1 Cine este Baba Cloanta ?

Batrana, Mama si Zeita

Pentru a cobori pe firul basmului, in cautarea originii celei care ne-a intrat in viata prin poarta
copilariei sub chipul Babei Cloanta, trebuie sa stim de la bun inceput ca personajul cocosat si
zdrentaros are o vechime cu mult mai mare decat ne-am astepta. Din perspectiva
mitologica si ezoterica, radacinile Babei Cloanta se descopera in nimeni alta decat Geea,
Maya, sau Marea Zeita Mama a Paleoliticului, analizata amanuntit in studiile inovatoare ale
cercetatoarei Marija Gimbutas (1921 – 1994).

Iar cum elementul magico-religios abunda in cazul initierilor femeilor-saman din perioada de
aur a Matriarhatului, nici ca exista o exemplificare mai clara a situatiei decat maxima lui
istoricului francez Jules Michelet “Pentru fiecare vrajitor, exista zece mii de vrajitoare”.

In cele mai vechi mituri o gasim pe Mula-Prakriti, cum denumeau hindusii in Vede pe
“Zeita Radacinii”, Shakti (Principiul Universal Feminin, desen sus) nedesavarsita inca,
care fiinteaza numai pentru ea pentru ceea ce produce: resortul interior al Naturii, atractia
originara, pasiunea antrenanta a oricarei forme de viata elementare, manifestarea energiei
nestrunite, care in mitologia stra-romaneasca a primit numele de Talpa Iadului, dupa cum au
evidentiat in scrierile lor Ion Creanga si, mai tarziu, Vasile Lovinescu.

Mai departe in timp, prototipul mamei batrane, cunoscatoare a tuturor tainelor Cerului si
Pamantului, preoteasa sacra, initiata in Traditia Primordiala, se va transmite sub forma
zeitatilor si personajelor simbolice tutelare, precum Demetra, Isis, Astarte, Circe (tablou,
jos), Cybele, Artemis si chiar Lilith din ezoterismul ebraic. Valentele magice arhetipale ale
femeii varstnice, mama experimentata si inteleapta, sunt la randul lor evidente in alchimie si
diverse traditii folclorice, unde configureaza deopotriva atat Eternul Feminin, prin capacitatea
sa de a crea si procrea, cat si dimensiunea initatic-terifianta care o defineste pe “Mama
Cumplita” sau “Marea Vrajitoare”. De aici fiinteaza motivul omniprezent al tuturor
vrajitoarelor, babatiilor hidoase, acre si chioare, zane nefaste si cocarjate care staruie chiar si
in subconstientul oamenilor din societatea contemporana, tot mai tehnologizata si
desacralizata.

In ceea ce priveste folclorul si mitologia romaneasca, avem parte de un fenomen extraordinar,

dupa cum evidentiza etnologul Jean Delumeau care constata ca pozitia “babelor” din
folclorul romanesc este una mult mai completa, autentica si privilegiata decat cea din
traditiile Evului Mediu Apusean.

In afara de sensul de “femeie batrana” in limba si credintele romanilor, cuvantul “baba” are o
multime de alte conotatii care duc spre o mitologie ancestrala daco-getica sau chiar mai
timpurie, Hiperboreean-Pelasgo-Ramana, unde babelor si mosilor le era rezervat un loc
extrem de important ca parinti, stramosi si initiatori. Primul care a evidentiat acest aspect
a fost B.P. Hasdeu, care nota ca la noi babele sunt privite ca “fiintele cele mai d’a dracului”,
de unde probabil termenul de baba era insotit aproape intotdeauna de atribute peiorative de
genul cloanta, cotoroanta, harca, talpa iadului, hoasca etc.
Sursa foto

Intre Cotoroanta si Sfanta

Un basm romanesc cules de Petre Ispirescu relateaza ca la un moment dat Diavolul se certa
zgomotos cu o baba, cele doua personaje facand o larma atat de mare incat l-au trezit din
somn pe Sfantul Petre, care manios fiind, puse mana pe o sabie si le taie capetele celor doi
zurbagii. Dupa sangeroasa pedeapsa si plecarea Sfantului, trupurile descapatanate s-au apucat
sa-si caute capetele prin tarana. Diavolul a gasit capul babei pe care si l-a insusit, iar baba pe
cel al Diavolului, care fara prea multa mirare, i s-a potrivit de minune cotoroantei.

Insa conotatiile babei nu sunt pururea negative, ci si admirative, deoarece babele (fiinte ale
dracului) erau moase pricepute, doftoroaie vestite, sfatuitoare pretioase, dar si
vrajitoare redutabile cu care nu era bine sa ai de a face.
Sursa foto

Vechimea cultului “babelor” pe teritorul Daciei este atestata si de venerarea unor monumente
megalitice de forma unor pietre antropomorfe naturale, care se numesc in mod curent –
Babe. Avem aici faimoasele Babe din Bucegi, din Ceahlau si din multe alte locuri investite
de popor cu simbolism magic din Carpati. Prestigiosul cercetator Nicolae Densusianu a gasit
peste 20 de asemenea “babe antropolitice” pe teritoriul tarii nostre. Evidenta cultului
“babelor” si al “mumelor” ancestrale in cultura populara romaneasca este un argument in plus
pentru importanta principiului feminin din traditiile noastre stravechi.

Sosirea crestinismului in Europa a dus la aparitia unui sincretism religios difuz in care
multe dintre zeitatile pagane de sorginte greaca, celtica, germanica sau traca au
supravietuit in imaginarul colectiv european, imprumutand din atributele si insusirile
lor sfintilor si personajelor religioase crestine. Daca in Europa Apuseana, babele mitice au
ramas ancorate in franturi din folclorul local intr-o forma ascunsa si deghizata de teama
rugului sau a scaunului de tortura al Inchizitiei, dincolo, in spatiul Europei Rasaritene, unde
trona crestinismul ortodox, mult mai pasnic, tolerant si emotional in manifestare decat
rigoarea catolica, Principiul Universal Feminin nu isi pierde din sacralitate si importanta.
In aceasta directie, aspectul protector, intelept, initiatic, matern si taumaturgic al
Batranei Fara Varstaprimeste noi insusiri in momentul in care etosul autohton il transpune
in viata de zi cu zi a romanilor prin intermediul zilelor saptamanii, care primesc astfel o
incarcatura sacra. Apare o intreaga pleiada de 7 batranici cuminti si intelepte, fiecare
simbolizand cate o zi a saptamanii, fiecare dintre ele patronand peste aspectele rituale si
temporale ale zilei in cauza: Sfanta Luni, Sfanta Marti, Sfanta Miercuri. Sfanta Joi, Sfanta
Vineri, Sfanta Sambata si Sfanta Duminica.

Taranul roman le-a onorat si respectat dintotdeauna, constient fiind de natura lor sacra de
paznice ale randuielii Timpului si Vremurilor, precum si de faptul ca fiecare dintre sfintele-
zile pot oferi alinare, ajutor, sfaturi sau ghidare celor aflati in nevoie.

Babe, duhuri si iar babe…

Babele mitice care vin din negura timpurilor populeaza abundent mitologia romaneasca,
intrand in componenta unor personaje fabuloase:

• Baba Cloanta: o batrana monstruoasa care, in basmele culese de folcloristul Ioan

Pop-Reteganul (1853 – 1905), apare drept o femeie urata, cocosata, cu dinti lungi si
colti ca grebla. In variantele culese si inventariate de profesorul Petre Ispirescu (1830
– 1887), Baba Cloanta este nimeni alta decat mama zmeilor care avea atributul
nemuririi ascuns intr-o cusca de suflete. Cand era lovita de moarte de eroul pozitiv,
fugea si sorbea din sufletele inchise, castigand viata si putere. Lingvistul si folcloristul
Lazar Saineanu (1859 -1934) prezinta postura de mare vrajitoare a babei care incheaga
apele cu farmecele ei si are autoritatea de a sta la taclale cu Necuratul la orice ceas al
noptii.
• Baba Coja: este un spirit feminin malefic, specific mitologiei romanilor din Ardeal,
care are puterea de a ucide copii nebotezati. Marele etnolog si folclorist Simion Florea
Marian (1847 – 1907) insista asupra paralelei cu surata sa, Frau Brechta mit dem
Klumpfuss din mitologia germana, stapana peste toate duhurile necurate. Baba Coja
are unghii de arama la maini si nas de sticla, topaie cu un picior de fier prin negura
noptii si fura sufletele copiilor pentru a le ascunde in tufe de soc. B. P. Hasdeu este,
insa, de parere ca etimologia ei deriva din numele teribilei Babe Kuga/Kuzica sau
Kuzna din folclorul sarbesc, ca o reminiscenta din epoca convietuirii in regiune a
daco-romanilor si slavilor de sud.
• Baba Harca: locuieste intr-o vagauna ascunsa prin coclauri neumblati. Numele sau de
Harca denota legatura evidenta cu practicile magice cu cranii umane si animale, care
aveau un rol important in cadrul cultelor stravechi, proto-dacice, de pe teritoriul
Romaniei de azi. Unii lingvisti sunt de parere ca in cuvintele romanesti harca, harsti
sau mai ales harsit gasim urmele unei divinitati varstnice, imprumutata din panteonul
slav si iranian unde o gasim sub numele de Haors, Hars sau Gurs.
• Baba Oarba: descoperim influenta batranei mitice si ambivalenta chiar si in jocurile
copilarie, sub acest nume. Daca, in prezent, jocul este caracterizat de dialoguri
versificate si gesturi ludice care simbolizeaza spiritul de dincolo venit in lumea celor
vii, in trecut, Baba Oarba avea o menire pur rituala: identifica natura benefica sau
malefica a personajului proaspat intors din morti, dupa care stabilea cu acest spirit
tutelar o legatura, facilitand transmiterea mesajului stramosilor spre cei mai tineri
descendenti.
In afara de “babele” deja pomenite, in traditia populara romaneasca, exista zeci de alte babe,
printre ele remarcandu-se Joimarita si Martolea, doua entitati care patroneaza peste actul
torsului si cel al tesutului, imprumuta chipul si infatisarea unor babe hidoase si rele.

Samca – sub aripa Satanei

Cea mai terifianta reprezentare a vreunei entitati malefice feminine din traditia
romanilor apare sub forma Samcai sau Avestitei, despre care lumea satului soptea
infiorata ca ar descinde taman de sub aripa Satanei.Denumirea ei are legatura cu titulatura
de Vestica sau vrajitare in limbile slave, iar pentru romani Samca este tot una cu Baba Coja.
Reputatul profesor Marcel Olinescu face, in monumentala sa opera “Mitologie romaneasca”,
cel mai potrivit portret temutei entitati:

“Samca este un duh feminin ingrozitor la vedere, cu parul rar si lung pana la pamant, ochii sai
rosii ca focul ii joaca in cap ca niste felinare batute de vant, nu stau locului o clipa, se sucesc
si se stramba intr-una, iar din gura bolboroseste neincetat cuvinte neintelese. Se travesteste
insa sub diverse infatisari spre a se apropia de casele oamenilor, aratandu-se femeilor
insarcinate si pruncilor atat ziua cat si noapte, in diferite chipuri: ca pisica, caine, capra, porc,
gaina, cioara, broasca, lacusta, musca, paianjen, umbra si diferite naluciri”.

In mitologia romaneasca veche, Samca este cea mai nemiloasa si primejdioasa intrupare a
duhurilor necurate.Rolul sau este unul oribil. Se arata mai ales femeilor insarcinate,
atunci cand acestea sunt in durerile nasterii, pentru a le inspaimanta, framanta si chinui
atat de intens incat unele dintre ele mor inainte de a naste sau raman pentru totdeauna
schimonosite si neputincioase. La fel de crud se poarta si cu copii nou-nascuti, inainte ca
pruncii sa primeasca Sfantul Botez.

Daca primele uneltiri nu-i reusesc si bebelusii supravietuiesc, demonica faptura ii

imbolnaveste de boala denumita dupa numele sau, “Samca”. Pruncii bolnavi de samca
tremura fara motiv, tresar si plang noaptea in somn, ofteaza si se sting deseori din viata.
Pentru a contracara activitatile Avestitei, exista un adevarat retetariu ezoteric de descantece si
blesteme aruncate impotriva ei (tot) de batranele moase si vrajitoare ale satului (nimeni altele
decat aspectele pozitive ale Samcei). Dupa instaurarea crestinismului in spatiul romanesc,
atributele de protectori impotriva Avestitei s-au transmis si sfintilor si sfintelor cu
proprietati taumaturgice si exorciste.

Baba Dacilor din prag de Primavara

Si uite asa suntem pe cale sa descoperim Batrana Fara Varsta chiar sub imaginea Babei
Dochia, cea care, conform lui George Calinescu face parte din cele “4 mituri
fundamentale care au modelat cultura si spiritualitatea romaneasca” alaturi de Miorita,
Mesterul Manole si Zburatorul.

In mare, mitul Dochiei circumscrie in mod stralucit cele doua aspecte ale Principiului
Feminin. Primul este acela al preafrumoasei fecioare, pastorita neprihanita, sora regelui
Decebal, de care se indragosteste insusi Traian. Haituita de soldatii romani, Dochia cade
istovita in sanctuarul natural al muntilor si il implora pe Zeul Primordial (sau pe Maica
Domnului, in variantele de dupa crestinarea romanilor) sa o salveze de soarta umilitoare de a
ajunge trofeu de razboi. Zeul o transforma, alaturi de oitele ei, in stanele de piatra de pe
Muntele Ceahlau care pot fi admirate si astazi.

Al doilea aspect legendar este dat de Baba Dochia, deja batrana, sub forma de cloanta si
zrgibturoaica. Fiul Babei, celebrul Dragobete, se casatoreste impotriva dorintei ei, iar pentru
a-si teroriza nora, Baba Dochia o trimite cu un ghem de lana neagra, in miez de iarna, la rau,
sa-l spele pana cand se albeste. Disperata, fata incepe sa planga, iar atunci apare un tanar,
Martisor (Zeul sau Iisus deghizat), care-i daruieste o floare rosie magica ce albeste lana
neagra. Intoarsa acasa, fata este acuzata de Baba Dochia cum ca Martisor ar fi ibovnicul ei.
Apoi, Baba Dochia, convinsa ca a venit primavara (altfel de unde ar fi putut avea Martisor
floarea?) se imbraca cu cele 12 cojoace ale ei (care aveau sa simbolizeze Babele
calendaristice de la inceput de Martisor) si porneste cu oile la munte. Pe parcursul zilei, Baba
se dezbraca de toate cele douasprezece cojoace, dar iarna nu trecuse, iar vremea se face
nemiloasa, pedepsind Baba pentru rautatea ei. Incepe sa ninga, iar Baba si oile sale ingheata
pe munte, transformandu-se in stane de piatra.

Sursa foto

Coborand, in continuare, pe firul mitului descoperim numeroase zeite geto-dacice in care se

manifesta personalitatea duala a Mamei Pamantului. In vreme ce contrapartea sa
masculina – solara si solstitiala – care imparateste peste inceputul iernii sub identitatea lui
Indrea/Undrea si, mai tarziu, Mos Craciun, Baba Dochia este o reprezentare mitica lunara,
echinoxiala si maternala.

Prin titulaturile de “Mos” si “Baba” descoperim ca cele doua zeitati au ajuns la batranete, in
pragul mortii si al renasterii ciclice, declansand la nivel spiritual ceea ce Natura, cu reinvierea
sa de dupa iarna, declanseaza la nivel teluric si mundan. Cele 12 zile-cojoace ale Babei
Dochia se serbau intre 1 si 12 martie de personajele de sex feminine dintr-o comunitate,
criteriul cel mai folosit pentru impartirea zilelor fiind varsta participantelor. Firea si sufletul
femeilor in cauza se aprecia dupa meteorologia zilei alese: ploioasa, friguroasa, calda,
insorita, inourata, vantoasa etc. Obiceiul, astazi pe cale de disparitie, era numit Pusul Babelor.
Din cele mai vechi timpuri, taranul roman credea ca Baba Dochia s-a prapadit pe 9 martie,
aceasta zi fiind hotar intre iarna si primavara.

