Stema României

Stema României, adoptată de cele două Camere ale Parlamentului,

reunite în sesiunea din 10 septembrie 1992, constă într-un vultur sau o
acvilă, pe un scut, având aripile deschise; în cioc ține o cruce, pe cap
Coroana de oțel a României iar în gheare o sabie și un sceptru. Între
aripile protectoare se află un scut împărțit în cinci părți cuprinzând
stemele celor 5 regiuni istorice:

Stema Țării Românești: acvilă cu capul conturnat, având în cioc o cruce,

la dreapta un soare, la stânga o lună crai-nou. Prima versiune este
atestată pe un document din 20 ianuarie 1368 emis de domnul Vladislav
I.

Stema Olteniei: În 1872 pe emblema Principatelor Unite a fost introdus

separat, în afara vulturului Munteniei și bourului moldovenesc și
simbolul Olteniei, pe un fond roșu, un leu încoronat ieșea dintr-o
coroana antică și o stea, totul din aur. Din 1921 ea a căpătat forma de
azi, în cartierul al treilea, pe fond roșu, un leu ieșind dintr-un pod (podul de la Drobeta, ambele de aur).

Stema Moldovei: în varianta de pe stema României, capului de bour îi este asociată, pe lângă luna crai-nou și
roza, o stea în locul soarelui atestat pe hrisovul din 30 martie 1392, dat de domnul Roman I.

Stema Transilvaniei: scut împărțit în două câmpuri: în câmpul superior era o jumătate de acvilă, cu zborul
desfăcut, ieșind din linia de demarcație, iar în câmpul inferior, turnuri de cetate, ultimele amintind de vechiul
nume al Transilvaniei, Siebenbürgen ("Șapte cetăți"), nume atestat din anul 1296. Stema Transilvaniei este
atestată din secolul al XVI-lea.

Banatul, Crișana și Maramureșul nu au avut steme, dar pe 23 iunie 1921, a fost stabilit ca stema Olteniei să fie
atribuită și Banatului iar stema Transilvaniei să fie atribuită și Crișanei și Maramureșului.

Stema Dobrogei: constă din doi delfini afrontați, pe fond de azur, dispuși cu capul în jos. Simbolul a fost introdus
pe stemă în 1872, și reprezenta inițial „Ținuturile Mării”, întrucât la acea dată România nu deținea și nu
revendica Dobrogea, având însă ieșire la Marea Neagră prin fâșia Cahul-Bolgrad-Ismail. După 1878, când
România a schimbat acest teritoriu cu Dobrogea de Nord, însemnul heraldic se referă la aceasta din urmă.

La baza stemei actuale stă stema României interbelice, care a fost proiectată în anul 1921 de heraldistul clujean
József Sebestyén, la cererea regelui Ferdinand I al României. Stemei actuale îi lipsește, față de stema interbelică,
câmpul argintiu-negru din interior (simbolul heraldic al Casei de Hohenzollern). Crucea de deasupra coroanei nu
era o cruce simplă, ci era crucea decorației "Trecerea Dunării".

Un proiect de lege, care readuce Coroana de Oțel a Regilor României pe capul acvilei din stemă, a fost adoptat
de camerele Parlamentului în prima jumătate a lui 2016.Legea a fost promulgată la 11 iulie 2016 de către
președintele Klaus Iohannis. Deși proiectul a fost bine primit de public, ca un prim pas spre îndelung-așteptata
recuperare a simbolurilor heraldice românești normale, care au semnificație istorică, el a primit și critici pentru
că nu reașează Coroana în locul ei firesc, deasupra scutului albastru (în Stema Regală, Coroana de Oțel gri se
găsește pe scut, având dimensiune mare, iar acvila romană poartă pe cap o coroană de aur mică, de forma celei
din decorația "Trecerea Dunării").

