Însemnele regalităţii

Însemnele regalităţii române sunt formate din cele 5 simboluri ale autorităţii supreme: coroana
regală, buzduganul, mantia regală, pavilionul regal şi cifra regală.
Coroana regală
Coroana regală este cel mai important simbol al regalităţii române, din acest motiv construirii
sale i s-a acordat o atenţie specială. Coroana primului rege al României, Carol I, a fost construită
din oţelul unui tun turcesc, cucerit în urma luptelor din timpul Războiului pentru Independenţă
(1877). A fost construită în Arsenalul Armatei din Bucureşti. Coroana Reginei Elisabeta a fost
construită din aur.
Coroana este formată dintr-un cerc frontal de oţel, ornamentat cu pietre alungite, rombice şi
perle create din acelaşi material. În partea superioară a cercului au fost aplicate 8 ornamente
mari, sculptate în formă de frunză (fleuroane), alternate prin 8 figuri mai mici având în partea
superioară perle. De vârfurile fleuroanelor au fost ataşate 8 tije arcuite înguste, împodobite cu
mărgăritare, care se unesc într-un glob în care a fost implantată crucea „Trecerii Dunării”.
Fiecare din elementele coroanei sunt din oţel, mai puţin partea interioară (căptuşeala), aceasta
fiind confecţionată din catifea purpurie.
Buzduganul
Buzduganul, ca simbol al puterii regale, a fost adoptat de regele Ferdinand I, sceptrul nefiind
utilizat în România.[3]. În mod simbolic, buzduganul i-a fost oferit lui Ferdinand I de către
poporul român, în 10 mai 1920. Pe acest buzdugan, în partea superioară, sunt reprezentate
patru statuete de ţărănci în costume naţionale. Ele reprezintă România (regatul
vechi), Transilvania, Basarabia şi Bucovina. În vârful buzduganului se regăseşte capul acvilei
cruciate.
Carol I şi Carol II au folosit ca simbol al puterii bastonul de mareşal în locul buzduganului.
Bastonul purtat de aceştia avea forma unui baston rotund, lung de 35 cm. Era acoperit cu o
catifea purpurie, pe care erau imprimate capete de bour, confecţionate din aur, iar la
extremităţi avea ca ornamente frunze de stejar, realizate din aur.
Mantia regală
În România, mantia a fost folosită pentru prima dată la încoronare de către Ferdinand I, Carol I
fiind încoronat în uniformă de general. Mantia regală, folosită de Ferdinand I, era confecţionată
dintr-o ţesătură de mătase roşie, ornamentată cu fir de aur (brocat), cu un guler de hermină.
Mantia era lungă, ajungându-i regelui până la glezne.
Pavilionul regal
Pavilioanele domneşti, devenite după 1881 regale, au fost instituite prin Legea pentru fixarea şi
stabilirea armelor României din aprilie 1867 şi mai apoi confirmate prin Legea pentru
modificarea armelor ţării din martie 1872. Potrivit acestor legi, drapelul regelui, ca şi acela al
Armatei avea dispuse culorile naţionale în modul următor: albastru alături de hampă, galben în
mijloc şi roşu la margine, fluturând. În mijloc era plasată stema ţării. Potrivit unei litografii
oficiale de epocă, înfăţişând stema şi drapelele ţării, proporţia dintre lăţimea şi lungimea pânzei
era de 2:3, iar stema se găsea doar pe culoarea galbenă. Drapelul regal putea fi utilizat atât de
către rege, cât şi de către regină şi principele moştenitor, inclusiv ca marcă distinctivă pe vase.
În iulie 1898 aspectul pavilionului regal s-a modificat. Acesta a devenit pătrat, iar raportul dintre
fâşii a ajuns 1:4:1. În colţuri, pe fâşiile albastră şi roşie, a fost plasată coroana de oţel a
României. Acest pavilion putea fi utilizat atât de rege, cât şi de regină. Totodată a fost înfiinţat
pavilionul principelui moştenitor, identic cu cel regal, însă fără coroanele din colţuri

