Heraldica Ţării Româneṣti ȋn perioada 1386-1600

▪ Pasărea heraldică de pe Stema Ţării Româneṣti aferentă dinastiei Basarabilor

▪ „Nova plantaţio”- sigiliul domnesc de categorie mijlocie
▪ Originea ṣi evoluţia Stemei de Stat
▪ Stema Ţării Româneṣti din timpul lui Mircea cel Bătrân
▪Stema „Daciei ” din timpul lui Mihai Viteazul
▪ Stema Valahiei “Cele trei capete de negrii”

Ȋn “călătoria” noastră , pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai completă

asupra acestei perioade pe care o studiem , am considerat util ṣi necesar să reflectăm puţin
ṣi asupra simbolisticii regăsite pe armurile, armele, sigiliile ṣi materialele iconografice ṣi
epigrafice ale voievozilor valahi. Ne-am oprit doar ȋn a aminti cele mai importante aspecte
ṣi am punctat acolo unde am considerat că este necesar pentru o mai bună ȋnţelegere a
dumneavoastră.


Pasărea heraldică de pe Stema Ţării Româneṣti aferenta dinastiei Basarabilor , după

cum rezultă din descoperirea vestigiilor sigilare ṣi monetare, ȋn perioada 1386-1601, a fost
reprezentată la ȋnceput de un vultur heraldic, apoi de acvila valahică ṣi ȋn cele din urmă de un
corb . Prima repezentare a stemei Valahiei a fost una sigilară ṣi ȋnfăţiṣează “ ȋn interiorul unui
scut de tip francez vechi, o pasare heraldică cu capul conturat, cu aripile strânse, ȋnsoţită la
dextră (partea dreptă) de o cruce ṣi ȋn cantonul superior senestru (partea stângă) de o stea
cu ṣase raze, flancată de o lună cu coarnele ȋntoarse spre dextră (crai-nou)” (Dan
Cernovodeanu, Ştiinţa ṣi Arta Heraldică ȋn România, editura ṣtiinţifică ṣi enciclopedică,
Bucureṣti, 1977, p. 43 ). Acest lucru reiese din aspectul peceţii puse pe un document ȋn data de
20 ianuarie 1368 de către Vladislav I, document ce constituie cea mai vechi dovadă de acest fel
descoperită până ȋn prezent. O reprezentare asemănătoare găsim ṣi pe tratatul de alianţă din anul
1390 dintre Mircea cel Bătrân ṣi regele Valdislav al Poloniei. Cele două documente despre care
am făcut referire ne dau dreptul să presupunem că acest tip de reprezentare a stemei a fost
folosită ȋncă de la ȋntemeierea Ţării Româneṣti de către Radu Negru Vodă ṣi de către fiul său
Basarab I.
Despre “pasărea cruciată heraldică ” , de-a lungul timpului, ȋn rândul istoricilor au existat
mai multe ipoteze ȋn ceea ce priveṣte specia ṣi culoarea. Ȋn prezent s-a ajuns la un consens, iar
tipul acesta de pasăre cu aripile strânse derivă dintr-un “prototip anterior formării statale a
Ţării Româneṣti” (ibidem p. 44) ṣi reprezintă un vultur pleṣuv brun sau negru din specia
aegypius monacus. Conform heraldiṣtilor, pasărea de pe scutul stemei sigilare a domnilor
munteni nu a fost de la ȋnceput o acvilă, ci un vultur pleṣuv care era de proveninenţă
heraldică transilvăneană. Acest lucru ȋntăreṣte faptul că ȋntemeietor al Ţării Româneṣti nu
este altul decât Radu Negru Vodă care după descălecare ṣi formare a statului a pus ca
stemă a ţării una cu influenţă din zona de unde a venit.
Ulterior, ȋncepând cu Vlad I Uzurpatorul (1395) ṣi pănă la Vlad al IV- lea Călugărul (1481-
