Ministerul Sănătăţii din Republica Moldova

Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie

„Nicolae Testemiţanu”

BIOLOGIE MOLECULARĂ
GENETICĂ UMANĂ

Suport de curs
pentru studenții de la Optometrie
___________________________________________________

Chişinău 2020
CZU 577(076.5)

Autori:
Svetlana Capcelea
Igor Cemortan

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Capcelea, S.
Biologie moleculară. Genetică umană: Suport de curs / S. Capcelea, I. Cemortan; Universitatea
de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”, 2020.
ISBN 978-9975-907-74-3

577(076.5)

© CEP Medicina, 2020

ISBN 978-9975-907-74-3 © S. Capcelea, I. Cemortan, 2020

2
Contents
TEMA 1. INTRODUCERE ÎN CURSUL DE BIOLOGIE MOLECULARĂ ..................................................... 6
1. PROPRIETĂȚILE SISTEMELOR VII ...................................................................................................................... 6
2. CELULA – UNITATEA ELEMENTARĂ STRUCTURAL-FUNCŢIONALĂ A VIULUI ........................................................ 8
4. CELULELE EUCARIOTE .................................................................................................................................... 9
5. FORMELE ACELULARE DE VIAŢĂ .................................................................................................................. 10
TEMA 2. ORGANIZAREA GENERALĂ A CELULEI UMANE .................................................................... 11
1. MEMBRANA PLASMATICĂ .............................................................................................................. 12
2. CITOZOL = HIALOPLAZMA: .............................................................................................................. 13
3. COMPARTIMENTAREA CELULEI EUCARIOTE ............................................................................... 14
4. NUCLEUL ............................................................................................................................................. 15
5. CARACTERISTICA COMPARTIMENTELOR CELULARE GENERALE .................................................................. 17
TEMA 3. MACROMOLECULE ....................................................................................................................... 20
1. ACIDUL DEZOXIRIBONUCLEIC - ADN ............................................................................................. 22
2. ACIDUL RIBONUCLEIC - ARN ........................................................................................................... 27
3. PROTEINELE ........................................................................................................................................ 29
TEMA 4. GENELE - ORGANIZARE MOLECULARĂ, DIVERSITATE, FUNCȚIE.................................... 33
1. CLASIFICAREA GENELOR UMANE .............................................................................................................. 33
2. ORGANIZAREA GENELOR ......................................................................................................................... 34
3. GENELE DE CLASA II:............................................................................................................................... 35
4. GENELE DE CLASA I: ................................................................................................................................ 36
5. GENELE DE CLASA III: ............................................................................................................................. 36
6. EXPRESIA GENELOR ................................................................................................................................. 37
TEMA 5. TRANSCRIPŢIA INFORMAŢIEI GENETICE ŞI .......................................................................... 41
TRANSLAȚIA CODULUI GENETIC .............................................................................................................. 41
1. TRANSCRIPȚIA ......................................................................................................................................... 42
2. PROCESSING-UL ARNM ........................................................................................................................... 46
3. TRANSLAŢIA ....................................................................................................................................... 48
TEMA 6. REPLICAREA ȘI REPARAȚIA ADNULUI..................................................................................... 51
1. REPLICAREA ADN .............................................................................................................................. 51
2. REPARAȚIA ADN................................................................................................................................. 60
TEMA 7. MITOZA ȘI MEIOZA ....................................................................................................................... 63
1. CICLUL MITOTIC................................................................................................................................. 63
2. MEIOZA ................................................................................................................................................ 69
TEMA 8. APARATUL GENETIC AL CELULEI UMANE ............................................................................. 75
TEMA 9. CROMOZOMII UMANI ................................................................................................................... 79
TEMA 10. ANOMALIILE CROMOZOMIALE ............................................................................................... 84
TEMA 11. GENELE UMANE ȘI MUTAŢII GENICE .................................................................................... 89
1. CARACTERISTICA GENELOR UMANE .......................................................................................................... 89
2. PROPRIETĂŢILE GENELOR UMANE ............................................................................................................ 90
3. CLASIFICAREA GENELOR UMANE .............................................................................................................. 91
4. LOCALIZAREA GENELOR .......................................................................................................................... 92
ANEXE ........................................................................................................................................................... 93
5. MUTAȚIILE GENICE ................................................................................................................................ 109
TEMA 12. TEHNICI DE ANALIZĂ A GENELOR ....................................................................................... 115
TEMA 13. CARACTERE EREDITARE CU DETERMINISM MONOGENIC ȘI POLIGENIC ................ 117

3
 1. CARACTERISTICA GENELOR ALELE ŞI NEALELE ....................................................................... 117
2. CARACTERE MONOGENICE MENDELIENE .................................................................................. 118
3. CARACTERE EREDITARE NORMALE POLIGENICE.................................................................... 121
TEMA 14. STUDIUL CARACTERELOR EREDITARE ............................................................................... 122
1. PARTICULARITĂŢILE CARACTERELOR EREDITARE ................................................................. 122
2. METODE DE STUDIU UTILIZATE ÎN GENETICA UMANĂ ............................................................. 124
3. TRANSMITEREA GENEALOGICĂ A ANOMALIILOR MONOGENICE .......................................... 127
TEMA 15. SFATUL GENETIC ....................................................................................................................... 130

4
 Partea I

Biologia moleculară

5
 Tema 1. INTRODUCERE ÎN CURSUL DE BIOLOGIE MOLECULARĂ

BIOLOGIA MOLECULARĂ – știința ce studiază sistemele biologice la nivel

molecular:
- programul activităţii sistemului biologic ce este înscris în macromoleculele de ADN, iar
realizarea acestuia se efectuează prin intermediul diferitor tipuri de ARN pentru sinteza
proteinelor ce reprezintă suportul tuturor structurilor, funcțiilor și proprietăților
organizmului.
- complexele de biopolimeri (acizi nucleici (ADN și ARN), proteine, lipide, glucide)
interacţionează între ei, asigurând fluxul permanent de informaţie, energie şi materie.

ADN – acidul dezoxiribonucleic:

 conține informația genetică codificată despre ARNm, t, r și proteine;
 se moștenește de la celula mamă;
 se replică și se transmite la alte celule;
 se transcrie prin sinteza ARNm, t, r

ARN – acidul ribonucleic:

 reprezintă copii scurte a moleculei de ADN, ale unor gene – secvențe
codificatoare,
 ARNm (mesager) – copia unor gene structurale, codificatoare de
proteine, utilizat ca matriță în sinteza proteinelor în timpul translației
codului genetic;
 ARNr (ribosomal) – formează ribozomii – sediul sintezei proteinelor;
 ARNt (transport) – transportă aminoacizii spre ribozomi translând
codul genetic pentru sinteza proteinei codificate;

Polipeptid – proteina:
 Produsul translației ARNm;
 Produsul expresiei unei gene structurale;
 Substratul molecular tuturor structurilor sau funcțiilor celulare, a unui
organism.

6
 1. Proprietățile sistemelor vii
Organismele vii, indiferent de complexitate, inclusiv şi organismul uman, au un principiu
comun de organizare, se caracterizează printr-o serie de particularităţi:
✓ autoreproducerea – proprietatea sistemelor biologice de a forma sisteme noi prin
divizarea unor sisteme iniţiale (de ex., 1 moleculă ADN → 2 molecule ADN; 1 celulă
→ 2 celule; etc.); are ca bază proprietatea moleculelor ADN de a se replica și
proprietatea celulelor de a se divide prin mitoză.
✓ autoconservarea – proprietatea sistemelor vii de a rămâne neschimbate în timp (de ex.,
existenţa speciilor de-a lungul timpului). Se bazează pe capacitatea acizilor nucleici
(ADN) de a se replica, formând molecule noi cu acelaşi conţinut şi structură şi pe cea de
repartizare uniformă a materialului genetic în timpul diviziunilor celulare.
✓ autoreglarea – capacitatea sistemelor biologice de activare/blocare a proceselor vitale
pentu a menține anumiți parametri fizici (temperatura, presiune) și chimici (anumite
concentrații, pH) în anumite limite stabilite de organism în funcție de necesități.
Sistemele biologice sunt capabile de autoreglare pe bază de conexiuni inverse (feed-
back), prin care rezultatul final al unor procese reglează procesul în întregime. Astfel se
menține si temperatura corpului - dacă corpul se racește sub o anumită valoare a
temperaturii, intră în funcție mecanismele care inițiază reacții exoterme, iar dacă se
depașeste valoarea prevazută, se opresc (se reduc) procesele exoterme, intrand în functie
mecanismele proceselor endoterme (de racire), cum ar fi transpirația, intensificarea
respirației, ambele cu scopul de a intensifica evaporarea apei, proces endoterm, și altele).
✓ metabolismul – reprezintă schimbul de substanţe din cadrul organismului.
Metabolismul se caracterizează prin selectivitate (preluarea din mediu a unor substanţe
necesare) şi specificitate (proprietate prin care substanţele nutritive preluate din exterior
sunt transformate în substanţe mai simple, din care apoi se sintetizează molecule
caracteristice organismului dat).
✓ echilibrul dinamic – însuşirea care explică în cel mai înalt grad modalităţile de păstrare
a individualităţii, organizării şi funcţionării unui sistem în cadrul anumitor limite, în timp
şi în spaţiu. Menţinerea echilibrului dinamic a stării de homeostazie a sistemelor
biologice se realizează în baza mecanismelor de autoreglare.
✓ integralitatea – capacitatea sistemului de a funcţiona ca un tot întreg în raport cu
mediul, fiind compus din subsisteme ierarhizate (de ex., un organism este format din
organe subordonate, care la rândul lor constau din ţesuturi, formate din celule etc.).

7
 2. Celula – unitatea elementară structural-funcţională a viului
Celula reprezintă un sistem complex, caracterizat prin:
− autoreproducere;
− autoreglare;
− autoreînnoire.

Componentele principale ale celulelor

Fiecare celulă:
➢ este delimitată de mediul extern printr-o membrană plasmatică care are o structură
lipoproteică (fig. 1.3); membrana plasmatică (plasmalema) permite
− individualizarea celulelor,
− realizarea schimbului de substanţe dintre mediul intern şi cel extern, astfel
− autoreglând compoziţia chimică a celulei.
➢ conţine material genetic sub formă de ADN
− în moleculele de ADN se conţine informaţia despre organizarea şi funcţionarea fiecărei
celule;
− datorită capacităţii moleculelor de a se replica, celulele nou formate conţin acelaşi
material ereditar.
− în celulele unui organism pluricelular se conţine ADN cu acelaşi mesaj genetic;
− în funcţie de organizarea moleculelor de ADN (în citoplasmă sau nucleu), toate celulele
se clasifică în procariote – fără nucleu şi eucariote – cu nucleu.
➢ conține citoplasmă – mediul semilichid al celulei, în care
− se desfăşoară toate procesele metabolice celulare – sinteza şi degradarea substanţelor,
obţinerea energiei etc;
− este localizat RIBOZOMUL = aparatul de sinteză a proteinelor – component
obligatoriu al fiecărei celule.

Schema celulei bacteriene, procariote

Schema celulei eucariote

8
3. Celulele procariote

Din procariote fac parte bacteriile, micoplasmele, cianobacteriile (algele cianofite). Toate
procariotele sunt organisme monocelulare sau coloniale, aerobe sau anaerobe, cu dimensiuni 1–
10 μm. Celulele procariote se caracterizează prin
➢ lipsa nucleului bine evidenţiat - materialul ereditar reprezentat prin molecule de ADN inelar,
plasat direct în citoplasmă şi numit nucleoid.
➢ lipsa organitelor membranare - sistemele enzimatice sunt localizate în citoplasmă, pe
plasmalemă sau pe mezozomi (formațiuni membranare)
➢ sinteza proteinelor se efectuează cu ajutorul ribozomilor 70S (50S + 30S).
➢ reproducerea celulelor se realizează prin diviziune directă (amitotică).

Multe bacterii au un rol patogen important, fiind cauza numeroaselor boli infecţioase
(tuberculoza, pneumonia, meningita, sifilisul, holera, difteria).
Unele bacterii (Escherichia coli) sunt utilizate în biotehnologia modernă: producerea
medicamentelor, obţinerea unor substanţe biologic active, clonarea genelor.

4. Celulele eucariote
Eucariotele reprezintă celule nucleate, de regulă cu dimensiuni cuprinse între 10-1000
μm, care formează organismele monocelulare, coloniale şi pluricelulare. Eucariotele se
caracterizează prin:
➢ Nucleul conţine majoritatea ADN-ului celular şi este principalul loc unde se desfăşoară
sinteza ARN-ului.
➢ Citoplasma este formată din
➢ citosol + citoschelet (rețele de proteine fibrilare se conferă formă celulei, poziționează
componentele celulare, asigură motilitatea celulară, etc;
➢ organite celulare
− membranare - reticulul endoplasmatic, aparatul Golgi, mitocondriile, lizozomii,
peroxizomii - cu funcţii speciale, determinate de setul de proteine pe care îl conţin;
− amembranare – ribozomii 80S, centriolii;
− provizorii – diferite vezicule de transport și incluziuni;
− speciale – formațiuni ce asigură specializarea celulelor diferitor țesuturi (axoni și dendrite
pentru neuroni, microvilozități pentru enterocite, cili pentru epiteliul respirator, etc)

➢ Celulele eucariote se înmulţesc prin mitoză şi meioză;

➢ Metabolismul, de regulă, se caracterizează prin respiraţie aerobă. Celulele vegetale sunt
autotrofe sau mixotrofe, iar cele animale sunt heterotrofe.
➢ Celulele organismelor pluricelulare se grupează formând ţesuturi, care alcătuiesc organe
cu funcţii specifice în organism.

9
 5. Formele acelulare de viaţă
Există entităţi biologice care nu se caracterizează prin toate proprietăţile materiei vii:
autoreproducere, autoreglare, autoregenerare. Acestea sunt virusurile, care nu au un metabolism
propriu şi nu se înmulţesc în afara gazdei pe care o parazitează. Aceşti agenţi sunt nişte paraziţi
obligatorii care provoacă boli la diferite organisme.
Virusurile. Din punct de vedere structural, virusurile sunt formate dintr-o capsulă
proteică, numită capsidă, în interiorul căreia se
conţine o moleculă de ADN sau ARN mono- sau
bicatenar. Uneori pot avea la suprafaţă o membrană,
care provine din membrana gazdei distruse. Capsida
virală poate avea cele mai diverse forme: sferică,
ixoedrică, de bastonaş etc.
Dimensiunile virusurilor variază în limitele 20-250
nm.
Atunci când virusurile se află în afara celulei-gazdă
ele sunt inerte din punct de vedere metabolic – nu se
înmulţesc, nu consumă şi nu elimină nimic în exterior. Astfel, virusurile reprezintă paraziţi
genetici obligatorii. În momentul contactului particulei virale cu celula-gazdă, materialul
genetic al parazitului este injectat în interiorul gazdei. Utilizând resursele şi aparatul enzimatic al
gazdei are loc integrarea ADN-ului viral în ADN-ul gazdei, multiplicarea particulelor virale,
ADN viral se excizează din genomul gazdei şi se transferă în citoplasmă. Particulele virale se
multiplică pe baza sistemului metabolic celular, după care are loc distrugerea gazdei.
O trăsătură caracteristică pentru virusuri este specificitatea înaltă faţă de celulele infectate,
aceasta fiind determinată atât de specie, cât şi ţesutul infectat. Totodată, există virusuri care pot
infecta câteva specii înrudite. Virusurile sunt agenţi patogeni care provoacă foarte multe boli:
gripa, SIDA, herpesul, hepatitele, poliomielita etc. De asemenea, unele forme de cancer se
asociază cu infecţiile virale. Prin infecţia diferitor organisme virusurile pot transporta informaţia
genetică de la un individ la altul, sau chiar între indivizii diferitor specii.
***
Unitatea structural-funcţională a materiei vii este celula, iar calitatea vieţii, în primul
rând, depinde de calitatea genomului şi proteinomului celular. Important de accentuat, că orice
proces patologic poate avea la bază modificări celulare:
✓ defecte metabolice;
✓ defecte structurale;
✓ defecte de semnalizare;
✓ defecte în contactele celulare; etc.
Încercând să cunoşti mai bine organizarea şi funcţionarea celulei / celulelor, ai şanse să înţelegi
mecanismele de producere a bolilor umane şi căile de rezolvare a proceselor patologice.
Medicina secolului XXI este o MEDICINĂ MOLECULARĂ.

10
 Tema 2. ORGANIZAREA GENERALĂ A CELULEI UMANE

Celulele ca sisteme biologice sunt delimitate de ambiant prin membrane semipermeabile.

Celula umană este împărţită în mai multe compartimente funcţional distincte, înconjurate de
membrane (organite celulare).
Nucleul păstrează 95-98% din genomul celular şi asigură desfăşurarea proceselor
genetice de bază – sinteza ADN şi ARN.
Citosolul reprezintă tot spaţiul intern semilichid al citoplasmei în care sunt scufundate
organitele.
Citoscheletul – partea fibrilară a citoplasmei asigură sprijinul organitelor şi motilitatea
celulară.

11
 1. MEMBRANA PLASMATICĂ
Membrana celulară e formată din
− lipide - un dublu strat de fosfolipide și colesterol;
− proteine integrate în bistrat sau periferice (pe partea externă sau internă a membranei);
− oligozaharide – glucide în complex cu lipidele sau proteinele de pe suprafața externă a
celulei – glicocalixul.

După modul de aranjare a lipidelor şi proteinelor cel mai acceptat model este cel
mozaico-fluid propus de Singer şi Nicolson (1972).
Acest model explică fluiditatea membranară, fuziunea membranară, activităţile enzimatice,
proprietăţile electrice şi antigenice ale membranelor biologice.
Bistratul lipidic
Fosfolipidele au structură amfifilă având “cap” hidrofil şi “coadă” hidrofobă. Această
proprietate permite aranjarea specifică a moleculelor de lipide la contactul cu apa: regiunea
hidrofilă (polară) este întotdeauna îndreptată spre apă, iar cozile hidrofobe sunt maximal
îndepărtare de ea.

Structurile de tipul dublu strat de lipide au tendinţa de a se autoasambla determinând formarea

barierelor între diferite medii lichide. Totodată, membranelor le este caracteristică fluiditatea,
asigurată în mare măsură de mobilitatea fosfolipidelor care poate fi de mai multe tipuri:
• mişcarea în interiorul moleculei de fosfolipidă;
• mişcarea întregii molecule de fosfolipidă;
• mişcarea de difuziune laterală, transversală, mişcarea de rotaţie în jurul axei longitudinale
a moleculei;
• salturi extrem de rare de pe un strat pe altul (flip-flop)

12
 În consecinţă, bistratul lipidic are proprietate de barieră semipermeabilă (doar unele
molecule mici, nepolare, liposolubile pot trece uşor prin bistrat). Fosfolipidele sunt heterogene
şi, interacţionând cu alte molecule (proteine, glucide), asigură specificitatea funcţională a
membranelor.
Colesterolul din compoziţia membranelor celulelor umane asigură elasticitatea şi
rezistenţa mecanică, păstrarea integrităţii celulei ca sistem biologic.

Proteinele membranare
Proteinele constituie baza funcţiilor principale ale membranei:
• transportul substanţelor – import și export,
• cataliza unor reacţii biochimice,
• recepţie și semnalizare,
• formarea joncțiunilor intercelulare.
Cantitatea de proteine variază la diferite tipuri de celule.
Proteinele se pot deplasa şi ele în cadrul membranelor, își modifică conformația
adaptîndu-se la factorii de mediu:
• canalele ionice se deschid / se închid;
• enzimele sunt active sau inactive;
• receptorii sunt active sau inactivi, etc
Glucidele membranare
Glicolipidele şi glicoproteidele formează un înveliş periferic la suprafaţa celulelor
animale numit glicocalix care:
• asigură recunoaşterea şi adeziunea intercelulară – servesc în calitate de receptori
moleculari;
• asigură individualitatea celulei;
• este un depozit de cationi;
• ajută la orientarea corectă a proteinelor în membrană.

2. CITOZOL = HIALOPLAZMA:

Partea omogenă, hialină cu proprietăţi contractile (70-85% H2O), sediul proceselor

metabolice:
− Glicoliza;
− Gluconeogeneza;
− Metabolizarea aminoacizilor;
− Sinteza acizilor graşi şi nucleotidelor.
− Depozit de ioni, glicogen, lipide.
Citoscheletul – reţeaua de proteine contractile = aparatul de sprijin şi locomoţie a celulei:
− Microtubuli din tubulină;
− Microfilamente de actină;
− Filamente intermediare - heterogene.
− Citoscheletul reprezintă aparatul de sprijin şi locomoţie a celulei:
− Determină forma celulei, forma organitelor, poziţionează compartimentele celulare
− Asigură motilitatea celulară şi intracelulară
− Asigură transportul intracelular
− Determină formarea unor structuri celulare provizorii (fus de diviziune, pseudopode)
− Determină formarea unor structuri celulare permanente (centrioli, cili, flageli)

13
 3. COMPARTIMENTAREA CELULEI EUCARIOTE

Compartiment – regiune celulară cu proprietăţi şi funcţii deosebite de celelalte. Fiecare

compartiment celular sau organit membranar, are setul său specific de enzime şi alte molecule
specializate; între ele există un sistem complex de comunicare prin repartizarea produselor
specifice dintr-un compartiment în altul. Rolul principal în compartimentare îl au proteinele, care
catalizează reacţiile ce decurg în fiecare organit, transferă selectiv moleculele şi ionii în şi din
organit. Proteinele reprezintă pentru organite şi marcheri specifici de suprafaţă, care ghidează
noile partide de proteine şi lipide la compartimentul corespunzător. Astfel, specializarea
organitelor este determinată de mecanismele de sinteză şi sortare a componentelor moleculare
ale membranelor care le delimitează. Membranele diferitelor organite diferă atât prin proporţia
de proteine, lipide şi glucide, cât şi prin eterogenitatea acestora, care explică specializarea
funcţională.
Reticulul endoplasmatic asigură fixarea ribozomilor şi, astfel, sinteza unei părţi
importante de proteine integrale şi secretate; sinteza lipidelor pentru toate membranele celulare,
detoxifierea xenobioticilor. Aparatul Golgi este implicat în modificarea conformaţională a
proteinelor şi lipidelor, pentru sortarea lor la punctul de destinaţie.
Mitocondriile sunt responsabile de respiraţia celulară şi sinteza ATP, asigurând cu
energie toate procesele din celulă.
Lizosomii conţin enzime hidrolitice ce scindează specific diferiţi compuşi organici din
celulă sau cei endocitaţi.
Peroxisomii, care conţin în special oxidaze, sunt responsabili de neutralizarea unor
metaboliţi toxici.
Organitele celulare comunică între ele prin intermediul unor vezicule de transport care
„înmuguresc” de la o membrană şi se contopesc cu alta.
Defectele în căile de sortare şi semnalizare intracelulară pot avea consecinţe patologice
serioase, iar înţelegerea lor reprezintă cheia succesului în diagnosticul şi întreruperea lanţului
patologic în multe boli umane.

14
 4. NUCLEUL
NUCLEUL - reprezintă aparatul genetic al celulei ce conține:
Anvelopa nucleară
− membrana externă LPG, continuare a REr
− membrana internă LPG cu lamina fibroasă ce fixează buclele de cromatină
− porii nucleari – complexe proteice ce controlează exportul și importul nuclear;
Cromatină
− eucromatina
− heterocromatina
Nucleol – sediul biogenezei subunităților ribozomale
Nucleoplasma – rețeaua de proteine ce determină forma nucleului și poziționarea
buclelor de cromatină.

Sub anvelopa nucleară se păstrează 95-98% din ADN-ul celular. ADN-ul nuclear se află
sub forma de molecule lungi liniare compactizate (în nucleele celulelor umane se conţin 46 de
molecule de ADN cu o lungime totală de 2 m; 6,4 x109p.n.). Compactizarea ADN-ului este
realizată de interacţiunea cu proteinele histone, a celor nehistone şi a elementelor
nucleoscheletului (lamina fibrosa şi reţeaua de nucleoplasmine).

În dependenţă de gradul de compactizare şi mecanismul ce asigură compactizarea se

disting patru nivele:
- primul nivel – nucleosomic – complexul format din molecula de ADN cu diametru de 2 nm ce
interacţionează cu proteinele histone; octamerele histonice (2H2A, 2H2B, 2H3 şi 2H4) sunt
înfăşurate de segmente de ADN cu o lungime de 160p.n., transformând complexul ADN-
proteine histone în filament nucleopreoteic polinucleosomic cu diametru de 11 nm ce asigură un
grad de compactizare de circa 6 ori;
- al doilea nivel de compactizare – solenoidul – se formează în prezenţa H1 internucleosomală
ce face ca filamentul de cromatină de 11 nm să se supraspiralizeze; se prezintă sub formă de
fibră nucleoproteică de 30 nm, asigurând un grad de compactizare de circa 40 ori;
- al treilea nivel de compactizare – buclele, prin care solenoidul se fixează de axul proteic
longitudinal al cromozomului (scaffold), format din proteine ale matricei nucleare; solenoidul
interacţionează specific cu scaffold prin intermediul SAR (regiuni situs specifice de ancorare) la
SAP (proteine situs specifice ale axului cromozomial) care permit un grad de compactizare a
materialului genetic interfazic de 600 – 1000 de ori;

15
- al patrulea nivel – cromozomul metafazic – se formează prin răsucirea buclelor în jurul
axului cromozomial după pierderea contactului scaffold / anvelopă nucleară; fiecare spiră se
formează din aproximativ 30 de rozete (bucle), buclele sunt orientate spre exteriorul
cromozomului; stabilirea nivelului maximal de condensare de 100000 are loc în metafază.

Nivelele de compactizre a ADNului nuclear

Compactizarea materialului genetic are un rol deosebit în funcţionarea ADN, posibilitatea

lui de a fi transcris, expresia diferenţiată a genelor în dependenţă de ţesut / perioadă
ontogenetică/ mediu /sex. Segmentele ADN-ului cromozomial puternic condensate ce nu pot fi
transcrise se numesc heterocromatină, iar cele mai slab condensate ce se pot transcrie –
eucromatină.
Proteinele nonhistone sunt enzimele nucleare ce asigură replicarea ADN-ului şi
posibilitatea transmiterii IG de la celulă la celulele fiice; reparaţia leziunilor din ADN ce asigură
stabilitatea IG.
Astfel, nucleul reprezintă aparatul genetic care păstrează, transmite şi realizează IG
asigurând controlul tuturor structurilor celulare, tuturor proceselor din celulă şi organism.
Cunoaşterea modului de organizare a materialului genetic nuclear permite înţelegerea
mecanismelor ce stau la baza proliferării celulare, diferenţierii celulare, controlului ontogenezei
şi diferenţelor dintre sexe.

16
 5. Caracteristica compartimentelor celulare generale
(Compartimentele celulare diferă prin organizare, formă, compoziţie chimică,
set de proteine specifice - !!! set de enzime, funcţii specifice)
Structuri celulare
REn - organit membranar
REr – organit membranar + ribozomi
AG – organit membranar
Lizosomii – organit membranar
Organizare
Două straturi de lipide
- Fosfolipide
- Sfingolipide
- Colesterol
Proteine
- Integrate ( au funcţie,
canale, enzime)
transportori
- Periferice (au funcție de
enzime, integrine, de
transport…)
Glucide (oligozaharide)
- Glicoproteide
- Glicolipide
REn:Formă de canale şi cisterne
Membrana LPG
+Proteine ce asigură sinteza
lipidelor / detoxifierea
xenobioticilor
REr: Formă – cisterne şi canale
membranare
Membrana LPG
+Riboforine ce fixează ribozomii
proteine ce asigură sinteza /
maturizarea / sortarea P
AG: Forma – cisterne unite prin
canale şi vezicule polarizate
• Zona cis
• Zona mediană
• Zona trans
Membrana GLP
+enzime ce asigură maturizarea P
cel. şi secretate, G, H,
receptori ce asigură sortarea P cel.
şi secretate, G, H,
Lizozomi: Forma – vezicule
membranare
Membrana LPG ce conţine
H+ATPaza
Matricea lizosomului primar
• Hidrolaze = enzime digestive
(proteaze acide, nucleaze
acide, lipaze....)
Matricea lizosomului secundar
• Hidrolaze + Substrat de
digerat
Matricea postlizosomului (lizosom
terţiar)
• Reziduri după digerare
17
Funcții
✓ barieră biologică
semipermiabilă;
✓ compartimentalizarea mediului
intern al celulelor eucariote;
✓ transport selectiv al
moleculelor şi ionilor;
✓ recepţionarea şi transmiterea
semnalelor extracelulare şi
intercelulare;
✓ conexiune între celule;
✓ suport pentru enzime;
✓ reglează homeostazia
intracelulară şi intercelulară.
✓ sinteza lipidelor membranare
reînnoirea membranelor
✓ siteza hormonilor steroizi
✓ detoxifierea xenobioticilor
✓ Translaţia CG → sinteza
polipeptidului
✓ Conformaţia proteinelor (P)
✓ Sortatea P şi transportul spre
AG
✓ maturizarea şi sortarea P cel,
✓ biogeneza lizozomilor
✓ reînnoirea plasmalemei
✓ maturizarea, sortarea şi
exportul moleculelor
extracelulare
✓ polimerizarea glicogenului
Hidroliza SO
Heterofagia
Proteinelor străine
Viruşilor
Bacteriilor
Corpusculilor apoptotici
Grefelor
Autofagia
Organitelor uzate
Proteinelor cel. denaturate
Crinofagia
Hormonilor sintetizaţi în exces
Peroxizomi – organit membranar Peroxizomi: Forma – vezicule
membranare
Membrana LPG
Matricea peroxizomului
• Oxidaze, catalaze
Mitocondrii – organit bimembranar Membrana mit. externă
• 50% P. + 50% FL; proteine
porine,
Membrana mit.internă ce formează
criste
• 80% P + 10% cardiolipina +
10% FL; !!! ATP-sintetaza);
Matrice mitocondrială:
• ADN inelar (cîteva molecule);
• Ribozomi proprii 55S
(RNP28S, RNP39S);
• ARNm, ARNt, ARNr (12S,
16S);
• Enzime ale ap. de replicare,
transcripţie, translaţie;
• Enzimele lanţului respirator –
oxidoreductaze...
• Incluziuni.
Centrul celular 2 centrioli
9 triplete de microtubuli – formă
cilindrică – 1 centiol
Fiecare microtubul 13
protofilamente polimerizaţi din
dimeri de  şi β-tubulină
Centrosfera
Din microtubuli în formare
Subunitatea mică – 40S
Ribozomii (80S) - RNP ARNr 18S
33 proteine ribozomale
40S
80S Subunitatea mare – 60S
60S ARNr 28S, ARNr 5,8S, ARNr 5S.
49 proteine ribozomale
18
✓ Detoxifierea metaboliţilor
celulari
✓ Oxidarea metaboliţilor toxici
✓ Descompunerea H2O2
✓ Asigură metabolismul
energetic= respiraţia celulară
- Scindarea piruvatului, a.a.,
acizilor graşi
- Sinteza ATP
- Reglarea metabolismului
energetic
✓ Replicarea ADNmt
✓ Transcripţia ADNmt şi sinteza
ARNm,r,t
✓ Translaţia ARNm şi sinteza
enzimelor mt (20%)
✓ Importul enzimelor mt din
citozol (80%)
✓ Organizator al microtubulilor
✓ Formează fusul de diviziune în
timpul mitozei
✓ Formează cili sau flageli în
anumite celule
40S
Fixează ARNm pentru translaţie
60S
Fixează ARNt pentru translaţia
ARNm
Primeşte a.a. şi asigură sinteza
polipeptidului
Nucleul Anvelopa nucleară
Membrana externă LPG
Membrana internă LPG
Cromatina = ADN+ARN+Proteine
histone + Proteine non-histone
Eucromatina (acivă)
Heterocromatina (inactivă)
Nucleol = regiune a nucleului ce
conține segmente de ADN + ARNr
+ Proteine + RNP 40S și 60S
Nucleoschelet=rețea de proteine
fibrilare
Nucleolul Regiune a nucleului:
ADN cu gene ARNr
ARNr
Proteine histone, non-histone și
ribozomale
RNP 40S și 60S
Cromozom bicromatidian metafazic ADN – replicat, maximal
compactizat + ARN + proteine
histone + proteine non-histone
!!! AN – acizi nucleici, P – proteine, SO – substanțe organice, LPG – lipide+proteine+glucude
19
Păstrarea IG
Export/import molecule
Fixarea buclelor de cromatină
Materialul genetic
Conține ~30000 perechi gene
codificatoare de proteine
Asigură expresia genelor –
transripție, processing
Asigură transmiterea IG – replicare,
mitoza
Asigură stabilitatea IG - reparație
Conține gene ARNr
Asigură sinteza ARNr
Asigură formarea subunităților
ribozomale:
ARNr 18S+33 proteine = 40S
ARNr 28S, ARNr5,8S și ARNr 5S
+ 49 proteine = 60S
Păstrează și transmite IG în timpul
mitozei / meiozei
 Tema 3. MACROMOLECULE

Acizii nucleici, proteinele, lipidele şi hidraţii de carbon sunt biopolimeri care au masă
moleculară mare, structură, formă, proprietăţi şi funcţii foarte variate.
ADN-ul reprezintă molecula eredităţii şi variabilităţii, care specifică programul de
organizare şi funcţionare a celulei / organismului pluricelular. Prin replicarea ADN-ului se
transmit trăsăturile caracteristice celulei date / organismului dat – altor generaţii (celulelor,
copiilor).
Moleculele de ARN sunt copii scurte de pe anumite secvenţe ale ADN-ului (gene), care
asigură realizarea informaţiei codificate în secvenţe specifice de aminoacizi pentru sinteza
diferitor tipuri de proteine.
Codul genetic este universal pentru toate organismele vii şi este format din secvenţa celor patru
tipuri de nucleotide (simbolic - A, G, C, T(U)), care combinându-se diferit determină o anumită
combinaţie a aminoacizilor în proteină.
Proteinele sunt molecule caracteristice organismului, care prin diversitatea lor structurală
şi proprietăţile lor variate fizico-chimice asigură toate procesele biochimice, fiziologice din
celulă şi organism, fiind substratul material al tuturor structurilor organismelor vii.
Lipidele, în special datorită proprietăţilor lor hidrofobe, reprezintă materialul principal de
construcţie a barierelor biologice – membranelor celulare şi intracelulare.
Complexul de biopolimeri al unei celule sau organism interacţionează specific, formează
complexe supramoleculare asigurând discreţia şi integritatea sistemului biologic pe care îl
reprezintă. Biopolimerii, de regulă, sunt sintetizaţi din anumite tipuri de monomeri conform
programului codificat în moleculele de ADN şi mediat de proteine – enzime, proteine reglatoare,
hormoni.
Genomul uman este reprezentat de 46 molecule de ADN nuclear şi câteva zeci de
molecule de ADN mitocondrial. Produşii genelor nucleare şi mitocondriale formează
proteinomul celulei, care determină calitatea şi longevitatea vieţii celulei şi organismului. Sunt
cunoscute şi bine definite circa 10000 de boli umane moleculare, monogenice, cauza cărora sunt
modificări nucleotidice la nivel de ADN, iar mecanismul patologic are la bază un defect al
proteinei codificate. Sute de laboratoare de genetică pe toate continentele, au ca scop cercetarea
genelor umane normale şi mutante, legătura dintre mutaţie şi patologie şi încearcă să producă noi
generaţii de medicamente pe bază de inginerie genetică.

20
 ACIZII NUCLEICI

ADN – acidul dezoxiribonucleic:

A Acid: grupa fosfat care formează catena de ADN și-i determină
proprietățile acide
D Dezoxiribo: pentoza din catenele de ADN - dezoxiriboza, nu au oxigen în
poziția 2’.
N Nucleic: moleculele de ADN au fost identificate mai întâi în nucleul
celulei, iar mai târziu în mitocondrii, în plastide, în citoplasma bacteriilor.

ARN – acidul ribonucleic:

A Acid: grupa fosfat care formează catena de ARN, determină proprietățile
acide
R Ribo: pentoza din catenele de ARN - riboza.
N Nucleic: moleculele de ARN au fost identificate mai întâi în nucleul
celulei, iar mai târziu în citoplasmă.