In calendarul crestin, peste Dochia geto-dacilor s-a suprapus in mod fortuit imaginea
Sfintei Eudochia ( venerata de bizantini sub numele de Evdokia), o femeie reala, foarte
frumoasa si atragatoare, originara din orasul Heliopolis din Libanul de azi, care si-a petrecut
tineretea in desfrau si distractii pana cand a fost crestinata si botezata de catre episcopul
Teodot. Eudochia a trait in timpul cand la Roma imparatea Traian (interesanta paralela cu
Dochia dacilor) si a primit harul de a face minuni dupa crestinare.

Astfel, intr-una dintre cele mai vechi vatre a Europei, ocultarea sacrului in profan, adancirea
dualismului – un motiv folcloric foarte popular, si melanjul credintelor stravechi cu elemene
crestine a dus la o personalitate complexa, cu neasteptate manifestari, pentru cea pe care o
cunoastem, din povestile bunicilor, sub numele de Baba Cloanta…

2 Sfincsii misteriosi din Carpati.

Semnificatia Carpatilor este asemanatoare in mai multe scrieri vechi. Astfel, in sumeriana,
KUR-PAT/es/I inseamna Muntele printilor si se aminteste ca inainte de Potop, au domnit 8
regi in 5 orase, timp de 241.200 de ani. Apoi tablitele sumeriene spun ca “…a sosit Potopul,
iar dupa Potop au venit la domnie regii popoarelor din munti…”. In sanscrita denumirea de
KARPATA inseamna “Locul Guvernatorului” iar in latina CARPE, “Muntele tau”. Mai mult,
o serie de istorici romani si straini considera ca muntele mistic, Caucaz, amintit in scrierile
stravechi nu are absolut nici o legatura cu actualul Caucaz, ci cu muntii care se intindeau intre
Portile de Fier si pina in zona Buzaului. Aici ar fi fost si Prometeu inlantuit de Zeus.
Cunoscand toate aceste legende si realitati istorice, putem intelege mai usor valoarea
spirituala a sfincsilor romanesti.

Energiile inteligente

In Muntii Bratocea, la capatul uneia dintre culmi gasim o alta stinca ciudata. Localnicii ii spun
Faunul, iar numele spune totul despre vechimea pietrei. Si aici, ca si in celelalte locatii unde
se gasesc sfincsi, masuratorile energetice au aratat un flux iesit din comun. Batrinii spun ca
demult de tot, Zeus insusi, ranit in lupta cu titanii, si-ar fi gasit refugiu intr-o pestera de sub
sfinx si ar fi fost ascuns de un faun care l-a ingrijit si i-a vindecat ranile. Tot faunul a fost cel
care s-a sacrificat pentru regele zeilor atunci cand titanii s-au oprit in preajma muntilor
cautindu-si prada. Dupa ce s-a vindecat, Zeus s-a intors la lupta si si-a recucerit Olimpul, iar
cu un manunchi de fulgere a sculptat actuala stinca, in semn de omagiu pentru salvatorul sau.
Uneori si ziua si noaptea, sfincsul pare sa ia foc. Unii spun ca se vad fulgerele lui Zeus, altii
spun ca sunt flacari de comori.

Doar radiestezistii afirma ca, in realitate, e vorba despre niste incarcaturi energetice
exceptionale, care se pot vedea si in plan fizic. Puterea lor este atit de mare, incit, daca nu ar fi
controlate ar putea arde jumatate din Romania pe o adincime de circa doi metri, sustine
domnul Pavel Codrescu, unul dintre cei care au masurat, pina la ora actuala, energiile din
jurul citorva sfincsi. Domnia sa si cei cativa colaboratori au efectuat o experienta inedita in
zonele studiate. La o adincime de jumatate de metru, au ingropat un trei obiecte: unul de
argint, unul de aur si unul dintr-un aliaj oarecare, pe care le-au lasat un an intreg. Se urmarea
efectul energiilor asupra diverselor metale. “Am pornit de la ideea ca in antichitate sacerdotii
foloseau mai mult aur si argint si mai putin alte metale”. La dezgropare, argintul era de o
culoare verde inchis, aurul nu avea nimic iar aliajul respectiv era pur si simplu topit. O
explicatie logica nu a putut fi data experimentului.

“Pentru ca ar fi trebuit sa acceptam ca energiile din zonele respective sunt… inteligente si au

anumite preferinte metalice. Iar asta nu e totul. Culoarea argintului nu a fost niciodata aceeasi.
La Toplet argintul a avut o culoare albastra, aurul a capatat o vaga nuanta rosiatica, iar in
Bucegi, argintul a fost acoperit de o pelicula rosie”. Nimeni nu poate explica anomaliile
respective decat prin… componenta energetica diferita intre zone.
Paznicul de seara

Se ajunge relativ usor, de pe drumul turistic

care duce de la Cabana Ciucas in virf, fiind situat pe unul din abrupturile sudice ale Tigailor
Mari. Privirea sfinxului este indreptata catre apus, mai exact catre locul din care, in religia
crestina, vin luptatorii negativi, cei cunoscuti si sub numele de diavoli. Localnicii spun despre
sfinxul lor ca ar fi fost, la origine, un inger de-al lui Dumnezeu. Ingerul trebuia sa pazeasca o
inchisoare in care Stapinul ceresc ii aruncase pe diavoli. Dar paznicul nu a fost suficient de
vigilent si diavolii au scapat si au fugit catre soare-apune. Atunci ingerul, de rusine, l-a rugat
pe Dumnezeu sa-l ierte si sa-l lase acolo, in locul unde daduse gres. Iar Dumnezeu l-a ascultat
si l-a transformat intr-un paznic de piatra. Cei care ajung in preajma Paznicului pot simti mici
furnicaturi in palme si sunt cuprinsi de o stare de moleseala. Unii pun asta pe seama lipsei de
oxigen la inaltime, dar oamenii locului stiu ca acesta e semn ca locul e viu. Si oricum, nimeni
nu are curajul sa doarma in zona. Mai ales ca nu foarte departe de acel loc, mai exista o stinca
denumita sugestiv “Mina dracului”.

Disparitii misterioase

In vara lui 1992, Georgescu Aurel, cativa tineri specialisti in mistica si energetica – la vremea
cand acestea abia intrau pe “piata romaneasca”, aveau sa dispara fara urma. Respectivii, in
numar de sapte, sustineau ca sunt in posesia unor scrieri vechi si a unor harti care atestau
existenta unor porti de trecere catre alte dimensiuni. Cei sapte spuneau ca in interiorul
Bucegilor s-ar afla mai multe incaperi unde au fost depozitate arhive secrete din cele mai
vechi timpuri si ca acestea ar fi pazite de niste preoti ciudati. Timp de aproape doua luni,
respectivii au cautat intrarile respective. Intrau in pesterile din zona si apareau abia spre seara,
obositi dar deloc descurajati.

La un moment dat, cei sapte au povestit unuia dintre calugari, parintelui Teofil, (de la care, in
urma cu mai bine de 10 ani a aflat subsemnatul povestea, n. a.) ca sunt pe cale sa descopere
intrarea cautata. Si cand au avut impresia ca nu sunt crezuti, au scos dintr-un rucsac vechi
doua obiecte stranii ce pareau a fi facute dintr-un amestec de bronz si argint. Spuneau ca mai
cele doua bucati fac parte din cheia care va deschide poarta de trecere si ca ei sunt pe cale sa
descopere cea de a treia bucata, si ultima, a cheii.

A fost ultima seara cand cei sapte au mai fost vazuti. Corturile in care-si faceau veacul pe
timp de zi si de noapte au ramas goale iar o ancheta in adevartul sens al cuvintului nu a putut
fi pornita, pentru ca nu exista nici o urma a baietilor. S-a spus la vremea respectiva cum ca ar
fi patruns intr-o galerie care s-a surpat in urma lor sau ca au fost striviti de zidurile pesterilor
prin care tot intrau si scormoneau. Doar parintele Teofil credea ca baietii gasisera poarta de
trecere si o deschisesera, dar nu mai aveau si cheia de intoarcere. Pentru ca asa spunea
calugarul cel initiat, ca fiecare usa spirituala are cheia sa si daca folosesti o alta, nimeresti in
alta parte. Cit despre cei disparuti, acestia nu au fost singurii, mai multe cazuri de disparitii
stranii fiind puse pe seama caderilor in prapastie sau a ursilor. Cu toate astea, pina acum nu au
fost descoperite urme ale tragediilor, asa incit misterul nu a fost inca elucidat.

Pentru o mai buna documentare ne-am adresat spiritologilor si specialistilor in energetica. Se

pare ca astfel de chei exista si permit accesul la anumite zone. “Spre exemplu, toata lumea stie
ca sub Sfinxul din Bucegi se gasesc comorile spirituale ale omenirii, dar nimeni nu a putut
descoperi nimic, indiferent de aparatura folosita. Sa va spun eu de ce. Pentru ca intrarea este
ascunsa sub un val de energie primordiala, greu de reperat si de penetrat. Doar cel care trece
de zidul respectiv de energie poate patrunde in tainitele secrete ale Sfinxului. Altminteri,
Sfinxul pare o piatra ca oricare alta, pe unul din munti. E vorba de ceea ce noi numim decalaj
temporar. Adica in acelasi loc pot exista mai multe civilizatii dar decalate temporar”, sustine
domnul Frederik Hanunssen, din Finlanda, un iubitor al spatiului carpatic, pe care-l considera
adevaratul pamint sfint de unde au venit zeii. Domnia sa este autorul unor cercetari care aduc
in prim plan Carpatii dintre Dunare si Ceahlau, ca fiind leaganul civilizatiei noastre si al
puterilor mistice care au stapinit planeta in vechime.

Dar pentru cei care sunt cit de cit initiati in mistica, cuvintul Akasha rezolva tot misterul.
Pentru ca Akasha este memoria universala, cea care inregistreaza si pastreaza tot ceea ce s-a
intamplat de-a lungul timpului. Astfel, se pare ca sfincsii din intreaga lume sunt zone in care
aceasta arhiva a omenirii poate fi accesata. In felul acesta, stincile cele ciudate actioneaza ca o
poarta ascunsa intr-un program sofisticat, o poarta lasata de programatorii initiali pentru orice
eventualitate, in caz ca lucrurile nu se deruleaza asa cum ar trebui.

Punct de reper pentru calatoriile spatiale

Pentru existenta Sfincsilor din intreaga lume, exista si o alta explicatie. In cartea sa intitulata
“Cartea trecutului misterios”, francezul Robert Charoux spune ca pe glob exista locuri
speciale, numite puncte ale dragostei, in care energiile se aduna si se contopesc. Nu este vorba
despre energiile normale ci despre energiile primordiale, cele din care a fost format pamintul
si care poarta intreaga informatie despre planeta noastra. In acele puncte ale dragostei
energetice, in care energiile terestre si cele celeste converg, Pamintul a “nascut” diverse forme
zoomorfe de piatra. Cei care ajung sa controleze acele puncte pot controla viata si moartea pe
Terra. Din acest motiv exista o permanenta lupta in umbra pentru a controla centrele de
energie primordiala. Numai ca acestea nu pot fi controlate material, ci spiritual si energetic.

Un alt loc special se gaseste in Muntii Calimani, in rezervatia “12 Apostoli”, unde pot fi
vazute o serie de stinci cu diverse reprezentari antropomorfe. Ani de zile oamenii au crezut ca
au de-a face cu niste toane ale naturii, dar in 1987 un student descoperea pe Valea Paltinu, un
megalit straniu, care reprezenta o figura bizara insotita de cateva simboluri solare. S-a afirmat
la vremea respectiva ca insemnele solare sunt cele mai vechi din lume, dar descoperirea nu a
avut ecou, parte din cauza birocratiei comuniste, parte din dorinta puterilor oculte de a face cit
mai putin zgomot in preajma centrelor de putere energetica si spirituala. Mai mult, au fost
voci care au sustinut ca zona ar fi una tamaduitoare, dar nu a fost demonstrat nimic din punct
de vedere stiintific. Trecand apoi in Ceahlau, intr-un luminis la care se ajunge dupa un urcus
nu chiar la indemina oricui, se gaseste o stinca ciudata, de cremene, inconjurata de mai multe
formatiuni antropomorfe. Este vorba de ceea ce localnicii au numit Dochia si care are o
inaltime impresionanta de nu mai putin decat 20 de metri. La baza stincii este un mic izvor,
despre care oamenii spun ca ar avea proprietati curative. Aici vin, de la departari mari, pentru
a umple bidoanele si sticlele de plastic cu apa curata, apa sfinta ce izvoraste direct din stinca.
Legendele care inconjoara stinca sunt numeroase si nici una nu e mai “tinara” de 2.000 de ani.
Unii spun ca Dochia ar fi fost, in fapt, fiica lui Decebal preschimbata de zei in stinca pentru a
nu fi prinsa de romani. Se spune ca Traian insusi o urmarea pe fata si cand a vazut puterea
vechilor zei ai dacilor si-a oprit armatele si nu a mai inaintat. Oricum, pasionatii de OZN
sustin ca in preajma Dochiei s-ar fi vazut cele mai multe obiecte zburatoare stranii din 1980
incoace. Florea Mihai, unul dintre acestia, afirma ca Dochia este, nici mai mult, nici mai
putin, decat primul punct din cadrul calatoriilor spatiale care folosesc gaurile de vierme pentru
a scurta durata calatoriilor. “Chiar si asa, consumul de energie este mare si aici, la Dochia, ei
fac prima reincarcare a navelor. Poate parea de domeniul fictiunii, dar orice aparat electric pe
baterii functioneaza mult mai mult acolo sus, decat este prevazut a se intampla. Asta din cauza
curentilor energetici din apropiere. Dochia a fost folosita de mii de ani ca punct de reper
pentru calatoriile spatiale…”. Daca este sau nu adevarat, ramine ca timpul sa ne arate.

“Nu sunt copil, da` mi se facuse parul maciuca in cap”

In apropiere de Orasul Herculane, de-a lungul Cernei, pe soseaua catre Orsova, se gaseste un
alt Sfincs, cel de la Toplet, ascuns privirilor turistilor, dar de a carui existenta stiu iubitorii
muntelui. Se ajunge ceva mai greu la el, din cauza drumului anevoios. Si el este inconjurat de
legende si povestiri fantastice. Si daca stim ca Nicolae Densusianu a localizat Muntele Sfint
Kogaionon putin mai jos, la Dunare, in apropiere de Portile de Fier, nu ne mai miram de
nimic. Sub Sfinxul de acolo se spune ca ar fi ingropate ciomagul lui Hercule si piele leului
prin care nu trecea nici o arma. Multi au cautat, de-a lungul anilor, cele doua obiecte mistice
dar nimeni nu le-a gasit. Spun oamenii ca numai un viteaz cu inima curata le va gasi si ca
acela va deveni aparatorul romanilor. Ba mai mult, oamenii spun ca o data la 100 de ani, cele
doua arme pot fi vazute stralucand, timp de cateva minute.

“Atunci trebuie ele luate, pentru ca altminterea nimenea nu le gaseste”, afirma domnul
Nicoara Matei, profesor etnolog si istoric, citind una din legendele locale. Tot domnia sa
spune ca despre unul dintre eroii locali, haiducul Pantelimon, pe la 1830, oamenii spuneau ca
ar fi gasit pielea de leu si ca din cauza asta nu-l atingeau gloantele poterei si ale strajilor
domnesti trimise sa-l pranda.

“Dar eu mai curand cred ca dadea bani poterei si aceia nu aveau nici un interes sa-l omoare”,
incheie domnul Matei. Tot de la domnia sa aflam si ca in preajma Sfinxului de pe Cerna,
viperele sunt mai mari si mai veninoase.

“Eu am vazut cateva si m-au trecut fiori pe sira spinarii. Era una care sta tolanita taman pe
sfinx si arata ingrozitor. Avea pe putin 2 metri si o grosime ca pe brat. Cand m-a auzit s-a
ridicat ca la juma` de metru si a sisiit spre mine de m-a luat groaza. Apoi a alunecat pe stinca
si s-a strecurat printr-o crapatura, chiar sub sfinx. Nu sunt copil, da` mi se facuse parul
maciuca in cap. Am crezut ca nu scap de acolo”, isi incheie etnologul relatarea.