1495) vultulrul heraldic se va transforma treptat ȋntr-o acvilă. O astfel de transformare se poate
vedea ȋn forma peceţii din anul 1425 ce aparţine lui Dan al II-lea (pl, IV, 2) ṣi ȋn cea a lui Vlad
Dracul din 1437 ȋn care pasărea heraldică nu mai este un vultur pleṣuv, ci o acvilă ce face parte
din specia aquila chrysaetos (acvilă de piatră, pajură de munte, iepurar, acvilă regală, acvilă aurie
etc). Pe acest tip de pecetă pasărea heraldică este ȋnfăţiṣată cum aripile mai depărtate de corp,
iar crucea ṣi cei doi aṣtrii au o poziţie diferită fată de stemele anteriore.
Ȋn peceta atârnată a lui Vlad Călugărul poziţia acvilei se modifică ṣi apare cu trupul
conturat, cu capul ȋntors spre dextra (partea dreapta a unui blazon) ṣi ţinând crucea ȋn cioc. Legat
de peceţiile ce aparţin lui Radu cel Mare trebuie menţionat că pe lângă caracterisitcile comune cu
cele ale pecetelor lui Vlad Călugărul , diferenţa se face la “poziţia semilunii ṣi stelei, plasate ȋn
cantonul superior dextru al scutului, cât ṣi la forma numiţilor aṣtri, semiluna având
coamele ȋn sus (avezare normala din punct de vedere heraldic), iar steaua fiind dotată cu
cinci raze (reprezentare de asemenea uzuală), ȋn loc de ṣase ca ȋn peceţile domneṣti de pâna
atunci” (ibidem 45).
După ȋnscăunarea lui Neagoe Basarab ȋn anul 1512, sigiliul se schimbă din nou , pasăsea
Heraldică deṣi păstrează poziţia acvilei semănă mai mult cu un corb având aripile deschise cu
zborul ȋn jos, ţinând de asemnea o cruce ȋn cioc care are dimensiunile mult mai mari , la dextră
este flancată de un soare ṣi la senestră (partea stângă a blazonului) de o lună de tip “crai nou”.
Reprezentarea separată a lunii si soarelui va deveni un lucru obiṣnuit ȋn toate stemele domnilor
munteni ce vor urma după Neagoe Basarab. Domnii ce au urmat după Neagoe Basarab au avut
reprezentata pasarea heraldica sub forma unui hibrid cu careacterisitci atat de corb, dar ṣi de
acvilă.
Ȋncepând cu Pătraṣcu cel Bun, modul de reprezentare devine unul foarte elegant ṣi
expresiv unde pasărea primeṣte o ȋnfăţiṣare cât mai aproape de canoanele heraldice ṣi de
asemena are un aspect estetic de remarcat pus ȋn evidentă de stilizarea elementelor ce o
formează.
Despre scutul unde era ȋncadrată pasărea, cat ṣi celelalte
simboluri, cunoaṣtem faptul că evoluează de la cel “francez
vechi” (adus de Angevini ȋn heraldica maghiară) ce se
găsea pe sigiliile lui Valdislav I, Mircea cel Bătrân sau Vlad I
la cel de factură central-europeană (cu baza rotunjită) aṣa
cum vedem pe sigiliile ce aparţin lui Vlad Călugărul sau
Radu cel Mare. O altă modificare a scutului survine ȋn
timpul lui Neagoe Basarab (1517) când forma se apropie de
cea franceză modernă. De asemenea, ȋn conformitate cu
stilul epocii, o altă modificare a scutului are loc ȋn timpul lui
Pătraṣcu cel Bun (1557) când se poate observa că
ecusonul ȋn care este ȋncadrată stema Valahiei se răsfrânge
ȋn stilul Renascentist cu flancuri curbate ce se ȋngustează
ȋn mod egal ȋn partea superioară ṣi cu terminaţie ȋn
cantonul inferior cetral cu un vârf ascuţit.

