maximă anuală:
S M2
PTM  P0  Psc 2
(3.14.).
S nT
Pierderile de energie electrică activă se calculează cu ajutorul pierderilor
de putere ţinând însă cont de caracterul lor. Dacă într-un an un transformator are
un timp de funcţionare t f (care poate fi maxim 8760 h/an) atunci:
WFe  PFe  t f (3.15.)
WB  PBM   (3.16.).

În relaţia (3.16)  este timpul de calcul al pierderilor de energie care se
poate estima în funcţie de durata de utilizare anuală a sarcinii maxime TM (dacă
energia electrică activă tranzitată prin transformator într-un an este W P , atunci
durata de utilizare a sarcinii maxime active PM este, prin definiţie,
TPM  WP PM ).
Deci, pierderile totale anuale de energie electrică activă într-un
transformator pot fi determinate cu relaţia:
S M2
WT  PFe  t f  Psc 2  (3.17.).
S nT
Costul actualizat al pierderilor de putere şi energie în trafo. Dacă se

notează cu c p costul unui kilowatt instalat într-o centrală (de fapt o investiţie
specifică în centralele care vor genera puterea ce se pierde în transformatoare) şi
cu c w costul unei kilowattore livrate la treapta de tensiune respectivă, atunci
costul actualizat al pierderilor de putere şi energie din transformatoare se
calculează cu relaţiile:
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în fier:
 cp 
CPWFe  PFe   cw t f   P0  cpwFe (3.18.)
 TDNU 
unde:
DNU
1
TDNU   (3.19.)
j 1 1  a j
unde DNU este durata normală de utilizare a unui transformator, iar a este rata
de actualizare;
- costul anual al pierderilor de putere şi energie electrică activă în bobinaje:
 cp  P
CPWB  PBM   cw     sc2 S M2  cpwB (3.20.)
 TDNU  S nT
Alegerea soluţiilor optime privind puterea nominală a trafo. Se

recomandă utilizarea criteriului cheltuielilor totale actualizate minime.
Acesta este un criteriu economic care ţine seama atât de investiţia iniţială în
transformator, cât şi de faptul că în exploatare pierderile în transformator costă.
Dacă se notează cu CT costul transformatorului şi dacă se face calculul
economic în sistem actualizat, atunci cheltuielile totale actualizate pe o durată de
studiu t s vor avea următoarea expresie:
ts
CTA  CT  CPWFe  CPWB 
1
(3.21.)
j 1 1  a 
ts
în care a este rata de actualizare.

ts
1
Dacă se foloseşte notaţia  1  a 
j 1
j
 Tts şi dacă se ţine seama de relaţiile
(3.18) şi (3.20) pentru W Fe şi WB atunci se obţine:

 cp  S M2  c p 
CTA  CT  P0   cw  t f  Tts  Psc 2   cw    Tts (3.22.)
 TDNU  S nT  TDNU 
Grupând termenii după puterile lui S M se obţine o relaţie de forma:
CTA  Cis  B. S M2 (3.23.)
 cp 
C
în care prin is  CT  P0
  c 
w f Tts s-au notat cheltuielile independente
t
 DNU
T 
Psc  c p 
de sarcină, iar prin B  2 
  c  
w Tts s-a notat coeficientul lui S M .
2
S nT  TDNU 
Cu ajutorul acestei relaţii se poate obţine răspunsul la următoarea
întrebare: fiind dată o sarcină S M , ce putere nominală ar trebui să aibă
transformatorul ales, astfel încât cheltuielile să fie minime?
Fie, de exemplu, două transformatoare de puteri S nT1 şi
SnT 2 SnT 2  SnT1  SM  . În cazul sarcinii necesar a fi tranzitate S M se va
alege puterea S nT1 dacă:
CTA1  CTA2
Rezultă:
Psc1  c p  Psc 2  cp 
Cis1  
T  c   T S
w  ts M
2
 Cis 2    cw   Tts S M2 (3.24.).
1  DNU   TDNU 
2 2
S nT S nT 2
Se observă că se alege S nT1 dacă:

C is 2  C is1
SM   S Mfr.1 / 2
 Psc1 Psc2  c p  (3.25.)
 2  2   c  T
S  w  ts
 nT1 S nT 2  TDNU 
S-a notat prin S Mfr1 / 2 sarcina frontieră sub care trebuie ales
transformatorul S nT1 şi peste care trebuie ales transformatorul S nT 2 . De
menţionat că alegerea depinde, prin ( S Mfr ), de caracteristicile transformatoarelor
( Psc , S nT , Po ), de parametrii economici ( CT , c p , c w ) şi de curba de sarcină (prin
).
Consideraţii privind alegerea optimă a numărului de transformatoare.

Problema alegerii numărului de transformatoare instalate într-o staţie este legată
de continuitatea în alimentarea cu energie electrică a consumatorilor. Instalarea
numai a unui singur transformator va duce la întreruperi în alimentare pe durata
reviziilor sau a reparaţiilor. Instalarea mai multor transformatoare va asigura
rezerva necesară eliminării totale sau parţiale a unor astfel de întreruperi.
Problema numărului de transformatoare se va analiza în două ipoteze.
 Ipoteza unor daune neglijabile în caz de întrerupere a funcţionării
transformatoarelor. Pentru astfel de situaţii sunt două posibilităţi:
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare nu sunt
afectaţi de întreruperi şi nu solicită daune;
 consumatorii racordaţi la staţia alimentată de transformatoare mai au
şi o altă cale de alimentare cu energie electrică.
În astfel de cazuri, numărul de transformatoare poate fi stabilit atât tehnic
cât şi economic. Din punct de vedere economic, este de preferat să se instaleze
numărul minim posibil de transformatoare cu respectarea restricţiei 1, respectiv
N  S nT  S M .
Evident, ori de câte ori este posibil, economic ar fi indicat să se instaleze
un singur transformator. Acest lucru se justifică prin aceea că, costul specific
(lei/kVAinstalat) al unui transformator scade odată cu creşterea puterii nominale
a transformatorului (două transformatoare de putere S nT 2 vor fi mai scumpe
decât un transformator de putere S nT , deşi puterea totală instalată este aceeaşi).
În al doilea rând intervine şi costul celulelor prin care transformatoarele se
racordează la staţii. În al treilea rând, pierderile şi costul pierderilor pe kVA
instalat scad, de asemenea, odată cu creşterea puterii nominale a
transformatoarelor.
Din punct de vedere tehnic este posibil ca, limitarea superioară a puterii
nominale a transformatoarelor, fie din cauza gamei construite, fie de către
restricţia 2 (plafonul de scurtcircuit), să conducă la necesitatea utilizării unui
număr de transformatoare mai mare decât cel rezultat pe considerente
economice.
 Ipoteza existenţei unor daune în caz de întrerupere a funcţionării

transformatoarelor. Începând chiar cu daune specifice destul de reduse, este
economic să se instaleze rezerve în transformatoare care să evite întreruperile în
alimentarea consumatorilor. Este de preferat instalarea mai multor
transformatoare care să respecte regula numită „N-1”. Adică „N-1”
transformatoare să fie capabile să tranziteze sarcina maximă de durată (eventual
cu o uşoară supraîncărcare). Deci, în aceste cazuri, restricţia 1 ar trebui să fie
aplicată sub forma:
 N  1  S nT  S M (3.26.)
Este uşor de demonstrat că şi în aceste cazuri este de preferat ca N să fie

cât mai mic posibil, adică N=2. Un număr de transformatoare mai mare decât
două poate să rezulte prin aplicarea restricţiei 2 privind plafonul de scurtcircuit
admisibil.
Decizia de trecere de la un transformator la două transformatoare
rezervate reciproc trebuie să se bazeze pe un calcul economic. Fie o staţie care
alimentează consumatori care cer o putere maximă de durată S M , la o durată de
utilizare a acestei puteri TSM . Dauna specifică în caz de nelivrare este d sp .
Cheltuielile totale actualizate în cazul instalării unui singur transformator vor fi:
S M2 T
CTA1T  CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts  Psc 2 cpwB Tts  S M SM  t intrerupere  d sp Tts (3.27.)
S nT 8760
unde:
TSM
SM  este puterea medie tranzitată prin staţie;
8760
t intrerupere - durata probabilă de întrerupere într-un an ca urmare a reviziilor
şi reparaţiilor la transformator şi celule.
În cazul instalării a două transformatoare care se rezervează reciproc, dacă
se consideră neglijabilă probabilitatea ca cele două transformatoare să se
defecteze simultan, atunci cheltuielile totale actualizate vor fi:
S M2
CTA2 T  2 CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts   Psc 2 cpwB Tts
1
(3.28.)
2 S nT
Două transformatoare se vor justifica dacă:
CTA1T  CTA2 T ,
respectiv dacă daunele totale exced surplusul de investiţii şi cheltuieli cu
pierderile în fier pentru cel de al doilea transformator (la instalarea celui de al
doilea transformator pierderile în bobinaje se reduc la jumătate):
 1  SM
2
T
D  S M SM  t intrerupered spTts  CT  Ccelule  P0 cpwFe Tts   Psc 2 cpwBTts (3.29.).
8760  2  S nT
În situaţiile concrete ce apar în dezvoltarea proiectelor de staţii electrice
deciziile privind alegerea numărului şi puterii transformatoarelor trebuie să ia în
considerare şi alte aspecte referitoare la spaţiile disponibile în staţii, uşurinţa şi
costurile de transport ale echipamentelor pe amplasament, siguranţa exploatării,
impactul de mediu etc.
4. Indicatori pentru caracterizarea tranzitului de
sarcină prin centrale şi staţii electrice
Sarcina (încărcarea) unei centrale sau staţii (a unui element al sistemului

energetic) se exprimă prin valoarea curentului sau valoarea puterii tranzitate 
se utilizează mărimi totale (încărcări totale): I, P, Q, S (în valori totale).
Curba de sarcină pune în evidenţă variaţia în timp a sarcinii.
Curbele de sarcină pot fi zilnice, lunare, anuale etc. şi se bazează pe

informaţii statistice despre comportarea trecută. Din acestea se pot desprinde
elemente privind comportarea viitoare a sarcinii, necesare pentru proiectarea
instalaţiilor.
De multe ori nu avem nevoie de toate informaţiile sau nu dispunem decât

de informaţii aproximative  apare necesitatea utilizării indicatorilor. Aceştia
caracterizează o anumită latură a unui fenomen.
Fie o curbă de sarcină (I, P, sau S) ca în fig. 4.1.
Fig 4.1. Curbă de sarcină

Indicatori:
1. Sarcina medie
2. Sarcina maximă
3. Gradul de utilizare a sarcinii maxime
4. Gradul de utilizare a capacităţii instalaţiei
4.1. Energia şi sarcina medie corespunzătoare unui anumit interval
de timp
t
W p   P(t )  dt  Ahas energia medie (4.1)
0
Geometric: W p este proporţională cu suprafaţa cuprinsă între curba de sarcină
şi axe.
Wp
Pmed  puterea medie (4.2.)
t
Geometric: Pmed este înălţimea dreptunghiului cu A = Ahas
Observaţie: dacă curba este pentru curent-I atunci sarcina medie este:
t
 I (t )  dt sarcina medie
(4.3.)
I med  0 (curentul mediu)
t
4.2. Sarcinile maxime de vârf şi de durată
Sarcina maximă este cea mai mare dintre sarcinile medii determinate pe
un anumit interval de timp prestabilit ( este o valoare medie).
Observaţie: se obţine din compararea mai multor valori medii, pe
diversele intervale rezultate.
Sarcina maximă de vârf este cea mai mare dintre sarcinile medii
determinate pe un acelaşi interval de câteva secunde (110 sec.); (PV - sarcina
maximă de vârf).
Se utilizează pentru:
 Dimensionarea/verificarea siguranţelor fuzibile
 Dimensionarea/verificarea sistemelor de protecţii
 Studiul unor regimuri tranzitorii.
Sarcina maximă de durată este cea mai mare dintre sarcinile medii
înregistrate pe intervale de 1560 min. ( PM - sarcina maximă de durată).
Observaţie: lungimea intervalului se alege în corelaţie cu constanta de
timp pentru încălzirea echipamentului.
Se utilizează pentru:
 calculul pierderilor de putere şi energie,
 dimensionarea unor echipamente corespunzător regimului de lungă
durată a instalaţiei (conductoare, întreruptoare etc.).
4.3. Indicatorii gradului de utilizare a puterii maxime
Observaţie: de obicei este vorba de puterea maximă de durată.
a) Coeficientul de umplere (aplatizare), corespunzător dreptunghiului

definit de sarcina maximă, este dat de relaţia:
A coeficient de
k PM  has umplere
(4.4.)
AOABC
Geometric: arată în ce măsură suprafaţa haşurată (care corespunde

energiei WP) umple dreptunghiul determinat de PM (puterea maximă de durată).
 k PM  1
 cu cât umplerea e mai mare, cu atât curba este mai aplatizată.
b) Durata de utilizare a puterii maxime este dată de relaţia:
WP
TPM  (4.5.)
PM
Poate fi: anuală, zilnică, etc.
TPM reprezintă numărul de ore la care, funcţionând constant la PM , s-ar
realiza / consuma aceeaşi energie care corespunde curbei de sarcină pentru
intervalul de timp analizat.
Se poate determina următoarea relaţie liniară:
WP
k PM 
PM  t  PM  t  k PM  TPM  PM  TPM  k PM  t (4.6.)
WP  TPM  PM
Exemplu:
t = 8760 h/an
k PM = 0,6
 TPM  0,6  8760  5000h / an (este un consumator de circa 5000 h /an la

valoarea PM )
Durata de utilizare anuală a curentului maxim este dată de relaţia:

t Un
 şi t = 8760 h/an
 I (t )dt Un (4.7.)
TIM  0
IM
8760
 S (t )dt
TIM  0
SM , (Un variază în timp)
8760
 P 2 (t )  Q 2 (t )dt
TIM  0
SM
8760
Se poate utiliza relaţia empirică: 

0
P 2 (t )  Q 2 (t )dt  1,03  W P2  WQ2
(4.8.)
(aproximarea este valabilă pentru 0,6  cos  1, aproximativ 3%) 
1,03  WP2  WQ2
TIM   TSM ; TIM  TSM (4.9.)
SM
4.4. Indicatorii gradului de utilizare a capacităţii nominale (instalate)

de tranzit a instalaţiilor
Capacitatea nominală de tranzit este definită prin puterea nominală

(instalată). De regulă, Pn Pi   Pmax M  , din motive de rezervare.
a) Coeficientul de umplere corespunzător puterii instalate Pi este:
Ahas W (4.10.)
k Pi   P
AOMNC Pi  t
Durata de utilizare a puterii instalate este dată de relaţia:
WP
TPi  (4.11.)
Pi
TPi  TPM
P
Observaţie: i  P  
k Pi  k PM
M
Indicatorii lui Pi sunt mi mici decat indictorii lui PM .

Exemplu: evoluţia indicatorilor PM din SEN, tabelul 4.1.
Tabel 4.1.
Evoluţia indicatorilor din SEN
WP*
Anul PM [MW] TPM [h/an] kPM [%]
[TWh/an]
1970 26  4550  5700 65
1980 58  8900  6500 74
1989 71  10300  7000 80
1990 60  10000  6000 68
1993 53 6500 8100 93
*consum net, date extrase din Anuarul Statistic al României.
4.5. Clase de consumatori în funcţie de sarcina maximă de durată
În funcţie de sarcina maximă de durată consumatorii din SEN se împart în

următoarele clase, tabelul 4.2.
Tabel 4.2.
Stabilirea soluţiilor de alimentare cu energie electrică a consumatorilor
industriali şi similari*
Sarcina maximă de Tensiuni de racordare recomandate
CLASA
durată [kV]
A Peste 50MVA 110400
B 7,5 - 50 MVA 110
C 2,5 - 7,5 MVA 20110
D Sub 2,5 MVA 0,420
*Conform “Ordinului nr. 129 din 11.12.2008 pentru aprobarea Regulamentului privind
stabilirea soluţiilor de racordare a utilizatorilor la reţelele electrice de interes public”.
Alimentarea acestor consumatori se va face, de regulă, dintr-o singură

sursă şi printr-o singură cale de alimentare.
5. Subansambluri folosite în compunerea
schemelor de circuite primare
5.1. Definiţii. Terminologie. Reprezentări
Circuit primar - circuit cu rol pur energetic, care serveşte la transportul

energiei cu ajutorul curentului electric.
Circuite secundare - circuite care au rolul de a contribui la buna

funcţionare a circuitelor primare. Au următoarele funcţii:
 măsură,
 semnalizare,
 blocaj,
 comandă,
 protecţie şi automatizare.
Moduri de reprezentare a circuitelor:

1. scheme multifilare - se reprezintă toate conductoarele; se folosesc
pentru scheme de montaj;
2. scheme monofilare - se reprezintă o singură fază a circuitului.
2.1. Scheme monofilare de principiu - pun în evidenţă modul principial de

racordare a circuitelor (fig 5.1.).
Astfel de scheme se utilizează în anumite faze de analiză a unui proiect şi

la calculul curenţilor de scurtcircuit.
LEC - linie electrică în cablu
Fig. 5.1. Exemplu de schemă monofilară de principiu

2.2. Scheme monofilare detaliate (fig 5.2.)
Fig. 5.2. Exemplu de schemă monofilară detaliată
Observaţii:
 Pe porţiunile de schemă unde pot exista nesimetrii de echipare a unui
circuit pe cele trei faze, se adoptă o reprezentare trifilară (de exemplu, în zona
CIRS 10-transformator de curent, TC).
 În dreptul aparatelor se trec tipul lor şi principalele caracteristici (de
exemplu, Un şi In).
 Schema conţine şi aparatele de măsurare şi protecţie.
5.2. Funcţiile aparatelor electrice
 protecţie, respectiv de eliminare / limitare a scurtcircuitelor (de

exemplu întreruptoare, siguranţe fuzibile, bobine limitatoare) sau a
supratensiunilor (eclatoare, descărcătoare);
 supraveghere împotriva depăşirii unor valori admisibile ale tensiunii,
curentului, temperaturii etc. (spre exemplu, transformatoare de măsurare sau
senzori de curent / tensiune); aceste aparate pot provoca o semnalizare (alarmă)
sau o întrerupere de circuit (relee, declanşatoare);
 comutaţie, comandă voluntară (manuală sau automată) de închidere,
respectiv, deschidere a unui circuit în condiţii normale de exploatare (de
exemplu, întreruptoare, separatoare de sarcină, contactoare);
 izolare (separare) a unei părţi de instalaţie, pentru a se putea lucra fără
risc de electrocutare, în condiţiile menţinerii restului instalaţiei sub tensiune (de
exemplu, separatoare obişnuite sau de sarcină, întreruptoare debroşabile).
În cazul unui scurtcircuit pe un circuit electric se impune deconectarea sa
rapidă, pentru a se reduce solicitările echipamentelor şi totodată, pentru a se
asigura continuitatea în funcţionarea altor circuite racordate la acelaşi sistem de
bare colectoare.
În exploatare este de dorit să existe posibilitatea conectării şi deconectării

fiecărui circuit electric în parte, astfel încât aceste manevre să nu conducă la
întreruperea altor circuite.
Elementul de protecţie, cu care trebuie prevăzut orice circuit electric, are

drept scop principal detectarea rapidă şi sigură a avariei, precum şi
deconectarea selectivă a elementului avariat, în vederea evitării extinderii
avariei şi revenirii cât mai rapide la regimul normal de funcţionare pentru restul
sistemului.
O unitate de protecţie are următoarele funcţii principale:
 supravegherea permanentă a diverşilor parametri pe circuit;
 intervenţia în situaţii anormale;
 transmiterea (uneori) de informaţii pentru exploatarea reţelei.
Informaţia necesară pentru comanda de închidere/deschidere a
aparatajului de comutaţie în regim autocomandat provine de la
transformatoarele de măsurare (curent şi tensiune).
Diversele funcţii îndeplinite de aparatele electrice pe un circuit pot fi

realizate individual, utilizând pentru fiecare dintre ele câte un aparat specializat
(reunirea mai multor funcţii presupune folosirea mai multor aparate pe circuit)
sau prin asocierea mai multor funcţii pe un aparat (aparate cu funcţiuni
multiple).
Tendinţa actuală în domeniul staţiilor electrice este de a se integra în

construcţia echipamentelor de bază (transformator de putere, întreruptor)
celelalte echipamente specifice (de exemplu, transformatoare de măsurare de
curent).
Partea unei staţii care cuprinde ansamblul de echipamente, materiale,

aparate electrice şi dispozitive amplasate într-un singur loc, care au un scop
funcţional determinat pentru un anumit circuit, constituie o celulă electrică.
Un sistem de bare colectoare reprezintă un nod de conexiuni electrice (în

sensul teoremei Kirchhoff I), extins în spaţiu, pentru a se crea condiţiile
constructive necesare racordării mai multor celule dintr-o staţie electrică.
Montajul aparatajului electric în celulă se poate face fix sau debroşabil.
Montajul fix prezintă avantajul unei realizări simple, fără aparate sau blocaje
speciale, dar conduce la dimensiuni mai mari ale celulelor.
Montajul debroşabil:
 reducere a volumului celulelor, deoarece este eliminat spaţiul din interiorul
acestora destinat montajului sau reviziilor
 reducere a timpului de înlocuire a unor aparate defecte şi cel necesar
reviziilor, prin folosirea unui cărucior/casetă de rezervă
 reducere a greşelilor de manevrare cu separatorul tip cuţit (în general, însoţite
de arc electric liber), înlocuit cu broşe şi contribuie sensibil la compactarea
celulei.
În construcţia staţiilor moderne, tendinţa generală este de a utiliza

echipamente prefabricate, acestea prezentând avantajele:
 reducerea investiţiilor în partea de construcţie a staţiilor,
 economie de timp şi manoperă la montaj,
 înlocuire rapidă,
 siguranţa şi securitate în funcţionare,
 diminuarea cheltuielilor de exploatare (soluţii fără întreţinere),
 creşterea duratei de viaţă a instalaţiilor.
5.3. Aspecte caracteristice pentru schemele de circuite primare
1. asigurarea continuităţii în alimentare,

2. elemente care pot influenţa alegerea unei scheme de conexiuni,
3. elasticitatea schemelor de conexiuni,
4. criteriul de alegere a schemelor de circuite primare.
1. Asigurarea continuităţii în alimentare

1.1. introducerea de elemente şi căi suplimentare de rezervare:
 de obicei, circuitele de rezervare sunt menţinute active,
 orice element nou în schemă introduce două dezavantaje:
 efort de investiţii suplimentar,
 reprezintă o sursă de avarii
 se acceptă un element nou dacă avantajele pe care le poate aduce
depăşesc dezavantajele.
1.2. simplificarea schemelor de conexiuni:
 numărul de elemente se reduce la minimul necesar funcţional 
se reduce numărul surselor de avarie şi scade investiţia.
Continuitatea în alimentare poate fi afectată de:
 revizii (tendinţa mondială este de a construi echipamente ce nu
necesită revizii – fără întreţinere),
 apariţia unor defecte (de exemplu, scurtcircuite).
2. Elemente care pot influenţa alegerea unei scheme de conexiuni:

 condiţiile impuse de consumator (o cale de alimentare sau două,
dintre care una de rezervă);
 configuraţia reţelei înconjurătoare şi gradul ei de rezervare;
 mărimea curenţilor de scurtcircuit în nodul respectiv.
3. Elasticitatea schemelor de conexiuni:

 elasticitatea unei scheme de a putea fi adaptată prin manevre de
comutaţie la configuraţia necesară în diferite momente de exploatare
(elasticitate conferită de I, S);
 elasticitatea unei scheme de a putea fi extinsă în timp prin
adăugarea de noi circuite.
4. Criteriul pentru alegerea schemelor de circuite primare:

 satisfacerea condiţiilor tehnice;
 soluţiile tehnice posibile se ierarhizează după un criteriu
economic (cheltuieli totale-CT):
CT  Ci  Cex  D
C i – cheltuieli de investiţie,
C ex – cheltuieli de exploatare,
D – daune.
Dintre soluţiile tehnic posibile se alege cea cu CT minime.
5.4. Echiparea circuitelor racordate la un sistem de bare colectoare
Sistem de bare colectoare (BC) – nod electric (în sensul Teoremei I

Kirchhoff) extins în spaţiu pentru a crea condiţii constructive şi de izolare
necesare pentru racordarea mai multor circuite.
Se numeşte sistem deoarece există:

- în c.a. trei faze (3f) – 3 (4 – cu neutru) noduri,
- în c.c. există 2 noduri: + şi –.
5.4.1. Echiparea circuitelor de linie
linie
Fig. 5.3. Schemă monofilară de principiu
În zona imediat următoare plecării liniei de la BC (în punctul de derivaţie)

se prevăd aparate electrice pentru:
 întreruperea unor curenţi de scurtcircuit (ce pot solicita dinamic
şi termic circuitele);
 conectarea şi deconectarea circuitelor în regim normal
(elasticitate).
Deconectarea se poate realiza de către:
 siguranţa fuzibilă,
 întreruptorul automat (comandat de un dispozitiv de protecţie).
Siguranţa fuzibilă:
 investiţie mică,
 acţionează bine la scurtcircuit violent.
Întreruptorul oferă elasticitate mărită
 se pot face conectări şi deconectări în regim normal.

a) Variante de echipare a unui circuit de linie de JT
Fig. 5.4. Variante de echipare a unui circuit de linie de JT.
l1 - cea mai simplă echipare a circuitelor de linie, se foloseşte, în general, la

consumatori casnici.
l2 - echipare cu un plus de elasticitate, conferită de IP(întreruptor cu

pârghie), cu care se pot face manevre sub sarcină normală. IP separă SF de
tensiunea barelor.
l3 - IA (întreruptor automat) preia ambele funcţii (separare + manevre).

Dezavantaj: atunci când este necesară revizia la IA, trebuie întreruptă
alimentarea barei colectoare  se perturbă alimentarea tuturor consumatorilor
racordaţi la bara respectivă  daune.
l4 - se introduce un separator faţă de bare ( S b )  se pot face lucrări la IA

fără a întrerupe alimentarea celorlalţi consumatori.
Reviziile şi reparaţiile mai dese la întreruptor sunt determinate de

faptul că sunt cele mai solicitate aparate în exploatare.
b) Variante de echipare a unui circuit de linie de ÎT
Fig. 5.5. Variante de echipare a unui circuit de linie de ÎT
L1 - elementul de bază este SF (siguranţa fuzibilă); S B separă SF faţă de

bare.
L2 - elasticitate mărită faţă de L1 prin introducerea separatorului de sarcină

S S . S B  S S formează o construcţie unică care are dublă rupere: un cuţit joacă rol
de S B şi un cuţit joacă rol de SS (separator de sarcină). S S se prevede suplimentar
cu dispozitiv de stingere a arcului electric determinat de curenţii de regim
normal.
L3 - elasticitate mărită faţă de L2 prin introducerea I, care preia funcţiile S S

+ SF. Întreruptorul este flancat înspre BC de către S S . Schema se foloseşte la
circuitele la care tensiunea vine numai dinspre bare (de exemplu, circuitul de
alimentare a unui consumator  motor electric).
L1 , L2 , L3 - circuite la care tensiunea vine dinspre bare.
L4 - cazul unor linii la care tensiunea poate veni dinspre bare sau dinspre
linii  se prevede un separator faţă de linie ( S L )  alimentare de la două
capete. S L se prevede cu cuţite de legare la pământ formând o singură
construcţie. S L este echipat cu trei cuţite principale şi trei cuţite de legare la
pământ.
Legarea la pământ este o metodă de bază pentru protecţia vieţii
oamenilor.
NPM (Normele de Protecţia Muncii) ne obligă să facem legături la
pământ de jur împrejur, către toate părţile de unde ar putea să apară tensiuni
periculoase.
Moduri de legare la pământ:

− prin cuţite de legare la pământ sau prin separatoare scurtcircuitoare;
− prin scurtcircuitoare mobile.
L5 - pentru linii cu tensiuni mari, pentru revizii la I (întreruptor) se

dispun separatoare de legare la pământ ( S PI ).
S B - are un set de CLP (cuţite/separatoare de legare la pământ)
S L - are două seturi de CLP.
TC - trafo. de măsurare de curent. Se dispune după I pentru ca în cazul unui
scurtcircuit în TC, I să poată deconecta componenta care vine dinspre BC  nu
se întrerupe funcţionarea BC şi nu se perturbă ceilalţi consumatori.
c) Ordinea de manevrare a aparatelor de comutaţie

Manevră = succesiune de operaţii prin care se schimbă starea operativă a
echipamentelor.
Atenţie la:
− să nu se rupă curenţi mari cu separatoarele (nu au dispozitiv de
stingere a arcului electric);
− să nu legăm la pământ instalaţii aflate sub tensiune.
Situaţii când este recomandată manevrarea separatoarelor:

 în absenţa sarcinii sau la sarcini reduse ( I  1%I n ),
 în sarcină, dar diferenţa de potenţial la bornele separatorului să fie
U  1%U n .
Ordinea de manevrare a aparatelor de comutaţie pentru L4 :
− la închiderea circuitului
Se închid SB SL I
Se deschid
Observaţie: Se închide mai întâi S B pentru a proteja bara. În cazul unui
defect pe linie se deschide S L imediat.
− la deschiderea circuitului:
Se închid
Se deschid I SL SB Măsuri NPM
Etape pentru pregătirea intervenţiei (revizii-reparaţii) la un circuit
(de linie):
− realizarea manevrelor de deschidere a circuitului,
− verificarea absenţei tensiunii:
 la ÎT cu voltmetre montate în secundarul TT (transformator
de măsurare de tensiune);
 la tensiuni medii cu ştangă cu lampă indicatoare;
 la JT cu creion de tensiune;
− legarea la pământ pe fiecare parte a zonei de lucru,
− montarea plăcuţelor avertizoare şi delimitarea zonei de lucru (de
exemplu, cu frânghie); plăcuţe:
 pe chei de comandă "NU MANEVRAŢI",
 în dreptul celulei "AICI SE LUCREAZĂ".
5.4.2. Echiparea circuitelor de generator sau de bloc generator -

transformator
Generatoarele sincrone de mare putere folosite în centralele electrice se

construiesc pentru tensiuni nominale variind între 630 kV.
Fig. 5.6. Variante de echipare a unui circuit de generator

Moduri de racordare a generatorului la BC (fig 5.6.):
a) direct,
b) prin intermediul unui transformator.
SB se montează obligatoriu pentru a realiza separarea vizibilă când se
lucrează la I.
Racordarea unui generator la SEN este însoţită de un şoc de curent, care

este cu atât mai mic cu cât sunt realizate mai bine condiţiile de sincronizare a
generatorului cu sistemul electroenergetic.
Sincronizare - suprapunerea sistemelor de fazori de tensiune ai
generatorului şi ai sistemului (fig 5.7.).
Fig. 5.7. Sisteme de fazori de tensiune ce se sincronizează

G-generator, S-sistem
Cele două sisteme de fazori sunt în sincronism când voltmetrul „fictiv” V

ar indica valoarea zero.
Condiţii pentru realizarea sincronismului sistemelor de fazori:

1. acelaşi sens de rotaţie a fazorilor,
2. f G  f S ,
3. U G  U S (în modul),
4.  U G A,B,C ,U S  A,B,C   0 .
Fie un defect (scurtcircuit) în zona A (între întreruptor-I şi generator-G).
Protecţia sesizează defectul şi dă comanda de deconectare. Evenimente care au
loc:
 deconectarea I întrerupe componenta I sc.SEN debitată de SEN la locul de
defect;
 ADR (automat de dezexcitare rapidă) asigură deconectarea înfăşurării de
L i2
excitaţie a generatorului şi disiparea energiei W  înmagazinată în
2
câmpul inductiv al maşinii; în acest fel se elimină componenta debitată de
generator la locul de defect ( I scG ); altfel, generatorul excitat şi în rotaţie ar
continua să debiteze pe defect.
Pentru sesizarea unui defect se foloseşte principiul protecţiei

diferenţiale. Acest lucru se realizează cu transformator de măsurare de curent
TC1 şi TC2 dispuse unul pe partea neutrului G, celălalt lângă întreruptor (fig
5.8.):
 În regim normal: curenţii

(din înfăşurarea secundară) prin
cele două trafo. sunt egali şi de
acelaşi sens  diferenţa
mărimilor măsurate de TC1 şi
TC2 este practic nulă.
 În regim de
scurtcircuit, valoarea curenţilor
creşte, în secundarul TC1 şi
TC2 se schimbă sensul
curentului  A va indica suma
curenţilor, valoare ce va
determina pornirea protecţiei:
deschiderea I şi funcţionarea
ADR.
Fig. 5.8. Principiul protecţiei diferenţiale
5.4.3. Echiparea circuitului de (auto)transformator
 trafo. de mare putere (zeci, sute MVA),

 trafo. de mică putere (zeci, sute kVA).
1. Transformatoare de mare putere
1.1. Cazul trafo. cu trei înfăşurări sau AT (fig 5.9.)

