SUPORT DE CURS:

Constituirea şi evoluţia istorică a sistemului naţional de decoraţii

Încercarea de instituire a unor decoraţii româneşti sub domnia lui Alexandru

Ioan Cuza (1859-1866)

Prima preocupare a lui Alexandru Ioan Cuza, proaspăt ales ca domnitor al

Moldovei şi Ţării Româneşti la 5 şi 24 ianuarie 1859, a fost, desigur, aceea de a
obţine din partea Puterilor garante acceptarea acestui fapt, implicit a Unirii
personale, ca prim pas pe calea realizării unităţii naţionale. Pentru realizarea acestui
scop el va trimite în capitalele respectivelor state, ca reprezentanţi ai săi, pe cei mai
de seamă fruntaşi ai “partidei naţionale”. Printre aceştia se va număra şi poetul
Vasile Alecsandri, în acel moment ministrul de externe al guvernului de la Iaşi, care
a fost trimis în misiune diplomatică la Paris. Împăratul Napoleon al III-lea,
susţinător constant al cauzei unificării celor două principate româneşti, nu a fost
greu de convins pentru a recunoaşte dubla alegere a lui Cuza pe tronurile de la Iaşi
şi Bucureşti, trebuind însă să aştepte şi reacţiile celorlalte state înainte de a face
public asentimentul său.

Profitând de bunele relaţii care existau între familia imperială franceză şi

poetul Alecsandri, Cuza i-a solicitat acestuia din urmă să-l consulte pe Napoleon al
III-lea dacă ar fi de acord ca mai mulţi cetăţeni francezi să primească şi să poarte un
ordin pe care guvernul moldovean dorea să-l instituie. Împăratul Franţei şi-a dat
acordul de principiu, fără a sesiza pe moment că aceasta ar contraveni regulilor de
drept internaţional existente, care prevedeau că numai entităţile statale suverane
puteau să instituie ordine, ceea ce nu nu era cazul cu principatele române, aflate din
punct de vedere juridic sub suzeranitatea Imperiului Otoman.

Pe baza acceptului împăratului francez, guvernul de la Iaşi a pregătit o lege

(cu regulamentul aferent), pentru instituirea unei decoraţii care urma să se
numească Ordinul “Spicului de Aur” – denumire care dorea să amintească
bogăţia cerealieră a Moldovei. Forma decoraţiei, prevăzută în proiectul de lege, era
inspirată după “Legiunea de Onoare” franceză, fiind tot o stea cu cinci raze
bifurcate, emailate în alb.

Evenimentele politice interne au făcut ca acest proiect legislativ să nu fie

înaintat spre votare Adunării în vara anului 1859, ulterior survenind tot mai multe
complicaţii externe iar domnitorul fiind sfătuit să nu grăbească instituirea unui

1
ordin românesc – gest de independenţă care cu siguranţă nu ar fi fost bine văzut de
către principalele capitale europene.

În anii următori au mai existat proiecte de instituire a unui ordin românesc,

tot mereu amânate de la punerea în practică datorită numeroaselor problemelor
politice prioritare (recunoaşterea dublei alegeri şi obţinerea Firmanului de
învestitură, rezolvarea diferendelor legate de mânăstirilor închinate etc.). Au rămas,
din această perioadă, unele desene reprezentând ordinul care se avea în vedere a se
institui, forma avută în vedere fiind aceea a unei cruci de Malta.

Pentru a răsplăti pe supravieţuitorii bătăliei din Dealul Spirii (13 septembrie

1848), domnitorul Cuza va institui, în 1860, medalia “Pro Virtute Militari” dar,
probabil, tot din grija de a nu deranja Puterea Suzerană, el nu va înmâna respectiva
distincţie pe timpul domniei sale; ea va fi efectiv acordată abia în 1866 de către
Locotenenţa Domnească care a condus ţara în perioada de după abdicarea lui Cuza
şi instalarea noului domnitor, Carol I.
Începând din 1863, Cuza reia cu şi mai multă hotărâre ideea instituirii unor
decoraţii româneşti. Ar fi dorit ca, la aniversarea a cinci ani de la Unirea
Principatelor (adică la 24 ianuarie 1864), să instituie un ordin naţional dedicat
tocmai acestui eveniment major al istoriei noastre, distincţie care urma să se
numească “Ordinul Unirii”, comandând însemnele acestuia la Casa Krétly de la
Paris. Din păcate, casa de bijuterii nu a putut onora comanda înaintea datei
aniversare, iar ştirea despre intenţia domnitorului de a institui acest ordin fiind
făcută publică de ziare din Viena şi de la Istambul, a stârnit un adevărat scandal
diplomatic care l-a obligat pe Cuza să renunţe la intenţia sa.

Tot în 1864, Cuza a mai bătut două medalii, “Virtutea Militară” şi

“Devotament şi Curagiu”. După cum o arată şi numele, prima era destinată
militarilor; cea de-a doua, creată după însemnatele inundaţii din primăvara acelui
an, urma să răsplătească faptele celor care, cu riscul propriei vieţi, au salvat oameni
şi bunuri în timpul unor catastrofe naturale. Ca şi însemnele “Ordinului Unirii”, nici
aceste două medalii nu au fost instituite legal şi, prin urmare, nici conferite oficial.
Probabil că tot în această perioadă domnitorul a avut în vedere şi instituirea unei
decoraţii specifice pentru preoţii militari, după modelul unor distincţii instituite în
alte state.