21
 1. ACIDUL DEZOXIRIBONUCLEIC - ADN

1.1 Structura ADNului

Monomerii ADN – dezoxiribonucleotidele:
4 tipuri de dezoxiribonucleotide trifosfați (dNTP):

Structura primară a ADN – catena polinucleotidică:

Catena de ADN se formează prin polimerizarea dNTP într-un lanț polinucleotidic:

Fiecare nucleotid din catena de ADN este unit prin legături fosfodiesterice, realizate între
3’-OH al dezoxiribozei primului nucleotid si alfa-radical fosfat-5’ al următorului nucleotid (cu
eliberarea a doi radicali fosfați).
Ordinea nucleotidelor, ce conțin diferite baze azotate, este aleatorie, iar combinația A, G,
C și T în catena de ADN reprezintă codul genetic (trei nucleotide codifică unul din cei 20 de
aminoacizi ce constituie proteinele).

22
 Structura secundară a ADN – dublu helix format din două catene polinucleotidice:
➢ catenele sunt complementare, fiecare bază azotată Pu dintr-o catenă se unește specific cu
o baza Py din cealaltă catenă, A cu T și G cu C;
➢ catenele sunt unite prin punți de H, A=T și G  C;
➢ catenele sunt antiparalele, una din catene este orientată opus vs cealaltă (fig.2.3)
➢ catenele sunt dublu spiralate deoarece fiecare nucleotid este aranjat față de precedentul
nucleotid din catenă sub un unghi de ± 36°; În felul acesta catenele se rulează spre
dreapta , formând o dublă spirală helicoidală cu 10 nucleotide pe o spiră;

Particularitățile dublului helix ADN Structura secundară a ADN

Structura terțiară a ADN – complexe DNP (DezoxiNucleoProteid)

Eucariotele au marea majoritate a ADN (98%)
localizată în nucleu (în cromozomi); o cantitate mică de
ADN (2%) se află în mitocondrii.
ADN nuclear este asociat obligatoriu cu proteine bazice
(histone) și acide sau neutre (nonhistone):
✓ proteinele histone au rol structural, în organizarea
supramoleculară a ADN în cromatină și cromozomi,
✓ proteinele nonhistone au rol funcțional, intervenind în
reglarea funcției ADN-ului (replicare, reparative,
transcripție).
✓ proteinele histone, fiind bazice și cu sarcină electrică
+, interacționează specific cu ADN-ul -, determinând
compactizarea lui.
5 clase de histone compactizează ADN-ul uman: 2
molecule de H2A + 2 molecule de H2B + 2 molecule de H3
și 2 molecule de H4 formează un octamer în jurul căruia se
înfășoară aproape de două ori un segment de ADN.
Histona H1 stabilizează complexul, fixează ADN-ul Nivelele de compactizare a ADNului
de miezul histonic formând-se nucleosomul. nuclear. I nivel – nucleosomic, II nivel
Filamentul polinucleosomic determină I nivel de – solenoid, III nivel – bucle fixate pe
compactizare a ADN-ului nuclear și, totodată, nivelul un scaffold proteic și al IV nivel –
cromozom metafazic.
elementar de prezentare a ADN în nucleu.

23
1.2 PROPRIETĂȚILE ADN
Structura unică a ADN-ului determină și proprietățile unice, cum ar fi autoreproducerea
(replicarea) și reparația. Structura chimică și sarcina electrică negativă asigură interacțiuni cu alte
molecule, prezentând posibilități funcționale diverse.
Replicarea reprezintă sinteza unor molecule noi de ADN, identice cu molecula inițială pe baza
structurii secundare.
Reparația este proprietatea ADN-ului de a-și
restabili secvența originală de nucleotide în cazul
leziunilor. Se bazează pe principiul complementarității, și
previne acumularea mutațiilor.
Denaturarea ADN reprezintă ruperea legăturilor
de hidrogen dintre catenele complementare, ce face posibil
accesul la secvența de baze azotate, citirea informației
codificate – condiție necesară pentru replicarea ADN,
reparația ADN și transcripția ADN; Denaturarea ADN se
poate produce și în cazul modificării micromediului
(tº înalte, mediu basic); (fig.2.9)
Renaturarea ADN – restabilirea structurii
bicatenare;
Spiralizarea, superspiralizarea, despiralizarea, sunt proprietățile dublului helix și
determină trecerea macromoleculei de ADN de la o stare funcțională la alta.
Heterogenitatea secvențelor de ADN se exprimă prin aranjarea aperiodică a bazelor în
moleculă, unele secvențe de nucleotide se întâlnesc cu frecvență diferită de-a lungul moleculei
de ADN:
Secvențe bogate în A=T alternează cu secvențe bogate în G≡C;
Secvențe codante (gene) alternează cu cele necodante și reglatoare;
Secvențe active transcripțional alternează cu cele netranscrise;
Secvențe unice (gene structurale) alternează cu cele repetitive (gene ARNr, gene ARNt,
minisateliti, etc);
Flexibilitatea ADN este capacitatea dublului helix de a trece de la o formă
conformațională la alta – de ex.: trecerea de la forma B - la forma A se asociază cu activarea
ADN-ului pentru transcripție, iar trecerea la forma Z – cu inactivarea secvenței de ADN.
Fragilitatea ADN este determinată de sensibilitatea la acțiunea factorilor mutageni:
Radiațiile ionizante pot produce rupturi mono- sau bicatenare;
Razele UV pot determina apariția dimerilor pirimidinici;
Mutagenii chimici pot modifica bazele azotate și împiedica împerecherea corectă;
Virușii se pot însera în molecula de ADN modificînd structura și funcția genelor;
Hibridarea ADN determină formarea moleculelor noi de ADN din molecule de origine
diferită – baza recombinării ADN-ului, ingineriei genice;
Sarcina electrica „-” îi permite ADN-ului să interactioneze specific cu proteinele bazice
(histonele) și proteinele acide (nonhistonele), să migreze în cîmpul electric.
Unități de lungime ale moleculei de ADN

Deoarece ADN-ul este un dublu helix, lungimea moleculei se descrie în perechi baze (pb):
A. Kilobaze (kb) – 103 pb; B. Megabaze (Mb) – 106 pb; C. Gigabaze (Gb) – 109 pb
1 kb = 1000 bp
1 Mb = 1000 kb = 1 000 000 bp
1 Gb = 1000 Mb = 1 000 000 kb = 1 000 000000 bp

24
1.3 FUNCȚIILE ADN-ului
ADN-ul
 deține,
 păstrează,
 transmite și
 realizează informația genetică.

ADN-ul deține informația genetică despre:

✓ structura organismului
✓ particularitățile lui funcționale
✓ particularitățile de dezvoltare, reproducere, răspunsului la acțiunea factorilor de mediu
✓ interacțiunea dintre diferite elemente ale aceluiași organism sau cu alte organisme.

Informația genetică în ADN este înscrisă sub forma unei secvențe prin succesiunea a
patru tipuri de baze azotate:
A, G, C, T
Bazele azotate se combină câte trei, formând codoni - "cuvintele" codului genetic,
fiecare triplet codifică un anumit aminoacid, de exemplu:
AAA → Lys
CAG → Gln
TGC → Cys
GGA → Gly
etc.
Astfel, succesiunea tripletelor dintr-un segment codant de ADN determină succesiunea
aminoacizilor dintr-un polipeptid.
Secvența codantă - ...AAACAGTGCGGA...
↓
Fragment polipeptidic - ...Lys – Gln – Cys – Gly...
Succesiunea aminoacizilor din polipeptid determină particularitățile spațiale și
funcționale ale proteinei.
Proteinele determină (direct sau participând în diferite lanțuri metabolice) toate structurile
celulare, activitățile celulare, asigură interacțiunea celulelor, participă în apărarea celulei sau
răspunsul la acțiunea diferitor factori ecologici, etc.

25
 ADN-ul păstrează informația genetică
✓ de acțiunea mutagenă a factorilor de mediu - fiind compactizat și asociat cu proteine ce
micșorează posibilitatea accesului mutagenilor la secvența nucleotidică;
✓ de acumularea mutațiilor – chiar dacă și se produc modificări în ADN, celula posedă
diverse sisteme de reparație, refăcând structura inițială a ADN-ului și, astfel, se
micșorează rata mutațiilor;
✓ de citirea neautorizată, pentru a preveni expresia genelor ̋nedorite ̋- ADN fiind
compactizat pentru a fi citit și transcris este nevoie de semnale activatoare și asamblarea
unui complex multiproteic ce promovează transcripția unei anumite gene.

ADN-ul realizează informația genetică în timpul sintezei moleculelor de ARN și

proteinelor.
ADN-ul poate fi transcris sub formă de secvențe nucleotidice de ARN: ARNm, ARNr,
ARNt și microARN care participă la translația I.G. și sinteza lanțurilor polipeptidice - viitoare
proteine structurale, enzime, receptori, reglatori, hormoni, etc.

ADN ⎯transcript
⎯⎯⎯ ie
→ ARNm ⎯translatie
⎯⎯ ⎯→ polipeptid → proteină funcțională
ARNt
ARNr
microARN

ADN-ul transmite informația genetică din generație în generație (de la celulă la alte
celule sau de la o generație de organisme la alte generații de la părinți la copii).
La baza moștenirii și transmiterei I.G. stă proprietatea unică a moleculei de ADN de
replicare:
1 moleculă de ADN ⎯replicare
⎯⎯ ⎯→ 2 molecule de ADN

Astfel, procesele moleculare de bază din celulele umane sunt:

replicarea ADN – suportul transmiterii I.G.;
reparația ADN – suportul pastrării I.G.;
transcripția ADN și translația ARNm – suportul realizării I.G.

Toate aceste procese sunt programate – se realizează numai într-o anumită perioadă
ontogenetică a celulei, dependent de tipul celulei, dependent de semnalele exogene și endogene.

26
 2. ACIDUL RIBONUCLEIC - ARN

2.1 Structura ARNului

Molecule ARN sunt biopolimeri monocatenari, care constau din ribonucleotide unite prin
legături fosfodiesterice.
Monomerii ARN – ribonucleotidele (patru tipuri de NTP):

Spre deosebire de nucleotidele din componența ADN, monomerii ARN-ului conțin în calitate de
pentoză riboza, iar bazele azotate sunt Adenina, Guaniana, Citozina și Uracilul (U), care
substituie Timina din ADN.

Structura primară a ARN:

➢ catena polinucleotidică 5'→3';
➢ nucleotidele sunt unite prin legături fosfodiesterice 3'→5';
➢ se sintetizează în timpul transcripției ADN-ului după principiul complimentarității;
➢ ordinea bazelor azotate în ARN depinde de secvența de ADN.

27
 Structura secundară a ARN-ului reprezintă conformația spațială a moleculei sub formă
de bucle. Buclele se formează cu ajutorul legăturilor de hidrogen între bazele azotate
complementare în cadrul aceleași catene: A-U și G-C. Fiecare buclă reprezintă un situs
funcțional. Fiecare tip de ARN are forma sa funcțională

Structura terțiară a ARN – complexe RNP (RiboNucleoProteice) Moleculele de ARN

se pot asocia cu proteinele specifice în scopul protecției contra ARN-azelor (particulele RNP –
ribonucleoproteice, care reprezintă forma de export a ARNm din nucleu în citoplasmă) sau
asigurării funcției speciale (ARNr în ribozomi).

2.2 Diversitatea moleculelor de ARN

În orice celulă numărul moleculelor de ARN este mult mai mare decât cel al moleculelor
de ADN. Cantitatea de ARN variază în dependență de perioada ciclului vital sau de tipul
țesutului din care face parte. În celulă există mai multe tipuri de ARN, dintre care cele mai
reprezentative sunt ARN mesager, ARN ribozomal, ARN de transport, microARN, ARN
heterogen nuclear.
Tipuri de ARN Caracteristică și rol biologic
ARNm (mesager) Produsul transcriptiei genelor structurale, monocatenar, extrem de
heterogen
Copia genelor (Gena – segment de ADN ce codifică o proteină)
Servește ca matriță în timpul translației, sintezei proteinei
ARNt (transport) Produsul transcripției genelor ARNt, constituiți din 73-95 n., de la 20-la
61 de variante în celule)
Transportă aminoacizii spre ribosom pentru sinteza proteinelor
Translează codonii din ARNm, adaptor al aminoacizilor
ARNr (ribosomal) Produsul transcripției genelor ARNr, există 4 variante nucleare (28S, 18S,
5,8S și 5S) și 2 variante mitocondriale (16S și 12S)
Interacționează cu proteinele ribozomale, formând ribosomul
Asigură translația ARNm și sinteza proteinelor

Majoritatea tipurilor de ARN sunt produșii transcripției anumitor segmente de ADN –

gene, iar produșii transcripției sunt supuși processing-ului (maturizare). În timpul processing-
ului ARNul capătă structura și forma funcțională.

28
 3. PROTEINELE
Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare formate din lanțuri de aminoacizi
care prezintă diferite aranjamente spațiale mai simple sau mai complexe. Fiecare proteină are
secvența ei unică de aminoacizi, determinată de secvența nucleotidică a genei.
Structura tridimensională pe care o proteină o adopta, servește, de regulă, scopului destinat
proteinei respective. Dacă structura unei proteine este complexă atunci și funcția acesteia este
complexă.

3.1 Structura proteinelor

Aminoacizii – monomerii proteinelor - 20 aminoacizi (vezi tabel 4.1) prezintă o
structură comună și anume carbonul  la care sunt atașate grupările NH2, COOH și un radical
(notat R) care diferă la fiecare aminoacid.

Complexitatea proteinelor a impus introducerea mai multor nivele de organizare

structurală: primară, secundară, terțiară și cuaternară.
Structura primară Structura secundară Structura terțiară Structura cuaternară

Între aceste nivele de organizare există interdependență și împreună determină

particularitățile structurale și proprietățile funcționale specifice fiecărei proteine.
Din punct de vedere al conformației spațiale, proteinele pot fi globulare sau fibrilare.
O structură primară unică determină o structură tridimensională unică care se formează prin
plierea în spațiu a unei proteine. Structura proteinei determină funcția acesteia. De exemplu,
colagenul are o formă de spirală încolăcită, este o proteină lungă, vâscoasă, puternică, și seamănă
cu o frânghie. Această structură este foarte bună în acordarea de sprijin. Hemoglobina, pe de altă
parte, este o proteină care este globulară și compactă. Forma sa sferică este utilă pentru
manevrarea prin lumenul vaselor de sânge.

Structura primară reprezintă secvența de aminoacizi din lanțul polipeptidic și este

realizată de legătura peptidică ce se formează între gruparea -COOH a unui aminoacid și
gruparea -NH2 a următorului aminoacid . Direcția corectă de citire a unui lanț polipeptidic este
de la gruparea NH2 către gruparea COOH.

29
Tabel Prezentarea și clasificarea aminoacizilor dependent de proprietățile lor fizico-chimice

30
 Structura secundară definește orientarea spațială a lanțului polipetidic. Este generată de
legăturile de hidrogen în care sunt implicați atomul de O și H ce aparțin diferitor legături
peptidice. Structura secundară include diferite tipuri de conformații. Cele mai întâlnite forme ale
structurii secundare sunt: a)  - spirale și b)  - structuri.
a) Structura -spirală sau -helix
Este asemănătoare spiralei sau elicei și apare prin răsucirea lanțului polipeptidic, de
obicei spre dreapta, în jurul unui cilindru imaginar.

A. -spirală B. -pliată

b) Structura -pliată sau -structuri

Este o structură în care lanțul polipeptidic descrie un zigzag, generând o forma
asemănătoare cu o foaie pliată și este stabilizată de legături de hidrogen poziționate aproape
perpendicular pe axa catenei polipeptidice. Structura β-pliată este stabilizată de punți de hidrogen
care se formează în mod similar ca în cazul structurii helicoidale, dar care sunt intercatenare și
perpendiculare pe axul moleculei.

Structura terțiară reprezintă forma tridimensională,

un stadiu avansat de organizare spațială a proteinelor și
rezultă prin superspiralizarea a două sau mai multe catene
polipeptidice ce conțin fragmente α-helicoidale și β-pliate
într-o arhitectură spațială complexă sub formă de ghem.
Structura terțiară înglobează structurile primară și secundară.
Structura terțiară este generată de legături slabe (de hidrogen,
ionice, Van derWaals) și/sau legături puternice (legături
disulfidice) ce se stabilesc între radicalii aceluiași lanț
polipeptidic. Acest nivel de organizare determină formarea unor structuri compacte.
Unitatea fundamentală a structurii terțiare este domeniul. Domeniul proteic reprezintă un
fragment din lanțul polipeptidic împachetat într-o entitate funcțională cu organizare secundară și
terțiară proprie. Proteinele mari au mai multe domenii (fiecare având o anumită funcție) legate
prin regiuni cu structură neordonată. Sunt proteine formate dintr-un singur domeniu sau din
cîteva zeci. Diferite domenii ale unei proteine sunt
asociate cu diferite funcții.

Structura cuaternară
Structura cuaternară indică modalitatea de
asamblare a lanțurilor polipetidice pentru a forma
structura funcțională a proteinei date. Acest tip de
structură nu se întâlnește la toate proteinele. Structura
cuaternară integrează structurile primară, secundară și
terțiară și caracterizează mai ales proteinele complexe
formate din mai multe lanțuri polipeptidice și grupe
prostetice (de origine neproteică). Majoritatea
proteinelor sunt alcătuite din mai multe lanțuri

31
polipeptidice identice sau diferite, asociate într-o moleculă multimerică. De obicei se asociază un
număr par de subunități, identice sau diferite, astfel încât structura finală să posede cel puțin un
centru de simetrie.
Un exemplu tipic pentru organizarea structurii cuaternare este globina din Hemoglobină (Hb)
care are o moleculă tetrameră formată din patru lanțuri polipeptidice, fiecare cu structura sa
primară, secundară și terțiară bine definită.
Structura cuaternară este generată de legături de hidrogen, ionice, Van der Waals și uneori de
legături disulfidice ce se stabilesc între radicalii diferitor lanțuri polipeptidice .

***
Tipuri de legături chimice

a - legătura peptidică;
b - legătura ionica;
c - punți de hidrogen;
d - interacțiuni hidrofobe;
e - punți disulfidice

***
3.2 PROPRIETĂȚILE PROTEINELOR

Proteinele sunt substanțe cu masa moleculară mare și proprietăți fizico-chimice foarte

variate, dependent de numărul de aminoacizi acizi, neutri și / sau bazici:
➢ datorită prezenței grupei COOH (acide) și NH2 (bazice) proteinele sunt amfoterice și,
astfel, interacționează atât cu acizii cât și cu bazele;
➢ proteinelor le este caracteristică proprietatea de denaturare și renaturare.
➢ în celulele unui organism activează numeroase proteine ce diferă după mărime,
combinația de aminoacizi, număr de domenii și, implicit, diferite funcțional – proprietate
definită – heterogenitate;
➢ proteinele pot prezenta polimorfisme individuale (variații neutre ale secvenței de
aminoacizi întâlnite la diferite persoane);
➢ proteinele sunt molecule sensibile la factorii de mediu și se pot adapta rapid
modificând-și conformația:
➢ datorită proprietăților fizico-chimice variate, proteinele formează complexe
supramoleculare specifice, stabile cu alți biopolimeri – variind atât funcțiile proteinelor,
cât și a moleculelor cu care interacționează:
✓ proteinele împreună cu ADN-ul nuclear formează cromatina (DNP –
dezoxinucleoproteide) - materialul genetic compactizat, activitatea căruia depinde
de tipul proteinei cu care interacționează;
✓ proteinele împreună cu ARNr – formează ribozomul (RNP – ribonucleoproteid) –
aparatul ce asigură corectitudinea sintezei proteinelor necesare activității celulei;
✓ proteinele împreună cu bistraturile de fosfolipide formează membrana celulară
semipermeabilă și multifuncțională; etc.

32
 Tema 4. GENELE - ORGANIZARE MOLECULARĂ, DIVERSITATE,
FUNCȚIE

Gena este unitatea elementară structural-funcţională a eredităţii şi variabilităţii. Genele

reprezintă o combinaţie specifică de nucleotide care codifică şi reglează sinteza unei molecule de
ARN sau a unui polipeptid. Principalele gene din genomul celulei sunt cele structurale -
codificatoare de polipeptide, iar genele ce codifică ARNr şi ARNt asigură formarea aparatului de
translare a codului genetic în timpul biosintezei polipeptidului.

1. Clasificarea genelor umane

Există o multitudine de tipuri de gene, în dependenţă de informaţia codificată de către
acestea, modalitatea expresiei, momentul expresiei și locul expresiei. Cele mai importante grupe
de gene:
După produsul genic:
- Gene structurale (codificatoare de proteine)
- Gene ARNr
- Gene ARNt
- Gene microARN
- Pseudogene
- Transpozoni – gene migratoare

După localizare:
- gene nucleare -
- circa 30 000 perechi gene (gene structurale, ARNr, ARNt);
- 50% materne și 50% paterne;
- pot avea expresie specifică de țesut.
- gene mitocondriale -
- 37 de gene (gene structurale, ARNr, ARNt);
- 100% materne
- se expresează continuu în toate țesuturile, dependent de metabolismul
celulei.

După particularităţile transcripţiei (genele nucleare):

- Gene de clasa I - transcrise de ARN polimeraza I;
- codifică ARNr 28S, 18S și 5,8S;
- Gene de clasa II - Transcrise de ARN polimeraza II;
- Codifcă pentru proteine, ARNsn, ARNsno;
- Gene de clasa III - Transcrise de ARN polimeraza III;
- Codifcă pentru ARNr 5S, ARNt, diverse tipuri de microARN;

Genele sunt localizate de-a lungul moleculelor de ADN, pot fi unice sau pot avea mai
multe copii repetate în tandem sau repartizate pe diferiţi cromozomi. Graniţele genelor sunt
funcţionale şi sunt identificate doar de factorii proteici ce asigură iniţierea şi terminarea
transcripţiei. Factorii proteici recunosc gena care trebuie transcrisă combinându-se specific cu
situsuri reglatoare ale iniţierii transcripţiei. Astfel, fiecare genă sau grup de gene – unitate
transcripţională – conţin regiuni codificatoare şi regiuni reglatoare.

33
 2. Organizarea genelor
Regiunile genei sunt reprezentate de:
✓ proximal – PROMOTOR - secvențe reglatoare ale inițierii transcripției și recunoaștere a
SIT +1;
✓ central – REGIUNEA CODIFICATOARE de ARN/proteine;
✓ distal –TERMINATOR - secvențe reglatoare ale terminării transcripției.

Promotorul se conţine în fiecare genă (unitate de transcriere) și reprezintă secvenţa care reglează
inițierea transcripției unei gene, sau a setului de gene.
Primul nucleotid transcris este notat cu +1; nucleotidele din genă situate în faţa punctului de
iniţiere (SIT+1) a transcripţiei se notează cu (-), iar cele ce se găsesc spre capătul 3' – cu (+).
Promotorul conţine secvenţe consens (boxe) care se deosebesc la diferite clase de gene, iar
genele de clasa II, codificatoare de proteine, au promotori specifici fiecăreia din ele.

Regiunea codificatoare conține informația despre structura unui ARNr, ARNt, miscroARN sau
ARNm și polipeptid.
!!! În genele de clasa II secvențele codificatoare – exonii - pot alterna cu secvențe
necodificatoare – introni. Intronii în timpul processingului ARN sunt înlăturați.

Terminatorul este plasat la sfârşitul unităţii transcripţionale şi reprezintă o secvenţă de

nucleotide care controlează terminarea transcripției.
De-a lungul genei se află anumite situsuri/boxe (secvenţe scurte de nucleotide), ce servesc ca
locuri de interacțiune pentru factorii de transcripţie, activatori, represori etc.

***
Cele trei clase de gene nucleare se deosebesc după modul de organizare, particularitățile
inițierii transcripției, etapele expresiei și funcție:

34
 3. Genele de clasa II:

Genele nucleare codificatoare de proteine reprezintă o combinație lineară de secvențe

nucleotidice ce codifică un polipeptid sau mai multe variante polipeptidice (datorită splicingului
alternativ) și controlează expresia și rata expresiei acestor gene.

Ordinea liniară a secvențelor unei gene de clasa II, de regulă, este următoarea:
➢ Promotorul - netranscris, conține o combinație specifică fiecărei gene a boxelor TATA,
CAAT, CG, Oct etc., care sunt recunoscute de proteine reglatoare ale activității ARN
polimerazei II;
➢ SIT +1 – situsul de inițiere a transcripției cu primul nucleotid încorporat în preARNm,
fiind și situs de CAPare a ARNm;
➢ Secvența lider, regăsită în regiunea 5' a ARNm, situs de interacțiune cu ribozomul pentru
inițierea translației;
➢ ATG, codonul de inițiere a translației;
➢ Exoni (număr variabil) - secvențe nucleotidice codificatoare pentru polipeptid;
➢ Introni (separă exonii, cu situsurile de splicing 5'GT și 3'AG, număr variabil) - secvențe
nucleotidice necodificatoare;
➢ codonul stop (TAA, TGA, sau TAG) al translației pe ultimul exon;
➢ Terminatorul cu situsul Poly(A), responsabil de terminarea transcripției, și
poliAdenilarea 3' al ARNm;
➢ Secvențe modulatoare ale ratei transcripției (enhanceri și silenceri);

Particularități ale expresiei genelor de clasa II:

✓ Sunt active în nucleu;
✓ Sunt :
o gene house keeping ce se expresează în orice tesut;
o gene cu specificitate de țesut / de perioada ontogenetică / de sex / de mediu.

Funcții;
I. La nivel molecular – codifică pentru sinteza unui polipeptid;
II. La nivel celular – dependent de proteina codificată, asigură formarea sau funcționarea
unei structuri celulare, asigură desfășurarea unui lanț metabolic, asigură derularea unui
lanț de semnalizare, etc.;
III. La nivel de organism – asigură expresia unui caracter fenotipic morfologic, sau
fiziologic, psihic, sau comportamental.

*****

35
 4. Genele de clasa I:
Organizare:

✓ Promotorul - parțial transcris, recunoscut de factorii de transcripție ce ajută ARN

polimeraza I;
✓ Regiunea codificatoare conține trei gene ARNr 18S, 5.8S, și 28S separate prin spaceri
(secvențe necodante);
✓ Terminator;
Se repetă de sute de ori.

Particularități ale expresiei:

- Sunt active în nucleol;
- Se expresează în toate țesuturile.
Funcții;
La nivel molecular – codifică pentru sinteza ARNr 18S, 5,8S și 28S;
La nivel celular – asigură formarea subunităților ribozomale;
La nivel de organism – asigură sinteza proteinelor necesare activității vitale a organismului;

5. Genele de clasa III:

Organizare:

✓ Promotorul - situat în interiorul regiunei transcrise, recunoscut de factorii de transcripție

reglatori ai activității ARN polimerazei III;
✓ Regiunea codificatoare conține gene ARNr 5S sau gene ARNt ;
✓ Terminator;
Se repetă de sute de ori.
Particularități ale expresiei
- Sunt active în nucleoplasmă;
- Se expresează în toate țesuturile.
Funcții;
La nivel molecular – codifică pentru sinteza unui ARNr 5S sau a unui ARNt;
La nivel celular – ARNr 5S împreună cu produșii genelor de clasa I asigură formarea
ribozomilor, iar ARNt transportă aminoacizii spre ribozomi și translează codonii din ARNm;
La nivel de organism – asigură sinteza proteinelor necesare activității vitale a organismului.

36
 6. Expresia genelor

Genele nucleare se expresează în mai multe etape. Expresia genelor începe cu

transcripția ADNului și sinteza de ARN precursori; precursorii sunt supuși processingului cu
formarea ARN funcțional:
➢ ARNr – asociat cu proteine ribozomale formează subunitățile ribozomului și transferat în
citoplasmă reprezintă sediul translației, sintezei polipeptidului;
➢ ARNm – transferat în citoplasmă pe ribozomi reprezentând matrița pentru sinteza
polipeptidului;
➢ ARNt – transferat în citoplasmă, asociat cu aminoacidul corespunzător – asigură
translația ARNm și adaptarea aminoacizilor ce formează polipeptidul codificat în ARNm;
➢ ARNsn – controlează processingul ARNm, în special splicingul (înlăturarea intronilor și
unirea exonilor);
➢ ARNsi – transferat în citoplasmă, maturizat și asamblat într-un complex ce reglează
translația (inactivarea ARN și degradarea lui.)

Etapele generale ale expresiei genelor nucleare.

Sinteza moleculelor codificate este asigurată de procesele legate de expresia genică:

Transcripţia secvenţelor specifice de ADN cu sinteza complementară a unor molecule de ARN-
precursor;
Processing-ul moleculelor de ARN;
Transferul lor în citoplasmă sub formă de precursori ribosomali, molecule de ARNt şi molecule
de ARNm;
Translaţia informaţiei genetice codificate de moleculele de ARNm şi biosinteza polipeptidelor,
cu participarea moleculelor de ARNt în calitate de translatori ai codului genetic şi ribosomilor –
sediu pentru translaţie şi asamblare a lanţurilor polipeptidice.
Maturizarea polipeptidului sintetizat este supus unor modificări structurale şi/sau
conformaţionale determinând formarea unor proteine biologic active.

37
 Expresia genelor, calitatea şi cantitatea produsului final – ARNm şi proteina, ARNr sau
ARNt - sunt determinate, în primul rând, de particularităţile transcripţiei genelor şi varianta de
procesare a ARN-transcript primar.

Gene implicate în dezvoltarea şi funcţionarea organelor şi ţesuturilor la om

Genomul uman conţine circa 30 000 perechi de gene structurale, mutaţiile cărora pot
provoca numeroase stări patologice:
- sunt descrise peste 10000 de boli monogenice cu implicarea diferitelor ţesuturi şi organe;
- sunt cunoscute peste 100 de boli multifactoriale, condiţionate de mutaţii în diferite gene
care, în combinaţie cu factorii de mediu defavorabili, provoacă majoritatea patologiilor
adultului;
- sunt cunoscute gene, mutaţiile cărora determină proliferarea anormală a celulelor şi
apariţia bolii canceroase.

38
Anexe:

39
40
 Tema 5. TRANSCRIPŢIA INFORMAŢIEI GENETICE ŞI
TRANSLAȚIA CODULUI GENETIC

Transcripţia este un proces complex de sinteză complimentară a ARN mesager

precursor (preARNm) de pe molecula de ADN.
Factorii de transcripție recunosc boxele promotorului genei de transcris;
Procesul se realizează cu ajutorul enzimei ARN-polimeraza II de la SIT +1 ce conține primul
nucleotid transcris.
Processing-ul preARNm sau maturizarea ARNm decurge în 3 etape:
Cap-area - modificarea capătului 5’ al preARNm unde se adaugă o molecula 7 metil-guanozină
numită ,,CAP”.
Poliadenilarea - la capătul 3’ al preARNm, se recunoaște situsul poly(A), se clivează secvența
terminatorului și se adaugă mai multe Adenine (ATPuri) ce formează coada poliAdenilică
(AAAAA..).
Splicingul – proces de eliminare a regiunilor necodante (introni) și unire a secvențelor codante
(exoni). Intronii sunt recunoscuți după dubletele GU……..AG. În urma splicingului molecula de
ARNm devine mai scurtă.
Transportul ARNm din nucleu în citoplasmă. La această etapă ARNm cu poliA este
recunoscut de către receptorii porului nuclear şi este transferat din nucleu în citoplasmă pentru a
putea avea loc următoarea etapă - translaţia (sinteza polipeptidului).
Translaţia reprezintă procesul de decodificare a informaţiei genetice din ARNm cu
sinteza polipeptidului. Acest proces se desfăşoară în ribozomi, unde ARNt transportă
aminoacidul corespunzător codonului din molecula de ARNm. Translaţia permite aranjarea
specifică a aminoacizilor uniţi prin legături peptidice şi formarea unui lanț polipetidic. ARNm
este recunoscut de ribozom datorită unei combinații specifice de nucleotide din secvența lider;
Începe translația de la codonul start AUG; Se finisează translația cu codonul STOP (
UAA,UAG sau AGA).
Conformaţia proteinei reprezintă maturizarea polipeptidului format în urma translaţiei.
Procesul se desfăşoară cu ajutorul chaperonelor; aminoacizii încorporaţi interacţionează prin
formarea legăturilor de hidrogen și/sau disulfidice şi determină configuraţia proteică spaţială,
tridimensională, specifică. Proteinele pot fi glicozilate, fosforilate, etc.; pot asocia cu mai multe
lanţuri polipeptidice.

41
 1. Transcripția
Transcripția reprezintă prima etapă crucială în expresia genelor; este procesul de copiere
a IG codificate în ADN prin sinteza unor molecule de ARN necesare pentru sinteza proteinelor.

Principiile transcripției

a) Transcripția se realizează matricial –

una din cele două catene polinucleotidice de
ADN servește model pentru sinteza unei catene
de ARN; catena codogenă este netranscrisă, iar
catena anticodogenă servește matriță în timpul
transcripției;
b) Se desfășoară după principiul
complementarității – catena sintetizată de
ARN este complementară matriței și, astfel,
identică catenei codogene (cu excepția: T din
ADN este înlocuită cu U în ARN)
c) Transcriția se realizează antiparalel –
catena matriță de ADN este citită în direcția
3'→5', iar sinteza catenei de ARN se
desfășoară în direcția 5'→3';
d) Transcripția se realizează
unidirecționat – fiecare genă are o
secvență semnal SIT+1 de la care începe
transcripția de la 3' la 5' spre semnalul
Figura 1. terminatorului.

Transcripția se efectuează selectiv și necesită semnal de inițiere și de terminare.

Transcripția se realizează ca răspuns la stimuli fiziologici și de mediu. În timpul transcripției se
sintetizează diferite tipuri de ARN (m, t, r, micro).

Unitatea de transcriție reprezintă segmentul de ADN ce conține secvențe specifice ce asigură:

✓ recunoașterea unui anumit tip de genă și inițierea transcripției – promotorul;
✓ structura preARNului – secvența codantă;
✓ terminarea transcripției – terminatorul;
✓ modularea ratei și vitezei de transcripție – enhanceri / silenceri, specifici doar pentru
genele de clasa II.

42
1.1 Etapele transcripției

Transcripția se desfășoară în trei etape:

Inițierea implică -
− Recunoașterea promotorului;
− Identificarea +1;
− Activarea ARN-polimerazei;
− Denaturarea locală a ADNului;
− Identificarea catenei matriță 3'→5';
Elongarea reprezintă –
− Alunecarea ARN-polimerazei de-a
lungul catenei matriță 3'→5';
− Polimerizarea NTPurilor
complementare matriței într-o moleculă
de ARN 5'→3';
− Alungirea ARNului;
Terminarea -
− Recunoașterea secvenței terminator;
− Disocierea ADN, ARN-polimerază și
ARN sintetizat.

Fiecare eveniment necesită interacțiunea corectă a factorilor proteici de transcripție

(specifici fiecărei clase de gene) cu secvențe specifice ale genei transcrise. Etapa decisivă în
transcripție este inițierea, care are ca sarcină să identifice corect gena, în special pentru
transcripția genelor structurale de clasa II (vă amintim că sunt gene țesut specifice, dependente
de perioada ontogenetică sau activate în anumite condiții de mediu).

Principalele elemente ce caracterizeză inițierea și elongarea transcripției.

43
1.2 Aparatul de transcripție
La transcripție participă trei componente de bază:
✓ ADNul cu secvențele reglatoare ale inițierii, elongării și terminării procesului, care diferă
de la genă la genă;
✓ ARN-polimeraza – enzima care realizează sinteza ARNului – copia complementară a
catenei 3'→5' a segmentului de ADN;
✓ 4 tipuri de NTPuri – ATP, GTP, CTP și UTP, monomeri ai moleculei de ARN
sintetizate.

În celula umană funcționează trei ARN polimeraze diferite în nucleu și o ARN

polimerază în mitocondrii. ARN polimeraza I sintetizează numai preARNr, ARN polimeraza II
sintetizează preARNm şi unele molecule mici de ARN nuclear care participă la splicingul
ARNm, iar ARN polimeraza III sintetizează ARNt, ARNr 5S şi multe alte molecule relativ
scurte şi stabile de ARN.