În stema republicană actuală, reprezentarea grafică a sceptrului ținut în gheare de acvila romană nu este cea
tradițională, cu capătul în forma florii de crin (fleur-de-lys - un simbol regal provenind din tradiția franceză, care
se regăsește în majoritatea stemelor lumii, inclusiv în stema interbelică a Regatului României), ci încă amintește
de cea a „sceptrului prezidențial” primit în dar de presedintele Nicolae Ceaușescu din partea Marii Adunări
Naționale, în perioada comunistă (1974). Până la data de 31 decembrie 2018, autoritățile publice au avut
obligația să înlocuiască stemele și sigiliile existente în prezent cu noul model al acestora. De la 1 ianuarie 2019
nu mai este permisă folosirea stemei României fără acvila încoronată.

DRAPELUL ROMÂNIEI

Drapelul național al României este un tricolor cu benzi verticale, începând de la lance, albastru, galben și
roșu. Are o proporție de 2:3 între lățime și lungime. Constituția României prevede la articolul 12, alineatul 1 că
„Drapelul României este tricolor; culorile sunt așezate vertical, în ordinea următoare începând de la lance:
albastru, galben, roșu”. Proporțiile, nuanțele culorilor precum și protocolul drapelului au fost stabilite prin Legea
nr. 75 din 16 iulie 1994.

Drapelul este foarte asemănător cu drapelul civil al Andorrei și cel de stat al Ciadului, neavând însă nicio
legătură cu acestea. Asemănarea cu drapelul Ciadului, care diferă de drapelul românesc doar prin nuanța ușor
mai închisă a fâșiei albastre (indigo, în loc de cobalt cum e la cel românesc), a stârnit discuții la nivel
internațional: ambasada Ciadului de la Moscova a înaintat Organizației Națiunilor Unite un protest oficial, prin
care cerea ca drapelul României să nu mai fie arborat la ONU, protest respins deoarece existența tricolorului
vertical albastru-galben-roșu ca drapel al României este anterioară existenței statului Ciad. Tricolorul românesc
este, de asemenea, înrudit cu cel al Republicii Moldova, acesta din urmă având însă o proporție diferită (1:2 în
loc de 2:3), un albastru mai deschis și stema țării în centru.

Conform unei legende foarte răspândite, culorile roșu, galben și albastru ar fi fost utilizate încă din vechime
de către români ca simbol al lor sau de alții pentru a-i desemna pe aceștia. Aceste culori se regăsesc pe diplomele
emise de Mihai Viteazul, pe scuturi și pe lambrechinii stemelor dar, deoarece până la începutul secolului XIX,
conștiința de a forma un neam nu exista decât la câțiva cărturari precum Grigore Ureche, ele nu erau folosite
pentru a îi identifica specific pe Români, iar steagurile țărilor românești, până în al doilea deceniu al secolului
XIX, erau cele moștenite din Evul mediu, cu o simbolistică heraldică fără legături cu ideea modernă de "națiune".

Tricolorul ca simbol al națiunii românești apare la începutul secolului XIX : astfel, este de remarcat prezența
celor trei culori în canafuri și în picturile de pe pânza drapelului răscoalei lui Tudor Vladimirescu, în cadrul
căreia li se atribuie pentru prima oară semnificația: "Libertate (albastrul cerului), Dreptate (galbenul ogoarelor),
Frăție (roșul sângelui)". Tricolorul a fost adoptat întâi în Țara Românească, în 1834 ca drapel de luptă, când
domnitorul reformator Alexandru D. Ghica a supus aprobării sultanului Mahmud al II-lea modelul drapelelor și
pavilioanelor navale de luptă. Acest model era un „steag cu fața roșie, albastră și galbenă, având și acesta stele și
pasăre cu cap în mijloc”. Curând, ordinea culorilor a fost schimbată, astfel încât galbenul să apară în centru.

