Stema Romaniei – descriere si semnificatie

Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă
deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne
veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.

Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă
deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne
veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.

În multe steme naţionale, elementele constitutive sunt fidele trecutului istoric

naţional, fiind recunoscute unanim de toţi cetăţenii. Asemenea simboluri nobile nu sunt
fundamentate doar prin legi şi decrete. Ele sunt, în aceeaşi măsură, chintesenţa idealurilor
şi aspiraţiilor cetăţenilor, dar, mai ales, transmise din generaţie în generaţie, reflectă
pentru state cu veche tradiţie, cum este şi cazul Principatelor româneşti, simbolurile
legendare ale începuturilor lor istorice.

Spre deosebire de ţările Europei apusene, unde documentarea stemelor este relativ
bogată, existând inclusiv numeroase izvoare scrise şi ilustrate (Armoriale), pentru Ţările
Române izvoarele sunt incomparabil mai puţine şi, iniţial, aproape exclusiv de ordin
sigilar. Acest tip de document, pe lângă posibilitatea pierderii unor detalii datorită
deteriorărilor frecvente ale sigiliilor, are dezavantajul de a nu prezenta culorile diferitelor
elemente heraldice ce compun stema.

Ţara Românească

Stema de stat a ţării Româneşti este cunoscută pentru prima dată la sfârşitul secolului
al XIV-lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul Vladislav I (Vlaicu
Vodă) şi consistă dintr-o pasăre heraldică (vultur) cu capul conturnat, având la dreapta o
cruce şi la stânga o stea şi o lună, crai-nou, totul înscris într-un scut de tip francez vechi;
piesa sigilară fiind destul de deteriorată, amănuntele heraldice se pot determina abia pe o
pecete absolut asemănătoare din 1390. Fără nici o îndoială această stemă este mai veche
decât prima ei atestare, datând cel puţin din vremea domniei lui Basarab I, primul
domnitor al ţării Româneşti. Este logic să se presupună că acel anonim “Rex
Valachorum” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, al cărui stemă personală – scut cu
primul câmp fasciat în roşu şi aur, reprodus pe Armorialul Wjmbergen, este un inaintaş al
Basarabilor, al căror armorial familial este identic a avut şi o stemă a formaţiunii statale
pe care o conducea şi că aceasta avea aceleaşi elemente heraldice majore (vultur cu capul
conturnat, cruce, stea) ca şi cea documentată în secolul al XIV-lea pentru ţara
Românească. Pentru originea veche – de la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei
Basarabilor, cât şi cea a viitoarei Ţări Româneşti pledează mai multe argumente. Pentru
stema de familie a primei Case domnitoare româneşti este clar că ea nu a putut să fie
concedată de regii Ungariei, ca suzerani ai teritoriului sud-carpatic, deoarece culorile
Basarabilor (aur cu roşu) sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene (argint cu
roşu), ceea ce face evident faptul că stema strămoşilor Basarabilor este veche şi obţinută
independent faţă de coroana maghiară. Este de semnalat şi asemănarea stemei Basarabilor
cu cea a Asăneştilor de la sudul Dunării, ambele având, probabil, origini comune.