Tabel 1 Caracteristica ARN - polimerazelor eucariote

Unitatea de transcripție Produsul transcripției

ARN polimeraza I Gene ARNr 18S, 5,8S și 28S preARNr 45S
ARN polimeraza II Gena structurală preARNm
preARNsn
ARN polimeraza III Genă ARNr 5S preARNr
Genă ARNt preARNt
Gene microARN preARNsn, sc, si, …
ARN polimeraza mt Gene ARNr, ARNt și structurale ARN policistronic

Promotorul fiecărei categorii de gene este recunoscut de factori proteici de inițiere a

transcripției care induc atașarea ARN polimerazei corespunzătoare, declanșarea procesului de
transcripție și sinteza unui ARN.

Factorii proteici de transcripție ce interacționează cu boxele promotorului și activează ARN

polimeraza corespunzătoare.

44
 Tabel Caracteristica comparativă a aparatului de transcripție a
genelor eucariote nucleare:
Aparatul de transcripție Aparatul de transcripție a Aparatul de transcripție
a genelor de clasa I genelor de clasa II a genelor de clasa III
Unitatea de transcripție Promotor Promotor Promotor
Gene ARNr 18S, 5,8S Exoni/introni Gena ARNr5S sau
și 28S separate prin Terminator cu situs PolyA ARNt
spacieri Enhanceri Terminator
Terminator Silenceri
Enzimă ARN polimeraza I ARN polimeraza II ARN polimeraza III
Unități de polimerizare ATP, GTP, UTP, CTP ATP, GTP, UTP, CTP ATP, GTP, UTP, CTP
Factori de transcripție UBF, SL1 TFIID, TFIIA, TFIIB, TFIIF, TFIIIA, TFIIIB, TFIIIC
generali TFIIH, TFIIE
Factori de transcripție țesut - HNF3 –specific pentru -
specifici hepatocit
MyoD – specific pentru miocite
Oct-1, Oct-2 – pentru limfocite
B
NF1 – specific pentru neuroni
Etc.
Factori de transcripție - HIF-1ɑ - Hypoxia-inductibil -
inductibili factor
ER – estrogen receptor
PR – progesteron receptor
GR – glucocorticoid receptor
TP – Tyroid hormone receptor

Transcripții primari sunt reprerezentați de molecule de ARN cu diferită secvență

nucleotidică și lungime – precursori ai ARNm (preARNm); precursori ai ARNr (preARNr 45S,
preARNr 5S); precursori ai ARNt (preARNt) și precursori ai micro ARN (preARNsn,
preARNsno, preARNmi, preARNsi). În timpul și după transcripție preARN suferă o serie de
modificări ce determină forma lor funcțională, stabilitatea, rezistența la acțiunea exonucleazelor,
interacțiunea specifică cu exportinele nucleare (majoritatea moleculelor de ARN sintetizate în
nucleu funcționează în citoplazmă).

45
 2. Processing-ul ARNm
Produsul transcripției genelor
structurale nucleare este preARNm ce
conține atît secvențe codante de
proteină, cît și secvențe necodante. În
timpul processingului preARNm este
supus urmatoarelor procese:
➢ CAPare;
➢ Polyadenilare;
➢ Splicing;
➢ Editare.

Etapele processing-ului ARNm

CAParea – prelucrarea capătului 5' al ARN prin adăugarea unui GTP într-o legatură
nespecifică 5'ppp5' de către Guanilat transferaza. CAPul are următoarele funcții:
Protecția capătului 5 ' al ARNm de exonucleaze;
Recunoașterea ARNm de către factorii de inițiere a translației, pentru a fi fixat pe subunitatea
40S a ribozomului.

Polyadenilarea reprezintă procesul de modificare a capătului 3' al preARNm. Complexul

enzimatic responsabil de poliadenilare - polyA-polimeraza - adaugă 25-250 de ribonucleotide cu
Adenină (25-250 ATPuri). Secvența polyA este importantă pentru:
stabilizarea capătului 3' al ARNm;
interacțiunea cu receptorii porului nuclear în timpul exportului ARNm.

Splicing-ul ARNm
Majoritatea genelor structurale nucleare conțin secvențe codante exoni și secvențe
necodante introni care după transcripție se regăsesc în preARNm. În timpul splicingului intronii
sunt înlăturați și sunt uniți specific exonii într-un ARNm matur. Splicingul este realizat de un
complex RNPsn numit spliceosomă - compusă
din ARNsn U1,U2,U4,U5 și U6 + 60 proteine.
Splicingul este reglat de secvențele consens ale
intronului.
Fiecare intron este delimitat de exoni
prin dubletele 5'GU……….AG3'.
 5'GU….al intronului este definit ca
situs donor de splicing,
 iar ….AG3' – situs acceptor.
Deoarece intronul este eliminat în
forma unui lasou, în interiorul intronului mai
aproape de 3' se regăsește și o Adenină
Splicingul
(…A…- situsul buclei) cu rol de fixare a
capătului 5' al intronului pentru formarea lasoului caracteristic.

90% dintre genele umane codificatoare de proteine și transcripții acestor gene au o

structură mozaică prin alternarea exonilor și intronilor. În timpul procesing-ului dintr-un
preARNm se pot forma diferite variante de ARNm și în final diverse izoforme ale proteinelor

46
codificate de aceiași genă. Procesul de eliminare diferențiată a intronilor și combinare diferită a
exonilor poartă denumirea de splicing alternativ. Splicing-ul alternativ este dependent de
reglarea expresiei genelor în anumite condiții (țesut, perioadă ontogenetică, sex, etc.).

Tipuri de splicing:
✓ Splicing constitutiv – se înlătură toți intronii și exonii sunt uniți în ordinea înscrisă în
genă;
✓ Splicing alternativ prin omiterea unor exoni;
✓ Splicing prin utilizarea unor situsuri de splicing alternative;
✓ Splicing prin omiterea unor introni.

Diferite variante de splicing al preARNm și sinteza diferitor

izoforme de proteine codificate de aceiași genă.

47
 3. TRANSLAŢIA
După transcripţie, processing şi transferul ARNm pe ribozomi, secvenţa nucleotidelor din
ARNm este convertită într-o secvenţă specifică de aminoacizi în proteină - procesul este definit
ca translaţie, întrucât “limbajul” nucleotidelor este tradus în “limbajul” celor 20 de aminoacizi
ce alcătuiesc proteinele. Catenele polipeptidice sunt sintetizate prin aranjarea riguroasă a
aminoacizilor într-o anumită ordine, asigurată de către codul genetic – un sistem de
corespondenţe dintr-o anumită secvenţă de trei nucleotide (codon) din ARNm şi fiecare din cei
20 de aminoacizi.
În procesul transcrierii, ARNm a preluat mesajul genetic din molecula de ADN despre
succesiunea aminoacizilor din lanţul polipeptidic. Sistemul prin care succesiunea nucleotidelor
din molecula de ADN (sau ARN) determină ordinea aminoacizilor în proteină poartă denumirea
de cod genetic.

3.1 Proprietăţile codului genetic

Este triplet, fiecare triplet formează un codon. Există 64 de codoni, dintre care 61
codifică pentru anumiţi aminoacizi, iar trei - sunt codoni de STOP informaţional.
Este universal - la toate organismele există acelaşi cod genetic, cu unele excepţii la
procariote, protozoare şi în mitocondrii.

Este specific - fiecare codon codifică un singur aminoacid.

Este degenerat. Acelaşi aminoacid poate fi codificat de mai multe triplete (triplete
sinonime) - astfel serinei îi corespund 6 codoni, prolinei – 4, etc.
Este colinear - ordinea tripletelor în molecula de ARN corespunde ordinii aminoacizilor
în lanţul polipeptidic.
Nu este suprapus - tripletele vecine nu conţin nucleotide comune.
Este fără virgule - codonii urmează unul după altul, fără spaţii.
Există un triplet universal de iniţiere - AUG. La procariote şi la unele plante în calitate de
codon de iniţiere poate fi GUG.
Există trei codoni STOP - UAA, UAG, UGA.

Procesul de decodificare a informaţiei cifrate în molecula de ARNm se realizează pe

ribozomi cu ajutorul ARNt. Aparatul de translaţie include numeroşi factori proteici ce
catalizează traducerea corectă a codului genetic, polimerizarea aminoacizilor, asamblarea
ribozomilor, controlul duratei de viaţă a ARNm, controlul numărului de polipeptide sintetizate
de pe aceeaşi matriţă.

48
 3.2 Aparatul de translație, de sinteză a proteinelor este constituit din următoarele
componente:
➢ ARNm – matriţă pentru sinteza proteinei;
➢ ribozomi – sediu pentru asamblarea polipeptidului;
➢ ARNt – translator al codului genetic de pe ARNm și transportator de aminoacizi
corespunzători;
➢ aminoacil–ARNt sintetaze – adaptori pentru aminoacizi la ARNt caracteristic;
➢ aminoacizi – monomerii proteinei;
➢ ATP şi GTP – surse de energie;
➢ Mg2+, Ca2+ - cofactori ai enzimelor;
➢ factori proteici – reglatori specifici ai procesului de decodificare a codului genetic şi
sintezei proteinei:
➢ eIF – factori de inițiere a translației;
➢ eEF – factori de elongare a translației;
➢ eRF – factori de terminare.

ARNm la eucariote conţine mesajul genetic pentru sinteza unui polipeptid, este
monocistronic (matriță pentru sinteza unui singur polipeptid). Se sintetizează şi procesează în
nucleu, apoi se transportă în citoplasmă.
ARNt. În procesul de sinteză a proteinei sunt implicaţi 20 de aminoacizi. Ei sunt
transportaţi la locul de sinteză cu ajutorul moleculelor de ARNt. Astfel, ARNt serveşte ca
translator (traducător) al codului genetic de pe ARNm şi adaptor pentru aminoacizii
corespunzători.
Ribozomii. Ribozomii reprezintă sediul de traducere a ARNm şi polimerizare a
aminoacizilor. Ei constituie complexe ribonucleoproteice şi sunt formaţi din două subunităţi de
mărime inegală. În citoplasmă, dacă ribozomii nu sunt implicaţi în procesul de translaţie,
subunităţile ribozomale sunt disociate. Formarea ribozomului are loc doar la unirea cu ARNm.
Structura ribozomilor, la fel ca şi structura ARNr este similară, însă nu identică, la toate speciile.
Ribozomii eucariotici. Subunitatea 40S conţine o moleculă de ARNr 18S şi ~33
proteine. Subunitatea 60S conţine la rândul său, trei molecule de ARNr (5S, 5,8S, 28S) şi circa
49 proteine. ARNr şi subunităţile ribozomale 40S şi 60S se formează în nucleol.

Ribozomul – sediul translației

• Situsul R – de interacțiune cu
ARNm;
• Situsul A – de primire a ARNt
cu aminoacid;
• Situsul T – peptidil transferazei;
• Situsul P – al polipeptidului;
• Situsul E – de ieșire a ARNt
fără aminoacid;

Legătura dintre ribozom, molecula de ARNt şi molecula de ARNm se realizează prin

intermediul ARNr. Molecula ARNr din subunitatea mică este responsabilă de recunoaşterea şi
unirea la ARNm. Moleculele de ARNr din subunitatea mare sunt responsabile de unirea celor
două subunităţi ribozomale, interacţiunea ARNt cu subunitatea mare şi cu molecula de ARNm.
Reacţiile ce se desfăşoară pe ribozom sunt catalizate de proteinele ribozomale.

49
 Factori proteici de translaţie. Fiecare etapă a translaţiei este controlată de un complex
de factori proteici specifici: eIF – factori de iniţiere; eEF – factori de elongare; eRF – factori de
terminare.

3.3 Principiile translației

Translaţia se desfășoară doar pe ribozomi respectînd următoarele principii:
✓ Matricial – ARNm reprezintă model
după care se asamblează lanțul
polipeptidic;
✓ Complementar – codonii din
ARNm ce specifică ordinea
aminoacizilor în polipeptid sunt
identificați și translați de către
anticodonii complementari ai ARNt;
✓ Unidirecționat –ARNm ce citește și
se decodifică în direcția 5 '→3';
✓ AUG – este codon universal de
inițiere a translației;
✓ UGA, UAA, UAG – sunt codoni STOP a translației;
✓ Polipeptidul sintetizat crește în direcția +NH3-Met1 …..COO-;
✓ De novo și nonreparativ.

3.4 Mecanismul translaţiei

Sinteza proteinelor se face prin aşezarea secvenţială a aminoacizilor în ordinea impusă de
mesajul genetic preluat de ARNm, în procesul sintezei sale pe matriţă de ADN. Descifrarea
mesajului se face în sensul 5'→3' al moleculei de ARNm, deci în aceeaşi ordine în care a fost
copiat de ARNm în procesul de transcripţie.
Procesul de biosinteză a proteinelor decurge în trei etape: iniţierea, elongarea şi
terminarea. Fiecare etapă este controlată de factori proteici specifici, care diferă la procariote şi
eucariote.

Iniţierea include reacţiile care preced formarea legăturii peptidice între primii doi
aminoacizi din proteină. Ea necesită legarea ribozomului la ARNm şi formarea complexului de
iniţiere care include primul aminoacil-ARNt. Aceasta este o etapă relativ lentă a translaţiei şi
determină rata cu care ARNm este tradus.
Lanţul polipeptidic sintetizat, de obicei, suferă unele modificări posttranslaţionale:
fosforilarea, glocozidarea, hidroliza specifică etc.

50
 Tema 6. REPLICAREA ȘI REPARAȚIA ADNului

Moleculele de ADN au structură unică în lumea vie, sunt formate din două catene
complementare, antiparalele şi dublu spiralate, care determină proprietăţi unice acestor
biopolimeri:
❖ replicarea, care asigură dublarea informaţiei genetice şi autoreproducerea organismelor
vii;
❖ reparaţia, care asigură stabilitatea materialului genetic şi păstrarea caracterelor de
specie, familiale de-a lungul generaţiilor.
Replicarea şi reparaţia sunt procese moleculare foarte complexe, cu implicarea a
numeroase enzime la diferite etape. Iniţierea replicării este controlară de factorii mitogeni ce
implică declanşarea unui lanţ metabolic de semnalizare, graţie căruia se asigură proliferarea
celulelor organismului (în timpul creşterii prenatale şi postnatale, reînnoirea sau regenerarea
ţesuturilor). ADN-polimeraza este principala enzimă a aparatului de replicare care asigură
selectarea nucleotidelor, polimerizarea lor în catena nouă după principiul complementarităţii.
Unele dintre ADN-polimeraze au capacitatea de lectură şi corecţie a erorilor de împerechere.
Moleculele de ADN cromozomial sunt lineare, şi, datorită complexităţii procesului de
sinteză a catenelor noi, devin cu fiecare rundă de replicare mai scurte şi mai scurte –
reprezentând un risc de pierdere a materialului genetic de la capetele cromozomilor. În mod
normal, scurtarea cromozomilor este prevenită de modul de organizare a capetelor ADN-ului
cromozomial – telomerii şi unui mecanism particular de sinteză a lor, catalizat şi controlat de
telomerază – o enzimă cu activitate de reverstransripţie asociată cu un ARNsn.
Sub acţiunea diferitor mutageni se produc variate modificări ale structurii ADN, care
pentru a fi corectate, necesită diferite sisteme de identificare, înlăturare a secvenţelor defecte şi
înlocuirea acestora cu secvenţe originale. Din aceste motive celulele noastre posedă mai multe
sisteme de reparaţie.

1. REPLICAREA ADN
Replicarea este procesul fundamental pentru toate organismele vii și reprezintă esența
eredității. Conform modelului complementarității a lui Watson și Crick, fiecare catenă ADN
conține o secvență de dezoxiribonucleotide, care activate se aranjează complementar(A-T, G-C),
în direcţia 5’→3’, fiind polimerizate de ADN polimeraze. Fiecare catenă ADN servește drept
tipar pentru formarea unei noi catene. Acordarea Premiului Nobel (1959) lui A. Korn'sOchoa şi
Berg pentru descrierea mecanismului replicării ADN, explică astăzi
obținerea celor mai puternice antibiotice și antivirale care blochează
replicarea genomului bacterian/viral.

1.1 Principiile replicării:

Secvenţa ADN nou sintetizată este complementară cu catena
matriţă – sinteză matricială;
Matrița este citită în direcția 3 '→5' iar sinteza se realizează
în direcția 5 '→3': monomerii sunt adăugaţi la capătul 3’al catenei
nou sintetizate de enzima ADN- polimeraza - astfel replicarea se
realizează antiparalel;
Procesul se realizează bidirecţional – ambele catene matrițe
se citesc concomitent și pe baza lor se sintetizează în direcții opuse
catene noi;

51
 Sinteza este semiconservativă– molecula bicatenară nou sintetizată conţine o catenă
veche (matriţa) şi o catenă nou-sintetizată (catena fiică);
Sinteza catenelor noi se sintetizează semidiscontinuu (catena lider – continuu, iar catena
întîrziată – discontinuu, sub forma unor fragmente mai scurte – Okazaki);
Replicarea se realizează rapid (circa 100 nucleotide/sec) și cu mare fidelitate– reparativ.

1.2 Elemente implicate în replicarea ADN

➢ Repliconul – fragment de ADN ce conține ori - originea replicării;
➢ Monomeri și surse de energie :
➢ Dezoxiribonucleotide activate : dATP, dGTP, dCTP și dTTP – unități de polimerizare
pentru noile catene de ADN;
➢ Ribonucleotide activate: ATP, GTP, CTP și UTP – unități de polimerizare ARN pentru
primer (amorsa);
➢ Proteine – sintetaze
o ADN-polimeraze α,δ,ε și γ;
o Primaza
o ADN-ligaza
➢ Proteine ce pregatesc matrițele
o Helicaze
o Topoizomeraze
o SSB-proteine
➢ Proteine ce asigură reparația replicativă;
o ADN-polimeraze β, δ,ε și γ;
➢ Proteine – reglatori ai replicării.

1.3 Etapele replicării

Sinteza ADNului începe prin despiralizarea/denaturarea catenelor de ADN şi formare a
ochiului de replicare. Fiecare catenă reprezintă o matriţă pentru catena nou formată.
Despiralizarea este necesară pentru expunerea bazelor celor două catene în aşa mod ca noile baze
să le poată recunoaşte şi să formeze perechea complementară. Sinteza decurge bidirecţional: de
la fiecare punct de origine se formează două furci replicative în direcţii opuse faţă de origine.

Etapele replicării ADN cromozomial

52
 Replicarea necesită un complex proteic numit ORC care recunoaşte punctul de origine a
acesteia şi o iniţiază. Proteina/proteinele de recunoaştere se leagă de ori şi iniţiază despiralizarea
locală a ADN în situsul DUE.
Complexul multifermentativ, numit replizoma, se mişcă de-a lungul ADN-ului şi
efectuează sinteza pe ambele catene ale ochiului replicativ. Replicarea ar putea fi văzută ca
creşterea continuă a noi catene de ADN în dublul helix. Este necesar de accentuat că:
✓ Citirea matriţei se efectuează doar în direcţia 3′ → 5′;
✓ Sinteza catenei noi se efectuează doar în direcţia 5′→3′.

Inițierea replicării ADN include urmatoarele evenimente:

➢ Recunoașterea regiunii ori de către ORC;
➢ Formarea replizomei= complex proteic compus din următoarele proteine:
o Primaza (ADN pol )
o ADN pol 
o Helicaza
o Topoizomeraze
o Proteine SSB

Sub acțiunea helicazelor și topoizomerazelor dublul helix este despiralizat și denaturat,

iar catenele sunt separate temporar formând furca de replicare. După legarea helicazei,
proteinele SSB (single-stranded DNA binding) stabilizează ADN-ul monocatenar din furca de
replicare, ceea ce împiedică reîmperecherea bazelor complementare și refacerea spontană a
dublului helix. Din fiecare origine de replicare pleacă două furci de replicare care se îndepărtează
de locul de origine, desfăcând dublul helix de ADN pe măsură ce înaintează. Deci, replicarea
ADN-ului este bidirecțională.
➢ Sinteza ARN-primer;

➢ Inceperea sintezei catenelor noi de ADN, elongînd primerii

53
 Elongația include:
− mărirea ochiului replicativ și sinteza concomitentă și bidirecționată a catenelor noi de
ADN:
− de la ORI spre helicază se sintetizează catena nouă de ADN continuu de la un singur
primer;
− de la helicază spre ORI, pe măsura măririi ochiului replicativ se sintetizează catena nouă
discontinuu, din fragmente Okazaki care pornește fiecare de la un primer; se sintetizează
mai lent și este numită catena întîrziată.

Catena lider este sintetizată de ADN-polimeraza δ, iar fragmetele Okazaki ale catenei întîrziate
sunt sintetizate de ADN-polimeraza .

Terminarea - replicarea se oprește atunci când se întâlnesc furcile replicative a doi

repliconi vecini. Într-o fază mai avansată a replicării primerii sunt îndepărtați de ribonucleaza
H1, atât din structura catenei lider, cât şi din cea întârziată, după care golurile sunt umplute de
ADN polimeraza δ, iar aceste fragmente sunt apoi unite între ele de către o ADN-ligază prin
legături fosfo-diesterice.

Terminarea replicării

54
 1.4 Caracteristica principalelor proteine ce asigură replicarea ADNului
ADN-polimeraza catenei lider –
sintetizează o catenă nouă de ADN
complementară matriței: citește
nucleotidele catenei inițiale în direcția
3'→5' și polimerizează dNTPuri în
direcția 5'→3'; începe de la primer,
alunecă de-a lungul matriței după
helicază.
ADN-polimeraza catenei întîrziate –
sintetizează mai multe fragmente
Okazaki pentru o catenă nouă de ADN
complementară matriței: citește
nucleotidele catenei inițiale în direcția
3'→5' și polimerizează dNTPuri în
direcția 5'→3'; începe de la primer,
alunecă de-a lungul matriței de la
helicază sintetizînd un Okazaki, apoi alt
Okazaki…..
Helicaza- denaturează dublul
helix, scindînd punți de H, ce
permite înaintareaADN-
polimerazei catenei lider și sinteza
unui nou fragment Okazaki pe
catena întîrziată.
Topoizomeraza – despiralizează
molecula de ADN, relaxînd dublul
helix ce permite înaintarea
helicazei și alungirea furcii
replicative, ochiului replicativ
Primaza/ ADN polimeraza ɑ
sintetizează primerii (secvențe de
nucleotide ARN) pentru a ajuta
ADN polimeraza să înceapă sinteza
catenelor noi de ADN (! ADN
polimeraza nu poate începe sinteza
pe loc gol)
Proteinele SSB (single-
strandbindingproteins) stabilizează
matrițele, mențin separate cele două
catene inițiale și previn formarea
palindroamelor, facilitînd alunecarea
ADN polimerazelor pe matrițe.
55
1.5 Replicarea ADN-nuclear
− este un proces foarte complex deoarece genomul nuclear este enorm, asociat cu proteine,
cu diferite nivele de compactizare;
− se desfășoară în condiții stricte – numai în faza S a ciclului celular,
− este multirepliconică– începe în mai multe puncte de origine (ori), ce corespund unui
replicon- numită unitatea de replicare independentă ADN;

Replicarea ADNului cromozomial asincronă și multirepliconă.

− este asincronă – regiunile de eucromatină se replică precoce la începutul fazei S, în timp

ce heterocromatină se replică tardiv la
sfârșitul fazei S;
− este multiproteică– implică un număr
mare de proteine și enzime numit
replizom sau aparat de replicare;
O particularitate a replicării ADN
eucariotic este că capătul 5′ al catenei noi este
mai scurt, deoarece nu există posibilitatea
completării golului după înlăturarea primerului
ultimului fragment Okazaki. Astfel apare riscul
ca în succesiunea generaţiilor de molecule să se
scurteze cromozomii, ceea ce ar putea cauza
pierderea informaţiei genetice de la capătul lor.
Pentru prevenirea pierderilor de secvenţe
terminale de ADN capătul cromozomului este
prevăzut cu o structură specială (telomerul) cu un
mechanism propriu de sinteză.
Particulatitățile terminării replicării
Regiunile telomerice ale cromozomilor se ADNului crs
replică după un mecanism special, cu participarea enzimei telomeraza, format dintr-o proteină cu
funcţie de reverstranscripţie ce conţine ARN în calitate de matriță.

56
1.6 Replicarea ADNmit
➢ Se realizează pe parcursul interfazei, nu este limitată în faza S;
➢ Deoarece ADN mitocondrial are structură inelară, fiecare catenă conține câte un situs de
inițiere (ori);
➢ Enzima polimerazică – ADN polimeraza γ, care sintetizează în direcţia 5' → 3' prin
adăugarea nucleotidului la gruparea 3'-OH a pentozei și citirea are loc doar în direcţia 3'
→ 5'; ADN polimeraza γ este ajutată de helicaze, topoizomeraze, primază, SSB proteine,
ARNaza H1, ADN-ligaza.
➢ Replicarea este asincronă după modelul D:
➢ Începe de pe catena grea (H);
➢ Când furca de replicare ajunge la punctual ori al catenei uşoare (L) începe replicarea
acesteia în sens opus.

Modelul D de replicare a ADNului

mitocondrial

57
1.7 Rolul biologic al replicării
Replicarea ADN-ului reprezintă procesul molecular de sinteză a doua molecule de ADN
identice prin copierea unei molecule de ADN inițiale. Astfel, fiecare moleculă ADN nou formată
reprezintă o copie a moleculei de ADN parentale, care va conduce la dublarea cantității de ADN
și transmiterea informației ereditare în succesiunea generațiilor de celule și organisme. ADN
nuclear se replică numai în faza S a ciclului celular, iar ADN mitocondrial pe tot parcursul
interfazei. Acest proces se desfășoară, de regulă, cu mare exactitate și reprezintă una din funcțiile
esențiale ele materialului genetic.

Perioada G1 – Celula rezultată din mitoză moștenește de la celula mamă -

➢ Cromosomi monocromatidieni, decondensați (cromatină);
Perioada S – Celula primește semnale mitogene, se activează complexele de inițiere a
replicării și se desfăsoară REPLICAREA:
➢ Multireplicon – din mai mulți ORI concomitent;
➢ Asincron – segmentele de eucromatină se replică mai precoce, cele de
heterocromatină – spre sfîrșitul perioadei S;
➢ Cromozomii devin bicromatidieni – cele două cromatide surori conțin câte
o moleculă de ADN identice, ce rămîn unite prin centromer până în
Anafază.
Perioada G2 – Celula cu cromozmi bicromatidieni, decondensați se pregătește pentru
mitoză:
➢ Verificarea dublării exacte a ADNului cromozomial;
➢ Verificarea și repararea erorilor din moleculele nou sintetizate de ADN;

58
 ➢ Acumularea factorilor necesari desfășurării mitozei.
Mitoza – diviziunea ecvațională a celulei somatice:
➢ Profaza – condensarea cromatinei și transformarea ei în cromozomi, maximal condensați
și bicromatidieni; disocierea anvelopei nucleare; interacțiunea cromozomilor cu fusul
mitotic;
➢ Metafaza – alinierea cromozomilor bicromatidieni la ecuatorul celulei;
➢ Anafaza – clivarea centromerului, separarea cromatidelor surori spre poli opuși ai celulei;
➢ Telofaza – cromozomii monocromatidieni ajung la polii celulei, decondensează (se
transformă în cromatină); se reface anvelopa nucleară pentru doi nuclei genetic identici.
➢ Citochineza – separarea citoplasmei cu formarea a două celule fiice.

Astfel replicarea :
Asigură sinteza matricială a moleculelor de ADN cu dublarea exactă a IG;
Dublarea exactă a IG determină transmiterea IG:
Altor celule prin mitoză sau
Altor generații prin mitoză și fecundație;
Transmiterea IG din generație în generație asigură autoreproducerea celulelor / organismelor și
stă la baza eredității caracterelor de familie, de populație, de specie

59
 2. REPARAȚIA ADN
Leziunile ADN-ului celular sunt frecvente și se produc în orice perioadă a interfazei, în
timpul replicării normale sau independent de ea. Defectele din ADN sunt supuse procesului de
reparare care scade probabilitatea de apariţie a mutaţiilor, iar acuratețea replicarii este critică
pentru transmiterea informației genetice. În corpul uman secvenţa şi structura ADN-ului sunt
deteriorate cu o rată de 10 000 – 1 000 000 leziuni moleculare / zi / celulă – 0,000165% din
genomul unei celule umane este afectat zilnic.
Repararea este proprietatea unică a moleculelor de ADN de a-și restabili structura
primară, inițială.
Repararea ADN este reprezentată de un complex enzimatic capabil:
− Să identifice greşelile din ADN – proteine de recunoaștere;
− Să înlăture fragmentul de ADN cu eroare - endonucleaze;
− Să sintetizeze un nou fragment – ADN-polimeraza;
− Să integreze fragmentul în macromolecula de ADN bicatenară - ADN-ligaza.
Principiile de realizare a repararii ADN:
− Matricial - una din catenele ADN este matriță în timpul reparării celeilalte catene de
ADN;
− Complementar catenei matriță.

2.1 Mecanismele posibile de producere a erorilor în moleculele de ADN

✓ erori de replicare a ADN, prin greșeli de împerechere a bazelor azotate.
✓ leziuni provocate în ADN de factori mutageni exogeni sau endogeni (fizici sau chimici
sau biologici) - dezaminare, - depurinare, - demetilare.

Factori ce induc leziuni la nivelul ADN–ului:

Factori endogeni:
➢ replicarea eronată a ADN-ului, împerecheri greşite (“mismatch”) a nucleotidelor în
catena nou sintetizată;
➢ transpozonii (inserții în regiunile codificatoare sau reglatoare ale genelor);
➢ speciile reactive de oxigen generate prin procesele oxidative normale – respiraţie,
generare ATP.
Factori exogeni:
➢ agenți chimici reactivi (modificarea bazelor azotate, împerechere greșită);
➢ analogi de baze (împerechere greșită);
➢ agenți de intercalare (împerechere greșită);
➢ radiaţia UV (200 – 400 nm) emise de soare sau din surse antropice (apariția dimerilor
pirimidinici);
➢ radiaţiile X sau Gamma ( ruperea catenelor de ADN)
➢ temperatura ridicată (depurinizarea– pierderea bazelor purinice);
➢ toxine – de origine vegetală, animală sau fungice – aflatoxinele (depurinizare, afectează
eficiența reparației, produc specii reactive de oxigen ce duc la împerecheri eronate de
baze azotate);
➢ viruși (inserții în regiunile codificatoare sau reglatoare ale genelor);
➢ metalele – As (arsenium), Cd (cadmiu), Cr (crom), Ni (nikel) – pot induce apariția
radicalilor liberi ce modifică bazele azotate, pot afecta desfășurarea reparației).

60
2.2 TIPURI ȘI MECANISME DE REPARAȚIE A ADNului:

 Reparația erorilor de împerechere a nucleotidelor din cursul replicării

(“mismatch repair” = MMR)
 Reparația bazelor /nucleotidelor modificate după replicare:
excizie a bazelor (BER)
excizia nucleotidelor (NER)
 Reparația rupturilor ADN (sistemul HR)

Mecanismele de reparare (MMR, BER, NER) diferă prin ţinta lor, dar modul de acţiune
este asemănător (implicând multiple gene şi enzime “mutator”); Enzimele de reparare sunt
codificate de anumite gene (MSH, MLH, PMS) numite şi gene “mutator”; mutaţiile acestor gene
determină predispoziţie la cancer.

2.3 Etapele reparației:

✓ recunoaşterea defectului din molecula de ADN (biomarcatori specifici erorii);
✓ excizia fragmentului de ADN modificat (←endonucleaza)
✓ îndepărtarea şi degradarea fragmentului (←helicaza, exonucleaza)
✓ refacerea, sinteza secvenţei normale (←ADN polimeraze) = reparare
✓ legarea secvenței sintetizate în catena reparată (← ADN ligaza)

61
 2.4 Mecanisme de reparație
Reparația erorilor de împerechere a nucleotidelor “mismatch repair” = MMR
În cursul replicării se produc frecvent erori de împerechere (“mismatch”) cu frecvența de
1:10.000 nucleotide = 10-4 ce determină mutaţii. Organismul uman are posibilitatea corecţiei
lor. Rata mutaţiilor este menţinută la un nivel scăzut (10-10) prin intervenţia unor mecanisme de
recunoaştere şi reparare a leziunilor (“controlul calităţii ADN”). Acţiunea lor este cuplată cu
mecanismele de control a progresiei prin ciclul celular şi cu apoptoza G1 → Go → ± reparare
→ G1 sau apoptoză. Dacă NU au o eficienţă absolută în final, se produce o mutaţie nouă la
fiecare replicare / diviziune celulară.
Repararea bazelor nepotrivite – nucleotidele încorporate greșit în timpul replicării
formează o buclă, enzimele reparatorii excizează nucleotidul incorect, iar ADN polimerza il
adaugă pe cel corect, legătura fosfodiesterică este refăcută de către ADN ligază. Aceste
împerecheri greșite se întalnesc mai des în regiunile cu secvenţe repetitive, ADN polimeraza
introduce erori mai des în cazul acestor secvenţe. Secvenţele repetitive sunt frecvente în genomul
uman (mini și microsateliţii). ADN polimerazele recunosc erorile de împerechere (prin variaţia
diametrului moleculei de ADN) şi le corectează iar numărul erorilor scade de la 10-4 la 10-6.
Mecanismul de proof-reading - eliminarea bazelor azotate introduse greşit de domeniul catalitic
al ADN-polimerazei prin intermediul unei activităţi 3'-5' exo-nucleazice a ADN-polimetazei.
Leziunile la nivelul unei singure catenei de ADN – sunt reparate pe baza informatiei de pe catena
complementară prin acţiunea unor mecanisme de excizie-reparaţie, ce taie secvența cu defect şi
resintetizează porţiunea de ADN după principiul complementaritații.

Au fost descrise două tipuri distincte de mecanisme de excizie-reparaţie:

prin excizia şi inserţia unei singure baze - base excision repair (BER) – se repară
defectele ce afectează o singură nucleotidă prin următoarele etape:
➢ Recunoașterea defectului din molecula de ADN (o bază modificată, o ruptură monocatenară) de către un
factor de recunoaștere specific defectului.
➢ Înlăturarea bazei greșite prin acţiunea unor glicozilaze şi obţinerea unui situs AP;
➢ Înlăturarea nucleotidei fără bază cu ajutorul unei AP- endonucleaze;
➢ Completarea golului cu un dNTP complementar catenei intacte realizată de o ADN polimerază specifică;
➢ Integrarea nucleotidului inserat în catena reparată realizată de o ADN ligază.

prin excizia şi inserţia uneia sau a mai multor nucleotide - nucleotide excision repair
(NER) – repară defectele ce afectează una sau mai multe nucleotide prin:
➢ Recunoașterea defectului din molecula de ADN (dimerului) de către un factor de recunoaștere specific
defectului.
➢ Clivarea catenei de ADN cu defect de către endonucleaze;
➢ Înlăturarea fragmentului de 24-32 de nucleotide ce conține defectul cu ajutorul helicazei;
➢ Completarea golului cu dNTPuri complementare catenei intacte de o ADN polimerază specifică;
➢ Integrarea fragmentului sintetizat în catena reparată de o ADN ligază.

2.5 ROLUL BIOLOGIC ȘI ROLUL MEDICAL AL REPARAȚIEI ADNului

UMAN
Diferiți factori mutageni exogeni sau endogeni, fizici, chimici sau biologici determină
diferite defecte în molecula de ADN. Erorile se pot produce în diferite perioade ale ciclului
celular. Gardienii ciclului celular semnalizează defectele, blochează evoluția ciclului celular și
activează sistemele de reparație corespunzătoare tipului de modificare în molecula de ADN,
pentru evitarea acumulării și transmiterii acestora altor generații de celule. În caz că reparația nu
s-a produs celula este încurajată să-și activeze mecanismul de apoptoză. Dacă celula nu poate
realiza reparația și evită apoptoza – mutațiile se acumulează, se transmit altor generații de celule
perturbînd dezvoltarea sau producînd clone tumorale (cancere).

62
 Tema 7. MITOZA ȘI MEIOZA

Organismul uman matur posedă două linii celulare:

✓ celule somatice ce alcătuiesc diferite ţesuturi şi organe:
o au set diploid de cromozomi (2n=46crs);
o provin de la celula zigot prin mitoze repetate;
o 51% din materialul genetic este de origine maternă şi 49% de origine paternă
(deoarece ADNmt este de origine maternă);
o se înmulţesc prin mitoză pentru a asigura creşterea organismului, reînnoire şi
regenerarea ţesuturilor;
✓ celule sexuale care asigură transmiterea materialului genetic de la părinţi la descendenţi
la formarea zigotului;
o au set haploid de cromozomi (n=23crs);
o provin din gametogonii (celule diploide), care reprezintă celule somatice
specializate pentru gametogeneză;
o se maturizează în gonade prin meioză;
o determină stabilitatea numărului de cromozomi la specia dată.