Vocile din preajma sfincsilor

Dar cea mai importanta alcatuire stincoasa de tip sfinx a fost facuta in Muntii Retezat, unde
nu mai putin de sase formatiuni de tip antropomorf sunt dispuse pe un arc de cerc care
inconjoara virful cu acelasi nume. Cei care analizeaza solul masivului vor remarca uimitoarea
lui asemanare cu cel de pe Luna. In plus, turistii care au campat sau doar au trecut prin
preajma, sustin ca nu au simtit nevoia de apa sau de mincare si ca s-au simtit foarte relaxati,
chiar daca ajunsesera acolo dupa o zi intreaga de mers pe munte.
Culmea Gropsoarelor din masivul Zaganul adaposteste un alt sfinx, numit Ciobanasul.
Privirea sa este orientata catre sud-est, ocrotitor. Pentru locuitorii vechi ai Romaniei,
denumirea de cioban avea si o altfel de semnificatie. Simboliza stapinitorul locului respectiv,
patronul turmei, al formatiunilor tribale si chiar al micilor voievodate si cnezate. Locul
musteste de legende si de intamplari bizare, iar localnicii il ocolesc, spunind ca nu aduce
noroc. Cei care au trecut prin preajma Ciobanasului sustin ca au auzit niste voci ciudate,
vorbind intr-o limba complet necunoscuta. Vocile au incetat imediat ce s-au indepartat de
Ciobanas. Sa fi fost doar niste unde radio sau altfel de unde?! In plus, nu o data s-a afirmat ca
vocile care se aud in preajma stincilor si a pesterilor pot apartine si unor fantome. Dar ce sa
caute fantomele in locuri pustii, pe virf de munte?

Satelitii celesti

O alta ipoteza tulburatoare a existentei sfincsilor a fost emisa de o serie de cercetatori straini
si romani a fost aceea ca pietrele functionau, in realitate, acum mii si mii de ani, ca niste
bizare aparate de emisie – receptie spirituala. Prin intermediul lor, zeii de dincolo de Pamint
isi puteau trimite ordinele catre preoti, iar prin intermediul lor, acestea sa ajunga la oameni.
Nu intamplator zonele au fost cunoscute ca fiind sfinte din cele mai vechi timpuri, iar pe
virfurile muntilor s-au descoperit o gramada de urme ale unor temple vechi de mii de ani.
Sfincsii functionau nu ca aparate de radio celeste ci ca statii de amplificare, fluxurile
energetice si spirituale care treceau prin ele fiind retrimise catre lumea larga. Si in felul acesta,
informatiile controlate de zei ajungeau si la cele mai cunoscute oracole, printre care si cel din
Delphi. Ani de zile s-a afirmat despre acesta din urma ca ar fi “functionat” ba pe seama unor
gaze halucinogene care se gaseau sub oracol, ba pe seama cine stie caror mincaruri sau
ciuperci cu efect halucinogen. Realitatea este putin diferita. Gazele sau mincarurile
halucinogene nu ofereau informatiile primite de la zei ci il deschideau pe sacerdotul care
efectua serviciul catre lumea divina. Apoi veneau informatiile celeste, care treceau prin sfincsi
si se repartizau in functie de reteaua informationala creata de zei. Cum s-ar spune in zilele
noastre, sfincsii indeplineau, pe vremuri, rolul satelitilor de comunicatie din zilele noastre, dar
la un nivel la care satelitii nu vor ajunge niciodata.

Locul unde omenirea s-a nascut

Interesant este ca departe de a fi centre turistice active, zonele

care adapostesc sfincsi par cuprinse de tacere, ca si cum cineva ar incerca sa le faca uitate in
timp. Nu este vorba despre mina omului, cum s-ar putea crede ci despre o auto-protectie a
zonelor respective. Energia emisa in preajma sfincsilor a dus la crearea unei faune cel putin
bizare (vezi viperele de la Toplet, n. a) dar si a unor fenomene naturale menite a-i alunga pe
turisti. Este suficient sa privim statisticile din ultimii zeci de ani ca sa vedem cum zona
Retezat – Godeanu a fost foarte rar vizitata si cum nu o data, cei care s-au aventurat pe muntii
respectivi, au murit sau au suferit accidente grele.

“Cu Bucegii s-a intamplat altceva. Strainii au stiut dintotdeauna ca acolo sunt secrete
nemaipomenite care pot da stapinire asupra lumii si a popoarelor. Si cum sa ajunga sa caute
acele secrete, fara a fii remarcati? Asa ca au folosit cozile de topor romane si au introdus
Bucegii in circuitul turistic. In felul acesta, printre turisti, cautatorii de comori spirituale isi
pot pierde urma usor printre ceilalti si pot parea oameni obisnuiti” afirma domnul Marian
Dumitrescu, geologog si specialist in energia pietrelor. Cu toate acestea, in ultimii 3-4 ani, o
serie de accidente bizare au tras un semnal de alarma asupra Bucegilor.

Avalanse, caderi in prapastie, accidente inexplicabile, ii determina pe tot mai multi turisti sa
renunte la explorarea masivului Bucegi, cu toate ca asta nu convine anumitor grupari oculte.
Si ceea ce parea imposibil, se petrece de cativa ani incoace: muntele se trezeste iar paznicii
spiritualitatii universale s-au intors acasa, in locul unde omenirea s-a nascut.

3 Misterele Calimanilor: Inscriptii de peste 2500 de ani

la Muzeul Megalitilor
Muntii Calimani constituie bariera de stânca intre Ardeal si Moldova. Este simbolul de
piatra care uneste patru judete – Harghita, Suceava, Mures si Bistrita. Atlasele
geografice spun ca este cel mai inalt si cel mai spectaculos munte din Carpatii Orientali.
In anii ’80, la porunca Elenei Ceausescu, aici, la 2.000 de metri, trebuia sa se fabrice
acid sulfuric… De câtiva ani a primit, prin lege, titlul de „parc national”. Calimanii
ascund insa, dincolo de flora si fauna lor, unice in România, câteva mistere greu de
explicat: „megalitii”. O scriere si simboluri ciudate sapate in stânca.

Cei care se incumeta sa strabata Calimanii, de la Vatra Dornei la Toplita, isi dau seama de
frumusetea pura a acestui munte. Ochiul iti este ademenit de o sumedenie de bijuterii pe care
doar muntele ti le poate darui, de la padurile de brad dese ca peria pâna la stâncile sculptate
misterios de natura atotstiutoare. De la rododendronul ce inroseste la inceput de vara pajistile
alpine la Iezerul „fara fund”, lacul izvorât miraculos la 2.000 de metri, „Sfinxul” Calimanilor
sau stâncile care intrupeaza in granit cei Doisprezece Apostoli. S-a pomenit in literatura de
specialitate despre virtutile energetice ale muntelui, asemanatoare Bucegilor sau Ceahlaului,
si despre misterele preistorice pe care le ascund aceste piscuri indraznete.

Pietrele scrise ale lui Pata

Intr-un sat de la poalele muntelui, la Gura Haitii, in curtea unui muntean batrân si gospodar,
se afla adapostite intr-un sopron improvizat trei bucati de stânca. Pe o bucata de scândura
batuta de ploi, potrivita in cuie deasupra sopronului, sta scris cu vopsea „Muzeul Megalitilor”.
Nea Vasile a fost timp de vreo douazeci de ani sofer la exploatarea de sulf din Calimani. Stie
toate tainele muntelui, ii cunoaste darnicia si furia. Ii place sa colinde printre jnepenii pitici,
pe acolo pe unde cerul pare sa se impreuneze cu pamântul. Asa si-a invatat si copiii… Sa
respecte muntele cu maretia si greutatile lui. Vasile Pata ne-a povestit ca in 4 iunie 1987, dupa
o zi ploioasa, cum sunt multe pe aici, mergea, impreuna cu nevasta si cu fiul lui, catre cei 12
Apostoli. Claudiu Pata, care era in clasa a XII-a atunci la un liceu in Vatra Dornei, a
descoperit, in santul adânc de 2 metri, sapat de viitura, o piatra pe care erau gravate insemne
ciudate, printre care si simbolul soarelui. „Fiul meu ne-a spus, cu rasuflarea taiata, ca a
descoperit o stânca ciudata. O stânca cu niste inscrisuri tainice si câteva desene greu de
deslusit”, ne-a povestit batrânul. „A venit si geologul santierului de la mina sa vada minunea,
impreuna cu un profesor. Ei au anuntat Institutul de Stiinte de la Bucuresti. Apoi, s-au mai
gasit inca trei pietre gravate. A aflat si profesorul Traian Naum, cel care era cu adevarat
interesat de muntii Calimani si cu care ne cunosteam de câtiva ani. El a venit impreuna cu un
arheolog, cu Marin Cârciumaru. Când profesorul Naum a vazut pietrele, a ingenuncheat si
avea lacrimi in ochi”, a adaugat Vasile Pata.
«Doar strainii sunt interesati de megaliti»

Ajutat de câtiva localnici, Vasile Pata a dus pietrele acasa. Specialistii din Bucuresti au luat in
serios descoperirea lui nea Vasile. Asa a iesit la iveala originea stâncilor, care se pare ca au
fost inscriptionate pe la mijlocul mileniului IV. i.e.n. Semnele de pe ele sunt identice cu
literele alfabetelor getilor. Insemne bizare, scrijelite in piatra, câteva simboluri solare,
asemanatoare celor din vechile culturi antice, egiptene sau aztece. Un desen pare sa
simbolizeze Soarele si câteva planete. Altul pare un simbol precrestin. Un altul seamana
izbitor cu un OZN! In legatura cu primul megalit descoperit de familia Pata, autorii lucrarii
„Muntii Calimani”, Traian Naum si Emil Butnaru, fac urmatoarele observatii: „Totalitatea
gravurilor de pe latura principala a megalitului sunt subordonate, prin modul in care au fost
efectuate, cultului soarelui, marele cerc cu raze «in turbina» reprezentând probabil discul solar
intâlnit uneori in gravurile din Franta, Portugalia, Italia etc.” Nea Vasile spune ca „am hotarât
impreuna (n.r. – cu profesorul Traian Naum) sa ducem cele patru pietre la muzeul din Vatra
Dornei. Dar am vazut ca sunt lasate sa zaca ascunse si se umpleau de praf. Ba una dintre
pietre a si disparut. A fost bagata in temelia unei cladiri! Nu le-am mai putut recupera. Am
decis sa le aduc acasa. Le-am expus in curtea mea, in «Muzeul Megalitilor »”. Cu o tristete
blânda, Vasile Pata ne spune ca nu se acorda importanta megalitilor din ograda lui. „Din
pacate, stiinta la noi e la pamânt. Doar strainii se intereseaza si vin in expeditii ca sa le vada”.

Muntele jefuit si umilit de Ceausesti

Exploatarea sulfului vulcanic din Calimani a inceput prin 1970, la indemnul familiei
Ceausescu, care dorea cu orice pret independenta economica a tarii, inclusiv in ceea ce
priveste materia prima pentru industrie. S-a lucrat aici, la exploatarea sulfului, peste 25 de ani.
A fost decapitat fara scrupule un munte. Negoiul românesc practic nu mai exista decât pe
harti. In fapt, acum este doar o stânca dezbracata, impudic si sinistru. Se vad aici toate
maruntaiele pamântului. Straturile geologice asezate temeinic in timp, unul câte unul. Mina de
sulf nu a fost rentabila niciodata. Acoperea doar 5% din necesarul industriei din acea
perioada. A lasat insa in urma, dupa ce a fost inchisa in 1997, un adevarat dezastru ecologic.
Un munte complet distrus, un alt munte, la fel de inalt si „falnic” de steril de mina, izvoare si
pâraie otravite… Directorul adjunct al Agentiei pentru Protectia Mediului Suceava, inginerul
Iluta Cocris, a declarat, pentru „Gardianul”, ca „in prezent se deruleaza un proiect de
reconstructie ecologica a fostei exploatari miniere de sulf Calimani, finantat de Guvernul
României. 200 ha de teren arata si acum, dupa unsprezece ani de la inchiderea minei, ca un
straniu peisaj selenar, lipsit complet de viata. Ranile naturii se vor vindeca doar in câteva zeci
de ani”. Sursa: Anna Kovacs – Gardianul

Comentariu de Prof.univ.dr. Marin Carciumaru

postat pe situl frontpress.ro

Felicitări pentru că aţi dovedit multă sensibilitate pentru megaliţii de la Gura Haiti. Multe date
menţionate sunt corecte, dar există şi destule scăpări. Vă pot spune că profesorul meu Traian
Naum a crezut cu ardoare în existenţa unor forme megalitice în Călimani, el fiind şi cel care,
poate exagerat, a denumit o serie de forme create de natură, situate pe înălţimile muntelui –
vezi “Moşul”, “Godzila” etc. Povestea megaliţilor mobili, cu gravuri, aflate în curtea lui “Nea
Paţa”, un om admirabil, este puţin diferită. Eu sunt cel care, din respect pentru ceea ce făcuse
pentru Călimani, l-am invitat pe prof. Naum să vizităm primul megalit, de pe care oferiţi şi o
imagine. Atunci a îngenunchiat lângă megalit, iar fotografia o deţin şi acum, cu o dedicaţie
specială ca pentru fostul student al Doniei sale.
În ceea ce priveşte interpretarea gravurilor, regret acestea îmi aparţin în exclusivitate, au fost
publicate, este adevărat, din respect, în colaborare cu profesorul Naum, precum şi cu o colegă
geolog care mi-a semnalat existenţa primului megalit. Ceilalţi au fost descoperiţi de mine şi
profesorul Naum în nenumăratele deplasări ulterioare în zonă.
În acest sens, puteţi utiliza o publicaţie ştiinţifică a lor:115. TRAIAN NAUM, MARIN
CÂRCIUMARU, EUGENIA NIŢOI, Megalitul gravat de la Gura Haitii, com. Şaru Dornei,
jud. Suceava, SCIVA, 39, 1988, 2, p. 143-157. Interpretarea gravurilor îmi aparţine, aşa cum
menţionam, pentru că pur şi simplu eram singurul dintre cei trei autori care m-am preocupat
de arta preistorică, în acest sens regăsindu-se în lista mea de lucrări destule contribuţii în acest
sens.
Încă odată doresc să-mi exprim admiraţia şi respectul pentru familia Paţa, oameni minunaţi,
care mai mult decât cei îndreptăţiţi să o facă, au salvat aceste monumente, recuperându-le de
la Muzeul din Vatra Dornei, unde eu şi profesorul Naum am crezut că le este locul. Ne-am
înşelat, pentru că am constat noi înşine că erau, la un moment dat în pericol de dispariţie

4 Cultul Cavalerilor Danubieni

Cultul Cavalerilor Danubieni
Cei doi Zamolxis, simbol al libertatii
Una dintre cele mai misterioase religii cu radacini in Dacia preistorica si a carei continuitate a
atins secolul XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele marturii existente sunt niste
basoreliefuri si niste monumente. In comparatie cu alte monumente religioase, cele inchinate
cultului Danubian sunt turnate in plumb, material care, in credinta stramosilor nostri apartinea
lui Zamolxis. Pana la ora actuala monumentele contin secvente cu un singur Cavaler, cu 2
Cavaleri si o Mare Zeita si cu scena unui banchet sacru oferit invingatorilor. Dupa cum se
stie, dacii erau unul din putinele popoare care ni ciopleau chip pentru zeii lor. Moda asta a fost
introdusa de romani, mai precis de colonistii veniti in Dacia. Fiecare din scenele reprezentate
sunt o continuare a cultului lui Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de catre
invingatori si de catre popoarele cucerite de ei. Romanii au facut mai mult: au recunoscut
superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavalerul Danubian, punandu-si principalii zei in
urma acestuia pe diferite monumente. Faptul ca noua religie s-a raspandit dupa cucerirea unei
parti din Dacia de catre romani (Traian a cucerit 14% din teritoriul dac), arata dorinta in
reintregirea tarii si faptul ca dacii liberi ii sprijineau pe fratii lor aflati sub ocupatia romana.

