Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă
deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne
veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.
Pentru toate popoarele, stema ţării – semnul heraldic suprem – are o importanţă
deosebită. Imaginile care o compun evocă istoria ţării, prin intermediul ei tradiţia rămâne
veşnic vie, iar semnificaţia ei trezeşte sentimentul naţional.
Spre deosebire de ţările Europei apusene, unde documentarea stemelor este relativ
bogată, existând inclusiv numeroase izvoare scrise şi ilustrate (Armoriale), pentru Ţările
Române izvoarele sunt incomparabil mai puţine şi, iniţial, aproape exclusiv de ordin
sigilar. Acest tip de document, pe lângă posibilitatea pierderii unor detalii datorită
deteriorărilor frecvente ale sigiliilor, are dezavantajul de a nu prezenta culorile diferitelor
elemente heraldice ce compun stema.
Ţara Românească
Stema de stat a ţării Româneşti este cunoscută pentru prima dată la sfârşitul secolului
al XIV-lea pe un document emis la 20 ianuarie 1368 de domnitorul Vladislav I (Vlaicu
Vodă) şi consistă dintr-o pasăre heraldică (vultur) cu capul conturnat, având la dreapta o
cruce şi la stânga o stea şi o lună, crai-nou, totul înscris într-un scut de tip francez vechi;
piesa sigilară fiind destul de deteriorată, amănuntele heraldice se pot determina abia pe o
pecete absolut asemănătoare din 1390. Fără nici o îndoială această stemă este mai veche
decât prima ei atestare, datând cel puţin din vremea domniei lui Basarab I, primul
domnitor al ţării Româneşti. Este logic să se presupună că acel anonim “Rex
Valachorum” de la sfârşitul secolului al XIII-lea, al cărui stemă personală – scut cu
primul câmp fasciat în roşu şi aur, reprodus pe Armorialul Wjmbergen, este un inaintaş al
Basarabilor, al căror armorial familial este identic a avut şi o stemă a formaţiunii statale
pe care o conducea şi că aceasta avea aceleaşi elemente heraldice majore (vultur cu capul
conturnat, cruce, stea) ca şi cea documentată în secolul al XIV-lea pentru ţara
Românească. Pentru originea veche – de la începutul secolului al XIII-lea, atât a stemei
Basarabilor, cât şi cea a viitoarei Ţări Româneşti pledează mai multe argumente. Pentru
stema de familie a primei Case domnitoare româneşti este clar că ea nu a putut să fie
concedată de regii Ungariei, ca suzerani ai teritoriului sud-carpatic, deoarece culorile
Basarabilor (aur cu roşu) sunt superioare celor ale stemei maghiare arpadiene (argint cu
roşu), ceea ce face evident faptul că stema strămoşilor Basarabilor este veche şi obţinută
independent faţă de coroana maghiară. Este de semnalat şi asemănarea stemei Basarabilor
cu cea a Asăneştilor de la sudul Dunării, ambele având, probabil, origini comune.
Stema de stat muntenească este, foarte probabil, ilustrarea unui fapt istoric – real sau
imaginar – aşa cum sunt majoritatea stemelor create în această perioadă. Din păcate,
legenda care a stat la baza ei nu s-a transmis, aşa cum a fost cazul pentru stema
Moldovei. Îmbinarea celor două elemente cheie ale stemei, a vulturului – pasăre specifică
zonei de munte – şi a crucii pare să indice două lucruri: primul, ar stabili locul geografic
al formaţiunii respective, în zona montană, foarte probabil pe ambele versante ale
Carpaţilor meridionali, în jurul defileului Oltului. Al doilea element major, crucea, iniţial
redată separate, apoi ţinută în cioc de vultur sau acvilă, ar putea însemna că acest simbol
creştin (adus sau arătat legendar de vultur) a fost preluat (însuşit) de către conducătorul
local într-o luptă dată împotriva unor necreştini; aceasta ar exclude “naşterea” stemei
muntene ca urmare a unui conflict cu maghiarii şi ar presupune fie o luptă cu forţe
cumane încă necreştinate, fie cu tătarii. ţinând cont de victoria obţinută de forţele
româneşti din această zonă împotriva hoardelor tătare aflate în retragere (1242) este
extrem de posibil ca tocmai acest eveniment să fi stat la baza legendei ce a dus la crearea
stemei viitoarei ţări Româneşti. Pentru vechimea mare, cu un secol în urma primei dovezi
sigilografice pe care o avem, ar mai putea pleda încă un element: stemele de pe sigiliile
din secolele al XIV-XV-lea au pasărea conturnată redată în chip de vultur (şi doar treptat,
spre sfârşitul secolului al XV-lea, ea se transformă şi capătă înfăţişarea de acvilă, pe când,
pe emisiunile monetare ale aceleiaşi perioade, pasărea apare de la început sub formă de
acvilă (XVIII/1), aşa cum se vede şi pe dinarii bătuţi sub acelaşi Vladislav I (1364-1377).