Imnul Românei

„Deșteaptă-te, române!”este imnul național al României, începând cu 1990.[1] Pentru o vreme, a fost de
asemenea imn național al Republicii Democratice Moldovenești (1917 - 1918) și al Republicii Moldova (1991 -
1994). Poezia Răsunet (în manuscris Unu răsunetu a fost publicată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al revistei
„Foaie pentru minte, inimă și literatură” avându-l ca autor pe Andrei Mureșanu. Se presupune că este un ecou, un
răspuns, o replică la poezia Către români a lui Vasile Alecsandri, publicată în numărul 21 din 24 mai 1848 al
aceleiași reviste

Începând din 1848, „Deșteaptă-te, române!” a fost un cântec foarte drag românilor datorită mesajului de
patriotism și de libertate pe care îl poartă în el. A fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, insuflându-le
curaj în momentele cruciale ale istoriei, cum ar fi Războiul de independență (1877 - 1878), Primul și Al Doilea
Război Mondial. Mai ales în timpul crizei după lovitura de stat de la 23 august 1944, acest imn a fost cântat în
mod spontan de toți și emis pe toate stațiile radio. În ziua revoltei de la Brașov, din 15 noiembrie 1987,
muncitorii de la uzinele de Autocamioane au început să cânte această melodie, mulți dintre ei nemaiștiind
versurile. Cu toate acestea melodia a continuat fără întrerupere. Pe 22 decembrie 1989, în timpul Revoluției
române din 1989, imnul s-a înălțat pe străzi, însoțind uriașele mase de oameni, risipind frica de moarte și unind
întregul popor în sentimentele nobile ale momentului. Astfel, instituirea sa ca imn național a venit de la sine,
impunându-se generalizat, fără șovăială, sub formidabila presiune a manifestanților și înlocuind vechiul imn
„Trei culori”. Timp de câțiva ani „Deșteaptă-te, române!” a fost și imnul național al Republicii Moldova, dar a
fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”

Prima înregistrare a melodiei s-a făcut pe disc, în 1900, în S.U.A., în interpretarea solistului Alexandru
Pascu. Abia în 1910, fanfara Batalionului 2 Pionieri din București reunită cu fanfara Regimentului Ștefan cel
Mare din Iași au realizat cea dintâi înregistrare instrumentală. În același an, corul „Ion Vidu” din Lugoj a
înregistrat pentru prima dată pe disc varianta corală.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și
11.

Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată, croiește-ți altă soarte,

La care să se-nchine și cruzii tăi dușmani.

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!

Priviți, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,

Româna națiune, ai voștri strănepoți,

Cu brațele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viața-n libertate ori moarte!" strigă toți.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Și oarba neunire la Milcov și Carpați!

Dar noi, pătrunși la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea frați!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-și azi mână d-ajutori,

Și blastămă cu lacrămi în ochi pe orișicare,

În astfel de pericul s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet și pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inima duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie și foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale și azi le mai simțim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morți numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniți-vă în cuget, uniți-vă-n simțiri!

Strigați în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă și silă, viclene uneltiri!

Preoți, cu crucea-n frunte căci oastea e creștină,

Deviza-i libertate și scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăși în vechiul nost' pământ!

 Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan CUZA (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Huşi, Moldova, astăzi în România – d. 15
mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite ale Moldovei şi Valahiei, precum
şi al statului naţional România. Cuza a participat activ la mişcarea revoluţionară de la 1848 din Moldova şi la
lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859
şi al Munteniei (Valahiei), înfăptuindu-se astfel unirea celor doua ţări române. Devenit domnitor, Cuza a dus o
susţinută activitate politică şi diplomatică pentru recunoaşterea unirii de către puterea suzerană şi puterile garante
şi apoi pentru desăvîrşirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unităţii constituţionale şi
administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, cînd Moldova şi Valahia au format un stat unitar, adoptînd
oficial, în 1862, numele de România, cu capitala la Bucureşti, cu o singură adunare şi un singur guvern.Cuza a
fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii, denumită şi Monstruoasa Coaliţie,
din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacţionat astfel faţă de manifestările autoritare
ale domnitorului.