Basoreliefurile in care apar cei doi cavaleri si Marea Zeita ii reprezinta pe cei doi gemeni
Zamolxis care, impreuna cu Zeita Bendis, ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de
dinaintea crestinismului, aratand, totodata si dorinta reintregirii tarii venita atat din partea
dacilor aflati sub ocupatia romana cat si de dincolo de frontiera, din teritoriul controlat de
dacii liberi. Era simbolul Patriei care hranea acelasi popor, acum impartit in doua, dar care
avea aceeasi credinta, aceeasi limba si aceleasi teluri primordiale. Cei doi Cavaleri erau
inarmati fie cu o lance, fie cu securea dubla, avand pe cap nu cusma dacilor ci misterioasa
boneta frigiana, caciula rosie simbol al luptei pentru cucerirea libertatii folosita in toate
timpurile, din antichitate si pana in vremurile moderne de catre toti conducatorii armatelor
care luptau pentru eliberarea tarilor lor sau pentru eliberarea din sclavie (sa nu uitam ca
armata lui Spartacus avea ca simbol boneta insotita de numarul legiunii, a cohortei si a
manipul-ului respectiv). De asemenea, Cavalerii purtau steagul dac, celebrul dracos cu cap de
lup si trup de sarpe. Multi s-au intrebat ce reprezenta steagul dac si fiecare a incercat sa-I dea
propria explicatie, fara sa priveasca dincolo de mistica getilor. Lupul este simbolul zeului
suprem al Universului, Dac-sha, amintit in vedele indiene ca tatal triburilor dace, iar sarpele
este simbolul lui Zamolxis, stapan al lumii de dedesubt, aflata dincolo de granita mortii.

Pasarea Phoenix si Corbul, doua pasari nemuritoare

Dacii au fost singurul popor a caror credinta depasea marginile propriei tari cat si marginile
Pamantului. Credinta lor a fos una universala. Pe aceleasi basoreliefuri mai intalnim 2
reprezentari a caror intelegere apartine doar initiatilor. Este vorba de pasarea Phoenix, pe care
multi istorici au descris-o ca fiind un vultur. Cea de a doua este un corb. Dureros este ca multi
dintre istorici sunt simpli functionari care au invatat pentru a ajunge in functia respectiva,
care, in necredinta lor, nu au putut privi catre maretia poporului nostru si a stramosilor nostri.
In credinta pelasgilor, stramosi ai dacilor, pasarea Phoenix reprezenta renasterea spirituala a
unui popor. Un monument extrem de important in acest sens il reprezinta celebrul Tezaur de
la Pietroasa, carora istoricii romani, in nestiinta lor sau in reaua lor credinta, I-au spus
<Closca cu puii de aur>, cand de fapt ea reprezinta pasarea nemuritoare si puii sai, simbol al
renasterii permanente a poporului nostru. Iar cea de a doua pasare, corbul, este intalnit mereu
ca un mesager intre lumea celor vii si lumea celor plecati de aici, dacii fiind convinsi ca nu
exista moarte ci doar o trecere catre viata adevarata. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 1000 de
ani, corbul va deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii nobile din Transilvania,
familia Huniazilor care au dat natiunii romane pe cel mai viteaz conducator de osti, Iancu de
Hunedoara.

Neofitii treceau probe de curaj si mureau simbolic

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era faptul ca initiatii nu consumau nici un fel
de carne ci doar peste, aliment care purifica trupul, alungand demonii. Ne mai miram oare ca
dacii au fost crestinati atat de usor de Apostolul Andrei, cand acestia posedau, innainte de
venirea discipolului lui Isus, toate elementele crestine?
Din pacate, la ora actuala nu au fost descoperite temple ale cultului Danubian, dar se
presupune ca acestea s-ar fi aflat in munti, in pesteri greu accesibile neofitilor. Cei care doreau
sa devina Cavaleri ai Libertatii, respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau sa treaca anumite
teste, examenul final fiind dat in zona muntoasa unde viitorul cavaler urma un ritual de
purificare si renastere spirituala. In basoreliefuri apare ritualul de inghitire a candidatului de
catre un dragon (balaur in credintele populare), urmata de sosirea unui Cavaler al Ordinului
care invingea balaurul, simbol al raului si il scotea din burta pe viitorul cavaler, care invia si
devenea unul dintre membrii ordinului, purificat de insusirile negative.

Ei invingeau intotdeauna

Mai mult, in randurile danubienilor erau acceptati numai nobili. Si asta nu dintr-o
discriminare de rasa, ci pentru ca meseria nobililor era razboiul. Oamenii liberi munceau
pamantul si doar in caz de primejdie veneau sub arme, pe cand nobilii se pregateau permanent
in arta razboiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni reprezenta elita tarii, ii reprezenta pe cei mai
buni razboinici si pe marii preoti, pastratori ai ritualurilor stramosesti. Si nu intervenea intr-o
lupta decat atunci cand era amenintata insasi integritatea tarii. Pentru ca una din conditiile de
supravietuire era anonimatul. Sa nu uitam ca, dupa mai bine de 13 secole, ii vom intalni pe
acesti cavaleri reorganizati sub Ordinul Dragonului, ordin a carei paternitate si-au insusit-o
maghiarii si popoarele germanice, ordin din care au facut parte toti marii nostri domnitori din
toate cele trei tari romane. Daca intelegem taina acestui Ordin de lupta poate intelegem si cum
a fost posibil ca voievozii nostri, cu o mana de viteji, sa bata de atatea ori armatele numeroase
ale imperiilor vecine, venetici fara tara si fara credinta
5 Cultul Cavalerilor Danubieni [ II ]
Spaţiul etno-genetic românesc, cuprins între Munţii Carpaţi şi Munţii Balcani, Dunărea
mijlocie, Panonia şi Marea Neagră, a fost creuzetul unor misterioase religii păgâne ce au
dăinuit până la apariţia şi instaurarea creştinismului.

Printre acestea un loc aparte îl ocupă cea a Cavalerilor danubieni, religie puţin cunoscută şi
despre care ne-au rămas puţine date. Studiul Cavalerilor Danubieni a suscitat interesul,
deopotrivă şi imaginaţia unor cercetători şi istorici, precum: Teohari Antonescu, Iozef
Hampel, Mihail Rostovtev, Franz Cumont, Em. Grigoraş, Dumitru Tudor, Mircea Dogaru şi
alţii. De la cultul Cavalerilor Danubieni au parvenit până în zilele noastre doar o serie de
sculpturi enigmatice, singurele documente ce le atestă existenţa. Analizând documentele
rămase, autorii citaţi mai sus au formulat diverse ipoteze privitoare la acest cult. Astfel,
Teohari Antonescu îi identifică cu zeii Cabiri – protectori ai navigaţiei în lumea frigiană;
Iozef Hampel îi asimila cu Dioscurii greci, şi ei protectori ai corăbierilor; Mihail Rostovtev
susţinea că avem de-a face cu o contopire a cultului lui Mithras cu al Cavalerului Trac, o
divinitate pastoral-agricolă a triburilor trace; Franz Cumont îl considera un complex de
credinţe legate de ritul unor zei barbari sau greco-romani; Dumitru Tudor este de părere că
avem de-a face cu un cult inspirat de credinţele geto-dacilor şi influenţate de stăpânirea
romană. Mai nou, Mircea Dogaru îi atribuie Cavalerului Trac, funcţia de zeitate supremă
solară aparţinând lumii trace, zeu unic al daco-romanilor (II d.H.), ce se identifică mai târziu
cu Sfântul militar Gheorghe.

În secolele II—III d.H. societatea sclavagistă romană cunoştea o criză generală, manifestată
mai ales printr-o adâncire a stării de mizerie şi de ignoranţă la care se adăugau o demoralizare
tot mai mare şi o creştere a superstiţiilor. Oamenii începuseră să nu mai creadă orbeşte în zeii
oficiali greco-romani, care, în timp, deveniseră divinităţi legate de fericirea clasei dominante,
în frunte cu împăratul. Zeii existenţi ofereau adepţilor o fericire numai dincolo de mormânt,
fiind necesară pentru aceasta, în prealabil, o iniţierea pe cale religioasă-mistică, lucru pe care
îl puteau face numai preoţii anumitor culte, prin magie, ceremonii secrete şi diferite speculaţii
de credinţă.

Zeii păgâni existenţi, prin preoţii – reprezentanţii lor pe pământ – nu arătau clar ce va fi
„dincolo”, preocupare ce-1 frământa pe omul sărman, care spera ca cel puţin acolo în lumea
umbrelor s-o ducă mai bine. La aceste întrebări fireşti şi omeneşti, dacă ne gândim, care i-au
preocupat din totdeauna pe unii oameni, numai puţine religii păgâne puteau răspunde. Aceste
religii, provenite mai ales din Orient, erau răspândite în tot Imperiul roman de către o serie de
preoţi bine pregătiţi din punct de vedere al cunoştinţelor esoterice, deţinători de secrete şi
neîntrecuţi în organizarea de ceremonii publice, capabile să impresioneze şi să capteze masele
ignorante şi superstiţioase.

Civilizaţia dezvoltată a geto-dacilor se poate demonstra, pe lângă celelalte elemente, şi prin

unitatea spirituală a lor. Această’ unitate se demonstrează prin dispunerea centrelor de cult
religios într-un sistem unitar, pe toată aria de răspândire a geto-dacilor. Lăcaşurile de
închinăciune erau dispuse pe vârfuri de munte, în zone considerate a fi sacre, unde se
practicau misterele cultului respectiv. Până în prezent, istoricii au identificat aproximativ 12
centre de cult religios, aproape toate situate în Munţii Carpaţi şi unul singur în Munţii
Babadagului: Şurianului (complexul Sarmizegetusa), Bucegi, Ceahlău, Suhard şi Rodna.

Identificarea lor s-a făcut într-un mod original. O zonă sacră era marcată, se ştie, de trei
vârfuri de munţi. Denumirile vârfurilor date în antichitate nu se cunosc azi. Cercetătorii au
fost izbiţi de frecvenţa denumirilor „OM” şi „TÂMPA”. Din câte se cunoaşte, există circa 18
denumiri de „OM” şi 30 de „TÂMPA”. Se ştie că în filosofia indiană, silaba „OM” este o
exclamaţie sfântă pe care brahmanii o foloseau la invocări, în timpul practicării ascezei.
Pentru ei, acest cuvânt sacru este o limită care, o dată atinsă, le asigură energia spirituală
necesară de a trece în spiritul universal şi de a se contopi cu Brahma, căpătând nemurirea.

Templele geto-dace erau situate în zone populate şi la intersecţii de drumuri importante;

centrul de cult religios din Bucegi, de pildă, se află la intersecţia drumurilor Mizil-Tabla
Buţii-Braşov-Sibiu cu Târgovişte-Muntele Dichiu-Vama Strunga-Braşov-Sarmizegetusa.
Punct de intersecţie Râşnov. În apropierea Râşnovului s-a descoperit cetatea Cumidava şi tot
aici există un număr mare de cetăţi dispuse în sistem concentric, la fel ca şi la Sarmizegetusa.
Centrele mai aveau în zona lor megaliţi (Babe, Sfincşi şi Altare) necesare practicării cultului.
In perimetrele lor se găsesc cimitire sacre, unde erau înmormântaţi numai eroii şi conducătorii
cultului Un astfel de cimitir este identificat de N. Densuşianu, în Bucegi, la peştera megalitică
din Muntele Lespezi, un altul în zona Schitul Peştera Decebal.

Centrul religios din Munţii Bucegi este delimitat de: Muntele Omul cu vârful cu acelaşi nume,
Muntele Zamora şi vârful Tâmpa În această zonă sacră a centrului din Bucegi se găsesc:
schitul Peştera Decebal, Muntele Pântecele cu vârful Goga, denumire care provine de la
Kogaionon. Există opinia că fiecare centru de cult religios îşi avea un Munte al înţelepţilor,
unde preoţii cultului practicau astronomia, astrologia şi misterele cultului; tot aici se păstra
statuia zeului. In centrul de cult religios din Bucegi se mai găsesc Babele, Sfinxul şi mai
multe Altare, elemente tot de cult religios păgân.

Stăpânirea romană s-a arătat tolerantă faţă de multitudinea de credinţe greco-romane ce erau
răspândite în imperiu, cu excepţia creştinismului. Zeii popoarelor supuse de romani s-au putut
răspândi fără nici o piedică în tot imperiul şi, fapt greu de crezut, mulţi zei au fost admişi şi
instalaţi chiar pe altarul cezarilor în pnma jumătate a secolului al III-lea, în imperiu erau
adorate foarte multe divinităţi, încât se ajunsese la un adevărat haos, încât, pentru a nu trezi
animozităţi din partea credincioşilor, împăratul roman Severus Alexander (222-235) a dispus
să fie aşezate în Capela palatului său statuetele de cult ale tuturor divinităţilor venerate de
supuşii săi, printre care se găseau chipurile lui Iehova şi Hristos.

O situaţie asemănătoare s-a petrecut şi cu spaţiul geto-dac cucerit treptat de legiunile romane
în secolul III î.H.-II d.H. Ultimul bastion al rezistenţei tracilor de nord (geto-dacii) conduşi
de Decebal, a căzut sub ocupaţia romană în anul 106 d.H. Ca şi în alte situaţii similare, pentru
a nu provoca adversitatea populaţiei ocupate, romanii au dat dovadă de toleranţă în privinţa
credinţelor locale, zeităţile nord-tracice fiind lăsate să fie adorate mai departe sau chiar, prin
sincretism, ele au fost adoptate în panteonul roman. Multe dintre aceste credinţe prezentau
asemănări de dogmă, de rituri şi de ceremonii izbitoare, fapt care a facilitat fenomenul de
sincretism pe care l-am amintit mai sus. Acesta consta în asocierea sau contopirea unor zei şi
zeiţe ce aveau un bagaj teologic apropiat (ex. Jupiter-Zbelsurdos). După impunerea
creştinismului, se va produce şi cu acesta un fenomen asemănător.

Să urmărim mersul evenimentelor. În urma edictului din Milano (anul 313), creştinismul a
fost recunoscut ca biserică legal constituită. Introducerea creştinismului se face în două faze:
într-o primă fază, am denumi-o patriarhală, ortodoxia – ramura răsăriteană a creştinismului –
i-a rămas tributară până în zilele noastre, instaurarea credinţei s-a făcut prin iubire şi
autosacrificiu din iubire. într-o a doua fază au început să se facă simţite o serie de elemente
combatante existente în vechea tradiţie evreiască, menţionate în Vechiul Testament. Astfel,
amintim vechea tradiţie evreiască a lui „Dumnezeu Savaot” ca „Dumnezeul oştirilor”, „scutul,
ajutorul şi sabia lui Israel”, prin care militantismul a fost transferat prin Noul Testament în
domeniul sufletesc şi spiritual. Elemente combatante sunt identificate şi în Cartea Sfântă:
alungarea zarafilor cu biciul din Templu, o serie de declaraţii ale lui Iisus din care transpare
esenţa combatantă a „Dumnezeului oştirilor”: „Nu am venit să aduc pace… ci sabie” {Matei,
10, 34-35).„Cine nu este cu Mine, este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte”
(Luca, 11, 23); „Cine nu are sabie să-şi vândă haina ; şi să-şi cumpere” (Luca, 22, 36), sunt
doar o mică parte dintre preceptele biblice care vor justifica mai târziu, în Evul Mediu, o serie
de măsuri ale Bisericii catolice – şi nu ortodoxe – dintre care amintim înfiinţarea Ordinului
Templierilor, iezuitismul, cruciadele şi genocidul cu practicarea unor metode de luarea vieţii
barbare (arderea pe rug, decapitarea, garotta spaniolă, vânătoarea de oameni cu câini dresaţi,
tortura etc.) ca să nu mai vorbim de procesele de vrăjitorie.

După Edictul de la Thesalonic (28 februarie 380), când biserica creştină a fost proclamată în
Imperiul roman ca biserică unică de stat, a fost oficializat vechiul militantism creştin în
numele lui Dumnezeu Savaot. A avut loc pe cuprinsul stăpânirii romane, îngemănarea
vechilor zeităţi militare păgâne cu o serie de martiri creştini proveniţi din rândul militarilor.
Până în secolul VIII au existat o serie de martiri ce au fost canonizaţi în această categorie. I-
am menţiona pe: Sfântul Gheorghe, Dumitru, Procopie, Theodor, Arhanghelii Mihail şi
Gavril.