Este bine de ştiut că sigiliile se schimbă mai greu, au o tendinţă de conservare a formelor
mai vechi, pe când pe emisiunile monetare elementele heraldice reproduse sunt de
“ultimă oră”. Pe lângă variaţia în aspectul păsării, de la vultur spre acvilă, la un moment
dat cu tendinţa de transformare în corb, ar mai fi de remarcat şi transformarea coifului pe
care este plasată acvila (XIX/4a) în munţi (VI/2). Este posibil ca realizarea mai neclară,
pe unele emisiuni monetare, a coifului legată de o transmitere orală, legendară, a
evenimentului care a dus la crearea stemei, să fi dus la “interpretarea” coifului drept
munte şi redarea ca atare a acestuia pe steme. În decursul timpului elementele
componente ale stemei îşi schimbă înfăţişarea, evoluează. Spre exemplificare, exceptând
forma şi tipul pasării şi a crucii, amintim de modificarea tipului de scut de cel de tip
francez vechi, la cel central-european (cu vârful rotunjit), apoi la cel de tip francez
modern, trecând apoi în cel de tip renascentist (IV/6) ş.a.m.d. Un element foarte
important al stemei valahice care trebuie reţinut este coroana princiară care începe să fie
aşezată pe capul acvilei, de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Pornind de la stema sigilară
din 1579 (VII/3) a domnitorului Petru Cercel, tot mai mulţi domnitori (de la Mihai
Viteazul şi urmaşii săi direcţi până la domnitorii fanarioţi ai secolului al XVIII-lea) vor
pune acest simbol al suveranităţii pe stemele ţării (VII/2, VII/6, XIII/4, X/6, XIII/6).
Trebuie semnalată, de asemenea, apariţia unui nou element heraldic, a leilor afrontaţi care
susţin scutul. În prima jumătate a veacului trecut, stema Munteniei se transformă în
emblemă, prin dispariţia scutului; acvila românească ajunge să fie înfăţişată, obişnuit, cu
aripile larg desfăcute, cu crucea în cioc, încoronată, ţinând în ghiare spada (sau sabia) şi
sceptrul (sau buzduganul) (XIV/4, XV/l, XV/2).
În 1848, guvernul revoluţionar va menţine ca stemă a statului acvila încoronată, care
ţine în cioc crucea şi în ghiare spada şi sceptrul (XVII/1) sau care stă pe un trofeu
(XVII/3). Acelaşi simbol heraldic se menţine până la înfăptuirea Unirii Moldovei cu ţara
Românească, prin dubla alegere ca domnitor, la 5 şi 24 ianuarie 1859, a colonelului
Alexandru Ioan Cuza (XVIII/5), când simbolul heraldic al noului stat va prelua stemele
Munteniei şi Moldovei.
Moldova
Stema Moldovei, capul de bour căruia îi este asociat o stea, o lună, crai-nou şi o
floare, pare a fi şi ea de origine mai veche decât prima sa atestare documentară, tot
sigilară, datând din 1387, dar, ca şi în cazul ţării Româneşti, abia sigiliul de pe hrisovul
din 30 martie 1392 dat de domnitorul Roman I Muşat este suficient de clar pentru a se
desluşi toate amănuntele (XXV/1). Aceeaşi stemă, cu capul de bour având coarnele
recurbate în afară, apar şi pe mondele emise de Petru I Muşat, în 1377 (XXXV/2a).
Începând din anul 1409, coarnele bourului îşi modifică înfăţişarea, fiind curbate înăuntru,
amănunt care se va păstra întocmai în toată evoluţia istorică a stemei; tot acum se
modifică şi forma stelei, care va avea cinci colţuri nu şase, trandafirul plasat la stânga
botului va fi redat cu petale, un globular (XXV/3) semiluna rămânând sub aceeaşi formă.
Este de menţionat că scutul stemei este încadrat într-un chenar cu şase lobi. În decursul
secolelor al XV-lea şi al XVI-lea, stema Moldovei rămâne aproape neschimbată, cele mai
semnificative modificări fiind cele ale formei scutului. Pentru prima dată la 1563, sub
domnia lui Despot-Vodă, scutul apare suprapus de o coroană princiară deschisă (XXV/4).