Informaţii preţioase despre stema Ţării Româneṣti ṣi despre simbolurile ce erau ȋncadrate
ȋn ea obţinem din bogatul material iconografic, epigrafic (inscripţii, lespezi funerarii, pisanii), din
ornamentaţia hrisoavelor, precum si de pe gravările care se făceau pe diferitele obiecte. Un
exemplu ȋn acest sens poate fi dat de lespedea funerară de la mânăstirea Prislop ce se găseṣte
peste mormântul domniţie Zamfira (†1580) fiica lui Moise Vodă unde stema Ţării Româneṣti este
sculptată ȋntr-un medalion oval ṣi este reprezentată de o acvilă ce are capul conturat ṣi ţinând ȋn
cioc o cruce, având de asemenea aripile deschise ȋn zbor, iar ghearele sunt agăţate de un masiv
stâncos. De asemenea o reprezentare cu totul ṣi cu totul inedită este cea de pe un tun de artilerie
din timpul lui Petru Cercel unde pasărea heraldică este ȋnfăţiṣată sub forma unei acvile ce are
trupul foarte bine conturat, capul este ȋndreptat spre dextra, ȋn cioc are o cruce lungă, aripile sunt
larg deschise, iar ghearele sunt amplasate pe un masiv stâncos.

Ȋnfăţiṣare hibridă ȋntre acvilă ṣi corb găsim ȋn heraldica Valahiei din timpul lui Mihnea Turcitul
(1587). Pasărea are corpul unei acvile fiind identică din acest punct de vedere cu acvila valahă de
pe peceţile domneṣti anterioare, dar capul ṣi ciocul ȋl are de corb. “ Ceea ce este interesant la
aceasta reprezentare sigilara consta in faptul că ea prezintă cateva mobile heraldice
nefolosite până atunci ȋn stema ţării (ce nu se vor perpetua sub domnii următori) ṣi anume
crucea cu braţele terminate printr-o mică sferă (croix pommetée), globul inaripat (poate un
coif cu penaj?) pe care stă pasărea cruciată precum ṣi cele trei steaguri din gheara senestră
a acesteia ; tot astfel, ȋn afară de cei doi aṣtri plasaţi normal (soarele la dextra, luna crai-nou
la senestra), mai apar presărate ȋn mod neregulat ȋn cȋmpul scutului un număr de nouă
stele ȋn ṣase colţuri de dimensiuni diferite. Cartusul ȋn care se află inclusa această stemă
este timbrat cu o coroană ȋnchisă (de asemenea neobiṣnuită pană atunci ȋn armurile Tării
Românesti) ṣi flancat de doi lei afrontaţi purtând unul ȋn labă dextra ṣi respectiv celalalt ȋn
cea senestră câte o spadă, lei care au constituit prima apariţie cunoscută până ȋn prezent a
suporţilor ȋn stema principatului muntean ”(ibidem p. 42). Tot ȋn timpul lui Mihnea Turcitul ,
pe ornamentul exterior al scutului de pe sigiliu apare o coroană domnească ȋnchisă, lucru
unic ȋn cadrul voievozilor munteni din secolul XV(coroana se găseṣte ȋnsă frecvent ȋn
heraldica domnilor secolului XVI, a se vedea cazul lui Matei Basarab ṣi Mihail Radu).
 