Nu vrem să facem proces de intenţie nimănui şi nici să ne avântăm într-o polemică sterilă, dar
trebuie să remarcăm diferenţa de mentalităţi după prăbuşirea Imperiului de Apus (476 e. n.)
între practicanţii creştinismului tradiţional ortodox, aflat sub tutela împăratului de la
Constantinopol, şi creştinismul catolic, ofensiv şi combatant, condus de papa de la Roma,
oştean, şef de stat şi prelat care transpune crucea în mânerul săbiei, ruptura dintre cele două
biserici creştine, fiind pecetluită de Marea Schismă din 1054. Este evidentă influenţa zeilor
nordici, războinici sângeroşi, în frunte cu Odin, care au produs schimbări în sânul bisericii
catolice. Am amintit toate aceste influenţe spre a evidenţia caracteristicile celor două biserici,
dar, mai ales, spre a desemna trăsăturile religiei de la Carpaţi. Prezenţa lor în Dacia ocupată
de romani va conduce la apariţia unor credinţe ce vor purta amprenta acestor culte
insolite. Răspândirea creştinismului în Dacia s-a făcut în mod diferit, existând în acest sens
mai multe ipoteze. Astfel, după unii autori creştinismul s-ar fi transmis în spaţiul geto-dacic
prin misionarism încă din secolul I d.H. datorită apostolului Andrei, care a propovăduit la sud
de Dunăre, respectiv în Dobrogea şi a apostolului Pavel care se presupune că a întemeiat
prima colonie creştină europeană la Philippi în Macedonia, astăzi Kremides în Grecia.

După alte ipoteze, creştinismul a fost adus treptat în decursul secolelor I—III datorită
soldaţilor romani şi a colonilor, originari din Palestina, Asia Mică şi Peninsula Italică,
răspândindu-se în mod conspirativ în rândurile populaţiei din oraşe şi printre soldaţi în
castrele militare. Populaţia de la sate a fost mai puţin receptivă la noua religie, rămânând
păgână, de unde provine şi cuvântul actual de paganus = locuitor de altă dată al aşezărilor
rurale.

Ca şi la Roma, cei convertiţi la creştinism cunosc persecuţii, fiind daţi fiarelor în circuri,
crucificaţi sau arşi de vii în spectacole nocturne. Romanii controlau afară de Transilvania,
teritoriile din sudul Banatului, Oltenia şi Câmpia Română, sud-estul Moldovei cu Bugeacul,
litoralul Mării Negre, Dobrogea şi Ilyricum. Cum armata constituia un mediu prielnic de
răspândire a noii credinţe, în rândul militarilor creştinaţi se produc primele persecuţii. Sunt
cunoscute cele declanşate în anul 298 de Veturius, prefect al Praetoriului şi între 303-311
când sunt menţionate edictele date de împăraţii Diocleţian (248-305) şi Galerius (304-311).
În Dacia sud-dunăreană, într-o serie de oraşe precum Silistra, Durostorum, Tomis şi Axiopolis
sunt persecutaţi primii ostaşi pentru credinţa lor, fiind menţionaţi şi primii martiri din rândul
militarilor, precum: Emilian, Iuliu Veteranul, Nicandru, Marian, Isihie, Lupu, Sfinţii Pasicrat
şi Valentin şi Dasius ce a stat la originea legendei Sfântului Gheorghe.

Cea mai mare parte a populaţiei de pe teritoriul Daciei era păgână şi se închina zeităţilor
romane locale sau aduse din Orient, aşa cum o dovedesc descoperirile arheologice. Populaţia
fiind alcătuită în marea ei majoritate din agricultori, pe primul loc între zeii adoraţi se situa
zeul oficial „Deus Sol Invictus”, care era proclamat zeu de stat. În secolele III-IV s-a
generalizat cultul unui zeu suprem, la origine traco-dac, care, prin sincretism a adoptato serie
de trăsături aparţinând unor zeităţi greco-orientale şi traco-frigiane. Este vorba de un zeu
luptător, reprezentat călare, având însemnele stindardului dac, elementele cosmosului şi
balaurul ce simboliza forţele răului. Era un zeu suprem al agriculturii şial păstorilor
războinici, reprezentând binele care învinge răul.Acest zeu a apărut singur în perioada sec. I
î.H. – III d.H. şi s-a numit „Cavalerul Trac”, cultul său atingând apogeul în sec. II—III, când
apare deseori dublat simetric.

Cultul „Cavalerului Trac” denumit greşit, în trecut, ca fiind al Cabirilor, al Dioscurilor, al

Călăreţului Traco-Mitriac etc. va purta denumirea de cultul Cavalerilor Danubieni (dunăreni)
întrucât aria lor de adoraţie cuprindea, din punct de vedere geografic, zona provinciilor
romane de la Dunărea mijlocie şi inferioară: Dacia, Moesia, Paanonia şi Dalmaţia. Este vorba,
deci, de un cult local format iniţial din credinţele unui singur popor ce popula valea
Dunării. Cultul Cavalerilor Dunăreni s-a practicat de-a lungul unei perioade de timp efemere
ce a cuprins secolele II-IV.

De la această religie misterioasă ne-au parvenit puţine informaţii şi mărturii materiale. Ştim
doar că cultul Cavalerilor Danubieni a apărut, în secolul I î.H., în lumea tracilor elenizaţi de la
sud de munţii Balcani, aflaţi sub dominaţia romanilor, reprezentînd probabil un simbol al
rezistenţei faţă de zeităţile cuceritorilor pe care aceştia le impuneau celor învinşi.

După unele ipoteze emise de o serie de istorici, acest zeu simboliza călăreţii getului Burebista
şi ai marelui preot Deceneu, ce arborau stindardul cap-de-lup al zeului Zamolxis, simbol al
libertăţii şi vitejiei războinicilor. Calul, animal solar, era un simbol al imortalităţii! Poate
călăreţul să-1 fi reprezentat pe însuşi Burebista, simbol şi idol al tracilor balcanici. Cultul a
cunoscut treptat o extindere tot mai mare cuprinzând provincia Tracia, sud-estul Macedoniei
şi, în secolele II—III, Moesiile şi Dacia. Iniţial cultula aparţinut traco-romanilor colonizaţi,
devenind, în timp, şi zeul militarilor recrutaţi din cadrul populaţiei locale.

Nu se cunoaşte care era denumirea oficială a acestui zeu local si nici în ce consta cultul său,
ceremoniile şi ritualurile – venerarea sa efectuându-se în cel mai mare secret, constituind
probabil şi o formă de opunere faţă de puterea de la Roma şi tot ce venea de
acolo. Cunoaşterea acestui cult se rezumă în prezent la studierea şi interpretarea a circa 226 de
reprezentări ale zeilor întruchipaţi pe tăbliţele de piatră (114), de metal (95), de teracotă (4) şi
pietre gravate (13). Nu s-a păstrat nici un fel de menţiune literară în privinţa cultului şi nici un
fel de inscripţie care să-i menţioneze numele. în şapte cazuri se întâlnesc pe reliefurile
dedicate acestor zei scurte inscripţii prezentate sub forma unor criptograme executate cu
caractere greceşti, texte devenite, prin deterioare, complet indescifrabile. Din cele de mai sus
rezultă, în primul rând, că era cu totul interzis adepţilor de a se vorbi despre ceremonialul
religios, despre modul lui de desfăşurare şi mai ales despre învăţăturile date de preoţi
adepţilor. În al doilea rând, era vorba de o religie tainică, complet deosebită de celelalte
existente, nefiind îngăduită adepţilor rostirea în public sau, cu atât mai mult, scrierea
numelelor zeilor adoraţi.

Basoreliefurile aparţin secolelor I î.H. – III d.H. şi sunt de mici dimensiuni, unele pe stele de
piatră de 10-50 cm înălţime, având latura superioară în arc de boltă sau simplu arc, înfăţişând
un călăreţ cu mantie în două ipostaze: fie cu alură paşnică, mai rar, împreună cu alte zeităţi
care sugerează subordonarea panteonului greco-roman şi oriental faţă de acest Dumnezeu
trac. Altele reprezintă prelucrări din creştinism sau din fondul comun oriental, schiţând semne
de binecuvântare ori ţin pathera ori rythonul şi au animale paşnice la picioarele calului.
Cavalerul e înfăţişat în chip de războinic, călărind în galop sau la trap pe drumul de
întoarcere.

Imaginea, care redă lupta cu animalul fabulos, pe care îl străpunge cu suliţa, simbolizează, fie
lupta zeilor solari contra celor htonieni, a lui Zamolxis cu Gebelezis, ori victoria zeului solar
împotriva Infernului şi a Morţii. Dar se poate tot atât de bine să fie simbolizată victoria
eroului traco-dac, călare, în zbor peste câmpii, asupra armatei romane pedestre! La aceste
reprezentări se poate asocia şi uriaşul călăreţ de la Madara, figurat pe stâncă, la graniţa
Bulgariei cu Grecia. În comparaţie cu alte monumente de cult antice, mai pot fi menţionate un
mare număr de basoreliefuri cu figuraţie, circa 88 care sunt turnate în plumb, metal care,
conform credinţei anticilor, ar fi metalul infernului şi magiei.

Monumentele Cavalerilor Dabunieni se împart în trei clase, după reprezentările de pe ele:

A. Cu un singur cavaler şi o Mare Zeiţă;

B. Cu o Mare Zeiţă asociată cu doi Cavaleri;

C. Cu scena banchetului sacru oferit celor trei zei.

Cele mai vechi reprezentări aparţin categoriei cu un singur Cavaler.

Până în prezent, pe teritoriul Daciei, s-au descoperit 52 de exemplare de reprezentări; 56 s-au

aflat în cele două Moesii (Dobrogea, nordul Bulgariei şi nordul Serbiei); 67 – în Ungaria şi
Iugoslavia, între Dunăre şi Sava, iar restul de 41 au o provenienţă necunoscută. După numărul
de exemplare, ar rezulta că Panonia ar fi fost leagănul cultului Cavalerilor Dabunieni, urmată
de Moesia şi Dacia. Analizând aspectul cronologic şi sculptural al monumentelor descoperite,
se poate trage o concluzie cu totul opusă. Astfel, cele mai vechi şi mai numeroase monumente
din grupa celor cu un singur Cavaler, provenind din secolul al II-lea, au apărut în Dacia (14
din 25 de exemplare); tot aici au fost executate fără a fi turnate în serie, reprezentările cu doi
Cavaleri, adică acelea care aparţin categoriei B. Reprezentările descoperite în Panonia provin
toate din secolul al III-lea şi au fost turnate în metal cu ajutorul aceloraşi tipare. Ele sunt, deci,
posterioare celor din Dacia. în Moesia au fost descoperite numai 8 exemplare dintre cele mai
vechi (grupa A), iar cele cu doi Cavaleri sunt toate din secolul al III-lea (B-C).

Faţă de cele arătate mai sus, se poate afirma că acest cult a apărut în provincia Dacia, de unde
s-a răspândit în provinciile vecine populate cu geto-daci. Istoricii care au studiat acest cult
sunt de părere că această religie trebuie legată de credinţele geto-dacilor ce trăiau pe ambele
maluri ale Dunării. Este cunoscut faptul că geto-dacii aveau o religie politeistă şi că nu
ciopleau chipul zeilor lor. O dată cu stăpânirea romană în Dacia acest cult a fost
reprezentat în formă plastică în piatră şi metal de către meşterii colonişti.

Tăbliţele Cavalerilor Danubieni, care au cea mai mare vechime reprezintă o Mare Zeiţă ce
primeşte un Zeu cavaler, care calcă cu copitele calului un duşman învins. După aceea, în jurul
Marii Zeiţe apar doi Cavaleri identici, care trec peste corpurile duşmanilor. Aceasta formează
scena centrală a cultului. În jurul scenei, pe zone orizontale, sunt diferite simboluri de cult:
berbecul, taurul, cocoşul peştele, şarpele, leul, corbul şi vuiturui. Apar şi divinităţile solare
asociate religiei: Soarele, Luna, Luceferii etc. Sunt reprezentate, de asemenea, scene de
sacrificiu aparţinând cultului, precum şi banchetul ce se acordă în final în cinstea celor iniţiaţi.
Mai sunt figurate diverse obiecte sacre: masa cu peştele, candelabre, opaiţe, blana berbecului,
pâini, fructe, săbii etc.

Acestui cult îi sunt asociate şi chipurile altor zei provenindin panteonul roman, transformaţi în
însoţitori ai Cavalerilor Danubieni şi dispuşi în urma cailor lor. Pe măsură ce cultul s-a
învechit, el a împrumutat o serie de elemente aparţinând altor religii mai vechi dotate cu
mistere, în special din cultul lui Mithras. Întrucât primele reprezentări ale Cavalerilor
Danubieni îşi fac apariţia în veacul al II-lea, după cucerirea Daciei de către romani se poate
trage concluzia că această religie s-a format la nordul Dunării, în decursul primei jumătăţi a
secolului al II-lea. La ea au aderat şi colonişti aduşi de împăratul Traian, luându-se ca model
reprezentările mai vechi ale Cavalerului Trac.

In teritoriile locuite de geto-daci a dăinuit un mit ce poate fi reconstituit după scena centrală
ce apare în unele tăbliţe. Mitul are la bază o temă comună mai multor religii antice şi anume
lupta eternă dintre bine şi rău. Cavalerii simbolizează elementul binelui care calcă sub
copitele cailor lor duşmanul, adică elementul nefast al răului. După lupta eroică cu duşmanul,
se întorc acasă victorioşi şi sunt primiţi de o Mare Zeiţă. În timp, mitul a fost îmbogăţit, fiind
introduşi doi zei, asociaţi Marii Zeiţe, şi alcătuind cifra magică a treimii. Marea Zeiţă
danubiană ocupă acum centrul tabloului, având în faţă o masă, pe care este expus un peşte,
simbol care îl întâlnim şi în religia creştină. Cavalerii, alături de arme, poartă şi un stindard
denumit draco, constituit dintr-un corp de şarpe înfipt în vârful unei lance. Este cunoscut
faptul că încă de pe vremea lui Decebal, dacii aveau această emblemă naţională şi religioasă,
lucru consemnat şi pe Columna Iui Traian din Roma.

Marea Zeiţă asociată în toate scenele Cavalerilor Danudieni a fost din câte se pare o veche
divinitate geto-dacică, care prin sincretism a împrumutat o serie de atribuţii ale zeilor altor
culte din antichitate: Diana, Nemesis, Cybela şi Epona. Ea a dobândit proprietăţi şi puteri
religioase vizând cele trei lumi: pământeană, subterană şi celestă. Simbolul acestei Zeiţe îl
constituia peştele care i se oferea pe masă, element utilizat şi în scena banchetului sacru.

Cavalerii, aflaţi în permanenţă în preajma Zeiţei, ofereau o imagine războinică. Ei erau

înarmaţi cu o lance şi o secure dublă, la picioarele lor aflîndu-se duşmanul doborît. Cînd
această credinţă a început să fie însuşită şi de soldaţii ce alcătuiau armata romană de ocupaţie
din Dacia (secolul al III-lea), unul dintre Cavaleri purta uniforma şi armura militară romană,
având într-o mână stindardul draco. În scenele de luptă reprezenate, Cavalerii erau ajutaţi de
către un câine, leu, şarpe sau delfin. Tovarăşi de luptă s-au adăugat, cu timpul, şi unii zei cu
caracter militar, precum Marte şi Nemesis. Se ştie că Marte era Zeul războiului, iar Nemesis
simboliza ordinea, cumpătarea, secretul şi răzbunarea împotriva tuturor acelora care călcau
legile dreptăţii. Zeiţa apărea cu degetul dus la buze, recomandând păstrarea secretului, simbol
pe care îl vom întâlni şi la francmasoni cu prilejul anumitor ritualuri.

Chiar dacă nu ne-au parvenit scrieri privitoare la misterele Cavalerilor Danubieni, examinarea
cu atenţie a diferitelor scene imortalizate în piatră sau metal ne permite să intuim şi să
reconstituim principiile care stăteau la baza acestui cult. Cele trei divinităţi – doi Cavaleri şi o
mare Zeiţă – constituiau, fără îndoială, o triadă căreia i se atribuiau puteri supranaturale în
cele trei lumi: pământeană, cerească (solară) şi cea infernală (htonică). Dumitru Tudor, care a
consacrat acestei religii un spaţiu amplu, a reuşit să descifreze o serie de simboluri. Astfel, el
menţionează că scenele legate de credinţele uraniene şi astrele sunt totdeauna aşezate
deasupra scenei principale, care redă mitul „terestru” al cultului, iar cele care se referă la
lumea infernală apar de regulă dedesubt. Unele elemente stranii şi aparent fără nici o legătură
dovedesc că această religie avea legături cu unele practici magice şi oculte.

