Imnografia „Fântânii din Kos”

Îmi propun să prezint o cronică literară la două mâini, una a rigurozităţii şi cealaltă a jocului.
Fiind autorul unei antropologii ecuatoriale va trebui să găsesc firul conducător al intervenţiei
mele asupra cuprinsului revistei literare a Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti din România
(SMSPR), intitulată inspirat „Fântâna din Kos”.
În numele cititorilor săptămânalului Viaţa medicală şi al Revistei „Fântâna din Kos”, vă rog
să-mi permiteţi să emit un pitac (decret de ridicare la rang bisericesc) pentru dl. dr. Alexandru
Trifan, numindu-l mare pitar într-ale spiritului. Este pitar pentru că a realizat pâinea – conţinutul
revistei – pe care ne-o împărtăşeşte pentru lucrarea minţii şi sufletului.
Am putea spune că oferta lui Alexandru Trifan este un act euharistic, adică o frântură din
pâinea noastră cea spre fiinţă, este un dar ca merinde pe calea menţinerii statusului medicului ca
apostol al sănătăţii.
Iar ceea ce se pune în pahar aflăm în versurile medicului Ioan Eugen Popescu: „Cerneala se
scurge roşie, singură / Prin capilarele neştiute ale corpului meu (...)”
În accepţie medicala, Euharistia ar putea fi împărtăşanie pentru existenţa medicinii, a unei
singure şi adevărate medicini, profesionistă până în măduva oaselor, pusă în slujba omului şi
transmisă ca un jurământ de credinţă urmaşilor.
Dacă i-am schimba numele lui Alexandru Trifan spre a nu-l găsi relele, conform unei tradiţii
strămoşeşti româneşti, i-am spune CO-RE-SI, întrucât cognomenul cuprinde:
CO – colonade cu numele medicilor ce susţin platforma scrisului medical românesc
RE – recenziile criticilor literari găzduite în revistă
SI – sinteza originală a cuprinsului revistei (autorul cărţii, titlul cărţii, autorul cronicii, titlul
cronicii) şi selecţia personală realizată din operele publicate în paginile Vieţii Medicale.
Astfel, Alexandru Trifan ar putea fi un al doilea Coresi, ca diacon al psihanalizei româneşti
şi editor de cărţi.
Ceea ce a realizat Coresi II în revistă este similar cu Coresi I, un Antologhion (o antologie a
unei cronici literare) şi un Sbornic, un catalog publicistic al unor opere literare care să îşi ia zborul
spre public.
Spaţiul nu ne permite să trecem în revistă conţinutul desfăşurat al revistei în relaţia autor –
lucrare.
În realizarea cronicii mele apelul la criticii literari de meserie cred că ar fi folositor, ca
păstor le-am ales pe Adrian Marino, critic literar român modern, comparatist şi „universalist” de
vocaţie.
Adrian Marino propune în esenţă, pentru un critic care se respectă „legitimarea unui unghi
propriu de percepţie, a unui mod de „lectură”, a unei optici particulare, eliberată de constrângeri,
convenţii, clişee, printr-o notaţie directă şi autentică, lucidă şi deconectantă.”
În Prezenţe româneşti şi realităţi europene, Editura Albatros, 1978, Adrian Marino se
prezenta ca „autor român, ce crede în cultura patriei sale, animat de un patriotism constructiv, real şi
fără multe fraze”. Autorul face o distincţie teoretică între cronicar şi critic. „Criticul se defineşte
printr-un consens larg – prin program, sistem de idei şi concepţie estetică, perspectivă istorică, scară
stabilă de valori, personalitate, în timp ce cronicarul este doar un comentator empiric al actualităţii
literare, care informează, triază şi se formează (în ipoteza talentului) în sensul viitoarei sale opere
critice, operaţii nu mai puţin necesare. Criticul poate fi şi cronicar, cronicarul nu este în mod
necesar şi critic”.
Despre relaţia creator (scriitor) – critic (recenzent) – aş vrea să mă opresc pe scurt la clasici,
propunându-vă spre reflecţie câteva adnotări.
Încep cu Arghezi, despre care Miron Radu Paraschivescu spunea că este o scamă pe peniţa
sa (o remarcă colegială, nu?).

1
 Redăm câteva versuri ale hulitului Arghezi din poezia sa ABECE:

„A vrut Dumnezeu să scrie

Şi nici nu era hârtie[...]
Dar o să vă spun ceva:
Nici carte nu prea ştia [...]
El care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-avea trei clase primare.”

A luat o pană de la o ţarcă năzdrăvană şi şi-a făcut-o condei.

„A-ntins cerul ca o coală

În toată tăria goală,
Însă pana nu scria
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.”