Primii ani de viaţă

Născut în Bîrlad, Moldova, Cuza a aparţinut clasei tradiţionale de boieri moldoveni, fiind fiul ispravnicului Ioan
Cuza (care a fost de asemenea un proprietar de pămînt în judeţul Fălciu, Moldova) şi al Sultanei (sau Soltana),
membră a familiei Cozadini de origini fanariote. Alexandru primeşte o educaţie europeană, devenind ofiţer în
armata moldovenească şi ajungînd la rangul de colonel. S-a căsătorit cu Elena Rosetti în 1844.

În anul 1848, Moldova şi Muntenia au fost cuprinse şi ele de febra revoluţiilor europene. Revolta
moldovenilor a fost suprimată repede, dar în Muntenia revoluţionarii au preluat puterea şi au guvernat în timpul
verii. Tînărul Cuza a jucat un rol suficient de important pentru a i se evidenţia înclinaţiile liberale, avute în timpul
episodului moldovenesc, astfel că este transportat ca prizonier la Viena, de unde a fost eliberat cu ajutor britanic.
Revenind în Moldova în timpul domniei Prinţului Grigore Alexandru Ghica, a devenit ministru de război al
Moldovei, în 1858, şi a reprezentat Galaţiul în divanul ad-hoc de la Iaşi. Cuza a fost un proeminent politician şi a
susţinut cu tărie uniunea Moldovei şi Valahiei. A fost nominalizat în ambele ţări de către Partida Naţională, care
milita pentru unire, în defavoarea unui prinţ străin. Profitînd de o ambiguitate în textul Tratatului de la Paris, este
ales domn al Moldovei pe 17 ianuarie 1859 (5 ianuarie după calendarul iulian) şi în Muntenia pe 5 februarie 1859
(24 ianuarie după calendarul iulian).

Elena Cuza

Elena Cuza se înrudea cu neamul Sturdzeştilor, al Balşilor şi al Cantacuzinilor. Judecînd după portretul
realizat de Szathmary, cînd avea 38 ani, putea fi socotită cu greu o femeie frumoasă. Era foarte mică şi subţire,
cu o expresie severă, cu ochi negri şi duşi în fundul capului. Era foarte timidă, lipsită de farmec şi feminitate.
Educaţia ei urmase calea obişnuită în epocă: guvernantă franceză şi germană, pensionul Buralat, anturajul social
şi literar al mătuşii sale Agripina Sturdza, din Iaşi. În 1844, ea l-a întîlnit, s-a îndrăgostit şi s-a căsătorit cu
Alexandru Ioan Cuza. El era o fire extrovertită, impulsivă, care se simţea bine printre oameni, se purta foarte
galant cu femeile. Ea era o introvertită, cu o mulţime de inhibiţii. Slabele şanse ca acest mariaj să meargă au fost
anulate de la început de incapacitatea Elenei de a-i oferi un urmaş soţului ei şi de faptul că a pus datoriile faţă de
mamă înaintea celor faţă de soţ. La 30 aprilie 1844 scria: „Crede-mă, mamă, noile sentimente pe care le am faţă
de soţul meu nu mă vor împiedica să te iubesc.” După ce s-au căsătorit, ei s-au stabilit în modesta casă a
părinţilor lui Cuza, Ion şi Sultana, din Galaţi.

Deşi Cuza şi soţia sa nu au avut copii, ea i-a crescut ca pe proprii săi copii pe cei doi fii avuţi cu amanta lui,
Elena Maria Catargiu-Obrenović: Alexandru Ioan Cuza (1862, unele surse menţionează anul 1864 - 1889) şi
Dimitrie Cuza (1865 - 1888) care s-a sinucis.A împărtăşit cu stoicism exilul soţului detronat şi, după moartea
acestuia la 16 mai 1873, „i-a păstrat memoria cu o extraordinară devoţiune, neîngăduind să se rostească un singur
cuvînt despre slăbiciuni pe care le cunoştea, le îngăduise şi-o spunea cu mîndrie – le iertase, ca singura care pe
lume putea să aibă acest drept.”