O ată componentă a heraldici Ţării Româneṣti din peroiada 1400-1601 este reprezentată de
„Nova plantaţio”- sigiliul domnesc de categorie mijlocie care era aplicat pe scrisori oficiale
sau pe documente de o mai mică ȋnsemnătate. Acest ȋnsemn nu are ȋn general ȋnsemnătate de
stemă având mai mult un caracter emblematic care uneori ȋndeplineṣte doar rolul de ornament
exterior al scutului. Prima atestare ȋn sfragistica Ţării Româneṣti a „Nova plantaţio” apare ȋn
anul 1403 fiind „atârnată” de un hrisov dat de Mircea cel Bătrân regelui Vladislav al Poloniei. Pe
această pecetă ce este de formă ovală se găsesc două capete ȋncoronate ṣi afrontate (Mircea cel
Bătrân ṣi fiul său Mihail ) despărţite de o tulpină de plantă ce se bifurcă spre partea superioară
(P.V. Nasturel , Nova plantatio , p. 17 ). Tipul acesta de insemnare se regăseṣte ṣi la domnii
următori Dan al II-lea , Radu Praznaglava, Alexandru I Aldea ṣi Vlad Dracul. La Dan al II-lea,
această pecetă se regăseṣte pusă pe un act din anul 1421(ibidem p.19) ṣi este extrem de
asemnătoare cu cea a lui Mircea cel Bătrân. Cunoaṣtem de asemenea o pecetă a lui Alexandru
Aldea ce este aplicată ȋn ceară roṣie pe o scrisoare adresată, dar nedată braṣovenilor (ibidem p.
18) ṣi care ȋnfăţiṣează două capete ȋncoronate ṣi afrontate ce au un ȋnceput de bust, despărţite de
o tulpină. Personajul mai ȋn vărstă, reprezentat la dextră, este fără ȋndoială voievodul, iar cel
reprezentat la senestră, mai tănăr, este soţia lui (Aldea nu a avut nici un fiu). Următoare pecetă
despre care avem informaţie este cea a lui Vlad Dracul (anterioară anului 1444 ) ce nu mai este
ovală, ci are formă circulară care a fost aplicată tot pe o scrisoare nedată pârgarilor braṣovenilor.
Pe această pecetă se găsesc de asemenea două capete ȋncoronate ṣi afrontate( incluse ȋntr-un
scut cu baza rotunjită) despărţite printr-o floare de crin cu tulpina pe care se găsesc ṣi frunze.
O schimbare semnificativă a acestui timp de pecetă ȋntâlnim ȋn timpul lui Radu cel Frumos.
Sigiuliul pus de acesta pe o scrisoare adresată sibienilor (Stoica Nicolaiescu, Documente
Slavo-Romeine, p.334) ȋnfăţiṣează cele două capete ȋncoronate ṣi afrontate ce au ȋn prelungirea
lor tot corpul, iar ceea ce ȋi desparte nu mai este o simplă tulpină, ci un arbore ȋntreg cu tulpină
ȋngroṣată ṣi rădăcini, având uneori forma de chiparos alteori de brad. Acest tip de reprezentare va
fi preluată de toţi voievozii Valahiei ce vor urma, reprezentarea „personajelor” nu va mai fi din
lateral, ci va fi una frontală.
Un alt pas ȋn evoluţia acestui tip de ȋnsemnare heraldică este reprezentat de apariţia ȋn
componenţa pecetei a doi lei aflaţi ȋn picioare ce se urcă pe trunchiul copacului. Despre data
apariţiei leilor ȋn peisajul acestui tip de heraldică s-a crezut iniţial că a avut loc ȋn timpul lui Petru
cel Tânăr (conform lui P.V. Năsturel), dar după studii aprofundate, mai recente, (conform Dan
Cernovodeanu) rezultă faptul că Mihnea Turcitul este cel care introduce această inovaţie. Tot
Mihnea Turcitul este „ primul domn care combină ȋntr-o pecetă atârnată din 1589 pasarea
heraldică cruciată ṣi conturată a Ţării Româneṣti, flancată de soare ṣi lună crai-nou, cu
reprezentările «Novel plantatio », ȋn sensul că această pasăre apare aṣezată ȋn vârful
arborelui străjuit de cele două personaje domneṣti, copac ce ȋn cazul de faţă prezintă două
coroane ṣi două tulpini, putȋnd fi interpretat ṣi ca doi arbori suprapuṣi. Ȋn consecinţă, prin
includerea ȋn acelaṣi sigiliu atȋt a stemei ţării ȋnfăţiṣată prin pasarea cruciată ȋnsoţită de cei
doi aṣtri, cȋt ṣi a scenei uzuale a « Novei plantatio » cu toate elementele ce o compun, se
ajunge la crearea unui ȋnsemn, cu aspect compozit, care devine mare pecete de stat
atârnată, deṣi până acum toate reprezentările sigilare ale arborelui flancat de cele două
personaje domneṣti intrau ȋn categoria peceţilor mijlocii aplicate. Acest sistem se
generalizează la voievozii ulteriori ai Ţării Româneṣti ȋntr-o formă care derivă tot de la o
pecetă a lui Mihnea Turcitul ṣi anume cea aplicată pe un document din 1590 ȋn care
pasarea heraldică, ȋnsotită de soare ṣi lună, apare separată de restul cȋmpului sigilar prin
dotă arcuri de cerc plasate ȋn registrul superior al ȋnsemnului, cele două personaje
domneṣti ce flanchează arborele ocupând centrul respectivei peceţi(Dan Cernovodeanu,
Ştiinţa ṣi Arta Heraldică ȋn România, editura ṣtiinţifică ṣi enciclopedică, Bucureṣti, 1977, p.
55).
O serie de astfel de peceţi (hibrid ȋntre pasăre heraldică ṣi peceta atârnată) ȋntâlnim ȋn timpul
domniei lui Mihai Viteazul datând din anul 1600, premergător unirii cu Moldova, unde personajele
domneṣti, arborele ṣi ornamentele vegetale sunt puse pe un scut cu laturile neregulate formând o
stemă ȋn care care acvila este pe post de cimier (figură care împodobea coiful de turnir) (P.V.
Nasturel , Nova plantatio , p. 47). Tot aferent domniei lui Mihai Viteazul (iulie 1600) sunt
reprezentate simultan acvila Ţării Româneṣti, capul de bour ȋn Moldova, leii heraldici, ṣi personaje
domneṣti.

Legat de data exactă a apariţiei ȋnsemnărilor heraldice ce aparţin dinastiei

Basarabilor nu deţinem informaţii revelatoare, dar putem aproxima, lansând o ipoteză ce
are la bază următoarele aspecte :
_Comentariul obiectiv (cu corectările de rigoare ) adus vechilor cercetări;
_ Argumente date de evenimentele istorice petrecute ȋn preajma ȋntemeierii Ţării Româneṣti;
_Reflecţii asupra influenţelor pe care le-au avut vecinii Valahiei (ȋn speţă cei dinspre vest).