2
Crearea sistemului de decoraţii al României sub domnia regelui Carol I (1872-
1914)

Alegerea ca domnitor a unui principe dintr-o familie suverană din apusul

Europei, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Siegmaringen, a însemnat
împlinirea nu numai a unuia dintre dezideratele „Partidei Naţionale”, menţionate ca
atare de către Divanurile „ad-hoc”, încă din 1859, ci şi un act de curaj al clasei
politice româneşti, care a înţeles să acţioneze din nou – ca şi în cazul dublei alegeri
a lui Cuza – şi să pună Poarta Otomană (şi Puterile garante), în faţa unui fapt
împlinit.
Venit dintr-o ţară cu puternice tradiţii în domeniul decoraţiilor, Carol, deşi
constrâns prin firmanul de numire să nu instituie nici un fel de distincţii, nu se va
împăca cu această situaţie, şi va încerca să eludeze sau să modifice această
constrângere. Prin tratative diplomatice, marele vizir va accepta ca domnitorul să
poată institui decoraţii minore şi, ca urmare, în 1872, se instituie Medalia
„Virtutea Militară” şi Semnul Onorific pentru XVIII şi XXV de ani petrecuţi
în armată .
Medalia „Virtutea Militară” este o reluare a distincţiei creată de Cuza;
avea două clase („de aur” şi „de argint”), clasa a II-a acordându-se şi sergenţilor
reangajaţi, pentru 12 ani de serviciu. Semnul Onorific se acorda numai ofiţerilor,
fiind o decoraţie creată şi utilizată în numeroase state germane. Deoarece armata
noastră era „tânără”, chiar ca instituţie modernă, iniţial s-a acordat distincţia şi
ofiţerilor care împliniseră 18 ani de serviciu; Semnul Onorific de XVIII ani a fost
desfiinţat prin decr.nr.3059/1891.
Pentru răsplătirea meritelor în domeniul artelor, ştiinţelor, industriei,
agriculturii etc., a fost instituită Medalia „Bene Merenti”, departajată pe două clase;
de menţionat că şi modelul acestei medalii era destul de răspândit în lumea statelor
germane, dar nu numai. „Legalizarea” Medaliei „Bene Merenti” se face prin
decr.nr.314/1876, dar încă înainte de această dată, de prin anul 1870, Carol a
acordat cu titlul de cadou, medalii, unor persoane fără ca acestea să se poarte
atârnate de panglică.
Proclamarea Independenţei a dus şi la legiferarea, la data de 10 Mai
1877, şi a primului ordin românesc, „Steaua României” , care provenea, ca
formă, din modificarea mai vechiului Ordin al Unirii, confecţionat la Paris în
vremea lui Alexandru I. Cuza.
În 1878, se instituie o serie de noi decoraţii legate în special de Războiul
pentru neatârnare: Crucea „Trecerea Dunării” , Crucea Comemorativă

3
„Elisabeta”, Medalia „Apărătorilor Independenţei”, Medalia „Serviciul
Credincios” , dar şi acceptarea în ierarhia decoraţiilor româneşti a „Medaliei
Comemorative Ruse a Războiului din 1877-1878”.
Crucea „Trecerea Dunării” s-a acordat tuturor militarilor sau civililor care
au făcut parte din armata operativă la sud de Dunăre, sau au servit-o, ca auxiliari;
Crucea Comemorativă „Elisabeta” s-a conferit doamnelor care au ajutat la
îngrijirea răniţilor şi bolnavilor din timpul campaniei 1877-1878. Ambele distincţii
erau de tipul „crucii repetate”, la fel ca şi Ordinul „Steaua României”, această
formă de cruce devenind, astfel, specific românească. Medalia „Apărătorilor
Independenţei” s-a acordat întreg personalului mobilizat, indiferent dacă a luat
parte la lupte sau a rămas în garnizoană la nord de Dunăre. Rusia, care după fiecare
război emitea câte o medalie comemorativă, destinată trupelor participante la
campanie, a conferit „Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-
1878”, şi ofiţerilor şi soldaţilor români participanţi la luptele de la Plevna, primind
în schimb Crucea „Trecerea Dunării”, oferită de Carol trupelor ruse care au fost sub
comanda sa la Plevna. Dintre toate decoraţiile instituite în 1878, numai Medalia
„Serviciul Credincios” nu era legată direct de desfăşurarea conflictului, ci, ca şi
Ordinul „Steaua României”, se putea acorda ulterior, pentru merite civile sau
militare.
În 1880, pentru ca Medalia „Virtutea Militară”, care se acorda pe timp de
pace inclusiv sergenţilor pentru vechime, să nu se confunde cu distincţia căpătată
pentru fapte de arme, în război, se instituie, sub acelaşi titlu, o medalie „de război”,
care se prezintă sub forma unei cruci, medalia circulară rămânând a se acorda
numai pe timp de pace.
O dată cu proclamarea regatului, se instituie un al doilea ordin,
„Coroana României”, plasat ierarhic sub „Steaua României”, şi având tot cinci
grade. Astfel, în decurs de câţiva ani, se creează un sistem de decoraţii specific
românesc, alcătuit din două ordine şi opt decoraţii minore, dintre care patru
fuseseră conferite doar pentru Războiul de Independenţă.
Din iniţiativa lui Spiru Haret, reformatorul învăţământului românesc, şi (în
acea perioadă), ministrul instrucţiunii publice şi al cultelor, se instituie, în 1898,
Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământul Primar”, urmată, după doi ani, de
Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământul Secundar”, şi apoi de cea pentru
învăţământul profesional. Toate aceste trei medalii se vor unifica, rezultând
Medalia „Răsplata Muncii pentru Învăţământ”. În 1906, se adaugă o altă medalie,
„Răsplata Muncii pentru Biserică”. Pentru a răsplăti activitatea meritorie a cadrelor
de poliţie, în 1903 se instituie medalia „Bărbăţie şi Credinţă”.

4
 În anul 1909 se instituie Ordinul „Carol I”, care cuprinde numai clase
superioare, de la Comandor la Colan, putând avea maximum 80 de membri,
cetăţeni români (40 Comandori, 25 Mari Ofiţeri, 10 Mari Cruci şi 5 colane) şi care
devine cea mai înaltă decoraţie românească. Tot atunci se instituie şi Medalia
Comemorativă „40 de ani de Domnie”, iar Medaliei „Serviciul Credincios” i se
adaugă, într-o poziţie ierarhic superioară, şi o Cruce „Serviciul Credincios”.
Spre sfârşitul domniei regelui Carol I, în 1912 şi 1913, mai apar patru
decoraţii minore: Medaliile „Meritul Comercial şi Industrial” (decr.nr.4794/1912),
„Răsplata Serviciului Militar” (decr.nr.5732/1913), pentru subofiţerii reangajaţi, şi
care au servit 15 şi 20 de ani, „Avântul Ţării” , conferită tuturor militarilor care au
participat la campania din Bulgaria, în cel de-al doilea război balcanic, şi Crucea
„Meritul Sanitar” (decr.nr.6471/1913), decoraţie care s-a conferit la instituire
persoanelor care au ajutat la combaterea epidemiei de holeră din 1913, dar care se
putea acorda tuturor celor ce se distingeau prin fapte, donaţii, lucrări ştiinţifice şi
acţiuni practice la îmbunătăţirea activităţii sanitare.

Înaintea izbucnirii Primului Război Mondial, România avea un sistem de decoraţii

închegat, compus din 3 ordine naţionale şi 16 decoraţii minore (cruci, medalii, Semn
Onorific), dintre care 6 erau distincţii închise, conferite în special unor categorii de
persoane, participante la războaiele din 1877-1878 şi 1913.