Înfăptuirea unirii.

Unirea Principatelor Moldovei şi Valahiei a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea
vechilor provincii româneşti. Unirea este strîns legată de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza şi de alegerea sa
ca domnitor al ambelor principate la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Muntenia. Totuşi,
unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul
a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Muntenia, în timpul domniilor lui Mihail
Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodămîntul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil
realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857 a dus
la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală
între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist
moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Valahiei, aducîndu-le într-o uniune
personală. În 1861, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizînd
unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a
principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
 Domnia

Domnia lui Cuza Vodă a fost caracterizată de o nerăbdătoare dorinţă de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul
domnului şi al sprijinitorilor săi întîmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el
stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut un domn străin, l-a
acceptat însă pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie
un provizorat.

Alegerea ca domnitor

După Convenţia de la Paris din 1858, marile puteri au lăsat guvernul fiecărui principat în grija unei comisii
provizorii, formate din trei caimacani (locţiitori ai sultanului în teritoriu), pînă la alegerea domnitorilor.
Principala atribuţie a comisiilor era aceea de a supraveghea alegerea noilor adunări elective. Campania electorală
din Moldova a dus la alegerea unei adunări favorabile unirii. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurinţă
candidatura la domnie a colonelului Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitate de voturi la 5/17
ianuarie 1859. Ideea alegerii domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor de către
delegaţia Moldovei, care mergea spre Constantinopol pentru a anunţa rezultatul alegerii de la Iaşi. În Valahia,
adunarea a fost dominată de conservatori, care erau însă scindaţi. Neputîndu-se pune de acord asupra unui
candidat propriu, conservatorii munteni au sfîrşit prin a se ralia candidatului Partidei Naţionale care a fost ales la
24 ianuarie/5 februarie 1859, domn al Valahiei. Astfel, românii au realizat de facto unirea, punînd la 24 ianuarie
1859, bazele statului naţional modern român. Sprijinul lui Napoleon al III-lea a fost decisiv pentru dezarmarea
opoziţiei Turciei şi a Austriei faţă de dubla alegere, astfel că la 1/13 aprilie 1859 Conferinţa de la Paris a puterilor
garante dădea recunoaşterea oficiala a faptului împlinit de la 24 ianuarie 1859.

Conform deciziei Convenţiei de la Paris, la 15 mai 1859 este înfiinţată Comisia Centrală la Focşani, ce avea
ca scop redactarea primului proiect de Constituţie din istoria modernă a României şi realizarea altor proiecte de
unificare legislativă a Principatelor. Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia
Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.

Reformele lui Cuza

După realizarea unirii, domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi colaboratorul său cel mai apropiat, Mihail
Kogălniceanu (ministru, apoi prim-ministru al României), iniţiază importante reforme interne: secularizarea
averilor mînăstireşti (1863), reforma agrară (1864), reforma învăţămîntului (1864) ş.a., care au fixat un cadru
modern de dezvoltare al ţării. Întîmpinînd rezistenţă din partea guvernului şi a Adunării Legiuitoare, alcătuite din
reprezentanţi ai boierimii şi ai marii burghezii, precum şi a bisericii, în înfăptuirea unor reforme, Cuza formează,
în 1863, un guvern sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu, care realizează secularizarea averilor mănăstireşti
(decembrie 1863) şi dizolvă Adunarea Legiuitoare (2 mai 1864). În acelaşi an, Cuza supune aprobării poporului,
prin plebiscit, o nouă constituţie şi o nouă lege electorală, menită să asigure parlamentului o bază mai largă, şi
decretează (14 august 1864) legea rurală concepută de Kogălniceanu. În timpul domniei lui Cuza a fost conceput
codul civil şi cel penal, legea pentru obligativitatea învăţămîntului primar şi au fost înfiinţate primele universităţi
din ţară, respectiv cea de la Iaşi (1860), care azi îi poartă numele, şi cea de la Bucureşti (1864). Tot în această
perioadă a fost organizată şi armata naţională.

