Sunteți pe pagina 1din 11

Drapelul național al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru,

galben și roșu. Are o proporție de 2:3 între lățime și lungime.

Constituția României[1] prevede la articolul 12, alineatul 1 că „Drapelul României este tricolor;
culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance: albastru, galben, roșu”.
Proporțiile, nuanțele culorilor precum și protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea nr. 75 din
16 iulie 1994[2].

Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei și cel de stat al Ciadului, neavând însă
nicio legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar
prin nuanța ușor mai închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt cum e la cel românesc), a stârnit
discuții la nivel internațional: ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizației Națiunilor
Unite un protest oficial, prin care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU, protest
respins deoarece existența tricolorului vertical albastru-galben-roșu ca drapel al României este
anterioară existenței statului Ciad[3]. Tricolorul românesc este, de asemenea, înrudit cu cel al
Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporție diferită (1:2 în loc de 2:3), un albastru
mai deschis și stema țării în centru.

Cuprins

1 Culori

2 Istoric

2.1 Legenda contopirii culorilor principatelor

2.2 Drapelele Principatelor Unite

2.2.1 Drapelul princiar

2.2.2 Drapelul de luptă

2.3 Drapelele României până la 1918

2.3.1 Pavilionul princiar/regal

2.3.2 Drapelul de luptă

2.3.3 Drapelele românești din Transilvania, Banat, Bucovina, Basarabia și de peste granițe

2.4 Drapelele României Mari

2.4.1 Pavilioanele regale

2.4.2 Steaguri și pavilioane ale autorităților

2.4.3 Drapelele de luptă

2.4.4 Mărcile navelor


2.4.5 Mărcile navelor în al Doilea Război Mondial

2.5 Drapelele Republicii Populare Române

2.5.1 Drapelele de luptă. Pavilioane

2.6 Drapelele Republicii Socialiste România

2.6.1 Pavilionul președintelui și al primului-ministru. Steaguri ale autorităților

2.6.2 Drapelele de luptă. Pavilioane

2.6.3 Mărcile navelor

2.7 Drapelul Revoluției din decembrie 1989

2.8 Depozitarea, restaurarea și conservarea drapelelor vechi

2.9 Fapte de eroism sub drapel

3 Drapelele actuale ale României

3.1 Drapelul președintelui și cel al primului ministru

3.2 Steaguri ale autorităților

3.3 Drapelul de luptă al României. Pavilioane

3.4 Mărcile navelor

4 Protocolul drapelului

5 Ziua Drapelului

6 Record mondial

7 Evitarea confuziilor

8 Note

9 Bibliografie

10 Legături externe

11 Vezi și

Culori

Steagul României

Acest articol face parte

din seria Însemnele României

Drapelul României

Stema României

Imnul României

Heraldica României
Decorațiile României

Timbrele României

Leul românesc

Însemnele regalității române

vizualizare • discuție • modificare

Legea nr. 75/1994 precizează că fâșiile drapelului național au culorile albastru cobalt, galben crom și
roșu vermion. Publicația Album des pavillons nationaux et des marques distinctives (2000) propune
echivalarea culorilor drapelului național al României cu următoarele nuanțe:

Spațiu de culoare Albastru Galben Roșu

Pantone 280c 116c 186c

CMYK 100-70-0-10 0-10-95-0 0-90-80-5

RGB 0-43-127 252-209-22 206-17-38

Hexazecimal #002B7F #FCD116 #CE1126

Istoric

Conform unei legende foarte răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate încă din
vechime de către români ca simbol al lor sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Aceste culori se
regăsesc pe diplomele emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor[4] dar,
deoarece până la începutul secolului XIX, conștiința de a forma un neam nu exista decât la câțiva
cărturari precum Grigore Ureche, ele nu erau folosite pentru a îi identifica specific pe Români, iar
steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului XIX, erau cele moștenite din Evul
mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de "națiune"[5] :

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX : astfel, este de remarcat
prezența celor trei culori în canafuri și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor
Vladimirescu, în cadrul căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: "Libertate (albastrul
cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor), Frăție (roșul sângelui)"[6]. Tricolorul a fost adoptat întâi în
Țara Românească, în 1834 ca drapel de luptă, când domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a
supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și pavilioanelor navale de luptă. Acest
model era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și pasăre cu cap în
mijloc[7]”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru. La
înmânarea drapelelor, domnitorul a spus, printre altele[8]:

Steag de luptă al lui Ștefan cel Mare (sec. XV).