Fac legătura între trei noduri, fiecare cu U n  1kV .
Fig. 5.9. Echiparea circuitelor de transformator cu trei înfăşurări sau

autotransformator
La bornele fiecăreia din înfăşurări se dispune câte un întreruptor (I) cu
rolul de:
− deconectare în regim de scurtcircuit,
− manevre în regim normal.
Fiecare I este flancat de separatoare (de exemplu, S B şi ST sup ).
Rolul ST sup,mij ,inf :
− prin deschiderea unuia dintre aceste separatoare şi a S B corespunzător, se
dă posibilitatea lucrului la I fără a întrerupe tranzitul între celelalte două
înfăşurări ale trafo.
Excepţie: se poate renunţa la ST sup,mij ,inf dacă suntem într-o staţie
coborâtoare, alimentarea se face numai de la sistem, iar în celelalte două reţele
nu există surse, făcându-se numai distribuţie de energie electrică.
1.2. Cazul trafo. cu două înfăşurări
 ST nu mai este necesar,

când se lucrează la I se
întrerupe tranzitul prin trafo.
Fig. 5.10. Echiparea circuitelor de transformator cu două înfăşurări
2. Transformatoare de mică putere ( S nT zeci, sute kVA)
Se folosesc ca trafo. coborâtoare de la MT (6, 10, 20 kV) la o joasă

tensiune ( U n  1kV ). Astfel de instalaţii se numesc, în ţara noastră, posturi de
transformare (fig 5.11.).
2.A.
În această soluţie, întreruptorul are rolurile:
− manevre în regim normal,
− deconectarea scurtcircuitului din aval de I.
S BJT este util pentru separarea vizibilă în cazul unor lucrări la JT.
Variantă de schemă folosită mai rar.
2.C.
În această soluţie, SFMT are rolul de a întrerupe scurtcircuitul din aval.
S B  SS - separator cu dispozitiv simplificat de rupere a curentului de
regim normal sau de suprasarcină.
S BJT - separator util atunci când se fac lucrări pe partea de JT.
Variantă mai des folosită.
2.B.
Variantă de soluţie fără întreruptor pe întreg circuitul de trafo.  pentru
deconectarea circuitului de trafo. trebuie mai întâi deconectaţi toţi consumatorii
de JT. Totuşi mai rămâne curentul de mers în gol al trafo. (foarte mic) care
poate fi rupt cu S B ( I rup.s  1%I ns ). Curentul de mers în gol se datorează
pierderilor în fier.
Coordonarea alegerii SFMT şi SFJT :
− la punerea sub tensiune a trafo. (acesta fiind în gol) este posibil să apară
un curent de şoc de magnetizare ( 5  6 * I n )  fuzibilul siguranţei de MT se
alege mai gros, astfel încât să reziste la acest curent şi să se ardă numai în cazul
unor scurtcircuite  nu se arde la suprasarcină şi trafo. s-ar putea supraîncălzi;
− siguranţa de JT are rolul de protecţie la suprasarcină, fuzibilul fiind ales
mai subţire.
Fig. 5.11. Echiparea circuitelor de transformator din posturi de
transformare
5.4.4. Racordarea transformatoarelor de tensiune şi a descărcătoarelor
Transformatorul de tensiune (TT) se racordează în derivaţie pe circuite

(fig 5.12.).
Soluţii de racordare a TT şi a descărcătorului:

− la bornele generatorului,
− în noduri,
− pe alte circuite (L, T).
Rolurile TT:
− verificarea condiţiilor de sincronism,
− alimentarea contoarelor,
− alimentarea circuitelor de protecţie,
− alimentarea RAT (regulatorul automat de tensiune).
Descărcătoarele se prevăd pentru protecţia echipamentelor împotriva

unor supratensiuni externe sau interne.
1. La bornele generatorului
Fig. 5.12. Echiparea circuitelor de generator cu transformatoare de tensiune
2. În noduri şi pe alte circuite (de exemplu, T, L), figura 5.13.
2.a) +2.b) - soluţii de racordare a TT şi DRV la BC. Uneori se poate

prevedea pe linii TTL pentru a compara tensiunea de pe linie cu cea de pe bara
colectoare.
Pentru U n  35kV , TT se racordează la nod prin SF. Rolul SF este de a se
arde în cazul unui scurtcircuit în TT, întrerupând componenta ce vine de la
sistem  defectul nu se mută pe bare. La tensiuni mai înalte, nu se foloseşte SF
(2.b))  în caz de scurtcircuit în TT se întrerupe BC. Separatoarele sunt utile în
caz de revizie la TT.
2.c) se elimină dezavantajul unui defect datorat unui scurtcircuit în TT

prin dispunerea TT numai pe circuitele racordate la bare (trafo., linii).
TT pot fi şi de tip TECU (Tensiune-Exterior-Capacitiv-Ulei), dotate cu
un divizor de tensiune capacitiv la care se racordează un TT inductiv. TT este
izolat pentru o tensiune mai mică. Se construiesc pentru reţele cu U n  110kV .
Fig. 5.13. Echiparea altor circuite cu transformatoare de tensiune
Observaţie: Rolul înfăşurării în triunghi deschis a TT:

− în regim normal U A  U B  U C  0  Voltmetrul V nu indică nimic,
− în regim de scurtcircuit nesimetric sau în cazul unor puneri la pământ
U A  U B  U C  3U 0  Voltmetrul V sesizează defectul de izolaţie.
Descărcătoarele se prevăd, de regulă, alături de TT pe bare (2.a + 2.b).

În varianta 2.c) se prevăd pe linii numai dacă acestea sunt LEA. Dacă reţeaua
este în cablu, se poate renunţa la folosirea descărcătorului. În varianta 2.c):
− pentru trafo. este obligatorie prevederea de descărcătoare,
− pentru linii se dispun eclatoare cu coarne sau descărcătoare la 110 kV sau
220kV; la 400 kV se dispun numai descărcătoare.
6. Scheme de conexiuni pentru staţii electrice
6.1. Condiţii de calitate a alimentării
 Siguranţa în funcţionare a instalaţiei, aptitudinea instalaţiei de a-şi

îndeplini funcţiile pentru care a fost creată, de-a lungul unei perioade date;
 Calitatea produsului furnizat consumatorilor, respectiv, calitatea

energiei electrice tranzitate prin instalaţia respectivă (aptitudinea energiei
electrice de a satisface necesităţile consumatorilor);
 Compatibilitatea instalaţiei cu mediul înconjurător, aptitudinea

instalaţiei de a funcţiona în mediul său ambiant într-un mod satisfăcător şi
fără a produce perturbaţii intolerabile.
Verificarea eficienţei economice a măsurilor adoptate pentru creşterea

calităţii presupun analiza corelaţiilor între variaţia costurilor calităţii (investiţii,
cheltuieli de exploatare, daune) şi variaţia indicatorilor de măsurare a calităţii.
6.2. Scheme de conexiuni cu un sistem de bare colectoare (1BC) şi

un întreruptor pe circuit
Fig. 6.1. Schema de conexiuni cu un sistem de bare colectoare. Varianta de bază
Avantajele schemei:
 simplitate (din punct de vedere fiabilistic are mai puţine surse de defect),
 efort redus de investiţii.
Schema se utilizează în zone în care:
 continuitatea alimentării este mai puţin importantă sau
 există rezervări, prin intermediul reţelei, de la alte staţii.
Exemplu de utilizare: staţiile de alimentare a serviciilor proprii din centrale.

Filiere de creştere a siguranţei schemelor cu 1BC pot fi:
a) secţionarea longitudinală a BC,
b) crearea unei legături de ocolire a întreruptoarelor (mai ales la tensiuni
ridicate, unde tranzitele pe linii sunt mai mari şi este necesară o siguranţă
crescută),
c) utilizarea ambelor filiere a) şi b).
a) Secţionarea longitudinală a BC
Fig. 6.2. Secţionarea sistemului cu o bară colectoare
Dezavantajele soluţiei:
- fiecare circuit se poate racorda la o singură secţie  secţionarea
longitudinală este o secţionare rigidă.
Avantajele soluţiei:
- în situaţia unui defect sau revizie la S B sau la SBC2 ies din funcţiune
numai circuitele racordate la secţia respectivă de bare,
- reducerea gradului de funcţionare în paralel (a L, T etc.)  impedanţa
creşte  se micşorează curenţii de scurtcircuit.
În această variantă nu există legături între secţii.
Cel mai uzual, odată cu secţionarea longitudinală se prevăd şi posibilităţi

de cuplare între secţii:
- cu un separator,
- cu două separatoare,
- cu două separatoare plus întreruptor.
a.1) Cu un separator
Fig. 6.3. Cuplă longitudinală cu separator.
Cea mai simplă cuplă longitudinală (CL).

Avantaj: investiţie mică.
Dezavantaje: elasticitate redusă (nu pot manevra sub sarcină SCL); revizia
sau avaria la S CL conduce la scoaterea din funcţiune a secţiilor de bare adiacente.
Observaţie: Se pot manevra separatoare sub sarcină dacă U  1%U n la
bornele sale.
a.2) Cu două separatoare
Fig. 6.4. Cuplă longitudinală cu două separatoare
Se remediază dezavantajul referitor la revizia S CL . În schema 6.4 dacă se

face revizia la SCL1 se deschide şi S CL2 şi secţia SBC 2 poate continua să
alimenteze consumatorii racordaţi la ea.
a.3) Cu două separatoare şi întreruptor
Fig. 6.5. Cuplă longitudinală cu două separatoare şi un întreruptor
Se foloseşte o cuplă longitudinală cu întreruptor  se pot face manevre

sub sarcină. De obicei, S CL1 şi S CL2 se menţin închise pentru a micşora timpul de
manevră pentru cuplarea secţiilor (RC).
Dezavantaj: investiţie ridicată.
Avantaj: elasticitate mărită.
Varianta optimă între a.1), a.2) şi a.3) se alege pe baza unui criteriu
tehnico – economic.
b) Ocolirea întreruptoarelor
Dezavantajul variantei de bază a schemelor cu 1BC se referă la revizia la
I, ce conduce la întreruperea tranzitului de energie spre consumator  daune.
Pentru a evita daunele, se poate justifica economic prevederea unui
întreruptor în plus (Ioc) şi dispus pe o cale ocolitoare astfel încât, pe rând,
acest întreruptor să se poată substitui întreruptoarelor de pe circuitele ce converg
la nod (L, T etc.).
Fig. 6.6. Schemă de conexiuni cu o bară colectoare şi bară de ocolire

(1 BC şi Boc)
Elemente care apar în plus ca investiţii faţă de varianta de bază:

− sistemul de bare de ocolire ( Boc ) - nod extins în spaţiu pentru a
deriva la el S oc de la fiecare circuit;
− cupla de ocolire ( Coc );
− S oc de la circuitele de linie (L) şi Ssupl  Soc de la circuitele de
transformator (T).
Ideea de bază a ocolirii este continuitatea în alimentare a

consumatorilor.
Etapele manevrei de ocolire pentru cazul liniei (L):
Închidere Deschidere
S OC1 

S OC 2  Etapa I

I OC 
S OC  Etapa II
I 
SL 
 Etapa III
SB 

Etapa I:
− încercarea stării izolaţiei Boc . Dacă pe Boc există un defect I oc îl
întrerupe,
− de obicei S oc1 şi S oc2 se menţin închise pentru a scurta manevra.
Observaţie: A nu se verifica starea izolaţiei Boc prin închiderea S oc ,
deoarece acesta se poate distruge dacă este închis pe defect, deşi I ar întrerupe
componenta curentului ce vine de la BC.
Etapa a II-a:
− dublarea alimentării circuitului; se închide S oc (în sarcină dar sub o
diferenţă de potenţial U  1%U n )  L este alimentată pe două căi: prin I şi prin
I oc .
Etapa a III-a:
− scoaterea în revizie a întreruptorului I; linia L rezultă alimentată pe
calea ocolitoare.
Observaţie: Nu se ocolesc simultan întreruptoarele a două circuite (fig

6.7).
Fig. 6.7. Ocolirea simultană a două circuite de linie

Motive:
 defect pe L1  protecţia prin relee sesizează şi deconectează I oc
întrerupând tranzitul pe ambele linii,
 prin I oc se tranzitează curenţii a două circuite şi acesta poate fi
suprasolicitat chiar şi în regim normal.
Bara de ocolire se dimensionează la valoarea celui mai mare curent de
pe circuitele ce pot fi ocolite.
Aparatele de pe Coc Soc1 , Soc2 , I oc  se aleg având în vedere tranzitul de pe
cel mai încărcat circuit ce va fi ocolit.
c) Utilizarea ambelor filiere, ocolirea şi secţionarea longitudinală
− scheme cu 2  Coc  CL
− scheme cu cuple cu funcţii multiple.
c.1) scheme cu 2  Coc  CL (fig 6.8.)
Coc1 - ocoleşte întreruptoarele circuitelor racordate la SBC1
Coc2 - ocoleşte întreruptoarele circuitelor racordate la SBC2
Boc
Fig. 6.8. Schemă cu două cuple de ocolire şi o cuplă longitudinală
Avantaje:
− elasticitate maximă, investiţie maximă;
− se justifică în situaţiile în care trebuie ocolite simultan întreruptoarele a
două circuite racordate la secţii diferite.
c.2) utilizarea cuplelor cu funcţii multiple

c.2.1) schemă cu 1Coc  1CL (sunt necesare două întreruptoare)
Fig. 6.9. Schemă cu o cuplă de ocolire şi o cuplă longitudinală

Avem o singură Coc în loc de două. Aceasta poate îndeplini pe rând
funcţia de ocolire fie pentru circuitul de pe SBC1, fie pentru circuitul de pe
SBC2.
Este interzis a se cupla SBC1 şi SBC2 prin separatoarele S oc1 şi S oc2 .
c.2.2) schemă cu un întreruptor utilizat pe rând pentru a realiza Coc sau C L

Se pot realiza pe rând funcţiile:
− o cuplă longitudinală: S1  S 2  I c ;
− două cuple de ocolire: S1  S 4  I c
S 2  S3  I c .
− se reduce efortul de investiţii;
− elasticitate redusă.
Fig. 6.10. Schemă cu un întreruptor folosit atât pentru cupla de ocolire cât şi
pentru cupla longitudinală
6.3. Scheme de conexiuni cu două sau mai multe sisteme de bare

colectoare şi un singur întreruptor pe circuit
Fig. 6.11. Schemă cu două sisteme de bare colectoare şi un întreruptor pe

circuit. Varianta de bază (2 BC)
Apare al doilea sistem de bare BC2 în paralel cu BC1 şi cupla CTv între
cele două sisteme de BC.
Separatoarele de bare au două roluri:
 separarea vizibilă a întreruptorului faţă de tensiunea barei;
 selecţia sistemului de bare la care vrem să fie racordat circuitul.
Observaţie: Este interzisă realizarea cuplei între cele două BC prin
separatoarele de bare ale unui circuit.
Excepţie - anumite manevre (de exemplu, de trecere a unui circuit de pe o
bară pe alta) când, pe durate scurte, sunt închise ambele separatoare de bare.
Apare circuitul de cuplă transversală (CTV). Separatoarele de legare la

pământ sunt utile, la tensiuni ridicate, atunci când se fac lucrări pe una din bare.
Funcţiile CTV:
 verificarea stării izolaţiei unei BC,
 legarea în paralel a celor două BC,
 trecerea unui circuit de pe o bară pe alta, fără întreruperea
alimentării circuitului,
 ocolirea întreruptoarelor.
1. Verificarea stării izolaţiei unui sistem de BC care a fost în rezervă

rece presupune următoarea succesiune de operaţii:
Închidere SC1 SC2 ICT

Deschidere
De obicei SC1 şi SC2 se menţin închise pentru scurtarea manevrei (Rezervă

caldă-RC).
Dacă BC este “sănătoasă”, I CTv rămâne închis, dacă nu, protecţia prin
relee îl deconectează.
2. Legarea în paralel a două sisteme de BC, ambele sub tensiune.

Situaţii:
2.1. Cele două bare sunt alimentate de la două sisteme energetice diferite,
care nu funcţionează sincron (diferenţă de fază sau de modul a tensiunii 
U  1%U n )  succesiune de operaţii este necesară:
 se aduc în sincronism cele două sisteme;
 se închide I CTv .
Întotdeauna va exista o mică nesincronizare  curent de egalizare care
se va închide prin I CTv .
2.2. Cele două bare lucrează în acelaşi sistem energetic, dar legătura
electrică dintre cele două sisteme de BC este foarte lungă (fig 6.12)  diferenţa
de tensiune dintre tensiunile celor două BC este U  1%U n .
Fig. 6.12. Legătură între barele colectoare realizată printr-un şir de linii lungi ce
determină o diferenţă de tensiune > 1%Un
 se repetă succesiunea de operaţii de la punctul 2.1.

Funcţiile 1) + 2) au drept scop transformarea a două noduri distincte într-
un singur nod.
Funcţiile 1) şi 2) se utilizează pentru a se realiza funcţia 3).
3. Mutarea circuitelor de pe o bară pe alta, fără întreruperea alimentării

Succesiunea de operaţii pentru manevra de mutare a unui circuit de pe o
bară pe alta (de pe BC1 pe BC2):
a) Închiderea CTV (cuplarea celor două bare colectoare).
b) Se anulează posibilitatea de deschidere a CTV (se anulează protecţia
I CTv ) pentru a nu se deschide separatoare sub sarcină în cazul deschiderii
nedorite a I CTv .
Dezavantajul anulării posibilităţii de deschidere a CTV îl reprezintă
extinderea defectelor de pe o bară pe alta.
c) Dublarea alimentării circuitului (de exemplu, L1 era racordată la
BC1  SB1 închis, se închide şi SB2 ).
d) Se deschide SB1 şi L1 rămâne racordată la BC 2 .
Observaţie: Dacă manevra se face cu mai multe circuite, se preferă să se

dubleze alimentarea la toate şi după aceea să se deschidă celelalte separatoare de
bare. Manevrele de acelaşi tip este util să se facă succesiv pentru a nu se face
greşeli.
4. Ocolirea unui întreruptor de circuit prin două scurte întreruperi în
funcţionarea circuitului
Fig. 6.13. Schema de ocolire a unui întreruptor de circuit prin două scurte
întreruperi în funcţionarea circuitului
Etape:
I. se degajează bara BC 2 de toate circuitele cu excepţia celui la care
întreruptorul trebuie ocolit ( L1 ):
− se închide CTV ,
− se trec circuitele de pe BC 2 pe BC1
 BC 2  bară de ocolire;
II. se realizează legătura şunt, parcurgând etapele:
− se deschid I CTv , I, SB2 (prima întrerupere a L1 );
− se realizează legătura şunt (se desfac legăturile la I);
− se închide SB2 ;
− se închide I CTv care joacă rol de întreruptor al circuitului de
linie ( L1 )  se realizează circuitul punctat;
III. revenirea la soluţia normală:
− se deschid I CTv , SB2 (a doua întrerupere a L1 );
− se desface legătura şunt;
− se refac legăturile normale la I;
− se închid SB2 , I de pe L1 ;
− se redistribuie circuitele între BC1 şi BC 2 .
Avantajul soluţiei: efort mai redus de investiţii (în Boc şi Coc ).
Dezavantajul soluţiei: pe durata lucrului la I se mizează pe o singură

BC.
6.3.1. Comparaţie între secţionarea rigidă şi secţionarea elastică
Fig. 6.14. Comparaţie între secţionarea rigidă şi secţionarea elastică.
Din punct de vedere funcţional:

a) secţionare rigidă - există 1BC „tăiată” în două secţii. Fiecare circuit
este prevăzut cu un separator de bare  fiecare circuit ( L1 , L2 ) se poate cupla la
o singură secţie de bare  rigiditatea;
b) secţionare elastică - există două sisteme de BC dispuse în paralel 
putem distribui elastic circuitele între cele două noduri.
Elasticitatea este dată de:
− cele două separatoare de bare de pe fiecare circuit,
− dispunerea în paralel a celor două sisteme de BC.
Combinarea secţionării rigide cu secţionarea elastică. În staţiile cu două

BC (există secţionare elastică) se dovedeşte uneori a se justifica economic
prevederea, suplimentar, a unei secţionări rigide (fig 6.15).
Fig. 6.15. Schema cu două bare culectoare, din care una este secţionată.
Secţionarea longitudinală mai adaugă două cuple: CL plus o cuplă

transversală.
Se pot utiliza cuple cu funcţii multiple (se reduce efortul de investiţii) 
cuple longo-transversale (fig 6.16). Acestea pot realiza, pe rând, funcţiile de
CTv sau CL.
Fig. 6.16. Cupla longo-transversală.
S2 - S3 - ICLT CL
S2 - S4 - ICLT CTv1
S1 - S3 - ICLT CTv2
Astfel de secţionări se justifică la staţiile de tensiuni medii (6-20 kV),

unde pot apărea curenţi mari de scurtcircuit şi unde există un număr mare de
circuite.
Uneori putem folosi 2 BC, ambele secţionate longitudinal (fig 6.17):
4  3  2 1
C 42   6 cuple posibile.
1 2 1 2
Fig. 6.17. Două bare colectoare ambele secţionate.
6.3.2. Scheme cu trei sau mai multe sisteme de bare colectoare
Reprezintă o adâncire a secţionării elastice.
Fig. 6.18. Schemă cu trei bare colectoare

Situaţii în care se folosesc astfel de scheme:
− staţii de interconexiuni (în SEN),
− staţii de interconexiuni cu alte ţări.
Problematica cuplelor (fig 6.19):
a) se pot realiza 3  CTv;
b) se poate realiza o cuplă cu funcţii multiple.
Fig. 6.19. Cuplele pentru un sistem cu trei bare colectoare: a) trei cuple
transversale; b) o cuplă cu funcţiuni multiple.
În soluţia b) se pot realiza, pe rând, următoarele cuple:

S1  S 3  I  C12
S 2  S 4  I  C 23
S 4  S1  I  C31
Numărul de cuple posibile:

3 2
C32   3 (2 = cuplate câte două; 3 = nr. de BC)
1 2
n!
Cnk 
k!(n  k )!
6.3.3. Variante de scheme pentru ocolirea întreruptoarelor fără întreruperi
în funcţionarea circuitelor
1) Varianta de bază - utilizarea Boc şi a Coc (fig 6.20).
Fig. 6.20. Schemă cu două sisteme de bare colectoare şi o bară de ocolire
Soluţia cea mai elastică. Prin introducerea Boc şi Coc se doreşte evitarea
întreruperii alimentării (de exemplu, a consumatorului de pe linia L) atunci când
se doreşte să se lucreze la întreruptorul de pe circuitul respectiv (I).
Observaţie: Întreruptorul este cel mai solicitat aparat din celulă  revizii
mai dese.
Succesiunea operaţiilor pentru manevra de ocolire:

I. verificarea stării izolaţiei Boc cu ajutorul Coc ,
II. realizarea circuitului de ocolire (punctat) prin închiderea SocL (se închide
sub sarcină, dar sub o diferenţă de potenţial U  1%U n )  se dublează
alimentarea L (prin I şi I oc ).
Atenţie! Coc trebuie racordată la aceeaşi BC ca şi L altfel, dacă CTv este
deschisă, SocL poate fi închis sub sarcină şi sub o diferenţă de potenţial
neneglijabilă;
III. se deschide I şi separatoarele care-l flanchează. L rămâne alimentată pe
calea de ocolire (prin I oc )
Soluţii cu elasticitate mai mică, dar şi efort redus de investiţii:
− 2. : soluţii cu Boc ,
− 3. : soluţii fără Boc .
2) soluţii cu Boc (fig 6.21):
Fig. 6.21. Scheme de ocolire a întreruptoarelor în cazul schemelor cu două

bare colectoare şi bară de ocolire
Se menţine Boc, dar în loc de două cuple se prevede una singură cu funcţii
multiple:
− 2a  CTv trece prin Boc ;
− 2b  CTv nu trece prin Boc .
Ca întreruptor de CTv se foloseşte cel de la cupla de ocolire;
3) soluţii fără Boc (fig 6.22.)
Fig. 6.22. Scheme de ocolire a întreruptoarelor în cazul schemelor cu două

bare colectoare fără bară de ocolire.
Se renunţă la Boc . Ca Boc se foloseşte una dintre BC.

Ca I oc se foloseşte întreruptorul de la CTv.
3a  ocolirea se poate face numai prin BC1, la care este legat rigid S OC .
3b  ocolirea se poate face prin orice bară. Suplimentar apare Ssupl .
Succesiunea operaţiilor pentru manevra de ocolire la 3a:

I. eliberarea BC1 de celelalte circuite decât L;
II. dublarea alimentării L (punctat);
III. deconectarea I şi a separatoarelor ce-l flanchează.
6.4. Scheme cu 2 BC la care revin ca investiţii două întreruptoare pe

circuit
Fig. 6.23. Scheme cu două bare colectoare şi două întreruptoare pe circuit.

Varianta de bază
În funcţionare normală, toate întreruptoarele sunt închise.
Avantajele soluţiei:
1. toate manevrele sub sarcină se fac prin întreruptoare (la schemele cu 1
I/circuit se manevrau sub sarcină separatoarele de bară, dar cu U  1%U n , la
dublarea alimentării pentru trecerea de pe o bară pe alta);
2. nu mai este necesară CTv; cuplarea barelor se poate realiza prin perechile de
întreruptoare ale fiecărui circuit;
3. în cazul avariei la un sistem de BC sau separator de BC pot rămâne în
funcţiune toate circuitele staţiei pe celălalt sistem de BC;
4. nu se prevăd Coc (este puţin probabilă defectarea simultană a ambelor
întreruptoare de pe un circuit);
5. se recurge foarte rar la secţionarea longitudinală.
Dezavantaj - efort ridicat de investiţii (> 50%)  schema se foloseşte
rar.
Există la staţia 220 kV - centrala Işalniţa (Craiova) (la primele două
grupuri de 315 MW). Această staţie este în curs de retehnologizare.
Se folosesc scheme cu 1,5 sau 1,33 I / circuit care încearcă să conserve
din avantajele schemei cu 2 I / circuit, dar cu efort redus de investiţii.
6.5. Scheme cu 2 BC şi câte N+1 întreruptoare folosite în comun la

fiecare subansamblu de N circuite
N 1
NI  , [I / circuit]
N
unde: N - numărul de circuite care folosesc în comun întreruptoare.
În figura 6.24 se prezintă scheme cu 1,5 şi 1,33 I / circuit.
N 1 2 1 3
NI     1,5I/circuit
N 2 2
3 1 4
NI    1,33I/circuit
3 3
Fig. 6.24. Scheme cu mai multe întreruptoare pe circuit: a) 1,5
întreruptoare pe circuit; b) 1,33 întreruptoare pe circuit
Avantajele acestor scheme:
1. în funcţionare normală - toate întreruptoarele şi separatoarele sunt închise 

fiecare circuit rezultă racordat la restul schemei prin câte două întreruptoare,
deşi efortul de investiţii este de 1,5 sau 1,33 I/circuit,
2. nu se fac manevre cu separatoare sub sarcină,
3. nu este necesară CTv,
4. nu este necesară secţionarea longitudinală,
5. nu este necesară Boc; fiecare circuit este racordat la restul schemei prin 2 I 
este puţin probabil să devină amândouă simultan indisponibile,
6. efort mai redus de investiţii (faţă de schema cu 2 I/circuit).
Creşterea gradului de folosire în comun a întreruptoarelor pune în

evidenţă şi o serie de dezavantaje ale acestor scheme, după cum urmează;
1. posibilitatea închiderii printr-un întreruptor a curentului a două circuite.
Exemplu: revizie la I1  I3 străbătut de sarcinile de pe cele două circuite
racordate la acest tronson.
Soluţia este ca la un subansamblu să se grupeze:
a) un circuit linie (plecare) şi un generator (injecţie),
b) un generator şi două plecări.
Astfel de scheme se folosesc acolo unde, chiar la puteri mari, amperajele
nu sunt prea mari (staţii de tensiune mare);
2. pot apărea dificultăţi în dispunerea circuitelor în teren (de exemplu, circuitul
central din schema b);
3. dificultăţi în asigurarea selectivităţii protecţiei prin relee (să se deconecteze
numai zona avariată);
4. se lungesc manevrele. Pentru revizia la o linie (L1) sunt necesare cinci
operaţii succesive (se deschid I3, I2, separatoarele dinspre nod şi S); dacă (S)
există, după deschiderea lui se pot reînchide celelalte separatoare şi I2, I3
refăcându-se subansamblul de întrerupătoare  S este necesar pentru revizii
pe circuite.
Aceste scheme se folosesc la tensiuni mari 400, 750, 1200 kV.
În România, schema cu 1,5 I/circuit se foloseşte la staţia de 400 kV CNE

Cernavodă.
6.6. Scheme poligonale
6.6.1. Scheme cu un singur contur poligonal. Varianta de bază
Se prezintă schema pentagon în două variante de reprezentare (fig. 6.25):

− schemă de principiu (A),
− schemă monofilară cu considerarea dispunerii în teren a circuitelor
(schema în “zigzag”, Az).
Pe fiecare latură a poligonului se prevede câte un întreruptor flancat de

două separatoare.
Circuitele se racordează câte unul în fiecare nod prin intermediul unui
separator.
Puncte de vedere pentru caracterizarea acestui tip de schemă:

− poligon având întreruptor pe fiecare latură,
− 1 BC multiplu secţionat având între fiecare două secţii cuple
longitudinale cu întreruptor care realizează un inel închis; la fiecare secţie de
bare se racordează un singur circuit.
Fig. 6.25. Scheme cu un singur contur poligonal: A) schema de principiu;
Az)schemă în zig-zag.
Avantajele schemei:
1. fiecare circuit rezultă racordat la restul schemei prin câte două întreruptoare;
investiţional avem însă 1 I / circuit,
2. efort mai redus de investiţii decât pentru schemele cu 2 BC, nu există CTv.
Întreruptoarele conturului poligonal sunt folosite în comun de 3, 4 circuite
(triunghi, pătrat etc.). Pentru a conserva aceste avantaje, în funcţionare normală,
toate întreruptoarele trebuie să fie închise.
Dezavantajele schemei:
1. datorită folosirii în comun, printr-un întreruptor se pot închide, în anumite
situaţii, curenţii a două sau mai multor circuite  amperaje mari  aceste
scheme se folosesc la tensiuni ridicate (Un  110 kV); creşterea numărului de
laturi accentuează acest dezavantaj  limitarea numărului de laturi (4 -
România, 8 - Germania - limită superioară);
2. se lungeşte manevra de deconectare a unui circuit; pentru a deconecta o linie
(L):
− se deschid I adiacente,
− se deschide separatorul (S) de linie,
− se reface conturul prin reînchiderea întreruptoarelor;
3. dificultăţi referitoare la selectivitatea protecţiei prin relee;
4. dificultăţi de dispunere a circuitelor în teren (soluţie  schema Az în
“zigzag”);
5. se recomandă ca circuitele care se pot rezerva reciproc (de exemplu, două
circuite de linie care alimentează aceeaşi zonă) să se racordeze la noduri
opuse;
6. schema Az este o variantă care sugerează modul de dispunere a circuitelor în
teren  cu întreruptoarele pe un singur şir.
6.6.2. Filiere de extindere a schemelor poligonale
Extindere  adăugare de noi circuite instalaţiilor existente.
La schemele cu BC extinderea o putem face prin prelungirea sistemului

de bare colectoare şi racordarea noilor circuite.
Filiere de extindere la schemele poligonale (adăugarea de noi laturi pentru

racordarea noilor circuite):
a) adăugarea de noi contururi poligonale interconectate prin
câte două întreruptoare,
b) îngemănare (jumelare) cu noi contururi poligonale.
a) Adăugarea de noi contururi poligonale interconectate prin două

întreruptoare:
Fig. 6.26. Adăugarea de noi contururi poligonale

Am adăugat un nou patrulater vechiului contur:
2  4  2 10
NI    1,25I / circuit .
8 8
b) Extinderea prin îngemănare (jumelare) cu noi contururi poligonale

(fig 6.27):
2  4  n hexag
NI  nhexag = numărul hexagoanelor jumelate
3  3  n hexag ,
nhexag. 1 2 4 ∞
6 10 18 4
NI 1  1,1  1,2  1,33
6 9 15 3
 maxim 1,33 I/circuit.
Fig. 6.27. Extinderea schemelor poligonale prin îngemânare
6.7.Scheme bloc şi variante pentru mărirea elasticităţii acestora
Schema bloc este un ansamblu de echipamente care poate funcţiona

numai dacă funcţionează toate componentele sale (fiabilistic  structură serie).
a) Variante de bază (fig 6.28):
TES - trafo. de evacuare a energiei în sistem;
TSP - trafo. de servicii proprii;
SRA - staţie de racord adânc.
Nodurile schemelor bloc se pot lega la barele colectoare sau la nodurile
schemelor poligonale.
(a) - Schemă bloc linie - trafo. (L - T);
(b) - Schemă bloc formată din G, TES, şi TSP;
(c) - Bloc complet: G, TES, TSP, L.
Fig. 6.28. Tipuri de scheme bloc: a)-schemă bloc linie - trafo. (L - T); b)-
schemă bloc formată din G, TES, şi TSP; c)-bloc complet: G, TES, TSP, L
Caracteristicile schemelor bloc:

1. lipsa unor legături intermediare (transversale) cu blocuri vecine;
2. număr redus de aparate de comutaţie între componentele blocului.
Separatorul (S) de la schema (a) este necesar din motive de protecţia
muncii (în cazul lucrului la T). Uneori se dispune întreruptor, pentru linii (L)
lungi (> 510 km), (în schemele (a) şi (c))  efort redus de investiţii şi mai
puţine surse de avarii (daune).
Schemele bloc se folosesc pe scară largă în lume cu condiţia de a dispune
de un anumit grad de rezervare.
Datorită gradului redus de funcţionare în paralel se reduc valorile
curenţilor de scurtcircuit.
b) Variante cu elasticitate mărită în cadrul aceluiaşi bloc

Se obţin prin intercalarea unor aparate suplimentare între componentele
blocului, numai dacă efortul de investiţii se justifică prin reducerea daunelor (fig
6.29.).
1. Introducerea IG sau CG (cuplor de generator) reduce gradul de dependenţă
între componentele blocului (fig 6.29, schema A).
 pe durata pornirii grupului, serviciile proprii (SP) pot fi alimentate prin
TES şi TSP. TES este folosit, în mod obişnuit, pentru evacuarea puterii în sistem.
Apoi, generatorul poate fi cuplat la SEN prin IG sau CG fără a întrerupe SP.
2. În schema B, la deconectarea generatorului (G) se poate menţine legătura
între staţiile de 110 kV şi 20 kV.
Fig. 6.29. Scheme cu elasticitate mărită
c) Variante cu elasticitate mărită prin punţi între blocuri

(schemele H)
Vom prezenta cazul blocurilor L - T în două variante (fig 6.30.):

− puntea de legătură pe partea trafo. (a),
− puntea de legătură pe partea liniilor (b).
Fig. 6.30. Mărirea elasticităţii prin punţi între blocuri
Cele două blocuri L - T au câte un întreruptor pe circuit (dacă lungimea

liniei l > 510 km  se justifică introducerea I).
(a)
Puntea (IP) este pe partea trafo. Întreruptoarele I1 şi I2 sunt intercalate la
începutul liniilor ca şi cum le-ar aparţine.
Soluţia se foloseşte în situaţiile în care se fac manevre dese cu linii (la
linii lungi sau care trec prin zone cu indice keraunic mare  probabilitate
ridicată de avariere).
Apar ST1 şi ST2 pentru a putea scoate T1 şi T2 în revizie.
Manevre:
1. Pentru scoaterea în revizie a unei linii se deconectează I1 sau I2,
2. Pentru scoaterea în revizie a unui trafo. (5 operaţii): exemplu, T1
Închidere I1 IP
Deschidere IP I1 ST1
(b)
Puntea (IP) este pe partea liniilor, I1 şi I2 rezultă intercalate la bornele
trafo.
Soluţia se foloseşte unde se fac manevre dese cu trafo. (de exemplu, staţie
de alimentare a unui consumator industrial, unde în fiecare noapte se
deconectează trafo. pentru a nu se alimenta PFe, la mersul în gol).
Nu este nevoie de ST1 şi ST2.
Se comută uşor trafo., dar prin mai multe operaţii liniile.
Efort de investiţii:
3
(a)  0,75I/circuit
4
8
 2Sep . / circuit
4
3
(b)  0,75I/circuit
4
6
 1,5Sep./circu it
4
Soluţie pentru extinderea schemelor H: se adaugă un bloc L - T cu

puntea lui. Pe măsură ce se introduc noi blocuri cu câte o punte, în anumite
situaţii, prin unele punţi, ar putea apărea circulaţii mari de curent. Pentru a
uniformiza aceste circulaţii se introduce puntea N+1 prin care se închide un inel
(fig 6.31).
 un contur poligonal cu câte două circuite racordate într-un singur nod.
Observaţie: La un defect în T2 se deschid IP12, I2, IP23.
Fig. 6.31. Extinderea schemelor „H”
6.8.Scheme cu un număr redus de întreruptoare
Scop → mărirea gradului de utilizare a întreruptoarelor.