Din secolul al XVII-lea, coroana princiară, ca simbol al puterii suverane, va fi redată
chiar deasupra coarnelor, asociată, de multe ori, cu celelalte două simboluri ale puterii:
spada şi buzduganul
(XXIX/1, XXIX/4, XXXI/1). Este de semnalat că, începând cu domnia lui Vasile
Lupu, steaua care flanca, la stânga, botul bourului, se transformă în soare. În secolul al
XVIII-lea, chiar dacă elementele heraldice vechi rămân în esenţă aceleaşi, stema devine
tot mai încărcată cu ornamente exterioare, în special trofee cu arme variate (XXX/2) sau
este susţinută de lei rampanţi (XXVII/5). La începutul secolului al XIX-lea, stema cu
capul de bour va fi aşezată pe un manton de purpură căptuşit cu hermină (XXXI/4). Sub
domniile lui Mihail Sturza cât şi ale lui Grigore Alexandru Ghica, se constată tendinţa de
a se modifica aspectul animalului heraldic, bourul tradiţional fiind înlocuit cu zimbrul
(XXXIV/4, XXXIV/6) iar scutul apare încadrat între doi delfini afrontaţi.
Dobrogea
La 8 martie 1872, Senatul modifică stema; astfel, scutul scartelat are în primul
cartier, pe azur, acvila încoronată şi cruciată, purtând în ghiare spada şi sceptrul, totul de
aur, flancată de un soare, tot de aur; în cartierul al doilea, pe roşu, un cap de zimbru cu
stea între coarne, flancat de o semilună, totul din aur; un element heraldic nou, simbolul
Olteniei, a fost introdus în cartierul al treilea: pe fond roşu, un leu încoronat ieşea dintr-o
coroană antică, flacat de o stea cu 6 raze, totul din aur; în cartierul al patrulea, pe azur, doi
delfini afrontaţi, din aur. Pe centru, scutul scartelat al casei domnitoare. Scutul, timbrat cu
coroana regală, era susţinut de doi lei cu coada între picioare. Restul elementelor (eşarfa
cu deviza şi mantoul încoronat) au rămas aceleaşi cu cele stabilite în 1871 (fig.89). După
proclamarea regatului, în 1881, prin uz şi nu prin lege, se aduc unele modificări acestei
steme. Astfel, este înlocuită coroana din aur ce timbra mantoul de purpură şi hermina cu
coroana regală din oţel, cu care a fost încoronat Carol I, se adaugă, sub eşarfa devizei,
ordinul “Steaua României” şi se schimbă poziţia cozilor celor doi lei.
Transilvania
Desăvârşirea unităţii naţionale, după primul război mondial, a impus schimbarea din
nou a stemei, pentru a se include şi simbolurile heraldice ale noilor provincii. Este de
subliniat că, exceptând Transilvania care, deşi organizată ca voievodat în cadrul regatului
maghiar încă din secolele XII-XIII şi, după căderea şi ocuparea acestuia de otomani la
începutul secolului al XVI-lea (1541), devenită principat autonom, cu acelaşi statut ca şi
ţara Românească şi Moldova, nu va avea o stemă proprie. Ea nu va apărea decât pe la
1590 şi se compunea dintr-un scut împărţit în două câmpuri: pe câmpul superior era o
jumătate de acvilă, cu zborul desfăcut, ieşind din linia de demarcaţie, iar în câmpul
inferior, şapte munţi cu câte un turn pe ele (XLIV/2). Aceste elemente heraldice, cu
menţiunea că munţii cu turnuri vor fi înlocuite cu turnuri de cetate, vor rămâne, sub
diferite reprezenări, aceleaşi pe tot parcursul istoriei (XLV/3, XLVI/6).
După ce Regele Mihai I a fost forţat să abdice (30 decembrie 1947), regimul
comunist a înlocuit cu totul vechea stemă în ianuarie 1948 se alcătuieşte, în chip de
stemă, o emblemă heraldic după model sovietic, compusă dintr-o cunună ovală din spice
de grâu, în culori naturale, legate jos cu o panglică tricoloră pe care erau siglele “R.P.R.”.
(Republica Populară Română), în interiorul cununii fiind redat un câmp pe care era un
tractor, având ca fundal un grup de trei furnale din spatele cărora răsărea soarele ce
împrăştia raze, totul în culori naturale.
Imediat după Revoluţia din 1989 s-a pus problema conferirii României unei steme
noi, reprezentative. De fapt, primul simbol al Revoluţiei a fost steagul cu o gaură în
mijloc, de pe care fusese îndepărtată stema comunistă. Comisia heraldică, numită în
scopul realizării noii steme a României, a lucrat intens, supunând Parlamentului două
variante finale care au fost, în cele din urmă, combinate. Rezultatul îl constituie design-ul
actual, adoptat de cele două Camere ale Parlamentului, reunite în sesiunea din 10
septembrie 1992.
Cea de-a doua coroană, deasupra scutului ce încadrează acvila cruciată (practic, stema
actuală a României), este reproducerea celebrei Coroane de oţel, turnată din oţelul unui
tun capturat la Vidin şi folosită la încoronarea lui Carol I ca Rege al României, pe 10 mai
1881. Cea de-a treia coroană încununa capul acvilei cruciate, fiind simbolul heraldic al
independenţei şi suveranităţii României. De aceea, ea practic reproducea coroana de
deasupra, a regelui Carol I.