Steagul Țării Românești (c. 1600).

Steagul Moldovei (variantă, sec. XV-XVII).

Steagul Țării Românești pentru navigație sub domnia lui Constantin Brâncoveanu.

Steagul Principatului Moldovei între 1834 și 1861

Steagul Țării Românești pentru navigație (1840)[9].

„Steagurile aceștii de Dumnezeu păzite țări din vechime au fost fala oștirilor sale și semnele slavei
lor... Miliția românească organizată pe temeiuri de regulă și disciplină europeană, dobândește iarăși
acel drept din vechime și primește steagurile sale cu fețile naționale și cu pajera prințipatului.
Domnia mea dar încredințează acum batalioanelor de infanterie și divizioanelor de cavalerie aceste
steaguri ca un sfânt depozit al cinstii, al credinții și al supunerii către legile întocmite...”

În 1840, ca să diferențieze drapelul de luptă de cel de război, domnitorul Ghica a adoptat un nou
model pentru cel dintâi: tricolor roșu-galben-albastru, cu roșul în partea superioară și lățimi egale ale
benzilor. În centru se afla un scut alb bordat cu aur și mobilat cu acvila valahă, încoronată princiar și
cruciată[10].

Grupul de manifestanți pentru revoluție la 1848 - de Costache Petrescu.

Drapelul cu fâșiile în variantă orizontală


În 1848, steagul adoptat de către revoluționari ca drapel al Țării Românești a fost tricolorul albastru-
galben-roșu (cu albastrul sus, deci, conform semnificației „Libertate, Dreptate, Frăție”). Acest tricolor
apare atunci de asemenea în Moldova, în Ardeal (de exemplu la Adunarea de la Blaj) și până la Paris
(unde este arborat la 26 aprilie 1848[11] de către studenții români care salutau noul guvern
revoluționar cu un tricolor „ca semn al unirii moldovenilor cu muntenii”[12][13]). Iată amănuntele
adoptării tricolorului :

În Țara Românească, decretul nr. 1 din 14/26 iunie 1848 al Guvernului provizoriu menționa că
„Steagul Național va avea trei culori: albastru, galben, roșu”, urmând ca deviza scrisă pe flamuri să fie
„DPEПTATE ФPЪЦIE” („Dreptate, Frăție”). Diferența față de modelele anterioare ale tricolorului
constau în plasarea fâșiei albastre în partea superioară, eliminarea cifrului domnesc de la colțuri și a
coroanei de pe capul acvilei ce se găsea în vârful hampei, precum și prezența unei devize[14]. Aceste
steaguri au fost sfințite la 15/27 iunie 1848, fiind destinate Gărzii Naționale[15]. Astăzi se mai
păstrează doar steagul gărzii orășenești din Slatina. Pe fâșia albastră e scrisă deviza Fratie-Dreptate-
chirilic.svg („Frăție Dreptate”), pe galben — Judetul-Oltu-chirilic.svg („Județul Oltŭ”), iar pe roșu —
Orasul-Slatina-chirilic.svg („Orașul Slatina”)[16]. Dimensiunile drapelului sunt de 124 cm lungime și
110 cm lățime. Existența altor drapele de acest fel e confirmată de acte, care menționează, în unele
cazuri, chiar și prețul de fabricare a lor. Astfel, drapelul observatorului poliției (confecționat din șalon)
și cel al detașamentului de dorobanți din București (din tibet) au costat împreună 192 de lei și 10
parale[17]. Decretul nr. 5 din 18 iunie solicita garnizoanelor să retragă în magazii drapelele vechi:
„trebuința fiind a se schimba steagurile, vi se vor trimite peste puțin timp alte steaguri noi”. Cele
vechi urmau a fi transferate mai apoi către Arsenalul armatei[17]. Pe 25 iunie, generalul Christian Tell
solicita aprobarea Guvernului provizoriu pentru confecționarea a șase steaguri (trei pentru infanterie
și trei pentru cavalerie), urmând „a le supune Guvernului provizoriu spre decretare”. Cererea i-a fost
aprobată la 11 iulie; totuși drapelele au fost distribuite abia la 11 septembrie, în cadrul unei
ceremonii solemne. Pe 30 iunie, mitropolitul Neofit, în calitate de prim-ministru, dădea următoarea
dispoziție: „stindardele libertății se vor ridica pe toate edificiile, iar cocardele se vor repurta”[18].
Aceste simboluri au fost larg utilizate la manifestații și au fost arborate pe clădirile publice, pe nave și
bastimente etc[18].