Decoraţiile de război româneşti în timpul Primului Război Mondial

La intrarea României în război (15.08.1916), posibilităţile legale de

decorare a militarilor merituoşi se reduceau la însemnele „de război” ale Ordinului
„Steaua României” în gradele de Cavaler, Ofiţer şi Comandor, precum şi la cele
două clase ale Medaliei „Virtutea Militară de război”. Conform reglementărilor din
perioada Războiului de Independenţă, „Steaua României” se putea acorda atât
ofiţerilor cât şi subofiţerilor şi trupei, în timp ce, la „Virtutea Militară”, Clasa I era
rezervată ofiţerilor şi Clasa a II-a subofiţerilor şi trupei.

Pe plan general european, inclusiv în Franţa, regula generală era ca ordinele

să se confere exclusiv ofiţerilor, trupei revenindu-i alte decoraţii, mai mici în
ierarhie. Pentru a ne „alinia” cutumei generale, la numai cinci săptămâni de la
intrarea României în război, regele Ferdinand promulgă Înaltul Decret
nr.2968/26.09.1916 prin care se instituie Ordinul militar de război „Mihai
Viteazul” , organizat pe trei clase, ordin care devenea astfel cea importantă
distincţie care se putea conferi ofiţerilor pentru fapte de bravură sau eroism.

5
În cuprinsul aceluiaşi decret de instituire, se stipulează şi că Medalia „Virtutea
Militară de război” este rezervată exclusiv gradelor inferioare, pentru fapte de
bravură deosebite, pentru fapte de arme meritorii acordându-se Medalia „Bărbăţie
şi Credinţă” cu spade. S-a hotărât ca cele două ordine menţionate – acordate pentru
fapte de arme – să aibă panglica Medaliei „Virtutea Militară”, ceea ce sporea
prestigiul respectivei distincţii.

În 1917 este instituit Ordinul „Crucea Regina Maria”, ordin sanitar de

război împărţit tot în trei clase. El se acorda personalului medical şi sanitar, precum
şi tuturor persoanelor care contribuiau la îngrijirea răniţilor şi bolnavilor pe timp de
război sau cu prilejul unor mari epidemii.

Inspirându-se după modelul francez al „Crucii Comemorative a Războiului

1914-1915”, România va institui şi ea o „Cruce Comemorativă a Războiului
1916-1917” , conferită tuturor militarilor participanţi la campanie. Pe panglica
decoraţiei se puteau ataşa o serie de barete pe care erau înscrise numele localităţilor
sau al zonelor de conflict unde s-au dat bătălii importante.

După încheierea războiului, în 1921, toate ţările Antantei au decis instituirea

unei medalii a „Victoriei” ; fiecare stat îşi bătea propria medalie, pe baza unui
singur tip de imagine-simbol, panglica – în culorile curcubeului – fiind comună.

La finele primei conflagraţii mondiale se stabilise un sistem de decoraţii

de război care cuprindea, pentru ofiţeri, Ordinele „Mihai Viteazul” (cu trei clase),
„Steaua României” şi „Coroana României” (cu spade şi panglica Medaliei „Virtutea
Militară”, ambele cu câte cinci grade), în vreme ce gradelor inferioare şi trupei i se
atribuiau Medaliile „Virtutea Militară de Război” (cu două clase) şi „Bărbăţie şi
Credinţă” (cu spade, având trei clase). Pentru meritele din domeniul sanitar
fuseseră prevăzute Ordinul „Crucea Regina Maria” şi Crucea „Meritul Sanitar”,
ambele cu câte trei clase. Pentru toţi militarii mobilizaţi se acordau „Crucea
Comemorativă a Războiului 1916-1917” şi Medalia interaliată „Victoria”.

Este de subliniat faptul că, dacă Ordinele „Steaua României” şi „Coroana

României”, cu spade, au fost conferite tuturor ofiţerilor activi sau în rezervă ai
Armatei Române, participanţi la luptele din 1916-1917 şi 1918-1919, Ordinul
„Mihai Viteazul” a fost foarte „greu” conferit: numai 314 ofiţeri români, dintre
care mulţi l-au primit „post-mortem” sau în urma unor răni grave căpătate în timpul
luptelor. Din această cauză, Ordinul „Mihai Viteazul” a devenit un adevărat
simbol al eroismului şi al capacităţii de comandă, fiind una din cele mai rare şi
mai prestigioase decoraţii în timpul primului război mondial.

6
 Evoluţia sistemului de decoraţii al României în perioada interbelică

Înfăptuirea României Mari, după primul război mondial, ca urmare a alipirii

teritoriilor româneşti ce fuseseră încorporate în Imperiul Austro-Ungar şi în
Imperiul Rus, a propulsat ţara pe primul loc în cadrul statelor din sud-estul Europei.
Dublarea populaţiei faţă de cea din 1914 – şi aceasta în pofida imenselor pierderi
umane suferite – făcea ca numărul decoraţiilor care se putea acorda conform
regulamentelor de la începutul secolului XX să fie deja neîndestulător. Nu trebuie
uitat nici faptul că locuitorii din Ardeal, Banat, Bucovina, Crişana şi Maramureş
erau obişnuiţi cu sistemul de decoraţii austro-ungar, iar cei din Basarabia cu cel
rusesc, ambele mult mai „stufoase” decât cel românesc.

Chiar dacă regele Ferdinand a avut în vedere crearea unor noi distincţii, fiind
vorba, în special, de un ordin „pentru merit” în înfăptuirea Unirii din 1918, aceste
intenţii nu s-au materializat în timpul domniei sale. Ţara trecea printr-o perioadă
economică şi socială foarte grea şi altele erau priorităţile momentului. Cu puţin
timp înaintea morţii sale, în iunie 1927, Ferdinand va promulga legea prin
care se acordă o serie de avantaje materiale ofiţerilor decoraţi cu Ordinul
„Mihai Viteazul” (împroprietărirea cu loturi de 25 ha teren agricol şi 500 mp în
localităţile de domiciliu pentru construcţia de locuinţe şi călătorii gratuite la clasa I
pe C.F.R., N.F.R. şi S.M.R.). Singura decoraţie instituită în această perioadă este
medalia semicentenarului Independenţei.

În 1929 se instituie Ordinul şi Medalia „Ferdinand I”; cu şase grade, de

la Cavaler la Colan, se putea acorda în exclusivitate cetăţenilor români care au
avut o contribuţie deosebită la realizarea Unirii din 1918. Medalia, ataşată
ordinului, s-a dat – cu spade pe panglică – voluntarilor, în special ardeleni şi
bucovineni, care au luptat în cadrul armatei române sau în cadrul unor armate
aliate.