Justificare → întreruptoarele sunt:
− cele mai scumpe elemente ale instalaţiei electrice,
− cele mai complexe,
− cele mai solicitate,
− cele la care se intervine cel mai des în exploatare.
Ruperea arcului electric şi deschiderea întreruptorului se produc în
aproximativ 0,1s. Un întreruptor este manevrat de câteva ori sau zeci de ori pe
an.
 ÎNTRERUPTORUL lucrează câteva secunde pe an;
 DEVINE OPORTUNĂ creşterea gradului de utilizare a lor.
I. Soluţii de scheme cu un întreruptor pentru mai multe circuite

alimentate din aceeaşi staţie:
A) întreruptorul intercalat în serie,
B) întreruptorul intercalat în derivaţie.
A) Întreruptorul intercalat în serie (cu circuitul de alimentare din
SEN).
Fig. 6.32. Schemă cu un întreruptor pentru mai multe circuite. Legare în serie
Ss nu poate deconecta curenţi de scurtcircuit.
La un scurtcircuit în k1 protecţia liniei L1 intră selectiv în funcţionare şi
are loc următoarea succesiune de evenimente:
a) protecţia liniei L1 dă comanda de deconectare a întreruptorului unic
(conectat în serie - I);
b) la sfârşitul cursei de deconectare a întreruptorului I se închid
contactele auxiliare ale acestuia, prin care se dă comanda de deschidere a Ss.
Liniile racordate la BC rămân un timp relativ scurt (1 - 2 sec.) fără
tensiune;
c) când SS îşi termină cursa de deschidere, prin contactele auxiliare ale
acestuia se dă comanda de închidere a întreruptorului I.
Schema este folosită la electrificări rurale, irigaţii (de exemplu, în SUA, în
fosta URSS).
B) Întreruptorul intercalat în derivaţie (cu circuitul de alimentare

din SEN, fig 6.33).
La un scurtcircuit în k1 protecţia liniei L1 comandă:
a) închiderea întreruptorului scurtcircuitor (Iscurtcircuitor)  scurtcircuitul
se mută amonte (pe BC)  valoarea curentului prin separatorul liniei
L1 se reduce foarte mult;
b) la sfârşitul cursei de închidere a Iscurtcircuitor se dă comanda de
deschidere a SS (de pe L1),
c) când SS termină cursa de deschidere se dă comanda de deschidere a
Iscurtcircuitor.
Fig. 6.33. Schemă cu un întreruptor pentru mai multe circuite. Legare în

derivaţie
Dezavantajele acestei soluţii:
1. se mută defectul amonte  defectul se agravează (scade impedanţa Z 
creşte curentul, defectul se aproprie de sursă);
2. se lungeşte durata defectului  pierderi RI2 mari.
 se preferă intercalarea serie a întreruptorului I.
II. Soluţii de scheme cu un întreruptor la începutul unei linii care

alimentează câteva staţii aflate la distanţe mari între ele (fig. 6.34.)
Este o variantă a intercalării serie a întreruptoarelor, dar, de această dată,
separatorul ce trebuie deschis se află în staţii (ST1, ST2, etc.) care pot fi la mare
distanţă între ele.
În cazul unui defect în T1 (K1) protecţia întreruptorului IL sesizează şi îl
deschide. După care, protecţia din ST1 comandă deschiderea separatorului
automat SDA1. Cu întârziere, reanclaşează apoi IL continuând alimentarea
celorlalte staţii.
Dacă are loc un scurtcircuit în K2, se interpune impedanţa mare a T1,
valoarea curentului fiind insuficientă pentru demararea protecţiei prin relee a
întreruptorului IL  se prevăd separatoare scurtcircuitoare (Ssc1).
Fig. 6.34. Întreruptor aşezat la începutul liniei ce alimentează câteva staţii
În această situaţie, protecţia T1 comandă închiderea rapidă a Ssc1  se

măreşte valoarea curenţilor de scurtcircuit pentru a fi sesizaţi de protecţia IL. În
acelaşi timp protecţia T1 comandă şi deschiderea SDA1, care se execută cu
întârziere pentru a permite deschiderea prealabilă a lui IL.
La un defect în K3 (între staţiile ST2 şi ST3) protecţia comandă
deconectarea IL. Apoi echipa de reparaţii se duce şi deschide SL2 şi apoi se
repune linia în funcţiune. ST3 rămâne nealimentată (ca şi următoarele staţii) 
întreruperi ale consumatorilor pe durata intervenţiei.
Pentru consumatori foarte exigenţi se poate folosi dublarea schemei: două

linii magistrale de la care se alimentează câte două trafo. în fiecare staţie.
Fig. 6.35. Schemă pentru consumatorii exigenţi

7. Criterii de alegere a aparatelor electrice
7.1. Aspecte generale
Aparatele electrice alese trebuie să satisfacă o serie de grupe de criterii tehnice,

indicându-se valorile necesare determinate de solicitările din instalaţii şi valorile
garantate de fabricanţi pentru toate aceste criterii.
Principalele grupe de criterii tehnice pentru alegerea aparatelor electrice sunt:
 condiţii ambientale,
 caracteristici constructive,
 caracteristici de izolaţie,
 curent nominal,
 frecvenţă nominală,
 comportarea în regim de scurtcircuit,
 criterii specifice.
Criteriile tehnice de alegere a aparatelor electrice trebuie însoţite de criterii
economice (investiţii, costuri pentru întreţinere şi reparaţii etc.), precum şi de criterii
privind încadrarea în mediul ambiant (masă, gabarit, aspect estetic, poluare etc.).
7.2. Condiţii ambientale
7.2.1. Tipul constructiv al instalaţiei

Instalaţiile electrice pot fi interioare sau exterioare. De regulă, pentru tensiuni
nominale de peste 110 kV, majoritatea staţiilor electrice clasice se realizează tip
exterior. Instalaţiile de tip interior sunt protejate împotriva intemperiilor. În staţiile
interioare nu se recomandă alegerea unor aparate cu volum mare de ulei, având în
vedere riscul unor explozii şi incendii care se pot produce în asemenea situaţii.
7.2.2. Altitudinea
De regulă, fabricanţii de aparate garantează performanţele de catalog pentru
înălţimi de funcţionare a instalaţiilor sub 1000 m. Pentru altitudini mai mari, unele
performanţe electrice şi, eventual, condiţiile de stingere a arcului electric se
înrăutăţesc, constructorii de aparate indicând coeficienţi pentru corecţia acestora.
7.2.3. Condiţiile climatice

Se referă la principalii factori meteorologici la care trebuie să reziste
aparatele electrice. Temperatura influenţează condiţiile de răcire şi încărcările
admisibile ale circuitelor; umiditatea şi precipitaţiile influenţează comportarea
izolaţiei şi stingerea arcului electric.
Tabelul 7.1
Condiţii climatice la amplasarea instalaţiilor electrice
Factori meteorologici UM Tip instalaţie
interior exterior
temperatura maximă C +40 +40
temperatura medie maximă C +35 +35
temperatura minimă C -5 -30
umiditatea relativă a aerului % 70 100
2
presiunea vântului N/m - 700
viteza vântului m/s - 32-36
grosimea stratului de chiciură mm - *
* Grosimea stratului de chiciură diferă în funcţie de zona meteo în care se amplasează
instalaţia.
Observaţie: Pentru condiţii climatice deosebite (climă tropicală, climă rece

etc.), se pot comanda aparate cu protecţii climatice speciale.
7.2.4. Gradul de poluare

Acest criteriu se referă la poluarea atmosferei (produsă de fum, praf, vapori ai
unor substanţe chimice etc.) în zona în care se amplasează aparatele şi este necesar a
se cunoaşte pentru a evita conturnările care pot solicita în mod periculos instalaţiile
electrice. Prescripţiile împart zonele geografice în patru categorii (tabelul 7.2), pentru
care se recomandă lungimea liniei de fugă necesară alegerii izolaţiei externe a
instalaţiilor electrice.
Pentru instalaţiile electrice uzuale de tip exterior, nivelul de izolaţie corespunde

unui grad mai redus de poluare (I sau II).
Considerarea unor instalaţii de tip interior poate apărea oportună pentru zone
mai puternic poluate (în apropierea platformelor industriale, în zone marine etc.).
Tabelul 7.2
Clasificarea zonelor de poluare
Nivel (grad) de poluare a zonei Lungimea specifică a liniei de fugă, cm/kV
I - slab 1,6
II - mediu 2,0
III - puternic 2,5
IV - foarte puternic 3,1
În instalaţiile electrice de tip interior, izolaţia aparatajului electric se alege pe

baza considerentelor tehnico-economice, astfel:
 izolaţie pentru exterior, corespunzătoare cel puţin nivelului I de poluare,
pentru cazurile în care clădirea este protejată împotriva pătrunderii din exterior a
impurităţilor, prin etanşare şi presurizare interioară;
 izolaţie pentru interior (fără condiţii impuse pentru linia de fugă sau
natura materialului izolant), în cazul în care se asigură prin climatizare o umiditate
relativă a aerului sub limita de 65%, la +20C.
7.3. Caracteristici constructive

Se referă la corespondenţa dintre caracteristicile constructive ale instalaţiei
electrice în care urmează a fi integrat aparatul electric şi o serie de aspecte
constructive ale acestuia.
7.3.1. Tipul constructiv al aparatului

Este determinat de tipul instalaţiei în care se montează aparatul şi se indică prin
principiul de funcţionare. Spre exemplu, atunci când se urmăreşte compactarea
instalaţiei se poate utiliza aparataj debroşabil sau module compacte, cu izolare în aer
ori în hexafluorură de sulf.
7.3.2. Numărul de poli sau unităţi constructive

În cazul aparatelor de comutaţie, numărul de poli se alege în concordanţă cu
numărul de faze ale circuitului şi specificul legăturii respective.
7.3.3. Destinaţia (clasa) aparatului

Acest criteriu se aplică la puţine aparate. Spre exemplu, siguranţele fuzibile se
aleg pentru uz general sau pentru însoţirea unor alte aparate (de exemplu,
transformatoare de tensiune).
7.4. Caracteristici ale izolaţiei

Se referă la solicitările la tensiune ale aparatelor în instalaţiile electrice. De
regulă, se utilizează criteriile precizate în continuare.
7.4.1. Tensiunea nominală
U n aparat  U n retea (7.1.)

unde Un retea este tensiunea nominală a reţelei. Respectându-se recomandarea generală
a Comisiei Electrotehnice Internaţionale (CEI) ca, în aceeaşi ţară, raportul între două
tensiuni nominale succesive să nu fie mai mic de cifra doi, în România sunt
standardizate următoarele tensiuni:
 pentru reţele de curent alternativ (cu trei sau patru conductoare), a căror
tensiune nominală este cuprinsă între 100 V şi 1000 V (inclusiv) şi echipamentul
aferent au fost adoptate următoarele trepte, denumite de „joasă tensiune”:
230/400 V, 400/690 V, 1000 V;
 pentru reţele trifazate de curent alternativ şi echipamentul aferent de
„înaltă tensiune” au fost adoptate treptele prezentate în tabelul 7.3.
Tabelul 7.3
Trepte de înaltă tensiune standardizate în România
Un [kV] 6(*) 10 20 110 220 400 750
UME [kV] 7,2(*) 12 24 123 245 420 765
(*) – aceste valori nu trebuie utilizate pentru reţele de distribuţie publică
7.4.2. Tensiunea cea mai ridicată pentru echipament

Cea mai mare valoare a tensiunii între faze (UME) pentru care poate fi utilizat
un echipament:
U MS  U ME (7.2.)
unde UMS este tensiunea maximă de serviciu a reţelei.
7.4.3. Nivelul de izolaţie
 tensiunea nominală de ţinere la frecvenţă industrială (Uţf) pentru

instalaţii cu tensiuni UMe  300 kV sau tensiunea de ţinere la impuls de comutaţie
pentru instalaţii cu UMe  300 kV;
 tensiunea nominală de ţinere la undă de trăsnet (Uţi);
 lungimea specifică a liniei de fugă (care este determinată de zona de

poluare în care se amplasează instalaţia şi deci se alege în corelaţie cu condiţiile
ambientale).
La alegerea aparatelor electrice, trebuie îndeplinită condiţia:
U ti ,necesar  U ti , garantat (7.3.)
Valorile standardizate în ţara noastră pentru categoriile de tensiuni precizate

anterior sunt date în tabelele 7.4 şi 7.5. Alegerea valorilor din lista 1 sau 2 (tabelul
7.4) se face ţinând seama de gradul de expunere la supratensiuni, de modul de legare
la pământ a neutrului reţelei şi de tipul dispozitivelor de protecţie utilizate împotriva
supratensiunilor. În situaţiile în care se impune un grad ridicat de siguranţă în
funcţionare, se utilizează aparate corespunzătoare listei 2.
Tabelul 7.4
Niveluri de izolaţie asociate celor mai ridicate tensiuni pentru echipament din
domeniul „medie tensiune”
Tensiunea nominală de ţinere la Tensiunea
Tensiunea cea mai ridicată a impuls de trăsnet, kVmax nominală de
echipamentului, ţinere la
kV Lista 1 Lista 2 frecvenţă
industrială, kV
7,2 40 60 20
12 60 75 28
24 95 125 50
Tabelul 7.5
Niveluri de izolaţie asociate celor mai ridicate tensiuni pentru echipament din
domeniul „înaltă tensiune"
Tensiunea cea mai ridicată a Tensiuni nominale de ţinere
echipamentului la impuls de la impuls de la frecvenţă
trăsnet, comutaţie, industrială,
kV kVmax kVmax kV
A B A B A B
123 550 450 (440) (360) 230 185
245 1050 950 (750) (650) 460 395
420 1425 1425 1050 1050 - -
787 2100 2100 1425 1425 - -
Observaţii:
1. Coloanele A indică valorile utilizate pentru toate echipamentele, cu
excepţia transformatoarelor de putere.
2. Coloanele B indică valorile utilizate pentru transformatoarele de putere.
3. Valorile dintre paranteze se referă la instalaţii la care studiul de
coordonare a izolaţiei indică posibilitatea apariţiei unor supratensiuni de comutaţie
cu risc de defect mai mare de 10-4.
7.5. Comportarea în regim de lungă durată (curentul nominal)
I md  I n
În scopul facilitării schimburilor comerciale între diverşi parteneri, fabricanţii

utilizează şiruri de numere normalizate, pentru stabilirea seriilor de curenţi şi puteri
nominale (de catalog) ale echipamentelor electrice. Organizaţia internaţională de
standardizare (ISO) recomandă ca mod de realizare a şirurilor normale de numere
utilizarea unor multiplicatori, ca de exemplu:
 multiplicatorul m10 = 10 10 = 1,25 (formează şirul de numere R10);
 multiplicatorul m5 = 5 10 = 1,6 (formează şirul de numere R5).
Tabelul 7.6
Şiruri de numere normalizate utilizate pentru
curenţi şi puteri nominale
R10 1 1,25 1,6 2 2,5 3,15 4 5 6,3 8
R5 1 - 1,6 - 2 - 4 - 6,3 -
Curentul maxim de durată (Imd) se stabileşte în funcţie de tipul circuitului. De
exemplu:
 circuitul de generator sau bloc generator-transformator: Imd este curentul
nominal al generatorului;
 circuitul de transformator: Imd este curentul nominal al transformatorului;
 circuitele de cuplă: Imd se consideră cel puţin egal cu curentul celui mai
mare circuit racordat la bare ;
 linie de interconexiune: Imd este curentul de stabilitate termică a
conductoarelor sau curentul rezultat din studiul circulaţiei de puteri din sistem;
 linie de alimentare: Imd este curentul maxim al ansamblului
consumatorilor alimentaţi cu luarea în considerare a perspectivei lor de dezvoltare
în anii următori.
7.6. Frecvenţa nominală

Aparatele trebuie folosite în domeniul de frecvenţe indicat de fabrica
constructoare.
7.7. Comportarea în regim de scurtcircuit
Pentru aparatele electrice înseriate pe circuit, comportarea în regim de

scurtcircuit se analizează prin două criterii reprezentative.
7.7.1. Stabilitatea electrodinamică
işoc  I d kAmax (7.4.)

unde işoc este curentul de şoc, respectiv valoarea maximă instantanee a curentului
total de scurtcircuit, care se calculează cu relaţia:
işoc  2  kşoc  I p0 kAmax (7.5.)
în care kşoc este coeficientul de şoc, iar Ipo este valoarea iniţială a curentului periodic
de scurtcircuit.
7.7.2. Stabilitatea termică

Pentru a asigura funcţionarea fără deteriorări a aparatelor, trebuie ca valoarea
garantată de fabricant pentru o solicitare cu durata de 1 secundă (Ilimită t) trebuie să fie
mai mare decât curentul echivalent termic (Iet), deci să fie îndeplinită condiţia:
I I
et limita t kA (7.6.)
Curentul echivalent termic se calculează cu relaţia:
I et  I p0  ( m  n )  t d 1 kA (7.7.)
în care:
m este un coeficient care ţine seama de influenţa componentei aperiodice
asupra curentului de scurcircuit;
n - coeficient care ţine seama de variaţia în timp a componentei periodice a
curentului de scurtcircuit;
td - durata de deconectare a defectului (care, în absenţa altor date mai exacte, se
poate alege de 1 secundă).
7.8. Criterii specifice fiecărui tip de aparat
7.8.1. Criterii specifice pentru întreruptoare
Capacitatea nominală de rupere la scurtcircuit reprezintă cel mai mare curent

de scurtcircuit (Ir) pe care întreruptorul trebuie să fie capabil să-l întrerupă în
condiţiile de utilizare şi funcţionare prescrise:
I p0  I r kA (7.8.).
Capacitatea de închidere pe scurtcircuit.
Se verifică prin condiţia:
i ş oc 2 ,5I kAmax
r (7.9.).
De regulă, această condiţie coincide cu verificarea stabilităţii electrodinamice a
întreruptorului.
Alte criterii pentru alegerea întreruptoarelor: deconectarea scurtcircuitului

apropiat de linie (defectul kilometric), întreruperea curenţilor mici inductivi,
întreruperea curenţilor capacitivi, deconectarea defectului consecutiv, deconectarea
scurtcircuitului prin dublă punere la pământ etc.
7.8.2. Criterii specifice pentru separatoare
Capacitatea de închidere şi de conectare trebuie cerute constructorului în

următoarele cazuri:
 pentru separatoarele care în lipsa unui întreruptor sunt folosite la
comutarea curenţilor de mers în gol al transformatoarelor de forţă;
 pentru separatoarele care trebuie să comute curenţii de mers în gol ai
unor LEA sau LEC;
 pentru separatoarele care trebuie să comute curentul de magnetizare al
transformatoarelor de tensiune.
Sistemul de acţionare. Se pot alege sisteme de acţionare manuale sau
mecanice (pneumatice, hidraulice, cu motor electric). Cuţitele de legare la pământ se
prevăd cu dispozitive de acţionare distincte.
7.8.3 Criterii specifice pentru transformatoare de măsurare de curent
Curentul secundar nominal. Valoarea garantată poate fi 5 A sau 1 A (pentru

tensiuni peste 220-400 kV, în situaţiile când conductoarele circuitului secundar au
lungimi mari). Valoarea necesară se calculează în funcţie de valoarea primară
necesară şi de raportul nominal de transformare al transformatorului de curent.
Numărul de înfăşurări secundare. Este dependent de numărul de aparate pe

care transformatorul de curent urmează să le alimenteze, precum şi de valoarea
încărcării circuitului pe care acesta se amplasează. De obicei, se prevede alimentare
separată, de la înfăşurări secundare distincte, pentru următoarele categorii de
receptoare:
 aparate de măsurare,
 aparate de protecţie şi automatizare (exclusiv protecţiile diferenţiale),
 aparate aferente fiecărei protecţii diferenţiale în parte,
 dispozitive de acţionare.
Clasa de precizie. Dintre aparatele care se conectează la o înfăşurare

secundară a transformatorului de curent, cel care admite erori minime în alimentare
determină alegerea clasei de precizie a înfăşurării respective. Clasa de precizie este
caracteristică fiecărei înfăşurări şi se alege din oferta fabricanţilor de aparate.
Prescripţiile de proiectare prevăd, pentru cazurile uzuale:
 clasa 0,2 pentru alimentarea aparatelor de laborator, a contoarelor de
interconexiune cu alte ţări;
 clasa 0,5 pentru alimentarea celorlalte contoare;
 clasa 1 pentru alimentarea aparatelor indicatoare şi înregistratoare
utilizate pentru evidenţe tehnice;
 clasa P pentru alimentarea majorităţii tipurilor de protecţii.
Puterea secundară. Pentru fiecare înfăşurare secundară, puterea secundară

necesară se calculează în funcţie de aparatele racordate în secundarul
transformatorului respectiv şi se compară cu valoarea nominală garantată de
fabricant.
Alte caracteristici ale transformatoarelor de curent coeficientul de
saturaţie, conexiunea înfăşurărilor secundare, secţiunea circuitului secundar etc.
7.8.4. Criterii specifice transformatoarelor de măsurare de tensiune
Numărul de unităţi componente şi schema lor de conexiuni. În principal,

alegerea se face în funcţie de aparatele de măsurare şi de protecţie care trebuie
alimentate (fig 7.1). Circuitele secundare sunt prevăzute cu o legătură la pământ
pentru securitatea personalului şi cu siguranţe fuzibile pentru protecţia
transformatorului de tensiune şi a conductoarelor în caz de scurtcircuit.
Observaţie: Neutrele stelelor transformatoarelor de tensiune se leagă
obligatoriu la pământ, din motive de protecţie a muncii pentru personalul care
lucrează, citeşte, verifică aparatele de măsurare, protecţiile şi automatizările
alimentate de acestea.
Cele mai uzuale soluţii sunt:
 un transformator bipolar pentru măsurarea tensiunii între faze;
 două transformatoare bipolare conectate în V, care pot măsura toate cele trei
tensiuni dintre faze;
 un transformator monopolar (cu o singură bornă de înaltă tensiune) care se
foloseşte pentru măsurarea tensiunii între o fază şi pământ;
 trei transformatoare monopolare prevăzute fiecare cu câte o înfăşurare de
bază şi una auxiliară.
Pentru tensiuni Un  110 kV, se utilizează şi transformatoare de tip capacitiv

(care sunt simbolizate în România prin TECU sau TECH).
Tensiunea secundară nominală. De regulă, valoarea necesară este egală cu
valoarea garantată de fabricant; se va acorda atenţie valorilor diferite pentru înfăşurări
secundare diferite, după cum urmează:
 pentru înfăşurarea de bază:
 100 V - pentru transformatoare bipolare,
 100 / 3 V - pentru transformatoare monopolare;
 pentru înfăşurarea auxiliară:
 100/3 V - pentru cazul instalaţiilor în care neutrul nu este efectiv
legat la pământ (Un  110 kV),
 100 V - pentru instalaţii în care neutrul este efectiv legat la
pământ.
Fig. 7.1. Exemple de scheme de conexiuni ale transformatoarelor de tensiune
a - transformator bipolar conectat între două faze; b - două transformatoare
monofazate în montaj „V”, c - trei transformatoare monofazate cu o singură
înfăşurare secundară; d - trei transformatoare monofazate cu două înfăşurări
secundare; e - transformator trifazat în stea cu trei coloane; f - transformator trifazat
în stea cu cinci coloane; g – transformator monofazat; h – trei transformatoare
monofazate în stea.
Clasa de precizie. Alegerea acesteia se face în funcţie de condiţiile pe care le
impun aparatele racordate în secundar.
Prescripţiile de proiectare prevăd, pentru cazurile uzuale:
 clasa 0,2 pentru alimentarea aparatelor de laborator, a contoarelor de
interconexiune cu alte ţări;
 clasa 0,5 pentru alimentarea celorlalte contoare;
 clasa 1 pentru alimentarea aparatelor indicatoare şi înregistratoare
utilizate pentru evidenţe tehnice,
 clasa 0,5 pentru regulatoare de tensiune,
 clasa 1 pentru protecţiile care necesită o precizie mai mare în alimentare,
 clasa 3P (sau 6P) pentru protecţii.
Puterea secundară necesară se calculează în funcţie de aparatele de măsurare,

protecţiile, automatizările racordate în secundarul transformatorului de tensiune
respectiv.
Puterea limită termică. Dacă transformatorul de tensiune este utilizat numai

ca sursă de energie (de exemplu, pentru alimentarea unor lămpi de semnalizare) şi nu
interesează erorile, sarcina cerută în secundar poate să depăşească puterea secundară
nominală, dar nici într-un caz nu trebuie să fie mai mare decât puterea limită termică
a înfăşurării, precizată de fabricant.
Observaţie: Transformatoarele de măsurare de tensiune fiind aparate electrice

conectate la reţea în derivaţie, nu sunt parcurse de curenţii de scurtcircuit decât dacă
scurtcircuitul are loc chiar în transformator. În aceste condiţii, nu se mai pune
problema verificării stabilităţii lor la scurtcircuit.
8. Scheme de principiu pentru centrale electrice
Criterii principale de alegere a acestor scheme:
1. asigurarea continuităţii în alimentarea consumatorilor locali (care pot fi

alimentaţi numai din centrală sau prin centrală);
2. asigurarea posibilităţii de evacuare a excedentului de energie dacă acesta

există în centrale.
3. de regulă, decizia se ia pe baza criteriilor min. CTA (max. VNA):
CTA  CI ACT   Cexa act j   Daact j

j j (8.1.)
8.2. Scheme de centrale la care o parte din putere se distribuie la

tensiunea generatoarelor
Distribuţia de energie din centrală se poate face la mai multe niveluri de

tensiune:
a) o tensiune a generatoarelor, U nG 6 10kV  , de la care se poate face

distribuţia de energie şi către consumatori locali,
b) o tensiune mai ridicată (110kV) de interconexiune cu SEN sau de

distribuţie directă din centrală pentru unii consumatori mari,
c) o tensiune mijlocie (2035kV) de obicei pentru distribuţia energiei

electrice prin a 3-a înfăşurare a T1 şi T2 .
La staţia de tensiune U nG este bine să racordăm atâtea grupuri încât dacă unul
este indisponibil, celelalte să asigure cererea consumatorilor locali.
Fig. 8.1. Generatoare conectate direct la bare
Atenţie: Creşterea numărului de grupuri   I scc .

La un scurtcircuit pe barele de tensiune U nG aportul sistemului şi al G3 este mai
redus datorită existenţei transformatoarelor de putere.
Fig. 8.2. Aportul G3 la scurtcircuit.
8.3. Scheme de centrale la care distribuţia energiei se face numai la

tensiuni mai înalte decât tensiunea generatoarelor
În general, generatoarele se construiesc cu tensiuni U nG = 624kV. Pentru

aceste soluţii, se foloseşte schema bloc G - TES.
Fig. 8.3. Generatoare legate la bare prin transformator de evacuare
a puterii către sistem TES.
Triunghiul TES () se plasează pe tensiunea inferioară, deoarece uneia dintre

înfăşurări i se aplică tensiunea între faze Un şi izolaţia se dimensionează la Un 
izolaţia este mai ieftină dacă Un este mai mică.
Fig.8.4. Triunghi.
Un
Steaua se plasează la tensiune superioară, unei faze aplicându-i-se .
3
Fig.8.5. Conexiunea stea.
Se vor aborda scheme de centrale:

− cu o singură staţie locală,
− cu staţii depărtate de centrală,
− la care unele blocuri sunt legate la câte două staţii,
− cu 23 staţii de distribuţie şi AT între ele.
A) Centrale cu o singură staţie locală (fig 8.6).
Fig. 8.6. Centrală cu o singură staţie locală.
Avantaj: TID bloc cu două grupuri generatoare  investiţie în trafo. mai

redusă (un TID este mai ieftin decât două trafo. mai mici).
Dezavantaje:
 IG sunt scumpe;
 continuitatea ansamblului este slabă. Orice defect al elementelor
componente poate conduce la întreruperea funcţionării blocului (de
exemplu, defectul la TID).
Soluţia din figura 8.6,b se întâlneşte la CHE de vârf unde numărul de ore de
funcţionare este mai redus.
B) Centrale cu staţie depărtată de centrală (fig 8.7).

 Se folosesc blocuri G - T – L
Motive pentru care staţia se depărtează de centrală:

 atmosfera poluată în curtea centralei (de exemplu, centrale pe lignit) 
conduce la conturnarea izolaţiei,
 nu există teren disponibil lângă centrală (cazul CHE),
 câteodată este eficient tehnic şi economic să comasăm într-una singură două
funcţiuni: staţie de centrală şi staţie de interconexiune în SEN.
(A) ST este obligatoriu din motive NPM (revizii la blocul G-T)
(B) Pentru linii cu L > 5km apare indicat IT
Fie un defect în T:
 În schema (A), protecţia prin relee P transmite prin cablu fir pilot (ecranat)
comanda de deconectare la întreruptorul din staţie.
 În schema (B), cablul fir pilot ar avea lungimi mari  devine mai eficient
economic să utilizăm IT.
Fig.8.7. Centrală cu staţie depărtată de ea.
C) Centrale la care unele blocuri sunt racordate la câte două staţii.
1. Scheme cu trafo. cu 3 (trei) înfăşurări
Fig. 8.8. Schemă cu transformator cu trei înfăşurări.

2. Scheme cu AT (fig 8.9)
Fig. 8.9. Schemă cu autotransformator.
Schemele sunt asemănătoare din punct de vedere funcţional. T3 inf asurari şi AT

au simultan două roluri:
− evacuarea puterii,
− legătura între cele două staţii.
 Soluţia prezintă avantaje economice faţă de situaţia utilizării unor T sau AT
suplimentare pentru realizarea legăturii dintre staţii.
I G este utilizat pentru a scoate în revizie G şi a menţine legătura între staţii (de
exemplu, de 20 şi 110 kV).
În cazul AT cuplajul între reţele se face simultan pe două căi:
− pe cale magnetică,
− pe cale galvanică (legătură directă între reţele).
AT este echivalent cu un trafo. (T) cu:
− n1 - n2 spire în primar;
− n2 spire în secundar.
Porţiunea din puterea nominală care se transferă pe cale magnetică:
U 2n coeficient de tranzit pe
k magn  1   cale magnetică (coeficient (8.2.)
U 1n de avantaj)
Tabelul 8.1
Valori ale coeficientului de tranzit pe cale magnetică
U 2 n [kV] 110 110 110 400 220
U 1n [kV] 121 220 400 750 400
k mang [%] 10% 50% 73% 47% 45%
Pentru AT, 50% din putere se transferă pe cale magnetică  partea de trafo. se
dimensionează numai pentru 50% din puterea nominală  este mai ieftin.
Avantajele folosirii AT în loc de T:

1) pierderi mai mici (de kmagn ori),
2) se tranzitează mai puţină energie pe cale magnetică  miez de Fe mai
mic 
 cuvă mai mică,
 volum de ulei mai mic,
 preţ mai scăzut.
3) toate economiile sunt proporţionale cu k mang .
Restricţii în folosirea AT:
 se vor folosi numai cu neutrul legat la pământ (altfel, se poate
supratensiona înfăşurarea mijlocie în cazul unei puneri la pământ în instalaţiile cu
U sup );
 orice AT trebuie să aibă o înfăşurare în triunghi (), numită terţiar,
pentru a închide armonicile de ordin superior (de exemplu, armonica 3):
a) tensiunea terţiarului: 1035kV;
b) terţiarul este cuplat cu restul AT pur magnetic;
c) la terţiar se racordează:
− alimentări pentru trafo. de SP,
− alimentări pentru reţele locale,
− compensatoare sincrone,
− foarte rar, generatoare.
D) Centrale cu douătrei staţii de distribuţie a energiei electrice şi AT între
acestea.
Fig.8.10. Schemă cu trei staţii şi autotransformator între acestea
Concluzii:
 AT se foloseşte în reţelele cu U n  110kV,
 folosirea AT aduce avantaje economice,
 numărul de AT de legătură între staţii depinde de puterea necesar a se
tranzita.
8.4. Particularităţi ale schemelor pentru CHE
În foarte multe cazuri se folosesc scheme bloc generator – transformator

chiar dacă generatoarele au puteri relativ mici, pentru că centrala este izolată, nu are
în apropiere consumatori la tensiune medie şi o staţie de distribuţie la tensiunea
generatoarelor nu şi-ar găsi utilitatea.
Se implementează blocuri generator – transformator – linie, atunci când

staţia de evacuare la care se poate racorda blocul nu poate fi amplasată în apropierea
centralei.
În figura 8.11 sunt prezentate două exemple de scheme de principiu pentru

centrale hidroelectrice amplasate în zone izolate şi dispunând de teren puţin pentru
transformatoare şi staţii.
Fig.8.11. Scheme pentru centralele hidroelectrice ce au puţin loc pe
amplasament.
 prima variantă de schemă  un singur transformator pentru două generatoare, în

scopul reducerii numărului de transformatoare de bloc, cel mai probabil din lipsă
de spaţiu. Aceeaşi idee de schemă se mai poate folosi şi atunci când generatoarele
au puteri mici şi nu se realizează o staţie la tensiunea generatoarelor ci se foloseşte
schema bloc generator-transformator. În acest fel se evită instalarea a prea multor
transformatoare mici.
 cea de-a doua variantă de schemă  două blocuri generator-transformator la o
singură linie, staţia de evacuare neputând fi amplasată în apropierea centralei.
O schemă aparte o au centralele cu acumulare prin pompaj, concepute ca

sisteme de stocare a energiei. La aceste centrale, transformatorul de bloc are o dublă
funcţie: să asigure evacuarea energiei produse de ansamblul turbină-generator în
regim de generare şi să asigure alimentarea aceluiaşi ansamblu în regim de pompare,
când generatorul devine motor, iar turbina - pompă.
Fig. 8.12. Schemă pentru centralele cu acumulare prin pompaj.