Drapelul cu fâșiile în poziție verticală

Totuși, decretul nr. 252 din 13/25 iulie 1848, motivat prin faptul că „nu s-a înțeles [încă] cum
trebuiesc făcute stindardele naționale”, definea steagul ca având culorile dispuse pe verticală, posibil
sub influența modelului francez[19]. Nuanțele erau „albastru închis, galben deschis și roșu carmin”. În
ceea ce privește ordinea, „lângă lemn vine albastru, apoi galben și apoi roșu fâlfâind”[20].

Petre Vasiliu-Năsturel notează că, din punct de vedere heraldic, atât la steagul Franței cât și la cel al
Țării Românești revoluționare, banda din mijloc reprezintă un metal (argint, respectiv aur)[19]. Alți
cercetători sunt de părere că tricolorul nu fusese imitat după modelul francez, ci reprezenta o veche
tradiție românească, ipoteză sprijinită de o notă a ministerului de externe revoluționar către Emin
Pașa: „colorile eșarfului ce purtăm noi diriguitorii, precum și toți impegații, nu sunt de datină
modernă. Noi le-am avut încă de mai înainte pe steagurile noastre. La primirea dar a cocardei și a
eșarfelor tricolore nu am urmat duhul de imitație sau de modă”[21].
În Transilvania, revoluționarii adoptaseră mai înainte, cu prilejul Conferinței de la Sibiu din 26
aprilie/8 mai 1848, tricolorul albastru-alb-roșu (vertical, după amintirile lui George Bariț[22]) ca
drapel național. Acesta avea înscrisă pe flamură deviza „VIRTUTEA ROMANĂ REÎNVIATĂ”[23]. Mai
multe surse ale vremii atestă cele trei culori (ziarul „Organul naționale” scos în acea vreme la Blaj, Al.
Papiu Ilarian în a sa „Istorie a românilor din Dacia superioară” etc.). Semnificația lor este dublă: ele
predomină în portul popular românesc și, totodată, înmănunchează vechile culori ale principatului
Transilvaniei (albastru și roșu) cu albul păcii[24]. Se pare că cele două exemplare[25] având fâșii
albastru-galben-roșu, care se păstrează astăzi la Muzeul Național de Istorie al României sunt de
factură ulterioară, comemorativă, a evenimentelor de la Blaj. Culoarea galbenă a înlocuit-o, astfel, pe
cea albă pentru a simboliza dorința de unire a transilvănenilor cu România[26].

În Moldova, tricolorul a fost arborat la 27 martie 1848 la hotelul Petersburg din Iași de către
Adunarea constituantă prezidată de Vasile Alecsandri, fără însă să fie adoptat oficial, deoarece abia
întrunită, Adunarea a fost persecutată și dispersată de trupele rusești masate "preventiv" la
frontieră.

După înfrângerea revoluției, se revine la vechile steaguri, iar revoluționarii sunt persecutați pentru
vina de a fi purtat însemnele tricolore revoluționare[26]. În 1849 domnitorul Barbu Știrbei a adoptat
un nou model pentru drapelele de luptă, păstrând însă dispoziția orizontală a culorilor și schimbând
doar elementele decorative. Acest model, asemănător ca aspect cu cel din 1834, va fi în vigoare până
în 1856.

În timpul căimăcămiei de trei, locțiitorii neavând dreptul de a-și inscripționa inițialele pe drapelele
militare, monogramele domnitorilor munteni au fost înlocuite cu acvile[27].

Drapelul de război al Țării Românești, model 1834 (o altă imagine mai clară aici).