De la cultul lui Mithras – răspândit în lumea romană, adus de soldaţii ce luptaseră în Asia
Mică – se regăsesc o serie de simboluri dispuse pe fâşiile de sus ale reliefurilor, precum:
Soarele, Luna, carul solar, tras de patru cai conduşi de Soare, ce poartă un glob, doi luceferi în
formă de stele cu şapte raze, vulturul şi corbul. Sunt, de asemenea, venerate cele patru
elemente din natură (pământul, aerul, focul şi apa) luate tot din credinţele despre Zeul Mithra
şi redate pe tăbliţele Cavalerilor Danubieni, în grupul: şarpe, cocoş, leu şi vas, aşezate în
opoziţie unele faţă de altele. Zeul Mithras a mai furnizat şi alte alegorii religioase, cum ar fi
imaginea celor patru vânturi, reprezentate sub formă de busturi masculine ce suflă în
trompete, cele patru anotimpuri, simbolizate prin cununile de vegetaţie pe care figurile
respective le poartă pe capetele lor. Se poate trage concluzia că, în religia Cavalerilor
Danubieni, existau şi elemente ale unor adoraţii naturaliste legate de elementele naturii:
pământul, focul, aeru, şi apa, de cele patru vînturi (bune sau rele), de cele patru anotimpuri
etc.
Cultul Cavalerilor Danubieni a fost, din punct de vedere al conţinutului şi al bogăţiei în
simboluri şi obiecte de cult, cel mai dezvoltat dintre toate religiile practicate la vremea
respectivă pe Teritoriul Daciei. Nu există monumente religioase din secolele II-IV care să ne
fi transmis un mai mare număr de simboluri şi obiecte de cult decât reprezentările Cavalerilor
Danubieni. Dintre simbolurile aparţinând cultului Cavalerilor Danubieni ne reţin atenţia
peştele, berbecul şi băile rituale criobolion şi taurobolion. Peştele, simbol întâlnit deopotrivă
şi în creştinismul care tocmai se constituia, era închinat Marii Zeiţe şi se consuma cu prilejul
banchetelor sacre de către cei iniţiaţi, fiind privit ca un aliment sfânt si pur.

Berbecul era sacrificat pe altar celor trei divinităţi adorate, carnea lui consumându-se la
agapele ce nu aveau caracter mistic. Neofitul, când se prezenta la iniţiere, avea corpul gol pe
care şi-1 acoperea cu blana animalului. Masca, în forma capului de berbec, se purta cu prilejul
acordării unui grad de iniţiere. Băile rituale se practicau de către neofiţi cu prilejul primirii lor
la misterele cultului. După scurgerea unei perioade de iniţiere în tainele cultului, timp în care
neofitul era supus la diverse probe ce aminteau misterele antice, candidatul era admis la un
banchet sacru pe care şi Marea Zeiţă îl oferise cândva celor doi Cavaleri Danubieni, în urma
învingerii de către ei a forţelor răului. Agapa mistică avea loc într-o încăpere specială, în
mijloc fiind dispusă o masă rotundă pe care se afla pâine, peşte, lapte, miere şi fructe, carnea
fiind exclusă. Vom vedea că şi catharii excludeau de !a consum carnea; preoţii îi spuneau
neofitului că prin consumarea peştelui sunt alungaţi din corpul său demonii, şi astfel se unea
pe cale mistică cu cei trei zei, şi i se atribuiau puteri magice pentru a lupta cu succes împotriva
răului. Acest prânz îl întâlnim la aproape toate marile mistere ale antichităţii, cum ar fi cele
egiptene ale lui Isis şi Osiris, al lui Mithras şi altele. Şi vechii esenieni aveau în ritualurile lor
agapa finală. Ea este întâlnită la francmasoni sub denumirea de punct geometric. Neofitul era
proclamat mist (mystes), adică iniţiat în misterele zeilor danubieni şi invitat să ia parte ori de
câte ori aveau loc festivităţi secrete ale cultului şi să înveţe pe dinafară dogmele şi simbolurile
ce i se dezvăluiau de către preoţi.

Aşa cum am mai spus, ne-au parvenit puţine informaţii despre cultul Cavalerilor Danubieni.
Nu au fost descoperite sanctuare destinate celebrării lor, dar din sculpturile ce au ajuns până la
noi, pot fi identificate desfăşurarea unor scene religioase şi faptul că au existat probabil
sanctuare, izolate de priviri indiscrete, desigur în locuri subterane unde nu aveau acces
oamenii de rând. Nu dispunem de nici un fel de informaţii despre preoţii ce oficiau cultul,
unde şi cum erau instruiţi şi formaţi aceştia, şi nici de date privitoare la dogmele de bază ale
cultului. Ce s-a putut deduce din descifrarea reprezentărilor şi a numeroaselor tăbliţe este că
avem de-a face cu un cult dualist (lupta dintre bine şi rău), iar preoţii practicau credinţe oculte
şi magice. Deşi divinitatea principală a cultului era o Zeiţă, se pare că participarea femeilor la
ceremonii nu era admisă. Întreţinerea preoţilor şi cheltuielile legate de efectuarea diverselor
ceremonii şi conservarea localului templului se făceau din contribuţiile celor iniţiaţi, sub
forma de cotizaţii şi donaţii.

Faza de dezvoltare a cultului Cavalerilor Danubieni, când aceştia sunt reprezentaţi cu doi
călăreţi - B – ne este redată de foarte multe tăbliţe de dimensiuni mici, turnate în plumb, fapt
care denotă că erau purtate atârnate la gât de către credincioşii, care le atribuiau puteri magice.

Reprezentările, indiferent de materialele din care erau confecţionate – metal, bronz, plumb,
teracotă sau piatră -, erau lucrate în serie de către mici meşteşugari locali, după modele ce
circulau de la un atelier la altul. Urmează apoi un fenomen cu totul singular în istoria
religiilor: transformarea unei religii în alta printr-un fenomen de sincretism.
Cultul Cavalerilor Danubieni s-a stins treptat sub forma sa iniţială, o dată cu ofensiva
creştinismului asupra religiilor păgâne. Dispariţia lui treptată a fost o consecinţă directă a
crizei care a cuprins Imperiul Roman în perioada anarhiei militare (235-285). În anul 271
Imperiul roman pierde Dacia, leagănul în care a apărut şi s-a dezvoltat acest cult. Au urmat
invaziile barbare începând cu secolul al II-lea, care au distrus marile centre civile şi militare
de pe malul drept al Dunării şi Tisei, unde cultul cunoscuse o mare dezvoltare. Dacă în forma
iniţială cultul Cavalerilor Danubieni a fost un cult modest, exprimând credinţa ţăranilor geto-
daci din valea Dunării inferioare, în timp a cunoscut o mare extindere, îmbogăţindu-se din
punct de vedere religios şi facându-şi adepţi din rândul militarilor şi orăşenilor.

Studiind cultul Cavalerilor Danubieni rezultă că avem de-a face cu o credinţă în care este
vorba de lupta dintre bine şi rău, în care binele, reprezentat de zeul solar – poate Zamolxis –
luptă şi—1 învinge pe zeul morţii şi al infernului, Gebelezis, întruchipat de un animal fabulos,
semănând cu un şarpe, călcat de copitele calului.

Zeul Cavalerilor Danubieni, coborând din negura timpurilor, luând chipul unui erou
pământean geto-dac, probabil Burebista, devine Invinctus (invincibil), Sanctus (sfânt),
Aeternus (veşnic), Iohyras (plin de forţă), confundându-se o dată cu răspândirea creştinsmului
în Dacia, cu Sfântul Gheorghe, militar, care, datorită martiriului suferit avea să intre în rândul
sfinţilor.

Viitorul Sfânt – Sfântul Gheorghe întruchipare a zeului trac -ucigând balaurul, stăpânul
Infernului, devine Katahtonis (stăpânul celor morţi) şi totodată şi al celor vii. Cavalerul
Danubian sau Trac se dedublează în Sfântul Gheorghe. Prin creştinarea treptată a geto-dacilor,
deveniţi, datorită cuceririi şi a colonizării romane, daco-romani, apăruţi în istorie la sfârşitul a
patru secole de prefacere, în veacul al VIII-lea, se iveşte Sfântul Gheorghe provenit din
Cavalerul Danubian. El a urmat pilda lui Iisus şi s-a sacrificat pentru eliberarea prin credinţă a
celor mulţi. Transformarea Cavalerului Danubian are loc în perioada avansului dinspre sud
spre nord a creştinismlui şi a transformării Republicii Romane în Monarhie de drept Divin şi a
împăratului în Deus, sub influenţa culturii persane. Reacţia a avut loc în zona spaţiului traco-
daco-roman, în Dacia nord-dunăreană.

Mărturiile cultului Cavalerului Danubian încep să se împuţineze către sfârşitul secolului II,
transformându-se într-un fel de talismane, cu rolul de protecţie personală. În ultima fază a
cultului Cavalerului Danubian (sec. III) şi în perioada dezvoltării creştinismului au loc
transformări ce ne conduc la ipoteze interesante: noua credinţă în Dumnezeu Trinitate (Tatăl,
Fiul şi Sfântul Duh), a doi cavaleri (probabil Tatăl şi Fiul, poate dacul romanizat şi veteranul
roman împământenit) şi între ei, Femeia (simbolizată de Zeiţa Mamă, poate Mama
Cavalerului Fiu, poate Spiritul Pământului Fertil al Daciei). Simbolurile misterelor, care
însoţeau celebrarea de către iniţiaţi a cultului secret, au dispărut, parte fiind asimilate de
creştinii ortodocşi. Mircea Dogaru menţiona: „…Cultul Cavalerului Trac prin tentativa de
adaptare şi contracarare (doi cavaleri plus, Zeiţa sau Spiritul Pământului) nu a făcut decât să-
şi demoleze singur barierele, contopindu-se firesc în creştinism, vechiul zeu pământean,
războinic, transferându-şi prima dintre calităţi, aceea de, Dominus, – Zeului trinitate creştin,
devenind Dominus deus -Dumnezeu el însuşi, păstrându-şi natura uman-eroică şi celelalte
calităţi de biruitor şi apărător”.

Răspândit în Dacia, în Panonia, Dalmaţia şi Moesia, cultul Cavalerilor Danubieni dispare la

sfârşitul secolului al IV-lea, cultul fiind absorbit de creştinism a cărui biserică oficială,
organizată de acuma la scara întregului Imperiu, merge pe drumul bătătorit de preoţii păgâni
ai diverselor culte ale Romei, absorbind şi integrând toate cultele şi zeităţile locale, încercând
să le confere o explicaţie-creştină.
Descoperită cu prilejul săpăturilor la sanctuarul lui Liber Pater de la Partoş împreună cu mai
multe piese având acelaşi caracter. Sanctuarul suprapune incinta de pământ a oraşului roman
Apulum I. Lipsă fragmente din centru şi stânga. Inscripţie realizată prin batere asupra unui
tipar de lemn (lectura posibilă: Cohors I Sagitariorum Tibiscensium; se păstrează doar
COHISTIBISC). În centru se distinge o divinitate feminină care ţine în mână dârlogii a doi cai
dispuşi în stâga şi dreapta pe care se află Cavalerii Danubieni.

Dispariţia Cavalerilor Danubieni şi metamorfozarea lor Sfântul Gheorghe coincide cu

formarea poporului român (vlahîncepând cu veacul al VII-lea, Ia aceasta contribuind probabil
şi viaţa şi faptele eroului creştin Dasius. După profesorul A. Barnea, Dasius ar fi identic cu
Taseto, soldat creştin martirizat la Axiopolis (Cernavodă), ale cărui rămăşiţe pământeşti au
fost duse ulterior la Durostorum (Silistra). Sursele îl indică drept personaj real, sub numele de
Dasius, nume dacic. El aparţine, ca şi Cavalerul Danubian, mediului autohton romanizat, dat
fiind că este un soldat roman aparţinând garnizoanei stabilite la Silistra. Călăreţ viteaz,
parcurge importante trepte din cursus honorum, ca şi Sfântul Gheorghe care, desprins de
spaţiul daco-roman şi universalizat este asimilat de Biserica creştină drept originar după
mamă din Palestina. Ca şi Sfântul Gheorghe, Dasius refuză ordinele superiorilor de a-i
maltrata pe creştini. El se revoltă împotriva împăratului Domiţian (51 -96) pe care nu-1
recunoaşte ca Dominus et Deus, neparticipând la sărbătorirea Saturnaliilor. Este mai întâi
torturat şi apoi ucis şi aruncat în Dunăre. În secolul VI, Biserica îi va aduce capul la Catedrala
din Ancona şi va fi sanctificat. Dasius este, deci, mucenic şi sfânt, ca şi Sfântul Gheorghe.

Din asocierea Cavalerului Danubian, Dumnezeul absolut al daco-romanilor din secolele II-IV,
cu viaţa unui personaj real, călăreţul daco-roman Dasius, prin sincretism, a rezultat un
personaj cu aură legendară – Sfântul Gheorghe – nume simbolizând agricultorul (influenţă
daco-romană). Dar el nu mai este daco-roman, ci, după mamă, provine din Palestina, pentru a
fi apropiat de Iisus. A fost soldat roman, ca şi Dasius, semănând cu Cavalerul Danubian, ca
îmbrăcăminte, calitate şi fapte – în esenţă fiind ostaşul împăratului ceresc, care avea în mâini
suliţă şi la şold spadă. De origine divină, vindecă oameni, trezeşte din morţi şi face o serie
întreagă de minuni, Cavalerul Danubian transformându-se într-o primă fază în Dumnezeu-
Fiul. După uciderea balaurului, botează în masă 25.000 de oameni şi, recăpătându-şi biografia
lui Dasius, se ceartă cu Diocletian, refuză participarea la ceremonii religioase păgâne,
decăzând din postura de Deus şi devinind un simplu muritor ce îndură toate umilinţele şi
chinurile, fiind în final ucis.

Războinic călare, patron al călăreţilor, îşi sărbătoreşte ziua la 23 aprilie, ziua uciderii sale.
Sfântul Gheorghe este un Cavaler Trac, Danubian, tipic, cu mantia fluturândă, care loveşte cu
suliţa dragonul pe care îl calcă în picioarele calului său, în prezenţa unui personaj feminin-
simbol. Are aură creştină, de sfânt, deşi păstrează toate atributele Cavalerului Danubian. Este
un Heros prin biografia militară a mucenicului Dasius şi la figurat, prin dobândirea vieţii
veşnice după moarte.

Opinia noastră, ca şi a altor cercetători – Mircea Dogaru – este aceea că acest Cavaler
Danubian sau Trac, zeitate supremă solară a lumii geto-dace, reînviată de localnici în perioada
de rezistenţă antiromană (sec. I î.H. -I d.H.) a devenit zeu unic al daco-romanilor (circa
secolul II) şi s-a transformat în perioada introducerii creştinismului (sec. III-IV), mai întâi,
prin asimilare cu Iisus, apoi cu Dasius-Gheorghe, devenind, în final, o dată cu instaurarea
creştinismului, Sfântul Gheorghe.
6 Doi ochi imenşi pe cer, martori la urgia
abătută peste Bucovina
Monitorul de Suceava: Filmul care a stat la baza acestui articol ne-a fost furnizat de un localnic din
Regiunea Cernăuţi, în ziua documentării făcute la faţa locului, cu ocazia inundaţiilor din Ucraina, iar
legenda ochilor circulă în aceste zile de ambele părţi ale frontierei. Imaginile există pe telefoanele mobile
ale mai multor localnici, ceea ce ne-a făcut să nu avem nici un dubiu asupra autenticităţii acestui film.

Potopul care s-a abătut asupra Bucovinei a fost prevestit, spun vecinii noştri din Ucraina, de apariţia pe cer a
unui cap de vulpe cu ochii imenşi.