1. CICLUL MITOTIC
Una dintre proprietăţile fundamentale ale organismelor vii este autoreproducerea,
asigurată de proprietatea unică a moleculelor de ADN de a se replica. În timpul replicării
materialul genetic se dublează, iar în timpul diviziunii celulare are loc distribuţia lui
descendenţilor. Astfel, diviziunea celulară este ansamblul de
evenimente genetice, biochimice şi morfologice, ce asigură, prin
intermediul cromozomilor, transmiterea informaţiei genetice la
generaţiile următoare de celule sau organisme.

Transmiterea informaţiei genetice de la celulă la celulă se

realizează în două etape majore:
dublarea ADN cromozomial;
repartizarea egală şi identică a cromozomilor celulelor fiice.
Acurateţea dublării materialului genetic şi distribuţiei
cromozomilor în timpul diviziunii celulare sunt asigurate de
succesiunea evenimentelor ciclului celular (ciclului mitotic)
programate genetic. Fiecare ciclu celular cuprinde două perioade
dinamic şi calitativ distincte: interfaza şi mitoza.

Interfaza reprezintă perioada dintre diviziuni pe parcursul căreia materialul genetic este
decondensat şi se prezintă sub formă de cromatină; informaţia genetică este realizată prin
expresia unor anumite seturi de gene şi sinteza diferitor proteine care asigură vitalitatea celulei,
creşterea, specializarea celulară şi integrarea ei într-un ţesut. Pe parcursul interfazei celula
primeşte semnale mitogene (pentru celulele ţesuturilor proliferative inducerea mitozei este
programată). Recepţionând semnalele mitogene, celula derulează procesele de pregătire către
mitoză:
- replicarea ADN cromozomial cu dublarea materialului genetic, cromozomii devenind
bicromatidieni;
- controlul calităţii materialului genetic şi înlăturarea defectelor din moleculele de ADN
prin activarea diferitor sisteme reparative;
- dublarea centriolilor, care vor asigura formarea fusului de diviziune în timpul mitozei.

63
 Mitoza reprezintă mecanismul de distribuţie a materialului genetic replicat la doi poli ai
celulei, asigurat de fusul acromatic şi de separarea masei citoplasmatice, cu formarea a două
celule identice genetic între ele şi cu celula mamă.

Mitoza reprezintă o diviziune ecvaţională determinată de următoarele evenimente:

➢ condensarea materialuilui genetic – cromatina se transformă în cromozomi facilitând
distribuţia egală şi identică a materialului genetic;

➢ toţi cromozomii sunt bicromatidieni; cromatidele surori sunt identice, rezultate prin
replicarea ADN-ului cromozomial, cromatidele sunt unite prin centromer de la sfârşitul
perioadei S până în Anafază;

➢ în regiunea centromerului fiecărui cromozom se maturizează câte o pereche de

kinetocori, ce asigură interacţiunea cromozomilor cu firele fusului acromatic;

➢ organizarea aparatului de diviziune – centriolii în perioada S se dublează, în Profază

migrează, formând doi poli ai celulei de la care se asamblează firele fusului de diviziune;

➢ microtubului fusului de diviziune se unesc cu cromozomii de ambele părţi ale

centromerului prin intermediul kinetocorilor;

➢ cromozomii maximal condensaţi, se aranjează într-un singur plan ecuatorial – placa

metafazică, datorită aparatului de diviziune;
➢ segregarea materialului genetic, replicat şi condensat, se realizează prin:
o dublarea şi clivarea longitudinală a centromerilor;
o disjuncţia cromatidelor surori (din fiecare cromozom bicromatidian se formează
doi cromozomi monocromatidieni);
o migrarea simultană şi sincronă a cromatidelor surori spre polii opuşi ai celulei.
➢ procesul de repartizare a materialului genetic se finalizează prin formarea a doi nuclei
identici urmat de citochineză.

Nr de Nr de Dublarea
Perioadele ciclului Compactizarea Segregarea
cromozo mol. materialului
celular materialului genetic materialului genetic
mi ADN genetic

G1 46 46 - slab condensat -
INTERFAZA

S 46 92 Replicare slab condensat -

G2 46 92 - slab condensat -

Profaza 46 92 - puternic condensat -

Metafaza 46 92 - maximal condensat -

Disjuncţia
Anafaza 92 92 - puternic condensat
cromatidelor surori
MITOZA

puternic / slab
Telofaza 46 + 46 46 + 46 - Citochineza
condensat

64
 Dinamica cromozomilor în diferite faze ale ciclului mitotic

Astfel, materialul genetic (cei 46 de cromozomi ai celulei somatice replicaţi), prin mitoză
se transmite de la o celulă la două celule fiice. Celulele rezultate moştenesc câte 46 de
cromozomi – material genetic identic, set de gene identic. Mitoza, în aşa mod, reprezintă
mecanismul ce asigură proprietatea celulelor de a transmite în succesiunea generaţiilor material
genetic identic.

Rolul biologic al mitozei:

- asigură transmiterea egală şi identică a materialului genetic în succesiunea generaţiilor de
celule;
- reprezintă mecanismul universal de înmulţire a celulelor somatice la organismele
pluricelulare;
- asigură creşterea organismelor pluricelulare la etapele prenatale şi postnatală;
- reprezintă mecanismul prin care se reînnoiesc ţesuturile;
- intervine în procesul de regenerare a ţesuturilor.

65
1.1 CARACTERISTICA PERIOADELOR CICLULUI MITOTIC

Procese
Perioadele Forma de prezentare a
Evenimente celulare principale genetice de
ciclului celular materialului genetic
bază
Creşterea celulară; Transcripţia Cromozomi monocromatidieni,
Specializarea celulară; Translaţia decondensaţi sub formă de
G1
Controlul competenţei intrării celulei în Reparaţia eucromatină şi heterocromatină
perioada S.
Dublarea ADNului nuclear; Replicarea Cromozomii devin
Dublarea centriolilor. Reparaţia bicromatidieni, decondensaţi
S
Transcripţia sub formă de eucromatină şi
INTERFAZA

Translaţia heterocromatină
Controlul competenţei intrării celulei în Reparaţia Cromozomi bicromatidieni,
G2 mitoză; Transcripţia decondensaţi sub formă de
Acumularea factorilor proteici mitotici. Translaţia eucromatină şi heterocromatină
Disocierea membranei nucleare; - Cromozomii bicromatidieni se
Condensarea cromatinei şi transformarea ei condensează
în cromozomi;
Profaza Formarea aparatului de diviziune;
Maturizarea kinetocorilor;
Interacţiunea cromozomilor cu fusul de
diviziune.
Cromozomii sunt dispuşi într-un singur - Cromozomi bicromatidieni
plan ecuatorial; maximal condensaţi
Metafaza
Controlul interacţiunii cromozomilor cu
fusul de diviziune.
Clivarea longitudinală a centromerului - Din fiecare cromozom
Disjuncţia cromatidelor surori bicromatidian, prin separarea
Anafaza Migrarea simultană şi sincronă a cromatidelor surori, se
cromatidelor spre polii celulei formează doi cromozomi
monocromatidieni.
Decondensarea cromozomilor cu - Cromozomi monocromatidieni,
transformarea lor în cromatină ce se decondensează
MITOZA

Telofaza Reorganizarea membranei nucleare, cu transformându-se în cromatină.

formarea a două nuclee
Citochineza cu formarea a două celule fiice

66
 1.2 ERORILE MITOZEI

Erorile mitozei reprezintă anomalii de distribuţie a materialului genetic în timpul

diviziunii celulare. Însăşi distribuţia materialului ereditar are loc în anafază prin clivarea
longitudinală a centromerului, segregarea cromatidelor şi migrarea lor simultană spre polii
celulei, iar prin separarea citoplasmei cele două celule-fiice moştenesc un număr identic de
cromozomi. Din diverse motive (defecte genetice, defecte metabolice, acţiunea factorilor de
mediu) aceste procese celulare pot fi dereglate; se pot produce:
- asamblare anormală a fusului acromatic şi interacţiune defectuoasă cu kinetocorii;
- depolimerizare asincronă a microtubulilor, care determină migrarea neconcomitentă a
cromozomilor spre polii celulei;
- defecte în structura centromerului ce împiedică separarea cromatidelor-surori;
- modificarea viscozităţii citoplasmei care poate împiedica procesul normal de deplasare a
cromozomilor spre polii celulelor, etc.

Principalele erori ce conduc la o distribuţie anormală a materialului genetic sunt:

✓ clivarea transversală a centromerului cu producerea izocromozomilor;
✓ nedisjuncţia cromatidiană şi
✓ întârzierea anafazică cu producerea celulelor aneuploide (trisomii, monosomii).

67
 1.3 CONSECINŢELE ERORILOR DIN MITOZĂ
Erorile de distribuţie a materialului genetic în mitoză determină apariţia celulelor cu seturi
diferite de cromozomi în acelaşi organism - mozaicuri celulare cromozomice ce pot genera două
sau mai multe linii sau clone celulare, care diferă prin numărul de cromozomi.
În rezultatul clivării transversale a centromerului se poate produce mozaicul de tipul:
 46,isop / 46,isoq - când eroarea afectează diviziunea zigotului, sau
 46 / 46,isop / 46,isoq - când eroarea apare în cursul diviziunii blastomerilor.
În rezultatul nedisjuncţiei cromatidiene, eroare determinată de nesepararea cromatidelor
surori ale unui cromozom în cursul anafazei, apar mozaicuri de tipul:
 45 / 47 – când eroarea afectează diviziunea zigotului; sau
 45 / 46 / 47 – când eroarea apare în cursul diviziunii blastomerilor.
În rezultatul întârzierii anafazice - eroare caracterizată prin migrarea cu viteză redusă sau
blocarea migrării unei cromatide după ce disjuncţia cromatidiană s-a produs normal, determină
apariţia unui mozaic cromozomic de tipul 45/46.
Evoluţia clonelor celulare anormale depinde de viabilitatea celulelor care prezintă anomalia
cromozomică:
anomaliile grave determină moartea celulelor anormale (clonele anormale se autoelimină);
anomaliile mai puţin grave permit multiplicarea celulei anormale cu apariţia unei clone anormale.

Trisomiile sunt mai puţin grave ca monosomiile, anomaliile gonosomilor sunt mai puţin
grave ca anomaliile autosomilor; cromozomii mai mici au mai puţine gene şi anomaliile lor sunt
mai puţin grave ca anomaliile cromozomilor mari.

Anomalii Erori mitotice –

Anomalii Anomalii cromosomice
cromozomiale cauze ale anomaliilor
cromosomice viabile letale
cromozomiale
Nedisjuncţia cromatidiană 47,XXX Restul trisomiilor
47,XXY autozomale
47,XYY
Trisomii
47,XX(XY),+21
(47,+?)
47,XX(XY),+13
47,XX(XY),+18
?47,XX(XY),+8
Nedisjuncţia cromatidiană; 45,X Toate monosomiile
Monosomii
Întârzierea anafazică autozomale
(45,-?)
46,X,i (Xp) Restul
46,X,i (Yp) anomaliilor crs
i (?p)
46,XX(XY),i (?p)
Clivarea transversală a
46,X,i (Xq) Restul
centromerului
46,X,i (Yq) anomaliilor crs
i (?q) 46,XX(XY),i (Dq) 46,XX(XY),i (?q)
46,XX(XY),i (Gq)

Consecinţele fenotipice ale clonelor anormale depind de momentul ontogenetic al apariţiei lor.
Dacă se produc în timpul embriogenezei - este perturbată formarea normală a ţesuturilor şi
organelor producând anomalii congenitale (fenotip anormal la naştere); în caz dacă apar postnatal
se produce perturbarea structurii sau funcţiei în anumit ţesut sau organ şi apare o degenerare
neoplazică (cancer).

68
 2. MEIOZA
Meioza (“meiosis” – micşorare) este un mecanism complex ce implică desfăşurarea
succesivă a două diviziuni, care se termină cu înjumătăţirea setului de cromozomi. Din fiecare
celulă cu 46 cromozomi (set diploid) se formează 4 gameţi cu câte 23 cromozomi (set haploid).
Gameţii sunt extrem de variaţi pentru că, rezultaţi din meioză, sunt produşi ai recombinării intra-
şi intercromozomice.
La organismele cu reproducere sexuată legătura materială dintre generaţii, transmiterea şi conservarea
informaţiei genetice de la o generaţie la alta este asigurată de două procese genetice distincte:
- gametogeneza - producerea celulelor sexuale mature cu set haploid de cromozomi (n=23),
- fecundarea gameţilor şi formarea zigotului cu set diploid de cromozomi (2n=46) cu o
configuraţie genetică nouă, unică şi constantă.

Gametogeneza este ansamblul proceselor genetice, biochimice şi morfologice, care determină formarea şi
maturaţia gameţilor în gonade (testicule sau ovare).
Ovogeneza este mecanismul de diferenţiere a ovulelor haploide din celule sexuale primare diploide
(ovogonii); se desfăşoară în ovare; unele procese se realizează în perioada embrio-fetală, iar alte – numai
după pubertate până la menopauză; populaţia de ovocite nu se reînnoieşte, iar însăţi procesul este
discontinuu, cu două faze de aşteptare (dictiotenul profazei I şi metafaza II ale meiozei).
Spermatogeneza reprezintă procesul de diferenţiere a spermatozoizilor haploizi din celule sexuale
primare diploide (spermatogonii); are loc în testicule; se desfăşoară în mai multe etape, cu reînnoirea
permanentă a populaţiilor de celule sexuale după pubertate.
Gametogeneza se desfăşoară în câteva etape:
- perioada de înmulţire mitotică a celulelor sexuale primare cu formarea unei populaţii mari de
gametogonii (2n=2c);
- perioada de creştere cu formarea gametociţilor de ordinul I (2n=46 crs) prin replicarea ADN-ului
cromozomial, sinteza componentelor necesare pentru meioză şi acumularea factorilor ce asigură
formarea şi dezvoltarea zigotului;
- perioada de maturaţie cu formarea gameţilor haploizi, realizată prin meioză – proces decisiv în
gametogeneză:
- pe parcursul ovogenezei dintr-o ovogonie se maturizează doar un ovul capabil de
fecundaţie şi doi/ trei globuli polari;
- pe parcursul spermatogenezei dintr-o spermatogonie se maturizează patru spermatide;
- !!! perioada de formare, caracteristică doar spermatogenezei, ce asigură modificările morfologice ale
celulei sexuale masculine, transformând spermatidele în spermatozoizi capabili pentru fecundaţie
(mobilitate şi capacitaţie).
FECUNDAREA
Contopirea gameţilor haploizi de origine parentală diferită poartă denumirea de fecundare, iar celula
rezultată ce conţine materialul genetic al ambilor gameţi - zigot. Gameţii formaţi în timpul ovogenezei şi
spermatogenezei sunt foarte variaţi, pentru că rezultă în urma unor procese de recombinare intra- şi
intercromozomială. Participarea ovulelor şi spermatozoizilor la fecundaţie este aleatorie, asigurând formarea
diferitor variante genetice de zigoţi, ceea ce reprezintă recombinarea genomică.
Fuziunea celor doi gameţi haploizi reface setul diploid de cromozomi, caracteristic speciei. Mitozele
succesive ale zigotului duc la creşterea şi dezvoltarea organismului pluricelular. Începând cu zigotul, toate
celulele somatice vor avea cromozomii în perechi. Cromozomii pereche sau omologii sunt asemănători ca
morfologie şi structură genică, dar diferiţi ca origine.

69
2.1 Caracteristica comparativă a ovogenezei vs spermatogeneză
Ovogeneza
Locul desfăşurării
În ovare (gonade feminine)
Perioadele caracteristice
I. De înmulţire a ovogoniilor
II. De creştere a ovocitelor de ordinul I
III. De maturaţie a ovulelor (dintr-un ovocit I se
formează un ovul şi trei globuli polari)
Reglarea procesului
Control neuro-endocrin dependent de factorii de mediu
Tipul de gameţi
Ovule - celule mari rotunde, ce conţin vitelius, setul de
organite celulare caracteristic şi nucleul haploid (23,X)
Perioada desfăşurării
Perioada de înmulţire şi creştere se desfăşoară doar
prenatal;
Ovarul nou-născutei conţine ovocite de ordinul I stopate
în dictioten (profaza I a meiozei);
Perioada de maturaţie începe după pubertate, câte un
ovocit (mai rar două) se maturizează lunar, până la
stadiul metafazei II;
Meioza se finalizează după fecundarea ovulului de către
spermatozoid.
!!! Ovocitele nu se reînnoiesc.
Riscul mutaţiilor generative
Creşte odată cu vârsta femeii; risc pentru anomalii
cromozomiale.
70
Spermatogeneza
În testicule (gonade masculine)
I. De înmulţire a spermatogoniilor
II. De creştere a spermatocitelor de ordinul I
III. De maturaţie a spermatidelor (dintr-un spermatocit I
se formează patru spermatide)
IV. De formare a spermatozoizilor
Autocontrol neuro-endocrin
Spermatozoizi – celule mici mobile, formate din cap,
gât şi flagel, nucleul este haploid ( 23,X sau 23,Y)
Prenatal, odată cu formarea gonadelor se formează o
populaţie de spermatogonii;
După pubertate toate cele patru perioade ale
spermatogenezei se desfăşoară continuu, producând un
număr enorm de spermatozoizi.
Spermatozoizii permanent se reînnoiesc; perioada de
reînnoire este de circa 64 de zile..
Independent de vârsta bărbatului, risc pentru mutaţii
genice.
2.2 DINAMICA CROMOZOMILOR ÎN MEIOZĂ

Meioza cuprinde două diviziuni succesive:

prima diviziune reducțională
Profaza I
Metafaza I
Anafaza I
Telofaza I
a doua diviziune ecvațională
Profaza II
Metafaza II
Anafaza II
Telofaza II
Meioza este precedată de o interfază premeiotică în care are lor replicarea ADN-ului. Între cele
două diviziuni există o perioadă scurtă – interkineza – în care ADN-ul nu se replică.

Anafaza I Telofaza I
Metafaza I
Profaza I Profaza II

Metafaza II

Anafaza II

Telofaza II

Prima diviziune a meiozei – diviziunea reducţională asigură înjumătăţirea numărului de

cromozomi în celulele: transformă gametocitele de ordin I cu 46 cromozomi bicromatidieni în
gametocite de ordin II cu 23 cromozomi bicromatidieni.
Reducerea numărului de cromozomi este determinată de:
✓ conjugarea cromozomilor omologi cu formarea a 23 de bivalenţi (tetrade) în profaza I;
✓ aranjarea bivalenţilor în plan ecuatorial în metafaza I;
✓ disjuncţia cromozomilor omologi şi migrarea spre polii celulei a cromozomilor
bicromatidieni, câte un cromozom din fiecare pereche în anafaza I;
✓ citokineza asigură separarea masei citoplasmatice cu formarea a două celule cu număr
haploid de cromozomi dar bicromatidieni (cu cantitate dublă de ADN – 1n=2c) –
gametocite de ordinul II.

71
Paralel cu procesele ce asigură segregarea cromozomilor pe parcursul diviziunii meiotice
reducţionale are loc recombinarea materialului genetic:
✓ recombinarea intracromozomială – crossing-overul, care reprezintă schimbul reciproc
de fragmente (gene) între cromozomii omologi materni şi paterni şi se desfăşoară datorită
conjugării lor (Profaza I);

Conjugarea omologilor şi recombinarea intracromozomială – crossing-overul

✓ recombinarea intercromozomială, care reprezintă asortarea independentă a
cromozomilor neomologi materni şi paterni la polii celulei în timpul Anafazei I, datorită
aranjării aleatorii a bivalenţilor la ecuator şi migrării spre polii celulei.

Dublarea
Perioadele ciclului Recombinar Segregarea
Nr. de cromozomi Nr. de cromatide mat.
celular ea mat. genetic
genetic

Interfapa premeiotică 46 (gametocit I) 92 + - -

PI 46 92 - + -
reducţională
MEIOZA I

MI 46 92 - - -
AI 46 92 - + +
TI 23 + 23 (gametociţi II) 46 + 46 - - Citokineza
Inerchineza 23 23 46 46 - - -
ecvaţională

P II 23 23 46 46 - - -
MEIOZA

M II 23 23 46 46 - - -
A II 46 46 46 46 - - +
T II 23+23 23+23 23+23 23+23 - - Citokineza
II

(gameţi)

A doua diviziune a meiozei – diviziunea ecvaţională asigură repartizarea egală şi identică a

materialului genetic în celulele-gameţi. Formarea gameţilor haploizi (1n=1c) din gametociţii de
ordinul II (1n=2c) este asigurată de:
✓ maturizarea a doi kinetokori pentru fiecare centromer;
✓ aranjarea la ecuator a cromozomilor într-un singur plan;
✓ clivarea longitudinală a centromerului şi disjuncţia cromatidelor surori;
✓ migrarea simultană şi sincronă a cromatidelor (cromozomilor monocromatidieni) spre
polii celulei;
✓ separarea masei citoplasmatice cu formarea a câte doi gameţi haploizi din fiecare
gametocit I, în total 4 din fiecare celulă ce a intrat în meioză.

2.3 ROLUL BIOLOGIC AL MEIOZEI

Meioza are un rol esenţial pentru reproducerea organismelor şi conservarea însuşirilor
părinţilor, asigurând legătura materială între părinţi şi copii;
Meioza are şi rolul de a produce şi a menţine variabilitatea genetică în populaţiile umane prin
fenomenele de recombinare intra- şi intercromozomică, ce se realizează în profaza meiozei I –
schimbul reciproc de fragmente egale între cromozomii omologi (procesul crossing-over) şi în
anafaza meiozei I – asortarea independentă a cromozomilor neomologi;
Meioza demonstrează corelaţia dintre dinamica cromozomilor şi legile eredităţii ale lui Mendel
(legea segregării caracterelor, legea moştenirii independente a caracterelor).

72
 2.4 ERORILE MEIOZEI ŞI CONSECINŢELE LOR
În cursul meiozei se pot produce diferite anomalii de distribuţie a materialului genetic:
➢ crossing-over inegal cu formarea gameţilor purtători de deleţii sau duplicaţii
cromozomice;
➢ nedisjuncţie cromozomială sau cromatidiană cu formarea gameţilor nulisomici şi
disomici;
➢ întârziere anafazică cu formarea gameţilor nulisomici;
➢ nesepararea gametocitelor cu formarea gameţilor diploizi.;
➢ clivarea transversală a centromerului cu formarea isocromozomilor.

Astfel toate erorile de distribuţie a materialului genetic în cursul meiozei duc la formarea
gameţilor aneuploizi, iar după fecundare formează zigoţi aneuploizi (monosomici, trisomici),
care în consecinţă sunt cauza tulburărilor de reproducere: sterilitate, avorturi spontane, nou
născuţi morţi sau malformaţii, copii cu tulburări de creştere pre – şi postnatală, întârziere în
dezvoltarea psihomotorie.

2.5 Caracteristica setului de cromozomi în celule normale vs celule aneuploide

Nr de cromozomi Set de crozomi Anomalia

cromozomială
Celula umană somatică
46 crs diploid (2n) normal, disomie
47 crs aneuploid (2n+1) trisomie
45 crs aneuploid (2n-1) monosomie
69 crs poliploid (3n) triploidie
92 crs poliploid (4n) tetraploidie
Gameți
23 crs haploid normal, monosomie
24 crs aneuploid (n+1) disomie
22 crs aneuploid (n-1) nulisomie

73
 Partea II

Genetica umană

GENETICA - este o ştiinţă biologică fundamentală, cu ritm rapid de dezvoltare, ce

studiază proprietăţile universale ale vieţii – ereditatea, variabilitatea şi substratul lor
material – moleculele de ADN, genele, cromozomii.

74
 Tema 8. APARATUL GENETIC AL CELULEI UMANE
SUPORTUL EREDITĂȚII ȘI VARIABILITĂȚII

Totalitatea componentelor celulare ce asigură păstrarea, transmiterea şi realizarea

materialului genetic reprezintă aparatul genetic al celulei.
Celula umană conţine informaţia genetică sub formă de:
 46 de molecule de ADN linear, compactizate sub formă de cromatină / cromozomi în
nucleu;
✓ 50% de origine maternă şi 50% de origine paternă;
✓ conţin circa 30 000 perechi de gene codificatoare de proteine dispersate pe
cele 23 perechi de molecule de ADN (doar 25% din secvenţele ADN-ului
nuclear);
✓ 22 perechi de cromozomi sunt la fel la bărbaţi şi la femei – cromozomi
autosomi, o pereche diferă la cele două sexe – cromozomi sexuali (XY şi
XX);
✓ celulele somatice au material genetic nuclear identic;
 câteva molecule (de la 1 până la câteva zeci sau sute) de ADN inelar în mitocondriile
celulei;
▪ 100% de origine maternă, moştenite odată cu citoplasma ovulului;
▪ conţin 13 gene codificatoare de proteine;
▪ celulele somatice pot avea material genetic diferit atât cantitativ (dependent de
intensitatea metabolismului celular), cât şi calitativ (dependent de procesul
mutaţional la nivel de ADNmt).
Materialul genetic nuclear poate fi vizualizat sub formă de cromatină în interfază sau sub
formă de cromozomi în timpul mitozei; cromozomul poate fi monocromatidian până la replicare
sau bicromatidian după replicare până în anafază; se poate transcrie în interfază și nu se transcrie
în timpul mitozei.
Transmiterea IG se realizează în timpul mitozei după ce ADN-ul cromozomial s-a
replicat. Aparatul de transmitere a IG de la celulă la celulă include cel puţin:
- replisoma – complexul proteic ce asigură replicarea;
- factorii proteici ce asigură reparaţia ADN-ului;
- centriolii – responsabili de formarea fusului de diviziune (cei doi poli ai celulei şi firele
fusului) care asigură segregarea egală şi identică a cromozomilor în timpul mitozei.
Realizarea IG codificate în genele structurale are loc în mai multe etape cu participarea:
- aparatului de transcripţie – factori proteici ce identifică gena ţintă şi asigură sinteza
ARNm;
- aparatului de translaţie: ribozomii – sediul translaţiei şi sintezei polipeptidului,
moleculele de ARNt – translatori ai codului genetic, factori proteici - reglatori ai translaţiei şi
maturizării proteinei.
Realizarea informaţiei genetice la nivel molecular se exprimă prin sinteza unei anumite
proteine; la nivel celular – realizarea unei structuri celulare, unui lanţ metabolic, unei căi de
semnalizare; iar la nivel organismic – prin prezenţa unui anumit caracter fenotipic (structură
anatomică, proprietate, funcţie specifică a unui organ, etc.).

Ereditatea este proprietatea organismului de a păstra şi a transmite caracterele

morfologice, fiziologice, biochimice şi de comportament generaţiilor următoare. Ereditatea este
asigurată de proprietatea moleculelor de ADN de a se replica cu mare exactitate şi a determina
transmiterea de-a lungul miilor şi milioanelor de generaţii a informaţiei şi, deci, a caracterelor.
Astfel, în realitate, nu caracterele se păstrează şi se transmit, ci informaţia genetică despre ele,

75
codificată în ADN. Ereditatea face posibilă agregarea familială a caracterelor normale și
patologice.

Variabilitatea este proprietatea organismelor de a obţine caractere sau însuşiri noi,

diferite de cele ale părinţilor. Variabilitatea este un fenomen biologic complex şi universal în
lumea vie, determinat de factori ecologici sau ereditari şi se manifestă prin diferenţe genetice,
biochimice, fiziologice şi morfologice între indivizii unei populaţii, diferitor populaţii.
Variabilitatea are o importanţă deosebită în viaţa organismului, populaţiei şi speciei,
asigurând:
- polimorfismul genetic şi fenotipic individual;
- susceptibilitatea diferită a indivizilor la anumiţi factori ai mediului;
- manifestarea unor stări patologice genetice;
- anomalii de reproducere;
- baza materială a evoluţiei speciei umane.
Sursele principale ale variabilităţii sunt (1) mutaţiile, (2) recombinările genetice în timpul
formării gameţilor şi fecundării, (3) migraţiile unor indivizi dintr-o populaţie în alta, (4) factorii
de mediu modificatori și/sau distructivi. Factorii ecologici care determină apariţia variaţiilor pot
fi clasificaţi în factori externi (fizici, chimici şi biologici) şi factori interni (produşi intermediari
ai metabolismului, diferite stări fiziologice).
Variabilitatea poate fi clasificată în două categorii:
- neereditară, numită şi variabilitate fenotipică sau modificaţiune, când nu este afectat
materialul genetic:
o modificaţiunile adaptive ale indivizilor în limitele normei de reacţie (controlate de
genotipul individului), modificaţiuni ecologice;
o modificări ontogenetice dependente de vârstă, programate genetic;
o anomalii neereditare, apărute spontan sub acţiunea diferitor factori distructivi,
factori teratogeni; una dintre variantele anomaliilor congenitale neereditare sunt
fenocopiile.
- ereditară sau genotipică:
o combinativă, caracterizată prin recombinarea materialului genetic în timpul
meiozei la formarea gameţilor (recombinări intra- şi intercromozomiale) şi în timpul
combinării materialului genetic a doi părinţi la fecundare (recombinări genomice);
o mutaţională, caracterizată prin modificări calitative sau cantitative ale
materialului genetic:
▪ substituţii, deleţii, inserţii nucleotidice la nivel de gene;
▪ rearanjamente în structura cromozomilor;
▪ anomalii cromozomiale de număr (aneuploidii, poliploidii).
Mutaţia este sursa principală a variabilităţii. Procesul prin care apare mutaţia se numeşte
mutageneză. Factorii fizici, chimici şi biologici care produc modificări ale materialului genetic
se numesc agenţi mutageni. În funcţie de cantitatea materialului genetic interesat – genă,
cromozom, genom – se pot descrie trei tipuri de mutaţii, corespunzătoare fiecărei unităţi genetice
interesate:
 mutaţii genice, ce se produc la nivelul moleculei de ADN, pot interesa întreaga genă,
mai multe nucleotide sau unul singur (mutaţiile care vizează substituția unui singur nucleotid
se numesc mutaţii punctiforme);
 mutaţii cromozomice (aberaţii cromozomiale) sunt modificări structurale ale
cromozomilor ce constau în pierderea, câştigul sau rearanjarea unor segmente din cromozom;
 mutaţii genomice sunt modificări ale setului diploid de cromozomi, afectând fie 1-2
perechi cromozomi (aneuploidie), fie toţi cromozomii, prin adăugarea a 1-2-3 seturi haploide

76
 (poliploidie). Deseori mutaţiile cromozomice şi cele genomice sunt reunite într-un singur
grup intitulat anomalii cromozomice.
O altă clasificare a mutaţiilor se bazează pe tipul de celulă afectată: somatică sau
germinală. În primul caz – mutaţii somatice – descendenţii celulei mutante vor forma o clonă
celulară anormală; în al doilea caz – mutaţii germinale – se produc gameţi anormali, care după
fecundare transmit mutaţia la generaţia următoare, rezultând un individ în care toate celulele vor
fi mutante. Mutaţiile somatice, prin clonele anormale pe care le produc şi, secundar, prin
modificările morfo-funcţionale ale organelor, sunt implicate în geneza cancerului şi accelerarea
senescenţei organismului.
Mutaţiile genice pot fi spontane sau induse. Primul tip este determinat de factori necunoscuţi,
imposibil de definit sau obiectivat; al doilea tip de mutaţii sunt produse prin acţiunea unor
factori cunoscuţi: fizici (radiaţii ionizante), chimici (analogi ai bazelor azotate, agenţi
alchilanţi) sau biologici (virusuri). Mutaţiile spontane – ar putea fi determinate de
radioactivitatea naturală (reprezentată de razele cosmice, radioactivitatea terestră permanentă
şi iradierea internă).
Modificările materialului genetic se pot răsfrânge asupra proprietăţilor vitale ale organismului
mutant şi pot fi: mutaţii evaluante, pozitive, care asigură apariţia unor caractere noi care-l fac
pe individ mai rezistent la factorii de mediu; mutaţii defavorabile, negative, letale sau
subletale ce determină apariţia unor anomalii incompatibile cu viaţa sau stări patologice;
mutaţii neutre care nu afectează vitalitatea producând polimorfisme fenotipice.

GENETICA MEDICALĂ – studiază bolile genetice, cauzele de producere,

manifestarea lor și căile de terapie sau prevenire, etc.
Bolile genetice reprezintă stări patologice determinate sau condiţionate de modificări
specifice ale materialului genetic (mutaţii). Bolile genetice sunt numeroase şi variate atât după
cauza apariţiei, momentul manifestării, cât şi tabloul clinic.
Cauzele producerii bolilor genetice pot fi clasificate în trei grupe:
- anomalii cromozomice de număr sau de structură, ce determină un deficit sau surplus al
materialului genetic şi ca consecinţă, în dependenţă de dezechilibrul genic – sindroame
plurimalformative viabile sau letale;
- mutaţii genice cu efect patologic major, ce determină anomalii calitative sau cantitative în
sinteza unei proteine (enzimă, receptor, canal, etc.) şi producerea unei boli monogenice sau
unui sindrom monogenic;
- mutaţii poligenice cu efect patologic minor, dar aditiv, ce reprezintă predispoziţia la boală,
iar acţiunea unor factori de mediu determină apariţia unor boli multifactoriale.
Mutaţiile reprezintă modificări anormale ale materialului genetic la diverese nivele:
- substituţii nucleotidice în secvenţele codificatoare sau necodificatoare ale moleculei
de ADN;
- deleţii sau adiţii nucleotidice;
- deleţii sau duplicaţii a unor fragmente cromozomiale;
- monosomii sau trisomii cromozomiale.
Mutaţiile pot afecta atât materialul genetic nuclear, cât şi ADN-ul mitocondrial; pot
afecta materialul genetic al celulelor generative şi se pot transmite genealogic, sau pot afecta
materialul genetic al celulelor somatice realizându-se o clonă celulară mutantă cu consecinţe
patologice doar asupra fenotipului purtătorului, fără transmitere genealogică.
Mutaţiile pot fi ereditare (moştenite), manifeste sau nu la alte generaţii, sau pot fi de novo
- spontane sau produse sub acţiunea unor factori de mediu mutageni (radiaţii, virusuri, noxe
profesionale, diverse substanţe chimice toxice).

77
 CLASIFICAREA BOLILOR GENETICE
Specialiştii din domeniul geneticii medicale insistă asupra clasificării etio-patogenetice a
bolilor genetice:
▬ boli cromozomiale sau sindroame cromozomiale plurimalformative;
▬ boli monogenice sau moleculare;
▬ boli poligenice sau multifactoriale, boli cu predispoziţie genetică;
▬ boli mitocondriale;
▬ boli genetice ale celulelor somatice (boala canceroasă);
▬ boli de incompatibilitate materno-fetală.
În prezent sunt cunoscute peste 1000 sindroame cromozomiale. După datele Dr.
Mc.Kusick au fost descrise şi înregistrate peste 10000 de boli şi sindroame monogenice. Luate
fiecare în parte, au o frecvenţă populaţională mică, dar în ansamblu reprezintă o categorie de
patologie umană importantă, în special luând în consideraţie impactul lor medico-social:
- 50% din toate avorturile spontane cunoscute în primul trimestru de sarcină prezintă o
anomalie cromozomială;
- 2-3% dintre nou-născuţi au o anomalie congenitală majoră;
- 0,6% din toţi nou-născuţii au o anomalie cromozomială;
- 50% din toţi copiii cu retard mintal sever, cecitate sau surditate prezintă o cauză genetică;
- 30% din toţi copiii spitalizaţi prezintă o maladie genetică;
- 40-50% din mortalitatea infantilă au cauză genetică;
- 1% din toate cazurile de malignitate sunt direct determinate de factorii genetici;
- 10% din cazurile comune de cancer (CR de sân, CR de colon sau CR ovarian) au o
componentă importantă genetică;
- 5% din populaţia cu vârste < 25 ani va manifesta o maladie genetică;
- 10% din adulţi prezintă fie o maladie pur genetică, fie o maladie cu predispoziţie genetică.