Drapelul de luptă al Țării Românești, 1840-1848

Drapelul de luptă al dorobanților din județul Argeș, model 1852. Drapelului de luptă al țării îi lipsea
doar stema districtuală din ghearele acvilei centrale.
Stampă de epocă reprezentând Adunarea de la Blaj (3/15 mai 1848)

România revoluționară. Pictură de C. D. Rosenthal.

România rupându-și cătușele pe Câmpia Libertății. Pictură de C. D. Rosenthal. Steagul este în variantă
verticală.

Legenda contopirii culorilor principatelor

Constantin Lecca - Înfrățirea moldovenilor și a muntenilor

Legenda formării tricolorului național prin contopirea culorilor drapelelor Moldovei și al Țării
Românești s-a născut după 1860, probabil din dorința de a împăca pe toată lumea în privința alegerii
steagului revoluționar muntean de la 1848 ca drapel al întregii Românii. Această legendă a fost
favorizată și de potrivirea coloristică a drapelelor atribuite celor două principate române la acel
moment (roșu și albastru pentru Moldova și albastru și galben pentru Țara Românească)[28].

Legenda a inspirat mai multe lucrări artistice, printre care și un tablou al lui Constantin Lecca. Acesta,
vrând să înfățișeze înfrățirea dintre moldoveni și munteni a ales un pasaj istoric din Letopisețul de la
Bistrița: „În anul 7015 (1506), octombrie în 28, intrat-au domnul Ioan Bogdan Voievod în țara
muntenească cu toate oștile la locul Rătezații, lângă movila Căiata, pe cea parte a Râmnicului; și acolo
au venit de la Radul Voievod un sol [...] și au rugat pe domnul Bogdan Voievod cu multă rugăminte să
se împace cu Radul Voievod, fiindcă «sunteți creștini și de același neam» (zicea el); și multe vorbe s-
au schimbat între dânșii și multă rugăminte s-au făcut [...] iar domnul Bogdan Voievod, văzând atâta
rugăminte, făcu pe voia lui și se-mpăcă”[29]. Pictura lui Lecca îi are în centru pe cei doi domni care își
strâng mâinile. De asemenea, se pot observa și steagurile Moldovei (albastru-roșu) și al Munteniei
(galben-albastru). Aceste combinații de culori nu au fost atestate însă înainte de 1832-1834[30].

P. V. Năsturel combate această legendă, arătând că tricolorul roșu-galben-albastru era anterior unirii
principatelor și că cele trei culori, în dispoziția verticală, reprezintă drapelul naționalității române din
toate teritoriile locuite de români[31].
Constantin Lecca - Uciderea lui Mihai Viteazul

De altfel, tricolorul a fost prezent în 1848 și la Focșani și Râmnicu Sărat, cu prilejul unor manifestații
de înfrățire între moldoveni și munteni[32], iar în preajma Adunării ad-hoc din Moldova, în 1857,
populația civilă a adoptat tricolorul ca simbol al unirii, fapt constatat și de contele Alexandre
Walewski, ministrul de externe al Franței[33].

Nu în ultimul rând, ministrul de externe al Guvernului provizoriu al Țării Românești îl asigura, în 1848,
pe trimisul extraordinar al Porții, Suleiman Pașa, de faptul că cele trei culori ale drapelului sunt „de
demult, străbunii noștri le purtau pe pavilionul lor și pe steagurile lor. Deci ele nu sunt un împrumut
și o imitație din prezent sau o amenințare pentru viitor”[26].

Un alt tablou al lui Constantin Lecca înfățișează uciderea lui Mihai Viteazul. În această compoziție
apare și stindardul unit al celor trei provincii, cu galben în partea superioară (Țara Românească), roșu
la mijloc (Moldova) și albastru în partea inferioară (Transilvania). Această ipoteză a unirii celor trei
culori a fost emisă în literatura de specialitate, generând însă și rezerve în ceea ce privește
argumentația adoptată[4].

Drapelele Principatelor Unite

Steagul principatelor, model utilizat din 1862

Gheorghe Tattarescu: 11 februarie 1866 - modelul tricolorului în momentul abdicării lui Alexandru
Ioan Cuza

La 6 februarie 1859, în primul său drum său către București de când fusese ales domnitor al Țării
Românești, Alexandru Ioan Cuza a fost întâmpinat la marginea orașului Buzău de către comandantul
dorobanților, care purta un steag tricolor. Acest fapt l-a mișcat pe Cuza foarte tare[34].