Secularizarea averilor mănăstireşti

Această lege a fost dată de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza cu scopul de a lua toate proprietăţile şi averile
anumitor Biserici şi mănăstiri şi a le trece în proprietatea statului, pentru „a spori avuţia ţării ”. Tot în timpul lui
Cuza unele mănăstiri şi schituri au fost desfiinţate total sau transformate în biserici de mir. Domnitorul Ioan Cuza
a instituit un impozit de 10% asupra veniturilor nete ale mănăstirilor, bisericilor, anumitor seminarii, centre de
asistenţă socială etc. În faţa acestor măsuri aspre, mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei a făcut mai multe
proteste, ceea ce a dus mai apoi la înlăturarea sa din scaun, această stare provocînd, mai tîrziu, însăşi căderea
guvernului Kogălniceanu. Legea secularizării a fost adoptată în 1863 şi, pe lîngă cele enumerate mai sus, poate fi
menţionată şi confiscarea anumitor averi pe care le aveau unele mănăstiri din Sfîntul Munte Athos şi pe care le-
au primit cu mult timp înainte de la alţi domnitori (Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul etc,) pentru ca monahii din
Sfîntul Munte să se roage pentru bunăstarea domniilor lor.

Reforma fiscală

Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului personal şi a contribuţiei pentru drumuri,
generalizată asupra tuturor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin instituirea impozitului funciar
şi alte măsuri care au făcut ca la sfîrşitul anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ-politice,
Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal modern. Ar putea fi adăugată, pe plan cultural,
„importanta iniţiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care a instituit, în toamna anului 1860,
prima universitate a ţării, cea ieşeană.”

Reforma agrară

Dezbaterile înverşunate care au avut loc în vara anului 1862 în privinţa proiectului de reformă agrară propus
de conservatori şi adoptat de majoritate, dar nesancţionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care
dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privinţa adoptării unui program general de reforme, nu
concorda cu acceptarea de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revoluţionare de la 1848. De
aceea, în anii imediat următori unificării administrative, nu s-a putut trece brusc la reforma agrară, ci s-a
continuat, pentru o perioadă de timp, să se adopte reforme pe linia organizării moderne a statului, deoarece
acestea nu întîmpinau opoziţia conservatorilor, încă stăpîni pe majoritatea mandatelor din adunare datorită
sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea departamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea
Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de navigaţie, organizarea corpului inginerilor civili,
reorganizarea Şcolii de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări a averilor mănăstireşti au
reprezentat, în această perioadă, concretizările planului de reforme.

Din momentul în care conducerea guvernului a fost preluată de Mihail Kogălniceanu, aducerea din nou în
dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea unui violent conflict între guvern şi majoritatea adunării. A urmat
dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Aceasta din urmă a sporit puterea domnitorului Cuza, şi totodată a
înlăturat monopolul politic al conservatorilor asupra majorităţii în adunare. Sancţiunea poporului prin plebiscit şi
recunoaşterea noii stări de lucruri de către puterea suzerană şi puterile garante au creat posibilitatea decretării
Legii rurale în sensul programului paşoptist, desfiinţîndu-se relaţiile feudale în agricultură şi procedîndu-se la o
împroprietărire a ţărănimii clăcaşe.Prin Legea rurală din 14/26 august 1864, peste 400.000 de familii de ţărani au
fost împroprietărite cu loturi de teren agricol, iar aproape alţi 60.000 de săteni au primit locuri de casă şi de
grădină. Reforma agrară din 1864, a cărei aplicare s-a încheiat în linii mari în 1865, a satisfăcut în parte dorinţa
de pămînt a ţăranilor, a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale, dînd un impuls însemnat dezvoltării
capitalismului. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate evenimente ale istoriei României din secolul al
XIX–lea.