Domnia regelui Carol al II-lea (1930 – 1940) a adus cele mai numeroase
schimbări în cadrul sistemului de decoraţii. Este vorba de crearea a numeroase
noi distincţii, dintre care unele, iniţial, aveau statut de semn onorific personal al
suveranului, dar pe care regele le va transforma în decoraţii ale statului în
momentul instituirii unui regim de autoritate personală. Schimbarea ordinii
ierarhice a decoraţiilor, distincţiile pe care le-a creat el având preponderenţă,
modificarea formei la unele decoraţii existente şi multe din reglementările care au
modificat substanţial sistemul de decoraţii sunt cuprinse în „Legea pentru

7
Reorganizarea Ordinelor Naţionale Române” (1932), Legea privind decoraţiile
conferite pe timp de război (1937) şi Regulamentul Legii Ordinelor şi
Medaliilor Naţionale conferite pe timp de război (Î.D.R. nr. 4354/1938), acte
legislative care de multe ori au modificat prevederile legilor de instituire a unora
dintre distincţii.

Decoraţiile instituite în decursul deceniului patru au fost:

1. Ordinul „Virtutea Aeronautică” (D.R. nr. 2895/1930) şi Medalia

„Aeronautică” (D.R. nr.463/1931);
2. Ordinul şi Medalia „Meritul Cultural” (D.R. nr.2680/1931); odată cu
instituirea acestor distincţii îşi încetează existenţa Medaliile „Bene
Merenti”, „Răsplata muncii pentru învăţământ” şi „Răsplata muncii
pentru biserică”, meritele pentru care se acordau acestea fiind
răsplătite cu „Meritul Cultural”;
3. Semnul Onorific – devenit ulterior Ordin – „Pentru Merit” (D.R. nr
1913/1931);
4. Ordinul „Serviciul Credincios” (D.R. nr. 1945/1932);
5. Ordinul şi Medalia „Meritul Agricol” (D.R. nr.1538/1932);
6. Semnul Onorific de XL ani serviţi în armată (D.R. nr.646/1932);
7. Crucea de Onoare „Pentru Merit” (D.R. nr.1167/1933);
8. Semnul Onorific „Vulturul României” (D.R. nr. 2306/1933), care se
conferea parlamentarilor;
9. Medalia comemorativă „Peleş” (D.R. nr. 2305/1933);
10. Medalia comemorativă „Amintirea Regelui Carol al II-lea”;
11. Ordinul şi Medalia „Bene Merenti al Casei Domnitoare” (D.R. nr.
2836/1935);
12. Ordinul, Crucea şi Medalia „Casei Domnitoare” (D.R. nr.
2836/1935);
13. „Medalia Maritimă” (D.R. nr. 2670/1936);
14. Medalia „Centenarul naşterii regelui Carol I” (Î.D.R. nr. 1915/1939);
15. Ordinul Militar „Sfântul Gheorghe (Înalta Decizie nr. 1/1940) –
provine din transformarea Ordinului „Bene Merenti al Casei
Domnitoare” într-o decoraţie de război, care urma să recompenseze
atât pe ofiţeri cât şi trupa;
16. Crucea „Bene Merenti pentru Salvare” (Înalta Decizie nr. 2/1940) –
provine din transformarea crucii „Bene Merenti al Casei
Domnitoare” şi urma să răsplătească persoanele care salvează
persoane şi bunuri afectate de bombardamente sau catastrofe naturale

8
 Este de notat şi remanierea câtorva dintre decoraţiile minore instituite în
perioada anterioară, precum Medalia „Serviciul Credincios” (în 1932).

Deşi Ordinul „Carol I” a rămas cea mai importantă distincţie naţională,

din 1932 ordinul rămâne numai cu gradele de Mare Cruce şi Colan, putând
avea maximum 10, respectiv, 5 membri, cetăţeni români; din această cauză,
chiar dacă peste 5 ani numărul de membri se dublează, ordinul este extrem de
rar acordat şi, practic, el nu contează în numărul de distincţii care se conferă
românilor.

Ordinul „Ferdinand I”, cu toate cele şase grade ale sale, era de asemenea
o decoraţie conferită în număr restrâns. Conform regulamentului din 1932,
numărul era limitat la 100 cavaleri, 75 ofiţeri, 60 comandori, 40 de mari ofiţeri, 15
mari cruci şi 8 colane, număr maxim neatins, Carol al II-lea conferindu-l cu mare
„zgârcenie” iar din 1937 declarând ordinul închis, apreciind că cei care ar fi avut
dreptul să-l primească au fost deja decoraţi.

Pentru a suplini gradele mari (şi importanţa ierarhică) a Ordinului „Carol I”,
ale cărui grade de Comandor şi Mare Ofiţer le-a desfiinţat, Carol al II-lea va utiliza
Ordinul „Serviciu Credincios” care, la instituire, are numai gradele de Comandor
(150), Mare Ofiţer (50) şi Mare Cruce (25). Ulterior, în 1937, acestui ordin i se
adaugă gradele de Colan (8) şi Ofiţer (300).

Spre deosebire de reglementările anterioare, care prevedeau limite numerice

pentru Ordinul „Coroana României”, din 1932 şi acesta are numărul limitat, cu
excepţia gradului de Cavaler; el putea avea maximum 1500 Ofiţeri, 600
Comandori, 300 Mari Ofiţeri şi 150 de Mari Cruci, însemnele fiind identice pentru
civili şi militari, doar din 1938 militarii având însemnul diferenţiat.

În general, toate ordinele şi aproape toate decoraţiile minore au număr limitat

de membri, unele dintre acestea având număr limită şi pentru cetăţeni străini.

O altă caracteristică a acestei perioade este amalgamarea sistemelor de

ierarhizare a decoraţiilor, Carol al II-lea optând mai ales pentru sistemul
anglo-saxon în care un grad putea avea două clase, sau în care un grad avea
titulatura de „clasă” ş.a.m.d. (de exemplu, la ordinul „Meritul Cultural”, gradul de
cavaler avea clasa I şi clasa a II-a, la semnul onorific „Vulturul României”, gradul
de comandor avea clasa I şi clasa a II-a).