Până în 1861 au fost utilizate simultan atât vechile steaguri ale principatelor Moldovei și Țării
Românești, cât și tricolorul. La 22 iunie 1861, Alexandru Ioan Cuza a decretat tricolorul ca fiind
drapelul civil oficial al Principatelor Unite[35].

Drapelul este tricolorul românesc, roșu-galben-albastru, având benzile dispuse orizontal. Nu se


cunosc nici ordinea benzilor, nici proporțiile însemnului civil[30]. Abia în „Almanahul român din 1866”
acesta este descris: „drapelul tricolor, împărțit în trei fășie, roșiu, galben și albastru așezat orizontal:
roșiu sus, albastru jos și galben la mijloc”[36]. Anumite surse consideră că, până în 1862, banda de
sus a fost albastră — precum la tricolorul muntean din timpul revoluției de la 1848 — urmând ca din
din 1862 culoarea superioară să devină roșu[37]. În legătură cu proporția, unii cercetători au
apreciat-o ca fiind aproximativ 1:3[35], cu toate că drapelul princiar și cele ale armatei, care s-au
păstrat, au proporția 2:3.
În legătură cu semnificația drapelului, Petre Vasiliu-Năsturel este de părere că „de la 1859 până la
1866 el nu a reprezentat decât ceea ce reprezenta la 1848: libertate, dreptate, frăție”[31].

Drapelul a dobândit o recunoaștere și pe plan extern. Astfel, relatând călătoria din mai-iunie 1864 a
principelui Cuza la Constantinopol, doctorul Carol Davila precizează: „Steagul românesc a fost ridicat
la catargul cel mare, caiacele Padișahului ne așteptau, garda sub arme, marele vizir la ușă...
Principele, liniștit, demn, concis în cuvintele lui, a petrecut 20 de minute cu Sultanul, pe urmă acest
mare Padișah a venit să ne treacă în revistă... Din nou, marele vizir a condus pe Principe până la
poarta principală și ne-am întors la Palatul Europei, tot cu steagul român fâlfâind la catarg...”[38].

Drapelul princiar

Drapelul princiar al lui Alexandru Ioan Cuza

Un drapel tricolor destul de uzat se află astăzi în colecțiile Muzeului Național de Istorie a României,
având numărul de inventar 75045. De formă dreptunghiulară (proporția 2:3), acesta este alcătuit din
trei fâșii tricolore din mătase, cu dispunere orizontală (roșul în partea de sus). În centrul steagului se
află pictate acvila valahă la dextra, cruciată și purtând însemnele puterii domnești, și bourul
moldovean la senestra, purtând o stea cu șase raze între coarne. Cele două simboluri sunt flancate de
șase drapele tricolore înclinate, dispuse trei la dreapta și trei la stânga, a căror hampe se încrucișau,
probabil, în partea inferioară a steagului. Drapelele au fiecare câte o cravată albastră deasupra iar în
vârful hampelor lor se regăsesc, de fiecare grup, câte o acvilă valahă, un vârf de lance și un bour
moldovean. Pe fâșia roșie se află brodate o coroană princiară, situată în centru pentru a timbra cele
două steme, și deviza „UNIREA PRINCIPATELOR — FERICIREA ROMÂNILOR. TRĂIASCĂ A. IOAN I!”
dispusă de-o parte și de alta a coroanei, care însă nu se mai distinge decât parțial. Vârful hampei
acestui drapel poartă un glob metalic pe care se găsește o acvilă[36][39].

Cercetătorii sunt de păreri diferite în ceea ce privește atribuirea și datarea acestui steag.

Astfel, col. dr. Alexandru Vasile[40] și dr. Maria Ioniță[41] consideră că acesta era steagul oficial al
Principatelor Unite. Ultima cercetătoare datează steagul ca fiind din 1859. Tot din 1859, perioada
imediat următoare Unirii principatelor, îl datează și Dan Cernovodeanu[42]. Mario Fabretto[35] îl
consideră drapel de luptă, folosit între anii 1859 și 1861.