În eseul meu „De unde Tudor Arghezi?” apărut în volumul Din adânc spre cele înalte,
Editura Amaltea, 2007, fără să cunosc această poezie, l-am numit pe Arghezi „... plaivaz de argint”
Vă propun să recitiţi poezia Poet şi critic de George Coşbuc în care apare un dialog între
împăratul poet şi un critic literar cinstit.
Redăm câteva versuri din ultima strofă:

- « Şi tu ce zici? M-am îndreptat? »

.....................................................
- « E cheia temniţei la Voi?
Haid, duceţi-mă înapoi! »

În continuare să ne oprim la poezia Unor critici de Vasile Alecsandri:

„Voi ce cătaţi defecte în scrierile mele[...]

De ce atâta râvnă ş-atâtea opintiri
Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri!
............................................................
O! critici bune de faşă, poeţi în şepte luni,
Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni.
............................................................
Orice păsărică îşi are ciripirea
Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea.
............................................................
E unul care cântă mai bine decât mine!
Cu atât mai bine ţării şi lui cu-atât mai bine.”

Încheiem această scurtă acoladă relaţională poet – critic, trimiţându-vă la poezia lui Mihai
Eminescu Criticilor mei, pe care orice iubitor de limbă românească o cunoaşte.
Trecând la conţinutul revistei, foaie de spirit şi suflet românesc, aş vrea să vorovim despre
opera prof. dr. C. D. Zeletin, prezent cu trei cărţi şi cu aprecieri elogioase din partea criticilor săi.
Întrucât producţiile artistice ale scriitorului-poet sunt cunoscute, consider că mai potrivit ar
fi să reproduc un fragment din articolul său Perpessicius sau Pentru ca fresca să nu se şteargă din

2
volumul „Amar de vremi”. „Pe 5 mai 1955 a murit George Enescu în exilul lui parizian şi durerea a
fost mare ... Am scris îndată poezia Mâinile lui Enescu, al cărui manuscris a ajuns prin poetul G. G.
Ursu la V. Voiculescu, prin N. Crevedia la C. Rădulescu-Motru, iar prin Ion Buzdugan la
Perpessicius, pe care încă nu-l cunoşteam personal.
Perpessicius avea să-i scrie poetului Ion Buzdugan vorbindu-i despre „ineditul şi
perfecţiunea” poeziei, continuând în felul acesta „ ... cine a putut să închidă în patru strofe numai un
omagiu de atâta originalitate, ca acela din poezia Mâinile lui Enescu, are datoria să fie cât mai
exigent cu sine. Totul e minunat în acest silogism poetizat. Şi condensarea şi imaginile sugestive,
precum aceea a ielelor plânse la izvor pentru că au fost înnebunite de o scripcă vrăjită şi explicaţia
din strofa finală a integrării în armonia cerurilor ...”
Şi voroava ar merita să continue pentru a afla multe alte elemente inedite.
Să facem un scurt popas pentru doi condeieri plecaţi haihui, fuguţa.
„Îngerul a strigat” şi Fănuş Neagu, un belfer al stilului poetic, metaforic şi pitoresc a răspuns
prezent cu dorinţa de a intra într-un plai încărcat de verdeaţă şi plin de taine. Vă propun să-i
acordăm o clipă de recunoştinţă. La acest respiro întru pomenire să ne aducem aminte şi de medicul
cercetător ştiinţific, traducător şi critic literar Valeriu Mihailă, care, la 25 mai 2011, ar fi împlinit 75
de ani.
Când zici privat-privată te gândeşti la o proprietate personală de folosinţă unică, iar dacă
asociem etimonul feerie apare tema O călătorie în jurul doxei mele şi nu oximoronica lucrare a lui
Alexandru Ciocâlteu Feeria din privată.
Dacă rămânem însă la varianta propusă de autor şi recunoscută de criticii literari, înseamnă
că doctorul doftoreşte într-o lume scâlciată, stricată, searbădă. Iată două mici pasaje din carte:
„Stimaţi-aiurea! – comeseni, veţi afla în curând, când veţi avea prostata cât un cap de
ministru, cât e de mare fericirea unui urinat complet, voluntar şi fără dureri” şi „Cei ce meditează
doar asupra vieţii trăiesc ca nişte animăluţe, în cuşti pe care – de regulă – şi le construiesc singuri
[...] Marii Preoţi le citesc Sfânta Scriptură. Le dau ambrozie, nu coniac. Le dau vorbe, nu pâine”.
Am câteva amendamente de adus:
Pe vremea stagiaturii doctorului Al. Ciocâlteu, când „naşa era democrată” se pilea „adio,
mamă!” şi „te-am zărit printre morminte”.
Pentru plăcerea gâlgâitului a rămas vinul „sănătos” de la buturugă şi personajele
sadoveniene ne-o confirmă.
Lupta dintre whisky şi votcă a fost câştigată de băutura mai tare, mai comercială, deşi
lumina circulă de la răsărit spre soare-apune.
După cum sesizaţi, scrisul a fost şi a rămas terapie!
Du-te vreme, vino vreme! Despre Biblia adevărată, carte-tezaur a omenirii-, versiune
diortosită după Septuaginta, redactată pentru noi de fostul medicinist (cu studii incomplete),
mitropolitul Bartolomeu, de fericită memorie, aflăm detalii revelatoare întru sănătatea vieţii în
cartea sa Memorii (2011).
O vorbă despre Augustin Buzura, medic-scriitor, unul dintre prozatorii de vârf ai României,
prezent în Revistă cu Raport asupra singurătăţii. Nu ştiu de ce eu îl percep ca pe un leat, cu o
conştiinţă istorică redutabilă, a cărei voce autorizată vreau s-o cunosc.
Criticul Constantin Dobrogeanu-Gherea spunea că e mult mai important să scrii un roman
despre Flaubert decât despre Madame Bovary. Luând act despre această propunere mă gândesc că e
cazul să realizăm un transfer cognitiv de la autori şi operele lor, care sunt tratate în revistă
meşteşugit, la criticii literari, creionându-le câte un scurt portret.
- M. Mihailide: minte limpede, stil clar, consecvent punctelor de vedere pe care le
îmbrăţişează. Ca jurnalist şi autor al cărţii-mumă Literatura artistică a medicilor, sagacitatea şi
acurateţea devin şi sunt trăsături indubitabile.
- Al. Trifan – vede problemele în miezul lor, cu un ascuţit simţ al valorii, oferă calificative
cu parcimonie euharistică.