După Marea Unire din 1918 şi stabilirea stemei României Mari, pavilioanele regale au fost
modificate. În aprilie 1922 au fost instituite noile pavilioane pentru rege, regină, principele
moştenitor şi ceilalţi principi. Pavilionul regal era format din un stindard pătrat de culoarea
vişinie a panglicii Crucea Mihai Viteazul, fiind înconjurat de un chenar compus din triunghiuri
albastre şi galbene. Prin uz, numărul triunghiurilor de pe o latură, exceptându-le pe cele din
colţuri, era de 27. În mijlocul pavilionului, pe toată întinderea lui, se găsea aşezată Crucea Mihai
Viteazul având deasupra ei stema cea mică a regatului României, fără scutul albastru şi coroana
de oţel. Pavilionul reginei era la fel ca cel al regal, dar fără Crucea Mihai Viteazul. Pavilionul
principelui moştenitor era format dintr-un stindard pătrat de culoarea albastrului drapelului
naţional, având de jur împrejur un chenar format din triunghiuri roşii şi galbene, iar în mijloc
stema cea mică a Regatului României, fără scutul albastru şi coroana de oţel Pentru pavilionul
său, principesa Elisabeta a adoptat culoarea galbenă în loc de albastră.În fine, în februarie
1941, regele Mihai a instituit pavilionul reginei mame, la fel ca cel al reginei, însă fără chenar.
Pavilioanele regale şi princiare se arborau pe vasele de război, la reşedinţele regale şi princiare,
precum şi la edificiile publice în care se găseau maiestăţile lor sau membrii familiei regale.
Cifra regală
Cifra regală, folosită pentru însemnarea obiectelor care aparţineau regelui şi casei regale,
aplicată pe scrisorile şi cărţile acestuia, sau ca semn distinctiv pe drapele şi uniforme, era
formată din iniţiala numelui regelui. Cifrele regilor Carol I şi Carol al II-lea erau formate din
doi C adosaţi şi intercalaţi . Ferdinand folosea ca cifră un semn format doi F andosaţi .
De obicei cifrele regale prezentau în partea superioară a simbolului şi o coroană.

Cifra principelui moştenitor Mihai I a fost formată din patru litere „M” alipite la bază în formă
de cruce şi timbrate cu coroana de oţel a României. Oficial, cifra regelui Mihai a fost fixată prin
decret regal pe 9 septembrie 1940, la fiecare dintre cei patru „M” adăugându-se şi cifra „I”
dedesubt.

Bibliografie : Enciclopedia României.

 Evolutia imnului national al Romaniei

Imnul (ca şi oda) desemnează o varietate solemnă a genului liric destinată unui
eveniment sau unei personalităţi legendare şi derivă din grecescul "hymnos" -
cântec de biruinţă .Spre deosebire de odă, imnul rămâne legat de acompaniamentul
muzical, putând fi interpretat şi de cor. Când sursa de inspiraţie a evoluat spre
civism, s-au născut imnurile naţionale, ca formă de trăire a unei stări de bucurie, de
proslăvire a sentimentului naţional.

„Trebuie să aibă capacitatea de mobilizare şi de reprezentare care e necesară

oricărui cetăţean al oricărei ţări ca atunci când aude această compoziţie să simtă că
e solidar cu concetăţenii lui”, spune scriitorul Andrei Pleșu.

Primul imn a apărut a apărut în anul 1862, în timpul domniei lui Alexandru Ioan
Cuza. În urma unui concurs public al cărui premiu era de 100 de galbeni
câștigătorul a fost compozitorul și violonistul Eduard Hubsch(compozitor, violonist şi
dirijor cu studii muzicale la Praga şi Viena), cu piesa „Marș triumfal și primirea
steagului și a Măriei Sale Prințul Domnitor". Melodia nu a avut însă versuri până în
anul 1881, când poetul Vasile Alecsandri a compus textul pentru viitorul „Imn regal
român", intonat, pentru prima dată, la încoronarea regelui Carol I, în anul 1884.