Stema de stat muntenească este, foarte probabil, ilustrarea unui fapt istoric – real sau
imaginar – aşa cum sunt majoritatea stemelor create în această perioadă. Din păcate,
legenda care a stat la baza ei nu s-a transmis, aşa cum a fost cazul pentru stema
Moldovei. Îmbinarea celor două elemente cheie ale stemei, a vulturului – pasăre specifică
zonei de munte – şi a crucii pare să indice două lucruri: primul, ar stabili locul geografic
al formaţiunii respective, în zona montană, foarte probabil pe ambele versante ale
Carpaţilor meridionali, în jurul defileului Oltului. Al doilea element major, crucea, iniţial
redată separate, apoi ţinută în cioc de vultur sau acvilă, ar putea însemna că acest simbol
creştin (adus sau arătat legendar de vultur) a fost preluat (însuşit) de către conducătorul
local într-o luptă dată împotriva unor necreştini; aceasta ar exclude “naşterea” stemei
muntene ca urmare a unui conflict cu maghiarii şi ar presupune fie o luptă cu forţe
cumane încă necreştinate, fie cu tătarii. ţinând cont de victoria obţinută de forţele
româneşti din această zonă împotriva hoardelor tătare aflate în retragere (1242) este
extrem de posibil ca tocmai acest eveniment să fi stat la baza legendei ce a dus la crearea
stemei viitoarei ţări Româneşti. Pentru vechimea mare, cu un secol în urma primei dovezi
sigilografice pe care o avem, ar mai putea pleda încă un element: stemele de pe sigiliile
din secolele al XIV-XV-lea au pasărea conturnată redată în chip de vultur (şi doar treptat,
spre sfârşitul secolului al XV-lea, ea se transformă şi capătă înfăţişarea de acvilă, pe când,
pe emisiunile monetare ale aceleiaşi perioade, pasărea apare de la început sub formă de
acvilă (XVIII/1), aşa cum se vede şi pe dinarii bătuţi sub acelaşi Vladislav I (1364-1377).
Este bine de ştiut că sigiliile se schimbă mai greu, au o tendinţă de conservare a formelor
mai vechi, pe când pe emisiunile monetare elementele heraldice reproduse sunt de
“ultimă oră”. Pe lângă variaţia în aspectul păsării, de la vultur spre acvilă, la un moment
dat cu tendinţa de transformare în corb, ar mai fi de remarcat şi transformarea coifului pe
care este plasată acvila (XIX/4a) în munţi (VI/2). Este posibil ca realizarea mai neclară,
pe unele emisiuni monetare, a coifului legată de o transmitere orală, legendară, a
evenimentului care a dus la crearea stemei, să fi dus la “interpretarea” coifului drept
munte şi redarea ca atare a acestuia pe steme. În decursul timpului elementele
componente ale stemei îşi schimbă înfăţişarea, evoluează. Spre exemplificare, exceptând
forma şi tipul pasării şi a crucii, amintim de modificarea tipului de scut de cel de tip
francez vechi, la cel central-european (cu vârful rotunjit), apoi la cel de tip francez
modern, trecând apoi în cel de tip renascentist (IV/6) ş.a.m.d. Un element foarte
important al stemei valahice care trebuie reţinut este coroana princiară care începe să fie
aşezată pe capul acvilei, de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pornind de la stema sigilară
din 1579 (VII/3) a domnitorului Petru Cercel, tot mai mulţi domnitori (de la Mihai
Viteazul şi urmaşii săi direcţi până la domnitorii fanarioţi ai secolului al XVIII-lea) vor
pune acest simbol al suveranităţii pe stemele ţării (VII/2, VII/6, XIII/4, X/6, XIII/6).
Trebuie semnalată, de asemenea, apariţia unui nou element heraldic, a leilor afrontaţi care
susţin scutul. În prima jumătate a veacului trecut, stema Munteniei se transformă în
emblemă, prin dispariţia scutului; acvila românească ajunge să fie înfăţişată, obişnuit, cu
aripile larg desfăcute, cu crucea în cioc, încoronată, ţinând în ghiare spada (sau sabia) şi
sceptrul (sau buzduganul) (XIV/4, XV/l, XV/2).
 În 1848, guvernul revoluţionar va menţine ca stemă a statului acvila încoronată, care
ţine în cioc crucea şi în ghiare spada şi sceptrul (XVII/1) sau care stă pe un trofeu
(XVII/3). Acelaşi simbol heraldic se menţine până la înfăptuirea Unirii Moldovei cu ţara
Românească, prin dubla alegere ca domnitor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a colonelului
Alexandru Ioan Cuza (XVIII/5), când simbolul heraldic al noului stat va prelua stemele
Munteniei şi Moldovei.

Moldova

Stema Moldovei, capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună, crai-nou şi o
floare, pare a fi şi ea de origine mai veche decât prima sa atestare documentară, tot
sigilară, datând din 1387, dar, ca şi în cazul ţării Româneşti, abia sigiliul de pe hrisovul
din 30 martie 1392 dat de domnitorul Roman I Muşat este suficient de clar pentru a se
desluşi toate amănuntele (XXV/1). Aceeaşi stemă, cu capul de bour având coarnele
recurbate în afară, apar şi pe mondele emise de Petru I Muşat, în 1377 (XXXV/2a).
Începând din anul 1409, coarnele bourului îşi modifică înfăţişarea, fiind curbate înăuntru,
amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluţia istorică a stemei; tot acum se
modifică şi forma stelei, care va avea cinci colţuri nu şase, trandafirul plasat la stânga
botului va fi redat cu petale, un globular (XXV/3) semiluna rămânând sub aceeaşi formă.
Este de menţionat că scutul stemei este încadrat într-un chenar cu şase lobi. În decursul
secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, stema Moldovei rămâne aproape neschimbată, cele mai
semnificative modificări fiind cele ale formei scutului. Pentru prima dată la 1563, sub
domnia lui Despot-Vodă, scutul apare suprapus de o coroană princiară deschisă (XXV/4).
Din secolul al XVII-lea, coroana princiară, ca simbol al puterii suverane, va fi redată
chiar deasupra coarnelor, asociată, de multe ori, cu celelalte două simboluri ale puterii:
spada şi buzduganul

