Heraldica - Apariția ca știință

Fenomenul heraldic s-a manifestat în istorie începând cu Evul Mediu, însemnele specifice
fiind necesare în distingerea participanților la luptă, fețele lor fiind acoperite cu coifuri din
fier și oțel. Mai târziu scuturile au fost pictate, fiind ușor de memorat și de recunoscut de
la distanță mare.

Arta heraldică își are începuturile în secolul al XI-lea în Germania, la concursurile care s-au
desfășurat la Göttingen în anul 934, unde au fost purtate, de către cavaleri, bucăți de stofă
potrivite în maniera de alcătuire ulterioară a stemelor.

Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, héraut = crainic.
Heralzii, în epoca medievală, duceau mesajele de război, dar făceau și oficiul de
prezentare a luptătorilor în turniruri și de intrare a acestora în arenă.

În sunetele de trâmbiță sau de corn, heralzii, care trebuiau să fie buni cunoscători ai
simbolurilor heraldice, făceau și prezentarea blazoanelor nobililor pe care-i introduceau
pe câmpul de turnir.

De la începutul heraldicii, însemnele au fost transpuse pe diferite suporturi, cum ar fi

hârtie, lemn pictat, piatră, metal, practica evoluând în direcția evidențierii a șapte culori de
bază.

Pentru toate popoarele, stema – semnul heraldic suprem – are o importanță deosebită.
Imaginile care o compun evocă istoria țării, prin intermediul ei tradiția rămâne veșnic vie,
iar semnificația ei trezește sentimentul național.

Odată cu trecerea timpului s-a modernizat și felul de elaborare a simbolurilor heraldice,

dar au rămas și elemente care au fost folosite încă de la începuturi, precum arme, plante
și animale. Acestea sunt plasate pe un scut sau inserate în compoziția stemelor
reprezentate pe diverse alte obiecte.

Cele mai folosite însemne sunt leul și vulturul, dar și alte simboluri cum ar fi dragoni,
lilieci, unicorni, grifoni etc. Astăzi, heraldica nu mai este o marcă a aristocrației, oamenii
considerând-o parte a patrimoniului național și personal și o mândrie civică și națională.

Heraldica în România

În Țarile Române, preocupările de ordin heraldic se întâlnesc din secolul al XVII-lea în

cronicile lui Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-
1712) și Dimitrie Cantemir (1673-1723). Lucrările acestora au valorificat legenda heraldică
a capului de bour, a corbului, precum și ,,pretinsele însemne militare ale Daciei” (doi lei
afrontați).
În secolul următor, interesul pentru heraldică s-a manifestat în măsura în care aceasta a
servit la alcătuirea stemelor de familie (Sturza, Balș, Văcărescu). Către sfârșitul perioadei
au apărut sigilii domnești pe care erau reprezentate, în afara stemei, și stemele celor 17
județe.

În România, stemele județelor, municipiilor, orașelor și comunelor ca semn de heraldică

teritorială, simbolizează, într-o formă concentrată, tradițiile istorice, precum și realitățile
economice și social-culturale locale, specifice fiecărei unități administrativ-teritoriale.

Elaborarea proiectului stemei se face cu respectarea strictă a normelor științei și artei

heraldice și a tradițiilor românești în domeniu, pe baza metodologiei stabilite de Comisia
Națională de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române.

Proiectul stemei poate fi realizat de autoritățile administrației publice locale prin mijloace
proprii sau de către graficieni heraldiști abilitați de Comisia Națională.

Macheta originală se realizează manual, cu respectarea culorilor și a metalelor specifice

heraldicii.

Regulile heraldice în ceea ce privește însemnele românești sunt riguroase. Scutul are
formă și dimensiuni standard. Figurile stemei trebuie să fie clare și bine conturate,
inteligibile. Nu este permisă trecerea numelui orașului sau al județului pe scut ori în afara
acestuia.

Pe scut nu se poate afla stema țării; de asemenea, nu sunt permise reprezentări

conținând exclusiv elementele generale (vechile steme ale Principatelor Române, cr ucea,
biserica, lupoaica capitolină, steagul țării etc.). Stemele localităților trebuie timbrate cu o
coroană murală corespunzătoare.

Este semnificativ în acest sens faptul că, după Revoluția de la 1848, românii din
Transilvania au propus autorităților de la Viena completarea stemei provinciei cu un nou
cartier în care să fie reprezentat un personaj feminin însoțit de leu și de o acvilă, imagine
preluată de pe moneda “Provincia Dacia” din secolul al III-lea, în care se exprima heraldic
continuitatea daco-românilor în vechea Dacie.

Cele mai vechi steme ale formațiunilor (pre)statale af late pe teritoriul României datează
din secolul al XIII-lea, perioadă în care știința heraldică, precum și răspândirea stemelor și
a sigiliilor erau abia la începuturi.
În armorialul „Wijnbergen”, alcătuit la sfârșitul secolului menționat, sunt reprezentate
două steme, una atribuită unui „Roy de Blaqui”, identificat de către majoritatea
specialiștilor de azi ca fiind Litovoi, și una aparținând lui „Roy de Blaquie”, presupus ca
fiind un “Asan”.
Semnificația acestora în limbaj heraldic (în special culorile roșu și auriu) arată aspirația
conducătorilor de a stăpâni un stat independent.