8.5. Scheme pentru centrale cu cicluri mixte abur-gaze
Fig. 8.13. Schemă pentru centralele cu ciclu mixt abur-gaze.
Problema esenţială este că turbina cu gaze trebuie lansată la pornire de

către un motor şi acest lucru se poate face trecând generatorul în regim de motor
sincron. Ca urmare, transformatorul de bloc al generatorului antrenat de turbina cu
gaze este folosit şi ca sursă de alimentare la pornire a generatorului trecut în regim de
motor. Pentru a se putea realiza acest lucru, între generator şi transformatorul de bloc
este necesară instalarea unui întreruptor IG care va fi folosit în etapele de pornire.
În cazul pornirii folosind calea de alimentare de rezervă, cuplarea în paralel a
generatorului cu sistemul se va face prin întreruptorul din staţia de înaltă tensiune.
Generatorul antrenat de turbina cu abur este racordat printr-o schemă clasică

de bloc generator-transformator la aceeaşi staţie de înaltă tensiune.
9. Alimentarea serviciilor proprii din centralele
electrice
Servicii proprii = instalaţii care contribuie la buna funcţionare a centralelor

electrice (SP).
Clasificarea SP:
1. după locul amplasării:

− interne (în incinta centralei),
− externe (de exemplu la CHE, serviciile proprii de la baraj);
2. după sfera de deservire:

− de grup (aferente unui anumit grup),
− generale  deservesc întreaga centrală sau mai multe grupuri (de
exemplu, gospodăria de combustibil, instalaţiile pentru evacuarea zgurii
şi cenuşii la CTE);
3. după importanţă (continuitate în alimentare):

− SP de categoria 0 (zero)  consumatori vitali
− categorii de consumatori vitali:
 categoria 0 - a:
− întreruperea lor timp de o secundă poate scoate din funcţiune
întregul grup (de exemplu, protecţiile);
− se asigură trei surse de alimentare (două de la bateria de
acumulatoare prin intermediul unor invertoare şi o a treia sursă
de la barele de alimentare în curentul alternativ al serviciilor 0 -
b);
 categoria 0 - b:
− întreruperea lor timp de 1020 secunde poate scoate din
funcţionare grupul pe care-l deservesc (de exemplu, pompe de
ulei pentru ungerea lagărelor grupului, staţii de reducere - răcire,
unele automatizări, iluminatul de siguranţă etc.);
− se asigură trei surse de alimentare (una normală, una de rezervă
dintr-o sursă independentă şi o a treia de siguranţă, grup Diesel
cu pornire automată);
 categoria 1:
− întreruperea lor timp de peste 3 secunde poate afecta sarcina
grupului sau poate scoate chiar grupul din funcţionare;
− se asigură două căi de alimentare cu comutaţie automată prin
AAR (anclanşarea automată a rezervei);
Exemplu: Pompele de alimentare cu apă a cazanelor, ventilatoarele de aer şi gaze
la cazane etc.
 categoria a 2-a:
− întreruperea lor timp de 1015 minute încă nu afectează bunul
mers al grupului;
− se asigură două căi de alimentare fără comutare automată;
Exemplu: Concasoarele de cărbune dacă există buncăr tampon, sistemele de
evacuare a zgurii şi cenuşii.
 Categoria a 3-a  consumatori auxiliari:
− se asigură o singură sursă de alimentare.
Exemplu: Iluminatul culoarelor, instalaţii de ridicat, ateliere, laboratoare etc.
9.1.1. Consumuri procentuale ale serviciilor proprii la sarcina nominală a

grupurilor în cazul diferitelor categorii de centrale electrice
CTE:
− funcţionând cu gaze sau păcură: 57%;
− funcţionând cu cărbune: 710%;
− funcţionând cu cărbune (lignit) cu putere calorifică scăzută: < 16%.
CET (Centrale Electrice de Termoficare): consumul de la CTE se amplifică cu

1,31,5.
La CNE, consumul procentual al SP depinde de filiera părţii nucleare: 514%.

Filiera CANDU:  7%.
CDE (Centrale Diesel Electrice):

− funcţionând cu motorină: 35%;
− funcţionând cu păcură: 57%.
CTG (centrale cu turbine cu gaze): 12%.
CHE: 0,22%.
9.1.2. Forme de energie necesare serviciilor proprii
Cea mai comodă şi indicată formă de energie pentru SP este energia electrică
(motoare, iluminat etc.).
Excepţie: Pompele de alimentare (cu puteri de 4,55MW) a cazanelor sunt
acţionate cu turbine cu abur (mai economic).
9.1.3. Trepte de tensiune în alimentarea SP
a) Motoarele de putere mică şi iluminatul se alimentează la JT: 400/230V
b) Motoarele cu Pn  160 kW sunt alimentate la 6kV.
9.1.4. Principalele categorii de motoare electrice folosite pentru acţionarea

serviciilor proprii
1. Motoare asincrone (cu rotor în scurtcircuit) - cele mai folosite.
Avantaje:
− construcţie simplă,
− robuste,
− preţ redus,
− pot autoporni (este suficient să li se aplice tensiunea pentru a porni).
Dezavantaje:
− şoc de curent la pornire: 57 I n ,
− nu se pretează la un reglaj comod de viteză.
În prezent se folosesc acţionările cu viteză variabilă (AVV) prin care
motoarele se alimentează cu tensiune de frecvenţă variabilă.
2. Motoare sincrone. Se folosesc numai la acţionări de mare putere (câţiva

MW) şi turaţie constantă.
Se folosesc supraexcitate pentru a debita puterea reactivă în reţeaua SP. Au
un sistem de excitaţie mai puţin fiabil şi sunt scumpe.
3. Motoare de c.c. cu excitaţie în derivaţie. Turaţia variază liniar cu curentul

absorbit (fig 9.1.).
Este un motor cu colector  fiabilitate mai scăzută. Necesită instalaţii
speciale de pornire (Rp).
Fig. 9.1. Variaţia turaţiei cu curentul absorbit la motoarele de c.c.

Este folosit la benzile transportatoare şi la pompele de ulei.
9.2. Soluţii de principiu pentru alimentarea serviciilor proprii
Vom aborda:
1. soluţii de principiu pentru alimentarea SP din centrale,
2. soluţii de principiu pentru alimentarea SP vitale.
1. Soluţii de principiu pentru alimentarea SP din centrale
Fig.9.2. Scheme de alimentare a serviciilor proprii ale centralelor.

Pentru figura 9.2, a se pot face comentariile:
 SP sunt alimentate în regim normal de un grup de casă, antrenat de o turbină

de abur,
 este o soluţie sigură,
 se foloseşte în sistemele energetice slabe, în care ieşirea din sincronism este
frecventă şi timpii de repornire trebuie să fie mici,
 costul specific (lei/kW) este mare şi randamentele sunt reduse,
 este o schemă independentă  scurtcircuitele din SEN sau scăderea
frecvenţei nu sunt resimţite de agregatele de servicii proprii.
Pentru figura 9.2, b se pot face comentariile:
 turbogeneratoarele de casă au fost înlocuite cu grupuri de casă montate pe

acelaşi arbore cu generatorul principal,
 reţeaua de SP este independentă de perturbaţiile din reţea.
Exemplu, CHE Bicaz.
Soluţiile a şi b nu mai au răspândire astăzi.
Pentru figura 9.2, c se pot face comentariile:
 alimentarea SP se face de la generatoarele principale şi din sistem,

 toate soluţiile au rezervă de alimentare a SP şi din SEN.
2. Soluţii de principiu pentru alimentarea SP vitale
Fig.9.3. Scheme de alimentare a serviciilor proprii vitale.
Pentru figura 9.3, a se pot face comentariile:
 în mod normal, consumul SP vitale este asigurat din reţeaua de curent

alternativ prin IA (întreruptor automat),
 în momentul dispariţiei tensiunii pe barele de SP, se dă comanda pornirii
MDR (motor cu demaraj rapid); demarajul are loc pe un interval de 1020
secunde, timp în care SP ar rămâne nealimentate,
 pe perioada pornirii MDR, SP vor fi alimentate de BA (baterie de
acumulatoare) cu redresorul ce poate lucra şi ca invertor (Inv.-invertor);
redresorul menţine încărcată bateria şi în regim de invertor se alimentează SP.
Pentru figura 9.3,b se pot face comentariile:
 în regim normal, SP sunt alimentate de grupul M-G care poate fi de curent

alternativ sau c.c. în funcţie de necesităţile SP,
 în momentul întreruperii sursei de alimentare normală a SP, intră în funcţiune
MDR şi CE (cuplă electromagnetică), dar sunt necesare circa 10 secunde
pentru ca ele să antreneze motorul la plină sarcină; în această pauză, V
(volant) care are înmagazinată energie în masele de rotaţie, asigură energia
necesară antrenării G, până este preluată această funcţie de MDR.
9.2.1. Măsuri pentru mărirea continuităţii în funcţionarea serviciilor proprii

alimentate de la generatoarele cuplate la SEN
Se acţionează pe trei direcţii:

1. secţionarea barelor colectoare a staţiei de SP;
2. rezervarea;
3. folosirea unor motoare care autopornesc.
1. Secţionarea barelor colectoare ale staţiilor de SP

Avantajele secţionării:
− creşterea continuităţii în alimentare, în cazul unor revizii la bare sau la
separatoarele de bare;
− limitarea curenţilor de scurtcircuit.
Se prevăd:
− un etaj de bare colectoare de 6kV (cu una sau două secţii de bare pentru
fiecare grup, foarte rar trei);
− se prevăd două secţii de bare colectoare pentru serviciile proprii
generale ale centralei;
− un etaj de bare la 400V (pot apărea zeci de secţii de bare de JT în
reţeaua de SP a unui grup); gruparea consumatorilor pe secţii se face
după:
− depărtarea dintre consumatori,
− gradul de importanţă în continuitatea funcţionării grupului.
2. Rezervarea
2.1.rezervarea tehnologică, de exemplu, prevederea a două pompe de
alimentare, a douătrei ventilatoare (o pompă în plus etc.);
2.2.rezervarea alimentării cu energie electrică:
a) rezervare ascunsă,
b) rezervare evidentă.
a) Rezerva ascunsă (fig 9.4.).
Fig.9.4. Schemă de alimentare a SP cu rezervă ascunsă.
Rezervarea este "ascunsă" în supradimensionarea fiecăruia dintre cele două

trafo. de SP (2100%).
În ipoteza unei avarii la TSP2 , protecţia deconectează I1 şi I 2 şi apoi AAR
anclanşează Ic (întreruptor de cuplă) şi SP rezultă alimentate numai prin TSP1
dimensionat 100%.
AAR (Anclanşarea Automată a Rezervei) închide Ic după ce verifică
deschiderea lui I 2 pentru a nu re-alimenta defectul.
b) Rezerva evidentă
Fig. 9.5. Schema de alimentare a SP cu rezervă evidentă

Se prevede a "n+1"-a cale de alimentare a SP, transformatorul de rezervă
evidentă Trez.evid . .
Alimentarea SP prin Trez.evid . poate fi comutată prin AAR, pentru a alimenta
secţiile de SP de grup dacă a dispărut tensiunea de pe aceste secţii.
I a lim este deschis în funcţionarea normală a schemei, pentru a nu determina
pierderi permanente de mers în gol la trafo. de rezervă evidentă.
3. Folosirea unor motoare care autopornesc
În prealabil trebuie verificate şi asigurate condiţiile de autopornire.
Aplicând tensiune acestor motoare, ele pornesc singure fără a fi necesară

intervenţia omului sau a unor automatizări.
Pentru acest scop, se folosesc:
− motoare asincrone cu rotorul în scurcircuit,
− motoare sincrone special construite cu rotorul robust astfel încât să se
poată închide curenţii de pornire în asincron.
Condiţia de autopornire:
U BC  0,7U n (9.1.)
M max ~ U 2 (9.2.)
M max - cuplu motor maxim.
Tensiunea pe barele de alimentare a SP nu trebuie să scadă sub 0,7U n

pentru a se asigura cuplul necesar autopornirii motoarelor.
9.2.2. Alimentarea SP în cazul centralelor electrice cu bare la tensiunea

generatoarelor
De la staţia la care sunt racordate generatoarele ( G1 şi G2 ) se alimentează:

− serviciile proprii de bloc (prin TSP1 şi TSP2 ),
− serviciile proprii generale şi rezerva serviciilor proprii de bloc.
 Siguranţa în funcţionare a acestor bare (la care sunt racordate direct
generatoarele G1 şi G2 ) trebuie să fie ridicată.
Fig. 9.6. Schemă de alimentare a SP pentru centrale cu bare la tensiunea
generatoarelor
Pentru grupurile bloc generator - trafo. alimentarea SP se ia în derivaţie de

la bornele generatorului ( G3 ).
Dacă barele pe care debitează energie G1 şi G2 sunt la 6kV, se prevede

alimentarea SP prin bobine limitatoare în loc de trafo. (curenţii de scurcircuit sunt
mari pe barele de SP datorită prezenţei generatoarelor în apropiere).
9.2.3. Alimentarea SP din CET sau CTE cu grupuri bloc generator –

transformator
Pentru figura 9.7,a se pot face comentariile:

 SP sunt alimentate printr-o derivaţie de la bornele generatorului,
 legătura la SP fiind după TES , perturbaţiile din sistem sunt mai puţin resimţite
(datorită impedanţei TES ),
 TSP1 are tensiune superioară medie  este mai ieftin.
Pentru figura 9.7,b se pot face comentariile:
 TSP2 este racordat la bara de ÎT a staţiei sau la terţiarul AT  TSP2 este mai
scump, TSP3 ceva mai ieftin,
 în regim normal, alimentarea serviciilor proprii se face prin două trafo. serie
(trafo. bloc şi TSP2 ) sau prin trei trafo. serie (trafo. bloc + AT + TSP3 )  cresc
pierderile,
 TSP2 racordat direct la ÎT  se resimt perturbaţiile din sistem (avariile).
Fig. 9.7. Alimentarea SP de la CET sau CTE
Pentru alimentare normală, soluţia din figura 9.7,a) este mai bună.
Calitatea soluţiei din figura 9.7,b) este legătura directă, mai sigură a TSP2 cu
SEN. Această legătură este utilă la:
− pornirea blocurilor (P),
− oprirea blocurilor (O),
− alimentarea serviciilor proprii generale (G),
− cale de alimentare de rezervă mai sigură (R).
9.2.4. Evoluţia concepţiilor privind aparatajul de comutaţie pe derivaţia de
alimentare a SP de bloc
Fig. 9.8. Concepte privind aparatajul de comutaţie montat

pe derivaţia de alimentare a SP de bloc
Pentru figura 9.8, a) se pot face comentariile:

 în această soluţie, I D (întreruptor de derivaţie) era obligatoriu până acum 25
ani,
 rolul lui I D era ca în caz de avarie în TSP , protecţia deconectează I1 şi I D şi
AAR cuplează alimentarea de rezervă,
 pe măsura creşterii puterii grupurilor şi a creşterii valorii I scc , I D devenea tot
mai greoi, mai scump şi mai puţin fiabil, de asemenea, defectele în TSP au o
probabilitate mică  s-a renunţat la I D .
Pentru figura 9.8, b) se pot face comentariile:

I D este înlocuit, pe cele trei faze, cu trei legături debulonabile (Ld). În
cazul unei avarii în TSP, se deconectează întregul bloc şi lucrează ADR
(automatul de dezexcitare rapidă). După aceea, se desface Ld , se deschide I1 şi se
alimentează SP pe calea de rezervă şi se reporneşte grupul.
9.2.5. Soluţii pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit pe calea de
alimentare normală a SP
Soluţiile pot fi: dispunerea de TID-uri, fracţionarea puterii trafo.,

utilizarea bobinelor limitatoare (fig 9.9.).
Fig. 9.9. Soluţii pentru limitarea curenţilor de scurtcircuit: a) Folosirea TID;

b)Fracţionarea puterii instalate într-un trafo. prin folosirea a două trafo. de putere
mai mică; c)Folosirea bobinei limitatoare în cazul în care U nG = 6kV.
9.3. Soluţii de alimentare a SP la pornirea (P) şi la oprirea (O)
grupurilor din centrale
Pentru pornirea şi oprirea grupurilor se consumă în cadrul SP cam 50% din

puterea consumată la plină sarcină. Pornirea sau oprirea grupurilor poate dura
mai multe ore, în funcţie de tipul grupurilor.
Soluţii de alimentare a SP (fig 9.10.):
− cu întreruptor la bornele generatorului (b),
− fără întreruptor la bornele generatorului (a).
Fig. 9.10. Alimentarea SP la pornirea şi oprirea grupurilor.
Pentru figura 9.10, a) se pot face comentariile:

Este o soluţie fără întreruptor la bornele G. Dacă s-ar alimenta SP prin TES şi
TSP la pornirea grupului  s-ar pune sub tensiune G, care s-ar roti inutil  se
alimentează SP prin TPOR ; aceasta reprezintă o cale de alimentare mai sigură, din
sistem.
Pentru figura 9.10,b) se pot face comentariile:

Este o soluţie cu aparat de comutaţie la bornele generatorului (IG sau CG -
separator de sarcină)  alimentarea SP la pornire sau oprire se face prin TES +
TSP . TES lucrează ca trafo. coborâtor.
Se poate utiliza Trez  rezervă pentru mai multe blocuri.

În varianta din figura 9.10, a) trecerea de pe funcţionarea SP pe TPOR la
funcţionarea pe TSP se poate face prin mai multe soluţii:
a) trecere cu întreruperea alimentării SP (prin basculare), care se face prin

deschiderea I1 şi apoi închiderea I 2 foarte rapid  se evită apariţia unor
curenţi foarte mari (care ar apărea dacă TES , TSP şi TPOR ar fi puse în paralel).
Pe timpul basculării, motoarele din SP rămân fără tensiune.
b) trecere fără întreruperea căilor de alimentare, care se face prin închiderea I 2 ,

apoi deschiderea I1 foarte rapid.
Observaţie: Indiferent de metodă, bucla de trei trafo. nu trebuie să introducă

tensiuni suplimentare  suma decalajelor de tensiune introduse de cele trei trafo.
trebuie să fie zero (dacă bucla este închisă). De regulă, TES şi TPOR au aceeaşi
grupă de conexiuni Yd 11  TSP se alege Yy 12 sau Dd 12 pentru a nu introduce
decalaje suplimentare de tensiune..
Reglajul de tensiune:
 tensiunea la care se evacuează energia din centrală se reglează din excitaţia
generatorului G,
 tensiunea de alimentare a SP se reglează din TSP dotat cu RSS (reglaj sub
sarcină).
9.4. Soluţii pentru alimentarea SP generale
Aceste SP deservesc întreaga centrală. De exemplu: gospodăria de

combustibil.
Concepţii de alimentare (fig 9.11):
a) SP generale alimentate de la o staţie PORG la care sunt racordate TPORG ;
b) racordarea SP generale la secţiile care alimentează serviciile proprii ale

primelor două grupuri care se pun în funcţiune în centrala respectivă.
Fig. 9.11. Soluţii pentru alimentarea SP generale.
Pentru 9.11, a) se pot face comentariile:
De obicei, racordarea SP se face la terţiarele autotrafo.  A1 , B1  . Dacă soluţia
nu este posibilă  racordare la A2 , B2 sau A3 , B3 .
Pentru figura 9.11, b) se pot face comentariile:

Cele două trafo. TPOR1 , TPOR 2 alimentează două magistrale de alimentare cu
energie electrică de rezervă a SP ( M 1  M 2 ). Magistralele sunt cel puţin o dată
secţionate la mijloc ( I M 1 şi I M 2 ). Pentru grupuri mai mari, secţionarea poate fi
mai densă din motive de limitare a curenţilor de scurcircuit. Trafo. TPOR este
util să se alimenteze de la o legătură sigură cu SEN. De asemenea, trebuie să
urmărim economicitatea soluţiei:
− eforturi mai reduse de investiţii ( TPOR racordate la tensiuni mai mici),
− pierderi de energie mai reduse.
Ipoteze pentru alegerea puterilor nominale ale trafo. de SP
1. Cu privire la trafo. legate în derivaţie la bornele generatorului (TSP), care

constituie calea normală de alimentare:
S nT  (1,25  1,4)S SPnom.  la sarcina nominală a SP
 la vârf va fi o încărcare optimă a trafo. de (9.3.)
70%80%
2. Cu privire la TPORG , simultan, ambele TPORG trebuie să poată asigura:

a) pornirea sau oprirea unui grup;
S Spnom  100%  SPgenerator  50%S Spnom (la pornire sau oprire) (9.4.)
b) rezervarea alimentării serviciilor proprii ale unui alt grup  100% SSpnom
c) alimentarea serviciilor proprii generale < 50% SSpnom
 total ~ 200%S Spnom.
Pentru figura 9.11, a) cele două trafo. TPORG se pot alege de aceeaşi putere cu
cea a TSP1 TSP2  .
Pentru figura 9.11, b) cele două TPOR trebuie să asigure ~ 200%S Spnom.
9.5. Particularităţi în alimentarea SP din CNE şi CHE
CNE (Centrală nuclearo-electrică). Consumul SP este de 514% din S nG .

Partea clasică lucrează pe ciclul apă-abur.
Particularităţi:
− existenţa mai multor consumatori vitali care trebuie asiguraţi în orice
moment  secţionare mai adâncă a barelor colectoare,
− necesitatea instalării unor surse suplimentare de alimentare de
siguranţă (mai multe baterii de acumulatoare şi mai multe grupuri
Diesel cu demaraj rapid).
Cea mai importantă particularitate a schemelor pentru alimentarea serviciilor
proprii ale centralelor nuclearo-electrice o reprezintă siguranţa foarte mare
cerută în funcţionare, mai ales în cazurile de oprire la avarie.
 CHE (Centrale hidroelectrice). Consumul SP este de 0,22% din S nG .
Fig.9.12. Schemă de alimentare a serviciilor proprii pentru CHE.
Particularităţile sunt:
 nu este nevoie de alimentarea la 6kV a SP, ci numai la JT (400V) (fig 9.12.),
 există SP interne şi externe (exterioare perimetrului CHE); SP externe 
stavile, electrobaraje.
În unele situaţii, nu se mai prevăd soluţii de alimentare a SP de la bornele
grupului hidrogenerator:
− prin transformatoare alimentate din staţia de evacuare a puterii din centrală,
− prin transformatoare alimentate din reţeaua de distribuţie a energiei electrice
din localităţile înconjurătoare (alimentare destul de sigură).
9.6. Alegerea puterii transformatoarelor care alimentează serviciile
proprii
Alegerea puterii nominale a transformatoarelor care alimentează serviciile

proprii se face astfel încât să se asigure:
 tranzitarea sarcinii maxime de durată a serviciilor proprii;
 pornirea motorului care are cele mai grele condiţii la pornire,
considerându-se celelalte motoare în funcţiune;
 autopornirea motoarelor principale în condiţiile cele mai grele;
 un plafon al curenţilor de scurtcircuit sub limitele cerute de
echipamentul din schemele de servicii proprii.
Puterea maximă de durată cerută de consumatorii de servicii proprii este

determinată de puterea motoarelor conectate, ţinându-se seama de coeficientul de
încărcare, randamentul şi factorul de putere al motoarelor, precum şi de sarcina
tranzitată spre secţiile de 0,4 kV prin transformatoarele de 6/0,4 kV. Pentru o
primă aproximaţie se poate folosi relaţia 9.5:
K 1m
S M , sp   P1  K 2  S 2 (9.5.)
η m  cos  m
în care:
S M ,sp este puterea maximă de durată cerută de consumatorii de servicii proprii,
în kVA;
P 1 – suma puterilor motoarelor conectate la barele staţiei de 6 kV, în kW;
K1m – coeficientul de încărcare medie a motoarelor;
η m – randamentul mediu al motoarelor, care pentru calcule preliminare se poate
lua de ordinul 0,9;
cos  m – factorul de putere mediu; de obicei poate fi considerat 0,83;
S 2 – suma puterilor nominale ale transformatoarelor de 6/0,4 kV;
K2 – coeficientul de încărcare al transformatoarelor de 6/0,4 kV; de obicei
poate fi considerat 0,7.
O primă alegere a puterii nominale a transformatorului de servicii proprii se
face cu ajutorul relaţiei 9.6:
S nT ,sp  S M ,sp (9.6.)
În continuare, se verifică dacă transformatorul de puterea aleasă anterior

asigură condiţiile de pornire sau autopornire ale motoarelor mari de servicii
proprii.
Verificarea condiţiilor de pornire şi autopornire ale motoarelor din cadrul
serviciilor proprii constă în predeterminarea tensiunii de revenire pe barele de
alimentare în momentul autopornirii, respectiv în momentul pornirii. Tensiunea
de revenire depinde de curenţii absorbiţi la pornire sau autopornire şi de nivelul
puterii de scurtcircuit trifazat pe barele de la care sunt alimentate motoarele.
1,05
U*   U *admisibil
Sp
1
S sc (9.7.)
Pentru asigurarea plafonului curenţilor de scurtcircuit se va folosi relaţia

următoare, în care puterea transformatorului S nT este cea rezultată pe baza
parcurgerii etapelor de calcul precedent.
S nT  100
 I sc.ad .
3  U n 2  usc %
(9.8.)
Trebuie remarcat faptul că în această fază, pentru satisfacerea relaţiei

anterioare, poate fi posibilă trecerea de la un transformator de putere prea
mare la două transformatoare de putere mai mică sau la un transformator
cu înfăşurarea secundară divizată. În acest caz este necesară reverificarea
îndeplinirii condiţiilor de pornire sau autopornire a motoarelor.
Procesul de alegere a soluţiei este iterativ.

10. Calculul curenţilor de scurtcircuit şi măsuri de
limitare a acestora
10.1. Generalităţi
Scurtcircuitul este un contact galvanic sau prin arc electric ce se

stabileşte între puncte din instalaţie care trebuie să funcţioneze în mod normal la
tensiuni diferite. Datorită unei astfel de "scurtări" de circuit impedanţele se
micşorează, cresc valorile curenţilor şi scade valoarea tensiunii în toată reţeaua.
Cauze: ruperi de conductoare, manevre greşite, supratensiuni etc.
Consecinţele unui scurtcircuit:

 i  işoc  efecte electrodinamice,
 I ef   încălziri,
 U   scade calitatea alimentării,
 pierderea stabilităţii în funcţionare a unor centrale din SEN,
 perturbaţii ale căilor de comunicații.
În regim de scurtcircuit toate liniile, de exemplu dintr-o staţie, vor primi o

tensiune mai mică (fig 10.1, 10.2). În regim normal, căderea de tensiune
admisibilă este în domeniul U n  5  10%U n .
Fig. 10.1. Schemă de reţea electrică
Fig. 10.2. Variaţia tensiunii în funcţie de distanţă, în cazul unui scurtcircuit

1. În cazul unor scurtcircuite foarte violente există posibilitatea de a se
pierde stabilitatea de funcţionare în paralel a unor centrale din sistem.
 În regim normal câmpurile rotorice inductoare ale generatoarelor sincrone
se rotesc sincron.
 În regim de scurtcircuit violent, câmpurile generatoarelor sincrone încep
să oscileze în jurul poziţiei de sincronism. Pendulaţiile se pot stinge prin
deconectarea rapidă a scurtcircuitului, dar există şi riscul ca ele să se
amplifice  se pierde stabilitatea de funcţionare în sincronism a
centralelor electrice.
2. Variaţia rapidă a curenţilor de la valori normale la cele de defect
creează variaţii importante de câmp electromagnetic în jurul liniilor defecte.
Aceste variaţii rapide pot induce în liniile de comunicații din jur curenţi şi
tensiuni periculos de mari. Perturbaţiile pot afecta şi transmisiile radio.
Scopurile pentru care se calculează curenţii de scurtcircuit vizează

etapele de:
 proiectare a instalaţiilor;
 exploatare a instalaţiilor.
a) La proiectarea noilor instalaţii electroenergetice, calcule ale

curenţilor de scurtcircuit se fac pentru:
 alegerea caracteristicilor noilor instalaţii pentru ca ele să reziste
solicitărilor curenţilor de scurtcircuit;
 a determina plafonul de scurtcircuit din instalaţia respectivă, considerând
o perspectivă mai largă (de exemplu, cel puţin 10 ani).
Plafonul de scurtcircuit se alege din scala R10:
10 - 12,5 - 16 - 20 - 31,5 - 40 - 50 - 63 – 80 kA (10.1.)
b) La exploatarea instalaţiilor existente, calcule ale curenţilor de

scurtcircuit se fac pentru:
 reglajul protecţiilor prin relee;
 verificarea încadrării în plafonul de scurtcircuit calculat în etapa de
proiectare;
 verificarea stabilităţii termice a LEC şi LEA;
 verificarea influenţei curentului de scurtcircuit asupra căilor de
comunicaţii.
10.2. Principalele avarii din centrale şi staţii
Fig. 10.3. Avariile ce pot să apară într-o centrală sau staţie
1.1. Punerea la pământ; nu este un scurtcircuit. Apare, de

exemplu, când s-a pus în contact o fază cu solul (sau stâlpul).
1.2. Scurtcircuitul monofazat; punerea la pământ devine
scurtcircuit dacă neutrul reţelei este legat la pământ.
2. Scurtcircuitul bifazat; care apare, de exemplu, când s-a defectat
izolaţia dintre două faze.
 Pentru reţele cu neutrul izolat apar:
- scurtcircuitul bifazat,
- scurtcircuit bifazat cu punere la pământ
 punerea la pământ nu schimbă valorile curentului de scurtcircuit, nu cresc
valorile curentului de scurtcircuit (curenţii nu au pe unde să se închidă).
 Pentru reţele cu neutrul legat la pământ, în cazul unui scurtcircuit bifazat
cu punere la pământ creşte curentul de faţă de scurtcircuitul bifazat fără
punere la pământ.
3. Scurtcircuitul trifazat, care este defect simetric   i  0 .
3f
Punerea la pământ şi neutrul legat la pământ nu influenţează valoarea

curentului de scurtcircuit datorită simetriei.
10.3. Noţiuni privind exprimările în unităţi relative la calculul
curenţilor de scurtcircuit
Mărimile se pot exprima în două moduri:

a) cu ajutorul unităţilor de măsură: de exemplu, 15 [A] pentru cazul
curentului electric, ceea ce presupune trei etape:
 se alege o unitate de măsură (de exemplu A - amperul);
 se determină măsura mărimii (de exemplu 15);
 se realizează produsul dintre măsură şi unitatea de măsurare: 15  A.
b) cu ajutorul unităţilor relative (u.r.)
Etape:
 se alege o mărime de bază, care să fie de aceeaşi natură fizică cu cea pe
care o discutăm: M b  3A ,
 se exprimă mărimea noastră în unităţi relative (de bază).
M
M  (10.2.)
Mb
* - unităţi relative
Exemplu:
I 15 A
I    5u.r. (10.3.)
I b 3A
M  M  Mb (10.4.)
Curenţii de scurtcircuit preferăm să-i calculăm cu metoda b) datorită
simplificării calculelor.
La calculul curenţilor de scurtcircuit operăm cu patru mărimi fizice: U,
I, S, Z.
Pentru a lucra în unităţi relative va trebui să alegem patru mărimi de bază:
U b , I b , S b , Z b . Pentru a simplifica volumul de calcule, acceptăm următoarele
două convenţii (relaţii între mărimile de bază):
S b  3U b  I b (în sistem trifazat) (10.5.)

Ub U b2
Zb   (Ub - tensiune între faze) (10.6.)
3  Ib Sb
Având în vedere relaţiile (10.5) şi (10.6) ne-am creat două grade de

libertate  putem alege două mărimi de bază, celelalte două rezultând din
folosirea relaţiilor (10.5) şi (10.6).
De obicei se aleg ca mărimi de bază:
a) tensiuni de bază U b   U b  U ndef . (tensiunea nominală la treapta de
tensiune a reţelei la care se consideră defectul),
b) puteri de bază Sb  . Se recomandă valori multiplu de 10 pentru
Sb   10,100,1000MVA , în acest fel calculele fiind simplificate.
Exemplu:
 Pngen.  8000MW (în această perioadă)
sistem
P 8000
 Sb   S nGen.    10000MVA
ngen
sistem cos  n 0,8

Pentru o impedanţă Z [] de valoare cunoscută, impedanţa în unităţi
relative de bază este:
Z  Z  Z   S b Z   S b
Zb 
Z     Z  
(10.6 ) U b2 U b2 U b2 (10.7.)
Sb
Caz particular  ca mărimi de bază se aleg mărimile nominale (de
exemplu: ale unui echipament pe care-l studiem, ale sistemului
electroenergetic):
Z  Z   3  I ne Z   S ne Z   S ne
Z ne  
Z n    2
 Z n  2 (10.8.)
10.6  U ne 10.6  U ne U ne
Z ne - nu are substrat fizic.
Z n mai poate fi scris astfel:
Z   3  I ne U e
Z n    U n I  I n  (10.9.)
U ne U ne
U e - căderea de tensiune în echipament pentru I  I ne
U n - căderea de tensiune în mărimi relative nominale, pentru I  I ne
 Z n  U n ( I  I ne )  usc (10.10.)
u sc - tensiune de scurtcircuit.
Fie un echipament oarecare (linie, bobină, trafo., autotrafo.). Vom
prezenta, pentru exemplificarea lucrului cu mărimi în unităţi relative, modul de
determinare a u sc pentru trafo. (fig 10.4).
Fig. 10.4. Modul de determinare a u sc pentru un echipament (fie el un trafo-T)
U sc se determină la proba de mers în scurtcircuit a trafo. În această situaţie, se

creşte tensiunea aplicată echipamentului până când ampermetrele (A) indică
curentul nominal I n (v. fig 10.4). Valoarea corespunzătoare măsurată a tensiunii
este U sc (tensiunea de scurtcircuit). Aceasta se exprimă în unităţi relative astfel:
U  I  I n  U sc
u sc    U n  I  I n  (10.11.)
U ne U ne
Comparând relaţia (10.10) cu (10.11) obţinem:

u sc  Z n (10.12.)
Făcând raportul între relaţiile (10.7.) şi (10.8.) se obţine:

Z   S b
Z U b2 2
S b U ne Z 2
S b U ne
     
Z n Z   S ne S ne U b2
(10.13.)
Z n S ne U b2
2
U ne
De obicei, fabrica constructoare furnizează Z  n (de exemplu: u sc la
T/AT). Relaţia (10.13.) ne ajută să trecem de la o exprimare în u.r. nominale la o
exprimare în u.r. de bază.
10.4. Elemente privind schema echivalentă pentru calculul
curenţilor de scurtcircuit
Fig. 10.5. Schema monofilară de principiu pentru o reţea electrică
Schema echivalentă folosită pentru a calcula curenţii de scurtcircuit este

dată în figura 10.6.
Fig. 10.6. Schemă echivalentă folosită pentru calculul curenţilor de scurtcircuit
Etapele de realizare a schemei echivalente pentru calculul curenţilor de

scurtcircuit sunt prezentate în continuare: înlocuirea cuplajelor magnetice cu
cuplaje galvanice, determinarea impedanţelor schemei.
A) Înlocuirea cuplajelor magnetice din schema iniţială prin

cuplaje galvanice. Schema iniţială are trei trepte de tensiune cuplate magnetic
prin trafo. În schema echivalentă monofazată (fig 10.6) s-a înlocuit cuplajul
magnetic din trafo. T1 şi T2 cu cuplaje galvanice, reprezentate de impedanţele
ZT 1 şi ZT 2 .
Rezultă că schema echivalentă monofazată "funcţionează" la o singură
treaptă de tensiune. Această tensiune se alege în funcţie de locul în care este
necesar calculul curenţilor de scurtcircuit. La această treaptă de tensiune trebuie
raportate celelalte trepte din schema monofilară (v. fig 10.5).
Fie U 2n 110kV tensiunea de referinţă aleasă.
 Se determină reactanţele din schema echivalentă raportate la tensiunea de
referinţă aleasă, având în vedere următoarele:
ZL  este raportată la 110kVU 2n   nu trebuie modificată,
Zg  îi cunoaştem valoarea la tensiunea U1n  U Gn dată de fabricant 

trebuie raportată la U 2 n .
Calculul Z g raportată la U 2 n se bazează pe două invarianţe:
a) tranzitul de putere (S) în schema echivalentă rămâne acelaşi cu cel
din schema monofilară iniţială:
U I 1
S  3U1n I1  3U 2 n  I 2  2 n  1 
U1n I 2 I1 (10.14)
I2
U 2 n - tensiunea la care trebuie raportat (de referinţă),
b) pierderile de putere sunt aceleaşi în cele două scheme:
Z grap I12 U 22n U 22n
3Z g  I1  3Z grap  I 2 
2 2
 2   2  Z grap  Z g  2 (10.15)
Zg I 2 14 U 1n U 1n
Dar, luând în considerare că:
2
U nref
U 2 n  U nref  Z grap  Z g 2 (10.16)
U1n
Dacă vom considera U 3n ca tensiune de referinţă, atunci vom avea:

U 22n U 32n
Z grap  Z g  2  2 (10.17.)
U 1n U 2 n
U 22n
U 12n - înlocuieşte prin raportare primul cuplaj magnetic T1 
U 32n
U 22n - înlocuieşte prin raportare al doilea cuplaj magnetic T2 
U 32n
 Z grap  Zg  2 (10.18.)
U 1n
Relaţia generală de raportare este:
2
U nref
Z rap  Z 
.
2
(10.19.)
U nfunct.
unde: Z - dat de fabricant,
U nref - tensiunea nominală de referinţă (de raportare),
U nfunct. - tensiunea nominală de funcţionare.
B) Calcularea impedanţelor din schema echivalentă. Relaţiile de
calcul trebuie:
 să exprime toate impedanţele în raport cu aceleaşi mărimi de bază;
 să raporteze toate impedanţele la aceeaşi tensiune de referinţă.
Convenţie:
U b  U nref .  U ndef . (10.20.)
la locul de defect
în care:
U nref - valoarea nominală a treptei de tensiune de referinţă,
U ndef - tensiunea nominală a zonei în care vrem să calculăm I scc .
B.1) Impedanţele generatoarelor sincrone. Generatoarele sunt maşini

de mare putere la care RG  X G  rezistenţa RG se neglijează în calcule ( g  G ).
În regim normal de funcţionare, generatorul sincron este caracterizat de
reactanţa sincronă în lungul axei polare, X d . În momentul apariţiei
scurtcircuitului are loc o variaţie de curenţi, de fluxuri  variază şi reactanţa
maşinii. Reactanţa maşinii scade de 510 ori, la valoarea X d'' . După momentul
producerii defectului, în câteva secunde, reactanţa creşte X d  X d .
''
Fabricile constructoare dau pentru generatoare X d , Xd  X n % pentru

'' ''
calculele de scurtcircuit. Gama de valori pentru X d'' pentru diferite tipuri de

generatoare este dată în tabelul 10.1.
Tabelul 10.1.
Game de valori ale X pentru diferite tipuri de maşini sincrone
''
d
Tipul generatorului X d'' %  X n

Turbogenerator
1025
(poli înecaţi şi turaţii mari)
Hidrogenerator
2040
(poli aparenţi şi turaţii mici)
Compensatoare sincrone (motoare care
se supraexcită pentru a furniza energie 1520
reactivă)
Pentru calculele de scurtcircuit, reactanţa raportată a generatorului este:

2 2
X n [%] S b U nG U nref
   2  2
.
X G (10.21.)
100 S nG U b U nfunct.
2
S b U nG

S nG U b2 - reprezintă trecerea de la u.r. nominale la u.r. de bază (conform
relaţiei (10.13.)),
2
U nref .
2
U nfunct - reprezintă raportarea la tensiunea nominală de referinţă (conform
.
relaţiei (10.19.)),
U nG  U nfunct - generatorul funcţionează numai la tensiunile nominale pentru
care a fost construit,
U b  U ndef - conform convenţiei 10.20.
X n [%] S b
 X G   (10.22.)
100 S nG
Observaţie: Relaţia (10.22.) raportează la tensiunea unică de referinţă
 
U nref , dar nu ascunde nici o tensiune.
B.2) Impedanţele transformatoarelor şi autotransformatoarelor.