Depistarea modificărilor în structura genelor prin studiul ADN reprezintă o cale în

diagnosticul corect al bolilor genetice. Ingineria genică permite elaborarea şi producerea
diferitor preparate medicamentoase: hormoni, factori de creştere, interferon, etc. Una dintre
problemele actuale ale medicinei se referă la posibilitatea clonării embrionilor pentru
transplantul ţesuturilor şi organelor. Se elaborează metode ale terapiei genice, prin care gena
patologică este înlocuită cu cea normală. Din aceste considerente, genetica este o ştiinţă
aplicativă, cu un rol deosebit în medicină.
Profilaxia bolilor genetice se bazează pe realizările geneticii umane:
▪ diagnosticul prenatal prin screeningul mutaţiilor patologice;
▪ terapia genică ce permite introducerea genelor umane în genomul celulelor somatice ale
purtătorilor de mutaţii cu revenirea la un genotip normal;
▪ obţinerea produşilor genetici artificiali, transferul lor în altă celulă sau organism, studiul
funcţiei;
▪ sinteza noilor proteine cu proprietăţi terapeutice.

78
 Tema 9. CROMOZOMII UMANI

Celulele somatice ale unui organism sunt genetic identice şi conţin un set diploid de
cromozomi. Orice celulă conţine:
- 22 de perechi de cromozomi autosomi, identici la cele două sexe;
- o pereche de cromozomi sexuali (gonozomi) ce diferă la bărbaţi şi femei – XY sau XX.
Organismele masculine se caracterizează printr-un set 46,XY şi cele feminine – 46, XX.

Asociaţia internaţională a citogeneticienilor a propus o standardizare a nomenclaturii

cromozomilor şi a anomaliilor cromozomiale. Cromozomii umani sunt clasificaţi în 7 grupe
(A, B, C, D, E, F, G) conform lungimii, formei şi indicelui centromeric.

M – metacentric
SM – submetacentric
A – acrocentric
ph – constricție secundară pe brațul q
qh – constricție secundară pe brațul q
s - satelit
Cromozomii sunt clasificați după marime:
- mari (grupele A și B)
- medii (grupele C, D și E16)
- mici (grupele E17-18, F și G)

79
 Cromozomii pot prezenta polimorfisme individuale ce implică structura unor regiuni
necodificatoare, de heterocromatină constitutivă:
- variaţii în mărimea centromerilor(c);
- variaţii în mărimea telomerilor (t);
- variaţii în mărimea sau prezenţa sateliţilor (s);
- variaţii în mărimea constricţiilor secundare (h).
Din diverse motive, cariotipul celulei sau organismului poate prezenta anomalii de număr
(aneuploidii) sau de structură (deleţii, duplicaţii, translocaţii, inversii, etc.).
Consecinţele fenotipice ale anomaliilor cromozomiale depind de tipul cromozomului
implicat, de tipul dezechilibrului genetic, de momentul ontogenetic în care apar şi se manifestă
frecvent prin tulburări de reproducere:
- sterilitate feminină sau masculină;
- avorturi spontane precoce;
- nou-născuţi morţi;
- nou-născuţi vii plurimalformaţi;
Anomaliile cromozomiale deseori se manifestă cu retard mintal, neoplazii.

Cromozomii pot fi examinaţi printr-o serie de tehnici speciale, numite tehnici

citogenetice: :
- studiul cromozomilor metafazici prin colorare omogenă sau marcare în benzi;
- studiul cromozomilor profazici prin marcare în benzi;
- studiul cromozomilor în interfază prin hibridare cu sonde fluorescente (tehnica
FISH).
Aceste metode se bazează în principiu pe obţinerea de celule în diviziune (de obicei,
limfocite din sânge sau amniocite din lichidul amniotic), blocarea diviziunii într-o anumită etapă,
realizarea preparatului cromozomic, examinarea la microscop şi
realizarea cariotipului (dispunerea sistematizată a cromozomilor fotografiaţi dintr-o singură
celulă, pe baza unor criterii valabile în toată lumea). În final, este stabilită formula cromozomică
a individului investigat. La persoanele normale, formula cromozomică este 46,XX sau 46,XY. În
cazul prezenţei unei anomalii cromozomiale, formula cromozomică va fi anormală şi va
specifica tipul anomaliei şi cromozomul (cromozomii) implicaţi.
Cariotipurile anormale pot caracteriza anomaliile cromozomiale numerice sau anomaliile
structurale:
o anomalii ale autosomilor – numărul total de cromozomi, virgula, gonosomii, iar
după o altă virgulă, precedat de + (cromozom suplimentar) sau - (lipsa unui
cromozom) se scrie numărul cromozomului implicat (de ex..: 47, XX, +21
(trisomia 21); 47,XY,+13 (trisomia 13); 45,XX,-8 (monosomia 8); etc.;
o anomalii ale gonosomilor – se scrie numărul total de cromozomi, urmat după
virgulă de gonosomii respectivi (de ex.: 45,X (monosomia X); 47,XXY
(disomia X); 47,XXX (trisomia X)).
Pentru desemnarea anomaliilor cromozomiale structurale se indică natura rearanjamentului şi
punctele de ruptură, identificate prin banda şi regiunea în care se produc. Exemple:
• 46,XX,del(1)(q21q31) - cariotip feminin cu deleţia unui fragment a braţului distal al
cromozomului 1 de la regiunea 2, banda 2 până la regiunea 3, banda 1.
• 46,XY,r(2)(p21q31) - cromozomul 2 inelar; punctele de ruptură sunt pe braţul proximal în
regiunea 2 banda 1 şi pe braţul distal în regiunea 3 banda 1.
• 46,XX,inv(2)(p21::q31) - inversie pericentrică a segmentului cuprins între regiunea 2
banda 1, braţul proximal şi regiunea 3 banda 1, braţul distal ale cromozomului 2.
• 46,X,i(Xq) - isocromozom de braţe distale al cromozomului X;

80
 • 46,X,del(X)(q12.1q24.3) – deleţia unui segment din crs X, de pe braţul distal, de la regiunea
1 banda 2 subbanda 1 pînă la regiunea 2 banda 4 subbanda 3.

Particularitățile cromozomilor X și Y
Cromozomul X este un cromozom submetacentric mediu (Grupa C). Este prezent în
celulele somatice la indivizii de ambele sexe: în dublu exemplar la femeile cu cariotip 46,XX şi
într-un singur exemplar la bărbaţii cu cariotip 46,XY; este prezent într-un singur exemplar în
ovule şi în 50% din spermatozoizi. Cromozomul X este bogat în eucromatină şi conţine 2158
gene: gene somatice, gene reglatoare feminizante, gene structurale feminizante, gene structurale
masculinizante. Cromozomul X este indispensabil celulei somatice feminine şi masculine.
Cromozomul Y este un cromozom acrocentric mic (Grupa G), 2/3 din braţul q este
inactiv genetic, fiind heterocromatinizat. Este prezent într-un singur exemplar în celulele
somatice ale indivizilor de sex masculin cu cariotip 46,XY şi în 50% din spermatozoizi.
Cromozomul Y conţine 577 gene: gene reglatoare masculinizante (SRY = Tdf), gene care
asigură fertilitatea (AZF1, AZF2), câteva gene structurale somatice, pseudogene. Cromozomul Y
este obligator numai pentru organismul de sex masculin.
Cromozomii X și Y conțin segmente omoloage pseudoautozomale (pseudoautosomal
regions - PAR). Regiunea PAR1 la capetele Xp/Yp de 2.64 Mb și 24 de gene, și la capetele
Xq/Yq - regiunea PAR2 din 330 kb cu 8 gene.
Diferenţele morfologice şi genetice dintre X şi Y a produs o inegalitate genetică între
organismul cu XX (şi două „doze” de gene somatice) şi organismul XY (cu o singură „doză”).
Totuşi această inegalitate nu se manifestă deoarece intervine un mecanism de compensare, care
determină să rămână în stare funcţional-activă doar un singur cromozom X în fiecare celulă
diploidă atât la femei, cât şi la bărbaţi:
• în cel 46,XX – este activ numai un X;
• în cel 46,XY – este activ şi X şi Y;
• în cel 47,XXX - este activ numai un X;
• în cel 47, XXY- este activ numai un X şi un Y;
• în cel 48, XXXY- este activ numai un X şi un Y.

Prin heterocromatinizarea (lyonizarea) unui cromozom X, din cei doi, la persoanele de sex
feminin apare cromatina sexuală X. Procesul de inactivare a unui crs X este reglată de gena XIST -
inactive X (Xi)-specific transcript (localizată Xq13.2). !!! Genele regiunilor PAR1 și PAR2, unele
gene somatice ale crs X scapă de lyonizare.

Cromatina sexuală X:
- reprezintă cromozomul X inactiv, sub formă de heterocromatină facultativă, în
celulele somatice 46,XX;
- inactivarea aleatorie a crs X patern sau X matern;
- se prezintă sub forma unui corpuscul Barr de 1m în nucleele interfazice ale celulelor
somatice;
Testul Barr este util în identificarea numărului de crs. X în celulele somatice în
aneuploidiile gonozomale;
- NR crs X = NR corpusculilor Barr + 1 (un crs. X activ):
46,XX – 1 corpuscul Barr;
46,XY – 0 corpusculi Barr;
47,XXX – 2 corpusculi Barr;
47,XXY - 1 corpuscul Barr;

81
 45,X – 0 corpusculi Barr;
46,X,i(Xp) – 0 corpusculi Barr (lipsa genei XIST);
46,X,i(Xq) – 1 corpuscul Barr, >1m;
48,XXXX – 3 corpusculi Barr.

Cromatina sexuală Y:
- reprezintă braţul q al crs. Y, sub formă de heterocromatină constitutivă (2/3q), în
celulele somatice 46,XY sau în spermatozoizii 23,Y;
- se prezintă sub forma unui corpuscul F (fluorescent) de 0,25m în nucleele
interfazice;
- testul F este util în identificarea crs. Y (determinarea prenatală a sexului);
- NR crs. Y = NR corpusculilor F:
46,XX – 0 corpusculi F;
46,XY – 1 corpuscul F;
47,XYY – 2 corpusculi F;
47,XXY - 1 corpuscul F;
48,XXYY – 2 corpusculi F;
46,X,i(Yp) – 0 corpusculi F (lipsa brațului q);
46,X,i(Yq) – 1 corpuscul F (0,5m).

82
 Cromozomii umani (21.01.2020)

Cromozom 1 2 3 4 5 6 7 8
Nr. gene 5100 3879 2990 2439 2594 3019 2773 2175
Secvențiat 90% 95% 95% 95% 95% 95% 95% 95%
Lungimea, Mb 249 242 198 190 182 171 159 145

Cromozom 9 10 11 12 13 14 15 16
Nr. gene 2271 2180 2924 2537 1379 2063 1827 1948
Secvențiat 85% 95% 95% 95% 80% 80% 80% 85%
Lungimea, Mb 138 134 135 133 114 107 102 90

Cromozom 17 18 19 20 21 22 X Y
Nr. gene 2453 985 2491 1358 779 1188 2199 582
Secvențiat 95% 95% 85% 90% 70% 70% 95% 50%
Lungimea, Mb 83 80 59 64 47 51 156 57

83
 Tema 10. ANOMALIILE CROMOZOMIALE

Anomaliile cromozomice reprezintă modificări ale numărului cromozomilor caracteristic

speciei sau modificări structurale ale acestora.
Anomalii cromozomiale de număr sau mutaţiile genomice por fi:
- poliploidii (69,XXX; 69,XXY; 92,XXXX; 92,XXYY);
- aneuploidii:
▪ trisomii (47,XXY; 47,XX,+21; 47,XY,+13 etc.)
• tetrasomii (48,ХХХХ; 48,ХХYY)
▪ monosomii (45,X; 45,XY,-8; 45,XX,-13., etc).
• nulisomii (44,0; 44,XX,-8; 44,XY,-21 etc).
Anomaliile cromozomiale de structură sau mutaţiile cromozomiale, aberaţii cromozomiale
pot fi:
- echilibrate:
▪ translocaţii [46,XY,t(9;22)];
▪ translocaţii robertsoniene [45,XX,rob 21/14];
▪ inversii [46,XX,inv(3)(p12::q31)];
- neechilibrate:
▪ deleţii [46,XX,del(5p)];
▪ duplicaţii [46,XY,dup(21q)];
▪ izocromozomi [46,X,i(Xp)];
▪ cromozomi inelari [46,XY,r(11)].
Factori posibili ce produc anomalii cromozomice ar putea fi:
▪ factori care dereglează mitoza sau pot produce rupturi ale ADN-ului:
- factori chimici: citostatice, antimetaboliţi, radicali liberi, agenţii alkilanţi;
- factori fizici: radiaţiile ionizante;
- factori biologici: virusuri;
▪ vârsta maternă avansată, care sporeşte riscul erorilor în segregarea cromozomilor în meioză şi a
aneuploidiilor la descendenţi;
▪ unul dintre părinţi este purtător de anomalie cromozomială echilibrată (translocaţie, inversie);
▪ rearanjările intercromozomice prin crossing-over inegal sau erori de recombinare.

Deoarece anomaliile cromozomiale cauzează modificări importante ale materialului genetic, ele
sunt responsabile pentru apariţia unor afecţiuni umane grave. Anomaliile de număr sau
structură neechilibrate determină un fenotip anormal, cel mai frecvent letal, astfel încât produsul de
concepţie afectat se elimină de obicei prin avort spontan sau nou născut mort. Datorită acestei
particularităţi numai 1 la 250 din nou născuţii vii au trisomii sau monosomii, complete sau parţiale, care
produc anomalii fenotipice caracteristice unor sindroame cromozomiale specifice.

Indiferent de cromozomul afectat, toate anomaliile cromozomiale neechilibrate viabile prezintă o

serie de trăsături comune:
➢ tulburări de creştere şi dezvoltare pre- şi postnatală;
➢ retard psiho-motor;
➢ tulburări de reproducere, manifestate prin: sterilitate şi/sau infertilitate (avorturi repetate sau
naştere de copii plurimalformaţi morţi sau vii);
➢ sindrom plurimalformativ specific fiecărei anomalii în parte.

Consecinţele anomaliilor cromozomiale neechilibrate numerice şi structurale depind de mai mulţi factori:
− tipul anomaliei, cantitatea de material genetic activ present pe cromozomul implicat şi mărimea
dezechilibrului genic:
o poliploidiile produc o modificare majoră a cantităţii de material genetic şi sunt
incompatibile cu viaţa la specia umană;
o monosomiile complete, exceptând unele cazuri cu monosomie X, sunt letale la specia
umană, conducând la avort spontan;

84
 o trisomiile complete ale cromozomilor mari şi/sau activi genetic sunt incompatibile cu
supravieţuirea; unele cazuri de trisomii complete ale unor cromozomi mici săraci în
material genetic activ (cromozomii 21, 13, 18, 8) permit menţinerea sarcinii, dar copilul
se naşte cu multiple malformaţii;
o în cazul monosomiilor parţiale sau a trisomiilor parţiale supravieţuirea este dependentă
de cantitatea de material genetic modificat, cu cât aceasta este mai importantă cu atât
probabilitatea de supravieţuire este mai mică;
− tipul cromozomului afectat (autozom sau gonozom) - anomaliile autozomilor sunt mai grave
decât cele ale gonozomilor;
− numărul de celule afectate - anomaliile în mosaic sunt mai puţin severe decât cele omogene; cu
cât numărul de celule normale este mai mare cu atât o anomalie în mosaic va determina un
fenotip mai puţin modificat.

Bolile cromozomiale produse prin anomalii neechilibrate ale autozomilor sunt numeroase (peste
100 de entităţi). Există numai trei anomalii complete şi omogene compatibile cu supravieţuirea: trisomia
21 (sindromul Down), trisomia 18 (sindromul Edwards) şi trisomia 13 (sindromul Patau); alte trisomii
autozomale sunt rare şi se găsesc în mozaic. Anomaliile de structură neechilibrate produc trisomii sau
monosomii parţiale. Cele mai frecvente boli de acest fel sunt: sindromul velo-cardio-facial (deleţie
22q11) sindromul Wolf-Hirschhorn (deleţie 4p) şi sindromul cri du chat (deleţie 5p).
Bolile cromozomiale determinate prin anomalii ale cromozomilor sexuali sunt mai puţin grave
decât cele generate prin anomalii autozomale şi, de regulă, se asociază cu o rată normală de supravieţuire
şi o inteligenţă normală sau aproape normală. În schimb, datorită implicării cromozomilor sexuali în
formarea şi funcţionarea organelor genitale, anomaliile gonozomale se asociază cu sterilitate sau cel puţin
hipofertilitate. Principalele afecţiuni gonozomale sunt: sindromul Turner (monosomie X), sindromul
Klinefelter (trisomie XXY), sindromul triplo X (trisomie X), sindromul dublu Y (trisomie XYY).

Ţinând cont de particularităţile generale ale bolilor (anomaliilor) cromozomice, devin evidente
circumstanţele în care se impune efectuarea analizei cromozomice:
1. La indivizii cu stări intersexuale, analiza cromozomilor permite stabilirea concordanţei între sexul
genetic (care condiţionează dezvoltarea organelor genitale) şi cel civil (sexul trecut în acte, în raport
cu care se face integrarea în societate), precum şi decelarea unor eventuale anomalii cromozomice.
2. La indivizii cu sindroame plurimalformative (trei sau mai multe malformaţii) cu sau fără retard
mental, este utilă efectuarea analizei cromozomice, deoarece poate fi identificată prezenţa
unei anomalii cromozomice numerice sau structurale neechilibrate mici; analiza cromozomică este
importantă chiar şi când diagnosticul clinic este cert, ca în sindromul Down, deoarece permite
depistarea tipului de dezechilibru cromozomic, aspect important pentru acordarea sfatului genetic.
3. În debilităţile mintale de cauză necunoscută, cu sau fără tulburări de comportament, efectuarea
cariotipului poate indica prezenţa unei anomalii cromozomice structurale neechilibrată.
4. La persoane cu dezvoltare anormală a caracterelor sexuale secundare (de exemplu băieţi cu
pilozitate sexuală redusă şi voce înaltă) sau întârzierea apariţiei pubertăţii (în special la fete cu talie
mică sau la băieţi longilini) efectuarea cariotipului permite identificarea unei anomalii
gonozomice (monosomie X sau trisomie XXY).
5. La cuplurile cu sterilitate primară de origine nedeterminată efectuarea cariotipului poate releva o
anomalie gonozomică sau o anomalie structurală echilibrată.
6. La cuplurile cu avorturi spontane repetate sau copii născuţi morţi, efectuarea cariotipului poate
indica prezenţa unei anomalii cromozomiale echilibrate, răspunzătoare de accidentele reproductive.
Efectuarea cariotipului la produşii de avort poate indica existenţa unei anomalii numerice sau a unei
anomalii cromozomiale structurale neechilibrată letale.

85
 Sindroame cromozomiale
Sindromul Down (sau Trisomia 21) este o boală cromozomială determinată de prezenţa unui
cromozom 21 suplimentar. Astfel, persoanele cu sindrom Down prezintă un surplus de material genetic ce
se va manifesta sub forma unor malformaţii fizice şi a întârzierii în dezvoltarea psiho-motorie. Sindromul
Down afectează aproximativ 1 din 700-1000 de nou-născuţi, având aceeaşi frecvenţă la ambele sexe.
Principalele semne şi simptome ale sindromului Down sunt:
Hipotonia musculară prezentă în 80% din cazuri la nou-născut şi sugar, pentru care
necesită fizio-kinetoterapie
Dizabilitatea intelectuală (IQ 25-90)
Hipostatură
Hernie ombilicală
Exces de piele pe ceafă
Boltă ogivală (palat dur înalt)
Occiput aplatizat
Hiperlaxitate ligamentară
Macroglosie (limbă de dimensiuni crescute)
Anomalii ale urechii
Punte nazală plată
Microstomie (gură de dimensiuni mici)
Micrognaţie (mandibulă de dimensiuni mici)
Distanţă mare între degetele 1 şi 2 de la picior
Mâini şi picioare scurte cu degete late
Pliu palmar transvers unic
Strabism
Pete Brushfield pe iris

Sindromul Down poate apărea în cursul oricărei concepţii dar riscul de apariţie creşte odată cu
vârsta maternă, fiind mai frecvent la femeile de peste 35 de ani. O mare parte din sarcinile cu sindrom
Down se opresc spontan din evoluţie, iar o mare parte din copii decedează în primul an de viaţă. Cu toate
acestea, speranţa de viaţă a persoanelor cu sindrom Down a ajuns la aproximativ 60 de ani. Speranţa de
viaţă este limitată însă datorită bolilor asociate, precum bolile autoimune (diabet, hipotiroidie),
malignităţilor (leucemii, limfoame), bolii Alzheimer care afectează mai frecvent aceşti indivizi.
Factorii de risc pentru sindromul Down sunt vârsta maternă peste 35 de ani şi prezenţa unei translocaţii
(rearanjament) ce implică cromozomul 21 la unul sau ambii părinţi.

Sindromul Edwards (sau Trisomia 18) este o boală cromozomială determinată de prezenţa unui
cromozom 18 în plus. Astfel, persoanele cu sindrom Edwards prezintă un surplus de material genetic ce
se va manifesta sub forma unor malformaţii fizice şi a întârzierii în dezvoltarea psiho-motorie. Sindromul
Edwards afectează aproximativ 1 din 5000 de nou-născuţi. Principalele semne şi simptome ale
sindromului Edwards sunt:
• Malformaţii cardiace
• Malformaţii renale
• Malformaţii digestive
• Omfalocel
• Întârziere în dezvoltarea psiho-motorie
• Artrogripoză (deformări articulare)
• Microcefalie
• Occiput proeminent
• Urechi malformate şi jos implantate
• Hipertelorism

Aproximativ 95% din sarcinile cu sindrom Edwards se opresc spontan din evoluţie şi 90-95% din
copii cu sindrom Edwards decedează în primul an de viaţă, speranţa de viaţă fiind semnificativ redusă
datorită malformaţiilor severe. Factorii de risc pentru sindromul Edwards sunt vârsta maternă peste 35 de
ani şi prezenţa unei translocaţii ce implică cromozomul 18 la unul sau ambii părinţi.

86
 Sindromul Patau (sau Trisomia 13) este o boală cromozomială determinată de prezenţa unui
cromozom 13 în plus. Astfel, persoanele cu sindrom Patau prezintă un surplus de material genetic ce se va
manifesta sub forma unor malformaţii fizice şi a întârzierii în dezvoltarea psiho-motorie. Sindromul Patau
afectează aproximativ 1 din 16.000 de nou-născuţi, având aceeaşi frecvenţă la ambele sexe. Principalele
semne şi simptome ale sindromului Patau sunt:
• Întârziere în dezvoltarea psiho-motorie
• Malformaţii cardiace şi viscerale severe
• Microcefalie (perimetru cranian mic)
• Holoprozencefalie (absenţa separării celor două emisfere cerebrale)
• Anomalii oculare
• Polidactilie (prezenţa de degete supranumerare)
• Ciclopie
• Urechi malformate, jos implantate
• Omfalocel
• Leziuni ale scalpului
Sindromul Patau poate apărea în cursul oricărei concepţii dar riscul de apariţie creşte odată cu vârsta
maternă, fiind mai frecvent la femeile de peste 35 de ani. O mare parte din sarcinile cu trisomie 13 se
opresc spontan din evoluţie, iar majoritatea copiilor afectaţi decedează în primul an de viaţă.
Supravieţuirea este limitată datorită malformaţiilor severe.

Sindromul Klinefelter este o boală cromozomială determinată de prezenţa unui cromozom X în

plus la bărbaţi. Persoanele cu sindrom Klinefelter sunt bărbaţi ce prezintă 47 de cromozomi, cu un singur
cromozom Y şi doi cromozomi X – 47,XXY. Mai rar, persoanele cu sindrom Klinefelter pot avea mai
mulţi cromozomi X (ex. 48,XXXY). Astfel, persoanele cu sindrom Klinefelter prezintă un surplus de
material genetic ce se va manifesta sub forma unor caracteristici fizice specifice. Sindromul Klinefelter
afectează aproximativ 1 din 1000 de nou-născuţii de sex masculin. Principalele semne şi simptome ale
sindromului Klinefelter sunt:
• Hipotonia musculară ce poate apărea la nou-născut şi sugar
• Talie mare
• Aspect ginoid (feminin) al adultului
• Ginecomastie (creşterea în exces a sânilor)
• Pilozitate slabă, de tip feminin
• Voce subţire
• Microrhidie (testicoli de dimensiuni mici)
• Sterilitate
Sindromul Klinefelter este descoperit accidental prenatal din cauza lipsei malformaţiilor şi este cel mai
frecvent descoperit la pubertate când se observă lipsa dezvoltării caracterelor sexuale secundare de tip
masculin. Inteligenţa persoanelor cu sindrom Klinefelter este normală, uneori fiind însă semnalate
probleme de achiziţie a limbajului. Speranţa de viaţă este normală. Pentru a se induce sexualizarea de tip
masculin se pot administra hormoni androgeni începând de la pubertate.
Sindromul Turner (sau Monosomia X) este o boală cromozomială determinată de absenţa unui
cromozom X. Persoanele cu sindrom Turner sunt femei ce prezintă 45 de cromozomi, cu un singur
cromozom X ( în loc de 2). Astfel, persoanele cu sindrom Turner prezintă o lipsă de material genetic ce se
va manifesta sub forma unor caracteristici fizice specifice. Sindromul Turner afectează aproximativ 1 din
1000 de nou-născuţi de sex feminin. Principalele semne şi simptome ale sindromului Turner sunt:
• Hipotonia musculară prezentă la nou-născut şi sugar
• Hipostatură (cu 20 de cm mai scunde decât media populaţiei)
• Exces de piele pe ceafă evidentă la nou-născută
• Anomalii ale urechii (jos inserate)
• Hipertelorism
• Epicantus
• Torace în scut
• Pterigium coli

87
 • Linia de inserţie a părului situată jos pe ceafă
• Malformaţii cardiace
• Malformaţii renale
O mare parte din sarcinile cu sindrom Turner (95%) se opresc spontan din evoluţie.
Inteligenţa persoanelor cu sindrom Turner este în general normală, dar în unele cazuri s-au semnalat
dificultăţi de învăţare şi orientare spaţială. Două probleme importante sunt infertilitatea şi lipsa dezvoltării
caracterelor sexuale secundare (a sânilor, conformaţiei feminine, pilozităţii normale). Sexualizarea se
poate realiza prin administrarea de hormoni sexuali feminini la pubertate, dar fertilitatea nu poate fi
influenţată. Există mai multe forme ale sindromului şi anume:
✓ Monosomia X completă, determinată de absenţa unui cromozom X complet
✓ Monosomia X parţială, determinată de absenţa unor porţiuni ale cromozomului X
✓ Sindromul Turner în mozaic, în care există două sau mai multe linii celulare: 45X/46XX sau
45X/46XX/47XXX, etc.
✓ Sindromul Turner datorat unor anomalii structurale ale cromozomului X: cromozom X inelar,
izocromozom X.

88
 Tema 11. GENELE UMANE și MUTAŢII GENICE

1. Caracteristica genelor umane

Genele deţin şi păstrează informaţia genetică codificată despre sinteza anumitor
proteine specifice şi formarea anumitor caractere fenotipice (biochimice, morfologice,
fiziologice, psihice şi comportamentale). Genele sunt localizate în lungul moleculei de ADN cu o
poziţie fixă (locus) şi sunt separate una de alta prin secvenţe necodificatoare – spaceri. Ele nu au
graniţe morfologice, au numai graniţe funcţionale, ce se stabilesc în procesul transcripţiei. În
genomul uman se descriu circa 30000 perechi gene structurale ce constituie circa 25% din
genom (la 50% din ele funcţia este cunoscută).
Genele transmit informaţia genetică datorită replicării ADN-ului şi reprezintă legătura
materială dintre generaţii, asigurând transmiterea genealogică a caracterelor de specie şi de
familie.
Genele realizează informaţia genetică prin transcrierea ADN-ului pe molecule
informaţionale de ARN şi translaţia codului genetic în timpul sintezei proteinelor – substratul
material al diferitor caractere la nivel de celulă, ţesut şi organism. Expresia genelor reprezintă
realizarea informaţiei codificate de gene prin formarea caracterelor - fenotipului.
La nivel molecular, aceasta constituie procesul prin care informaţia din ADN este
transformată în molecule polipeptidice, ARNt, ARNr. Expresia genelor ce codifică polipeptide
reprezintă un proces complicat, ce decurge în câteva etape:
➔ transcripţia – copierea informaţiei genetice din ADN şi sinteza moleculelor ARNm precursor;
➔ processingul – maturizarea moleculelor ARNm: caparea, poliadenilarea, splicingul;
➔ transferul ARNm în citoplasmă, pe ribozomi;
➔ translaţia – procesul prin care secvenţa nucleotidelor din ARNm este tradusă într-o
secvenţă de aminoacizi ai lanţului polipeptidic.
➔ maturizarea moleculei proteice prin conformaţie +/- modificări chimice.
La nivel celular expresia genei reprezintă rezultatul integrării proteinei sintetizate într-o
structură celulară, într-un lanţ metabolic sau într-o reţea de semnalizare celulară. Fenotipul
celular – morfologia şi funcţia – este controlată de genomul celulei, dar realizată de setul
specific de proteine sintetizate – proteinomul.
La nivel organismic expresia genelor se manifestă prin caractere morfologice şi însuşiri
complexe, datorită cooperării tuturor componentelor moleculare şi supramoleculare în
morfogeneza şi fiziogeneza organismului uman.
Astfel, în concept actual, expresia genică este studiată la diferite nivele:
▬ molecular – polipeptidul sintetizat, care constituie efectul primar al expresiei genice;
▬ celular – molecula proteică şi funcţia ei în celulă – efectul secundar;
▬ organismic – manifestarea fenotipică a genei – efectul terţiar.

Genele structurale, codificatoare de proteine, pot fi active în toate celulele sau pot avea
activitate specifică de ţesut, pot fi active la ambele sexe sau pot avea specificitate de sex, pot fi
active toată viaţa sau sunt dependente de o anumită perioadă ontogenetică.
Genele reprezintă secvențe specifice din molecula de ADN, o combinaţie specifică de
nucleotide care codifică şi reglează sinteza unei molecule de ARN sau a unui polipeptid.
Cunoaştem că genele structurale conţin secvenţe reglatoare, modificatoare, codificatoare – exoni
şi secvenţe necodificatoare – introni.
Expresia genelor, calitatea şi cantitatea produsului final – ARN şi proteina, sunt
determinate, în primul rând, de particularităţile transcripţiei genelor şi varianta de procesare
ARN-ului.

89
 2. Proprietăţile genelor umane

1. Gena este specifică - codifică o moleculă polipeptidică, determină expresia unui

caracter;

2. Genele, fiind reprezentate de secvenţe de ADN, se replică, autoreproducându-se şi

prin mitoze repetate sau prin meioză se transmit la alte generaţii de celule sau de
organisme, asigurând continuitatea materialului genetic în şirul generaţiilor şi
transmitea genealogică a caracterelor - ereditatea;
3. Gena are o acţiune dozată asupra fenotipului prin posibilitatea sintezei unei anumite
cantităţi de produs genic (ARNm şi molecule polipeptidice);

4. Gena este stabilă datorită particularităţilor de organizare a moleculei de ADN şi

transmiterii din generaţie în generaţie a informaţiei genetice neschimbate,
determinând formarea caracterelor asemănătoare la părinţi şi copii; dar există în
genomul uman gene nestabile, programate genetic, ce se reorganizează de novo în
timpul diferenţierii celulare (de ex.: genele pentru lanţurile grele şi uşoare ale Ig,
genele ce codifică pentru receptorii olfactivi, pentru enzimele aparatului de
detoxifiere a xenobioticilor);

5. Unele gene sunt dependente de factorii de mediu (interni – genetici şi negenetici,

externi) şi determină expresivitatea variabilă a unui caracter la diferite persoane în
diverse condiţii de mediu:
– factorii de mediu pot modula (mări, micşora sau bloca) expresia genei;
– factorii de mediu pot modifica expresia genei (expresie patologică, non-expresie);

6. Genele pot avea acţiune pleiotropă; pleiotropia sau acţiunea multiplă a genei este
proprietatea genei de a contribui la formarea mai multor caractere; poate fi primară -
determinată de acţiunea multiplă a produsului genei sau poate fi secundară –
determinată de consecinţele secundare ale acţiunii proteinei la nivelul diferitor celule,
ţesuturi şi organe;

7. Genele pot exista în mai multe forme moleculare (diferite secvenţe nucleotidice),
determinând o sursă de variabilitate genetică. Prin modificarea secvenţei
nucleotidice ale unei gene (mutaţii) – apar variante noi ale genei – alele; alelele
multiple controlează diferite stări sau forme alternative ale unui caracter; caracterul
controlat de o serie de alele multiple se numeşte caracter polimorf (25% din genele
umane au variante alelice multiple).

90
 3. Clasificarea genelor umane

Există diferite criterii de clasificare a genelor, care includ diferite puncte de vedere
asupra legăturii dintre structură, localizare şi funcţia genelor:

1. după tipul produsului genic:

- gene codificatoare de proteine – gene structurale;
- gene codificatore de ARNr şi ARNt.

2. după numărul de copii în genom:

- unice - cu o singură copie;
- cu mai multe copii (repetate în tandem sau dispersate).

3. în dependenţă de numărul de celule în care se expreseaă genele:

- genele „house keeping” – active în toate celulele;
- gene specifice de ţesut.

4. în dependenţă de perioada de expresie fenotipică:

- gene active în toate perioadele vieţii;
- gene active numai în perioada embrionară;
- gene active în perioada pubertăţii;
- gene active la adult.

5. după gradul de activitate:

- gene normomorfe - cu activitate normală;
- gene hipomorfe - cu activitate redusă:
- gene hipermorfe - cu activitate în exces;
- gene amorfe - cu activitate blocată.

Activitatea genică se stabileşte după cantitatea de molecule de ARN – transcripți,

cantitatea de proteină sintetizată, activitatea produsului genic – proteinei.

6. după funcţia produşilor genici sintetizaţi sunt gene ce codifică:

- gene codificatoare de enzime - 31,2%;
- gene codificatoare de modulatori ai proteinelor sintetizate - 13, 6 %
- gene codificatoare de receptori;
- gene codificatoare de factori de transcripţie;
- gene codificatoare de proteine ale matricei intracelulare şi matricei extracelulare;
- gene codificatoare de transportori membranari şi proteine – canal;
- gene codificatoare de molecule de semnalizare celulară;
- gene codificatoare de hormoni;
- gene codificatoare de imunoglobuline, etc.

7. În dependenţă de acţiunea modulatoare a factorilor de mediu asupra expresiei genei:

- gene stabile;
- gene plastice.

91
 4. Localizarea genelor

Conform teoriei cromozomiale ale eredităţii propusă de Th. H. Morgan (1911):

 genele sunt localizate pe cromozom, fiecare genă ocupă un anumit locus;
 genele unui cromozom sunt dispuse liniar şi formează grupuri de înlănţuire;
 numărul grupurilor de înlănţuire este egal cu numărul haploid de cromozomi;
 între cromozomii omologi poate avea loc schimb de gene alele (crossing-overul);
 frecvenţa crossing-overului este direct proporţională cu distanţa dintre gene şi este invers
proporţională puterii de înlănţuire;
 distanţa dintre gene se măsoară în % de recombinare şi 1% de crossing-over =1cM
(centiMorganidă).

În loci identici ai cromozomilor omologi sunt dispuse

gene cu aceiaşi funcţie - gene alele, iar genele cu loci diferiţi
în acelaşi cromozom sau cromozomi diferiţi se numesc gene
nealele.
Dacă individul este purtător de alele identice este numit
homozigot, dar dacă genele alele sunt diferite – heterozigot.
Fiecare persoană poartă circa 30 000 perechi de gene,
după unele perechi este homozigot, iar după altele heterozigot,

Repartizarea genelor pe cromozomi este neomogenă:

- sunt cromozomi bogaţi în gene şi cromozomi săraci în
gene;
- sunt fragmente de cromozomi cu o densitate mare de gene şi cu densitate redusă.

Unele gene au o singură copie, altele gene au mai multe copii şi formează familii
repetitive (în tandem sau pe diverşi cromozomi) sau nerepetitive de gene.

Genele de pe un cromozom, ce sunt localizate foarte aproape una de alta formează

haplotipuri, care deseori au elemente reglatoare comune.