Alte reforme

În timpul guvernului condus de Mihail Kogălniceanu, s-a trecut la etapa hotărîtoare a înfăptuirii reformelor.
Astfel, primul demers făcut, într-o direcţie în care guvernul ştia că nu avea să întîmpine opoziţie pe plan intern, a
fost acela al secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea guvernului, adunarea a votat secularizarea
averilor mănăstireşti cu 93 de voturi contra 3. Era o măsură de însemnătate majoră, datorită căreia era recuperat
peste un sfert din teritoriul naţional. Apoi au fost elaborate şi promulgate Legea contabilităţii, Legea consiliilor
judeţene, Codul Penal şi Legea instrucţiunii publice, precum şi crearea Consiliului de Stat. Tot acum se
înfiinţează Şcoala Naţională de Arte Frumoase, la Bucureşti, la conducerea căreia este desemnat Theodor Aman
şi este inaugurată, în premieră, o Şcoală de Medicină Veterinară.

Analizînd suita de evenimente, unele cu caracter realmente revoluţionar, se poate spune că sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza au fost puse bazele statului unitar român modern. Practic, nu există domeniu de activitate
economică, social-politică, culturală, administrativă sau militară din ţară, în care Cuza să nu fi adus îmbunătăţiri
şi înnoiri organizatorice pe baza noilor cerinţe ale epocii moderne.

Abdicarea şi exilul

Cuza începe să fie suspectat de liberalii radicali, care ulterior au făcut cartel cu conservatorii, că ar intenţiona să
instituie un regim personal; acest fapt a slăbit poziţiile domnitorului şi a animat activitatea monstruoasei coaliţii,
hotărîtă să-l înlăture. Complotiştii au reuşit să-şi realizeze planurile atrăgînd de partea lor o fracţiune a armatei
(colonelul C. Haralambie, maiorul D. Lecca ş.a.), şi l-au constrîns pe domnitor să abdice în noaptea de 10/22–
11/23 februarie 1866. La aceasta a contribuit însuşi Al. I. Cuza, care nu numai că nu a luat măsuri în privinţa
factorilor reacţionari, ci, într-un discurs, se arăta dispus să renunţe la tron în favoarea unui principe străin (fapt
susţinut şi de o scrisoare adresată unui diplomat străin). A fost instituită o locotenenţă domnească alcătuită din
Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu şi colonelul Nicolae Haralambie din partea armatei. Conducerea guvernului a
revenit lui Ion Ghica; apoi Senatul şi Comisia au proclamat ca domnitor pe Filip de Flandra, din casa domnitoare
belgiană, dar acesta nu a acceptat coroana. Provizoratul locotenenţei domneşti a luat sfîrşit abia după ce Carol de
Hohenzollern-Sigmaringen a acceptat să devină principe al României, la 10 mai 1866.

Această abdicare silită putea avea consecinţe grave pentru România, pentru că:

1.după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimîntate că reforma agrară nu va mai avea loc.

2.la 3 aprilie 1866 la Iaşi o demonstraţie a Mişcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Valahia,

3.Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe
timpul domniei lui Cuza.

Restul vieţii sale şi-a petrecut-o în exil, locuind majoritatea timpului la Paris, Viena şi Wiesbaden. A fost
înmormîntat iniţial la Biserica Domnească de lîngă Palatul domnesc de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar
după cel de-al doilea război mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.

Versuri Soldat Necunoscut - Nu plânge, Maică Românie!

"Nu plânge, Maică Românie,

Că am să mor neîmpărtăşit!

Un glonţ pornit spre pieptul tău,

Cu pieptul meu eu l-am oprit...

Nu plânge, Maică Românie!

E rândul nostru să luptăm

Şi din pământul ce ne arde

Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!

Pentru dreptate noi pierim;

Copiii noştri, peste veacuri,

Onoare ne vor da, o ştim!

Nu plânge, Maică Românie!

Adună tot ce-i bun sub soare;

Ne cheamă şi pe noi la praznic,

Când România va fi Mare! "