2 2
u sc [%] S b U nT U nref
   2  2
.
X T (10.23.)
100 S nT U b U nfunct.
U nT  U nfunct  trafo. poate funcţiona numai la tensiunea nominală dată de
fabricant,
Ub  U nref  U ndef  conform convenţiei 10.20.
u sc [%] S b
 X T   (10.24.)
100 S nT
B.3) Impedanţele bobinelor pentru limitarea curenţilor de

scurtcircuit. Pentru bobinele de reactanţă, fabricanţii dau caracteristicile
următoare: U Bn , I Bn , X *Bn %. Uzual:
X Bn  4  15% (10.25.)
Cu aceste date, se poate calcula: S Bn  3U Bn  I Bn
Reactanţa raportată a bobinei este:
2 2
X Bn [%] S b U Bn U nref
   2  2
.
X B (10.26.)
100 S Bn U b U nfunct.
U b  U nref  conform convenţiei 10.20.
2
X Bn [%] S b U Bn
 X B    2 (10.27.)
100 S Bn U nfunct.
Uneori bobinele se folosesc în instalaţii cu o altă tensiune nominală decât

U Bn , deci  U Bn  U nfunct. şi nu se pot simplifica în relaţia (10.27.).
În marea majoritate a situaţiilor, însă, U Bn  U nfunct .
B.4.) Impedanţele liniilor electrice. În cazul liniilor RL<< XL. La liniile

de JT se poate lua în considerare şi rezistenţa, R. La linii se cunoaşte reactanţa
specifică x0 Ω/km . În tabelul 10.2 se indică valorii medii, pe trepte de tensiune,
pentru x0 .
Tabelul 10.2.
Game de valori ale x0 pentru linii, pe diferite trepte de tensiune
Trepte de x0 LEA x0 LEC
tensiuni [/km] [/km]
JT ( U n < 1 000
0,3 0,07
V)
U n < 620 kV 0,35 0,080,12
110 - 220 kV 0,4 0,150,2
400 - 765 kV 0,3 -
Se remarcă valori mai mici la LEC decât la LEA  la LEC curenţii de
scurtcircuit sunt mult mai mari.
x0  l U nref .
2
X L   2 (10.28.)
X b U nfunct .
x0  l
X L  raportare în u.r. de bază;
(10.29.)
Xb
2
U nref .
2
U nfunct.
raportare la tensiunea la care se
(10.30.)
produce defectul.
U b2
Dar, X b 
Sb şi atunci:
x0  l U nref .
2
 X L  2  2
U b U nfunct. (10.31.)
Sb
Dar, U b  U nref conform convenţiei 10.20 şi relaţia 10.31 devine:
Sb
 X L  x0  l  2 (10.32.)
U nfunct.
în care: l - lungimea liniei [km].
Concluzii:
 Reactanţele raportate ale diferitelor elemente din schemele
echivalente de calcul nu depind de tensiunea de referinţă U nref (avantajul
lucrului în unităţi relative).
 Reactanţele raportate ale unui echipament din schemă sunt aceleaşi indiferent
de nivelul de tensiune la care calculăm scurtcircuitul.
 Reactanţele raportate se vor figura în schemele echivalente de
calcul.
10.5. Scurtcircuitul trifazat alimentat de la un sistem de putere

infinită
Fie o schemă bloc a sistemului electroenergetic ca în figura 10.7.
Fig. 10.7. Schema bloc a sistemului electroenergetic
Schema echivalentă pentru cazul scurtcircuitului trifazat (schemă pe o

fază, scurtcircuitul fiind simetric) este prezentată în figura 10.8.
Fig. 10.8. Schema echivalentă în cazul unui scurtcircuit trifazat

Pentru exemplificare vom considera că SEN are o capacitate instalată de
circa 15 000 MW. De asemenea, vom considera drept consumator o instalaţie
(post de transformare) din incinta UPB.
 SEN are o putere mult mai mare decât instalaţiile consumatorului  poate fi
considerat de putere  (infinită) faţă de consumator.
De asemenea, SEN are multe generatoare în paralel. Reactanţele lor sunt
mici şi legate în paralel conduc la o reactanţă echivalentă mică.
 ZS << Zid (valori în raport cu punctul de defect),
 se poate considera ZS  0.
La un scurtcircuit, curenţii cresc local foarte mult (curenţii debitaţi de

generatoare). Creşterea curentului se simte foarte puţin la generatoare  această
creştere de curent va produce o cădere de tensiune neglijabilă în impedanţele
foarte mici ale generatorului echivalent din SEN.
 tensiunea la bornele SEN este practic constantă: US = const.
Concluzie: Un sistem de putere infinită în raport cu instalaţiile
consumatorului se caracterizează prin:
ZS  0, US  const. (10.33.)
Exemple de stabilire a faptului că sistemul este de putere infinită sau nu:

a) Fie un scurtcircuit într-o instalaţie de tensiune medie, fig.10.9.
Fig. 10.9. Scurtcircuit într-o instalaţie de tensiune medie

Schema echivalentă pentru calculul de scurtcircuit este prezentată în
figura 10.10.
Fig. 10.10. Schema echivalentă pentru calculul scurtcircuitului

Se introduc în schema echivalentă XS, XT la generator şi trafo. deoarece
rezistenţele sunt neglijabile.
Impedanţa echivalentă a schemei este:
u sc [%] S b
X e  X S  X T  0   (10.34.)
100 S nT
X*S  0 (conform 10.33)
Alegem S b  S  n   S nG (suma puterilor generatoarelor în funcţiune
u sc [%] S  n
din SEN)  X e   .
100 S nT
SEN se consideră că este de putere infinită dacă X*e > 3. Pentru a
exemplifica aspectele teoretice anterioare, presupunem că:
 usc 10% pentru trafo. 110 kV/MT;
 Sn  10 000 MVA (se are în vedere o putere de perspectivă, dacă se face
calculul la etapa de proiectare);
 SnT = 40 MVA.;
10 10000
Cu valorile de mai sus şi conform relaţiei 10.34    25  3 
100 40
sistemul se comportă ca un sistem de putere infinită faţă de trafo. 110kV/MT.
În general, condiţia este:
u sc [%] S  n S n
 300
 >3  > (10.35.)
100 S nT S nT u sc [%]
b) Generatoarele din CET UPB faţă de un post de trafo. (PT) din UPB:
Sn = 4 MVA
u sc S  n 6 4000 240
SnT = 630 kVA      < 3  CET UPB este de putere
100 S nT 100 630 630
finită faţă de PT.
 În general, SEN se comportă ca un sistem de putere infinită faţă de
orice trafo. 110 kV/MT sau mai mic din sistem.
Componenta periodică şi curentul de şoc pentru cazul unui scurtcircuit

trifazat alimentat de la un sistem de putere infinită.
Reluăm schema echivalentă pentru cazul unui scurtcircuit la bornele
consumatorului, figura 10.11.
Fig. 10.11. Schema în cazul unui scurtcircuit la bornele consumatorului

Principalele aspecte caracteristice acestui regim:
Z S  Z id

S  ( Z S  0) (10.36.)
U  const.
 S
Tensiunea aplicată de sursa echivalentă instalaţiilor este:

u  2U S sin t    (10.37.)
Prin decalajul în urmă cu un unghi  vom ţine seama de influenţa
momentului în care se produce scurtcircuitul asupra valorii curenţilor de
scurtcircuit.
Fig.10.12. Decalajul tensiunii cu unghiul ,  - faza iniţială a tensiunii.
În regim normal (indice N) curentul din circuit este (studiem o fază,

scurtcircuitul fiind simetric):
i N  2  I N  sin ωt  α   N 
 - faza iniţială (10.38.)
N - defazajul dintre curent şi tensiune în regim normal
(defazaj inductiv)
în care:
US
IN  (10.39.)
RS  Rid  Rc 2   X S  X id  X c 2
X S  X id  X c
 N  arctg (10.40.)
RS  Rid  Rc
Să presupunem că are loc un scurtcircuit trifazat la bornele
consumatorului. Fenomene ce au loc:
 este şuntată impedanţa consumatorului,
 circuitele fiind puternic inductive, în general, energia acumulată în
câmpul electromagnetic al acestora se disipă şi are loc un fenomen treptat de
variaţie continuă a curentului de la valoarea iN la isc  nu are loc un salt brusc
al curentului ci un proces tranzitoriu de trecere de la regimul normal la cel
de scurtcircuit.
Z s  0 sistem de putere  

 (10.41.)
Z c  suntată
Ecuaţia care descrie fenomenul tranzitoriu este:

di sc
u  Lid   Rid  isc (10.42)
dt
Soluţia ecuaţiei precedente este de forma:
isc  isc1  isc2  i p  ia (10.43.)
în care: isc1, isc2  soluţii particulare
ip - soluţie particulară la care se ajunge la sfârşitul regimului tranzitoriu.
Este componenta periodică a curentului de scurtcircuit (valoare stabilizată
a curentului de scurtcircuit).
i p  2 I p  sint  α  sc   sinusoidă (10.44.)
unde:
 US
 I p 
 Rid2  X id2
 (10.45.)
  arctg X id
 sc Rid
Observaţie:
 În general, circuitele sunt puternic inductive  Xid>>Rid 
sc90 (defazajul dintre tensiune şi curent în cazul unui scc.).
 US = const (sistem de putere )  Ip = const.
ia - componenta aperiodică a curentului de scurtcircuit, condiţionează regimul
tranzitoriu. Se determină considerând u = 0 în relaţia (10.42.), soluţie
particulară.
di sc2
 Lid  Rid  i sc2  0 (10.46.)
dt
ia este componentă liberă, independentă de u, a curentului de scurtcircuit.
ia  isc2
di R 
 a   id dt 
ia Lid 
 (10.47.)
const. de timp a circuitulu i 
Lid

Rid 
dia dt
  1 (10.48.)
ia  , reamintim  x dx  ln x,  dt  t
t
t 
ln C ' ia    ia  isc2  C"e  (10.49.)

Grafic isc2 se reprezintă ca în figura 10.13.
C"  constantă de integrare ce se poate obţine din condiţiile iniţiale; de
exemplu, pentru t=0  ia = C" = ia0.
Fig. 10.13. Variaţia isc2 în funcţie de timp
   amortizarea este mai lentă (fenomenele se produc mai lent).

 dacă L   în circuitele inductive fenomenele sunt lente.
În final:
t

i sc  i sc1  i sc2  i p  i a  2  I p sin(ωt  α   sc )  i a 0  e τ (10.50.)
ia0 este singura necunoscută. ia0 fiind o constantă de integrare se poate determina
punând condiţii la limită. În momentul producerii scurtcircuitului (de exemplu,
la t = 0) nu poate avea loc un salt brusc de curent, datorită energiei
înmagazinate în inductivităţi  continuitate a curentului, valoarea de
regim normal este egală cu valoarea curentului în momentul producerii
scurtcircuitului şi condiţia se poate scrie:
isc0 = iN0, în care:
isc0 - valoarea curentului de scurtcircuit la t = 0,
iN0 - valoarea de regim normal,
 funcţia isc este continuă în t = 0
 ip0 + ia0 = iN0  (10.51.)
ia0 = iN0 - ip0 = -(ip0 - iN0)
Fig.10.14. Oscilograma curenţilor de scurtcircuit
Observaţie: Saltului ip0 i se opune ia0  ia0 anulează saltul ipotetic de la

iN la ip0 datorită energiei înmagazinate în inductivităţi (L).
Valoarea cea mai mare a isc după producerea defectului se numeşte
curent de şoc (işoc). Acest curent produce efecte electrodinamice care pot
distruge mecanic instalaţiile.
În ceea ce priveşte işoc ne interesează condiţiile în care işoc poate avea
valoarea maximă. O astfel de situaţie ar putea să apară când pe ip se suprapune
cea mai mare valoare a lui ia.
Pentru ca ia să aibă valoare maximă trebuie ca ia0 să fie maxim:
ia 0  i p 0  iN 0  
t 0
  2 I p sin     sc   2 I N  sin     N   (10.52.)

i p0 iN 0
     
 ia 0  2 I p  sin    sc   2 I N  sin    N 
i p 0  max .
ia0  maxim pentru: 
i N 0  0
(10.53.)
α   sc  90 
ip0  maxim pentru:  (10.54.)
i N 0  0
Dar, în general, circuitele sunt puternic inductive X >> R  sc = 90 
 = 0.
Notă: Teoretic există un regim mai periculos care ar putea apărea dacă
circuitul ar fi capacitiv, iN0 < 0 ( + N = 270).
Situaţia cea mai periculoasă pentru care se calculează işoc este:

α  0 
  u  0, i N  0 (10.55.)
t 0 
Fig.10.15. Oscilograma curenţilor de scurtcircuit în situaţia cea mai periculoasă

Cazul cel mai nefavorabil apare dacă anterior defectului se funcţiona în
gol (iN = 0) şi  = 0 (tensiunea trece prin zero, u = 0, în momentul defectului).
Amplitudinea curentului de scurtcircuit işoc apare la T/2 = 0,01s, de la

producerea defectului (se introduce t=T/2 în relaţia 10.50):
2 T
isoc  2 I p  sin(   90  )  ia 0 e T / 2 /  (10.56.)
T 2
0 , 01

i soc  i p0 , 01  ia0 , 01  2  I p  2  I p  e 
   (10.57.)
t

ia 0 e 

2I p
0 , 01

 isoc  2 I p (1  e  ) (10.58.)

k soc
1 - contribuţia componentei periodice a curentului de scurtcircuit;

0 , 01


e - contribuţia componentei aperodice a curentului de scurtcircuit.
 isoc  2  I p  ksoc (10.59.)
0, 01

0, 01 Lid 0.01Rid
  (10.60.)
k soc  1  e 
 1 e Rid
 1 e Lid

Lid  Rid  ksoc  1  e  1  1  2
0
ksoc   (10.61.)
 
Rid  Lid  ksoc  1  e  1
 1  ksoc  2 (10.62.)
Cazuri particulare:
a) scurtcircuitul la bornele unui generator sincron. Generatoarele de
mare putere au spirele foarte groase
 L  mare
 , (L >> R).
 R  mic
 
 
isoc  2 I p  1,9  1,98   2,7  2 ,8   I p (10.63.)
 
 generator de generator de

 putere mai mica putere mare 
b) scurtcircuit în instalaţiile de ÎT
L
τ  mai mic (se simte mai mult R).
R
Prin convenţie se consideră  = 40ms  componenta aperiodică se
amortizează în 150200 ms.
 

 isoc  2  I p 1 0,8   2,55  I p
  (10.64.)
 soc 
k 1, 8
c) scurtcircuit în instalaţiile de JT
Influenţa rezistenţei este şi mai mare. Prin convenţie se consideră 10ms,
amortizarea este mai rapidă.
 

 isoc  2 I p 1  0,4   2  I p (10.65.)
 
 k soc 1, 4 
Principalele relaţii de calcul:

 Presupunem un scurtcircuit trifazat, care este un scurtcircuit
simetric. Utilizând legea lui Ohm se obţine:
U ndefect
I p  Cu 
3 Ze

 (10.66.)
echivalenta
Observaţie: Este posibil ca în momentul producerii scurtcircuitului,
circuitul să funcţioneze slab încărcat. Căderile de tensiune fiind mici, nivelul
tensiunii poate fi mai mare  se ţine seama de acest aspect prin coeficientul Cu,
pentru care se consideră următoarele valori în funcţie de tensiunea nominală a
instalaţiei în care are loc defectul:
1,1  6  220kV
Cu   (10.67.)
1  400  750kV
Dar:
Ub
Z e  Z e  Z b  Z e  (10.68.)
3I b
 utilizând relaţia anterioară, relaţia 10.66 devine:
U ndefect
I p  Cu 
Ub (10.69.)
3  Z e 
3  Ib
Ib
 I p  Cu 
Ze  legea lui Ohm în unităţi (10.70.)
relative
Dacă vrem să lucrăm cu Sb obţinem:

Sb
Ib  (10.71.)
3U ndefect
Înmulţind ambii termeni din relaţia 10.70 cu 3U ndefect se obţine:
 S b 

I b  3U ndefect (10.72.)
I p  3U ndefect  Cu 
 
   Z e
S sc
Sb
 S sc  Cu   puterea de
Z e (10.73.)
scurtcircuit
Pentru caracterizarea curenţilor de scurtcircuit se folosesc două tipuri de
indicatori:
Ib
I  C 
a) p
Z  curentul în momentul ruperii (curentul de rupere),
u
e
b) S sc  3U ndefect  I p  puterea de rupere (de scurtcircuit)

Observaţie: Standardele nu mai folosesc Ssc.
10.6. Scurtcircuitul trifazat într-o instalaţie de putere
comparabilă cu sistemul
Fig. 10.17. Schema echivalentă pentru cazul unui scurtcircuit la bornele

consumatorului
Caracteristicile sistemului de putere comparabilă cu instalaţia
consumatoare sunt:
U S  const.
 (10.74.)
Z S  Z id
Reactanţa echivalentă în unităţi relative nominale (aplicând relaţia 10.8)
este:
S
n
Z en  ( Z S  Z id )   3 -condiţie pentru sisteme de
2
U ndefect (10.75.)
putere comparabilă cu instalaţia consumatoare
Oscilograma curentului pentru situaţia cea mai periculoasă:


u  0, (momentul trecerii tensiunii prin zero)
 (10.76.)

i N  0, (când în regim normal se functiona în gol )
Fig.10.18. Oscilograma curenţilor de scurtcircuit în situaţia cea mai

periculoasă
Observaţie: Zc este şuntată în momentul producerii scurtcircuitului.
Exemple de situaţii în care sistemele se pot considera de putere
comparabilă cu instalaţia în care se produce defectul:
 suma puterilor nominale ale generatoarelor din sistem nu este prea mare,
 tensiunea la locul de defect este mare.
Două diferenţe esenţiale apar faţă de sistemul de putere infinită:

 valorile maxime ale componentelor periodice nu mai sunt constante în
timp;
 apare efectul RAT-urilor (regulatoare automate de tensiune).
Efectul RAT-urilor. RAT are rolul de a reface parţial nivelul de tensiune,

care scade odată cu apariţia curentului de scurtcircuit.
Această automatizare sesizează scăderea tensiunii la bornele generatorului
şi comandă creşterea curentului de excitaţie din rotor  creşte t.e.m. şi odată cu
ea cresc şi curenţii de scurtcircuit.
Există situaţii când, datorită efectului RAT, curentul stabilizat de
I pt  I p 0
scurtcircuit  .
()
În cazul scurtcircuitului alimentat de surse comparabile cu instalaţia în
care s-a produs defectul, componenta periodică Ip variază în timp.
10.7. Extinderea metodelor de calcul al scurtcircuitului trifazat

la calculul scurtcircuitelor nesimetrice
În cazul scurtcircuitelor nesimetrice, pe faze diferite apar valori diferite

ale curenţilor. Sistemele nesimetrice de fazori se pot descompune în trei
sisteme simetrice (care se însumează): + (direct), - (invers), 0 (homopolar).
Fig.10.22. Descompunerea în sisteme simetrice de fazori

Tabelul 10.3.
Relaţii pentru calculul curenţilor în cazul scurtcircuitelor nesimetrice
Tipul Reactanţa
k(n) Isc
scurtcircuitului echivalentă
n=3
X e(3)  X e I sc(3)  k (3)  I p(3)  I p(3)
1
trifazat
n=2
X e( 2)  X e  X e  2 X e 3 I sc( 2)  k ( 2)  I p( 2)  3I p( 2)
bifazat
n=1 X e(1)  X e  X e  X e 0 
 2 X e  X e 0 3 I sc(1)  k (1)  I p(1)  3I p(1)
monofazat
Etapele pentru calculul curenţilor de scurtcircuit se prezintă în continuare.

1. Se calculează reactanţa echivalentă de secvenţă directă în u.r.
nominale.
2. Cu valorile obţinute la etapa 1. se intră în tabele sau curbe de
decrement din care se citesc curenţii Ip*n pentru diferite momente de timp, cu
care se calculează componenta periodică a curenţilor de secvenţă directă: IR+.
3. Curenţii de scurtcircuit astfel obţinuţi se înmulţesc cu coeficienţii
respectivi de scurtcircuit:
I R( n )  I (Rn)k ( n) (10.80.)
Scurtcircuit trifazat (3f):

 Scurtcircuit simetric  nu există componentele - şi 0
 Dă efectele cele mai periculoase (forţe electrodinamice datorită işoc mare):
Se determină X ed  I R   I scc  k  I R   I R 
( 3) ( 3) ( 3)
Scurtcircuit bifazat (2f):

 Scurtcircuit nesimetric; există componentele + şi -; nu există componenta
0 care nu are pe unde să se închidă (pământ sau nul).
 Poate da încălzirile cele mai periculoase dacă se produce la bornele
generatoarelor sau aproape de acestea.
Se determină X e  2 X e  I R  I scc  I R  k  3  I R
( 2) ( 2) ( 2) ( 2) ( 2) ( 2)
Scurtcircuit monofazat (1f):

 Scurtcircuit nesimetric; apare numai în instalaţiile cu punctul neutru legat
la pământ; are componentele +, -, 0.
 Solicită termic instalaţiile de legare la pământ.
Observaţie: Se caută să se respecte inegalitatea:
X e0
1 3 (10.81.)
X e
Xe0  (1,52)Xe+ (10.82.)
Se determină:
X e(1)  2 X e  X e0  I R(1)  I scc
(1)
 I R(1) k 1  3  I R(1) (10.83.)
10.8. Metode de limitare a curenţilor de scurtcircuit din

centrale şi staţii
În cazul în care curenţii de scurtcircuit rezultă de valori prea mari există

două riscuri:
 fabricile constructoare să nu producă echipamente şi aparate stabile termic
şi dinamic la aceşti curenţi de scurtcircuit;
 dacă se solicită echipamente şi aparate mai robuste creşte costul
investiţiei.
În timp, se pot produce două categorii de evenimente în SEN:

 apar linii noi în paralel cu cele existente (se buclează reţeaua)  Z  şi
isc.
 se racordează la SEN generatoare noi  Sn .
Calculul curenţilor de scurtcircuit se face:

 la proiectarea unor noi instalaţii, pentru alegerea corespunzătoare a
echipamentelor;
 în exploatare pentru a se vedea dacă nu a fost depăşit plafonul de
scurtcircuit al instalaţiilor existente.
Dacă plafonul s-a depăşit există două soluţii:
- se limitează isc;
- se reconstruieşte instalaţia.
Oricare metodă de limitare a curenţilor de scurtcircuit presupune:

 efort de investiţii,
 pierderi suplimentare de putere şi energie.
Ib 3U n Sb
I scc  Cu  /  Cu  (10.84.)
Z e 3U n 3U n  Z e
Conform relaţiei 10.84 (v. şi relaţia 10.70.) putem limita curenţii de

scurtcircuit prin:
 creşterea tensiunilor nominale de funcţionare, Un   Isc ,
 creşterea Z*e.
Creşterea tensiunilor nominale de funcţionare este o măsură care

necesită investiţii ridicate. Se adoptă în situaţii în care se doreşte simultan
creşterea capacităţii de transport şi micşorarea Isc.
Creşterea impedanţei. Limitarea trebuie făcută astfel încât să rezulte cât

mai puţine dezavantaje. De exemplu, nu mărim rezistenţa (R), deoarece ar creşte
pierderile de putere şi energie. Nu se măreşte reactanţa capacitivă, deoarece
instalaţiile electrice sunt inductive şi ar conduce la scăderea impedanţei.
 se măreşte reactanţa inductivă XL = ω  L.
Metode de creştere a reactanţei inductive XL:

1. Metoda secţionării unor noduri (se obţine şi micşorarea gradului de
funcţionare în paralel a circuitelor).
2. Mărirea reactanţei transformatoarelor (de obicei, se asociază cu
metoda 1.).
3. Intercalarea în schemă a unor inductanţe suplimentare (bobine
limitatoare a curenţilor de scurtcircuit).
1. Metoda secţionării unor noduri
Cazul de referinţă, pentru care nu sunt limitaţi curenţii de scurtcircuit. Fie

o staţie coborâtoare 110 kV/MT, figura10.23, echipată cu două trafo. identice.
Fiecare trafo. este caracterizat prin SnT şi usc.
Fie un scurtcircuit în secundarul trafo. (punctul k). Schema echivalentă

este prezentată în figura 10.24.
Fig. 10.23. Schema unei staţii coborâtoare
În unităţi relative nominale: X*T = usc. Reactanţa echivalentă Xe* este:

X T
X e0  X S  (10.85.)
2
0 - cazul de referinţă.
Pierderile de putere în cele două trafo. sunt:

2 2
 S ST  1 S 
P  2PFe  2Pk     P  2PFe  Pk  ST  (10.86.)
 2S nT  2  S nT 
Fig.10.24. Schema echivalentă pentru un scurtcircuit pe nodul de tensiune

inferioară
Secţionarea unui nod se poate face, de exemplu ţinând deschisă o cuplă

longitudinală sau o cuplă transversală, figura 10.25.
Fig. 10.25. Soluţii de secţionare a unui nod menţinând cupla longitudinală şi/sau
cupla transversală deschise
Prin secţionarea la tensiunea medie, schema de referinţă se modifică,

figura 10.26.
usc % Sb
X T   
 usc (10.87.)
100 SnT S b  S nT
Fig. 10.26. Schema de referinţă modificată în urma secţionării
Schema echivalentă se prezintă în figura 10.27.

Fig. 10.27. Schema echivalentă în urma secţionării
Reactanţa echivalentă:
X e1  X S  X T  X e1  X e 0
(10.88.)
Observaţie: Dacă sistemul este de putere infinită (X*S = 0) se obţine
eficienţa maximă prin secţionare, şi anume:
Xe*1 = 2Xe*0 (10.89.)
Pierderile de putere, presupunând că printr-un trafo. se tranzitează fSST şi
prin celălalt (1-f)SST , sunt date de relaţia următoare:
 
2
S 
P1  2PFe  Pk f  1  f    ST 
2 2
(10.90.)
 S nT 
Observaţie: Notăm F  f 2  1  f 2 şi să vedem care este condiţia care
conduce la situaţia în care pierderile sunt minime.
F  min . pentru 2 f  21  f   0

 2 f  21  f   
dF
1 (10.91.)
df f 
 2
 pierderile în bobinaje sunt minime pentru o încărcare egală a celor două
trafo.
 nesimetria încărcării trafo. conduce la creşterea pierderilor în bobinaje
(>104%).
Rolul AAR din figura 10.26 (anclanşarea automată a rezervei)

AAR “simte” lipsa tensiunii pe o bară de tensiune medie şi comandă
închiderea cuplei (informaţia o primeşte de la un TT).
Atenţie: Dacă tensiunea pe o secţie de bare scade ca urmare a unui
scurtcircuit în T1 (T2) comanda de închidere a CL se transmite după ce
întreruptorul IT1 (IT2) s-a deschis (să nu se alimenteze prin CL defectul).
În această situaţie, trafo. rămas în funcţiune este bine să poată tranzita
întreaga sarcină SST.
Avantajele metodei secţionării:
− investiţii suplimentare mici (în CL + AAR);
− pierderi de putere mici la încărcarea simetrică a celor două trafo.
Dezavantaj: Uneori, reducerea la jumătate a Isc (pentru cazul sistemului

de putere infinită, X*S=0) nu este suficientă  de obicei, se asociază metoda
secţionării cu metoda folosirii trafo. cu înfăşurare divizată.
În continuare, se prezintă metode care se asociază cu secţionarea

barelor.
1.a) Utilizarea trafo. cu înfăşurare divizată (TID)
TID este astfel construit încât să aibă aceleaşi pierderi de mers în gol PFe
ca şi unitatea corespunzătoare cu înfăşurarea nedivizată.
Fig. 10.28. Comparaţie între trafo cu două înfăşurări şi trafo

cu înfăşurarea inferioară divizată
Schema echivalentă în stea a TID.
Fig. 10. 29. Schema echivalentă în stea a TID

Fig. 10.30. Schema echivalentă pentru calculul curentului de scurtcircuit
în cazul folosirii TID
Schema staţiei folosind secţionarea barelor asociată cu instalarea a 2xTID

pentru reducerea curenţilor de scurtcircuit este dată în figura 10.31.
Fig.10.31. Schema staţiei cu TID
Schema echivalentă în cazul unui scurtcircuit în punctul k este dată în

figura 10.32.
Fig. 10.32. Schema echivalentă pentru calculul scurtcircuitului în punctul k
X ex2  X S  2 X T  X e1  X e0 (10.99.)
Observaţii:
 Pentru a avea pierderi minime trebuie echilibrată gruparea
 S ST 
consumatorilor pe secţii  .
 4 
 Pentru sistemul de putere infinită (X*S=0), eficienţa limitării este
maximă  reducerea de patru ori a curenţilor de scurtcircuit faţă de cazul de
 X T 
referinţă  X e*0  .
 2 
Dezavantajele folosirii TID:

 creşterea cu 1015% a investiţiei în trafo.
 apariţia unor celule şi instalaţii suplimentare la nodul de tensiune
inferioară (două celule de trafo +2 CL + AAR).
1.b) Fracţionarea într-un număr mai mare de unităţi a puterii

instalate în trafo.
În loc de două TID-uri (sau 2 T) cu 2SnT se instalează patru trafo.
S nT
cu 4  (fig 10.33).
2
Fig. 10.33. Schemă cu fracţionarea puterii trafo pentru reducerea curenţilor de
scurtcircuit
Toate trafo. cu tensiune superioară 110 kV se construiesc cu

usc=10%12%, indiferent de puterea nominală.
Considerând Sb = SnT (ca şi în situaţiile anterioare  adică, puterea unui
trafo. din cazul de referinţă) reactanţa unuia dintre cele patru trafo. este:
Sb SnT
X t  usc  
 X T  S  2  X *T
Snt u sc  X T nT
(10.100.)
2
usc = X*T ca în cazurile precedente
Schema echivalentă pentru un scurtcircuit în punctul k se prezintă în

figura 10.34.
Fig. 10.34. Schema echivalentă pentru scurtcircuit în punctul k

Observaţii:
1. Din punctul de vedere al micşorării isc, rezultatul este acelaşi ca la
folosirea TID:
X e3  X e2  X S  2 X T (10.101.)
2. În această soluţie apare o investiţie suplimentară în două celule
suplimentare la 110 kV.
3. În general, patru trafo. de putere mai mică costă mai mult decât
două trafo. mai mari.
4. Pierderile în soluţia cu patru trafo. sunt mai mari decât în soluţia cu
două trafo.(tip TID).
5. Se apelează la soluţia fracţionării pentru a nu achiziţiona TID din
import.
2.) Mărirea reactanţei transformatoarelor. Se asociază cu metoda

secţionării.
Fabricile constructoare realizează trafo. cu aceeaşi tensiune superioară (de
exemplu, seria trafo. de 110 kV) cam cu aceeaşi tensiune de scurtcircuit:
Usup = 110 kV  usc = 1012% (10.102.)
Usup = 220 kV  usc = 1114% (10.103.)
Pe lângă seriile obişnuite, unele fabrici produc şi o serie de trafo. cu usc

mărită, în vederea limitării Isc.
usc. mărită  1,5 1,7  usc normală = 1,51,7 X*T (10.104.)
Pentru seria de trafo. de 110 kV cu reactanţă mărită: usc mărită=1720%.
Dacă se asociază această metodă cu metoda secţionării şi cu

fracţionarea puterii trafo. se pot obţine reduceri de circa şase ori a Isc faţă de
varianta de referinţă:
 X T
 X e 0  X *S 
 2 (10.105.)
 X e 4  X S  1,5  1,7   2  X T
 pentru sistemul de putere infinită (X*S = 0):
X *e 4 1,5  1,7   2  X *T
  1,5  1,7   4  6  6,8
X *e 0 X *T (10.106.)
2
Dezavantajele metodei:
 creşterea usc înseamnă creşterea numărului de spire la ambele
înfăşurări  creşte lungimea înfăşurării  se măreşte volumul cuvei  se
măreşte volumul de ulei  creşte costul trafo.,
 căderi de tensiune mai mari în regim normal,
ρ
 creşterea lungimii spirei  creşte R    cresc pierderile de
 s 
putere (activă  PB = Psc şi reactivă  QB = usc  SnT) în bobinaje
 datorită acestor dezavantaje, metoda se foloseşte rar.
3) Intercalarea în scheme a unor inductanţe suplimentare (bobine

limitatoare a curenţilor de scurtcircuit)
Simbol bobină limitatoare

Vom aborda două soluţii:
1) bobina cu două borne pe
fază
2) bobina cu priză mediană
3.1) Bobina cu două borne pe fază (fig 10.35)

Date caracteristice sunt date în tabelul 10.5.
Tabelul 10.5.
Date caracteristice pentru bobinele limitatoare
cu două borne pe fază
Nr. crt. Tip constructiv Un [kV] In [A] X*n %
În aer cu izolaţie
uscată şi
a. consolidată pe 620 2004000 410
stelaj de beton
(fără fier)
Bobină cu cuvă cu
b. 30330 12001600 1015
ulei
Fig. 10.35. Bobină cu două borne pe fază
Dezavantajele utilizării bobinei cu două prize pe fază:
− este o investiţie suplimentară,
− necesită spaţiu suplimentar de clădire pentru instalare,
− are pierderi de putere şi energie activă.
Efectul limitator al bobinelor:
Fig. 10.36. Schema bobinelor limitatoare şi schema echivalentă
 Legea lui Ohm în unităţi relative nominale:

I Bn
I sc  Cu (10.112.)
X Bn
Gradul de limitare a curentului de scurtcircuit:
 Pentru o reactanţă dată, Isc = f (IBn) conform relaţiei 10.112  se alege o
bobină IBn mic pentru a avea Isc mic.
Dar trebuie ca IBn  Imax consumatori  se împart consumatorii.
 Dacă pe circuitul protejat curentul prin bobină este mare  IBn mare 
pentru a obţine efectul de limitare trebuie luată o bobină cu X*Bn mare
(1015%).
În concluzie, nu este recomandabil să folosim bobină limitatoare dacă
este posibil să limităm curentul de scurtcircuit prin metodele anterioare.
Soluţii de intercalare în scheme a bobinelor limitatoare:

 în serie pe circuite cu curenţi mari,
 pe cuple longitudinale,
 în serie pe linii.
a) bobine intercalate în serie pe circuite cu curenţi mari ( IBn mare)
Fig. 10.37. Schema cu bobine intercalate în serie pe circuite cu curenţi mari
Efectul de limitare este slab  se măreşte XB*n  pierderi mari în

regim normal (ani de zile). Se evită asemenea utilizări.
b) bobine intercalate pe cuple longitudinale
Fig. 10.38. Schema cu bobină intercalată pe cuplă longitudinală
Avantaj: limitează contribuţia lui G1 la un scurtcircuit în punctul k.