(XXIX/1, XXIX/4, XXXI/1). Este de semnalat că, începând cu domnia lui Vasile
Lupu, steaua care flanca, la stânga, botul bourului, se transformă în soare. În secolul al
XVIII-lea, chiar dacă elementele heraldice vechi rămân în esenţă aceleaşi, stema devine
tot mai încărcată cu ornamente exterioare, în special trofee cu arme variate (XXX/2) sau
este susţinută de lei rampanţi (XXVII/5). La începutul secolului al XIX-lea, stema cu
capul de bour va fi aşezată pe un manton de purpură căptuşit cu hermină (XXXI/4). Sub
domniile lui Mihail Sturza cât şi ale lui Grigore Alexandru Ghica, se constată tendinţa de
a se modifica aspectul animalului heraldic, bourul tradiţional fiind înlocuit cu zimbrul
(XXXIV/4, XXXIV/6) iar scutul apare încadrat între doi delfini afrontaţi.

Unirea Principatelor va duce, într-o primă etapă, la alăturarea simbolurilor heraldice

ale ţării Româneşti şi Moldovei, fără a se crea o nouă stemă iniţial, prioritatea (locul din
stânga) a revenit bourului sau zimbrului Moldovei (LXI/3, LXI/4) apoi abia acvilei
muntene. Această dispunere a simbolurile heraldice moldovene şi muntene este
evidenţiată şi la prima stemă, instituită oficial la 9 februarie 1861 (LXII/3) cu observaţia
că aici acvila Ţării Româneşti apare neîncoronată, pe când în majoritatea reprezentărilor
oficiale ale stemei, ea continuă să fie redată încoronată, conform tradiţiei (LXII/5,
LXIV/6). Trebuie subliniat faptul că această stemă oficială nu este respectată şi că pe
aproape toate actele oficiale, portrete ale domnitorului Cuza, servicii de veselă comandate
de domnitor ş.a.m.d., stema ţării este redată diferit. În general ea este înfrumuseţată şi
înnobilată prin plasarea celor două scuturi alăturate şi încoronate (uneori chiar cu o
coroană regală, nu princiară) prin plasarea lor pe o mantie de purpură căptuşită cu
hermină, scuturile fiind flancate de doi delfini afontaţi.

Dobrogea

Delfinii, ca un nou element heraldic al stemei, simbolizau ieşirea la Marea Neagră,

ca rezultat al retrocedării, prin Pacea de la Paris (1856) a celor trei judeţe din sudul
Basarabiei : Ismail, Cahul şi Bolgrad. În aceeaşi perioadă se folosesc însă şi steme în care
ordinea simbolurilor celor două ţări este inversată (LXVIII/1,4). Din a doua parte a
domniei lui Cuza apar şi steme ale Principatelor Unite care au scutul scartelat, în
cartierele 1 şi 4, pe fond albastru, fiind acvila cruciată iar în cartierele 2 şi 3, pe fond roşu,
capul de zimbru cu stea între coarne; centrul scutului este timbrat cu tricolorul românesc.
Scutul, încoronat princiar, este flancat de delfini afrontaţi, totul aşezat pe mantia de
purpură căptuşită cu hermină, încoronată deseori regal şi susţinută de două hampe care au
înscrise pe cartuşe datele dublei alegeri (V şi XXIV); o panglică cu deviza “TOŢI ÎN
UNU” apare frecvent la partea inferioară a herminei (LXIX/3,5).