O notă discordantă privitoare la data apariţiei heraldicii valahe o are I.N. Mănescu care afirmă
că ȋnsemnele Basarabilor sunt de origine transilvăneană ṣi maghiară, aducand ca argument că
strămoṣii Basarabilor ce stăpâneau teritoriile din preajma Oltului, ȋntr-o eventulă participare la
cruciada a V-a (1217-1221) condusă de Andrei al II-lea, ṣi-ar fi adoptat o stemă proprie cu
influenţe de la aṣa-ziṣii aliaţi creṣtini. Urmând această linie , Mănescu afirmă că urmaṣii acestora:
Lotovoi, Bărbat ṣi Tihomir ar fi devenit posesorii unei steme de familie stabilită deja din deceniul al
II-lea al secolului XIII. Ipoteza domnului Mănescu privind heraldica lui Basarab ce ȋṣi are rădăcini
ȋn ȋnsemnele dinastice transilvănene (influente transilvănene ce ȋṣi au originea ȋn heraldica
maghiară arpadiană), este din punctul nostru de vedere corectă mai ales că heraldica urmaṣilor
lui Basarab are unele elemente comune cu cele dinastice pre-angevine maghiare( fasciile
alternante , argintiul cu roṣu). Ceea ce este greṣit ȋn afirmaţiile marelui heraldist este legat
de zona geografică de unde provin,de cel care le-a stabilit, iar privind datarea ȋn timp
considerăm că aceasta este sensibil corectă.
Argumentele noastre privind neconcludenţa acestor aspecte (zonă geografică a Oltului ṣi
despre ȋnfăptuitor) sunt următoarele:
_ Nu avem nici o infirmare (document scris) care să ateste participarea vreunui duce valah
de la ȋnceputul secolului XIII ȋn vreuna din cruciade;
_ Nu avem nici o dovadă că Basarab este rudă cu Bărbat ṣi Litoviu ȋncât să moṣtenească
ȋnsemnele de la aceṣtia, ȋnsemne, care ȋn mod normal, se transmiteau din tată ȋn fiu , din
generaţie ȋn generaţie.
 _ Tihomir nu era de origine din zona Olteniei. Singurul document unde este pomenit Tihomir
(Tocomeryus -prin latinizare ) ca ȋnaintaṣ al lui Basarab aparţine cancelariei maghiare, dar acest
fapt face referire ṣi la faptul că Tihomir nu este neaparat tatal, ci mai degrabă bunicul sau
străbunicul al lui Basarab, probabil tată al lui Radu Negru Vodă, ce ȋṣi are originea clară ȋn
Transilvania. Numele de Tihomir derivă din Tatomir (uneori din cauza greṣelilor de transcriere a
scribilor de cancelarie) nume uzual ȋntâlnit chiar ȋn rândul cnezilor română din Transilvania (a se
vedea lucrarea Diplome Maramureṣene a istoricului Ioan Mihai de Apṣa).
După cum am văzut ȋntr-unul din capitolele acestei scrieri, ȋntemeietorul de drept al Ţării
Româneṣti nu este nimeni altul decât Radu Negru Vodă. Astfel că posibila stemă a Valahiei ce
ȋnfăţiṣează scutul despicat, ce are câmpul dextru fasciat de patru piese de argint alternat cu
roṣu, iar câmpul senestru de azur plin sau ȋncărcat cu o semilună de argint (Michel
Pastoureau, Ou en sont les études d'héraldique michevale?, p. 9-10 ) ȋl are ca „făuritor” pe cel
care a descălecat la sud de Carpaţi ȋn anul 1290. Mai mult ca sigur ȋnsemnele heraldice au
aparţinut ȋnaintaṣilor lui din Ţara Făgăraṣului sau noile ȋnsemne sunt cladite pe „temelia” celor
vechi, moṣtenite. O presupusă moṣtenire ȋṣi are acoperire ṣi ȋn spusele grupului de cercetători
(Atanasie Martinescu, Radu Grecenu, Ioan Puṣcariu, Gheorghe Şincai, Ionaṣ Mone, Bogdan
Petriceicu Haṣdeu) care sunt partizanii ipotezei (nu ne pronunţăm asupra ei) cum că Radu Negru
Vodă ar fi avut un ȋnaintaṣ ȋn Ţara Făgăraṣului (1215) ce purta tot numele de „Negru”. Aṣadar ,
este de netăgăduit că heraldica de ȋnceput a Valahiei ȋṣi are originea ȋn ȋnsemnele
transilvănene, iar argumentul cel mai bun ȋn acest sens este dat de faptul că adevăratul
ȋntemeietor al Ţării Româneṣti, Radu Negru Vodă- tatăl lui Basarab, a descalecat din Ţara