Se grupează consumatorii pentru a avea tranzit redus prin cuplă  putem
alege bobină cu IBn mai mic: IBn  0,50,6 InG .
c) bobine intercalate în serie cu o linie sau cu un grup de câteva linii
Liniile sunt circuite de curenţi mai mici  putem alege bobine cu IBn mai
mic  limitare mai bună chiar şi cu bobinele cu X*Bn mici (46%).
Diferenţele de intercalare constau în:

 numărul de etaje al clădirii în care se introduc bobinele,
 poziţia relativă a întreruptorului faţă de bobină.
Astfel de bobine se intercalează pe circuitele de LEC de 610kV (fig
10.39).
X spLEA 0,35 / km
  Isc periculos de mari la LEC (10.113.)
X spLEC 0,08  0,1 / km
Nivelul Soluţii
din C1 C2
clădire C21 C22
Fig. 10.39. Dispunerea echipamentelor pe etajele clădirii.
Observaţie: bobina se dispune la nivelul inferior al clădirii datorită masei

mari (se uşurează dimensionarea clădirii).
Soluţia C1:
 Bobina se dispune după I;
 Scurtcircuit în k2  bobina limitează Isc şi întreruptorul I este dimensionat
pentru această situaţie;
 Scurtcircuit în k1 (foarte rar)  bobina nu limitează Isc debitat de sistem
 I poate exploda. Se preia acest risc. Acest interval de 34m se execută
foarte îngrijit la montajul instalaţiilor.
Soluţia C21:
 Alimentarea se face numai dinspre bară.
 Ordinea de dispunere este bobină  I. Dispare riscul unui efect
dezastruos la un scurtcircuit între bobină şi I.
 Se preia riscul unui scurtcircuit în bobină, care este echivalent cu un
defect pe bare.
 I deconectează numai defectele de după I.
Soluţia C22:
 Se leagă o bobină în serie cu 23 LEC  se reduce numărul de bobine la
jumătate (şi investiţia aferentă).
 Sunt necesare bobine cu InB mare  limitare mai slabă a Isc.
Soluţiile C2 sunt foarte utilizate şi la noi în ţară.
3.2.) Intercalarea bobinelor limitatoare cu priză mediană şi ramurile

îngemănate (BPM)
Reprezentarea BPM este prezentată în figura 10.40.
Fig. 10.40. Bobină cu priză mediană
Moduri de intercalare a BPM în schemele de conexiuni (fig 10.41):

 în serie cu circuite de linii (1),
 în staţii coborâtoare (2),
 generatoare racordate la BMP (3).
Fig. 10.41. Folosirea BPM in diverse scheme de conexiuni
1. Schema se foloseşte la staţii de centrală, la staţii la care se racordează

consumatori (23 LEC pe o bobină), la servicii proprii în centrale.
2. Se foloseşte în staţii coborâtoare pentru limitarea curenţilor de
scurtcircuit. În loc de TID folosim 2T+2BPM. Cuplele longitudinale sunt normal
deschise  se asociază cu secţionarea BC.
3. Schema este serie din punct de vedere fiabilistic şi revizia la oricare BMP
necesită scoaterea din funcţiune a generatorului corespunzător.
10.9. Modul de tratare a punctului neutru în centralele şi
staţiile din ţara noastră
Scopul tratării neutrului: protecţia vieţii oamenilor şi reducerea

investiţiilor.
1. Instalaţii de JT (Un  1000V)
1.1 Instalaţii cu Ufp  250V (Un = 400V)
În majoritatea cazurilor, neutrul (N) al trafo. din PT-uri se leagă la
pământ cu rezistenţă RPT  4 (prin introducerea în pământ a mai multor
electrozi în paralel).
În cazul unei puneri la pământ a unei faze valorile mari ale curentului (de
ordinul curentului de scurtcircuit) provoacă pornirea protecţiei prin relee care
conduce la deconectarea întreruptorului amonte (sau arderea siguranţei) 
defectul se autodeconectează.
Excepţie: Instalaţiile cu atmosferă cu pericol de explozie în caz de
producere a unei scântei sau arc electric etc.  neutrul reţelei este izolat 
punerea la pământ este doar semnalizată.
1000
1.2 Instalaţii cu Ufp > 250V şi U fp  V
3
Tensiunile sunt mai ridicate şi Isc mai mari dacă neutrul ar fi legat la
pământ şi metodele de protecţie ar fi mai scumpe.
În aceste instalaţii se funcţionează cu neutrul izolat.
2. Instalaţii cu Un  [6; 20]kV

2.1 Cazul reţelelor scurte (capacitate fază-pământ a liniei Cfp este
mică) (fig 10.42).
Fig.10.42. Tratarea neutrului în cazul reţelelor scurte
Curentul capacitiv care apare nu depăşeşte valorile unui curent critic de la

care s-ar putea reaprinde arcul electric intermitent, arc ce ar conduce la trenuri
de unde de tensiune (ce supratensionează fazele sănătoase până la de trei ori Uf,
tensiunea pe fază).
 neutru izolat
2.2 Cazul reţelelor lungi (capacitate Cfp mare)  curentul capacitiv
poate depăşi curentul critic de reamorsare a arcului electric  acest curent
trebuie redus.
Până în 1970, se promova instalarea de bobine de stingere-BS (stinge
curentul critic şi nu mai apare supratensiunea) (fig 10.43).
Fig. 10.43. Tratarea neutrului în cazul reţelelor lungi
Se dispune o singură bobină într-o reţea galvanic legată şi anume în cea

mai importantă staţie, cu personal permanent de deservire. Această bobină se
leagă la neutrele a cel puţin două trafo. (avarie - revizie la 1 trafo.  rămâne
bobina racordată la neutrul celuilalt trafo.) (fig 10.44).
SM1, SM2 separatoare

monopolare.
Separatoarele sunt
utile atunci când se
lucrează la unul dintre
cele două trafo.
Fig. 10.44. Utilizarea bobinelor
Bobina se autoreglează în funcţie de variaţia caracteristicilor reţelei (prin

reglajul continuu al fierului).
2.3 Tratarea neutrului prin rezistor (figura 10.45)
Fig.10.45. Tratarea neutrului prin rezistor
Tehnologie superioară utilizării BS. La apariţia defectului acesta este

imediat eliminat.
Observaţie: Se elimină pericolul unei a doua puneri la pământ (prin
“simpatie”, adică, datorită supratensionării fazelor “sănătoase”, într-un alt punct
din reţea şi pe una dintre fazele “sănătoase” poate apărea încă o punere la
pământ determinând apariţia unui scurtcircuit bifazat).
 ~ 300A(LEA)
RNP se alege astfel încât sc 
(1)
I .
 ~ 100A(LEC)
3. Instalaţii cu Un  110kV
Punctul neutru, la noi în ţară, este efectiv legat la pământ. Modul de

legare a punctului neutru la pământ depinde de tipul echipamentului.
a) AT  neutru efectiv legat la pământ (fig 10.46).
Fig.10.46. Schema autotransformatorului cu neutrul legat la pământ

b) T  se realizează tratarea neutrului prin montajul din figura 10.47.
Sp  separator monopolar de
legare la pământ a neutrului T.
Fig. 10.47. Tratarea neutrului trafo. cu separator şi descărcător (DRV)
Prin legarea neutrului la pământ se încearcă realizarea următoarelor

condiţii de exploatare:
 reducerea supratensiunilor din reţea în caz de defect,
 limitarea curenţilor de scurtcircuit monofazat.
X0
1 3 (10.115.)
X
X0 R
  3 şi 0  1 cu scopul de a nu aplica reţelei o tensiune prea mare în
X R
caz de defect;
 1
X0
pentru ca I sc(1)  I sc(3)
X
Valoarea X0 se poate regla prin jocul de separatoare:
X0
 pentru  1  se deschide separatorul Sp  X0 
X
 pentru ca X0 să scadă  închidem Sp.
Observaţii:
 Dispecerul studiază câte Sp (monopolare) trebuie închise şi la care trafo.
din sistem pentru a realiza condiţia (10.115).
 În paralel cu Sp se montează DRV (descărcător cu rezistenţă variabilă).
Rolul DRV: dacă Sp este deschis şi apare o undă de supratensiune, aceasta
se propagă pe înfăşurarea trafo. spre neutru (cu izolaţie degresivă) care
este protejat de exemplu cu DRV cu suflaj magnetic, care realizează o
stingere sigură a arcului electric după descărcarea undei de supratensiune.
 Alegerea Sp şi DRV: de regulă, cu o treaptă de tensiune mai jos decât
înfăşurarea trafo. (de exemplu la steaua trafo. tensiunea este de 110kV 
Sp şi DRV se aleg de 60kV).
11. Circuite secundare
şi protecţie prin relee
11.1. Circuite secundare
Circuitele secundare asigură funcţionarea în bune condiţii şi maximă

eficienţă a tuturor circuitelor primare. Rolul acestor circuite este:
 de a furniza personalului din exploatare datele referitoare la
starea echipamentelor la orice moment de timp;
 de a asigura transmiterea comenzilor date de personalul de
exploatare;
 de a substitui parţial personalul de exploatare.
Circuitele secundare majorează preţul unui echipament cu
aproximativ 45%.
Asigurarea continuităţii alimentării cu energie electrică constituie una
din sarcinile majore ce revin sectorului energetic. După cum s-a putut
constata anterior, în centralele şi staţiile electrice se iau numeroase şi variate
măsuri pentru a se asigura consumatorilor o alimentare cât mai sigură.
Automatizările au în acest sens un rol esenţial.
Dintre automatizările care au ca scop principal mărirea continuităţii
în alimentarea consumatorilor, cele mai importante sunt anclanşarea
automată a rezervei (AAR), reanclanşarea automată rapidă (RAR) şi
descărcarea automată a sarcinii (DAS).
11.1.1. Anclanşarea automată a rezervei (AAR)
Pentru a se asigura continuitatea alimentării consumatorilor, ca

metodă de bază se foloseşte prevederea de căi şi surse de alimentare de
rezervă.
O dublare a tuturor căilor de alimentare ar fi însă foarte scumpă din
punctul de vedere al investiţiilor şi, micşorându-se impedanţele, ar putea
conduce la valori mult prea mari ale curenţilor de scurtcircuit. Din această
ultimă cauză, adeseori în practică, calea de alimentare de rezervă este
menţinută deconectată. De asemenea, pentru reducerea investiţiilor, atunci
când este posibil, calea de alimentare de rezervă este folosită pentru a asigura
rezervarea mai multor căi de alimentare normală, mergându-se pe ideea unei
probabilităţi mici de coincidenţă în timp a două avarii, la două căi de
Circuite secundare şi protecţie prin relee 231
alimentare normală. De exemplu, această soluţie se foloseşte foarte des la

alimentarea serviciilor proprii din centrale.
Scopul unei instalaţii de AAR este ca în momentul în care
alimentarea normală nu mai poate satisface cerinţele consumatorilor, în locul
ei să intre în funcţiune automat alimentarea de rezervă.
Elementul de măsurare şi pornire sesizează lipsa tensiunii pe barele
colectoare şi transmite prin elementul de întârziere comanda de declanşare a
întreruptorului, prin care calea de alimentare normală este racordată la bare.
Numai după declanşarea întreruptorului, prin bloc-contactele
întreruptorului şi prin elementul de blocare împotriva acţionărilor repetate, se
transmite comanda de anclanşare a întreruptorului căii de alimentare de
rezervă.
Într-o instalaţie electroenergetică pot apărea două situaţii distincte,
determinate de locul apariţiei defectului:
 situaţia în care intervenţia AAR este necesară;
 situaţia în care intervenţia AAR este inutilă.
Schema unui dispozitiv AAR este prezentată în figura 11.1.
Fig.11.1. Schema bloc de elemente pentru un dispozitiv de AAR, în general [27].

Schema bloc de elemente conţine:
1. element de pornire care acţionează la scăderea tensiunii sub
valoarea tensiunii reziduale pe bare de 0,3 Un;
2. element de control care condiţionează funcţionarea de
prezenţa tensiunii de alimentare la bornele dinspre linie ale întreruptorului I2
de pe alimentarea de rezervă;
232 PRELEGERI DE PARTEA ELECTRICĂ
A CENTRALELOR ŞI STAŢIILOR
3. element de temporizare care poate lipsi;
4. element de blocaj la acţionări repetate.
Pentru ca instalaţia de AAR să poată deosebi aceste două situaţii,
ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să intre în acţiune la scăderea nivelului de tensiune pe barele
consumatorilor sub o anumită valoare minimă;
b) anclanşarea alimentării de rezervă să nu se facă imediat, ci
numai după trecerea unui anumit interval de timp, numit pauză de AAR
(tAAR);
c) anclanşarea căii de rezervă să se producă numai după
deconectarea celei de alimentare normale;
d) să funcţioneze o singură dată, deci dacă după funcţionarea
AAR protecţia prin relee comandă o nouă declanşare, AAR nu trebuie să
mai lucreze.
11.1.2. Reanclanşarea automată rapidă (RAR)
Instalaţiile de RAR au în principiu acelaşi scop ca şi cele de AAR şi

anume, restabilirea alimentării consumatorilor în cazul unui defect pe
circuitul de alimentare. Folosirea reanclanşării automate rapide se bazează
pe observaţia că o bună parte dintre defectele care apar pe circuitele aeriene
au un caracter trecător. Dacă alimentarea defectului este întreruptă o durată
scurtă de timp, suficientă pentru deionizarea spaţiului de arc electric prin care
s-a produs defectul şi apoi se restabileşte alimentarea cu energie electrică, de
cele mai multe ori defectul de izolaţie nu mai apare. După unele statistici de
exploatare, acest lucru se întâmplă în 80-95% din cazurile de scurtcircuite pe
liniile aeriene.
În comparaţie cu AAR-ul, contribuţia pe care o poate avea RAR-ul la
asigurarea continuităţii în alimentarea consumatorilor este mai redusă. Având
însă în vedere costul lor relativ scăzut, eficienţa economică a instalaţiilor de
RAR este foarte ridicată, ceea ce justifică actuala lor folosire pe scară largă.
În funcţie de numărul de faze declanşate iniţial de protecţia prin relee
şi apoi reanclanşate automat, în staţii se folosesc două feluri de instalaţii de
RAR: trifazate (RART) şi monofazate (RARM). Reanclanşarea automată
monofazată se foloseşte la linii mai importante, de 100-400 kV la care, în
acest scop, trebuie prevăzute întreruptoare cu dispozitive de acţionare
distincte, pentru fiecare fază în parte.
În practică, cele mai multe scheme de RAR se prevăd să comande o
singură reanclanşare, a cărei probabilitate de succes, conform aceloraşi
statistici de exploatare, depăşeşte 60%. Această valoare este normal să fie
mai mică decât procentul de defecte trecătoare pe circuite aeriene avându-se,

de exemplu, în vedere eventualitatea refuzului de funcţionare al
întreruptorului.
Pentru linii aeriene de foarte mare importanţă se prevăd uneori
RAR - uri care, în cazul insuccesului primei reanclanşări - după încă o pauză,
care de această dată poate fi mai mare de 5 secunde - comandă şi o a doua
reanclanşare, a cărei probabilitate de succes este de numai 5-15%.
Pentru stabilirea duratei totale de întrerupere la primul ciclu de
RAR, tRAR , trebuie avute în vedere două aspecte esenţiale:
 asigurarea unei durate de întrerupere a alimentării suficient de
mari pentru deionizarea canalului de arc electric;
 reducerea la minimum necesar a duratei totale de întrerupere,
avându-se în vedere calitatea alimentării, problema autopornirii
motoarelor etc.
Comanda de intrare în funcţiune a instalaţiei de RAR (fig 11.2.) poate
fi dată fie de protecţia prin relee, fie de către întreruptorul care a declanşat.
Preferabilă este cea de a doua variantă, deoarece poate avea o contribuţie mai
mare la continuitatea alimentării asigurând, de exemplu, reanclanşarea şi în
cazul unei manevre greşite de deconectare comandată în celulă de către
personalul de exploatare. Într-un astfel de caz întreruptorul poate transmite
comanda de intrare în funcţiune a RAR-ului printr-unul din contactele sale
auxiliare normal închise, cu condiţia să existe necorespondenţă între poziţia
sa şi poziţia cheii de comandă.
Elementul de conectare a schemei de RAR este o cheie prevăzută în
laborator pe panourile cu protecţii şi automatizări. Ea permite deconectările
voite ale liniei, precum şi scoaterea din funcţiune a RAR-ului pentru revizii
sau alte cauze care pot interveni în exploatare. Cheia de RAR se închide
numai după punerea sub tensiune reuşită a circuitului şi - evident - se
deschide înaintea unei deconectări voite.
La unele instalaţii de RAR, într-o primă etapă, comanda de
reanclanşare se dă cu ajutorul energiei înmagazinate de un condensator. Cu
această energie se excită un releu intermediar cu contacte suficient de robuste
pentru a transmite apoi comanda dispozitivului de acţionare al
întreruptorului. Se menţionează că la schemele de RAR cu condensator - cum
sunt şi cele din laborator - pentru reîncărcarea condensatorului trebuie
aşteptat un scurt interval de timp, care poate fi de ordinul minutelor.
Sisteme de masurare si
Blocaje + Coord. protectie
B
S
“tRAR”
anclansare
Tt2 EC2 ET
I
a
declansare
EP EC1
TC Protectie
prin relee
Schema bloc a unui
dispozitiv pentru RAR
L
I) – RAR cu un ciclu: D – I – R
II) – RAR cu doua cicluri: D – I1-R-D-I2-R
D- Declansare R - Reanclansare
Tt1
Fig.11.2. Schema bloc de elemente pentru RAR [27]: EP - element de pornire;

EC1 - element de control (se controlează absenţa tensiunii la bornele dinspre linie ale
întreruptorului, deci se confirmă declanşarea la capătul opus precum şi menţinerea
sincronismului celor două tensiuni); ET - element de temporizare, care asigură “pauza de
RAR” (sau ”tRAR“); EC2 - element de comandă şi execuţie, condiţionat de unele blocaje şi
coordonări.
Pornirea schemei de RAR se poate face în două moduri:
a) prin necorespondenţa între poziţia întreruptorului şi cea a cheii de
comandă;
b) prin impuls de la protecţia prin relee, emis odată cu declanşarea
întreruptorului I.
Se poate face o clasificare a dispozitivelor de RAR după mai multe
criterii:
1. după tRAR: - RAR ultrarapid cu tRAR=0,1-0,5s;
- RAR rapid cu tRAR=0,5-15s;
- RAR lent cu tRAR>1,5s;
2. după principiul de funcţionare: - RAR mecanic;
- RAR electric.
RAR-ul mecanic foloseşte energia înmagazinată în resorturi
comprimate (armate) sau greutăţi ridicate şi lăsate să cadă. Se întâlnesc doar
la joasă tensiune şi la întreruptoare comandate manual.
RAR-ul electric fie în variante cu relee, fie în variante cu comutaţie
statică sau numerică, se aplică întreruptoarelor cu comandă de la distanţă cu
dispozitive de acţionare solenoidale sau pneumatice. La rândul lor, acestea
pot fi:
- RAR trifazat - RAR-T;
- RAR monofazat - RAR-M;
3. după modul de pornire al dispozitivului de RAR sunt:

- RAR cu pornire prin necorespondenţa între poziţia cheii de
comandă şi poziţia întreruptorului;
- RAR cu pornire prin impuls de la protecţia prin relee care
declanşează întreruptorul de linie;
4. după modul de revenire al schemei de RAR sunt:
- RAR cu revenire manuală;
- RAR cu revenire automată;
5. după modul executării comenzii de reanclanşare a
întreruptorului există:
- RAR simplu, fără restricţii;
- RAR cu restricţionări determinate de controlul absenţei tensiunii,
controlul revenirii tensiunii de la capătul opus şi păstrarea
sincronismului între tensiuni;
6. după modul de coordonare cu protecţia prin relee există:
- RAR necoordonat cu protecţia;
- RAR coordonat cu protecţia prin relee în sensul accelerării
execuţiei comenzilor date de protecţie, urmând ca restabilirea
selectivităţii funcţionării acesteia să se facă după execuţia ciclului
de RAR;
Folosirea RAR (reanclaşarea automată rapidă) pentru defectele
trecătoare din instalaţiile cu izolaţie autoregenerativă
Izolaţie autoregenerativă  izolaţia care în urma unei descărcări
electrice îşi reface în totalitate calităţile dielectrice.
Exemplu: intervalele în aer, suprafeţele izolate aflate în contact direct
cu mediul exterior (izolaţia externă).
RAR este o automatizare utilizată în instalaţiile electrice cu scopul de
a asigura continuitatea în alimentare.
Modul de acţiune al RAR:
1. după apariţia unui defect, protecţia comandă deconectarea
întreruptorului;
2. după o perioadă de 0,150,3s RAR comandă reanclaşarea
întreruptorului; în această perioadă există posibilitatea ca după defect, odată
cu dispariţia tensiunii, să se refacă izolaţia (canalul de arc se deionizează);
3. există posibilitatea ca prima încercare de reanclaşare să nu
aibă succes  destul de des se prevăd RAR cu două cicluri (la al doilea ciclu
RAR aşteaptă mai mult, câteva secunde, înainte de reanclanşarea
întreruptorului). În proporţie de 8590%, încercările RAR au fost reuşite, de
exemplu, la nivelul anilor '80 - '90.
Se realizează şi RAR monofazate în instalaţiile cu dese scurtcircuite
monofazate  în acest caz, protecţia deconectează numai o singură fază 
RAR reanclaşează o singură fază (RAR monofazat).
Avantaj: rămân două faze în funcţiune (se menţine sincronismul).
Condiţie: întreruptorul trebuie să aibă mecanism de acţionare pe
fiecare fază în parte.
Dacă este necesară deconectarea definitivă, ea trebuie să fie trifazată
(altfel, apar încălziri şi vibraţii la generatoare).
11.1.3. Descărcarea automată a sarcinii DAS
DAS-ul se prevede în centrale şi staţii cu scopul ca - imediat după

avarii grave, când au ieşit din funcţionare grupuri de mare putere, centrale
sau linii importante de alimentare şi a rezultat un deficit de putere - să fie
deconectaţi automat o parte dintre consumatorii mai puţin importanţi.
Prin reducerea cererilor de putere se restabileşte echilibrul cu puterea
activă care mai poate fi momentan produsă şi în acest mod se obţin cel puţin
trei avantaje esenţiale:
 în anumite situaţii foarte grave se evită ieşirea din sincronism şi
apoi din funcţionare a tuturor grupurilor sistemului;
 se asigură alimentarea în continuare a principalelor servicii interne
din centrale şi staţii, creându-se posibilitatea unei rapide puneri în funcţiune a
grupurilor de rezervă şi a repunerii în funcţiune a elementelor care au fost
deconectate fără a fi suferit avarii;
 se asigură alimentarea fără întrerupere a consumatorilor
importanţi, la care o întrerupere poate avea drept consecinţă pierderi de vieţi
omeneşti sau daune băneşti foarte mari.
Prin urmare, DAS-urile realizează ceea ce la prima vedere poate să
pară un paradox: mărirea în ansamblu a continuităţii în alimentare prin
întreruperea pentru moment a alimentării unor consumatori la care
consecinţele ar fi mai puţin grave. Evident că, în paralel cu introducerea
DAS-urilor în sistemele electroenergetice, trebuie luate toate măsurile
organizatorice şi făcute toate investiţiile posibile şi raţionale pentru ca
funcţionarea acestor instalaţii automate să fie cât mai rară.
Elementul de pornire este un releu de frecvenţă, deoarece un deficit
de putere are drept consecinţă micşorarea frecvenţei. Avându-se în vedere
rapiditatea cu care se pot produce fenomenele în sistemele electroenergetice
şi uneori pentru a se evita selecţia prin temporizare, la DAS-urile de
construcţie mai recentă, pentru a determina de la început tendinţa de
df
desfăşurare ulterioară a procesului, se măsoară viteza de variaţie şi
dt
d2 f
uneori chiar acceleraţia a scăderii frecvenţei. DAS-ul poate intra în
dt 2
funcţiune de exemplu la 48 Hz, dar uneori se recomandă a se încerca
stabilizarea frecvenţei la 49 Hz.
Numărul de tranşe de sacrificiu se stabileşte de la caz la caz, dar chiar
la instalaţiile complexe nu este mai mare decât şase. În cazuri grave se pot
sacrifica de la început câteva sau chiar toate tranşele.
DAS-urile pot fi prevăzute cu elemente logice, care odată cu
restabilirea valorii frecvenţei, pot comanda şi reanclanşarea tranşelor cu
consumatori mai importanţi.
DAS-urile sau automatizări asemănătoare pot fi folosite şi la serviciile
interne ale centralelor termoelectrice. Astfel, atunci când deficitul de putere
este foarte mare şi nu sunt prevăzute puteri suficiente în grupuri de casă
Diesel-electrice sau dacă nu se pot asigura condiţiile de autopornire pentru
toţi consumatorii importanţi de servicii interne, cu o mică temporizare uneori
se comandă chiar şi deconectarea unei părţi din electropompele de
alimentare, ventilatoare etc. După terminarea autopornirii serviciilor interne,
ale căror întreruptoare nu s-au deconectat, se reanclanşează automat -
eventual pe tranşe - şi restul circuitelor importante de alimentare a serviciilor
interne.
11.2. Relee de protecţie
Releul de protecţie este un aparat electric care execută închiderea,

deschiderea sau comutarea unuia sau mai multor contacte la variaţii ale unor
mărimi electrice aplicate la intrarea acestuia.
Un sistem de protecţie prin relee este alcătuit din totalitatea
dispozitivelor şi aparatelor destinate să asigure, în mod automat,
deconectarea unei instalaţii la apariţia unui defect sau regim anormal de
funcţionare periculos pentru instalaţie, sau cel puţin să semnaleze aceasta.
Prin separarea automată a unei instalaţii defecte se urmăresc trei
obiective:
 să se împiedice dezvoltarea defectului şi extinderea acestuia
asupra altor instalaţii;
 să se preîntâmpine distrugerea izolaţiei şi aparatelor ca urmare a
şocului electrodinamic şi electrotermic, întrerupând rapid toate posibilităţile
de alimentare a locului de defectare;
 să se contribuie la restabilirea funcţionării normale pentru
continuitatea alimentarii consumatorilor de energie electrică.
11.2.1. Cerinţele impuse releelor de protecţie
Pentru îndeplinirea în condiţii cât mai bune a obiectivelor urmărite,

funcţionarea protecţiilor prin relee trebuie să satisfacă o serie de performanţe.
1. Rapiditatea. Necesitatea unei acţionări rapide rezultă din
pericolele pe care le prezintă întârzierea lichidării scurtcircuitelor.
Scurtcircuitele pot provoca deteriorarea echipamentului, scăderi importante
ale tensiunii şi pierderea stabilităţii funcţionării sistemului. Acţiunea termică
a curenţilor de scurtcircuit poate provoca topirea conductoarelor sau a unor
piese ale aparatelor electrice. Durata limită de lichidare a scurtcircuitelor,
pentru asigurarea menţinerii stabilităţii, impune de regulă cea mai severă
condiţie de rapiditate a acţionării protecţiei. Timpul de lichidare a unui defect
se compune din timpul de acţionare al protecţiei şi din timpul propriu de
declanşare al întreruptorului.
2. Selectivitatea. Protecţiile trebuie să aibă proprietatea de a
deconecta numai elementul în care a apărut defectul, toate celelalte părţi
componente ale sistemului electric rămânând în funcţiune. Prin această
alegere (selectare) a elementului defect, din totalitatea elementelor care
compun sistemul, se obţine întreruperea alimentării unui număr minim de
consumatori, lichidarea defectului efectuându-se astfel în condiţii optime.
Unele protecţii, prin însuşi principiul lor de realizare, pot acţiona
numai la scurtcircuitele din interiorul zonei protejate. Aceste protecţii,
posedând o selectivitate absolută, se numesc protecţii absolut selective, din
această categorie fac parte protecţiile diferenţiale. Alte protecţii, datorită
principiului lor de realizare, pot acţiona şi la scurtcircuite din afara zonei
protejate aceste protecţii necesitând măsuri speciale pentru a avea o
funcţionare selectivă.
3. Siguranţa. Siguranţa funcţionării unei protecţii este
reprezentată de calitatea acesteia de a acţiona totdeauna şi numai când este
necesar. Pentru obţinerea siguranţei în funcţionarea protecţiei sunt necesare
două condiţii: protecţia să fie corect proiectată şi echipamentul tehnic de
protecţie să posede un nivel ridicat de fiabilitate.
Pentru un grad ridicat de fiabilitate trebuie folosite elemente

componente de calitate superioară, iar exploatarea echipamentului de
protecţie trebuie să fie făcută în cele mai bune condiţii.
4. Sensibilitatea. Protecţiile trebuie să aibă proprietatea de a
acţiona în cazul unor abateri cât mai mici de la valoarea normală a mărimii
fizice controlate. Astfel, o protecţie realizată cu relee de curent va fi cu atât
mai sensibilă, cu cât va acţiona la abateri mai mici ale curentului faţă de
valoarea normală pentru circuitul respectiv. Sensibilitatea unei protecţii se
apreciază printr-un coeficient de sensibilitate.
Pentru protecţiile maximale (care acţionează la creşterea parametrului
controlat, cum sunt de exemplu protecţiile maximale de curent), coeficientul
de sensibilitate reprezintă raportul dintre valoarea minimă a parametrului
controlat, în cazul unui defect metalic în zona protejată, şi valoarea para-
metrului respectiv la care are loc acţionarea protecţiei.
Valoarea minimă menţionată apare atunci când:
 defectul are loc la limita zonei protejate (în punctul cel mai
depărtat de sursa de alimentare);
 tipul defectului conduce la cele mai mici valori ale parametrului
controlat (de exemplu, pentru protecţiile maximale de curent netemporizate,
împotriva scurtcircuitelor polifazate, scurtcircuitul bifazat este însoţit de cele
mai mici valori ale curentului de defect);
 înainte de defect, configuraţia reţelei şi situaţia generatoarelor şi a
transformatoarelor în funcţiune era de aşa natură, încât la apariţia defectului
rezultă un curent minim de scurtcircuit prin elementul protejat, ceea ce
înseamnă că înainte de defect elementul protejat funcţiona în regim minim.
Pentru protecţia maximală de curent, coeficientul de sensibilitate este
dat de relaţia:
I
k sens  sc min (11.1)
I pp
în care: I sc min - valoarea efectivă minimă posibilă a componentei alternative a
curentului, în cazul unui scurtcircuit metalic în zona protejată;
I pp - valoarea curentului de pornire (de acţionare) al protecţiei
(curentul la care protecţia acţionează).
Pentru ca o protecţie să fie sensibilă este necesar ca releele
componente să consume o putere cât mai redusă pentru acţionare, deci şi
releele componente trebuie să fie sensibile. Dacă puterea consumată de relee
pentru acţionare este mare, atunci releele vor acţiona la abateri mari ale
parametrului controlat (faţă de valoarea normală) şi deci sensibilitatea
protecţiei va fi redusă.
5. Independenţa faţă de condiţiile exploatării. Protecţia prin relee
a unei instalaţii trebuie să acţioneze corect, independent de schema de
conexiuni a sistemului electric în momentul respectiv, de numărul centralelor
şi al generatoarelor în funcţiune. Deşi valorile curenţilor de scurtcircuit se
modifică sensibil, protecţiile prin relee ale sistemului trebuie calculate astfel
încât să acţioneze corect la defecte apărute în oricare dintre regimurile de
funcţionare posibile.
Acţionarea corectă a protecţiei prin relee trebuie verificată pentru
regimul maxim şi pentru regimul minim de funcţionare ale elementului
protejat; în regimul maxim se verifică selectivitatea, iar în regimul minim se
verifică sensibilitatea protecţiei.
6. Eficienţa economică. Costul echipamentului de protecţie prin
relee este mic în comparaţie cu cel al instalaţiilor electrice protejate. Cu toate
acestea, la alegerea soluţiilor optime trebuie să se ţină neapărat seama şi de
factorul economic. Pentru aceasta trebuie considerate nu numai cheltuielile
care reprezintă costul echipamentului de protecţie şi al montării acestui
echipament, ci şi cheltuielile de întreţinere şi de revizie, care în unele cazuri
pot avea valori importante.
Nu sunt permise economii nejustificate, realizate în dauna calităţii
protecţiei, întrucât un defect lichidat cu întârziere şi transformat într-o avarie
poate conduce la pagube atât de mari, încât să întreacă de zeci de ori
economia nejustificată făcută la alegerea protecţiilor.
7. Gabarite reduse. Având în vedere necesitatea micşorării
volumului ocupat de panourile de protecţie, a reducerii spaţiilor ocupate de
aparatajul instalat în camerele de comandă, gabaritele releelor trebuie să fie
cât mai mici.
Acest lucru este deosebit de important mai ales în condiţiile actuale,
când concepţiile despre construcţia camerelor de comandă sunt sensibil
modificate în urma adoptării sistemelor electronice.
11.2.2.Tipuri de protecţii
Protecţia maximală de curent. Se bazează pe o operaţie de selectare a

fazei defecte dintre cei trei curenţi de fază şi cel de pe conductorul de neutru
(pentru transformatoare). Atât pentru curenţii de fază cât şi pentru cel de
neutru există două elemente de protecţie maximală cu timp definit (DMT).
Pragul de curent şi temporizarea pot fi setate într-un domeniu larg (fig 11.3.).
În plus, poate fi activată şi caracteristica inversă de acţionare a protecţiei
maximale de curent (IDMT).
a) b)
Fig. 11.3. Protecţie maximală de curent: a) cu caracteristica independentă şi b) cu
caracteristica inversă (dependentă)
Pentru coordonarea protecţiilor numerice cu cele electromecanice,
sunt aplicate caracteristici de revenire conform cu standardele ANSI C37.112
şi CEI 60255-3/BS 142 (tabelul 11.1.). Când se utilizează caracteristicile de
revenire, un proces de resetare este iniâiat după ce curentul de defect a
dispărut. De asemenea, pe lângă caracteristicile predefinite conform cu
ANSI, utilizatorul poate defini caracteristici de declanşare. O caracteristică
de declanşare poate fi definită de utilizator prin maximum 20 perechi de
valori (curent, timp). Crearea caracteristicilor de acţionare poate fi făcută prin
perechi de numere sau grafic în DIGSI.
Tabelul 11.1.
Caracteristici inverse de timp disponibile.
Caracteristica conform cu… ANSI / IEEE CEI 60255-3
Inversă (Inverse)  
Inversă cu timp scurt (Short