Cercetătoarele Elena Pălănceanu și Cornelia Apostol[39] îl socotesc însă ca fiind un drapel princiar
confecționat în 1862, după unirea deplină a celor două principate, proclamată la 11/24 decembrie
1861. Într-adevăr, Alexandru Ioan Cuza nu și-a luat titulatura de „Alexandru Ioan I” decât după
această dată[36][43].
După abdicarea lui Cuza, steagul a fost păstrat la Arsenalul Armatei din București până în 1919, când
a fost transferat la Muzeul Militar Național. Din 1971 se găsește la Muzeul Național de Istorie a
României[39].

Acest exemplar se pare că a fost precedat de un altul, datând 1859, care are o pânză tricoloră ceva
mai mică în dimensiuni. Fâșia albastră se află de data aceasta în partea de sus, iar stemele celor două
principate nu mai sunt înconjurate de steaguri. Inscripția de pe fâșia albastră este astăzi ilizibilă, însă
era diferită de cea a drapelului princiar din 1862[36].

Un alt drapel domnesc, oarecum diferit față de modelele din epocă, este un tricolor din mătase cu
fâșiile dispuse vertical și albastrul lângă hampă, având pictată în mijloc o coroană princiară. Acest
drapel era arborat la castelul de la Ruginoasa ori de câte ori domnitorul era prezent acolo[44].
Steagul se regăsește azi la Muzeul de Istorie din Suceava, din cadrul Muzeului Bucovinei.

Drapelul de luptă

Convenția de la Paris prevedea la articolul 45 că „oștirile ambelor țări vor păstra steagurile lor
actuale; dar aceste steaguri vor purta, în viitor, o banderolă de culoare albastră, conform cu modelul
alăturat la prezenta Convenție”[30].

Drapelul de luptă din 1863

Wikisursă

La Wikisursă există texte originale legate de distribuția steagurilor la oștire, 1 septembrie 1863

Ministrul de război, generalul Ioan Emanoil Florescu, solicită domnitorului, la 18 martie 1863,
aprobarea în ceea ce privește modelul drapelelor armatei, hotărât de către guvern în ședința sa din
12 martie[45]. Drapelele înfățișau tricolorul țării (cu benzile dispuse orizontal și roșul sus) peste care
era aplicată acvila romană cu crucea în clonț. Printr-un înalt ordin de zi din 19 martie, Cuza hotărăște:
„Considerând că armata, în urma unirii nu trebuie să aibă decât un singur drapel; având în vedere că
adevărata emblemă a României nu poate fi alta decât acvila romană, [...] am decretat și decretăm ce
urmează: acvila romană cu crucea în gură se va pune, ca emblema României, d-asupra drapelelor
armatei [...]”[46].

Modelele efective, împărțite la 1 septembrie 1863, diferă întrucâtva de cele legiferate în martie.
Astfel, acvila romană în zbor larg deschis, încoronată princiar, poartă sceptrul domnesc la dextra și
sabia la senestra; pe pieptul ei figurează un scut despicat și încoronat princiar ce conține la stânga,
peste azur și aur, acvila Țării Românești (cruciată, conturnată și încoronată princiar), iar la dreapta,
peste roșu și azur, bourul Moldovei purtând o stea între coarne. În jurul atributelor puterii domnești
se află înfășurată o eșarfă roșie conținând deviza cu litere de aur: „HONOR ET PATRIA” (adică
„Onoare și Patrie”)[47]. În colțurile flotante ale drapelelor este cusută cifra domnitorului, înconjurată
de o ghirlandă de lauri, toate aurii. Pe fiecare drapel se mai află inscripționată și unitatea care îl
purta[48]. Flamura drapelului are 122 cm lungime și 100 cm lățime[49]. În vârful hampei a fost
plasată o acvilă romană, din metal[50]. din înaltul ordin din 19 martie reiese că simbolul Moldovei
trebuie să se regăsească la dextra - capul de bour se afla si azi in dextra (chiar daca Luna si-a schimbat
curbura dupa 1920) -, deoarece stemele, ca si toate simboluri heraldice, se citesc de la dreapta la
stanga peste tot in lumea civilizata din care facem si noi parte (inclusiv, noi). Modelul a fost adoptat
după stabilirea capitalei unice la București, în februarie 1862, stil vechi - 24 ianuarie 1862 pe stil
nou[51].