Făgăraṣului. Originea heraldicii valahe poate fi considerată ṣi un „proces reversibil”
deoarece influenţele dinspre Ardeal ne arată faptul că ȋntemeietorul „Karavoahiei” nu
poate fi altul decât „descălecătorul” Radu Negru Vodă.
Ȋn ceea ce ȋl priveṣte pe Basarab I, fiul lui Radu Negru Vodă sigur poseda un ȋnsemn
heraldic. Cea mai bună dovadă poate fi dată de misiva ce conţine oferta de pace adresată regelui
Carol Robert de Anjou ȋn anul 1330 (despre care avem relatări din Chronicum Pictatum din 1358).
Misiva respectivă , potrivit tradiţiilor feudale ale epocii, necondiţionat, trebui să fie prevăzută cu
sigiliul celui ce o emitea. Sigiliul care era vital pentru autentificarea veridicităţii documentului
trebuia să conţină cel puţin o emblemă originală ṣi exclusivă a domnului muntean. Convingerea
noastră că Basarab I la acea dată avea o stemă fie moṣtenită de la ȋnaintaṣul său Radu Negru
Vodă, fie făcută chiar de el, dar păstrand ȋn mare elemente moṣtenite este dată de vestigiul sigilar
ce apartine nepotului său Vladislav I. Un alt argument ȋn acest sens poate fi dat ṣi de felul cum a
evoluat heraldica Ţării Româneṣti ȋn timpul dinastiei Basarabilor. Fie că este vorba despre ramura
dăneṣtilor sau de cea a drăculeṣtilor , fiecare domn ȋn ȋnsemnele heraldice pe care le avea a
păstrat majoritatea elementelor comune ale părintelui ṣi bunicului său, iar modicări majore au avut
loc doar ȋn câteva situaţii ṣi acest lucru s-a petrecut la distanţe mari de timp.
Despre cromatica folosită ȋn perioada de studiu aferentă lucrării noastre nu deţinem
informaţii, sigiliile ṣi emisiile monetare nu ne redau nici o referintă ȋn acest sens. Ca atare ne
putem ȋndrepta spre sursele ei grafice fie spre cele de ordin artistic, iar ȋn acest caz putem vorbi
despre lespedea funerară anonimă gravată cu stema Basarabilor din biserica domnească de la
Curtea de Argeṣ (din pacate ea nu prezintă indicaţii convenţionale ), de fresca cu stemă a
„cavalerului fără cap” sau de nasturii armoriaţi găsiţi pe tunica de pe mormântul unui voevod
despre care unii afirmă că ar fi Vladislav I (decedat ȋn 1377) sau RaduI (1388) (ȋn realitate este
chiar mormântul lui Radu Negru Vodă- datarea cu carbon ca fiind ȋnhumat ȋn 1340- peste care se
adaugă si marja de eroare de 30 ani duce exact la anul decesului găsit pe pisanii bisericii de la
Campulung ṣi anule 1315, anii deceselor lui Vladislav I ṣi Radu I nu se ȋncadrează ȋn marja de
eroare ). „Astfel, am putea blazona scutul dinastic al Basarabilor de pe aceṣti nasturi ȋn felul
următor : ecuson despicat, primul câmp fasciat de opt piese, de aur alternat cu verde,
câmpul al doilea fiind de aur plin.(...)Intr-adevăr, metalul folosit de Basarabi ȋn alcatuirea
noilor lor armerii, ȋn speţă aurul, este considerat mai nobil pe scara ierarhica a artei
heraldice argintului din fasciile regilor unguri; rezultă ȋn consecinţă că stema dinastică
munteană ȋn ultima sa forma nu mai putea fi concedată Basarabilor de către suveranul
angevin care n-ar fi conceput să confere unor principi socotiţi vasali, smalţuri heraldice
superioare ȋn rang celor aflate ȋn propria sa sternă regala” (Dan Cernovodeanu, Ştiinţa ṣi
Arta Heraldică ȋn România, editura ṣtiinţifică ṣi enciclopedică, Bucureṣti, 1977, p. 67).
Trebuie să amintim că stema disnastică a Basarabilor se va mai regăsi, ȋn speţă, pe aversul
monezilor emise de voievozi până ȋn timpul lui Laiotă Basarab (1473-1477) după care va dispărea
fără nici o explicaţie de pe vestigiile de ordin epigrafic. Singura excepţie este dată de stema de la
mânăstirea Dealu din timpul lui Radu cel Mare (1499).

Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.43).

Pe monedele emise, acvila cruciată este
plasată pe post de cimier peste un coif ce
timbrează stema dinastică a lui Mircea. Anul
Anul 1403 ne aduce cel mai vechi sigiliu din
Ţara Românească ce prezintă “Nova
plantaţio”- două capete ȋncoronate redate din
profiliar cel mai probabil ele reprezinta pe
Mircea ṣi pe fiul lui Mihai (Dan
Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în
România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p.64).

Ȋn anul 1395 Mircea semnează la Braṣov

Stema Ţării Româneṣti din timpul lui
Mircea cel Bătrân se poate vedea de pe
sigiliul pus pe tratatul din 1390 semnat ȋntre
Mircea cel Bătrân ṣi Vladislav al II-lea al
Poloniei. Ea este format dintr-un vultur ce are
capul conturat ṣi aripile strânse , la stânga se
află o cruce, o stea cu ṣase colţuri ṣi o
semilună. (Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi
arta heraldică în România, Ed. Ştiinţifică şi
un tratat cu regele ungur Sigismund. Pe
aceste documente Mircea nu confirmă cu
peceta cea mare, confirmă cu sigiliul mic.
Acest sigiliu reprezenta un leu rampant (A. D.
Xenopol, Istoria românilor din Dacia
Traiană, vol. I, Iaşi, 1889). Cronica lui Ulrich
von Richental (copia de la Aulendorf, din
1483) ne arată stema “principelui Despot al
Ţării Româneşti” ce era alcătuită dintr-un scut
de argint pe care se găseau un leu negru
ȋncoronat. Tot această cronică ne arată stema
voievodatului Valahiei mici (Oltenia), sau după
alte variante stema boierului Dobrin ( Dan
Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în
România, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977, p.78). Această stemă era
formată dintr-un scut de argint pe care se
Stema „Daciei ” din timpul lui Mihai
Viteazul (stemă ce a produs mari controverse)
se regăseṣte pe sigiliul pus de principe pe
documentul din 27 iulie 1600, sigiliu care are
ȋn accepţiunea multor specialiṣti, elemente cu
conotaţie personală (leii afrontaţi).
Peceta conţine acvila valahă „ȋmbinată cu
tipul «Nova plantaţio» ṣi ȋn
subsidiar cu stema Moldovei cât ṣi
cu doi lei afrontaţi”(ibidem p.69).
Sigiliul acesta folosit de principele
Mihai după unirea cu Transilvania ṣi
gasea un leu incoronat văzut din profil dreapta
, o semilună ce se afla ȋn partea inferioară ṣi
o stea ȋn partea superioară.

Moldova a fost păstrat ȋn trei
exemplare, toate trei emise de
cancelaria domnească din Moldova:
primul dintre acestea a fost aplicat ȋn
ceară roṣie pe un act din data de 3 iulie
1600, iar celelalte două aplicate ȋn
chinovar (substanţă de culoare roṣie )
pe documentele din data de 27 ṣi 29
iulie 1600. Referindu-ne la ȋnsemnele
distinctive ṣi anume la cei doi lei
heraldici, semnificaţia acestora este
pusă ȋn legătura cu tradiţia ce s-a
perpetuat de-a lungul secolelor fiind o
ipotetică emblemă a Daciei. Această
tradiţie ne-a fost transmisă din izvoare
din care s-au inspirat de exemplu slavii
sud-dunăreni care si-au pus leii pe
armuri. Cronicarul Nicolae Costin
afirma ȋn letopiseţul său : „Iară semnul
sau pecetea Daţilor era doi lei ȋnpotriva
unul altuia cu gurile căscate ṣi
deasupra leilor coroara, precum pentru
deschisul mintii s-au zugrăvit stem
Daţiei” . Mai mult ca sigur cele două
animale afrontate simbolizează
Transilvania ca o aluzie la străvechiul
teritoriu dacic.
 