Genele localizate pe autosomi determină caractere autozomale ce se transmit de la

părinţi indiferent de sex, iar genele localizate pe gonosomi determină caractere sex-lincate
ce se transmit dependent de sex:
- genele şi caracterele X-lincate se transmit de la mamă şi fiicelor şi fiilor, iar de la tată
numai fiicelor;
- genele şi caracterele Y-lincate (holandrice) se transmit exclusiv din tată în fiu.

92
 ANEXE
Informații scurte despre unele gene umane
funcțiile lor și consecințele mutațiilor

Gena PAH (12q23.2)

Gena PAH codifică pentru sinteza enzimei fenilalanină hidroxilază. Această enzimă este
responsabilă pentru primul pas în procesarea fenilalaninei, un aminoacid obținut din alimente.
Fenilalanina hidroxilază este responsabilă pentru conversia fenilalaninei în alt aminoacid,
tirozina. Tirozina este utilizată pentru a face mai multe tipuri de hormoni, neurotransmițători și
melanină. Peste 500 de mutații ale genei PAH au fost identificate la persoanele cu fenilcetonurie
(PKU). Majoritatea acestor mutații missense schimbă un singur aminoacid în fenilalanină
hidroxilază. De exemplu, cea mai frecventă mutație în multe populații înlocuiește aminoacidul
arginină cu aminoacidul triptofan la poziția 408 (scrisă sub forma Arg408Trp sau R408W).
Unele mutații frecvente în gena PAH
Consecințe la
cDNA – mutația la nivel de ADN codant Cazuri în PAHdb
nivel de proteină
c.1222C>T (secvența codantă, în poziția 1222 substituția C cu T) p.Arg408Trp 6.7%
c.1066-11G>A (IVS10-11G>A) (defect de splicing)
5.3%
(intronul 10 - IVS10, în situsul acceptor, poziția -11 substituția G cu A)
c.194T>C p.Ile65Thr 4.1%
c.782G>A p.Arg261Gln 3.6%
c.842C>T p.Pro281Leu 2.9%
c.1315+1G>A (IVS12+1G>A) (defect de splicing)
2.8%
(intronul 12 - IVS12, în situsul donor, poziția +1 substituția G cu A)
c.473G>A p.Arg158Gln 2.7%
Mutațiile PAH reduc activitatea fenilalaninei hidroxilazei, împiedicând-o să prelucreze
eficient fenilalanina. Drept urmare, acest aminoacid (Phe) poate crește până la niveluri toxice în
sânge și alte țesuturi. Deoarece celulele nervoase din creier sunt deosebit de sensibile la
nivelurile de fenilalanină, cantități excesive din această substanță pot provoca leziuni ale
creierului.
PKU clasică, cea mai severă formă a tulburării, apare atunci când activitatea de
fenilalanină hidroxilază este grav redusă sau absentă. Mutațiile genei PAH care permit enzimei
să păstreze o anumită activitate duc la versiuni mai blânde ale acestei afecțiuni.
Semnele și simptomele PKU variază de la ușor la sever. Cea mai severă formă a acestei
afecțiuni este cunoscută sub numele de PKU clasic. Bebelușii cu PKU clasic par normali până la
vârsta de câteva luni. Fără tratament, acești copii dezvoltă un handicap intelectual permanent.
Sunt frecvente convulsiile, dezvoltarea întârziată, problemele de comportament și tulburările
psihiatrice. Persoanele netratate pot avea un miros musculos sau asemănător unui șoarece, ca
efect secundar al excesului de fenilalanină din organism. Copiii cu PKU clasică tind să aibă
pielea și părul mai deschis decât membrii familiei neafectați și, de asemenea, sunt susceptibili să
aibă tulburări ale pielii, cum ar fi eczema.
Formele mai puțin severe ale acestei afecțiuni au un risc mai mic de leziuni cerebrale.
Este posibil ca persoanele cu cazuri foarte ușoare să nu necesite tratament cu o dietă cu
fenilalanină scăzută.
PKU este moștenită într-un model recesiv autosomal, ceea ce înseamnă că ambele copii
ale genei din fiecare celulă au mutații. Părinții unui individ cu o afecțiune recesivă autosomală
poartă fiecare o copie a genei mutate, dar de obicei nu prezintă semne și simptome ale afecțiunii.

93
 Gena FBN1 (15q21.1)
Gena FBN1 codifică proteina fibrilina-1. Această proteină este transportată din celule în matricea
extracelulară, care este o rețea complexă de proteine și alte molecule care se formează în spațiile dintre
celule. În această matrice, moleculele fibrilinei-1 se leagă între ele și de alte proteine (ex.: fibrilina-2,
produsul genei FBN2) pentru a forma microfibrile. Microfibrilele formează fibre elastice, care permit
pielii, ligamentelor și vaselor de sânge elasticitate. Microfibrilele oferă, de asemenea, suport țesuturilor
mai rigide, cum ar fi oasele și țesuturile care susțin nervii, mușchii și lentilele ochilor.
Cercetătorii au identificat peste 1.300 de mutații ale genei FBN1 care provoacă sindromul
Marfan, o afecțiune care afectează țesutul conjunctiv. Majoritatea mutațiilor care provoacă sindromul
Marfan schimbă un singur aminoacid în proteina fibrilină-1. Restul mutațiilor genei FBN1 au ca rezultat o
proteină anormală de fibrilină-1 care nu poate funcționa corect sau reduc cantitatea de fibrilină-1 produsă
de celulă, modifică structura sau stabilitatea fibrilinei-1 sau afectează transportul fibrilinei-1 din celulă.
Aceste mutații duc la o reducere severă a cantității de fibrilină-1 disponibilă pentru formarea
microfibrilelor și elasticitatea în multe țesuturi este scăzută, ceea ce duce la semnele și simptomele
sindromului Marfan.
Sindromul Marfan este o afecțiune care afectează țesutul conjunctiv în multe părți ale corpului
precum oasele, ligamentele, mușchii, vasele de sânge și valvele inimii. Semnele și simptomele
sindromului Marfan variază foarte mult în severitate, momentul debutului și rata progresiei. Cele două
trăsături principale ale sindromului Marfan sunt problemele de vedere cauzate de o lentilă dislocată
(ectopia lentis) într-unul sau ambii ochi și defecte ale aortei - anevrismul și disecția aortică pot pune viața
în pericol. Multe persoane cu sindrom Marfan au probleme cardiace suplimentare, prolapsul valvei
mitrale sau regurgitarea valvei aortice. Indivizii cu sindrom Marfan sunt de obicei înalți și subțiri, au
degetele și degetele alungite (arachnodactyly), articulații libere. Alte caracteristici comune includ o față
lungă și îngustă, dinți aglomerați, o curbură anormală a coloanei vertebrale (scolioză sau cifoză),
vergeturi (striații) care nu au legătură cu creșterea sau pierderea în greutate și fie un piept scufundat
(pectus excavatum), fie piept proeminent (pectus carinatum).
Caracteristicile sindromului Marfan pot deveni aparente oricând între copilărie și vârstă adultă. În
funcție de debutul și severitatea semnelor și simptomelor, sindromul Marfan poate fi fatal la începutul
vieții; cu toate acestea, cu un tratament adecvat, multe persoane afectate au viață normală.
Această afecțiune este moștenită într-un model dominant autosomal, ceea ce înseamnă că o copie
a genei modificate din fiecare celulă este suficientă pentru a provoca tulburarea. Cel puțin 25 % din
cazurile de sindrom Marfan rezultă dintr-o mutație de novo a genei FBN1. Aceste cazuri apar la persoane
fără istoric de tulburare în familia lor.

94
 Gena F8 (Xq28)
Gena F8 codifică proteina factorul de coagulare VIII. (Factorii de coagulare sunt un grup
de proteine înrudite care sunt esențiale pentru formarea cheagurilor de sânge. După o
accidentare, cheagurile protejează corpul prin sigilarea vaselor de sânge deteriorate și prevenirea
unor pierderi de sânge).
Factorul VIII de coagulare este expresat în principal de celulele din ficat. Această
proteină circulă în fluxul sanguin sub formă inactivă, legată de o altă moleculă numită factorul
von Willebrand, până când apare o vătămare care traumează vasele de sânge. Ca răspuns la
accidentare, factorul VIII de coagulare este activat și se separă de factorul von Willebrand.
Proteina activă (factor de coagulare VIIIa) interacționează cu un alt factor de coagulare - factor
IX. Această interacțiune declanșează un lanț de reacții chimice suplimentare care formează un
cheag de sânge.
Mutațiile genei F8 provoacă hemofilia A, cea mai frecventă formă a acestei tulburări de
coagulare. Au fost identificate peste 1.300 de mutații ale acestei gene. Unele dintre aceste mutații
substituie perechi de baze unice în genă, în timp ce altele șterg sau introduc mai multe perechi de
baze. Cea mai frecventă mutație la persoanele cu hemofilie severă A este o inversare ce implică
un segment mare al genei F8.
Mutațiile genei F8 conduc la producerea unei versiuni anormale a factorului VIII de
coagulare sau reduc cantitatea acestei proteine. Proteina modificată sau lipsă nu poate participa
eficient la procesul de coagulare a sângelui. Drept urmare, cheagurile de sânge nu se pot forma
ca răspuns la accidentare. Aceste probleme cu coagularea sângelui duc la sângerare excesivă care
poate fi dificil de controlat. Unele mutații, cum ar fi inversiunea mare descrisă mai sus, elimină
aproape complet activitatea factorului VIII de coagulare și rezultă în hemofilie severă. Alte
mutații reduc activitatea proteinei rezultând în hemofilie ușoară sau moderată.
Hemofilia A este moștenită într-un model recesiv X lincat. La bărbații (care au un singur
cromozom X), o copie modificată a genei în fiecare celulă este suficientă pentru a provoca
afecțiunea. La femei (care au doi cromozomi X), ar trebui să se producă o mutație în ambele
copii ale genei pentru a provoca tulburarea. Deoarece este puțin probabil ca femelele să aibă
două copii modificate ale acestei gene, este foarte rar ca femeile să aibă hemofilie. O
caracteristică a moștenirii legate de X este că tații nu pot transmite fiilor lor trăsături legate de X.
În moștenirea recesivă legată de X, o femeie cu o copie modificată a genei în fiecare celulă este
numită purtătoare. Femelele purtătoare au aproximativ jumătate din cantitatea obișnuită de factor
de coagulare VIII, care este în general suficient pentru coagularea normală a sângelui. Cu toate
acestea, aproximativ 10 la sută dintre femeile purtătoare au mai puțin de jumătate din cantitatea
normală a unuia dintre acești factori de coagulare; acești indivizi sunt expuși riscului de
sângerare anormală, în special după o accidentare, o intervenție chirurgicală sau o extracție a
dinților.

95
 Gena F9 (Xq27.1)

Gena F9 codifică pentru proteina factorul de coagulare IX. Factorul IX de coagulare se

sintetizează în celulele ficatului. Această proteină circulă în fluxul sanguin în formă inactivă, ca
răspuns la accidentare, factorul IX de coagulare este activat de un alt factor de coagulare XIa.
Proteina activă IXa interacționează cu factorul VIII de coagulare și alte molecule itr-un lanț de
reacții chimice suplimentare.

Mutațiile genei F9 determină hemofilia B. Au fost identificate peste 900 de modificări ale
acestei gene. Cele mai frecvente mutații sunt substituțiile nucleotidice în genă. Un procent mic
de mutații șterge sau introduce mai multe perechi de baze sau rearanjează segmente de ADN în
genă. Mutațiile genei F9 conduc la producerea unei versiuni anormale a factorului IX de
coagulare sau reduc cantitatea acestei proteine. Mutatiile care elimina complet activitatea
factorului IX de coagulare au ca rezultat o hemofilie severa. Mutațiile care reduc, dar nu elimină
activitatea proteinei, provoacă de obicei hemofilie ușoară sau moderată.

Câteva mutații în apropierea secvenței genice F9 provoacă o formă neobișnuită de

hemofilie cunoscută sub numele de hemofilia B Leyden. Persoanele cu aceste mutații se nasc cu
un nivel foarte scăzut al factorului IX de coagulare funcțional, dar modificările hormonale
determină creșterea treptată a nivelului acestei proteine în timpul pubertății. Drept urmare, adulții
cu hemofilie B Leyden întâmpină rar episoade de sângerare anormală.

Hemofilia B se moștenește într-un model recesiv X-lincat.

96
 Gena CFTR (7q31.2)
Gena CFTR codifică pentru o proteină regulator de conductanță transmembranar al
fibrozei chistice. Această proteină funcționează ca un canal de Cl- pe membrana celulelor care
produc mucus, transpirație, salivă, lacrimi și enzime digestive. Transportul ionilor de clor ajută la
controlul mișcării apei în țesuturi, care este necesară pentru producerea de mucus subțire, care
curge liber, lubrifiază și protejează mucoasa căilor respiratorii, sistemul digestiv, sistemul
reproducător și alte organe și țesuturi.
Peste 1.000 de mutații ale genei CFTR au fost identificate la persoanele cu fibroză
chistică (mucoviscidoză). Majoritatea acestor mutații schimbă un singur aminoacid din proteina
CFTR (mutații missense) sau șterg o cantitate mică de ADN din gena CFTR (del nucleotidice).
Cea mai comună mutație, numită delta F508 (F508), este o deleție a unui aminoacid la poziția
508 în proteina CFTR. Canalul anormal rezultat se descompune la scurt timp după ce a fost
sintetizat, astfel încât nu ajunge niciodată la membrana celulară pentru a transporta ioni de
clorură.
Mutațiile cauzatoare de boli în gena CFTR modifică producția, structura sau stabilitatea
canalului clorurii. Toate aceste modificări împiedică funcționarea corectă a canalului, ceea ce
afectează transportul ionilor de clor și mișcarea apei în și în afara celulelor. Drept urmare,
celulele care tapetează căile de respiratorii ale plămânilor, pancreasului și altor organe produc
mucus anormal de vîscos și lipicios. Mucusul anormal obstructioneaza caile respiratorii si
glandele, ceea ce duce la semnele si simptomele caracteristice ale fibrozei chistice.
Cele mai frecvente semne și simptome ale CF includ leziuni progresive ale sistemului
respirator și probleme cronice ale sistemului digestiv. Acest mucus anormal poate înfunda căile
respiratorii, ceea ce duce la probleme severe cu respirația și infecțiile bacteriene din plămâni.
Aceste infecții provoacă tuse cronică, respirație șuierătoare și inflamație. Majoritatea persoanelor
cu fibroză chistică au, de asemenea, probleme digestive. Unii bebeluși afectați au meconiu ileus,
un blocaj al intestinului care apare la scurt timp după naștere. La persoanele cu fibroză chistică,
mucusul adesea dăunează pancreasului, afectând capacitatea sa de a produce insulină și enzime
digestive. Problemele cu digestia pot duce la diaree, malnutriție, creștere slabă și pierdere în
greutate. În adolescență sau la vârsta adultă, un deficit de insulină poate provoca diabet zaharat
legat de fibroza chistică (CFRDM). Caracteristicile tulburării și gravitatea acestora variază în
rândul persoanelor afectate.
Fibroza chistică era considerată o boală fatală a copilăriei. Cu tratamente îmbunătățite și
modalități mai bune de a gestiona boala, multe persoane cu fibroză chistică trăiesc acum bine la
vârsta adultă. Adulții cu fibroză chistică prezintă probleme de sănătate care afectează sistemul
respirator, digestiv și reproductiv. Majoritatea bărbaților cu fibroză chistică au absența bilaterală
congenitală a vas deferens (CBAVD), o afecțiune în care tuburile care transportă spermatozoizi
(vas deferentele) sunt blocate de mucus și nu se dezvoltă corect. Bărbații cu CBAVD sunt
infertili, femeile cu fibroză chistică pot avea complicații în sarcină.
Fibroza chistică este moștenită într-un model recesiv autosomal, ceea ce înseamnă că
ambele copii ale genei din fiecare celulă au mutații. Părinții unui individ cu o afecțiune recesivă
autosomală poartă fiecare o copie a genei mutate, dar de obicei nu prezintă semne și simptome
ale afecțiunii.

97
 Gena COL1A1 (17q21.33)
Gena COL1A1 codifică lanțul pro-α1 (I) pentru proteina colagen de tip I. Colagenul - o
familie de proteine care întăresc și susțin multe țesuturi din corp, inclusiv cartilaj, os, tendon,
piele și sclera. Colagenul de tip I este cea mai abundentă formă de colagen din corpul uman.
Colagenul de tip I este compus din două lanțuri pro-α1 (I) și un lanț pro-α2 (I) (care este
produsul genei COL1A2).
Osteogeneza imperfectă este cea mai frecventă tulburare cauzată de mutațiile genei
COL1A1. Persoanele cu această afecțiune au oase fragile, adesea la traume ușoare sau fără o
cauză aparentă. În plus, persoanele afectate pot avea o nuanță albastră sau gri a sclerei, statura
joasă, pierderea auzului, probleme respiratorii și dentinogeneză imperfectă. Au fost identificate
sute de mutații ale genelor COL1A1 care determină osteogeneza imperfecta. Majoritatea
mutațiilor care sunt responsabile de osteogeneza imperfecta de tip I, cea mai ușoară formă a
acestei tulburări, reduc producția de lanțuri pro-α1 (I). Cu mai puține lanțuri pro-α1 (I)
disponibile, celulele pot face doar jumătate din cantitatea normală de colagen de tip I.
Mutațiile în gena COL1A1 sau COL1A2 determină osteogeneza imperfecta cu
transmitere autosomal dominantă, ceea ce înseamnă că o copie a genei modificate în fiecare
celulă este suficientă pentru a provoca afecțiunea. Multe persoane cu imperfecta de tip I sau tip
IV de osteogeneză moștenesc o mutație de la un părinte care are tulburarea. Majoritatea sugarilor
cu forme mai severe de osteogeneză imperfectă (cum ar fi tipul II și tipul III) nu au antecedente
de afecțiune în familia lor. La acești sugari, afecțiunea este cauzată de mutații de novo
(sporadice) în gena COL1A1 sau COL1A2.

98
 Gena COL4A5 (Xq22.3)
Gena COL4A5 codifică pentru lanțul alfa 5 de colagen de tip IV, care este o proteină
flexibilă. Acest lanț se combină cu alte două tipuri de lanțuri alfa (IV) (lanțurile alfa3 și alfa4)
pentru a realiza o moleculă completă de colagen de tip IV, pentru a forma rețele de proteine
complexe ce alcătuiesc o mare parte din membranele bazale din rinichi, urechea internă și ochi.
Peste 400 de mutații ale genei COL4A5 s-au descoperit că provoacă sindromul Alport.
Majoritatea acestor mutații sunt missense (substituția unui singur aminoacid). Alte mutații ale
genei COL4A5 scad sever sau împiedică producerea de lanțuri alfa5 (IV). Drept urmare, există o
deficiență gravă colagen alfa 3-4-5 de tip IV în membranele bazale ale rinichilor, urechii interne
și ochiului.
Sindromul Alport este o afecțiune genetică caracterizată prin boli de rinichi, pierderea
auzului și anomalii ale ochilor. Persoanele cu sindrom Alport prezintă o pierdere progresivă a
funcției renale. Aproape toate persoanele afectate au sânge în urină (hematurie), ceea ce indică o
funcționare anormală a rinichilor. Persoanele cu sindrom Alport dezvoltă frecvent pierderea de
auz senzorială, care este cauzată de anomalii ale urechii interne, în timpul copilăriei târzii sau
adolescenței timpurii. Persoanele afectate pot avea, de asemenea, lentile cu formă
necorespunzătoare la nivelul ochilor (lenticonus anterior) și colorarea anormală a retinei. Aceste
anomalii ale ochilor duc rareori la pierderea vederii.
Sindromul Alport poate avea modele de moștenire diferite.
Aproximativ 80% din cazuri sunt cauzate de mutații ale genei COL4A5 și sunt moștenite
dominant X-lincat.
În aproximativ 15 % din cazuri, sindromul Alport rezultă din mutații în ambele copii ale genei COL4A3
sau COL4A4 și este moștenit într-un model recesiv autosomal.
În aproximativ 5% din cazuri Sindromul Alport are moștenire autosomală dominantă. Persoanele cu această
formă de sindrom Alport au o mutație fie în gena COL4A3, fie în COL4A4 din fiecare celulă.

99
 Gena TP53 (17p13.1)
”Gardianul genomului”
Gena TP53 codifică pentru o proteină numită proteină tumorală p53 (sau p53). Această
proteină acționează ca un supresor tumoral, ceea ce înseamnă că reglează diviziunea celulară.
Proteina p53 este localizată în nucleul celulelor din întregul corp, unde se atașează direct de
ADN. Când ADN-ul dintr-o celulă devine deteriorat de agenți cum ar fi substanțele chimice
toxice, radiațiile sau razele ultraviolete (UV), această proteină joacă un rol esențial în
determinarea dacă ADN-ul va fi reparat sau dacă celula deteriorată se va autodistruge (suferă
apoptoza). Dacă ADN-ul poate fi reparat, p53 activează alte gene pentru a remedia daunele.
Dacă ADN-ul nu poate fi reparat, această proteină împiedică celula să se dividă și o semnalează
să sufere apoptoză. Prin oprirea divizării celulelor cu ADN mutant sau deteriorat, p53 ajută la
prevenirea dezvoltării tumorilor.
Deși mutațiile somatice din gena TP53 se găsesc în multe tipuri de cancer, sindromul Li-
Fraumeni pare a fi singurul sindrom de cancer asociat cu mutațiile moștenite ale acestei gene.
Această afecțiune crește mult riscul de a dezvolta mai multe tipuri de cancer, inclusiv cancerul
de sân; cancer osos; și cancerele de țesuturi moi (cum ar fi mușchiul) numite sarcoame de
țesuturi moi, în special la copii și adulți tineri. Cel puțin 140 de mutații diferite în gena TP53 au
fost identificate la indivizii cu sindrom Li-Fraumeni.
Multe dintre mutațiile asociate cu sindromul Li-Fraumeni modifică un singur aminoacid
în domeniul proteinei p53 care se leagă de ADN. Alte mutații deletează secvențe nucleotidice din
genă și au ca rezultat o proteină p53 modificată care nu poate regla în mod eficient proliferarea
celulară și nu este în măsură să declanșeze apoptoza în celule cu ADN-ul mutant sau deteriorat.
Ca urmare, deteriorarea ADN-ului se poate acumula în celule. Astfel de celule pot continua să se
dividă într-un mod necontrolat, ceea ce duce la dezvoltarea tumorilor.
Cancerile asociate cel mai adesea cu sindromul Li-Fraumeni includ cancerul de sân, o
formă de cancer osos numit osteosarcom și cancerele de țesuturi moi (cum ar fi mușchiul) numite
sarcoame ale țesuturilor moi. Alte tipuri de cancer frecvent întâlnite în acest sindrom includ
tumori cerebrale, leucemi) și un cancer numit carcinom adrenocortical care afectează stratul
exterior al glandelor suprarenale. Mai multe alte tipuri de cancer apar și mai frecvent la
persoanele cu sindrom Li-Fraumeni.
Sindromul Li-Fraumeni este moștenit într-un model dominant autosomal, ceea ce înseamnă că o
copie a genei modificate în fiecare celulă este suficientă pentru a crește riscul de dezvoltare a
cancerului. Majoritatea persoanelor cu sindrom Li-Fraumeni mostenesc o copie modificată a
genei de la un parinte afectat. În 7 până la 20 % din cazuri, însă, gena modificată este rezultatul
unei noi mutații a genei care a apărut în timpul formării celulelor reproducătoare sau foarte
devreme la dezvoltare.
Pentru ca să se dezvolte un cancer în sindromul Li-Fraumeni, o mutație care implică cealaltă
copie a genei TP53 trebuie să apară în celulele corpului în timpul vieții unei persoane. Celulele
cu două copii modificate ale acestei gene nu fac proteine TP53 funcționale, ceea ce permite
dezvoltarea tumorilor. Aproape toți cei care moștenesc o mutație a genei TP53 vor dobândi în
cele din urmă o mutație în a doua copie a genei în unele celule. A doua mutație apare adesea în
celulele din sânul, oasele sau țesutul muscular, ducând de obicei la tumorile comune în
sindromul Li-Fraumeni.

100
 Gena PKD1 (16p13.3)
polycystin 1, transient receptor potential channel interacting
Gena PKD1 codifică pentru proteina policistina-1. Această proteină este cea mai activă în
celulele renale înainte de naștere; mult mai puțină proteină se produce în rinichii adulți normali. Deși
funcția sa exactă nu este bine înțeleasă, policistina-1 pare să interacționeze cu o proteină mai mică,
oarecum similară numită polichistină-2 (produsul genei PKD2, 4q22.1).
Polycystin-1 se localizează pe membrana celulară a celulelor renale, primește semnale care ajută
celula să răspundă la mediul său. Când o moleculă-semnal se leagă de policistină-1 pe suprafața celulei,
proteina interacționează cu policistina-2 pentru a declanșa o cascadă de reacții chimice în interiorul
celulei. Aceste reacții chimice instruiesc celula să sufere anumite modificări, cum ar fi diferențierea
pentru a-și asuma funcții specializate. Polycystin-1 și polycystin-2 funcționează probabil pentru a ajuta la
reglarea creșterii și diviziunii celulare (proliferare), mișcarea celulelor (migrație) și interacțiunile cu alte
celule. Interacțiunea policistinei-1 și a policistinei-2 în tubulii renali promovează dezvoltarea normală și
funcția rinichilor.
Peste 250 de mutații ale genei PKD1 au fost identificate la persoanele cu boală polichistică
renală. Aceste mutații sunt responsabile pentru aproximativ 85 % din cazurile de boală polichistică renală
dominantă autosomală (ADPKD), care este cel mai frecvent tip de tulburare. Mutațiile din gena PKD1
includ delețiii sau inserții de perechi de baze și modificări ale uneia sau mai multor perechi de baze. Cele
mai multe mutații PKD1 determină producerea unei versiuni anormal de mică, nefuncțională a proteinei
policistină-1, ce perturbă funcția de semnalizare a proteinei în interiorul celulei și în cilii primari. Ca
urmare, celulele epiteliului tubulilor renali se divid anormal, ceea ce duce la formarea a numeroase
chisturi caracteristice bolii polichistice renale.

Boala polichistică a rinichilor este o afecțiune care afectează rinichii și alte organe. Chisturi pline
de lichid se dezvoltă în rinichi și interferează cu abilitatea lor de a filtra metaboliții din sânge. Creșterea
chisturilor determină mărirea rinichilor și poate duce la insuficiență renală. Chisturile se pot dezvolta și în
alte organe, în special în ficat.
Complicațiile frecvente ale bolii renale polichistice includ hipertensiunea arterială periculoasă,
dureri în spate, hematurie, infecții ale tractului urinar recurente, pietre la rinichi și anomalii ale valvelor
cardiace. În plus, persoanele cu boală renală polichistică au un risc crescut de apariție a unui anevrism
într-un vas de sânge mare - aortă sau în vasele de sânge de la baza creierului. Anevrismele pot pune viața
în pericol dacă se se rup.
Majoritatea cazurilor de boală polichistică a rinichilor au un model autosomal dominant de
moștenire. Persoanele cu această afecțiune se nasc cu o copie mutantă a genei PKD1 sau PKD2 în fiecare
celulă. În aproximativ 90% din aceste cazuri, o persoană afectată moștenește mutația de la un părinte
afectat. Celelalte 10% din cazuri rezultă dintr-o mutație de novo.
Deși o copie modificată a unei gene în fiecare celulă este suficientă pentru a provoca tulburarea, o
mutație suplimentară în a doua copie a genei PKD1 sau PKD2 poate face ca chisturile să crească mai
repede și să crească severitatea bolii. Rata cu care chisturile se măresc și provoacă o pierdere a funcției
renale variază mult și poate fi influențată de mutații ale altor gene care nu au fost identificate.
Forma autosomală dominantă (uneori numită ADPKD) are semne și simptome care încep de
obicei la vârsta adultă, deși chisturile la nivelul rinichilor sunt adesea prezente de la naștere sau copilărie.
Boala renală polichistică dominantă autosomală poate fi împărțită în tipul 1 și tipul 2, în funcție de cauza
genetică – mutații în gena PKD1 sau PKD2.

101
 Gena LDLR (19p13.2)
Gena LDLR codifică proteina receptor de lipoproteină cu densitate mică. Lipoproteine de
densitate mică (LDL) sunt purtătorii primari ai colesterolului în sânge obținut din alimentele care
provin de la animale.
Receptorii LDL de pe suprafața exterioară a multor tipuri de celule, recrutează LDL-uri
care circulă în fluxul sanguin și le transportă în celulă. Odată ajuns în celulă, LDL este
descompus pentru a elibera colesterolul. Colesterolul este apoi utilizat de celulă, depozitat sau
eliminat din organism.
Receptorii LDL un rol esențial în reglarea cantității de colesterol din sânge, sunt deosebit
de abundenți în ficat, care este organul responsabil pentru eliminarea majorității excesului de
colesterol din organism. Numărul receptorilor lipoproteinelor cu densitate scăzută de pe
suprafața celulelor hepatice determină cât de repede este eliminat colesterolul din fluxul sanguin.
Mutațiile genei LDLR provoacă o formă de hipercolesterolemie familială. Peste 2.000 de
mutații au fost identificate în această genă. Unele dintre aceste mutații reduc numărul de
receptori LDL, alte mutații perturbă capacitatea receptorului de a fixa LDL-urile din sânge. Ca
urmare, persoanele cu mutații ale genei LDLR au un nivel ridicat de colesterol din sânge. Pe
măsură ce excesul de colesterol circulă prin fluxul sanguin, acesta este depus anormal în țesuturi,
cum ar fi pielea, tendoanele și arterele coronariene. O acumulare de colesterol în pereții arterelor
coronare crește mult riscul unei persoane de a avea un atac de cord.
Majoritatea persoanelor cu hipercolesterolemie familială sunt heterozigote - moștenesc o
copie modificată a genei LDLR de la un părinte afectat și o copie normală a genei de la celălalt
părinte. Aceste cazuri sunt asociate cu un risc crescut de boli cardiace precoce, începând de
obicei la vârsta de 40-50 de ani. Rar, o persoană cu hipercolesterolemie familială se naște cu
două copii mutante ale genei LDLR. Prezența a două mutații ale genelor LDLR – homozigoția -
determină o formă mai severă de hipercolesterolemie care apare de obicei în copilărie.
Hipercolesterolemia familială rezultată din mutații ale genei LDLR are un model
autosomal dominant de moștenire. Moștenirea dominantă autosomală înseamnă o copie a unei
gene modificate în fiecare celulă este suficientă pentru a provoca tulburarea. O persoană afectată
moștenește de obicei o copie modificată a genei de la un părinte afectat și o copie normală a
genei de la celălalt.

102
 DMD (Xp21.2-p21.1)
Gena DMD, cea mai mare genă umană cunoscută, codifică pentru proteina distrofina.
Această proteină este localizată în principal în celulele mușchilor scheletici și în mușchiul
cardiac. Cantități mici de distrofină sunt prezente în
celulele nervoase din creier. În mușchii scheletici și
cardiaci, distrofina face parte dintr-un un complex
proteic care consolidează fibrele musculare și le
protejează de vătămări pe măsură ce mușchii se
contractă și se relaxează. Complexul de distrofină
acționează ca o ancoră, conectând citoscheletul cu
matricea extracelulară. Complexul de distrofină
poate juca, de asemenea, un rol în semnalizarea
celulelor, interacționând cu proteinele care trimit și
primesc semnale chimice. Se știe puțin despre funcția
distrofinei în celulele nervoase. Cercetările sugerează
că proteina este importantă pentru structura și funcția
normală a sinapselor.
Peste 2.000 de mutații ale genei DMD au fost
identificate la persoanele cu forme de distrofie
musculară Duchenne și Becker. Aceste afecțiuni apar
aproape exclusiv la bărbați și se caracterizează prin
slăbiciune musculară progresivă, atrofie musculară și
o afecțiune a inimii numită cardiomiopatie dilatativă. Majoritatea mutațiilor care provoacă aceste
afecțiuni reprezintă del nucleotidice, alte mutații duplică anormal o parte a genei sau modifică un
număr mic de nucleotide din genă.
Mutațiile care provoacă distrofia musculară Becker, care de obicei are caracteristici mai
blânde și apare la o vârstă mai târzie decât distrofia musculară Duchenne, duc de obicei la o
versiune anormală a distrofinei care păstrează o anumită funcție. Mutațiile care provoacă
distrofia musculară mai severă Duchenne împiedică de obicei producerea distrofinei funcționale.
Celulele musculare scheletice și cardiace fără suficientă distrofină funcțională sunt
deteriorate, slăbesc și mor în timp, determinând slăbiciunea musculară caracteristică și probleme
cardiace observate în distrofia musculară Duchenne și Becker.
Distrofia musculară Duchenne și Becker este moștenită într-un model recesiv X lincat. La
bărbații hemizigoți (care au un singur cromozom X), o copie modificată a genei în fiecare celulă
este suficientă pentru a provoca afecțiunea. La femei (care au doi cromozomi X), ar trebui să se
producă o mutație în ambele copii ale genei pentru a provoca tulburarea. Deoarece este puțin
probabil ca femeile să aibă două copii modificate ale acestei gene, bărbații sunt afectați de
tulburări recesive legate de X, mult mai frecvent decât femeile. O caracteristică a moștenirii
legate de X este că tații nu pot transmite fiilor lor trăsături legate de X.
Ocazional, însă, femeile care poartă o mutație a genei DMD pot avea slăbiciune
musculară și crampe. Aceste simptome sunt, de obicei, mai ușoare decât slăbiciunea musculară
severă și atrofia observată la bărbații afectați. Femeile care poartă o mutație a genei DMD
prezintă, de asemenea, un risc crescut de a dezvolta anomalii cardiace, inclusiv cardiomiopatie.

103
 Gena HD sau HTT (4p16.3)
Gena HTT codifică proteina huntingtin. Deși funcția exactă a acestei proteine nu este
cunoscută, se pare că joacă un rol important în celulele nervoase din creier și este esențială
pentru dezvoltarea normală înainte de naștere. Huntingtin se găsește în multe dintre țesuturile
corpului, cu cele mai mari niveluri de activitate în creier. În cadrul celulelor, această proteină
poate fi implicată în semnalizarea chimică, transportarea materialelor, atașarea la proteine și alte
structuri și protejarea celulelor de apoptoză.
O regiune a genei HTT conține un segment de ADN o secvență repetată a trinucleotidelor
CAG. În mod normal, segmentul CAG se repetă de 10 până la 35 de ori în interiorul genei.
Mutația moștenită care cauzează boala Huntington este cunoscută sub numele de
expansiune a trinucleotidelor CAG. Persoanele cu boala Huntington au 36 până la mai mult de
120 de repetări CAG. Persoanele cu 36 până la 39 de repetări CAG pot dezvolta sau nu semnele
și simptomele bolii Huntington, în timp ce persoanele cu 40 sau mai multe repetări dezvoltă
aproape întotdeauna tulburarea.
Segmentul CAG extins duce la producerea unei versiuni anormal de lungi a proteinei
huntingtin. Proteina alungită este clivată în fragmente mai mici, toxice, care se leagă și se
acumulează în neuroni, perturbând funcțiile normale ale acestor celule. Acest proces afectează în
special regiunile creierului care ajută la coordonarea mișcării și la controlul gândirii și emoțiilor
(striatul și cortexul cerebral). Disfuncția și moartea eventuală a neuronilor din aceste zone ale
creierului stau la baza semnelor și simptomelor bolii Huntington.
Pe măsură ce gena HTT modificată este transmisă de la o generație la alta, dimensiunea
repetării trinucleotidelor CAG crește adesea ca mărime. Un număr mai mare de repetări este de
obicei asociat cu un debut mai precoce al semnelor și simptomelor. Acest fenomen se numește
anticipație. Persoanele cu forma de debut la adulți a bolii Huntington (care apare la vârsta
mijlocie de adult) au, de obicei, 40 - 50 CAG repetări în gena HTT, în timp ce persoanele cu
forma mai puțin comună, care apare în copilărie sau adolescență tind să aibă mai mult de 60 de
repetări CAG.
Persoanele care au între 27 și 35 de repetări CAG în gena HTT nu dezvoltă boala
Huntington, dar riscă să aibă copii care vor dezvolta tulburarea. Pe măsură ce gena este transmisă
de la părinte la copil, numărul de repetării trinucleotidelor CAG se poate mări spre domeniul
asociat bolii Huntington (36 de repetări sau mai mult).
Boala Huntington cu debut adult, cea mai frecventă formă a acestei afecțiuni, apare de obicei la treizeci sau
patruzeci de ani. Semnele și simptomele timpurii pot include iritabilitate, depresie, mici mișcări involuntare, o
coordonare deficitară și probleme de învățare a informațiilor noi sau de a lua decizii. Multe persoane cu boala
Huntington dezvoltă mișcări involuntare, cunoscute sub numele de coreea. Pe măsură ce boala progresează, aceste
mișcări devin mai pronunțate. Persoanele afectate pot avea probleme cu mersul, vorbirea și înghițirea. De asemenea,
persoanele cu această tulburare suferă modificări ale personalității și o scădere a abilităților de gândire și
raționament. Persoanele cu forma de debut la adult a bolii Huntington trăiesc de obicei aproximativ 15-20 de ani de
la începerea semnelor și simptomelor.
O formă mai puțin obișnuită a bolii Huntington cunoscută sub numele de formă juvenilă începe în copilărie
sau adolescență. De asemenea, implică probleme de mișcare și schimbări mentale și emoționale. Semnele
suplimentare ale formei juvenile includ mișcări lente, oboseală, cădere frecventă, rigiditate, vorbire încețoșată și
drool. Performanța școlară scade pe măsură ce abilitățile de gândire și raționament devin afectate. Crizele apar la
30% la 50 la sută dintre copiii cu această afecțiune. Boala Huntington juvenilă tinde să progreseze mai repede decât
forma debutului la adulți; persoanele afectate trăiesc, de obicei, între 10 și 15 ani după apariția semnelor și
simptomelor.
Boala Huntington este o tulburare cerebrală progresivă care provoacă mișcări necontrolate, probleme
emoționale și pierderea capacității de gândire (cogniție). Această afecțiune este moștenită într-un model dominant
autosomal.