În noaptea de 26 spre 27 iulie, un ucrainean din regiunea Cernăuţi a înregistrat pe camera video imaginea celor
doi ochi, perfect conturaţi. În înregistrare se aude vocea operatorului amator, care vorbeşte de ce dezastru fac
apele revărsate şi, la un moment dat, strigă despre apariţia de pe cer.

„Priviţi ce dezastru este în faţa noastră! Priviţi cum creşte apa şi la ce se întâmplă cu pământurile noastre! Uite,
uite pe cer! Uite vulpea, priviţi la ochii ei! Şi grindina are ochii vulpii!”, spun vocile celor care au asistat la
fenomen.

Vestea s-a răspândit imediat şi cei care nu au văzut cu ochii lor ceea ce s-a petrecut au căutat la cei mai norocoşi
înregistrarea video.
În zona de frontieră a Ucrainei deja se spune acum că ochii vulpii au prevestit urgia, că ochiul încruntat a arătat
că vor urma momente cumplite, iar ochiul mai luminos le-a dat speranţe oamenilor că vor depăşi această
încercare.

Localnicii mai spun că şi grindina care a căzut sâmbătă noaptea peste unele localităţi ucrainene a avut aceeaşi
formă ciudată, de ochi de vulpe.

Legenda circulă cu repeziciune mai ales în comunele de dincolo de graniţă, iar înregistrarea video ne-a fost pusă
la dispoziţie şi nouă.

7 Solomonarii. Enigme antice romanesti.

2 Votes

Solomonarul este magicianul (vrăjitorul) despre care se credea în mitologia românească, că

poate controla norii şi ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mişcarea balaurilor
norilor, pot aduce grindina şi vindecă boli. Asemenea unor asceţi, solomonarii trăiesc departe
de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerşi, deşi nu au nevoie de
nimic, iar unde nu sunt primiţi bine, abat balaurul grindinii. Ştiinţa lor este transmisă de la
maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnaţi la naştere (purtători
de căiţă, o membrana care le acoperă capul şi trupul) şi crescut în peştera lor de la marginea
pământului. Numele de „solomonar” şi-l capătă abia în evul mediu sub influenţa culturii
iudeo-creştine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local „salman”. Cele mai multe
relatări se referă la oameni înalţi, roşcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie
cerşind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi. Pentru a se feri
de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meşter Pietrar, un solomonar revenit
printre oameni, dar care le ştie magia.

Tradiţia românească nu pune la îndoială existenţa lor, ba chiar ar exista şi mărturii din Ardeal
şi din Bucovina, cu privirea la existenţa unor ultimi solomonari. Există însă numeroase
interpretări a provenienţei mitului, cele mai multe legate de preoţii geto-
dacilor Kapnobatai sau Ktistai, peste care s-au adăugat şi numeroase influenţe creştine şi nu
numai, rezultând un produs sincretic de mituri şi credinţe.

În Ţara Moţilor sunt cunoscuţi ca Şolomonari sau Zgriminţieş Mitologia populară spune că
şolomonarii au o anumită carte, in care se cuprinde toată ştiinta şi puterea lor. Cartea aceasta o
invaţă şolomonarii in şcoala din cetatea Babariului, şi nu fiecare iese şolomonar, ci numai din
7 unul” (Descântecele Românilor 1930 – conform Literatura populară, Bucureşti, 1985, p.
53).

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al dacilor –
ktistai, deoarece locuiau „în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane” (Le
dragon dace, in Ethnologică, nr. 1, 1979, p. 13-22) Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu
Kadmos, si definind casta lor ca fiind moştenire dacică, spune că solomonarul din traditia
folclorică este rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului”. Pentru acest cercetător,
şolomonarii sunt „preoţi initiaţi” (Ţara neuitatelor constelaţii, Iaşi, 1981).

Wikipedia.org
**

Ordinul Solomonarilor

Ordinul se spune ar fi aparut in 1450 i.e.n. si ar fi fost introdus de Zamolxe (marele preot dac-
trac).

Romulus Vucanescu in minunata sa lucrare “Mitologia Romana” ne spune de ordine

calugaresti dacice ale ctistilor, capnobantilor, etc care duceau o viata de pustnici, în creierul
muntilor, de unde coborau, din când în când, pentru a propovadui în spiritul doctrinei lui
Zalmoxis. O reminiscenta a ordinului ctistilor în mitologia româna sunt, dupa Traian Herseni,
solomonarii .
Marii pontifi si capeteniile militare, în frunte cu regele, faceau anual, la solstitii si echinoxuri,
procesiuni în masa pe culmile domoale ale muntilor. Erau ceea ce s-a numit mai apoi urcarile
pe munte , care aveau loc între rasaritul si apusul soarelui. Reminiscentele acestor urcari
pentru rugaciune pe munte, cât mai aproape de cer, în liniste si reculegere, au supravietuit la
români pâna în epoca moderna, fiind preluate de crestinism înca din perioada migratiilor
euroasiatice ale erei noastre si transsimbolizate magico-religios.

SOLOMONARII. Erau inzestrati, de catre traditia populara, cu puteri magice, putand sa

intoarca ploaia sau norii. Se spune despre ei ca traiau pe un alt taram, iar in lumea noastra
veneau din cand in cand pentru a cersi. Daca cineva nu-i omenea cum se cuvine, abateau
asupra lor grindina. Solomonarii erau oameni inalti, cu parul roscat si cu mantii albe.
Calatoreau printre nori pe spinarea balaurilor si posedau o serie de unelte magice: o toporisca
de fier care putea sa intoarca gheata si un frau din scoarta de mesteacan fara de care balaurul
nu ar fi putut fi stapanit. La gat purtau o toaca, iar zgomotul facut de aceasta (tunetele)
prevestea sosirea unei furtuni. Nu pana demult, atunci cand pe cerul satului apareau nori,
multi oameni se speriau ca a venit solomonarul si trebuie sa se fereasca de puterea lui. Uneori,
apelau la “oamenii mesteri”, fosti solomonari care traiau printre oameni.

Care este legatura dintre solomonari si credintele dacice?

Ei bine, multi cercetatori ii considera pe solomonari descendentii vechilor preoti daci. Ei se
bazeaza foarte mult pe marturiile istoricilor Strabon si Iordanes. Acestia amintesc de preotii
asceti kapnobatai (“calatori prin nori” sau “umblatori prin nori”), care opreau furtunile
sagetand norii (ei credeau ca in nori se ascundeau balaurii care aduceau urgia). Un alt rol al
acestor preoti era, in conceptia lui Mircea Eliade, practicarea unor ritualuri samanice, unde un
rol esential il avea extazul provocat in urma inhalarii fumului de canepa.

Desi de natura demonica, aceste semidivinitati meteorologice provin, cum am spus, din
oameni. Devin solomonari copiii nascuti cu caita pe cap. Acesti copii predestinati din nastere
sunt furati de mici de solomonarii batrâni si dusi la „scoala de solomonie”, care se afla în
„crugul pamântului”, pe Celalalt tarâm. Acolo li se preda stiinta magica a solomoniei pâna la
vârsta de 20 de ani de arhedemonul Uniila. Traian Gherman descrie cu lux de amanunte
scoala de solomonie. Din relatarile lui reiese ca initierea copiilor predestinati a deveni
solomonari era foarte grea. Copiii sunt supusi la cele mai aspre chinuri si acte de curaj
închipuite de vreo minte omeneasca. Numarul celor ce trebuie sa devina solomonari e limitat,
când la 7, când la 9. Asa ca trierea lor este extrem de riguroasa. Scoala de solomonie este
instalata într-o vagauna sau pestera inaccesibila oamenilor de rând. Aici copiii alesi erau
initiati stând pe o piatra de moara, legata de un fir de ata de tavanul pesterii. Piatra se învârtea
vertiginos la lumina unui opait.
În intervalul acestor 9 ani de solomonit între oameni, solomonarii detineau puteri semidivine,
pe care prin statornicie le întareau si definitivau. Când erau nesocotiti de oamenii de rând,
pedepseau satul întreg. Atunci îsi deschideau „susaelele” (hambare pentru bucate) si porneau
la descântatul unui balaur. Urcau culmile muntilor, ajungând la unul din iezerele tainuite sau
la un lac dintr-o gura de vulcan, la marginea caruia citeau din pravila pâna asudau si înghetau
apa. Apoi paseau spre crucile ghetii, cu toporisca de fier o spargeau, ajutati de moroi chemati
de ei anume. Gheata marunta o azvârleau cu frâul de mesteacan în capul balaurului care iesea
prin copca si încalecau pe balaur dându-i pinteni. Balaurul se smucea din copca. Solomonarul,
cu opincile lui de otel, continua sa marunteasca gheata si cu ajutorul moroilor o încarca în
spinarea balaurului. Da pinteni si tine bine de frâul de mesteacan, ridica toiagul spre cer, se
umple vazduhul de nori negri. Trage de capastru balaurul ce scotea fulgere pe nari. Moroii
sareau pe balaur alaturi de solomonar. Solomonarul smucea frâul si ca un bolid intra în nori,
mânându-l încotro dorea stapânul lui. Când ajungeau deasupra satului socotit sa fie pedepsit,
la porunca solomonarului moroii zvârleau grindina. Daca satenii, vazând furtuna cu nori
negri, prindeau de veste de cumpana ce-i asteapta si trageau clopotele bisericilor, solomonarul
cotea balaurul spre padure si munte, unde descarca înciudat grindina. Daca satenii nu prindeau
de veste, bucatele lor intrau în susaelele (hambarele) solomonarilor. Dupa ce abateau grindina
peste sat, moroii dispareau, iar solomonarii duceau balaurul într-o tara calda îndepartata, unde
îl omorau, îl jupuiau si îi vindeau pielea si oasele, bune ca talismane refrigerente.
Romulus Vucanescu

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare
românesti. Mai mult decât niste simpli “vrãjitori”, solomonarii, numiti grindinari, hultani,
ghetari, izgonitori de nori sau zgrabuntati erau – ori poate mai sunt încã – initiati la “scolile de
solomonãrie” în stiintele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stãpânirea tuturor
fenomenelor meteorologice. Desi se pare cã termenul “solomonar” a pãtruns în lexicul
românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în
adâncimile istoriei. Unii îi alãturã vechilor preoþi asceþi traco-geti – kapnobatai (“cãlãtori
prin nori” sau “umblãtori prin fum”), cei care sãgetau norii spre a opri balaurii furtunilor.
Alþii spun c-ar fi urmasi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul
“care-i fulgera pe draci si oamenii pãcãtosi”. Mai este o variantã: asa cum se spune într-un
basm bucovinean, cules în 1932, “puterea, Solomonarii o au de la împãratul cel întelept
Solomon, care a stãpânit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic,
putea sã închidã si sã deschidã cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar pânã la
Dumnezeu.

Intrebarea care se iveste : au existat? oare mai exista ???

Sursa : hanuancutei.com

**

Tara Solomonarilor

- Stăpâni ai vânturilor şi călători prin nori, solomonarii trăiesc jumătate în poveste, jumătate
prin pădurile Bucovinei. Nu există sat prin care trecerea lor să nu fi lăsat în urmă minuni.
Aducători de ploi şi risipitori de furtuni, ei poartă oameni prin ceruri şi fac să curgă laptele din
copaci. Călătorie pe urmele unor mistere străvechi -

Solomonarul este unul dintre cele mai enigmatice personaje ale mitologiei populare
româneşti. Mai mult decât nişte simpli “vrăjitori”, solomonarii, numiţi şi grindinari, hultani,
gheţari, izgonitori de nori sau zgrabuntaşi erau – ori poate mai sunt încă – iniţiaţi la “şcolile
de solomonărie” în ştiinţele astrologiei, ale prezicerii viitorului, dar mai ales în stăpânirea
tuturor fenomenelor meteorologice. Deşi se pare că termenul “solomonar” a pătruns în lexicul
românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde în
adâncimile istoriei. Unii îi alătură vechilor preoţi asceţi traco-geţi – kapnobatai (“călători prin
nori” sau “umblători prin fum”), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Alţii
spun c-ar fi urmaşi ai Sfântului Ilie, des întâlnit în legendele populare, taumaturgul “care-i
fulgera pe draci şi oamenii păcătoşi”. Mai este o variantă: aşa cum se spune într-un basm
bucovinean, cules în 1932, “puterea, Solomonarii o au de la împăratul cel înţelept Solomon,
care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta”. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să
închidă şi să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.
Dar urmele Solomonarilor nu se află doar în poveste. Nu demult, am auzit că prin văile
sălbatice ale Bucovinei oamenii încă îi mai văd pe “magii cerşetori”, urmaşi ai străvechilor
solomonari. Cele ce urmează se adună, de fapt, în istoria unei căutări. Voi relata o călătorie
văratecă prin Bucovina, către tărâmul aducătorilor de ploi, făcută de mine în luna lui cireşar a
anului 2000, cel mai secetos din ultima jumătate de veac. Povestea s-ar putea numi simplu:
“În căutarea Ţării solomonarilor”.

Hultanii

Basmul se apropia de sfârşit. Îl ascultasem cu foame de amănunte pe povestitorul din faţa

mea, despre care se zicea că-i dintr-un neam foarte vechi de hutuli. Auzisem o întreagă
legendă cu solomonari, îmblânzitori ai balaurilor furtunii, stăpânitori de vânturi şi ploi,
istorisiri despre “hultănie”, o tehnică străveche de teleportare între spaţii şi vremi, sau despre
vechile “şcoale de solomonărie” din Bucovina, care-i învaţă pe magii stihiilor prevestirea
viitorului, cititul în stele, legarea şi dezlegarea de ploi. Şi totuşi, interlocutorul meu nu reuşise
să strângă pulberea acestor împrăştiate legende, pe care le întâlnise prin cărţi, gazete sau
poveşti relatate de babe şi de bătrâni, nu-mi putea explica ce sunt misterioşii solomonari, nici
dacă ei au existat vreodată. Îl interesaseră toate aceste superstiţii doar fiindcă trăise în
copilărie o întâmplare neobişnuită, ce avea legături cu misterioasele solomonii. Atunci nu-i
dăduse atenţie, dar cu trecerea anilor a înţeles că secvenţa aceea are tâlcuri mult mai adânci şi
secrete. Îşi amintea mulţi ţărani cu straie albe şi pielea arsă de soare, risipiţi pe un câmp
nesfârşit. Aşteptau ceva parcă, privind în cer. Seceta pustiitoare, totul era roşiatic, ogorul fript
de blestemul arşiţei, iar către amiază, glia devenea precum jarul şi aerul se curba. Ţăranii
auzeau un zgomot înspăimântător, înfundat, de joasă frecvenţă, şi imediat încetau lucrul,
bătând speriaţi mii de cruci: “Doamne, ajută-ne!”. Dacă ridicau ochii spre soare, ei spuneau că
le fulgera privirea ceva ca un ghem de cârpă albă, înconjurat de ceaţă, trecând prin văzduh, o
nălucire spintecând cerul sau propriile lor minţi, cine ştie. “Oamenii scuipau în sân cu obidă,
ţipând: “ptii, hultanu’!”. Hultanul, adică uliul, vulturul, era de fapt solomonarul care fie
mergea prin nori, fie “aducea pe sus” pe cineva din locuri şi timpuri îndepărtate… Bătrânii ne
ziceau atunci că-n sat umbla oameni anume creaţi pentru a fi vrăjitori, născuţi cu cămaşa
descântată şi căiţă pe cap, pe care-i recunoşti prin aceea că se ţin ca nişte cerşetori. Dar pe
cerşetorul acesta nu vezi să-l huiduiască cineva, ci lumea se uită la el cu sfială, ca la un om
sfânt. Pita pe care o iau aceşti milogi nu o mănâncă, ci o aruncă pe ape, pentru sufletul
morţilor sau pentru dezlegarea ploilor. Ei, copilăria a trecut… Apoi, când am citit undeva că
hultănia este asemănătoare chiar practicilor samanice, toate aceste secrete ale prunciei mele au
început să mă preocupe iarăşi, şi foarte intens”, îşi aminteşte tovarăşul meu de drum.
Şi totuşi, omul meu nu văzuse vreodată vreun solomonar, nu ştia nici dacă în locurile
copilăriei sale mai există cineva care să poată povesti despre descântătorii ploilor. Mai mult,
ca un semn rău, el pur şi simplu nu reuşea să-şi amintească nici măcar satul bucovinean unde
au avut loc aceste apariţii, avea însă credinţa că trebuie să fie undeva în triunghiul Moldoviţa-
Brodina-Arbore. Drept care acum, la sfârşit de poveste, s-a legat să pornească împreună cu
mine prin Obcinile Bucovinei, în căutarea adâncilor sale obsesii.