După alegerea ca domnitor a principelui Carol de Hohenzollern – Siegmariengen,

Adunarea Electivă (transformată în Camera Deputaţilor) a dezbătut şi a aprobat, la 30
martie 1867, noua stemă de stat pe baza proiectului lui Ion Ghica. Stema este formată
dintr-un scut scartelat, având în cartierele 1 şi 4, pe albastru-azur şi pe aur, o acvilă
cruciată şi conturnată şi în cartierele 2 şi 3, pe fond albastru şi roşu, capul de bour cu
steaua între coarne; atât acvila cât şi bourul erau în culori naturale. Peste cele patru
cartiere era stema familiei de Hohenzollern (scut scartelat alb şi negru). Scutul, timbrat cu
o coroană regală era susţinut de o femeie dacă ţinând în mâna dreaptă o “sica” şi de un
leopard lionat; sub tenanţi era o eşarfă albastră pe care era înscrisă, cu galben, noua
deviză a ţării: “NIHIL SINE DEO” (nimic fără Dumnezeu). Armele ţării erau aşezate pe
un manton de purpură cu franjuri de aur, căptuşit cu hermină şi timbrat cu o coroană
regală (LXX/3).

La 8 martie 1872, Senatul modifică stema; astfel, scutul scartelat are în primul
cartier, pe azur, acvila încoronată şi cruciată, purtând în ghiare spada şi sceptrul, totul de
aur, flancată de un soare, tot de aur; în cartierul al doilea, pe roşu, un cap de zimbru cu
stea între coarne, flancat de o semilună, totul din aur; un element heraldic nou, simbolul
Olteniei, a fost introdus în cartierul al treilea: pe fond roşu, un leu încoronat ieşea dintr-o
coroană antică, flacat de o stea cu 6 raze, totul din aur; în cartierul al patrulea, pe azur, doi
delfini afrontaţi, din aur. Pe centru, scutul scartelat al casei domnitoare. Scutul, timbrat cu
coroana regală, era susţinut de doi lei cu coada între picioare. Restul elementelor (eşarfa
cu deviza şi mantoul încoronat) au rămas aceleaşi cu cele stabilite în 1871 (fig.89). După
proclamarea regatului, în 1881, prin uz şi nu prin lege, se aduc unele modificări acestei
steme. Astfel, este înlocuită coroana din aur ce timbra mantoul de purpură şi hermina cu
coroana regală din oţel, cu care a fost încoronat Carol I, se adaugă, sub eşarfa devizei,
ordinul “Steaua României” şi se schimbă poziţia cozilor celor doi lei.

În prima perioadă a domniei regelui Ferdinand I (1914-1921), pe lângă stema

“oficială”, din 1872, cu modifcările semnalate, a început să fie folosită şi o altă stemă,
mai puţin încărcată. Forma ei porneşte de la însemnul Ordinului “Carol I”, înfiinţat în
1906 şi care devenise cea mai importantă decoraţie românească, ideea iniţială regăsindu-
se încă din vremea lui Alexandru Ioan Cuza (LXI/2): astfel, scutul cu armele ţării era
plasat pe corpul unei acvile româneşti încoronată şi cruciată, cu zborul în jos, ţinând în
ghiare spada şi sceptrul şi având eşarfa cu deviza “NIHIL SINE DEO” plasată peste
coadă (LXXI/5).

Transilvania

Desăvârşirea unităţii naţionale, după primul război mondial, a impus schimbarea din
nou a stemei, pentru a se include şi simbolurile heraldice ale noilor provincii. Este de
subliniat că, exceptând Transilvania care, deşi organizată ca voievodat în cadrul regatului
maghiar încă din secolele XII-XIII şi, după căderea şi ocuparea acestuia de otomani la
începutul secolului al XVI-lea (1541), devenită principat autonom, cu acelaşi statut ca şi
ţara Românească şi Moldova, nu va avea o stemă proprie. Ea nu va apărea decât pe la
1590 şi se compunea dintr-un scut împărţit în două câmpuri: pe câmpul superior era o
jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieşind din linia de demarcaţie, iar în câmpul
inferior, şapte munţi cu câte un turn pe ele (XLIV/2). Aceste elemente heraldice, cu
menţiunea că munţii cu turnuri vor fi înlocuite cu turnuri de cetate, vor rămâne, sub
diferite reprezenări, aceleaşi pe tot parcursul istoriei (XLV/3, XLVI/6).

Banatul, Crişana şi Maramureşul

Celelalte provincii româneşti care s-au alipit României nu au avut simboluri

heraldice proprii, de tradiţie, care să fie incluse în stemă: Bucovina şi Basarabia erau părţi
ale Moldovei care niciodată, înaintea ocupării lor de către Imperiul Austriac şi Imperiul
Rusiei, nu au constituit entităţi regionale separate, iar Banatul, Crişana şi Maramureşul
căpătaseră simboluri heraldice doar sub administraţia austro-ungară, la sfârşitul secolului
al XIX-lea.