Cea mai veche reprezentare heraldică românească păstrată până azi o regăsim pe sigiliul
pus de Mircea cel Bătrân pe tratatul cu Polonia, la 1390.

Simbolurile prezente atunci se regăsesc și în stema de azi a României: acvila, crucea,

soarele și luna. Alte însemne heraldice ale vechimii românești, deși este sigur că au
existat, nu s-au păstrat, fiind sigilii domnești ușor de deteriorat.

Reprezentarea heraldică a Daciei era o compoziție creată în Evul Mediu, dar avea o tradiție
larg răspândită, fiind cunoscută în toată Europa și regăsită în diferite izvoare din acea
perioadă.

Folosirea acestui simbol în compoziția stemelor domnitorilor români reflecta aspirația lor
de a reface vechea Dacie prin unirea țărilor române sub un singur sceptru.

Primele steme unite ale celor trei țări românești datează de la sfârșitul secolului al XVI-lea.
În urma tratatului din 1595, semnat la Alba-Iulia, Sigismund Bathory devenea, de jure,
principe al Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei. Această stare de fapt s-a reflectat și
în stema sa, pe care a adoptat-o ulterior.

După unirea de facto a celor trei țări sub sceptrul lui Mihai Viteazul, sigiliile aplicate actelor
domnești au fost schimbate. Acestea conțineau atât stemele voievodatelor respective, cât
și pe cea a Daciei.

Stema României are ca element central vulturul de aur cruciat. În mod tradițional, acest
vultur apare pe stemele județului Argeș, orașului Pitești și orașului Curtea de Argeș.
El simbolizează dinastia Basarabilor, nucleul în jurul căruia a fost organizată Țara
Românească, provincie ce a jucat rolul hotărâtor în destinul istoric al întregii Românii.

După căderea regimului comunist, încă din primele momente ale Revoluției din 1989,
stema comunistă a fost ruptă sau tăiată de pe steag, multe din drapelele românești
purtând astfel o gaură în mijloc. De altfel, chiar în ziua de 22 decembrie 1989, crainicul
Radiodifuziunii libere a anunțat: „Stemele țării sunt cele tradiționale, cele trei steme mari
tradiționale, sunt vulturul pentru Valahia, bourul pentru Moldova și ghepardul pentru
Transilvania”.

Astfel, vechea stemă comunistă a fost eliminată și de pe sigiliile oficiale, în interiorul lor
apărând scris pentru început doar numele țării (în variantele ROMANIA sau ROMÂNIA).

În 1992, prin Legea nr. 102 din 21 septembrie, au fost adoptate stema și sigiliul actual al
României, prin combinarea diferitelor propuneri prezentate până atunci.

Stema reproduce aproape în totalitate varianta mică din 1921 (cu excepția coroanei de
oțel, a stemei dinastiei de Hohenzollern – Sigmaringen și a sceptrului).

În prima secvență se găsește stema Țării Românești pe fond albastru: un vultur, ținând în
cioc o cruce ortodoxă de aur, însoțit de un soare de aur la dreapta și o lună nouă de aur la
stânga.

În a doua secvență se află stema tradițională a Moldovei: un bour negru cu o stea între
coarne, o roză cu 5 foi în partea dreaptă și o lună în partea stângă, ambele de argint.

Al treilea sector al stemei prezintă stema tradițională a Banatului și Olteniei: deasupra

valurilor, un pod de aur cu două deschideri boltite (simbolizând podul peste Dunăre al
împăratului roman Traian), de unde iese un leu de aur ținând un paloș în laba din dreapta
față.
În cea de-a 4-a secțiune ni se înfățișează stema Transilvaniei cu Maramureșul și Crișana:
un scut împărțit în două printr-o linie îngustă, astfel: deasupra, pe un fond albastru, se
află o acvilă negră cu gheare de aur, ce are la dreapta un soare de aur, iar la stânga o
semilună de argint; dedesubt se găsesc 7 turnuri crenelate, plasate în două registre, în
primul 4 turnuri, în al doilea trei.

Sunt, de asemenea, reprezentate teritoriile adiacente Mării Negre, pe fond de azur: doi
delfini afrontați, dispuși cu cozile ridicate.

Concluzii

Heraldica, prin izvoarele specifice pe care le pune la dispoziția cerce-tătorilor, prin

simbolistica sa, constituie un domeniu deosebit de impor tant pentr u cunoașter ea
proceselor sociale, politice și culturale dintr-o epocă istorică.

Heraldica ajută la o mai bună înțelegere a mentalităților și obiceiurilor, în general, precum

și la stabilirea mai exactă a succesiunii unor evenimente și a entităților istorice implicate.

Autor: Bogdan Alexandru Antipa