Inverse)
Inversă cu timp mare (Long
 
Inverse)
Inversă moderat (Moderately

Inverse)
Foarte inversă (Very Inverse)  
Extrem de inversă (Extremely
 
Inverse)
Protecţia la şocul de magnetizare se realizează prin blocaj la armonica
a doua. Dacă armonica a doua este detectată în timpul alimentării
transformatorului şi nivelul acesteia depăşeşte o anumită valoare reglată,
elementele de curent direcţionale şi nedirecţionale sunt blocate.
Protecţia maximală de curent direcţională (de fază şi homopolară).
Funcţiile direcţionale de fază şi homopolară sunt separate şi acţionează în
paralel cu elementele maximale de curent nedirecţionale. Valorile lor de
acţionare şi temporizările pot fi setate separat şi pot avea caracteristici de
acţionare independente de curent sau invers dependente. Caracteristica de
acţionare poate fi rotită cu circa ±180.
Cu ajutorul memoriei de tensiune, direcţia poate fi determinată chiar
şi pentru defecte locale. Dacă întreruptorul s-a închis pe defect şi tensiunea
este prea mică pentru a determina direcţia, se utilizează memoria de tensiune.
Pentru protecţia homopolară, utilizatorul poate stabili determinarea
direcţiei prin componenta de secvenţă negativă sau homopolară. Metoda cu
tensiunea de secvenţă inversă este utilă în cazurile în care componenta
homopolară este foarte mică datorită impedanţei de secvenţă zero
(homopolară) cu valoare mare.
Pentru condiţii speciale (rezistenţă mare de legare la pământ cu curent
homopolar capacitiv sau rezistenţă mică cu curent inductiv) caracteristica de
declanşare poate fi rotită cu ±45.
Pentru această protecţie sunt disponibile două moduri: declanşare şi
semnalizare.
Protecţia direcţională comparativă. Această funcție de protecţie se
utilizează pentru protejarea liniilor cu alimentare din ambele capete, un
defect pe aceste linii fiind sesizat. Protecţia are acţionare instantanee și se
elimină astfel dezavantajul coordonării în timp a protecţiilor. Protecţia
direcţională comparativă este potrivită pentru linii cu lungimi relativ mici și
cablu pilot disponibil pentru transmisia semnalelor.
Protecţia de punere la pământ intermitentă. Defectele intermitente
apar datorită slăbirii izolaţiei sau ca rezultat al pătrunderii apei în racordurile
cablurilor. Astfel de defecte fie dispar repede, fie evoluează în defecte grave.
Protecţia normală homopolară nu poate să sesizeze şi să întrerupă în mod
sigur aceste regimuri de defect, deoarece unele vârfuri de curent pot fi foarte
scurte. Selectivitatea necesară se obţine prin utilizarea unei funcţii de
protecţie specială la defecte intermitente care însumează toate duratele
impulsurilor de curent şi când acest timp depăşeşte un prag setat, protecţia
acţionează.
Protecţia de curent de secvenţă inversă. Această protecţie detectează
sarcinile nesimetrice din sistemul electric. Se poate folosi la motoare pentru
că sarcinile nesimetrice pot avea efecte foarte grave prin încălzirile pe care le
pot produce datorită curenţilor induşi. De asemenea, se poate folosi pentru

depistarea defectelor sau problemelor de polaritate la transformatoarele de
curent. O altă utilizare constă în detectarea defectelor mono- şi bifazate cu
curenţi de defect mai mici decât curenţii maximi de sarcină.
Pentru a preveni acţionările eronate, protecţia de secvenţă negativă
devine activă când curentul pe o fază devine mai mare decât 0,1Inom şi
curenţii pe toate cele trei faze mai mici de 4Inom.
Aceasta protecţie are două elemente: cu caracteristica de acţionare
independentă de curent cu două trepte de acţionare şi cu caracteristica
dependentă (inversă).
Protecţia de rezervă la refuz de întreruptor (DRRI). Dacă o zonă de
circuit nu este deconectată după o comandă de declanşare, o altă comandă
poate fi iniţiată folosind această funcţie de DRRI, de exemplu de la un
echipament de protecţie din amonte. Defectul de întreruptor este detectat
dacă, după comanda de întreruptor, curentul încă mai circulă prin conductorul
(circuitul) cu defect. Opţional se poate utiliza drept condiţie de funcţionare
pentru DRRI şi poziţia întreruptorului.
Protecţia la minimă tensiune. Această funcţie asigură protecţia
impotriva scăderilor periculoase ale tensiunii (în special pentru maşinile
electrice). Rezultatul constă în izolarea maşinilor electrice faţă de reţeaua de
alimentare pentru a împiedica eventualele funcţionări nedorite şi o posibilă
pierdere a stabilităţii. Condiţiile sigure de funcţionare sunt cel mai bine
evaluate cu ajutorul componentei de secvenţă directă. Funcţia de protecţie
este activă într-un interval de frecvenţă larg 4555, 5565Hz. Chiar dacă
frecvenţa iese din acest interval, funcţia continuă să lucreze, dar cu o bandă
mai largă de toleranţă.
Funcţia poate opera fie cu tensiunea de succesiune directă fie cu
tensiunile între faze şi poate fi monitorizată cu un criteriu de curent. Sunt
posibile conexiunile monofazate sau trifazate.
Protecţia termică. Protecţia termică este proiectată pentru a impiedica
deteriorarea echipamentului datorită supraîncălzirii. Funcţia de protecţie
modelează un profil termic al obiectului care trebuie protejat (protecţie la
supraîncălzire cu capacitate de memorare a măsurătorilor). Se iau în
considerare atât istoria înregistrărilor legate de o anumită suprasolicitare, cât
şi pierderile de căldură către mediul ambiant.
La atingerea nivelului de alarmă al temperaturii se generează un
mesaj de avertizare înaintea momentului declanşării, dând astfel posibilitatea
luării unor măsuri pentru reducerea sarcinii. Acest nivel de avertizare
reprezintă în acelaşi timp şi nivelul de anulare a semnalului de declanşare.
De asemenea, este disponibil un nivel de alarmă al curentului. Setarea
corespunde valorii curentului din secundar şi trebuie stabilită o valoare egală
cu, sau uşor mai mică decât valoarea admisibilă a curentului de sarcină.
Protecţia la supratensiune U>, U>>. Protecţia la supratensiune are doi
parametrii. În cazul unei supratensiuni mari, întreruperea este declanşată cu
un timp de întârziere redus, în timp ce în cazul unor supratensiuni mai puţin
grave, întreruperea este declanşată cu o întârziere mai mare. Când este
depăşită una dintre valorile setate (reglabilă) este comandată declanşarea
după scurgerea unui anumit timp de întârziere (reglabil).
Protecţia de tensiune minimă U<, U<<. Protecţia de tensiune minimă
este definită de doi parametrii asociaţi unor timpi de întârziere predefiniţi,
astfel încât declanşarea poate fi gradată temporal în funcţie de cât de severă
este scăderea de tensiune. Valorile tensiunilor de prag şi întârzierile pot fi
setate individual pentru ambii parametri.
11.3. Conducerea centralelor şi staţiilor electrice.

Sistemul SCADA
Centrala electrică este un ansamblu de instalaţii ce asigură conversia

unei forme de energie primare în energie electrică (şi/sau energie termică) la
parametrii impuşi (tensiune şi frecvenţă). Pentru menţinerea acestor
parametri în anumite limite, precum şi pentru exploatarea în siguranţă şi cu
o eficienţă sporită a instalaţiilor au fost concepute structuri de conducere
asistate de calculator, dintre care amintim: DMS (Distribution Management
System), EMS (Energy Management System) şi SCADA (Supervisory
Control And Data Acquisition) (figura 11.4).
Sistemul de funcţii DMS este aplicat distribuţiei energiei electrice.
Acest sistem se ocupă cu prelucrarea topologiei reţelei, estimarea stării
reţelei, reglajul automat de tensiune-putere, prognoza consumului pe termen
scurt etc.
Sistemul de funcţii EMS cuprinde atât programarea şi reglarea
generării, cât şi aplicaţii pentru reţelele de transport. În concluzie, acesta
cuprinde atât funcţiile SCADA căt şi DMS.
Un sistem de tip SCADA este destinat monitorizării şi achiziţiei de
date dintr-un proces tehnologic. Principalele aplicaţii ale sistemelor de tip
SCADA sunt în domeniul reţelelor electrice şi al sistemelor de transport şi
distribuţie de gaze naturale, de termoficare, de alimentare cu apă, etc.
Fig. 11.4. Sisteme implementate la nivelul SEE (sisteme electroenergetice) [18]

Sistemele SCADA sunt alcătuite din componente de natură diferită,
acestea fiind conectate între ele. Principalele componente ale unui sistem
SCADA sunt următoarele:
– componente de măsurare care pot fi traductoare, destinate
măsurătorilor de presiune, debit, temperatură etc.;
– componente de acţionare şi automatizare, care pot fi comandate
electric de la distanţă;
– componente hardware: servere, staţii de lucru, imprimante,
monitoare, afişaje sinoptice, module de conducere a proceselor inteligente,
module de comandă cu logică programată, unităţi de stocare (discuri şi/sau
benzi magnetice), etc. Componentele hardware oferă suportul de preluare
date, prelucrare, stocare, introducere, afişare şi trasare sau imprimare a
acestora. Pentru sistemele SCADA se folosesc diverse echipamente, rolul
fiecăruia fiind bine determinat;
– echipamentele de achiziţie de date care preiau parametrii de la
componentele de măsurare din proces; pot fi de tip PC industrial, controller
sau PLC, fiind numite generic RTU (remote terminal unit);
– serverele de aplicaţie care centralizează în timp real datele
achiziţionate din proces, creează baza de date a aplicaţiei şi asigură, în timp
real, toate funcţiile specifice supravegherii unui proces;
– staţiile de lucru destinate personalului de exploatare,
compartimentelor de conducere, serviciilor tehnice şi economice care
analizează datele furnizate de sistem în timp real;
– imprimante pentru rapoarte şi protocoale;
– componente software: sisteme de operare, sisteme de achiziţie a
datelor din proces, sisteme de gestionare a bazelor de date, programe de
simulare, programe de comunicaţii, programe de arhivare/restaurare a
datelor; ele asigură mijloacele de urmărire, vizualizare, prelucrare a datelor şi
comunicaţia între diferitele elemente ale sistemului SCADA;
– componente de comunicaţii: comunicaţiile se pot efectua pe diferite
căi, cum ar fi: reţele LAN (local area network), linii telefonice (închiriate sau
proprii), mijloace de comunicaţii radio terestre, mijloace de comunicaţii prin
sateliţi, VPN (virtual private network) etc. Deoarece comunicaţiile asigură
fluxul de date vital al sistemului, se vor folosi după caz mijloace redundante
de comunicaţii, pentru a preîntâmpina căderea parţială sau totală a sistemului.
În timp, sistemele SCADA s-au dezvoltat şi diversificat în funcţie de
necesităţile şi particularităţile fiecărui tip de centrală. Astfel au apărut
versiuni ale SCADA pentru hidrocentrale, RexSys, pentru termocentrale,
SICONIX şi pentru centralele nucleare, LOOKOUT.
11.3.1. Volumul de informaţii
În momentul realizării unui sistem informatic, trebuie să se ţină

seama, în primul rând, de volumul de informaţii al sistemului obiect.
Există patru tipuri de informaţii care influenţează arhitectura şi
complexitatea sistemului informatic. Aceste informaţii sunt împărţite în
analogice şi binare, ambele categorii fiind atât de intrare, cât şi de ieşire.
În continuare, se va prezenta fiecare categorie în parte.
Semnale de intrare binare. Aceste semnale se împart în două
categorii principale, după cum urmează.
Active: atunci când alimentarea semnalului este în exteriorul
echipamentului de teleconducere. Aceste semnale sunt prezentate
echipamentului de teleconducere ca tensiuni continue pe un fir comun de
retur.
Pasive: atunci când alimentarea semnalului este în interiorul
echipamentului de teleconducere. Acestea sunt prezentate echipamentului de
teleconducere ca fiind contacte care formează bucle deschise sau închise de
impedanţă definită.
Pentru o funcţionare fiabilă, trabuie să fie specificate curentul care
circulă de-a lungul contactelor şi sarcinile.
Semnalele de ieşire binare. Semnalele de ieşire binare se împart în
două categorii principale după cum urmează.
Pasive: atunci când alimentarea semnalului este în exteriorul

echipamentului de teleconducere. Semnalul este dat de echipamentul de
teleconducere printr-un contact care formează o buclă deschisă sau închisă,
de impedanţă definită.
Active: atunci când alimentarea semnalului este în interiorul
echipamentului de teleconducere.
Semnalele de intrare analogice. Semnalele analogice transmise de la
echipamentul de proces la echipamentul de teleconducere sunt generate fie de
surse de curent, fie de surse de tensiune. Se preferă sursa de curent. Este de
preferat ca scanarea fiecărei intrări să nu producă erori semnificative în
informaţia analogică. Valoarea impedanţei circuitului de intrare pentru
semnalele în curent nu trebuie să fie schimbată în timpul scanării.
Semnale de ieşire analogice. Semnalele analogice transmise de la
echipamentul de teleconducere la echipamentul de proces sunt generate fie de
sursă de curent, fie de sursă de tensiune. Se preferă sursa de curent.
11.3.2. Arhitectura unui sistem SCADA
Structura sistemelor SCADA poate fi ierarhizată pe patru niveluri

funcţionale:
nivelul I – nivelul de proces – nivel la care se află echipamentele
primare;
nivelul II – nivelul de celulă electrică – la care se realizează achiziţia
de date, protecţia echipamentelor, monitorizarea şi sincronizarea de timp;
nivelul III – nivelul staţiei – la care se află echipamentele de
conducere a procesului, reprezentate de calculatorul central, imprimante
pentru printarea evenimentelor şi centrul de control al reţelei de comunicare.
Nivelul staţiei este un nivel superior, care permite operatorilor să
conducă întreg procesul prin echipamentele software şi hardware pe care le
au la dispoziţie.
În figura 11.5 este prezentată structura de principiu a sistemului de
conducere.
Fig. 11.5. Structura de principiu a sistemului de conducere [16]
11.3.3. Funcţiile SCADA
Achiziţie şi schimb de date. Funcţia este utilizată pentru a asigura

interfaţa sistemului informatic destinat conducerii operative cu echipamente
de achiziţie de date şi sisteme informatice externe. Prin această funcţie se
realizează: culegerea şi transmiterea informaţiilor din/în instalaţii; recepţia
informaţiilor şi schimbul de date cu alte trepte de conducere operativă sau
alte sisteme informatice inclusiv fişiere, actualizări de baze de date, mesaje
operative, telecomenzi şi validarea informaţiilor.
Prelucrarea datelor. Funcţia include: prelucrarea de date analogice
scanate, realizând convertirea acestora în unităţi inginereşti, verificarea
încadrării lor în limitele prestabilite, punerea în evidenţă a schimbării stării
întreruptoarelor şi separatoarelor; prelucrarea de date tip acumulare (energii)
scanate, care constă în convertirea numărului de impulsuri (în MWh); calcule
în timp real: sumări, scăderi, înmulţiri, împărţiri, medii orare, maxime şi
minime orare, bilanţuri de energii pe contur, determinarea puterilor şi
energiilor absorbite de consumatori şi încadrarea acestora în valori
contractate.
Funcţia de „prelucrare a datelor” asigură stocarea datelor obţinute în
timp real în bazele de date destinate, precum şi verificarea şi precizarea
calităţii şi plauzibilităţii datelor codate.
Revista post-factum. Cu ajutorul acestei funcţii se realizează citiri

instantanee ale datelor la fiecare 10 secunde („snapshot”). În cazul în care un
eveniment este prestabilit, fişierul circular se îngheaţă, se iau 30 de
instantanee consecutive luate la fiecare 10 secunde, aceste date constituind un
„set de rezervă”.
Toate instantaneele sunt înregistrate pe discuri, care se arhivează
pentru a fi analizate ulterior.
Sistemul de informaţii istorice. Cu ajutorul acestei funcţii se
realizează actualizarea şi completarea bazalor de date. În general, se
utilizează un sistem de management de baze de date relaţional care să fie
accesibil comercial.
Telecomandă, telereglaj în instalaţii. Această funcţie permite
acţionarea echipamentelor primare dn staţia electrică.
Marcarea. Marcarea reprezintă acţiunea operatorului prin
intermediul căreia atrage atenţia în mod vizual asupra unui echipament de pe
o schemă. Semnalizarea este activată în momentul când o comandă nu trebuie
executată sau trebuie executată cu atenţie.
Interfaţa cu utilizatorii. Informarea de ansamblu a personalului de
comandă operativă asupra topologiei şi stării obiectivului energetic condus se
realizează prin intermediul interfaţelor om-maşină. Această interfaţă permite
vizualizarea şi navigarea în zonele de interes ale obiectivului energetic
condus. Se vizualizează schemele tehnologice, se afişează mărimile
analogice, evenimentele şi alarmele.
Interfaţa cu utilizatorii se realizează prin:
 console display cu grafică completă,
 echipamente de imprimare,
 copiatoare video.
Afişarea pe panou. În cadrul staţiilor electrice se observă o tendinţă
de înlocuire a panourilor mozaic cu un sistem de proiecţie video în zona
operaţională. Această afişare permite o analiză mult mai bună a situaţiilor
intervenite.
Prelucrarea şi gestiunea alarmelor. Sistemul recunoaşte stările de
funcţionare necorespunzătoare ale echipamentelor şi reţelelor electrice şi
avertizează optic şi/sau acustic personalul din tură asupra celor întâmplate.
Înregistrarea secvenţială a evenimentelor. O serie de elemente din
staţii şi centrale electrice (de exemplu, întreruptoare) pot fi selectate pentru
înregistrarea secvenţială a modificării stării acestora, modificare considerată
ca eveniment.
Mesajele de la înregistrarea secvenţială a evenimentalor sunt tratate
separat de cele referitoare la schimbările normale de stare, ele nefăcând parte
din procesul de tratare a alarmelor. Mesajele de la înregistrarea secvenţială a
alarmelor sunt stocate şi raportate separat. Aceste informaţii sunt în mod
normal utilizate post factum, pentru analiza funcţionării echipamentalor şi
instalaţiilor.
Prelucrarea parolelor. Funcţia asigură gestionarea accesului
utilizatorilor porenţiali destinate conducerii operative a instalaţiilor SEN sau
în anumite zone ale sistemului informatic.
Supravegherea stării sistemului informatic. Funcţia asigură
supravegherea stării de funcţionare a diferitelor componente şi a sistemului
informatic în ansamblu. Vor fi semnalizate operatorului şi administratorului
de reţea stările anormale de funcţionare ale sistemului informatic, inclusiv
ieşirea din funcţiune a diferitelor echipamente, precum şi diagnosticarea
defectelor.
Sistemul de conducere al staţiei va trebui să fie unul redundant,
alcătuit din două calculatoare, din care unul să fie în funcţionare, iar celălalt
în rezervă caldă. Comunicarea se face printr-un switch de legătură conectat la
cele două calculatoare.
Înregistrarea şi achiziţionarea datelor se face automat, ele fiind stocate
pe hard-discuri de mare capacitate, CD-uri sau benzi de înregistrare.
11.3.4. Exemple de implementare SCADA
Implementare SCADA în centrale hidoelectrice. În cazul

centralelor hidroelectrice, au apărut mai multe variante de implementări ale
SCADA.
Porţile-de-Fier I. O amenajare este formată din două sau mai multe centrale
hidroelectrice, care funcţionează controlate de acelaşi centru de comandă.
Centralele, staţiile şi dispozitivele de achiziţie sunt conectate la un centru de
control pentru medii eterogene de comunicaţii: linii telefonice dedicate, fibră
optică, transmisii radio sau microunde. Elementele de prelucrare de la centrul
de control amenajare efectuează schimburi de date prin diverse protocoale
fiindcă, cel mai adesea, producători diferiţi au contribuit la realizarea şi
implementarea sistemelor de automatizare locale.
În cazul hidrocentralei Porţile-de-Fier I, comunicarea se realizează
printr-o poartă de date a sistemului SCADA RexSys.
RexSys este un model SOTRP distribuit, destinat configurării şi
execuţiei aplicaţiilor distribuite de tip SCADA. El are patru componente:
 sistemul de configurare,
 sistemul de execuţie în timp real,
 sistemul analitic,
 reţeaua RexNet.
Pe serverul de achiziţie RexSys rulează sistemul de execuţie în timp
real, care controlează achiziţia de date, prelucrarea primară, înregistrarea
datelor pe suport magnetic, comunicaţia cu RxServer.
În figura 11.6 se prezintă schema de implementare SCADA la CHE
Porţile-de-Fier I.
Fig. 11.6. SCADA la CHE Porţile-de-Fier I [19]

SCADA pentru cascada hidroelectrică de la Râmnicu Vâlcea. Este o
aplicaţie a ICE Felix Computers care se compune din:
a) sistem de supraveghere (centrale hidroelectrice) care include:
 calculator de proces,
 consola operator;
b) sistem de dispecer, ce are ca funcţii:
 colectarea de date de la Centrala Hidroelectrică,
 înmagazinarea datelor în baze de date,
 întocmirea rapoartelor.
Arhitectura sistemului informatic de proces la nivelul centralei
hidroelectrice cuprinde consola operator, serverul SCADA şi serverul de date
istorice care rulează pe acelaşi calculator.
Sistemul informatic de proces se cuplează la calculatorul de
automatizare existent şi la subsistemul informatic al grupurilor
retehnologizate prin intermediul reţelei Ethernet şi asigură un sistem SCADA
la nivelul centralei hidroelectrice. Acestea din urmă pun la dispoziţie datele
prin intermediul unui server la care serverul SCADA se cuplează în calitate
de client. De asemenea, sistemul asigură integrarea centralelor de protecţie
termică, a contoarelor electrice inteligente şi a altor traductoare şi/sau module
electronice inteligente care se găsesc instalate la nivelul CHE.
Consola operator/serverul SCADA/serverul de date istorice este
realizată cu un calculator compatibil cu două monitoare ce asigură imunitate
faţă de câmpul electromagnetic din centrala hidroelectrică. Sistemul se
cuplează cu calculatorul de automatizare prin intermediul unei reţele locale
Ethernet.
Sistemul de operare folosit este Windows 2000. Sistemul oferă
aceleaşi facilităţi ca şi cel implementat la dispecer, cu care comunică şi căruia
îi furnizează date.
Sistemul SCADA folosit permite utilizatorului să-şi dezvolte propriile
ecrane de aplicaţie, să-şi definească variabile în baza de date, să elaboreze
rapoarte, să definească şi să modifice drepturile de acces la informaţie, să
memoreze istoria unor anumite valori.
Calculatorul de automatizare are o arhitectură deschisă şi permite atât
procesarea distribuită cât şi centralizarea datelor. De asemenea, are
capacitatea de a procesa volumul de date necesar aplicaţiei de comandă şi
control grupuri hidro. El permite înlocuirea modulelor prin scoaterea acestora
în timpul funcţionării. Răcirea sistemului se face prin convecţie naturală.
Sistemul de conducere a proceselor din centralele termoelectrice

SICONIX. În cazul termocentralelor s-a implementat o variantă a sistemului
SCADA, numită SICONIX şi realizată de ISPE Bucureşti.
SICONIX realizează funcţii de supraveghere şi semnalizare, fiind în
faza de implementare şi funcţii active de comandă şi reglare.
El oferă utilizatorului toată gama de modalităţi de prezentare şi
stocare a informaţiei despre starea procesului, care sunt întâlnite la sistemele
moderne de conducere: scheme tehnologice, semnalizare, grafice de variaţie,
histograme, jurnal de evenimente, protocoale, arhivare pe termen lung etc.
Sistemul se configurează on-line, utilizatorul având la dispoziţie toate
mijloacele de personalizare, întreţinere şi diagnoză într-o formă ce nu
necesită cunoştinţe deosebite.
Prin funcţiile sale de autodiagnoză, sistemul pune la dispoziţia
utilizatorului mijloacele eficiente unei întreţineri uşoare.
Arhitectura sistemului SICONIX respectă arhitectura sistemelor
moderne de conducere a proceselor din termocentrale, fiind organizat pe trei
niveluri:
1. sistemul de automatizare,
2. sistemul de comunicaţie,
3. sistemul de interfaţă cu operatorul, arhivare şi engineering.
Sistemul de automatizare. Sistemul de automatizare asigură interfaţa cu

procesul şi prelucrarea primară a informaţiei.
Sistemul la comunicaţie. Sistemul de comunicaţie asigură coerenţa
sistemului. În calculul de proiectare al unui asemenea sistem trebuie să se
ţină seama de suportul fizic şi de protocolul de comunicaţie. Acest sistem se
bazează pe cea mai larg utilizată soluţie pe plan mondial, şi anume standardul
ETHERNET şi protocolul de comunicaţie TCP/IP.
Sistemul de interfaţă cu operatorul, arhivare şi engineering. Pentru acest
nivel s-a ales ca soluţie un sistem de operare produs de Microsoft, deoarece
are cost redus şi operatorii sunt deja familiarizaţi cu interfaţa. Soluţia aleasă
gravitează în jurul unui server de aplicaţie ce rulează Windows NT Server
4.0, sistem de operare de reţea pe 32 biţi ajuns la deplină maturitate.
Ca exemplificare se poate studia schema de ansamblu a blocului 1 din
CTE Brăila, implementată de SICONIX, prezentată în figura 11.7.
Fig. 11.7. Schema de ansamblu a blocului 1 din CTE Brăila [19]

Aplicaţie SCADA tip „Lookout” pentru îmbunătăţirea
supravegherii proceselor dintr-o centrală nucleară tip „CANDU”. NI
Lookout (National Instruments Lookout) este o aplicaţie realizată de National
Instruments pentru realizarea de aplicaţii SCADA. Putem considera mediul
configurabil Lookout ca o reducere a sistemului Labview la un set de VI-uri
primitive, interconectate nu grafic prin fire ci prin liste de conexiuni şi fără
capacitatea de a dezvolta noi conexiuni VI.
S-a optat pentru acest mediu, deoarece se utilizează foarte uşor, nu
sunt necesare cunoştinţe de programare. Cu toate acestea, abordarea are
avantajul productivităţii, dar prezintă limitări funcţionale.
Serverul acestui sistem trebuie să recepţioneze datele din diverse
surse, să creeze o bază de date de tip real (RTDB), să proceseze datele şi
mărcile de timp asociate pentru a le corela cu componentele bazei de date de
tip real, să arhiveze datele într-o bază de date accesibilă de către aplicaţiile
client.
Pachetul Lookout este un pachet SCADA configurabil cu o abordare
unică a construcţiilor de obiecte şi a legăturilor între acestea. Folosind acest
sistem, autorii au putut desfăşura o reţea SCADA cu mai mult de 2*7000 de
parametri.
Ca exemplificare, se prezintă în figura 11.8, o captură de ecran a
sistemului Lookout.
Fig. 11.8. Schemă de ansamblu a unui bloc generator nuclear [17]

Sistemele SCADA sunt deosebit de complexe şi trebuie să fie

capabile să integraze la nivel software întreaga gamă de funcţii necesare
conducerii proceselor energetice.
Implementări ale sistemului SCADA în cadrul staţiilor electrice.
Ca exemplificare a sistemului SCADA în staţiile electrice din ţara noastră,
prezentăm schema de principiu a staţiei de 400 kV din staţia Mintia
(fig 11.9.).
Fig.11.9. Schema de principiu a instalaţiei de comandă şi protecţie a staţiei de

conexiuni de 400 kV din Centrala Mintia [16]
Această staţie are în componenţă mai multe sisteme, după cum
urmează.
Sistemul de comandă şi control. Acest sistem permite comanda şi
supravegherea funcţionării echipamentelor prin intermediul interfeţei om-
maşină (MMI) existentă atât la nivelul întregii staţii, cât şi la nivelul fiecărei
celule.
Sistemul acceptă patru niveluri de acces cu următoarele priorităţi:
nivelul de prioritate 0 – privitor;
nivelul de prioritate 1 – operator;
nivelul de prioritate 2 – inginer de sistem;
nivelul de prioritate 3 – administrator de sistem.
Dintre toate acestea, cel mai des utilizate sunt nivelurile 0 şi 1.
Interfaţa om-maşină se bazează pe sistemul grafic performant al
calculatoarelor PC, având ca suport un ansamblu de programe destinate în
principiu culegerii datelor din proces şi transmiterii comenzilor de către
acestea şi este structurată pe arbori de meniuri în care se navighează cu
ajutorul mouse-ului sau al tastaturii, folosind butoanele şi selectoarele
virtuale de pe ecran.
Instalaţiile de protecţie prin relee şi automatizările din sistem (P&A).
Aceste instalaţii sunt realizate cu relee digitale şi sunt concepute pentru a
obţine o siguranţă mărită în exploatare şi pentru a reduce timpul de eliminare
a defectelor.
Protecţiile prin relee se folosesc pentru linii, cuple combinate,
autotransformatoare, bobina de compensare şi barele colectoare.
12. Noţiuni privind alegerea soluţiilor optime pentru
instalaţiile electrice
Aplicarea principiilor economice pentru proiectele din sectorul energiei şi
protecţiei mediului ambiant este esenţială pentru identificarea şi implementarea
soluţiilor celor mai eficiente.
În procesul de luare a deciziilor, costurile aferente proiectului de investiţii
se pot compara cu veniturile anticipate pentru a stabili viabilitatea proiectului
propus.
12.1. Categorii de costuri
12.1.1. Costuri de investiţie (CI)
Definiţie: Reprezintă totalul cheltuielilor pentru concepţia, realizarea

constructivă şi punerea în funcţiune a instalaţiilor noi sau pentru optimizarea
instalaţiilor existente.
Sunt împărţite în:

 costuri directe:
 obţinerea terenului,
 echipamente,
 materiale;
 costuri indirecte:
 cheltuieli administrative,
 cheltuieli de inginerie,
 dobânzi plătite pe timpul executării construcţiei,
 cheltuieli neprevăzute etc.
Factori (variabile) ce pot influenţa costurile de investiţie:

 variabile de proiect:
 necesarul de forţă de muncă, materiale şi echipamente,
 complexitatea proiectului,
 conformarea cu practicile locale,
 standardizarea, tipizarea etc.;
 variabile ce ţin de construcţie:
 solul,
 cerinţele legate de asanări de terenuri,
 accesul la amplasament,
 necesităţi legate de depozitare,
 instalaţii temporare etc.;
1
 variabile ce ţin de amplasamentul proiectului:
 poziţia geografică,
 nivelul salariilor şi stabilitatea lor,
 disponibilitatea personalului calificat,
 taxe şi autorizaţii etc.;
 variabile locale:
 condiţii de piaţă,
 consideraţii politice,
 dimensiunea proiectului,
 condiţii de plată,
 inflaţia etc.
12.1.2. Costuri de întreţinere şi exploatare (Cex)
 forţa de muncă,
 energia,
 modernizările şi înlocuirile de echipamente,
 evacuarea deşeurilor,
 costuri diverse (taxe, asigurări etc.).
Aceste costuri sunt şi ele influenţate de factori precum: schimbări ale ratei
dobânzilor, inflaţie, competiţia pe piaţa muncii etc.
Gradul de detaliere şi acurateţea cu care sunt calculate costurile se

amplifică odată cu parcurgerea etapelor proiectului de la studiul de
prefezabilitate la faza de evaluare şi aprobare.
12.1.3. Daunele (D)
 daune anuale de continuitate (de nealimentare), prin care se estimează

valorile medii probabile ale costurilor datorate întreruperilor în
alimentarea cu energie;
 daunele anuale de calitate, prin care se estimează efectul economic al
înrăutăţirii parametrilor de calitate ai energiei (de exemplu, U-
tensiunea, f-frecvenţa pentru alimentarea cu energie electrică).
2
12.2. Categorii de venituri
 venitul brut (VB), ce reprezintă totalul intrărilor de bani într-o

întreprindere (încasări),
 venitul net (VN) sau beneficiul, ce reprezintă valoarea netă care
rămâne întreprinderii după ce se scad cheltuielile.
12.3. Costurile şi nivelul producţiei

În funcţie de dependenţa faţă de nivelul producţiei, costurile pot fi:
 costuri fixe (relativ la nivelul producţiei);
 costuri variabile (relativ la nivelul producţiei).
12.3.1. Costuri fixe (CF)
Sunt costuri ce nu depind de nivelul producţiei. Aceste costuri există şi

dacă nu se produce nimic. În această categorie de costuri ar putea intra:
 salarii (pentru management),
 telecomunicaţii,
 asigurări,
 chirii etc.
Fig. 12.1. Graficul costurilor fixe în funcţie de nivelul producţiei.