De asemenea, ierarhiile nu erau uniforme chiar când existau un număr

egal de grade. Astfel, Ordinele „Meritul Agricol” şi „Meritul Cultural” au câte

9
patru grade dar fiecare are o altă ierarhie, astfel: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare
Ofiţer, respectiv Cavaler clasa a II-a, Cavaler clasa I, Ofiţer, Comandor. Ordinele
„Coroana României”, „Pentru Merit” şi Semnul Onorific „Vulturul României” au
câte cinci grade, după cum urmează: Cavaler, Ofiţer, Comandor clasa a II-a,
Comandor clasa I, Mare Ofiţer.

Pe lângă numeroasele noi decoraţii create, unele dintre ele bine venite şi
necesare, care permiteau răsplătirea onorifică a unui mai mare număr de
persoane şi activităţi specifice, sub domnia regelui Carol al II-lea, măsurile
legislative pentru acordarea de recompense şi facilităţi materiale persoanelor
decorate cu ordine şi medalii de război s-au extins treptat. Dacă, iniţial,
acestea erau rezervate exclusiv cavalerilor Ordinului „Mihai Viteazul” (mai
puţin de 250 de persoane), ele se vor acorda, practic, tuturor celor decoraţi cu
ordine şi medalii „de război” în număr de zeci şi sute de mii.

De notat că, în ierarhia decoraţiilor de război, aşa cum a fost ea stabilită

în 1939, chiar dacă locul principal rămânea ocupat de Ordinul „Mihai
Viteazul”, acesta era urmat de distincţiile create de Carol al II-lea, „Steaua
României” - căreia i s-a schimbat substanţial aspectul - ocupând doar poziţia a 7-a
în ierarhie, iar Medaliile „Virtutea Militară de Război” şi „Bărbăţie şi Credinţă” cu
spade erau eliminate dintre decoraţiile care se puteau conferi. Se crease un sistem
care avea foarte puţin în comun cu cel folosit în 1916 – 1917, supraîncărcat cu
distincţii şi, probabil, foarte greu de utilizat raţional şi eficient pe timp de
conflict. El reflecta pasiunea regelui Carol al II-lea faţă de decoraţii şi de
uniforme pompoase prin care parcă încercase să „camufleze” gravele lipsuri
de armament şi echipament pe care le avea armata română în acel moment.

Pentru condiţii de pace însă, sistemul de decoraţii existent la sfârşitul

deceniului al patrulea, era relativ bine structurat şi adecvat realităţilor socio-
economice ale României. Chiar dacă existenţa numeroaselor distincţii ale Casei
Regale crea impresia unui „surplus”, numărul decoraţiilor propriu zise acordate din
această ultimă categorie era insignifiant în comparaţie cu celelalte şi nu afecta, în
esenţă, echilibrul ordinelor şi medaliilor naţionale.

Decoraţiile de război româneşti în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

În faţa pericolului unui atac al Germaniei şi Ungariei împotriva României,

pe lângă măsurile de apărare propriu zise luate pe frontiera de vest şi nord vest a
ţării, regele Carol al II-lea a iniţiat şi legiferat o lege şi un regulament privind
decoraţiile de război (D.R. nr.4031/1937 şi Î.D.R. nr.4354/1938), cu unele
modificări făcute la începutul anului 1940. Fără ca aceste reglementări să fie

10
abrogate formal, ele nu s-au aplicat deoarece, după intrarea Româmiei în război
(22 iunie 1941), generalul Antonescu, în calitatea pe care şi-o asumase de
Conducător al Statului, va iniţia modificarea esenţială a prevederilor
anterioare printr-un nou Regulament al decoraţiilor conferite pe timp de
război (D.R. nr.1932/30.06.1941). Conform acestuia, militarii puteau fi decoraţi
pentru 3 categorii de fapte, şi anume:

1. fapte de arme cu totul excepţionale.

2. a) fapte de arme deosebite

b) efectuarea de servicii excepţionale pe câmpul de luptă.

3. a) fapte de arme obişnuite

b) efectuarea de servicii deosebite.

Pentru fiecare din aceste categorii de fapte erau precizate ce ordine sau
medalii se puteau conferi, gradele şi clasele distincţiilor fiind în funcţie de
gradul militar şi nivelul de comandă avute de cel decorat şi de cel care făcea
propunerea de conferire. În acest fel, decorările respectau un cadru riguros,
care reducea la maxim subiectivismul, chiar dacă acesta nu putea fi total
exclus.

Decoraţiile care se puteau conferi erau, în ordine ierarhică, următoarele:

1. Ordinul „Mihai Viteazul” (trei clase);

2. Ordinul „Steaua României” (şase grade);

3. Ordinul „Coroana României” (cinci grade);

4. Ordinul „Virtutea Aeronautică” (patru clase);

5. Ordinul „Crucea Regina Maria” (trei clase);

6. Medalia „Virtutea Militară” (două clase);

7. Crucea „Meritul Sanitar” (trei clase);

8. Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” (trei clase);

9. Medalia „Virtutea Maritimă” (trei clase);

10.Medalia „Virtutea Aeronautică” (trei clase);

11
 11. Crucea „Serviciu Credincios” (trei clase);

12.Medalia „Serviciu Credincios” (trei clase).

Ordinul militar de război „Mihai Viteazul”, va avea un însemn modificat faţă

de cel iniţial (model 1941); pe revers, se menţinea cifra încoronată a regelui
Ferdinand şi anul instituirii, 1916, în timp ce pe avers era cifra încoronată a regelui
Mihai I şi anul „1941”. Bineînţeles că acest ordin se acorda doar pentru fapte
încadrate în categoria 1. Pentru aceleaşi fapte, subofiţerii şi trupa primeau Medalia
„Virtutea Militară” de război, însemnul fiind identic cu cel stabilit în 1880, doar că
noua emisiune avea designul mai simplificat. Ordinele „Steaua României”,
„Coroana României”, „Virtutea Aeronautică” şi „Crucea Regina Maria” rămân cu
formele şi panglicile „de război” stabilite în 1938. Pentru „Steaua României” şi
„Coroana României” conferite ofiţerilor pentru faptele încadrate în categoria 2, a) şi
3, a), însemnul se acorda cu panglica Medaliei „Virtutea Militară”.

Ca şi la ordine, decoraţiile minore prevăzute în Regulamentul din 1938,

păstrează forma şi panglica stabilită atunci; Medalia „Bărbăţie şi Credinţă” va avea
forma şi panglica din 1916, fiind, alături de Medalia „Virtutea Militară”, singurele
distincţii a căror panglică „de război” nu are o bandă aurie marginală.