„Poate că cel mai aproape de sufletul şi de mintea românilor a fost imnul pe care
România l-a avut între 1866 şi 1947, Imnul regal. Vorbim şi de faptul că imnul, ziua
naţională, care devenise ziua întregii naţiuni române, au contribuit la realizarea unei
legături mai strânse între dinastia de Hohenzollern şi poporul român”,
explică istoricul Alin Ciupală.

În anul 1948, odată cu instalarea regimului comunist, în ziarul „Flacăra" a fost

publicat noul imn al României, „Zdrobite catuşe", pe muzica lui Matei Socor. O
melodie cu versuri de propagandă în care era preaslavită Republica Populară și
prietenia cu poporul rus eliberator:

„Zdrobite cătuşe în urmă rămân,

În frunte-i mereu muncitorul,

Prin lupte și jertfe o treaptă urcăm,

Stăpân pe destin e poporul”.

În anul 1953, în plină sovietizare a României, imnul „Zdrobite cătușe” a fost inlocuit
cu „Te slăvim, Românie!" pe versuri de Eugen Frunză și Dan Deșliu. Partidul a
hotărât ca poporul să se bucure adânc de faptul că armata rusă era încă în țară,
elitele României își aflau sfârșitul în închisoare, iar libertatea de expresie devenise o
amintire interzisă:

„Te slăvim, Românie, pământ părintesc,

Înfrățit fi-va veșnic al nostru popor

Cu poporul sovietic eliberator

Leninismul ni-e far și tarie și avânt”.

În anul 1975 imnul naţional al României a fost din nou schimbat. Ceaușescu și-a
dorit o altă melodie, mai puțin stalinistă. Așa au ajuns românii să cânte „Pe-al
nostru steag e scris Unire", pe muzica lui Ciprian Porumbescu. Melodia a devenit,
ulterior, imnul naţional al Albaniei, la propunerea poetului Victor Eftimiu, de origine
albanez.

În anul 1977 noul Imn al Republicii Socialiste România a devenit „Trei culori cunosc
pe lume", imn care a fost intonat până la sfârşitul anului 1989.

Cetățenii erau obligați să-l cânte pe stadioane, în școli, la toate adunările populare.

„Cum bine ştim versurile erau strict încropite în acea perioadă şi se pare că unele
sunt făcute chiar de Nicolae Ceauşescu”, spune istoricul Adrian Cioroianu.

În anul de grație 1989 ne-am trezit din somnul cel de moarte și am ieșit în stradă.
Interzis în perioada comunistă, „Deşteaptă-te, române!", la origine, „Un răsunet", a
devenit imnul naţional al României. Dar cât de reprezentativ este pentru țară?

Andrei Pleșu crede că versurile sunt destul de depresive, anacronice, că „Deșteaptă-

te, române” descrie un neam somnolent, asuprit constant de tirani, de barbari și de
dusmani cruzi. În trei dintre cele patru strofe, cuvântul „moarte” este nelipsit.

„Am socotit că ne obligă să ne identificăm cu o postură de popor sugrumat, învins,

prăbuşit şi adormit care este somat să se trezească. Nu cred că aşa arătăm de fapt,
n-am nimic împotriva acelui text şi asupra istoriei lui, el are toate legitimităţile dar,
din punctul meu de vedere, nu este ceva care să reprezinte cu adevărat firea şi
aspiraţiile noastre”, explică Andrei Pleșu.

Într-un singur secol, România a avut șase imnuri și asta pentru că cei care au venit
la putere au stabilit de fiecare dată o altă zi națională, alte însemne de stat, un alt
imn.

Bibliografie :Romania Literara