La 23 iunie 1921, pe baza propunerilor Comisiei Consultative Heraldice, Parlamentul

votează legea privind noua stemă a României Mari. Stema se prezenta sub trei forme
(mare, mijlocie, mică) fiind folosită, fiecare din ele, în funcţie de importanţa actului. Ea
se prezenta astfel: scut, albastru-azur, pe care este o acvilă cruciată, încoronată, cu spada
şi sceptrul în ghiare, totul din aur, purtând pe piept un scut scarletat având la bază un
triunghi şi pe centru un ecuson alb/negru. În primul cartier, pe fond albastru-azur, o acvilă
cruciată de aur, cu ciocul şi ghiarele roşii, flancată de un soare şi o semilună, tot de aur; în
cartierul al doilea, pe fond roşu, un cap de zimbru în culori naturale, cu o stea între coarne
şi flancată de o floare şi o semilună conturnată, din aur; în cartierul al treilea, pe fond
roşu, un leu ieşind dintr-un pod, ambele de aur; în cartierul al patrulea, tăiat de o fascie
roşie, pe câmpul superior, de culoare albastră, o acvilă neagră cu limbă roşie, având un
soare de aur şi o semilună conturnată, iar în câmpul inferior, pe aur, 7 turnuri de cetate,
colorate roşu; în triunghiul în şef, pe albastru, doi delfini afrontaţi, de aur. Scutul este
timbrat cu coroana regală românească, din oţel, şi este susţinut de doi lei de aur, cu limble
roşii. Colanul Ordinului “Carol I” atârnă la baza scutului iar eşarfa albastră, cu deviza
“NIHIL SINE DEO”, de aur, este plasată sub lei şi scut. Totul este aşezat pe un mantou de
purpură dublat cu hermină şi bordisit cu franjuri de aur şi timbrat cu o coroană regală de
aur.

După ce Regele Mihai I a fost forţat să abdice (30 decembrie 1947), regimul
comunist a înlocuit cu totul vechea stemă în ianuarie 1948 se alcătuieşte, în chip de
stemă, o emblemă heraldic după model sovietic, compusă dintr-o cunună ovală din spice
de grâu, în culori naturale, legate jos cu o panglică tricoloră pe care erau siglele “R.P.R.”.
(Republica Populară Română), în interiorul cununii fiind redat un câmp pe care era un
tractor, având ca fundal un grup de trei furnale din spatele cărora răsărea soarele ce
împrăştia raze, totul în culori naturale.

La 28 martie 1948, prin lege, câmpul cu tractorul şi furnalele sunt înlocuite cu un

peisaj – un câmp verde la marginea unei păduri de brazi, o sondă şi un masiv muntos, un
soare care răsare şi emană raze, totul redat în culori naturale şi încadrat în aceeaşi cunună
deschisă de spice legate cu panglică tricoloră (LXXII/1). În 1952, pe razele dintre spicele
cununii a fost plasată steua rouşie cu 5 colţuri, specifică regimului sovietic (LXXII/2).
După proclamarea Republicii Socialiste România, în 1965, simbolul heraldic a rămas, în
esenţă, acelaşi; s-a adăugat, la bază, o fâşie albastră simbolizând un râu iar numele
statului a fost scris, întreg, pe panglica tricoloră.

Imediat după Revoluţia din 1989 s-a pus problema conferirii României unei steme
noi, reprezentative. De fapt, primul simbol al Revoluţiei a fost steagul cu o gaură în
mijloc, de pe care fusese îndepărtată stema comunistă. Comisia heraldică, numită în
scopul realizării noii steme a României, a lucrat intens, supunând Parlamentului două
variante finale care au fost, în cele din urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul
actual, adoptat de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10
septembrie 1992.
Cea de-a doua coroană, deasupra scutului ce încadrează acvila cruciată (practic, stema
actuală a României), este reproducerea celebrei Coroane de oţel, turnată din oţelul unui
tun capturat la Vidin şi folosită la încoronarea lui Carol I ca Rege al României, pe 10 mai
1881. Cea de-a treia coroană încununa capul acvilei cruciate, fiind simbolul heraldic al
independenţei şi suveranităţii României. De aceea, ea practic reproducea coroana de
deasupra, a regelui Carol I.