Relaţia matematică ar putea fi:
y = a (12.1.)
în care:
y – costul total [lei],
a – constantă [lei].
3
12.3.2. Costuri variabile (CV)
Sunt costuri ce variază în funcţie de nivelul producţiei, de exemplu:

 materia primă,
 energia utilizată,
 salariile lucrătorilor (în firmele în care acestea depind de nivelul
producţiei),
 combustibilul utilizat etc.
Fig. 12.2. Graficul costurilor variabile în funcţie de nivelul producţiei.
y = bx (12.2.)
în care:
y - costul total [lei],
b - costul pe unitatea de produs [lei/buc.],
x - nivelul producţiei.
Costul total al activităţii (CT) cuprinde costuri fixe şi costuri variabile.

Reprezentarea grafică ar putea fi ca în figura 12.3.
Fig. 12.3. Graficul costului total în funcţie de nivelul producţiei.
y = a + bx (12.3.)
De regulă, costurile totale ale oricărei activităţi din sectorul energiei

cuprind atât costuri fixe, cât şi costuri variabile.
4
12.4. Actualizarea sumelor de bani
12.4.1. Valoarea în timp a banilor
Compararea veniturilor şi cheltuielilor realizate în ani diferiţi, folosită de

modelele economice, impune luarea în considerare a valorii în timp a banilor.
Atunci când comparăm fluxuri de bani din ani diferiţi este important să
recunoaştem că există un cost asociat renunţării la folosirea banilor pe o
perioadă determinată de timp. Dacă dispun astăzi de o unitate monetară (să
zicem, de un leu) există numeroase oportunităţi care îmi permit să obţin un
beneficiu folosind-o. Aceste oportunităţi sunt pierdute dacă dispun de acest leu
mâine.
Investitorii, care renunţă la folosirea banilor pentru consum în prezent cu
speranţa unor câştiguri viitoare, cer o compensaţie pentru acest sacrificiu,
regăsită în dobândă.
Dobânda are în general trei componente:

 o componentă care ţine seama de inflaţie, pentru a asigura stabilitate în
timp puterii de cumpărare a banilor;
 o componentă care răsplăteşte investitorul pentru că îi sunt folosiţi
banii, el renunţând la un consum prezent;
 un premiu de risc asociat unei anumite investiţii.
Factorii care influenţează acest proces economic sunt:

 eroziunea puterii de cumpărare a banilor datorită inflaţiei;
 preferinţa oamenilor pentru consum astăzi (considerat sigur) decât
pentru un consum viitor (considerat nesigur).
12.4.2. Actualizarea sumelor de bani din ani diferiţi, la un acelaşi an de

referinţă
Actualizarea este o tehnică prin care se determină valoarea unor fonduri

din ani diferiţi raportată la un acelaşi an de referinţă şi în condiţiile unei creşteri
economice uniforme, cu o aceeaşi rată anuală de eficienţă a [%/an]. a se referă
la sporirea valorii  ţine seama de valoarea în timp a banilor.
Exemplificare, cazul depunerii fondurilor la bancă:

0 1 2 3 4 5
F F 1  a  F 1  a 
2
................... .................... F 1  a 
5
Beneficiul se cumulează cu fondul iniţial în fiecare an, conducând la

multiplicarea fondului.
5
Fie două fonduri FA şi FB :
 FA este un fond pe care-l avem în anul 0 şi-i cunoaştem valoarea FA0,
 FB este un fond de care dispunem în anul n, cunoscându-i valoarea FBn.
Pentru comparare, trebuie să raportăm aceste două fonduri la un acelaşi an
de referinţă:
a) dacă referinţa este anul 0:
 FA0 este actual în anul 0, iar
FBn
FB 0  (12.4.)
(1  a) n
b) dacă referinţa este anul n:

FAn  FA0 1  a 
n
(12.5.)
 iar FBn este actual în anul n.
Notă: Orice cheltuială se face cel puţin cu rata de eficienţă de pe piaţă,

care, de fapt, este rata dobânzii (depunerea unui fond la bancă asigură a = d,
deci orice altă acţiune ar trebui să aibă o rată de eficienţă re  d).
Fondurile raportate la acelaşi an de referinţă pot fi comparate:

 valoarea ambelor fonduri în anul n:
FN  FA0 1  a   FBn
n
(12.6.)
 valoarea ambelor fonduri în anul 0:
FBn
F0  FA0  (12.7.)
(1  a) n
Interpretare: Dacă astăzi deţin fondul FA0 , prin investirea acestuia într-o
activitate cu rata de eficienţă a, valoarea în timp a acestuia creşte, ajungând în
anul n la:
FAn  FA0 1  a   FA0
n (12.8.)
Pentru a avea în anul n fondul FBn , trebuie ca astăzi să investim într -o

activitate cu rata de eficienţă a o valoare mai mică, şi anume:
FBn
FB 0   FBn (12.9.)
(1  a) n
6
12.4.3. Totalul valorilor actualizate ale unui şir de cheltuieli anuale egale
Fie un şir de ani de exploatare 1, 2 ………, n, pentru o instalaţie. Fiecărui

an îi corespunde o cheltuială de exploatare C1 , C2 ,............, Cn [lei/an]. Vom
considera în cele ce urmează că valorile anuale ale acestor cheltuieli sunt
aproximativ egale între ele:
C1  C2  ............  Cn  Can [lei/an] (12.10.)
Vom calcula suma actualizată a acestui şir de cheltuieli anuale egale, în

ipotezele:
 momentul de referinţă pentru calculul economic este anterior anului 1,
deci este anul 0 (de cele mai multe ori, pentru obiective energetice, este
anul de punere în funcţiune-PIF),
 eficienţa investiţiei este a [%/an].
n C1 C2 Cn
CTA   Cact j    ......  (12.11.)
j 1 1  a (1  a) 2 (1  a) n
 1 1 1 
CTA  Can     ......   (12.12.)
1  a 1  a  (1  a) n 
2
Se defineşte suma:
1 1 1
  ......   Tn (12.13.)
1  a 1  a 2
(1  a) n
1
Reamintim că suma unei progresii geometrice, cu raţia este:
(1  a)
1 qn
a1  (12.14.)
1 q
1
q  ratia (12.15.)
1 a
1
a1 = 1, primul termen (în Tn s-a dat factor comun).
(1  a)
1
Dacă se dă factor comun în relaţia 12.13, în care Tn este o mărime
(1  a)
pentru calculul costurilor în sistemul actualizat, se obţine:
1
1
Tn 
1 

1
 
1 

1

1  a n

1  a n1  1  a 1  1
1 ...
1 a  1 a
1 a (12.16.)
1 1 
 1  
a  1  a n 
7
1  1 
Tn   1   (12.17.)
a  1  a n 
Deci,
CTA = Can [lei/an]  Tn [ani actualizaţi] (12.18.)
Observaţii: Dacă s-ar fi lucrat în valori calendaristice (neactualizate):
CT = Can [lei/an]  n [ani] (12.19.)
 expresii de calcul identice, doar mărimile cu care se înmulţesc cheltuielile
anuale sunt diferite.
Exemplu numeric: Calculul valorii Tn pentru DNU în energetică

DNU = durata normală de utilizare (denumire conform Legii nr. 15/1994 care
se referă la modernizarea investiţiilor).
n = 20 ani (generatoare)
a = 10%/an
1  1 
T20   1    8,51 [ani act.] (12.20.)
0,10  (1  0,10) 20 
DNU (durata normală de utilizare): perioada de timp pentru care instalaţia
produce efecte utile. Din punct de vedere contabil este perioada de timp în care
instalaţia se amortizează.
Anterior acestei legi, se elaborau calcule având în vedere:
n = 30ani
a = 8%/an
1  1 
T30   1    11,25 [ani act.] (12.21.)
0,08  (1  0,08) 30 
Comparaţie între calculul în sistem actualizat şi în sistem
calendaristic:
Factor multiplicare 8,51 20
Sistem Actualizat Sistem Calendaristic
Factorii de multiplicare pentru diverşi ani, faţă de anul 0:
 1 1 1 
CTA  Can     ......   (12.22.)
1  a (1  a) (1  a) n 
2
 
 1 1 1 
CTA  Can
     ......   (12.23.)
   
 
2 20
1[ lei / an ] 1 0,1 (1 0 ,1) (1 0,1)
 0,909 0 ,826

0,149 
0,909 este actualizarea lui 1 cu un an în urmă
0,826 este actualizarea lui 1 cu doi ani în urmă
...
0,149 este actualizarea lui 1 cu 20 ani în urmă
8
Altfel spus:
 pentru a avea 1[u.m] în anul 1, în anul 0 trebuie investite 0,909 [u.m],
 pentru a avea 1[u.m.] în anul 2, în anul 0 trebuie investite 0,826 [u.m.].
Observaţie: Cu cât timpul este mai îndepărtat, valorile din ultimii ani au o
pondere mai mică.
Pentru calcule pe perioade n mari se poate considera aproximarea:
1
n >>  Tn  (12.24.)
a
12.4.4. Rata de actualizare. Semnificaţie şi valori
Semnificaţie - este o rată de eficienţă, reprezentând un raport între

beneficiu şi investiţie (rata minimă a profitului), (de exemplu, a = 10%/an
înseamnă că la un leu investit trebuie să se obţină 10 bani beneficiu anual).
De regulă, a se poate defini:

 la nivelul economiei naţionale sau
 pentru ramuri care au rate foarte diferite de profit.
Stabilirea ratei de actualizare se face, de regulă, în funcţie de nivelul

dobânzilor bancare deoarece:
 pentru investiţii sunt necesare şi fonduri de la bănci;
 orice fond poate fi cel puţin depus la bancă.
La nivelul rezultat al dobânzii se adaugă 1-2 %, pentru a acoperi riscul
unui proiect anume.
Exemplu: d = 9%/an  a = 10 - 11%/an

Valori ale ratei de actualizare [20]:
 pentru ţări dezvoltate, 4 - 8%/an,
 pentru ţări în curs de dezvoltare, 8 - 15%/an.
Justificare:
 ţările dezvoltate au realizat deja investiţiile cu eficienţă mare, nivelul
actual de dezvoltare le permite investirea în soluţii caracterizate de rate
de eficienţă mai scăzute;
 ţările mai puţin dezvoltate nu dispun de fonduri, există foarte multe
proiecte ce se pot realiza şi atunci se aleg cele mai eficiente dintea
acestea, deci cu rate mai mari; ele vor asigura refacerea rapidă a
capitalului şi deci, crearea de noi fonduri pentru dezvoltare;
 valori practicate în lume:
 Olanda, Belgia: 4%, Anglia: 5%, Franţa 8 - 6%,
 România: 8%, 10%, 12%.
9
Observaţie: Toată discuţia nu a luat în considerare inflaţia. a este o rată de
eficienţă reală, nealterată de inflaţie, ea reflectă doar ideea creşterii economice (a
sporirii valorii)  calculele se fac în valori constante ale banilor.
Concluzii:
 Pentru a mari, se manifestă preferinţa intensă a investitorilor pentru
prezent, ponderea veniturilor viitoare este scăzută, în raport cu efortul
financiar iniţial ( se urmăresc beneficii mai rapide, fiind promovate
investiţii cu valori şi durate de punere în funcţiune mai reduse, cu
recuperarea rapidă a capitalului);
 Pentru a mici, scade preferinţa investitorilor pentru recuperarea rapidă
a capitalului şi ponderea veniturilor viitoare nu mai este neglijabilă.
Pentru calculele economice din cadrul studiilor din faza preinvestiţională
a unui proiect se obişnuieşte să se considere a constantă în timp.
12.5. Luarea deciziilor pentru investiţii capitale
12.5.1. Noţiunea de investiţii capitale

De regulă, termenul "investiţie capitală" se referă la următoarele
elemente:
 investiţia presupune cheltuieli financiare substanţiale,
 recuperarea investiţiei are loc de-a lungul mai multor ani viitori,
 există elemente de risc şi incertitudine referitoare la fluxurile de
venituri şi cheltuieli viitoare,
 investiţia presupune procurarea sau extinderea de instalaţii sau
cheltuieli care determină în mod direct obiectivele strategice ale firmei
respective.
Indiferent de mărimea organizaţiei, managerii îşi pun câteva întrebări
legate de o astfel de investiţie:
 Cât vor fi cheltuielile pentru exploatarea noii instalaţii, comparativ cu
cele pentru instalaţiile vechi?
 Cu cât va creşte producţia?
 Va fi noua instalaţie mai sigură?
 Va contribui la creşterea calităţii activităţii? etc.
Realizarea unei investiţii capitale este o activitate importantă ce impune

un proces coerent de luare a deciziilor, care nu afectează doar funcţionarea
viitoare a unei anumite organizaţii, ci are implicaţii mai largi, asupra economiei.
10
12.5.2. Algoritmul pentru luarea deciziilor
În general, indiferent de domeniul de activitate, pentru a putea lua o

decizie, sunt necesare două condiţii:
 existenţa alternativelor,
 existenţa unui scop (se aşteaptă nişte rezultate, ca urmare a consumului de
timp şi de efort).
Atâta vreme cât aceste condiţii există, decizia poate fi luată definitiv după
ce se evaluează alternativele.
Fig. 12.4. Procesul de luare a deciziilor pentru investiţii capitale.
11
Clarificarea scopului urmărit
Exemplu: pentru proiectul de realizare a unei centrale electrice scopul
este alimentarea cu energie electrică (W, S M ) a consumatorilor şi/sau a
sistemului energetic în condiţii de siguranţă şi calitate a alimentării.
Identificarea soluţiilor. Se întocmeşte lista tuturor soluţiilor posibile care

corespund scopului propus. Această listă depinde de cantitatea de cunoştinţe în
domeniu, de calitatea acestora, de inventivitatea şi perseverenţa analistului.
Trierea soluţiilor funcţie de restricţii. Pot exista restricţii:

 tehnice,
 financiare,
 de timp (durate de realizare a proiectului, momentul de punere în
funcţionare a obiectivului),
 de protecţia muncii,
 de protecţia mediului ambiant etc.
Se elimină soluţiile care nu corespund restricţiilor sau soluţiile propuse se
adaptează pentru a se încadra în restricţii.
Precizarea criteriului de decizie (ierarhizare). Ce este un criteriu?

 Criteriu = punct de vedere prin prisma căruia se analizează şi se
ierarhizează soluţiile precizate în listă (la punctul 3).
De regulă, se bazează pe comparaţii cantitative.
 Criterii:
 generale (care ţin seama de mai multe aspecte),
 particulare (de exemplu, minimizarea pierderilor, minimizarea efortului
de investiţii etc.).
Se recomandă utilizarea criteriului optimului economic global care ţine
seama de toate efectele economice ale soluţiilor tehnice.
Determinarea soluţiei optime şi implementarea ei. Funcţie de criteriul ales,

se face un clasament al soluţiilor rămase în discuţie.
Observaţii:
 nu putem fi siguri că la începutul etapelor n-am scăpat o soluţie mai bună.
 soluţii cu diferenţe foarte mici în criteriul de evaluare (5 - 10%) sunt
comparabile, deoarece se lucrează cu estimări pe termene lungi (circa 20
ani) şi deci, pentru decizie, trebuie să intervină şi elemente din experienţa
decidentului.
Urmărirea şi evaluarea rezultatelor. Etapă esenţială, din care se pot trage

concluzii utile pentru proiectele viitoare.
12
Dirijarea unor resurse semnificative către anumite sectoare ale economiei
naţionale prin investiţii capitale are un puternic impact asupra viitorului
economic al naţiunii. Scopul deciziei de a promova investiţii capitale, indiferent
de forma de proprietate asupra bunurilor unei companii, este, în general,
sporirea bogăţiei proprietarului.
Economiştii afirmă că prosperitatea unei afaceri depinde mai mult de

abilitatea de a crea oportunităţi de investiţii profitabile, decât de abilitatea
de a le promova (aproba).
12.5.3. Metode pentru evaluarea proiectelor tehnice
Tehnicile de analiză folosite pentru “măsurarea” performanţelor unei

intenţii de investire se pot grupa în două categorii importante:
a) tehnici contabile (calendaristice),
b) tehnici economice.
I. Metode contabile (calendaristice) de evaluare a oportunităţilor de

investire
Din punct de vedere contabil, succesul financiar este măsurat prin:
 profitabilitate, pe termen lung,
 lichiditate, pe termen scurt.
De regulă, aceste metode de analiză calendaristice (numite şi "metode

tradiţionale") sunt uzuale pentru luarea deciziilor în cadrul firmelor mici şi
mijlocii.
Din această categorie fac parte metodele duratei de recuperare a

investiţiei- t r şi ratei de recuperare a investiţiei- rr .
A. Metoda duratei de recuperare a investiţiei ( t r )
Prin această metodă se încearcă să stabilească cât de repede se poate

recupera investiţia ce ar putea fi făcută într-un proiect, prin intermediul
fluxurilor de venituri/economii viitoare.
Metoda se concentrează mai mult asupra fluxurilor de bani dintr-un
proiect şi asupra vitezei cu care acestea sunt recuperate, faţă de vreo măsură a
profitabilităţii sau eficienţei pe durata de viaţă a obiectivului de investiţii.
De exemplu, pentru un proiect de creştere a eficienţei energetice:
CI lei
tr  [an] (12.25.)
E lei/an
unde: CI - investiţia iniţială, [lei],
E - economiile anuale, [lei/an].
13
Metoda tr poate fi utilizată pentru a orienta decizia de investire în două
moduri, prin considerarea unui orizont de timp limită:
 dacă se analizează o singură oportunitate de investire, proiectul se acceptă
dacă durata de recuperare a investiţiei este mai mică decât orizontul limită;
 dacă se analizează mai multe oportunităţi de investire, dintre proiectele
propuse se alege acela cu durată de recuperare minimă (cu viteza cea mai
mare de recuperare a capitalului investit) şi mai mică decât durata limită.
Exemplu: Se consideră o firmă care doreşte să investească 12 milioane lei

pentru creşterea eficienţei, obţinându-se economii anuale de 2 milioane lei/an.
Durata de recuperare ( t r ) este:
12
tr   6 ani (12.26.)
2
Dacă se stabileşte t rlimita < 6 ani, atunci investiţia nu trebuie promovată.
Durata limită se poate stabili ţinând seama de experienţa trecută a

companiei sau de uzanţele din sectorul industrial din care acesta face parte. Ea
mai poate rezulta şi din posibilităţile limitate de a face estimări realiste asupra
fluxurilor de venituri şi cheltuieli peste o perioadă anume, care poate impune
termenul limită de recuperare.
Avantaje ale metodei t r :

 este simplă şi uşor de înţeles de către manageri;
 ia în considerare informaţiile relevante (cheltuielile de investiţii,
economiile anuale);
 favorizează alternativele de investire cele mai puţin riscante, prin
impunerea unei t rlimita mici;
 nu obligă analiştii la estimarea fluxurilor de venituri şi cheltuieli pe
întreaga durată de viaţă a investiţiei;
 este utilă în cazul în care compania nu dispune de resurse mari de
capital; prin reducerea duratei de recuperare limită se elimină o serie
de oportunităţi, reţinându-se doar acelea care se încadrează în capitalul
disponibil sau ce poate fi atras.
Dezavantaje ale metodei t r :

 nu ţine seama de factorul timp (valoarea în timp a banilor);
 nu are legătură cu obiectivul general de maximizare a valorii
întreprinderii, promovează proiecte cu termen scurt, cu investiţii mici,
cu tendinţa de maximizare a lichidităţii şi nu a valorii;
14
 informaţia de după durata de recuperare este ignorată, penalizând
astfel proiecte cu durate mari de utilizare, care ar putea creşte valoarea
companiei.
B. Metoda ratei de recuperare a capitalului ( rr ), inversul t r

Compară profitul proiectului cu capitalul utilizat pentru investiţie.
Dificultatea principală constă în faptul că există mai multe moduri de a
reprezenta "capitalul utilizat". Cea mai uzuală formulă de calcul este:
 med lei an 1
rr   (12.27.)
CI lei an
unde:
 med - profitul mediu anual [lei /an],
CI - investiţia iniţială [lei].
Metoda rr poate fi utilizată pentru a orienta decizia de investire în două

moduri, prin considerarea unei rate de recuperare limită:
 dacă se analizează o singură oportunitate de investire, proiectul se acceptă
dacă rata de recuperare calculată este cel puţin egală cu o rată limită impusă;
 dacă se ierarhizează proiecte independente, se alege proiectul care oferă rata
de recuperare cea mai mare şi în acelaşi timp cel puţin egală cu o rată limită.
Avantaje ale metodei ratei de recuperare a capitalului:

 se foloseşte o exprimare familiară majorităţii managerilor, impunând
calculul unei rate de recuperare în procente;
 se evaluează proiectele pe baza profitabilităţii lor, element care pentru
mulţi manageri reprezintă cheia evaluării unor oportunităţi de investire;
 este consistentă cu gândirea acţionarilor care îşi evaluează oportunităţile
de investire, cel mai adesea, după acelaşi criteriu.
Dezavantaje ale metodei rr :

 nu ţine seama de amploarea proiectelor;
 nu ţine seama de valoarea în timp a banilor;
 utilizează profitul contabilizat şi nu fluxurile de bani, deci nu este legată
direct de maximizarea valorii.
Cele două metode prezentate pot fi utilizate şi împreună, un proiect fiind

acceptat dacă, să zicem, are o durată de recuperare sub 5 ani şi o rată de
recuperare a capitalului folosit de minimum 12%/an.
15
II. Metode economice
Abordarea economică încearcă să măsoare performanţa unei investiţii prin

evaluarea contribuţiei sale la "bunăstarea investitorului" (sau a firmei care face
investiţia), analiza realizându-se, în general, pe un orizont de timp egal cu durata
normală de utilizare a investiţiei.
Aceste metode folosesc tehnica actualizării.
A. Criteriul minimului cheltuielilor totale actualizate (CTA)

Conform acestui criteriu, pentru un anumit obiectiv de investiţii (de
exemplu, o centrală electrică) se pun în evidenţă diversele categorii de cheltuieli
care intervin.
De regulă, anul de referinţă este anul de PIF (de punere în funcţiune a
instalaţiei). Este, sau mai bine zis, a fost cel mai folosit criteriu de analiză
economică în energetică.
Criteriul presupune estimarea cheltuielilor totale actualizate privind
construcţia şi exploatarea unui obiectiv de investiţii.
Ct
CTA   (12.28.)
t (1  a )
t
unde: t - durata de studiu,

Ct - cheltuiala din anul t, [lei /an],
a - rata de actualizare [%/an].
Conform acestui criteriu, se poate adopta, din mai multe soluţii propuse
pentru realizarea unui proiect, soluţia cu CTA minime.
Exemplu: Fie o staţie electrică pentru care există două soluţii tehnice de
realizare, A şi B
Investiţia [milioane Totalul cheltuielilor
Soluţia lei] calendaristice
Anul 2 Anul 1 [milioane lei]
A 4 6 10
B - 10,2 10,2
a = 10%/an
Deci, soluţia A se realizează în doi ani, soluţia B se realizează într-un
an, momentul PIF fiind acelaşi.
CTAA  41  0,1  61  0,1  11,44 milioane lei

2 1
CTAB  10,21  0,1  11,22 milioane lei

1
16
 CTAB  CTAA  se preferă soluţia B conform criteriului min CTA, deşi
conform criteriului CT ar trebui preferat proiectul A. Rezultă că utilizarea
metodelor economice, bazate pe calculul în sistem actualizat, poate conduce la
ierarhii diferite de metodele calendaristice.
Aspectele caracteristice acestui criteriu:

 nu permite estimarea şi compararea profitabilităţii mai multor soluţii
studiate, deoarece se bazează numai pe cheltuieli, nu şi pe venituri;
 cu acest criteriu pot fi ierarhizate numai investiţiile pentru care a fost deja
luată o decizie de realizare şi se caută doar soluţia care ar necesita pentru
construcţie şi exploatare un volum de cheltuieli minime;
 nu necesită estimarea veniturilor anuale;
 furnizează rezultate clare asupra soluţiei ce ar trebui promovată.
Soluţiile ar putea fi ierarhizate şi în continuare, în faza de proiectare,
conform regulii tradiţionale a minimului CTA, dar decizia de promovare a
variantei optime trebuie luată după estimarea viabilităţii financiare a soluţiei
alese, cu ajutorul unui criteriu de tip VNA sau RIR.
B. Criteriului maximului valorii (venitului) nete actualizate (VNA)

De regulă, prin venit net se înţelege beneficiul (profitul) unui proiect:
VNA = VBA - CTA (12.29.)
Criteriul compară valorile actualizate ale veniturilor şi cheltuielilor
viitoare, din perioada de exploatare, cu valoarea investiţiei iniţiale:
V  Ct At
VNA   t   (12.30.)
t 1  a  t 1  a 
t t
unde: Vt - veniturile din anul t, [lei/an],

C t - cheltuielile din anul t, [lei/an],
At - fluxul de bani rezultant din anul t, [lei/an],
t - orizontul de timp pe care fac analiza, [ani].
Prin convenţie, veniturile Vt se consideră pozitive, iar cheltuielile Ct
negative.
Observaţie: În C t sunt incluse şi cheltuielile de investiţie.
Un anumit proiect se consideră acceptabil dacă VNA  0. Dacă se
compară mai multe oportunităţi, optimă este cea de la care este de aşteptat VNA
maxim şi pozitiv.
Observaţie: Minimul CTA este derivat din maximul VNA (dacă se presupune
VBA = constant pentru mai multe soluţii ce se compară, atunci minimul CTA 
maximul VNA).
17
Pentru sectorul energetic, criteriul VNA se poate utiliza eficient pentru
compararea proiectelor cu durate normale de utilizare şi necesar de capital
comparabil. Pentru compararea mai multor proiecte care au aproximativ acelaşi
DNU, dar care necesită investiţii foarte diferite, se poate folosi criteriul ratei
venitului (valorii) nete actualizate (RVNA). Acest criteriu exprimă venitul
specific corespunzător unităţii de fonduri investite:
VNA
RVNA  1
CI t (12.31.)

t 1  a t
unde: CI t - investiţia din anul t, [lei/an].

Se acceptă proiectul cu RVNA maxim şi RVNA  1.
Avantaje ale metodei VNA:

 ia în considerare toate informaţiile relevante pentru o oportunitate de
investire (acestea includ timpul, fluxurile de bani estimate şi costul
finanţării investiţiei),
 furnizează rezultate clare, care sunt simplu şi logic de interpretat,
 derivă direct din obiectivul financiar al firmei, de maximizare a
profitului şi bunăstării acţionarilor.
C. Criteriul ratei interne de recuperare (rentabilitate) RIR
Se defineşte RIR pentru un proiect ca fiind acea rată de actualizare

pentru care VNA = 0:
V  Ct
VNA  VBA  CTA   t 0 (12.32.)
t 1  RIR 
t
Un proiect se promovează dacă are RIR > a normată .

Interpretare: Se determină acea rată de actualizare minimă (deci, a dobânzii)
care asigură ca veniturile actualizate totale să fie egale cu cheltuielile actualizate
totale. Valoarea RIR este egală cu rata maximă a dobânzii care poate fi
acceptată fără pierderi pentru proiectul studiat.
Observaţie: În C t din ecuaţia (12.32.) sunt incluse şi cheltuielile de investiţie.

Dificultatea acestui criteriu constă în dificultatea calculării RIR. Pentru a
determina RIR pentru proiecte care se desfăşoară pe mai mulţi ani este necesar
să se realizeze ecuaţii polinomiale de grad superior. De regulă, se fac calcule
prin încercări iterative, prin interpolări liniare.
Criteriul RIR ia în considerare toate informaţiile relevante.
18
Exemplu:
Factor de actualizare Valori actualizate
An Proiect 1
a = 10%/an proiect 1
0 Ci 1 -2000
1
1 A1 = 1300  0,91 +1183
1  0,11
1
2 A2 = 1320  0,83 +1096
1  0,12
1300 1320
 2000   0
1  RIR  1  RIR 2
 
 2000 1  RIR 2  2 RIR  1300  1300 RIR  1320  0
 2000 RIR  2700 RIR  620  0
2

200 RIR 2  270 RIR  62  0
 270  122500  270  350  RIR1  0,2
RIR1, 2   
400 400  RIR 2  1,55
 RIR1  20 % an  a  10 % an
III. Meritele relative ale metodelor de analiză prezentate
Teoretic este util să se stabilească o ordine de merit între metodele

prezentate.
VNA este cea mai viabilă metodă. Aceasta se referă direct la creşterea
bunăstării, ia în considerare toate informaţiile relevante şi furnizează rezultatele
clare.
Criteriul CTA este la fel de clar, dar soluţia optimă rezultată nu este
automat şi profitabilă pentru investitor, un studiu de fezabilitate financiară a
variantei propuse fiind absolut necesar.
RIR de obicei furnizează aceleaşi rezultate ca şi VNA. În anumite situaţii,
însă, rezultatele obţinute pe baza acestui criteriu ar putea conduce la decizii
greşite sau la ambiguităţi în luarea deciziilor.
tr ar putea fi considerată ca având suficiente deficienţe ca metodă de
promovare a investiţiilor. Nu se raportează la bogăţie, ignoră multe informaţii şi
este dificil de interpretat corect. Pe de altă parte, are meritul de a pune în
evidenţă lichiditatea, element ce preocupă mult managerii.
rr dă o exprimare în procente, mai familiară managerilor şi ţine seama de
profitabilitatea proiectului, dar nu şi de amploarea proiectelor şi de valoarea în
timp a banilor.
19

PECS Scripcariu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PECS Scripcariu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.

 Cunoaşterea aspectelor teoretice şi practice referitoare la instalaţiile electrice

 Cunoaşterea problematicii şi a principalelor instalaţii din staţiile şi posturile

1.2. Evoluţia sistemului energetic

Principalele obiective ale energeticienilor:

1.2.1. Etapele dezvoltării producţiei de energie electrică în România

Thomas Alva Edison (11 februarie, 1847 – 18 octombrie, 1931)

1898 - punerea în funcţiune a primei CHE (centrală hidroelectrică), Sinaia I.

Capacitatea instalată în producerea de energie

Structura după vârstă a grupurilor din centrale

Structura pe vârstă a grupurilor termo (1994)

Structura pe vârstă a grupurilor hidro (1994)

Sursa: strategia Națională 2007-2020. MONITORUL OFICIAL AL

 Circa 80% din grupurile termoenergetice din România au fost instalate în

 Majoritatea capacităților termoenergetice nu sunt echipate cu instalații

 În ceea ce privește grupurile hidroenergetice, 37% din totalul acestora au

În ceea ce priveşte ponderile diferitelor filiere de producere a energiei

Instalaţiile părţii electrice a SEN

În tabelul 1.6 nu sunt introduse şi instalaţiile aflate în proprietatea

 Rețelele electrice de distribuție (RED) sunt caracterizate printr-un grad

 Investițiile efectuate până în prezent în rețeaua electrică de transport (RET)

Producţia şi consumul de energie

 Producţia de energie electrică. În perioada de după 1989 s-a preluat

Sursa: strategia Națională 2007-2020. MONITORUL OFICIAL AL ROMÂNIEI, PARTEA I,

 Consumul de energie electrică. Există peste 8 milioane consumatori de

Consumul intern de energie electrică a scăzut de la circa 80 TWh în anul

 Consumul de energie termică

 Randamentul global brut de producere a energiei electrice şi termice în

 Intensitatea energetică. Acest indicator caracterizează modul de utilizare

Cauze ale intensităţii energetice ridicate din România:

În tabelul 1.10 se prezintă o prognoză referitoare la intensitatea

Este de remarcat prognoza ambiţioasă de reducere a intensităţii energetice

Cartea verde a Comisiei Europene intitulată "Pentru o politică

Politica energetică comună a ţărilor UE va avea ca obiective:

Comisia Europeană propune în setul de documente care reprezintă Noua

Situația resurselor naționale de energie primară

Producerea, transportul, distribuţia şi consumul energiei reprezintă un

1.3.1. Surse de energie electrică - generatoare de curent alternativ (c.a.)

1.3.2. Transformatoare şi autotransformatoare (mono- sau trifazate, cu

1.3.3. Consumatori de energie electrică - transformă energia electrică în alte

1.3.5. Aparate electrice - asigură supleţea sau elasticitatea legăturii dintre

1 sursele generatoare de energie electrică

Aparat electric - subansamblu destinat să supravegheze şi să comande

Echipament electric - reprezintă o unitate constitutivă a unei instalaţii

Funcţiile aparatelor electrice:

1.4. Elemente caracteristice pentru instalaţiile părţii electrice a

1.4.1. Felul curentului şi frecvenţa nominală

1.4.3. Şiruri de numere normale utilizate pentru curenţii nominali şi

1. curent 12. contact de

2. curent  13. siguranţă

7. bobină de 18. legare la

10. separator 21. întreruptor

1.6. Materiale utilizate în instalaţiile electrice

1.7. Solicitări în exploatare ale echipamentelor şi aparatelor

Solicitările sunt influenţate în mare măsură de parametrii fizici ai reţelelor

Temperatura termodinamic` este o m`rime fizic` de stare care

2.1.2. Unit`\i de m`sur`. Sc`ri de temperatur`

Temperatura ]i unit`\ile de m`sur` pentru temperatur` sunt definite [n

[K] 100 diviziuni Temperatura

Dintre sc`rile de temperatur` existente, cele mai des utilizate sunt:

[n care 273,15 K reprezint` punctul de [nghe\ al apei.

Rela\iile de transformare cu celelalte sc`ri de temperatur` sunt:

2.1.3. Tipuri de aparate de m`sur`