Pe lângă aceste decoraţii, în aprilie 1942 a fost instituită Medalia

„Cruciada împotriva Comunismului”, care s-a conferit tuturor militarilor,
indiferent de grad, care au participat la luptele de pe frontul de est, sau care
au contribuit într-un fel la reuşita operaţiilor militare. Medalia se putea acorda
şi cu barete, pe acestea fiind inscripţionate zonele principale în care s-au purtat
operaţiuni militare.

În anul 1943 a fost creată Medalia „Pro Basarabia şi Bucovina”, aceasta

fiind conferită voluntarilor din Basarabia şi Bucovina care luptau în Armata
Română.

Ultimele două medalii vor fi eliminate dintre distincţiile de război şi

portul lor interzis după 23 august 1944, dată la care România a rupt alianţa cu
Germania şi a început lupta alături de Forţele Aliate. Şi modelul 1941 al
Ordinului „Mihai Viteazul” nu se va mai conferi de la aceeaşi dată, pe 18 octombrie
1944 fiind instituit noul model al ordinului, denumit „Mihai Viteazul cu spade”,
deoarece între braţele crucii erau plasate două spade încrucişate, la fel ca la toate
celelalte ordine cu însemne „de război”. Însemnul propriu zis a păstrat pe avers
cifra regelui Mihai I iar pe revers a primit anul „1944”.

12
 Ca şi în primul război mondial, Ordinul „Mihai Viteazul” a fost cea mai
importantă şi rară recompensă. Din modelul 1941 al ordinului au fost decoraţi
821 de generali şi ofiţeri români, din care 263, adică peste 32%, au fost date „post
mortem”. Pentru luptele de pe frontul de vest, recompensate cu modelul 1944, au
fost decoraţi 486 de ofiţeri români, din care 159 – peste 32% – „post mortem”.

Ca şi în primul război mondial, o serie de unităţi şi mari unităţi militare

au fost decorate cu acest ordin: astfel, modelul 1941 în clasa a II-a a fost conferit
la 13 unităţi iar în clasa a III-a la 73, iar din modelul 1944, în clasa a III-a, la 45 de
unităţi şi mari unităţi.

Conferirea Ordinului „Mihai Viteazul” cu spade s-a făcut – cu intermitenţe –

şi după război, până în decembrie 1946, majoritatea drapelelor (35) au fost decorate
în februarie 1947 iar cu ocazia Zilei Victoriei 9 mai 1947 au mai fost decoraţi încă
doi generali sovietici. Deşi fusese înaintată încă o serie de propuneri pentru Ordinul
„Mihai Viteazul”, acestora nu li s-a mai dat curs de noile autorităţi militare, o
situaţie similară fiind semnalată şi pentru celelalte ordine.

Decoraţiile de tip sovietic ale Republicii Populare Române. Decoraţiile

Republicii Socialiste România

Imediat după ce Regele Mihai I a fost obligat să abdice, la 30 decembrie

1947, toate simbolurile tradiţionale ale statului român au fost abolite şi, odată
cu acestea, întregul sistem de decoraţii civile sau militare în uz până la acea
dată. Dacă în alte ţări ale “lagărului socialist”, după schimbarea regimului politic,
principalele ordine naţionale au rămas în uz aproape neschimbate – cu excepţia
stemei şi a iniţialelor statului – aşa cum a fost cazul în Cehoslovacia şi Polonia,
parţial în Albania, România, alături de Republica Democrată Germană (de altfel
stat nou creat, fără “tradiţie” proprie în acest domeniu), a fost ţara în care nu s-a
mai regăsit nimic din decoraţiile tradiţionale, nici ca formă, nici ca nume, nici ca
organizare.

Iniţial, noile decoraţii ale Republicii Populare Române au fost – practic

– “copiate” după cele ale Uniunii Sovietice. Legal, instituirea decoraţiilor şi a
“titlurilor de onoare”, acestea din urmă fiind o inventie eminamente sovietică, a
revenit Prezidiului Marii Adunări Naţionale, atât sub regimul Constituţiei din
aprilie 1948 cât şi al celei din septembrie 1952. Prin Legea nr. 1 din 21 martie

13
1961, care modifica unele prevederi ale Constituţiei existente, instituirea şi
conferirea distincţiilor revine Consiliului de Stat, organism nou creat.

Istoria celor peste patru decenii de decoraţii ale statului “democrat-popular”

şi “socialist” se pot subîmpărţii în trei perioade distincte: o primă perioadă, între
1948 şi 1964, a doua, între 1964 şi 1977, şi ultima, din 1977 până în decembrie
1989.

În prima perioadă au fost instituite 7 ordine, dintre care 4 aveau ataşate şi

o medalie cu acelaşi nume, două “titluri” de “erou” şi 11 medalii independente,
dintre care majoritatea erau comemorative. Prima decoraţie creată, la mai puţin de o
lună de la proclamarea R.P.R., a fost ordinul “Steaua R.P.R.”, organizat pe cinci
clase, acestuia urmându-i, peste trei luni, “Ordinul Muncii” care avea trei clase şi
pe lângă care exista şi o medalie cu acest nume. În iulie 1949 este instituit ordinul
“Apărarea Patriei” , care avea tot trei clase. Din septembrie 1951, cea mai înaltă
distincţie devine titlul de “Erou al Muncii Socialiste” care avea, ca semn
exterior al distincţiei, medalia de aur “Secera şi Ciocanul”. In cinstea zilei de 7
noiembrie apare, tot în 1951, titlul de “Mamă Eroină” precum şi ordinul “Gloria
Maternă” şi “Medalia Maternităţii”; atât ordinul cât şi medalia având fiecare câte
trei clase.

Înlocuind sistemul semnelor onorifice pentru militarii cu mare vechime în

armată, în iunie 1954 se instituie ordinul şi medalia “Meritul Militar” . Pentru
lucrătorii din cadrul serviciilor de securitate este instituit, în septembrie 1958,
ordinul, care avea trei clase, şi medalia, cu o singură clasă, “Pentru merite deosebite
aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat” . Pentru cei din cadrul Ministerului
de Interne (miliţie), se instituie, în 1963, ordinul şi medalia “În serviciul patriei
socialiste” care era echivalentul “Meritului Militar”. Ordinul “ 23 August” este
creat în 1959 şi avea cinci clase. Dintre medaliile care au fost instituite în această
perioadă sunt de amintit, exceptându-le pe cele ataşate unor ordine, “Eliberarea de
sub jugul fascist” (1949), “Pentru paza contra incendiilor”, “De strajă Patriei”,
“Virtutea Ostăşească”; celelalte medalii aveau un caracter comemorativ: “A 5-a
aniversare a Proclamării Republicii Populare Române” , “50 de ani de la Răscoala
ţăranilor din 1907”, “A 25-a aniversare a eroicelor lupte ale ceferiştilor şi
petroliştilor”, “40 de ani de la înfiinţarea Partidului Comunist Român” , “În cinstea
încheieri colectivizării agriculturii”.