3
 - Geo Vasile, un profesionist al literelor, venit din afara medicinii, cu un stil elevat
aparţinând unui intelectual polivalent, condensat într-o tărie culturală plăcută gusturilor rafinate în
care aromele italieneşti sunt prezente.
- Prof. dr. Irinel Popescu, un critic care mânuieşte cu siguranţă şi atenţie condeiul, având
şi fandări reuşite în faţa filologiei.
- Vreau să omagiez activitatea criticilor Remus Anghel şi Dan Lăzărescu, cunoscuţi mai
mult ca publicişti comentatori, pentru stilul rasat şi alert, în regim de cursă lungă.
- Aş fi vrut să am un nas viguros de critic literar pentru a putea percepe stilul vaporos,
înmiresmat floral, al distinselor doamne-critici literari din revista noastră, delicate şi totuşi atât de
diferite:
- Dna Eugenia Grosu-Popescu – un stil cu nerv, sănătos ca frunza verde pe ram, care
ţinteşte cu precizie obiectul analizat,
- Dna Paula Romanescu – stil romantic, plin de metafore, care te face să pluteşti,
îndrumându-te spre aliniamente clasice,
- Dna Elena Solunca practică o cronică cu idei filosofice în care dialogul dintre artă şi
ştiinţă se înfiripă uşor, conducând la perspective originale,
- Dna Alice Ţuculescu ne introduce în cronici şi conversaţii alese în care verva
intelectuală se întrepătrunde cu farmecul lexical.
Aş vrea să prezint câteva afirmaţii ale lui Adrian Marino, din cartea sa de memorii – Viaţa
unui om singur, Editura Polirom, 2010, pe care vă propun să le aprofundăm:
1) Nimeni nu învaţă nimic, niciodată (se pleacă de la cartea lui Hegel Die Vernunft in der
Geschite).
2) La noi nu există polemică de idei.
3) Tot ce depinde de mine am încercat să fac „bine”.
4) Toate adevărurile mele le-am descoperit singur.
5) Când iese din zona amorului propriu ulcerat, scriitorul român face un pas mai jos, spre
sordid şi cinism.

Notaţii finale

1) Opera adunată. de un confrate pentru confraţi, intitulată de noi Imnografia „Fântânii din
Kos”, putem să o apreciem ca pe o Saga a omului contemporan.
2) Să avem în vedere mereu formula de viaţă lansată de Anton Pann: Dacă nema putirinţa,
ce mai chichirez gâlceava!
3) Criticul şi scriitorul există în relaţii biunivoce. Criticul: raţionamentul peren, forţa de
sinteză şi geniul formulărilor definitorii. Scriitorul: olar-star care modelează viaţa
mentală, dându-i forme concrete sau abstracte, într-o manieră proprie.
4) Eu cred în magistrala literaturii – critica vera – atunci când ea vine să-ţi croiască drum
drept sau are funcţia unei platoşe de apărare.
5) În faţa intemperiilor, scriitorul român autentic aderă la proclamaţia: Să rezistăm prin
cultură!