De peste 170 de ani în istoria noastră circulă un blazon care a dat multă bătaie de cap
istoricilor noştri clasici şi nu numai! Vom aminti doar pe unii din cei clasici: Nicolae Iorga,
Bogdan Petriceicu Haşdeu, Cezar Bolliac, Nicolae Densuşianu, Constantin Giurescu şi mulţi
alţii, pe care nu i-am amintit dar cu mult respect pentru munca lor de cercetare. Este vorba
despre un blazon al Ţării Româneşti publicat în timpul lui Mihai Viteazul de către Levin
Hulsius (1546-1606), notar de meserie, care la rândului lui a preluat acest blazon din
"Cronica de la Konstanz" întocmită de Burgerul Ulrich von Richental (1360-1437) între anii
1414-1418.
În această Cronică sunt postate o serie de blazoane nobiliare, dar şi ale unor ţări /
ţărişoare / provincii europene şi nu numai. Imaginea din carte, atingătoare Ţării
Româneşti prin blazonul tipărit, cu cele trei capete de "negrii mititei" au dus la o întreagă
"refacere şi reconsiderare" a istoriei antice si medievale a României şi implicit a istoriei
medievale a Ţării Româneşti! Timp de peste 170 de ani pe această temă s-au brodat teorii,
speculaţii, dogme, care mai de care mai savante, ajungându-se la ipoteza existenței unei
populaţii negroide, ancestrale, pe teritoriul Carpato-Balcanic al României de azi.
Inclusiv anumite posturi de televiziune occidentale specializate pe documentare, au
investit pentru a re-crea (!) imaginea omului negroid din peştera de la Anina (Ion şi Maria de
la Anina)!
Dar, din păcate, după peste 170 de ani de la constatarea istoricilor nostri, si nu numai
(!), cercetându-se, cu mare atenţie, în timp îndelungat, lucrarea lui Ulrich von Richental:
Chronik des Konzils zu Konstanz, 1414-1418, şi a corecturilor ulterioare, s-a constatat o
eroare de ESENŢĂ(!): practic, copistul sau culegătorul de litere din tipografie a pus un text,
unde nu trebuia (!) și unde trebuia (!) l-a omis! Aceasta omisiune, corectată ulterior, dar
necitită de istoricii noștri, a dus la fabulații timp de peste 170 de ani.
Academicianul D.A.Sturza a donat bibilotecii Academiei Române, un exemplar din a
doua ediţie a cărţii, tipărită în anul 1536, o carte extrem de rară şi extrem de scumpă. În scurt
timp, istoricii şi cercetătorii noștri din acele timpuri: Nicolae Iorga, Bogdan Petriceicu Haşdeu,
Cezar Bolliac, Nicolae Densuşianu, G.M. Ionescu au început să emită, pe baza imaginii
blazonului cu cele trei capete negroide legați la cap cu o bandana albă, teorii care mai de
care mai sofisticate şi uneori penibile. Dintre aceste ipoteze voi aminti doar câteva:
– Ipoteza existenţei omului negroid pe teritoriul Daciei – ipoteză lansată de către
G.M.Ionescu. Interesant este faptul că, peste zeci de ani, un grup de cercetători britanici au
reconstituit craniul lui Ion de la Anina, cel care a trăit în urmă cu 40,000 de ani în Carpaţi, sub
chipul şi asemănarea unui negru african!;
- Prezenţa celor trei capete negroide se datorează faptului că mult timp în decursul istoriei
teritoriul ţării noastre a fost numit Vlahia Neagră, Cumania Neagră şi uneori chiar Arabia (!);
- Prezenţa capetelor negroide se datorează neamului Basarab, inventându-se chiar o castă
dacică cu numele de Sarab de tip “negroid”(!) ori că numele de Basarab este compus din
Bas+arabi, arabi care trebuiau sa fie negrii!;
- O altă ipoteză mai fantastică rezultă din faptul că numele de Marea Neagră vine de la
poporul de pe malurile ei, şi care musai trebuia să fie negru!;
- Cele trei personaje ar reprezenta, de fapt, magii porniţi în cautare lui Isus Christos!;
Cea mai spectaculoasă concluzie a tras-o Cezar Bolliac care a publicat un blazon atribuit
Munteniei cu „doi harapi întregi, goi, fără legătură, întorşi cu spatele unul către altul, braţul
stâng al fiecăruia fiind ridicat în sus, astfel că ambele se unesc încrucişându-se la nivelul
capetelor, iar braţele drepte sunt lăsate în jos şi picioarele au aerul de a dansa” (v.
Etymologicum magnum t. 2 p. 14601)!
Ulterior, Bolliac va informa şi despre existenţa unui alt blazon cu două capete negre așezate
la capătul unor crengi, care ar reprezenta blazonul Moldovei (cf.Levinus Hulsius)!

În textul lui Richental sunt o serie de omisiuni şi greşeli, din lipsa de informaţie sau
din erori ale copiştilor şi ilustratorilor. Astfel că, în acest caz, s-a uitat pur şi simplu informaţia.
Ulterior, acest manuscris a fost corectat, iar corecţia, scrisă de mână, confirmă adevarata
identitate a blazonului: REGNUM WALACHIAE – WALACHIA!

Iar acum să revenim la ideea de baza a acestui articol. De unde până unde 2-3 negri mititei
pe blazoanele Ţărilor Române?
Dintr-o simplă eroare a elaboratorului lucrării sau a copiştilor!
La pagina 221 a lucrării lui Richental este prezentat celebrul blazon cu cele trei capete
negroide, stânga - jos.

Însă textul ne spune cu totul altceva, că blazonul aparţine prinţului Von Aschol-Herczoge von
Aschol, după care urmează un text incoerent în care este adăugat şi cuvântul “Walalachie”,
fără nici o legatură cu numele prinţului sau a simbolisticii blazonului!
Ulterior, acest manuscris a fost corectat, iar corecţia, scrisă de mână, confirmă
adevarata identitate a blazonului care îi aparţine unui prinţ / principe de Aschol,
domnitorul ASCALONIEI! Nu avem informații unde s-ar fi aflat acest principat, dar este
posibil că undeva în Orientul Mijlociu ori Africa de Nord. Vedeti corecţia făcută:

Cât despre supoziţia lui Cezar Bolliac, atingătoare de cei doi negri poziţionaţi spate în spate,
care ar fi una din simbolisticile stemelor Ţării Româneşti, nu putem decât să spunem că este
pur şi simplu imposibilă şi hilară!
În lucrarea lui Richental, la pagina 220, textul ne indică proprietarul blazonului: herzum
Greissen – principatul Greissen, care nu are nici o legătură cu Valahia!