104
 Gena IGF2 (11p15.5)
insulin like growth factor 2
Gena IGF2 codifică o proteină numită factor de creștere asemănător insulinei. Această
proteină joacă un rol esențial în creștere și dezvoltare înainte de naștere. Studiile sugerează că
IGF2 promovează creșterea și divizarea (proliferarea) celulelor în multe țesuturi diferite. Deși
gena IGF2 este foarte activă în timpul dezvoltării fetale, este mult mai puțin activă după naștere.
Oamenii mostenesc o copie din majoritatea genelor de la mama lor și o copie de la tatal
lor. Ambele copii sunt de obicei active sau „activate”, în celule. Cu toate acestea, activitatea
genei IGF2 depinde de la ce părinte a fost moștenită. Doar copia moștenită de la tatăl unei
persoane (copia moștenită paternal) este activă; copia moștenită de la mamă (copia moștenită
matern) nu este activă. Această diferență specifică în activarea genelor dependentă de originea
parentală este cauzată de un fenomen numit amprentarea genomică.
IGF2 face parte dintr-un grup de gene de pe brațul scurt (p) al cromozomului 11 care suferă amprentare
genomică. O altă genă din acest cluster, H19, este implicată în creștere și dezvoltare. O regiune din apropiere a
ADN-ului cunoscută sub numele de centru de impriting 1 (IC1) sau regiunea metilată H19 (H19 DMR) controlează
amprentarea genomică specifică atât pentru genele IGF2 cât și pentru genele H19. Metilarea regiunei IC1, care apare
în timpul formării unui ovul sau a unui spermatozoid, este o modalitate de a marca sau „a ștampila” originea
parentală. Regiunea IC1 este în mod normal metilată numai pe copia moștenită patern a cromozomului 11.
Sindromul Beckwith-Wiedemann, o afecțiune Modificările în metilarea regiunii IC1 sunt, de
caracterizată prin supracreștere și alte semne asemenea, responsabile pentru unele cazuri de
și simptome care afectează multe părți ale sindrom Russell-Silver, o tulburare
corpului, poate rezulta din modificări care caracterizată prin creștere lentă înainte și după
afectează regiunea IC1. La unii oameni cu naștere. Modificările sunt diferite decât cele
această afecțiune, copia moștenită matern a observate în sindromul Beckwith-Wiedemann
regiunii IC1 este metilată împreună cu copia și au efect opus asupra creșterii.
moștenită patern. Mai exact, metilarea În sindromul Russell-Silver, copia moștenită
anormală a regiunii IC1 duce la creșterea paternal a regiunii IC1 are adesea prea puține
activității genice IGF2 și la o pierdere a grupe metil (hipometilare). Hipometilarea
activității genei H19 care în mod normal regiunii IC1 duce la o pierdere a activității
restricționează creșterea în multe țesuturi. În genei IGF2 și o activitate crescută a genei
câteva cazuri, sindromul Beckwith- H19 în multe țesuturi. O pierdere a activității
Wiedemann a fost cauzat de deleții ale unei genice IGF2, care în mod normal promovează
secvențe scurte de ADN din regiunea IC1. La creșterea și o creștere a activității genei H19,
fel ca metilarea anormală, aceste deleții care restricționează creșterea, duc la o creștere
modifică activitatea genelor IGF2 și H19. slabă și la o statură scurtă la persoanele cu
Rareori, sindromul Beckwith-Wiedemann sindromul Russell-Silver.
rezultă din DUP 11.

In aproximativ 85 % din cazurile de sindrom Majoritatea cazurilor de sindrom Russell-

Beckwith-Wiedemann sunt sporadice.
Alte 10-15% din persoanele cu sindrom
Beckwith-Wiedemann fac parte din familii cu
mai mult de un membru al familiei afectate,
moștenirea dominantă autosomală Ocazional,
o persoană care moștenește gena modificată
nu va avea niciunul dintre semnele și
simptomele caracteristice ale afecțiunii.
Silver sunt sporadice.
Rareori, sindromul Russell-Silver poate să
apară în familii, moștenirea dominantă
autosomală. În alte familii, afecțiunea pare să
aibă un model autosomal recesiv de
moștenire.

Sindromul Beckwith-Wiedemann este o afecțiune care afectează multe părți ale corpului.
Este clasificat ca sindrom de supracreștere, ceea ce înseamnă că copii afectați sunt considerabil

105
mai mari decât normalul (macrosomia), creșterea încetinește pe la vîrsta de 8 ani, iar adulții cu
această afecțiune nu sunt neobișnuit de mari. La unii copii cu sindrom Beckwith-Wiedemann,
anumite părți ale corpului pot crește anormal de mari, ceea ce duce la un aspect asimetric sau
inegal. Acest model neobișnuit de creștere, cunoscut sub numele de hemihiperplasie, devine de
obicei mai puțin evident în timp.

Semnele și simptomele sindromului Beckwith-Wiedemann variază în rândul persoanelor

afectate. Unii copii cu această afecțiune se nasc cu omfalocel, sunt frecvente și alte defecte ale
peretelui abdominal (hernie ombilicală). Unii sugari cu sindromul Beckwith-Wiedemann au o
limbă anormal de mare (macroglossia), care poate interfera cu respirația, înghițirea și vorbirea.
Alte caracteristici majore ale acestei afecțiuni includ organe abdominale anormal de mari
(visceromegalie), hipoglicemie la început și anomalii renale.

Copiii cu sindrom Beckwith-Wiedemann prezintă un risc crescut de a dezvolta mai multe

tipuri de tumori canceroase și necanceroase, în special o formă de cancer la rinichi numită
tumoare Wilms și o formă de cancer hepatic numită hepatoblastom. Tumorile se dezvoltă la
aproximativ 10 % dintre persoanele cu această afecțiune și apar aproape întotdeauna în
copilărie.

Majoritatea copiilor și adulților cu sindrom Beckwith-Wiedemann nu au probleme

medicale grave asociate cu afecțiunea. Speranța lor de viață este de obicei normală.

106
 FMR1 (Xq27.3) fragile X mental retardation 1
Gena FMR1 codifică pentru proteina FMRP. Această proteină este prezentă în multe
țesuturi, inclusiv în creier, testicule și ovare. În creier, poate juca un rol în dezvoltarea
conexiunilor între celulele nervoase (sinapsele), sinapsele se pot schimba și adapta în timp, ca
răspuns la experiență (o caracteristică numită plasticitate sinaptică). FMRP poate ajuta la
reglarea plasticității sinaptice, care este important pentru învățare și memorie. Rolul proteinei în
testicele și ovarele nu este bine înțeles.
FMRP acționează ca o exportină de molecule ARNm din nucleu către zonele celulei în
care sunt asamblate proteinele necesare pentru funcționarea nervilor, testiculelor sau a ovarelor.
O regiune a genei FMR1 conține un anumit segment de ADN microsatelitic cu repetarea
trinucleotidelor CGG. La majoritatea oamenilor, numărul de repetări CGG variază de la mai
puțin de 10 la aproximativ 40.
Alelele FMR1 sunt clasificate în funcție de numărul de repetări ale trinucleotidelor CGG
Alele normale, aproximativ 5-44 repetări - Alelele de această dimensiune au o mică instabilitate meiotică sau
mitotică și sunt transmise de obicei fără o creștere sau scădere a numărului de repetări. Cu toate acestea, a fost
raportată o anumită instabilitate în repetările normale, alelele care nu conțin intersecții AGG având o probabilitate
mai mare de a fi instabile
Alele intermediare (denumite și „zonă gri” sau „linie de frontieră”), Aproximativ 45-54 de repetări. Alelele
intermediare nu provoacă FXS. Cu toate acestea, aproximativ 14% din alelele intermediare sunt instabile și se pot
extinde în intervalul de premutație atunci când sunt transmise de mamă.
Alelele de premutație, aproximativ 55-200 de repetări. Alelele de această dimensiune nu sunt asociate cu FXS,
dar transmit un risc crescut pentru FXS. Din cauza potențialelor instabilități de repetare la transmiterea alelelor de
premutare, femeile cu alele din acest interval sunt considerate a fi expuse riscului de a avea copii cu FXS, deși
acest risc depinde în mare măsură de numărul de intersecții AGG pentru alele de premutare mică.
Alele cu mutație completă, mai mult de 200 de repetări CGG, cu câteva sute până la câteva mii de repetări
fiind tipice și, în cele mai multe cazuri, asociate cu hipermetilarea aberantă a promotorului FMR1 și inactivarea
genei.

Aproape toate cazurile de sindrom X fragil (FXS) sunt cauzate de o expansiune a

repetării trinucleotidelor CGG în gena FMR1, CGG se repetă anormal de la 200 la mai mult de
1000 de ori, ceea ce face ca această regiune a genei să fie instabilă. Drept urmare, gena FMR1
este inactivată. O pierdere sau deficit de FMRP perturbă funcțiile normale ale celulelor nervoase
și, în consecință, sistemul nervos, cauzând probleme severe de învățare, dizabilitate intelectuală
și celelalte caracteristici ale sindromului X fragil. Aproximativ o treime dintre bărbații cu
mutație a genei FMR1 și semnele caracteristice ale sindromului X fragil au, de asemenea,
caracteristici ale tulburărilor din spectrul autismului care afectează comunicarea și interacțiunea
socială.
De obicei, bărbații sunt mai grav afectați de această tulburare decât femeile. Majoritatea
bărbaților și aproximativ jumătate dintre femelele cu sindromul X fragil au caracteristici fizice
caracteristice care devin mai evidente odată cu vârsta. Aceste caracteristici includ o față lungă și
îngustă, urechi mari, o maxilară și o frunte proeminente, degete neobișnuit de flexibile, picioare
plate, iar la bărbați, testicule mărite (macroorhidie) după pubertate.
Mai puțin de 1% din toate cazurile de sindrom X fragil sunt cauzate de alte mutații ale
genei FMR1.
Sindromul X fragil este moștenit într-un model dominant X-lincat.

107
 Gena PAX3 2q36.1 paired box 3
Gena PAX3 aparține unei familii de gene PAX care joacă un rol critic în formarea
țesuturilor și organelor în timpul dezvoltării embrionare. Familia de gene PAX este importantă și
pentru menținerea funcției normale a anumitor celule după naștere. Pentru a îndeplini aceste
roluri, genele PAX codifică proteine care se atașează la anumite zone ale ADN-ului, proteinele
PAX ajută la controlul activității anumitor gene, numite factori de transcripție.
În timpul dezvoltării embrionare, gena PAX3 este activă în celulele din creasta neurală.
Aceste celule migrează din măduva spinării în curs de dezvoltare spre regiuni specifice din
embrion. Proteina obținută din gena PAX3 direcționează activitatea altor gene care semnalează
celulele crestei neurale să formeze țesuturi sau tipuri de celule specializate, cum ar fi unele
țesuturi nervoase și celule producătoare de pigmenți numite melanocite. Melanocitele produc
melanina pigmentară, care contribuie la culoarea părului, a ochilor și a pielii. Melanocitele se
găsesc și în anumite regiuni ale creierului și urechii interne. Studiile sugerează că proteina PAX3
este necesară și pentru dezvoltarea normală a oaselor craniofaciale și pentru formarea țesutului
muscular (miogeneză)
Câteva zeci de mutații ale genelor PAX3 au fost identificate la persoanele cu sindrom
Waardenburg, cu pierderi de auz și modificări ale pigmentării părului, pielii și ochilor.
Unele dintre aceste mutații modifică un singur aminoacid în proteina PAX3, alte mutații
duc la o versiune anormal de mică a proteinei PAX3. Cercetătorii cred că toate mutațiile genelor
PAX3 au același efect: împiedică proteina PAX3 să se lege de ADN și să reglementeze
activitatea altor gene. Ca urmare, melanocitele nu se dezvoltă în anumite zone ale pielii, părului,
ochilor și urechii interne, ceea ce duce la pierderea auzului și pierderea neplăcută a pigmentării
care sunt caracteristici ale sindromului Waardenburg. În plus, pierderea funcției proteice PAX3
perturbă dezvoltarea anumitor oase și mușchi, producând anomalii ale brațelor și mâinilor la
persoanele cu sindromul Waardenburg.
Sindromul Waardenburg este de obicei moștenit într-un model dominant autosomal. Un
procent mic de cazuri rezultă din mutații de novo ale genei.

O rearanjare a materialului genetic care implică gena PAX3 este asociată cu un cancer de
țesut muscular numit rabdomiosarcom alveolar, care afectează de obicei adolescenții și adulții
tineri. Această mutație este somatică, ceea ce înseamnă că nu este moștenită și apare doar în
celulele care dau naștere cancerului. Rearanjarea face ca gena PAX3 să fie fuzionată cu gena
FOXO1A (numită și FKHR) pe cromozomul 13. Gena PAX3-FOXO1A fuzionată are o
capacitate crescută de a activa genele implicate în miogeneză și poate preveni apoptoza celulelor.
Ca urmare, inmulțirea celulelor musculare devine necontrolată, ceea ce poate duce la acest
cancer al țesutului muscular.

108
 5. Mutațiile genice
Mutațiile genice afectează secvența nucleotidelor unei gene; ele pot interesa întrega genă
sau o parte a ei sau numai o pereche de nucleotide, formînd o variantă alelică a genei normale.
Frecvența mutațiilor genice se apreciază la 10-5 – 10-6 per locus, per generație. Dacă modificarea
afectează secvențele reglatoare sau codificatoare ale genei, poate produce modificări în sinteza
proteinei și fenotipului (dar acest lucru nu este obligatoriu). În funcție de modificarea produsă în
secvența de nucleotide a ADN se pot deosebi trei categorii mari de mutații:
- substituții nucleotidice sau mutații punctiforme – înlocuirea unei singure perechi de
baze;
- deleții – pierderea unuia sau mai multor nucleotide din secvența genei;
- inserții – adiția unuia sau mai multor nucleotide în structura genei cu/sau fără
decalarea frazei de lectură; inserții largi prin transpoziție; expansiunea unor secvențe
repetitive trinucleotidice sau duplicația genei;
- expansiuni nucleotidice – mutații dinamice – sunt reprezentate de creşteri ale
numărului unor repetări trinucleotidice situate în proximitatea sau în interiorul genelor
structurale; mutaţiile dinamice sunt caracterizate de instabilitate, exprimată prin
creşterea numărului de copii ale unităţilor trinucleotidice, cu ocazia diviziunilor pe
care le realizează celula purtătoare și expansiuni în succesiunea generațiilor.

Introducerea metodelor de analiză a ADN-ului a permis realizarea unor progrese

remarcabile în identificarea și studiul mutațiilor responsabile de producerea unor boli
monogenice. S-a putut defini spectrul mutațiilor pentru un șir de boli (tipurile și pozițiile
mutațiilor, efectul lor asupra funcției genei, analiza frecvenței mutațiilor în diferite populații).
Acestea au permis înțelegerea:
- mecanismelor mutaționale la om;
- mecanismelor patogenetice ale unor boli;
- posibilitaților de ameliorare a calității și eficienței diagnosticului în numeroase boli
monogenice, precum și a sfatului genetic și diagnosticului prenatal.

Mutaţiile genice pot interesa genele structurale sau secvenţele implicate în reglare: în
primul caz se modifică structura (calitatea polipeptidului sintetizat după informaţia genei), în al
doilea caz se schimbă ritmul (cantitatea) sau tipul de proteină sintetizată. Ca rezultat al mutaţiilor
genice, se produc forme alternative ale genei, numite alele.

109
5.1 Clasificarea mutațiilor genice:
A. După cauza producerii:
a. Spontane
b. Induse de factori mutageni
B. După tipul de celule afectate:
a. Generative
b. Somatice
C. După numărul de celule mutante:
a. Omogene
b. In mozaic
D. După origine:
a. Moștenite
b. De novo
E. După mecanismul de producere:
a. Punctiforme
b. Deleții nucleotidice
c. Inserții nucleotidice
d. Dinamice
F. După genomul implicat:
a. Nucleare
b. Mitocondriale
G. După regiunea genică afectată:
a. Codante
b. Reglatoare
c. Modulatoare
H. După consecințe în sinteza proteinelor:
a. Amorfe
b. Hipomorfe
c. Hipermorfe
d. Neomorfe
e. Izomorfe
I. După consecințele fenotipice:
a. Neutre
b. Adaptive, evolutive
c. Semiletale, patologice
d. Letale
J. După tipul de transmitere genealogica:
a. Dominante
b. Recesive
c. Codominante

110
 Substituţia unui singur nucleotid prin alt nucleotid este cea mai frecventă posibilitate
de modificare genică. Substituţiile sunt definite mutaţii punctiforme şi se clasifică în:
✓ transversii - tip de înlocuire (substituţie) a bazelor azotate în care o bază azotată purinică
este înlocuită de o bază pirimidinică sau invers.
✓ tranziţii - tip de înlocuire (substituţie) a bazelor azotate din ADN, în care o bază purinică
este înlocuită de o altă bază purinică sau o bază pirimidinică este înlocuită de altă bază
pirimidinică.

Substituţia duce la modificarea unui singur codon (sens sau nonsens). Schimbarea unui codon
sens va determina unul din următoarele efecte:
- schimbarea aminoacidului ca rezultat al modificării codonului –mutaţii misens;
- oprirea sintezei proteinei, în cazul în care codonul format prin substituţie este un codon
STOP (UAA, UAG şi UGA) –mutaţii nonsens;
- păstrarea structurii iniţiale (normale) a proteinei deoarece codonul rezultat prin substituţie
este “sinonim” cu cel modificat – samesens mutaţii.

Substituţia poate implica uneori şi un codon non-sens sau stop: UAA sau UAG pot
deveni CAA sau CAG, codoni care semnifică glutamina. În acest caz sinteza polipeptidului
continuă până la un nou codon stop.
Inversia va duce la modificarea unui codon şi lectura sa în sens invers. Consecinţele
inversiei sunt aceleaşi ca şi ale substituţiei.
Prin deleţie se înţelege lipsa a una sau a mai multe perechi de nucleotide din molecula de ADN.
Natura anomaliei produse va depinde de numărul de perechi de nucleotide implicat în deleţie.
Dacă lipseşte o singură pereche de nucleotide se produce o decalare a fazei (cadrului) de lectură
a codului genetic (mutaţii “frame shift”); lectura este incorectă şi se sintetizează o proteină în
care toţi aminoacizii, situaţi dincolo de locul deleţiei, vor fi modificaţi. Dacă numărul de
nucleotide deletate este multiplu de trei, atunci în catena polipeptidică determinată de gena
mutantă vor lipsi unul sau mai mulţi aminoacizi. Uneori se poate realiza deleţia completă a unei
gene.
Inserţia sau adiţia înseamnă introducerea unui nucleotid în secvenţa unei gene; din
punctul de inserţie lectura codonilor se va face decalat, realizându-se o proteină cu secvenţă
anormală.

111
 5.2 Consecinţele mutaţiilor genice.
Efectul primar al mutaţiilor genice îl reprezintă modificarea secvenţei aminoacizilor în
moleculele polipeptidice, sintetizate pe baza informaţiei acestor gene (ele sunt produsul primar al
genei respective). Efectul biologic al acestei modificări depinde de tipul aminoacidului substituit
şi de locul său particular în molecula polipeptidică. Dacă mutaţiile vor modifica structura sau
ritmul de sinteză a unei enzime, atunci se produce o alterare (bloc complet sau parţial) a unei căi
metabolice. Efectul primar este urmat de o mulţime de efecte secundare care vor determina un
fenotip modificat.

Mutaţiile pot afecta partea reglatoare sau partea codificatoare a genei. Modificarea
secvenţei nucleotidice a promotorului poate duce la schimbări cantitative în sinteza ARN şi
proteinei:
- blocarea transcripţiei → lipsa produsului proteic → modificări fenotipice prin
deficienţă;
- activarea continuă a transcripţiei → sinteza unei cantităţi mari de produs proteic →
modificări fenotipice prin exces.
Modificarea secvenţei nucleotidice a regiunii codificatoare, în special a exonilor,
poate duce la schimbarea mesajului genetic şi secvenţei de aminoacizi din proteină,
producând schimbări calitative în sinteza produsului final - sinteza unei proteine defecte.

După valoarea adaptivă şi consecinţele mutaţiilor genice asupra structurii şi funcţiei

organismelor ele se pot împărţi în mai multe grupe:
- mutaţii neutre – care produc polimorfismul biologic intraspecific, variantele normale
(de ex., grupele sanguine, serice sau tisulare);
- mutaţii deviante (defavorabile) care antrenează un handicap mai mult sau mai puţin
sever şi creează fie o stare de boală, fie o predispoziţie la boală; unele dintre ele sunt
mutaţii letale sau subletale, afectând decisiv viabilitatea şi reproducerea individului;
- mutaţii evoluante cu valoare adaptivă mai mare ca normalul; ele produc indivizi mai
bine adaptaţi, mai rezistenţi la mediu.

112
 Mutaţiile genice pot fi responsabile de numeroase stări patologice:
- sunt descrise peste 10000 de boli monogenice cu implicarea diferitelor ţesuturi
şi organe;
- sunt cunoscute peste 100 de boli multifactoriale, condiţionate de mutaţii în
diferite gene care, în combinaţie cu factorii de mediu defavorabili, provoacă
majoritatea patologiilor adultului;
- sunt cunoscute gene, mutaţiile cărora determină proliferarea anormală a
celulelor şi apariţia bolii canceroase.

5.3 Frecvenţa (rata) mutaţiilor

Frecvenţa medie cu care se produce un eveniment mutaţional particular, per celulă
(sau individ) şi per generaţie se numeşte rată de mutaţie. Rata mutaţiilor spontane variază
pentru diferiţi loci, între anumite limite: 1:25000 (sau 4x10-5) – 1:1000000 (sau 1x10-6) per
gamet şi generaţie. Există variaţii regionale.

- 1-2% din persoane au un efect determinat de mutaţia

unei gene;

“ povară
genetică”
- fiecare individ este heterozigot (purtător) de circa 6-
10 gene recesive;
- fiecare individ este heterozigot (purtător) de circa 3-5
gene letale tot recesive (care dacă vor fi în stare
homozigotă la descendenţi vor produce moartea lor)

5.6 Nomenclatura mutațiilor genice

Nomenclatura mutațiilor genice a fost stabilită de către Genome Databaze
Nomenclature Commitee și poate fi accesată la adresa http://www.hgmd.cf.uk/ac/index.php/.
Nomenclatura pentru descrierea mutației la om precizează tipul de mutație (în ADN) sau
ARN sau modificările aminoacizilor din proteina.

Modificări la nivel de ADN:

• Numerotarea nucleotidelor începe cu 1 de la primul nucleotid a codonului de inițiere a translației A
(de la ATG), avînd în față prefixul g. ,c. ,m. pentru ADN genomic, complementar sau mitocondrial.
• Modificările în secvența codantă de nucleotide sunt exprimate prin:
- tipul de modificare
- nucleotidul modificat
- simbolul “ > ”
- nucleotidul nou
Ex: - secvența de nucleotide ATGCGTCACTTA
“ATGCGTTACTTA” 7C>T
“ATGCGACTTA” 6_7del
“ATGCGTATCACTTA” 5_6insTA
• Nucleotidele se notează cu litere majuscule
• Modificările în introni se exprimă astfel:
-încep cu IVS
-nr intronului
-poziția mutației (începe cu +1 de la situsul donor GT sau -1 p/u situsul acceptor AG)
-modificările produse
Ex: IVS2+5G>T

Modificări la nivel de ARN:

• Numerotarea nucleotidelor începe cu 1 de la primul nucleotid al codonului de inițiere a translației A (de la

AUG),avînd în față prefixul r.

113
 • Nucleotidele se notează cu litere mici

Ex: c.89T>C pentru ADNc

r.89u>c pentru ARN
• Modificările în secvența codantă de nucleotide sunt exprimate prin:
- secvența de nucleotide
-tipul de modificare
-nucleotida modificată
-simbolul “ > ”
-nucleotida nouă

Modificări la nivel de proteină:

• Numerotarea începe cu aminoacidul inițial, Metionina, notat în secvența proteică +1.

• Este utilizat prefixul p. ?
• Se utilizează mai frecvent sistemul de codificare cu o singură literă
• Modificările se notează astfel: - aa modificat
- poziția
- aa nou

Ex: MRHL (MetArgHisLeu) p.R2Y- R substituit cu Y

p.H3X – mutație nonsens în codonul 3 MRX
p.R2_H3del – deleția Arg și His
(MRGATHL) p.R2_H3insGAT – inserția Gly, Ala și Thr
• STOP codonii se notează prin X

Tipuri de
ADN ARN proteină
modificări
c.-7A>C p.Trp26Cys
c.3G>T (p.W26C)
substituții c.88+2T>G r.67g>u
c.89-1G>T p.Trp26*
c.*23T>C (p.W26*)
p.Gly4del
c.13del r.13del (p.G4del)
(c.13delT) (r.13delu)
p.Gly46del
deleții
c.13_16del r.13_16del (G46)
(c.13_16delCAG)
r.13_300del p.Gly4Valfs*14
(p.Gly4fs)
c.13dup p.Gly4dup
r.13dup (r.13dupu)
(c.13dupT) (p.G4dup)
duplicații
r.92_94dup
c.92_94dup p.Gly4_Gln6dup
(r.92_94dupgac)
(c.92_94dupGAC) ( p.G4_Q6dup)
c.51_52insT r.51_52insu
p.Lys2_Leu3insGlnSer
inserții
(p.K2_L3insQS)
c.51_52insGAGA r.51_52insgaga
https://www.ncbi.nlm.nih.gov Standard Nomenclature for Genes and Mutations
www.hgvs.org/mutnomen Recommendations for the description of DNA changes

114
 Tema 12. Tehnici de analiză a genelor

Tehnicile de analiză a genelor includ o serie de proceduri, bazate pe particularităţile fizico-

chimice ale moleculelor de ADN, ARN sau proteinelor, care au ca scop elucidarea directă sau
indirectă a structurii sau funcţiei unei gene / unei secvenţe specifice de ADN. ADN-ul se
caracterizează printr-un polimorfism extrem de variat interspecific, interpopulaţional şi
intrapopulaţional, deţine particularităţi genetice individuale. Polimorfismul ADN-ului este
determinat de modificări nucleotidice (mutații) în secvenţele genice sau extragenice, codificatoare
şi necodificatoare şi poate fi calitativ sau cantitativ, normal sau patologic. În ultimul caz
schimbările secvenţei nucleotidice produc stări patologice – boli genetice sau predispoziţie la boli.
În dependenţă de scopul studiului genelor – cercetare sau testare, în dependenţă de cunoştinţele
despre gena evaluată şi altele, se utilizează diferite tehnici de analiză:
- tehnici de studiu a ADN-ului, obţinut din orice celulă a organismului;
- tehnici de studiu a ARNm – produsul al unei gene, extras din citoplasma celulelor unde se
exprimă gena cercetată;
- tehnici de analiză a proteinei – produs primar al genei studiate.

Studiul molecular al genelor poate fi realizat pe mai multe căi în dependenţă de scopul propus:
- secvenţierea ADN pentru determinarea structurii primare a genei;
- tehnica Southern-blot pentru identificarea RFLPs;
- tehnica Northen-blot pentru determinarea expresiei genelor (analiza ARNm);
- tehnica Western-blot pentru determinarea produsului proteic al genei;
- tehnica PCR pentru identificarea genei normale sau mutante, prin amplificarea specifică a
secvenţelor de ADN, etc.
În laboratoarele de biologie moleculară se utilizează diverse variante ale metodelor menţionate.
Toate aceste metode se bazează pe diferite principii de manipulare a acizilor nucleici:
- clivarea specifică a ADN-ului genomic pentru obţinerea fragmentelor de cercetat;
- identificarea fragmentelor de ADN sau ARN de cercetat prin hibridare cu sonde specifice
complementare secvenţei ţintă;
- identificarea genelor normale sau mutante prin procesul de amplificare specifică a ADN
(PCR) – reacţie specificată de alegerea primerilor complementari genei / secvenţei de
interes;
- vizualizarea fragmentelor de interes după rezultatele electroforezei şi marcarea specifică al
ADN sau ARN de cercetat, sau utilizându-se programe computerizate de citire şi
interpretare a rezultatelor;
- interpretarea rezultatelor este un proces complex, legat de fiecare tehnică şi procedură în
parte în concordanţă cu particularităţile metodei utilizate.

Foarte răspândită este tehnica PCR şi variantele sale, care utilizând primeri specifici permite
amplificarea secvenţelor din gene normale sau mutante facilitând determinarea rapidă şi precisă a

115
purtătorilor de gene mutante în scop de diagnostic prenatal sau postnatal presimptomatic al bolilor
genetice.
Una din aplicaţiile tehnicilor de analiză a genelor este dactiloscopia genomică, analiza
polimorfismului individual în scopul identificării persoanelor, utilizată în medicina legală şi
criminalistică.
Ţinând cont de polimorfismul interspecific al ADN-ului s-au elaborat şi teste de
identificare a ADN-ului străin în organismul uman – diagnosticul precis al infecţiilor, dar şi gradul
de infectare, efectul tratamentului.

116
 Tema 13. CARACTERE EREDITARE CU DETERMINISM MONOGENIC și
POLIGENIC

Definirea biologică a unui individ este determinată de ansamblul unor caractere morfologice,
fiziologice, biochimice, psihice şi comportamentale – fenotipul, controlate de acţiunea, în diferite
proporţii, a factorilor ereditari şi a celor de mediu. Sistemul de gene din setul diploid de cromozomi al
unui individ, care determină formarea unui anumit fenotip se numeşte genotip. Caracterele, la
formarea cărora genotipul participă într-o proporţie mai mare de 50% poartă denumirea de caractere
ereditare. Caracterele ereditare pot avea determinism monogenic sau poligenic (multifactorial).

1. CARACTERISTICA GENELOR ALELE ŞI NEALELE

Genele alele sunt localizare în loci identici pe cromozomi omologi şi controlează acelaşi
caracter sau forme alternative ale aceluiaşi caracter. Genele alele se pot prezenta în mai multe
forme moleculare diferite – polialelism, dar în genotip, la o persoană, sunt prezente numai două
alele – o pereche (excepţie - pe cromozomii X şi Y la bărbaţi este prezentă doar o alelă pentru
fiecare genă).
Fiecare individ poartă circa 30 mii
perechi de gene alele, după unele este homozigot
- purtător de gene alele identice, după altele este
heterozigot - purtător de gene alele diferite şi
hemizigot după genele înlănţuite cu cromozomul
X la bărbaţi. În cazul heterozigoţiei se manifestă
alela cu o activitate mai mare (gena dominantă)
faţă de a doua (gena recesivă). Astfel sunt alele:
- cu activitate moderată – normomorfe;
- cu activitate mărită – hipermorfe;
- cu activitate mică – hipomorfe;
- neactive – amorfe;
- cu funcţie nouă – neomorfe.

Manifestarea fenotipică a unei alele

depinde şi de alte gene nealele şi de factorii de
mediu.

În timpul transmiterii: în meioză, genele alele se separă în gameţi diferiţi – segregă, iar la
fecundare se combină întâmplător formând diferite genotipuri, determinând segregarea
caracterelor ce reprezintă baza legilor eredităţii mendeliene. Alelele unui individ – una este de
origine maternă şi alta de origine paternă. Individul homozigot produce gameţi identici după alela
dată, iar individul heterozigot produce gameţi diferiţi – 50% vor conţine o alelă şi 50% vor conţine
cealaltă alelă.

Gene nealele sunt localizate în loci diferiţi ai cromozomilor şi, de regulă, controlează
caractere diferite sau cooperează pentru formarea unui caracter complex. Se manifestă fenotipic
independent una faţă de alta sau interacţionează determinate de:
o efectul poziţiei genelor dintr-un haplotip;
o epistazie;
o acţiunea complimentară;
o poligenia aditivă.
Genele nealele se transmit:

117
- în bloc – înlănţuit, dacă se află pe acelaşi cromozom şi formează grup de înlănţuire,
haplotipuri;

Combinarea independentă a genelor nealele Transmiterea înlănţuită a genelor

din cromozomi neomologi localizate într-un cromozom
- independent, dacă se află pe cromozomi diferiţi.

2. CARACTERE MONOGENICE MENDELIENE

Caracterele monogenice sunt caracterele controlate de o singură pereche de gene alele

(conform „dogmei genetice”: o pereche de gene – un caracter). Exemple de caractere monogeneice
normale pot fi:
- grupele de antigene eritrocitare (AB0, Rh, MN, Xg, etc.);
- grupele serice (haptoglobine, transferine, etc.);
- grupele enzimatice;
- antigenii tisulari (HLA).
Caracterele monogenice reprezintă produsul interacţiunii a două alele, între care pot exista
relaţii de dominanţă / recesivitate sau codominanţă; se transmit mendelian şi respectă legile
monohibridării.

Exprimarea fenotipică în populaţie a caracterelor monogenice este de regulă bimodală (de ex.,
75% din populaţie are Rh+, iar 25% - Rh-). Unele caractere monogenice prezintă mai multe forme
alternative – polimorfisme – determinate de existenţa alelelor multiple şi/sau interacţiunea cu alţi

118
factori ereditari sau neereditari (de ex., mai multe variante de grupe sangvine după sistemul AB0 – I
[0], II [A1 sau A2], III [B], IV [A1B sau A2B]).
Caracterele monogenice pot fi atât normale (de ex., grupele sangune, grupele serice, antigenii
tisulari, etc.), cât şi patologice (de ex., polidactilia, albinismul, fenilcetonuria, hemofilia, daltonismul,
unele forme ale displaziei smalţului dentar, etc.).

Tabel DETERMINISMUL UNOR CARACTERE EREDITARE NORMALE

Localizare pe Relaţiile dintre

Caracterul Alele Genotipuri Fenotipuri
cromozom alele
Dominanţă / DD, Dd Rh+
Factorul Rhesus D, d 1
recesivitate dd Rh-
Dominanţă / GG, Gg Gustător
Gustător G, g ?
recesivitate gg Negustător
Dominanţă / SeSe, Sese Secretor
Secretor Se, se 19
recesivitate sese Nesecretor
Dominanţă / 00 0 (I)
recesivitate A1A1, A1A2, A10 A1 (II)
Grupe sangvine A2A2, A20 A2 (II)
0, A1, A2, B 9 BB, B0 B (III)
AB0
A1B A1B (IV)
Codominanţă
A2B A2B (IV)
MM M
Grupe sangvine
M, N 4 Codominanţă MN MN
MN
NN N
Hp1Hp1 Hp1-1
Haptoglobine Hp1, Hp2 16 Codominanţă Hp1Hp2 Hp1-2
Hp2Hp2 Hp2-2
Xg(a+)Xg(a+),
Grupe sangvine Xg(a+), Dominanţă / Xg(a+)Xg(a-), Xg+
X Xg(a+)Y
Xg Xg(a-) recesivitate
Xg(a-)Xg(a-), Xg(a-)Y Xg-

Unele gene au acţiune unică (o genă – un caracter), altele – au acţiune multiplă, pleiotropă
(o genă controlează formarea mai multor caractere).