Este de remarcat că, exact ca în U.R.S.S., principala distincţie este titlul

de Erou al R.P.R., cu aceeaşi titulatură şi aproape identică ca formă. De altfel,

14
trebuie subliniat faptul că, nu numai din punct al titulaturilor şi organizării
noile distincţii erau replica celor sovietice, ci şi din punct de vedere al formelor
întrebuinţate: steaua în cinci colţuri, emailată roşu, este forma adoptată –
iniţial – pentru “Steaua R.P.R.”, “Apărarea Patriei”, “Meritul Militar” etc. În
plus, forma panglicilor este tot de tip sovietic, fiind pliate pentagonal şi puse pe
un suport metalic (vechile decoraţii ale Rusiei imperiale erau pliate
pentagonal, dar nu aveau suport metalic).

După proclamarea Republicii Socialiste în România, în 1964, treptat

forma distincţiilor nou create ca şi modificarea unora dintre însemnelor
decoraţiilor deja existente se schimbă, se “modernizează” şi se renunţă,
parţial, la predominarea stelei roşii în cinci colţuri şi la simbolul secerii şi
ciocanului încrucişate. De asemenea, forma panglicilor se modifică, revenindu-se
oarecum la cea tradiţională, rămânând pe suport metalic.

Sunt instituite o nouă serie de ordine şi medalii precum şi alte medalii

comemorative, fiind de amintit ordinele şi medaliile: “Tudor Vladimirescu” ,
“Meritul Ştiinţific” , “Meritul Cultural” , “Meritul Sanitar” , “Meritul Sportiv” ,
“Pentru servicii deosebite aduse în apărarea orânduirii sociale şi de stat”. In mai
1971 se instituie o nouă distincţie de maximă importanţă, titlul de “Erou al
Republicii Socialiste România” , căruia i se ataşează şi un Ordin numit
“Victoria Socialismului”. Teoretic cele două distincţii trebuind să se confere
împreună. Acest nou titlu de “Erou al Republicii Socialiste România” îl copiază pe
cel sovietic dar, spre deosebire de Kremlin, Ceauşescu a dat această decoraţie cu o
maximă parcimonie, dorind ca aceasta să fie mai mult un fel de decoraţie “de
familie”. Dintre medaliile comemorative sunt de amintit cele pentru “A 50-a
aniversare a Partidului Comunist Român” - care devine cea mai importantă
decoraţie minoră până în 1989 - “A XXV-a aniversare a eliberării patriei”, “25 de
ani de la proclamarea Republicii”, “30 de ani de la eliberarea României de sub
dominaţia fascistă” şi “ A XXX-a aniversare a Zilei Armatei Republicii Socialiste
România”.

Prin Decretul nr.190 din 1977 se aduc o serie de modificări şi precizări

privind sistemul de decoraţii existent la acea dată. Pe lângă o mai coerentă
încadrare a diferitelor decoraţii pe tipuri de categorii, este de notat şi o substanţială
diminuare a drepturilor materiale pe care le aveau, până atunci, persoanele
decorate. Cu excepţia decoraţiilor conferite pentru vechime în structurile militare,
reducerile de impozite sunt eliminate, în locul lor fiind prevăzute anumite “prime”
în bani acordate la decorare şi nişte zile în plus la concediu, tot în anul decorării. O

15
altă decizie care reflectă criza financiară şi economică în care intrase România
constă în lipsa oricăror noi decoraţii instituite după această dată, cu o singulară
excepţie, cea a titlului de “Erou al Noii Revoluţii Agrare” care se decretează în
1986. Astfel, în ultimii 15 ani ai regimului comunist din România, nu mai apare
nici o medalie comemorativă, nici măcar pentru centenarul Independenţei de stat –
cheia de boltă a devenirii României ca naţiune modernă - sau pentru 40 de ani de la
proclamarea republicii etc.

Ar fi de adăugat faptul că, datorită numeroaselor vizite efectuate în

străinătate de cuplul prezidenţial sau a şefilor de stat străini veniţi oficial la
Bucureşti, deci a schimburilor de decoraţii la nivel înalt, prin cutumă s-a modificat
componenţa clasei I a ordinului “Steaua Republicii Socialiste România”. Deoarece
la acest ordin, aşa cum era ea legal prevăzută, însemnul clasei I se prezenta ca o
simplă placă, ceea ce, evident, contrasta puternic cu colanele sau chiar gradele de
mare cruce sau clasa I ale ordinelor străine care-i erau conferite lui Ceauşescu, s-a
instituit, doar pentru şefii de state străini, pe lângă însemnul obişnuit al clasei I, şi o
lentă din rips moarat în culorile steagului naţional, albastru, galben, roşu.

Trebuie subliniat faptul că, iniţial, sistemul de decoraţii instituit după

1948 nu era destinat să confere “onoare” celor decoraţi ci, în primul rând, să
ofere câteva avantaje materiale, extrem de bine venite într-o societate pauperă
şi care proclama un relativ egalitarism al câştigurilor salariale. Nelimitarea
numărului persoanelor care puteau fi decorate cu un ordin sau cu o anumită
clasă a acestuia a determinat, mai ales în primele două-trei decenii, o “inflaţie”
de decoraţii. Atâta vreme cât aceste decoraţii nici nu se doreau cu adevărat un
simbol al recunoştinţei statului, a onorării unei anumite persoane, ci
reprezentau mijloace de a “da” anumite avantaje materiale (un impozit pe
salariu mai mic, dreptul la o cameră în plus etc.), anumitor persoane socotite
“meritorii” de către partid, această “inflaţie” nu deranja pe nimeni.

Încă din primii ani, pe lângă ordinele şi medaliile nou apărute, au fost
instituite numeroase “titluri”: ”om de ştiinţă emerit” , “artist al poporului”,
“maestru emerit al artei”, “artist emerit”, “profesor universitar emerit” , “învăţător
emerit”, “zootehnist emerit”, “medic emerit” , “medic veterinar emerit”, “colectiv
artistic emerit”. Acestora li se adăuga şi titlul de “laureat al Premiului de Stat”, de
asemenea o distincţie importantă. Urmau numeroase titluri de “fruntaş în întrecerea
socialistă” de o foarte mare diversitate (de secţie, de sector, de şantier, de
întreprindere, de gospodărie agricolă colectivă etc.). Multitudinea acestor
“titluri” aveau ca formă de recunoaştere exterioară nişte insigne care se

16
purtau la rever. Bineînţeles că fiecare din ele aduceau, mai ales în deceniile 5 şi
6, o serie de avantaje materiale şi sociale.