În dependenţă de capacitatea de manifestare fenotipică caracterele pot fi: dominante,

intermediare şi recesive. Gena ce se manifestă atât la homozigoţi cât şi la heterozigoţi se numeşte
alelă dominantă (A), iar cea care se manifestă doar în stare homozigotă – alelă recesivă (a).
Fiecare individ este heterozigot pentru unii loci şi este homozigot pentru alţii. Între genele alele
pot exista mai multe tipuri de relaţii – interacţiuni alelice:

119
- dominare completă – la heterozigoţi se manifestă alela dominantă (de ex., indivizii DD sau Dd
prezintă Rh+, iar dd prezintă Rh-);
- dominare incompletă – la heterozigoţi se formează un caracter intermediar (de ex., HbAHbA –
hemoglobină normală – 100% eritrocite normale; HbAHbS – anemie formă uşoară, 50%
eritrocite normale şi 50% eritrocite în formă de seceră; HbSHbS – anemie formă letală, 100%
eritrocite în formă de seceră);
- codominare – la heterozigoţi se manifestă ambele alele (de ex., grupa sanguină IV – A1B sau
A2B).
Manifestarea fenotipică a caracterelor monogenice poate fi influenţată şi de gene nealele
din acelaşi grup de înlănţuire sau din grupuri diferite – interacţiuni nealelice:
- epistazia – fenomenul când o genă (epistatică) influenţează activitatea unei alte gene nealele
(hipostatică). De ex., gena h în stare homozigotă blochează expresia genelor sistemului AB0 –
fenotipul Bombay:
o persoanele cu genotip HHBO sau HhBO prezintă antigeni B pe eritrocite, iar
o persoanele cu genotip hhBO nu prezintă antigeni B pe eritrocite.
- acţiunea complementară a genelor – pentru formarea unui caracter cooperează diferite gene
prin acţiunea concomitentă a produşilor lor (de ex., hemoglobina A este rezultatul expresiei
genelor α-globinei de pe cromozomul 16 şi β-globinei de pe cromozomul 11);
- efectul poziţiei - activitatea unei gene este influenţată de alte gene sau secvenţe învecinate;
modificarea secvenţelor învecinate pot duce la inhibarea sau activarea defectivă a genei.
Genotipul se află sub influenţa diferitor factori genetici sau negenetici, interni sau externi
ce pot influenţa capacitatea de manifestare fenotipică a genei:
- penetranţa – reprezintă frecvenţa cu care o genă se manifestă fenotipic la indivizii
heterozigoţi; penetranţa poate fi completă (toţi heterozigoţii prezintă caracterul dominant) sau
incompletă (doar o parte dintre heterozigoţi prezintă caracterul dominant);
- expresivitatea – reprezintă gradul sau severitatea de manifestare fenotipică a unei gene (de ex.,
forme complete sau incomplete ale unui sindrom, forme uşoare sau forme grave ale unei
patologii).

Majoritatea caracterelor monogenice normale sau anormale se transmit după regulile lui
Mendel având o manifestare distinctă în dependenţă de genotipul persoanei, prezentând şi unele
excepţii determinate de interacţiuni cu alte gene sau cu factorii de mediu – penetranţa incompletă
sau expresivitatea variabilă. Dar există caractere ce prezintă abateri de la regulile mendeliene care
sunt determinate de fenomene genetice neobişnuite:
- instabilitatea genelor;
- amprentarea genomică;
- disomia uniparentală;
- mozaicizmul,
- ereditatea mitocondrială.

Instabilitatea genelor în şirul generaţiilor este determinată de mutaţii dinamice. Ele sunt
reprezentate de creşterea numărului de copii ale unor repetări trinucleotidice situate în
proximitatea sau chiar în interiorul genelor structurale, cu ocazia diviziunilor pe care le realizează
celula purtătoare. Există variaţii ale numărului de repetări trinucleotidice:
- polimorfisme ADN benigne;
- premutaţia – secvenţa de ADN devine instabilă, dar nu determină un fenotip
patologic;
- mutaţia completă - prin expansiunea repetărilor determinând fenotip patologic.
Purtătorii premutaţiilor sunt fenotipic normali. Expansiunea repetărilor are loc în gametogeneză.
Astfel unii din gameţii purtătorilor sănătoşi vor conţine mutaţia completă, care la descendenţi va

120
produce un fenotip patologic. În gametogeneza ultimilor, din cauza instabilităţii acestor repetări,
vor apărea expansiuni adiţionale, care la următoarea generaţie va produce un fenotip patologic mai
grav (=fenomenul de anticipaţie).
Amprentarea genomică este un proces genetic implicat în reglarea activităţii genelor, în
special prenatal, controlând dozajul genetic prin inactivarea selectivă a genelor de origine maternă
sau paternă.
Disomia uniparentală este fenomenul, când zigotul conţine doi cromozomi omologi
moşteniţi de la acelaşi părinte. Dar, în dezvoltare există o contribuţie diferenţiată a informaţiei din
cromozomii materni şi paterni (dozaj genetic).

3. CARACTERE EREDITARE NORMALE POLIGENICE

Caracterele poligenice sunt controlate de mai multe gene nealele, care acţionează independent
unele de altele (nu există relaţii de dominanţă / recesivitate sau epistazie), care, de regulă, au efecte
cantitative mici aditive. Caracterul poligenic prezintă o distribuţie continuă în populaţie (distribuţie
normală gaussiană) şi nu există clase fenotipice distincte, specifice transmiterii monogenice. Fiecare
individ din populaţie diferă, uneori aproape imperceptibil, de toţi ceilalţi. Expresia caracterelor
poligenice este influenţată de mediu, de aceea pot fi numite caractere multifactoriale. Exemple de
caractere poligenice normale pot fi menţionate: distribuţia pigmentaţiei pielii, talia, masa corpului,
inteligenţa, dermatoglifele, etc.

Exemplu: Culoarea pielii depinde de mai mulţi factori: grosimea şi transparenţa epidermei;
starea circulaţiei la nivelul vaselor subepidermice; cantitatea de pigment melanic şi distribuţia
acestuia (cel mai important). Cantitatea de melanină din piele este determinată de 2-6 perechi de
gene. Modelul de moştenire a pigmentaţiei tegumentelor este reprezentat în figurile alăturate. Fiecare
alelă dominantă (A, B, C) determină sinteza unei anumite cantităţi de melanină, iar alele recesive (a,
b, c) sunt inactive. Cantitatea de melanină, şi ca rezultat – intensitatea pigmentaţiei, depinde de
sumarea dozelor genelor dominante, fenomen numit poligenie aditivă (cumulativă).

Modelul de moştenire a pigmentaţiei tegumentelor la om Distribuţia normală (Gaussiană) în populaţie

pe exemplul a trei perechi de gene pigmentaţia pilelii

121
 Tema 14. STUDIUL CARACTERELOR EREDITARE

Caracterele ereditare normale sau anormale (bolile genetice) se caracterizează prin

determinism monogenic, poligenic sau multifactorial. De regulă, determinismul genetic al
caracterelor se stabileşte odată cu formarea genotipului individului la fecundare. Astfel, caracterele
ereditare au un şir de particularităţi prin care se deosebesc de cele neereditare:
- sunt produse prenatal;
- au manifestare congenitală;
- se transmit genealogic;
- sunt familiale;
- sunt concordante la gemenii monozigoţi;
- se asociază cu marcheri genetici;
- au o distribuţie populaţională specifică.
De fapt aceste particularităţi luate fiecare în parte, nu au o valoare absolută deoarece unele dintre ele
se pot întâlni şi la caracterele şi bolile neereditare dar, atunci când ele se asociază mai multe deodată
la un caracter, semnifică, de obicei, natura ereditară.

1. PARTICULARITĂŢILE CARACTERELOR EREDITARE

1. Determinismul genetic
Fiecare caracter ereditar este determinat de interacţiunea genotip – factorii de mediu. Gena
sau genele moştenite determină un caracter fenotipic prin:
- sinteza unor proteine specifice (caracter elementar);
- realizarea funcţiei specifice a proteinei la nivel de celulă şi/sau ţesut;
- manifestarea unui anumit caracter (normal sau patologic) la nivel de organism – caracter
fenotipic.
2. Determinismul prenatal
Constituţia genetică a fiecărui individ se stabileşte în momentul formării zigotului, iar
fenotipul se formează prin expresia diferenţiată a genelor moştenite (caractere de specie, caractere
normale individuale, anomalii). Caracterele ereditare sunt determinate până la naştere, deşi se pot
manifesta la diferite etape ale ontogenezei. Dar, în perioada prenatală, organogeneza poate fi
influenţată şi de factorii mediului, producând anomalii de dezvoltare neereditare (de ex., fenocopiile).
3. Manifestarea congenitală
Manifestarea congenitală reprezintă prezenţa caracterului sau a bolii încă de la naştere.
Majoritatea caracterelor şi bolilor ereditare sunt prezente la naştere, dar există şi excepţii, când ele se
manifestă mai târziu la o anumită vârstă, mai precoce sau mai tardiv (de ex., hipodonţia, miopatia,
coreea Huntington etc.). Dar, există şi afecţiuni neereditare cu manifestare congenitală (de ex.,
fetopatia rubeolică, fetopatia alcoolică, boala constricţiilor amniotice).

4. Transmiterea genealogică
Transmiterea genealogică reprezintă moştenirea unui caracter de la părinţi şi transmiterea lui
la descendenţi. Este cunoscut că caracterele şi bolile ereditare se transmit din generaţie în generaţie.
Dar există şi unele care nu se transmit:
- datorită decesului precoce a persoanelor afectate (bolnavii cu hemoglobinopatii severe);
- datorită sterilităţii persoanelor afectate (de ex., sindromul Morris - testicul feminizant);
- apariţia unor mutaţii noi care ar putea să se transmită generaţiilor următoare;
- boli recesive rare.
Există şi boli neereditare care se pot transmite de la o generaţie la alta (de ex., transmiterea mamă -
făt a sifilisului, SIDA etc.).
Analiza transmiterii genealogice este un lucru esenţial în stabilirea naturii ereditare a unui
caracter sau a unei boli deoarece transmiterea ereditară se face după nişte reguli stricte, matematice

122
(ex: legile lui Mendel), în timp ce transmiterea neereditară are un caracter aleator, în funcţie de
condiţiile momentane de mediu.
5. Distribuţia familială
Distribuţia familială reprezintă frecvenţa crescută a anomaliei / caracterului la membrii
înrudiţi ai aceleiaşi familii, comparativ cu frecvenţa din populaţia generală (concentrare familială a
caracterului). Majoritatea bolilor ereditare prezintă o netă distribuţie familială, deşi există şi boli
ereditare cu apariţie sporadică (de ex., anomaliile cromozomice care apar sporadic deoarece de obicei
determină anomalii de reproducere). Există şi boli neereditare care pot prezenta distribuţie familială
atunci când membrii familiei suferă influenţa unor condiţii similare de mediu (de ex., guşa endemică,
tuberculoza, intoxicaţiile, unele infecţii etc.).

6. Concordanţa caracterului la gemenii monozigoţi

Caracterele monogenice, pur ereditare sunt totdeauna identice la gemenii monozigoţi (100 %
concordanţă), iar cele neereditare sau multifactoriale pot fi discordante. Când concordanţa unui
caracter este regula, iar discordanţa excepţie, se vorbeşte despre caractere determinate parţial ereditar
(caractere multifactoriale). In cazul caracterelor ecologice, concordanţa este egală cu discordanţa la
gemenii monozigoţi.

7. Frecvenţa diferită în populaţii diferite

Anumite caractere ereditare prezintă frecvenţe diferite în populaţii genetic diferite. Aceasta se
explică prin concentrarea anumitor gene într-o anumită regiune. De exemplu:
- deficienţa în G6PD (glucozo-6-fosfat-dehidrogenaza) sau unele hemoglobinopatii (de ex.,
sicklemia) sunt mai frecvente în zonele cu malarie, deoarece heterozigoţii pentru aceste
afecţiuni sunt rezistenţi la plasmodiul malariei;
- în izolatele umane (geografice, etnice sau religioase), prin căsătorii consangvine se creează
un fond crescut de alele comune (de ex., în majoritatea populaţiilor din Europa frecvenţa
albinismului este 1:20000, iar într-un izolat din regiunea Bihorului, România este de 1:100).

8. Prezenţa anomaliilor cromozomice

Toate afecţiunile care se însoţesc de anomalii cromozomice de număr sau de structură
(vizibile la analiza cariotipului) sunt anomalii genetice (ereditare). Dar nu toate bolile ereditare se
însoţesc de anomalii cromozomice (de ex., bolile ereditare produse prin mutaţii genice sau poligenice
se însoţesc de un cariotip normal). Cariotipul normal nu exclude deci existenţa unui caracter ereditar
anormal la subiectul cercetat.

9. Asocierea cu marcheri genetici

Unele caractere fenotipice anormale se pot asocia cu marcheri genetici specifici uşor
detectabili, de obicei caracteristici pentru o familie, la care se referă:
- o anumită secvenţă ADN, reprezentând o genă normală, localizată în vecinătatea genei
patologice;
- un microsatelit aflat în vecinătatea sau interiorul unei gene patologice;
- un situs de restricţie.
Asocierea se poate explica prin următoarele fenomene:
- transmiterea înlănţuită a genelor ce formează haplotip (de ex., asocierea Rh - eliptocitoză);
- o genă favorizează apariţia unei anumite tulburări (ex. asocierea HLA-B27 - spondilită
anchilozantă).

Numai asocierea criteriilor prezentate permite stabilirea naturii ereditare a unui caracter.
Criteriile luate separat, nu au valoare practică.

123
 2. METODE DE STUDIU UTILIZATE ÎN GENETICA UMANĂ
În genetica umană, pentru a stabili natura ereditară a unui caracter se utilizează mai multe
metode ce au ca ţintă următoarele:
- analiza materialului genetic cu depistarea directă sau indirectă a mutaţiilor, analiza
marcherilor genetici (metode molecular-genetice, metode citogenetice);
- analiza produsului genic primar (proteina), depistarea defectelor de metabolism (metode
biochimice);
- studiul transmiterii ereditare a caracterelor normale şi patologice în familie (metoda
genealogică);
- stabilirea ponderii factorilor genetici şi factorilor de mediu în geneza unui caracter normal
sau patologic (metoda gemenilor);
- stabilirea structurii genetice a populaţiei (metoda populaţional-statistică).

Metodele molecular-genetice sunt bazate pe tehnologia ADN – recombinant şi include

mai multe tehnici de studiu a secvenţei nucleotidelor în ADN şi expresiei genice la nivel de
ARN. Acestea au ca scop depistarea genelor normale sau mutante responsabile de un anumit
caracter, modificările genice asociate cu un anumit fenotip, unele particularităţi de organizare a
ADN-ului asociate cu anumite anomalii – marcheri genetici (minisateliţi, situsuri de restricţie,
metilarea ADN-lui etc.), analiza expresiei genelor (expresia specifică de ţesut, într-o anumită
perioadă a ontogenezei, rata expresiei). În dependenţă de scopul studiului se pot folosi mai
multe metode bazate pe:
- secvenţierea ADN;
- tehnica PCR;
- tehnica Southern-blot;
- tehnica Northern-blot, etc.
Analiza acizilor nucleici este utilă în:
- depistarea purtătorilor de mutaţii genice;
- diagnosticul prenatal sau postnatal a unor boli genice;
- depistarea genelor de predispoziţie la boală;
- analiza filiaţiei (maternitate / paternitate);
- stabilirea identităţii biologice (criminologie);
- depistarea ADN-ului (ARN-ului) străin în diagnosticul infecţiilor.

Metodele citogenetice includ diverse tehnici de analiză microscopică a materialului geneic

la nivel de celulă:
- analiza cromozomilor metafazici şi prometafazici (cariotiparea);
- teste de citogenetică moleculară pe cromozomi interfazci (FISH, mFISH, SKY);
- testul Barr pentru analiza cromatinei sexuale X;
- testul F pentru analiza cromatinei sexuale Y.

Spectrul de metode biochimice presupune analiza produsului primar al expresiei genice –

proteina, precum şi a metaboliţilor controlaţi de această proteină. Sunt utilizate metode calitative
şi cantitative specifice unui anumit tip de metaboliţi. Aceste tehnici sunt indicate în:
- diagnosticul unor boli monogenice – enzimopatii;
- diagnosticul unor boli multifactoriale;
- stabilirea unei predispoziţii la boală.

124
 Metoda genealogică presupune analiza familială, identificarea persoanelor cu un anumit
caracter şi urmărirea acestuia pe parcursul mai multor generaţii. Aceasta este importantă pentru
stabilirea tipului de transmitere a caracterului şi calcularea probabilităţii de reapariţie a
caracterului ereditar la descendenţii unui cuplu.
Studiul genealogic se realizează în mai multe etape:
- anamneza familială;
- analiza clinică şi paraclinică a membrilor familiei;
- întocmirea arborelui genealogic;
- analiza tipului de transmitere a caracterului;
- stabilirea genotipurilor persoanelor din familia studiată şi calcularea probabilităţii de
manifestare a unui fenotip normal sau patologic;
- sfat genetic.
Anamneza familială este primul pas în obţinerea informaţiilor despre prezenţa unui
anumit caracter într-o familie. De regulă, informaţia este obţinută de la proband (cazul princeps –
persoana ce se adresează după sfat genetic). Datele despre structura familiei sunt înregistrate în
fişe speciale de consult genetic şi sunt completate pe baza informaţiilor obţinute din analiza
familială.
Analiza familială include chestionarea rudelor probandului (cel puţin 2-3 generaţii),
analiza clinică şi paraclinică a probandului şi a rudelor afectate şi sănătoase, analiza fişelor
medicale personale, efectuarea testelor genetice (în dependenţă de caz – cariotip, cromatină sexuală,
analiza ADN, studiul înlănţuirii cu marcheri genetici). Toate aceste informaţii pe de o parte
completează istoricul familiei, pe de altă parte concretizează tipul anomaliei sau afecţiunii
(diagnostic clinic precis). Fişele de consult genetic includ următoarele date:
(a) dacă probandul este copil – evoluţia sarcinii, boli acute sau cronice ale mamei şi medicamente
administrate în timpul sarcinii, expunerea la agenţi teratogeni sau mutageni; vârsta părinţilor;
prezenţa consangvinităţii; naşterea la termen sau prematură, durata travaliului, naştere naturală sau
prin manevre obstetricale; date despre nou-născut –greutatea şi talia la naştere, scor Apgar; evoluţia
postnatală.
(b) dacă probandul este adult – evoluţia pubertăţii, funcţia reproductivă (normală sau perturbată:
sterilitate, avorturi spontane, nou-născuţi morţi sau nou-născuţi vii malformaţi); locul de muncă,
expunere la noxe.
Analiza familială este utilă pentru diferenţierea unei anomalii congenitale neereditare de o
boală ereditară propriu-zisă.
Întocmirea arborelui genealogic. Arborele genealogic este reprezentarea grafică, cu
ajutorul unor semne convenţionale, a rezultatelor anchetei familiale şi serveşte la stabilirea tipului
de transmitere în cazul în care acesta este ereditar.
Stabilirea tipului de transmitere a caracterului în cazul când acesta este ereditar, se
efectuează în conformitate cu criteriile de recunoaştere (prezenţa caracterului în fiecare generaţie
sau discontinuitate în transmitere; raportul prezenţei caracterului la cele două sexe). Transmiterea
poate fi monogenică sau poligenică, autozomală, sau lincată cu cromozomii sexuali, determinată
de alele dominante sau recesive. În dependenţă de tipul de transmitere, se stabileşte genotipul
persoanelor sănătoase şi afectate, se calculează riscul de recurenţă (probabilitatea apariţiei
anomaliei analizate la descendenţi).
Rezultatele analizei genealogice a familiei stau la baza unui consult genetic adecvat pentru:
- informarea obiectivă a familiei;
- planificarea familiei;
- opţiuni pentru diagnosticul prenatal în scop de prevenire a naşterii copiilor cu
anomalii;
- prevenirea manifestării unor complicaţii în cazul bolilor genetice cu manifestare la
adult.

125
 METODA GEMENILOR
Prin analiza comparativă a unui caracter la gemenii monozigoţi şi gemenii dizigoţi se poate
urmări o concordanţă sau discordanţă care poate fi asociată cu ponderea factorilor genetici şi de
mediu în manifestarea unui fenotip.
Gemenii monozigoţi (GMZ) provin din acelaşi zigot şi ca urmare sunt genetic identici. De
regulă GMZ, având genotip identic, au caractere ereditare asemănătoare (concordanţă) şi diferă
doar după caracterele influenţate de mediu (discordanţă).
Gemenii dizigoţi (GDZ) sunt gemeni proveniţi din fecundarea a două ovule diferite de
către doi spermatozoizi, ei diferă genetic ca oricare membru al unei fratrii faţă de ceilalţi.
Pentru stabilirea cotei factorilor genetici şi celor de mediu în formarea unui caracter, se
calculează coeficientul de ereditate (H):
ConcordanţaGMZ − ConcordanţaGDZ
H= x100%
100% − ConcordanţaGDZ
Concordanţa GMZ sau GDZ reprezintă procentul de asemănare după un anumit caracter la
mai multe perechi de gemeni (valori statistice veridice). Cu cât raportul este mai apropiat valoric de
100%, participarea factorilor genetici în determinismul caracterului este mai mare. Coeficientul are
valoarea 100% pentru caracterele pur ereditare (concordanţa la gemenii monozigoţi este de 100%).
La valorile H cuprinse între 100-70% factorul ereditar are rol major, preponderent; între 70-40%
caracterul este format sub influenţa mediului dar cu predispoziţie genetică; mai puţin de 40% - caracterul
este ecologic.

METODA POPULAŢIONAL-STATISTICĂ

Populaţia umană reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe un anumit teritoriu, între care
are loc schimb permanent de informaţie ereditară. Structura genetică a unei populaţii se poate deosebi
de alta datorită existenţei unui genofond particular determinat de suma genotipurilor indivizilor din
această populaţie. S-a stabilit că genofondul unei populaţii este relativ constant de-a lungul mai
multor generaţii. Stabilitatea genetică este valabilă pentru populaţia ideală care se caracterizează prin
următoarele particularităţi:
- este numeroasă (peste 1,5 mii indivizi);
- este panmictică (căsătorii la întâmplare);
- lipsa fluxului interpopulaţional de gene (lipsa migraţiilor);
- rata mutaţiilor rămâne constantă;
- lipsa selecţiei în favoarea sau defavoarea unui genotip;
- lipsa undelor populaţionale.

Echilibrul genetic al unei populaţii ideale este caracterizat de legea Hardy-Weinberg, valabilă
pentru caracterele monogenice:
1. Într-o populaţie ideală frecvenţa alelelor rămâne constantă de-a lungul generaţiilor:
p+q=1, unde
p – frecvenţa alelei dominante (A)
q – frecvenţa alelei recesive (a)

2. Într-o populaţie ideală frecvenţa genotipurilor rămâne constantă de-a lungul generaţiilor:
p2+2pq+q2=1, unde
p – frecvenţa homozigoţilor dominanţi (AA)
2

2pq – frecvenţa heterozigoţilor (Aa)

q2 – frecvenţa homozigoţilor recesivi (aa).

126
 Factorii care ar putea modifica genofondul populaţiei sunt: izolatele, căsătoriile
consanguine sau asortative, migraţiile, mutageneza, selecţia, deriva genică etc.

Valoarea practică a metodei populaţional statistice constă în cunoaşterea genofondului

populaţiei, estimarea frecvenţei unor alelele mutante, calcularea numărului aproximativ al
persoanelor afectate şi purtătoare de mutaţii patologice etc. Datele statistice pot fi utile în
planificarea activităţii instituţiilor medicale, iniţierea unor programe de profilaxie a patologiilor
genetice.

3. TRANSMITEREA GENEALOGICĂ A ANOMALIILOR

MONOGENICE
Recunoaşterea modului de transmitere (dominant / recesiv si respectiv autosomal / gonozomal) se
face pe baza analizei arborelui genealogic şi servește la calcularea riscului genetic de recurenţă a afecţiunii
în familie.
(A) TRANSMITEREA DOMINANTĂ AUTOSOMALĂ ŞI GONOSOMALĂ
1. Relaţia genotip-fenotip
transmiterea dominantă transmiterea dominantă
autosomală gonosomală - X lincată
GENOTIPURI AA nn XAXA XnXn
An XAXn XnY
XAY
FENOTIPURI Bolnav Sănătos Bolnav Sănătos
Notaţii: gene anormale: "A" - dominante, genele normale respective: "n",

(B) TRANSMITEREA RECESIVĂ AUTOSOMALĂ ŞI GONOSOMALĂ

1. Relaţia genotip-fenotip
transmiterea recesivă autosomală transmiterea recesivă
gonosomală
aa NN XaXa XNXN
GENOTIP Na XaY XNXa
URI
XNY
Bolnav Sănătos Bolnav Sănătos
FENOTIP
URI
Notaţii: gene anormale: "a" - recesive genele normale respective: "N".

127
 1. Criterii de recunoaştere a transmiterii dominante

a. Frecvenţa mare în familie:

b. Continuitatea transmiterii de la o generaţie la alta
c. Consanguinitatea absentă sau redusă:
d. Doi părinţi sănătoşi au întotdeauna copii sănătoşi
e. Doi părinţi bolnavi pot avea copii sănătoşi

2. Criterii de recunoaştere a transmiterii dominante autosomale

a. Doi părinţi bolnavi pot avea copii sănătoşi atât fete, cât şi băieţi: dacă părinţii bolnavi sunt heterozigoţi
(An), ei pot transmite genele "n" la copii, aceştia fiind deci sănătoşi.
b. Dacă mama e sănătoasă, iar tatăl e bolnav, transmiterea bolii de la tată la fiu este posibilă.
c. Mama sănătoasă poate avea băieţi bolnavi şi băieţi sănătoşi (vezi planşa).
d. Tatăl bolnav poate avea şi fete sănătoase şi fete bolnave.

3. Criterii de recunoaştere a transmiterii X-dominante

a. Doi părinţi bolnavi pot avea copii sănătoşi, dar numai băieţi: dacă mama este heterozigotă (XAXn), ea
va transmite băieţilor cromozomul X, iar tatăl, cromozomul Y. Niciodată în transmiterea gonosomală doi
părinţi bolnavi nu vor putea avea fete sănătoase, deoarece acestea vor moşteni cromozomul X (cu gena
anormală) de la tată.
b. Dacă mama este sănătoasă şi tatăl bolnav, transmiterea bolii de la tată la fiu este imposibilă. Din
această încrucişare vor rezulta numai fete bolnave şi băieţi sănătoşi, deoarece tatăl bolnav va da fetelor
cromozomul XA, iar băieţilor cromozomul Y.
c. Tatăl bolnav are întotdeauna fetele bolnave, deoarece le va transmite cromozomul XA.
d. Mama sănătoasă are întotdeauna băieţi sănătoşi, deoarece le va transmite cromozomul Xn, iar tatăl le
va transmite cromozomul Y.

128
 4. Criterii de recunoaştere a transmiterii recesive
a. Frecvenţă mică în familie:
b. Discontinuitate în succesiunea generaţiilor:
c. Consanguinitate prezentă: în familiile cu boli recesive, căsătoria consanguină poate creşte riscul întâlnirii a
două persoane heterozigote şi, deci, al nașterii unor copii bolnavi.
d. Doi părinţi bolnavi au numai copii bolnavi:
e. Doi părinţi sănătoşi pot avea copii bolnavi:

5. Criterii de recunoaştere a transmiterii recesive autosomale

a. Doi părinţi sănătoşi pot avea copii bolnavi atât fete cât şi băieţi:
b. Dacă tatăl e sănătos şi mama bolnavă, transmiterea bolii de la mamă la fiică este posibilă (vezi planşa).
c. Tatăl sănătos poate avea şi fete sănătoase şi fete bolnave (vezi planşa).
d. Mama bolnavă poate avea şi băieţi bolnavi şi băieţi sănătoşi.

6. Criterii de recunoaştere a transmiterii X- recesive

a. Doi părinţi sănătoşi pot avea copii bolnavi, dar numai băieţi:
b. Dacă tatăl e sănătos şi mama bolnavă, transmiterea bolii de la mamă la fiică este imposibilă
c. Tatăl sănătos are întotdeauna fete sănătoase.
d. Mama bolnavă are toţi băieţii bolnavi:

În transmiterea recesivă gonosomală, numai femeia poate fi sănătoasă şi heterozigotă, purtătoare de

genă anormală. în unele afecţiuni recesive gonosomale grave (hemofilie, miopatie Duchenne), femeile bolnave
practic nu există, deoarece starea homozigotă determină letalitate în timpul dezvoltării embrionare. Aceste
boli se manifestă numai la bărbaţi şi se transmit prin femei sănătoase, dar purtătoare de genă anormală
(XNXa).

129
 Tema 15. SFATUL GENETIC

Bolile genetice reprezintă stări patologice determinate sau condiţionate de modificări

specifice ale materialului genetic (mutaţii). Bolile genetice sunt numeroase şi variate atât după
cauza apariţiei, momentul manifestării, cât şi tabloul clinic.
Cauzele producerii bolilor genetice pot fi clasificate în trei grupe:
- anomalii cromozomice de număr sau de structură, ce determină un deficit sau surplus al
materialului genetic şi ca consecinţă, în dependenţă de dezechilibrul genic – sindroame
plurimalformative viabile sau letale;
- mutaţii genice cu efect patologic major, ce determină anomalii calitative sau cantitative în
sinteza unei proteine (enzimă, receptor, canal, etc.) şi producerea unei boli monogenice sau
unui sindrom monogenic;
- mutaţii poligenice cu efect patologic minor, dar aditiv, ce reprezintă predispoziţia la boală, iar
acţiunea unor factori de mediu determină apariţia unor boli multifactoriale.
Mutaţiile pot afecta atât materialul genetic nuclear, cât şi ADN-ul mitocondrial; pot afecta
materialul genetic al celulelor generative şi se pot transmite genealogic, sau pot afecta materialul
genetic al celulelor somatice realizându-se o clonă celulară mutantă cu consecinţe patologice doar
asupra fenotipului purtătorului, fără transmitere genealogică.
Mutaţiile pot fi ereditare (moştenite), manifeste sau nu la alte generaţii, sau pot fi de novo -
spontane sau produse sub acţiunea unor factori de mediu mutageni (radiaţii, virusuri, noxe
profesionale, diverse substanţe chimice toxice).
În dependenţă de cota de participare a factorilor genetici bolile genetice se clasifică în:
- boli cromozomiale determinate de anomalii de număr sau structură a cromozomilor;
- boli monogenice sau monofactoriale, determinate de mutaţii dominante sau recesive,
manifestarea cărora nu depinde de anumite condiţii de mediu;
- boli poligenice sau multifactoriale care sunt condiţionate de mutaţii în mai multe gene cu efect
minor sau aditiv şi determinate de acţiunea patologică a factorilor de mediu.
În dependenţă de perioada ontogenetică de manifestare, bolile genetice pot fi clasificate în:
- anomalii sau malformaţii congenitale;
- boli şi sindroame congenitale;
- boli şi sindroame ale adultului.
Bolile genetice sunt rezultatul modificării materialului ereditar, dar pot fi:
- ereditare, cu transmitere genealogică mendeliană sau nonmendeliană;
- neereditare, produse prin mutaţii spontane, dar care se pot transmite la generaţiile următoare;
- anomalii de reproducere, ca rezultat al mutaţiilor letale sau mutaţiilor sterile;
- boli genetice ale celulelor somatice, ca rezultat a apariţiei postnatale a unei clone celulare
mutante.
Specialiştii din domeniul geneticii medicale insistă asupra clasificării etio-patogenetice a
bolilor genetice:
I. boli cromosomiale sau sindroame cromozomiale plurimalformative;
II. boli monogenice sau moleculare;
III. boli poligenice sau multifactoriale, boli cu predispoziţie genetică;
IV. boli mitocondriale;
V. boli genetice ale celulelor somatice (boala canceroasă);
VI. boli de incompatibilitate materno-fetală.

130
 În prezent sunt cunoscute peste 1000 sindroame cromozomiale. După datele Dr. McKusick au
fost descrise şi înregistrate peste 10000 de boli şi sindroame monogenice. Luate fiecare în parte,
au o frecvenţă populaţională mică, dar în ansamblu reprezintă o categorie de patologie umană
importantă, în special luând în consideraţie impactul lor medico-social:
- 50% din toate avorturile spontane cunoscute în primul trimestru de sarcină prezintă o anomalie
cromozomială;
- 2-3% dintre nou-născuţi au o anomalie congenitală majoră;
- 0,6% din toţi nou-născuţii au o anomalie cromozomială;
- 50% din toţi copii cu retard mintal sever, cecitate sau surditate prezintă o cauză genetică;
- 30% din toţi copii spitalizaţi prezintă o maladie genetică;
- 40-50% din mortalitatea infantilă au cauză genetică;
- 1% din toate cazurile de malignitate sunt direct determinate de factorii genetici;
- 10% din cazurile comune de cancer (CR de sân, CR de colon sau CR ovarian) au o
componentă importantă genetică;
- 5% din populaţia cu vârste < 25 ani va manifesta o maladie genetică;
- 10% din adulţi prezintă fie o maladie pur genetică, fie o maladie cu predispoziţie genetică.
Ţinând cont de natura bolilor genetice este foarte greu, în majoritatea cazurilor, de găsit un
tratament adecvat, etio-patogenetic. Terapia genică este speranţa noastră, dar se află încă într-o
etapă incipientă. Profilaxia bolilor genetice este realizabilă şi include măsuri ce urmăresc
cunoaşterea şi evitarea cauzelor bolilor genetice, depistarea persoanelor şi familiilor cu risc
genetic crescut şi diagnosticul precoce, prenatal al persoanelor afectate.
Sfatul genetic este actul medical specializat şi complex prin care se determină probabilitatea
(riscul) ca o boală ereditară sau parţial ereditară să se manifeste sau să reapară într-o familie. Sfatul
genetic este atribuţia medicului genetician, cu implicarea tuturor specialiştilor-medici şi se acordă la
solicitarea persoanelor interesate. Prin calcularea riscului şi stabilirea conduitei ulterioare, sfatul
genetic are rol important în profilaxia bolilor genetice. După calcularea riscului de recurenţă şi
comunicarea acestuia, trebuie avută în vedere posibilitatea efectuării diagnosticului prenatal.

131
 NUMĂRUL ŞI FRECVENŢA GRUPELOR PRINCIPALE DE BOLI GENETICE
Boli genetice Frecvenţa Număr Tipuri Exemple
47, XX(XY), +21 (sdr.Down); 47, XX(XY), +13 (sdr.Patau);
Sindroame 0,6-0,7% ~ 1000
Determinate de aneuploidii 47, XX(XY), +18 (sdr.Edwards); 47, XXY (sdr.Klinefelter);
cromozomice
45,X (sdr. Turner), etc.
Sdr. 5p- „cri-du-chat”; sdr.4p- Wolf Hirschorn; sdr. DiGeorge; sdr.
Determinare de aberaţii
Langer-Giedion (triho-rino-falangian); sdr. Prader-Willi, sdr.
cromozomiale (del, dup, izo, r)
Angelman etc.

Boli 1-2% >10000 Hipercolesterolemia familială, Boala polichistică renală, Sdr.

Autosomal dominante
monogenice Marfan etc.

Autosomal recesive Fenilcetonuria, mucoviscidoza, diverse enzimopatii etc.

Hemofilia, daltonismul, distrofia musculară Duchenne şi Becker

X-linkate
etc.

Neuropatia optică Leber; oftalmoplegia externă cronică

Mitocondriale progresivă; epilepsia mioclonică cu fibre musculare roşii în
lambouri; neuropatia optică ereditară, etc.

Boli poligenice 5-10% >100 Boala ischemică a cordului, Hipertensiunea arterială esenţială,
Cu predispoziţie genetică Diabetul zaharat, Schizofrenia, Astmul bronşic, boala ulceroasă a
duodenului etc.

Cu efect de prag Anomalii congenitale izolate