Este evident că sistemul de sorginte sovietică adoptat şi de România în

perioada 1948-1989 suferea de o serie de "erori" conceptuale faţă de oricare
alte sisteme de distincţii existente în statele necomuniste. Normal, peste tot în
lume, distincţia cea mai importantă ierarhic poartă denumirea de ordin; la sovietici
– şi toate celelalte state incluse în “lagărul socialist” – cea mai înaltă distincţie era
reprezentată de titlul de erou al muncii, sau, mai apoi, erou al….(denumirea ţării)
dar, tot “titlu” era şi cel de “fruntaş” care, pe scara distincţiilor socialiste, era plasat
pe treapta cea mai de jos a ierarhiei. In plus, titlului de erou al muncii socialiste îi
era ataşată, ca semn exterior, medalia de aur “Secera şi Ciocanul”, cu alte cuvinte
“titlul”, care avea şi o “medalie”, era superior tuturor ordinelor, ceea ce reprezintă o
amalgamare şi o bulversare a tuturor noţiunilor şi regulilor clare şi bine
cunoscute ale phaleristicii. Dacă în România majoritatea ordinelor aveau clase şi
se puteau acorda, astfel, în succesiune ierarhică crescătoare, ca o sechelă a
sistemului de decoraţii sovietice din prima sa fază, “Erou al muncii socialiste din
R.P.R. (apoi) din Republica Socialistă România” ca şi “Erou al Republicii
Socialiste România” se puteau acorda, teoretic, de mai multe ori, fapt neuzitat –
chiar interzis – în celelalte sisteme de decoraţii din lume.

Dincolo de necunoaşterea şi nerespectarea unor reguli phaleristice clare,

sistemul de decoraţii aflat în uz între 1948 şi 1989 a “păcătuit” în două direcţii
esenţiale: mai întâi, prin eliminarea deliberată a oricăror elemente care puteau
aduce aminte de decoraţiile tradiţionale româneşti şi, în al doilea rând, prin
transformarea decorării nu într-un simbol al cinstei şi onoarei pe care un
cetăţean cu merite ar trebui să le aibe din partea concetăţenilor săi, ci într-un
mijloc de a obţine mici avantaje materiale.

Sistemul naţional de decoraţii actual, oficializat prin legea 29/2000 republicată

privind sistemul naţional de decoraţii al României (ataşată în format pdf. pentru a fi parcursă
şi asimilată pentru examen ) este alcătuit din următoarele distincţii:

A. Decoraţii naţionale

1. Ordinul naţional "Steaua României";

2. Ordinul naţional"Serviciul Credincios";

17
 3. Ordinul naţional "Pentru Merit";

4. Crucea naţională"Serviciul Credincios";

5. Medalia naţională"Serviciul Credincios";

6. Medalia naţională "Pentru Merit".

B. Decoraţii comemorative

1. Ordinul "Victoria Revoluţiei Române din Decembrie

1989";

2. Crucea Comemorativa a celui de-al doilea Razboi

Mondial, 1941-1945;

3. Crucea Comemorativa a Rezistentei Anticomuniste;

4. Medalia Comemorativă "150 de ani de la naşterea lui

Mihai Eminescu".

C. Decoraţii militare de pace

1. Ordinul "Virtutea Militară";

2. Ordinul "Virtutea Aeronautică";

3. Ordinul "Virtutea Maritimă";

4. Ordinul "Bărbăţie şi Credinţă";

5. Medalia "Virtutea Militară";

6. Medalia "Virtutea Aeronautică";

7. Medalia "Virtutea Maritimă";

8. Medalia "Bărbăţie şi Credinţă".

18
D. Decoraţii civile pe domenii de activitate

1. Ordinul "Meritul Agricol";

2. Ordinul "Meritul Cultural", cat.A (literatura);

3. Ordinul "Meritul Cultural", cat.B (muzica);

4. Ordinul "Meritul Cultural", cat.C (artele plastice);

5. Ordinul "Meritul Cultural", cat.D (arta spectacolului);

6. Ordinul "Meritul Cultural", cat.E (patrimoniul cultural

naţional);

7. Ordinul "Meritul Cultural", cat.F (promovarea culturii);

8. Ordinul "Meritul Cultural", cat.G (cultele);

9. Ordinul "Meritul Cultural", cat.H (cercetarea ştiinţifică);

10. Ordinul "Meritul Cultural", cat.I (arhitectura);

11. Ordinul "Meritul Diplomatic";

12. Ordinul "Meritul Industrial şi Comercial";

13. Ordinul "Meritul pentru Învăţământ";

14. Ordinul "Meritul Sanitar";

15. Ordinul "Meritul Sportiv";

16. Medalia "Meritul Agricol";

17. Medalia "Meritul Cultural", cat.A (literatura);

18. Medalia "Meritul Cultural", cat.B (muzica);

19. Medalia "Meritul Cultural", cat.C (artele plastice);

20. Medalia "Meritul Cultural", cat.D (arta spectacolului);

19
 21. Medalia "Meritul Cultural", cat.E (patrimoniul cultural
naţional);

22. Medalia "Meritul Cultural", cat.F (promovarea culturii);

23. Medalia "Meritul Cultural", cat.G (cultele);

24. Medalia "Meritul Cultural", cat.H (cercetarea ştiinţifică);

25. Medalia "Meritul Cultural", cat.I (arhitectura);

26. Medalia "Meritul Diplomatic";

27. Medalia "Meritul Industrial şi Comercial";

28. Medalia "Meritul pentru Învăţământ";

29. Medalia "Meritul Sanitar";

30. Medalia "Meritul Sportiv".

E. Decoraţii militare de război

Ordinul"Mihai Viteazul".

Nota: se adaugă decoraţiile naţionale, decoraţiile militare de pace, precum şi

Ordinul şi Medalia "Meritul Sanitar" (cu însemne de război).

F. Semne onorifice

1. Semnul Onorific "Vulturul Romaniei";

2. Semnul Onorific "Rasplata Muncii in Serviciul

Public";

3. Semnul Onorific "În Serviciul Patriei" pentru ofiţeri

şi funcţionari publici cu statut special;

4. Semnul Onorific "În Serviciul Patriei" pentru

maiştri militari, subofiţeri şi funcţionari publici cu statut special.

20
21