O călătorie iniţiatică

Ei bine, trebuie să mărturisesc că n-a fost uşor, căci zile în şir am hălăduit zadarnic prin
cătunele munţilor, câteodată bătând din casă în casă, iscodindu-i pe bătrânii mai înţelepţi ai
satelor, care de obicei trăiesc sihăstriţi, dar slobozi în pădurile de pe culmi, încercându-i
mereu cu aceeaşi şi aceeaşi întrebare: “Aţi auzit vreodată de oameni care, prin descântece,
aduc, întorc sau opresc ploaia?”.
Lângă hotarul de nord al ţării, la Nisipitu, un moşneag de 84 de ani începuse să ne dea
speranţă. Ioan Cobelita spune că şi acum sunt nişte haiduci care ştiu “a întoarce” vânturile şi
furtunile: “Au o lumânare ce-o sfinţit-o de Paşti şi ştie zice nişte descântece. Să zicem c-aicea
făceam fân şi, dacă bate piatra, ei descântă şi-o dă pe pădure, o mută la Lupcina. Dar pentru
asta, trebuie să posteşti douăşpe vineri peste an. Vinerile mari, în post negru, sunt rugăciuni
tare puternice. Uite ce puteau face: dacă ei mergeau aşa, pe-o poiană şi vrea să bea lapte, el
ştia aşa de tare să descânte, că înfipta cuţitul într-un brad şi curgea lapte. I-am cunoscut în
persoană, zicea că ştie “să mulgă copacul”. Da’ de solomonari nu, n-am auzit… Numai cu
rugăciune la Dumnezeu şi credinţă, aia-i!”.
Un alt răspuns am primit de la bătrâna Sutac Maria. Nu prea aude, aproape a asurzit din cauza
unui frig mare care a fost altădată aici, în Nisipitu. Gurile rele zic că, în taină, şi ea s-ar
îndeletnici cu vrăji ori descântece. Deşi gârbovită până aproape de pământ, abia putând
merge, oamenii o respectă cumva, ca pe o strămoaşă a locului. Şi în pofida aparentei urâţenii a
trupului ei sprijinit în cârje, chipul prelung, brăzdat de vremi, ascunde trăsături delicate,
nobile chiar, şi o înţeleaptă cumpătare îi armonizează vorbele. Adânci şi pline de tâlc îi erau
poveştile, însă de solomonari sau hultani nici pomeneală, nu auzise sau poate doar se făcea că
nu auzise. De la bătrâna asta am aflat însă că altădată, pentru adusul ploilor, fecioare
împodobite ca de nuntă erau duse cu sila la un iezer sau la Pârâul Ascuns, unde erau îmbăiate
tocmai în perioada aceea “de boală”, când n-aveau voie să între în biserică. Şi că prin această
scaldă, fata îmblânzea “duhul” apei.
În sfârşit, găsisem ceva. Citisem despre fecioarele curate, trimise în pustie, cărora solomonarii
le dăruiau “căpăstrul cel fermecat” şi puterea de a înfrâna stihiile firii, făcându-le astfel
“solomonăriţe”. O veche legendă amintea cum “la o fântână, balaurul mănâncă în fiecare zi
un chip de fată mare după ce o iubeşte”, o alta că “fecioara sorocea din gură sau cu nişte
beţişoare de alun; în pielea goală se ducea cu beţele lângă iaz şi aducea sau oprea ploaia”.
Din nou în maşină, spre Moldoviţa.

Păzitorii de grindine

Mulţumiţi că totuşi călătoria în ţinuturile Brodinei n-a fost zadarnică, ne-am îndreptat spre
Moldoviţa, cea mai sudică patrie a hutulilor. Mult am colindat şi obcinele acestea legendare,
din Argel până în Demacusa, căutând cu încăpăţânare pe vracii ploilor, dar călăuza mea tot
nu-şi amintea pe unde văzuse hultanii. Dar un alt zvon ne trimite către regiunile mai joase ale
Bucovinei. Cineva ne zice că nu aici, ci-n satele din apropierea Rădăuţiului se angaja câte un
om, doar ca să bată clopotele sau toaca atunci când se apropie o grindină mare, oameni tari cu
duhul, numiţi “păzitori de grindine” sau grindinari. Ei n-aveau altceva de făcut decât să
vegheze în hotarul satului, uitându-se în nori. Şi iarăşi, babele zvoneau: pe la Marginea,
Casvana, Solca şi Arbore se plătea altădată cate un vrăjitor care citea stelele şi gonea norii,
care prezicea oamenilor zodiile şi vremea, stătea pe dealuri, mereu cu ochii pe cer, păzind
câmpii, trăind din bucatele cu care îl miluiau gospodarii. “La Arbore, da! La Arbore a fost!”,
şi un fulger de amintire a străbătut ochii tovarăşului meu hutul, că avea acolo un uncheş pe
care nu-l mai văzuse de mulţi ani, Grigore Manoil pe nume. Pe dată, asemeni parcă unor
“fântânari” însetaţi de basm, am pornit-o într-acolo, mutându-ne şi noi căutările către zonele
mai blânde ale Bucovinei. În locuri unde ploua mai puţin.

Arbore. Povestea noastră ar fi putut începe de-aici

Dacă se poate zice că şi satele au firea lor, în Arbore, la fiecare brazdă de pământ, plugul
zgârie cioburile unor bătrâne civilizaţii. Dealurile Portarului, Blândului, Lupului sau Ţapului,
luncile Clitului şi Solcii sunt locuri magice, pline de ciudăţenii, ce-au înăbuşit comorile unor
sate dacice. Ţăranii se minunează că, în fiecare an, din molozuri ori din pârâie răsar ulcioare,
cărămizi sau bănuţi de aur. Fraţii se bănuiesc între ei pentru averi nemuncite, fiindcă aici
pizma nu-l strică pe om, ci-l face mai puternic. Observ la arboreni o suspectă uniformitate a
felului în care şi-au clădit casele, toate având la stradă garduri înalte de lemn, înălţate exact la
acelaşi nivel, şi nimeni nu bravează cu monumentalitatea în faţa vecinilor, de parcă fiecare ar
ascunde câte o taină a casei şi n-ar prea vrea “să dea de bănuit”. De-a lungul brâului de
garduri, cam din zece în zece metri, gospodarii şi-au făcut porţi la fel de asemănătoare,
ridicate pe doi stâlpi înalţi, în vârf cu câte un moţ de ţiglă.
Te întâmpină prietenoşi, însă numai de peste gard. La trecerea noastră, capete îmbrobodite
apar din loc în loc, zâmbind fără dinţi. Pe stâlpii telegrafului, în pămătufuri de cuib, berze
apocaliptice se arcuiesc către cer. Remarc o altă bizarerie a arborenilor: în faţa absolut tuturor
caselor este câte o băncuţă scundă din lemn. În zilele de lucru, pe ele nu şade nimeni. Abia la
sărbători toate familiile ies pe laiţele astea, spre a vorbi cu vecinii: uliţe întregi se
împestriţează de oameni, dar care nu se mişcă de la porţi, nu se adună în locuri publice, ci stau
aşa, ore în şir pe bănci, comunicând doar cu cei apropiaţi, ca la o şezătoare întinsă pe câţiva
kilometri. Şi astfel, nu e de mirare că mulţi consăteni nici nu se cunosc între ei, că nu au de
unde să ştie că la fiecare trei case ar locui câte un fermecător din vechime.
Importantă este în Arbore strigarea numelor. Fără economie de vorbe, cineva îşi cheamă
vecinul şi-i zice Ion Iliese a lui Gheorghe a lui Toader a lui Gheorghe a lui Duminte, iar
pronunţarea acestei scurte genealogii nu este flecăreală ieftină, ci arată că omul chemat are
strămoşi de seamă. Când nu-l strigi aşa, omului trebuie să-i zici porecla. Absolut tot bărbaţii
au poreclă, ba se spune că dacă vezi numai cuşma flăcăului peste poartă ştii cine-i acolo.
Şi obiceiul ăsta are o noimă: sunt neamuri numeroase şi astfel mulţi săteni ajung să aibă
acelaşi nume. Porecla magică rostită într-un fel anume, cu accentul arborean, devine un fel de
cod, de cheie spre inimă şi bunătatea omenească, şi doar aşa îi găseşti casa mai repede. În
acest fel aflăm că-n sat sunt doi cu porecla “Hultanu” şi unul cu porecla “Solomonariu”. Eram
pe drumul cel bun.

Cei care aduc oameni pe sus

Buliga e neamul cel mai mare din Arbore. Buliga Ion trăiesc astăzi douăzeci şi şapte, iar satul
ne îndrumă către cel mai bătrân dintre ei, zis Hent, peste care trecuseră 93 de ani de adânc
zbucium. Locuieşte în “Cotu de Jos” al Arborelui, doar el, împreună cu nevasta, având căsuţă,
acareturile şi ograda pictate în verde. Un moşneag ciolănos, cu fruntea înaltă, săpată de
necazuri şi faţa spânatecă. Bătrânul ne vorbeşte repezit, parca l-am fi trezit din cine ştie ce
treburi importante ori, poate, din cine ştie ce basm. Ne zice că şi el, că mai toţi casvanenii şi
arborenii au stat mult “prezonieri” în lagăre la ruşi, astfel că-n vremea asta, femeile şi mumele
lor căutau descântători puternici, îngeri ai vânturilor. Ăstora le spunea “cei care aduc oamenii
pe sus”, vrăjitori care mai trăiesc şi astăzi. “Din ceri se auzea ca un strigat: “APAA!”. Urla cei
duşi pe sus: “apa!”. Vrăjtoriu îi chema, îi ducea şi îi trântea unde vra el. S-auzea aici, apoi
iarăşi, la câţiva kilometri, mergea peste noi prin nouri, săracii oameni…”
Ne-a scăpat un strigăt de uimire. Da!, asta era “hultania”, teleportarea călătorilor prin văzduh.
Citisem despre apa sau laptele cald şi proaspăt pe care trebuie să-l bea “chematul” spre a i se
restabili echilibrul energetic, ştiam că dacă umblătorul prin nori nu primeşte apa imediat ce
ajunge poate muri, căci “zborul” îl osteneşte de moarte.
La intervale rare, ne întrerupe şi bătrâna Buliga, vorbind despre bărbatul ei ca şi cum n-ar fi
de faţă, ca şi cum ar fi un lucru neînsufleţit. Iată o istorie veche, de când ea încercase să-şi
aducă soţul pe sus, pe care preferam să o redăm cu exactitate: “N-o fost ăsta acasă trei ani din
lagăr. Eu n-am vrut să-l ieu acasă şi vrăjitoarea m-o hulit. Mi-o zâs: “Lasă, că-i mai veni!”.
Zâc: “Nu te teme, n-oi veni. Dacă-l aduc ştiu că-i mort, da’ aşa, mă mai gândesc şi eu că n-o fi
mort”. Na, ne-am luat două femei şi ne-am dus la vrăjitoarea ceea, eu şi o vecina cumătră.
Întreb: “Tu, Dora, am auzit că ştii a desface, că scoţi oamenii bătuţi din lagăr?”. “Da”, zice ea.
Mi-a cerut cinci sute de lei să-i dau şi de-ale mâncării. Amu, eu eram mai darnică, da’
cumătra asta, aşa zgârcită era… n-ar fi dat nemica… Dar când am văzut-o că şi ea se-ntinde
să deie, apăi eu nici atâta nu m-am oprit. Apăi vin eu acasă, îi pun un pungălău de fărină de
grâu şi bani şi-i dau. Amu, trece vreo două zâle, mă duc iarăşi şi-ntreb: “Ce faci, tu, Dora? Ai
început ceva, faci?”. Zice: “Stai, stai o ţâră, nu mă grăbi! Vrei să-l aduc pe sus, sau aşa?”.
“Nu-l aduce pe sus – zic – că mi l-oi omori.” “Iaste, trăieşte, dacă vrei să ti-l aduc pe sus,
mâine dimineaţă-i acasă, dacă nu, mai durează…” Zic: “Nu-l aduce amu, mă tem!”. Vecina
asta zice: “Pe-a meu să-l aduci pe sus!”. Eu zic: “Îl aduce pe-al ei pe sus, păi să-l aducă de-
acolo şi pe-al meu om pe sus”. Mai trece vreo două zile, iar mă duc: “Tu, Dora, ori dă-mi
banii ori fă ce fă, că-ti cânt tot bordeiu’!”. “Stai o ţâră”, zâce ea. “L-am scos dintr-un lagăr şi o
marş, dară n-o ştiut pe un’ să margă şi l-o prins şi l-o băgat în alt lagăr. Amu, când l-oi scoate
de acolo.” Ei, omul femeii iştiia vine. Vrăjitoarea zice: “Na, ai văzut c-o venit a lu’ cumătra-
ta?”. Mai trece vreo săptămână, vine şi a meu acasă. Aşe m-am bucurat, c-am lăsat şi bani şi
tot, şi nu mi-o mai păsat de nemica”.

Şi, în sfârşit, o apărut solomonariu, călare pe balaur…

Punctul terminus al iniţierii noastre. Găsim în sfârşit omul care ne poate vorbi cu exactitate
despre gonitorii de nori. E prima dată când auzim cuvântul “solomonar” rostit răspicat şi
firesc, de gura unui alt bătrân din neamul Buligilor. Omul din faţa mea era el însuşi o legendă:
ştie “cât în stele”, degetele noduroase încă îi umblă ca vrăjite pe fluieraş sau arcuşul cobzei,
ba arborenii spun că moşneagul ăsta mai bate încă “lunca”, “rândunica” sau alte jocuri vechi,
dar aşa de voiniceşte, că şi feciorii tineri se înciudează când îl văd. Pe peretele din fund al
odăii atârnă zeci de distincţii şi medalii câştigate la mari festivaluri de folclor din lume. Spre
deosebire de celalalt Buliga, bătrânul acesta era în putere, vânos şi puternic, carnea nu i se
boţise de fel, iar pieptul îi era încă bombat şi tare. În ochii săi mereu umezi şi lucitori, de o
inteligenţă înspăimântătoare, s-au adunat înţelepciunea celor 91 de ani şi legendele unui sat
întreg. Aşa l-am găsit: în cerdacul lui sculptat cu migală, privind depărtările, sau veghind
parcă ceva anume. Astfel îşi începe povestea, cu francheţea de temut a bucovineanului
puternic: “Uitaţi-vă la mine, 90 de ani cum mă vedeţi, amu o să ziceţi, omu’ asta nu-i cuminte,
dar eu atâta mă sâmt de deştept, parcă nu mai am pereche, la vârsta asta ajungi la aşa o
cuminţenie şi linişte, că toate din lumea asta le vezi limpede”.
Despre solomonari i-a vorbit odată, la început de veac, prin 1929-1930, un vecin, Vasile
Cârcu, care a murit în 1940 “de tânăr”, la vârsta de 60 de ani. Iar acest Vasile Cârcu a văzut
solomonarul în carne şi oase. Iată cum a fost: “Era lângă un iezer un balaur care scotea ploile.
Vasile ăsta a luat puşca şi-o zis că el o să împuşte balaurul, fiindcă purta duşmănie oamenilor.
În vremea asta, solomonariu sta-n balcon cu boieriu moşiei, amândoi. Apăi, Vasile ăsta o vrut
să-l împuşte şi-atunci vai, s-o stârnit o vântoasă şi toată iarba dealului o-nceput să se mişte şi
să se înfoaie, dealu’ tot o prins viaţă şi-atuncea, în sfârşit, o apărut solomonariu. Mare, cu
şapte pieptare, cu traista, cartea de vrăji în mână, avea un toiag cu care a fost omorât un şarpe,
topor descântat şi frâu din coajă de mesteacăn. Cu frâul asta el o îmblânzit balaurul.
Solomonariu îi spunea: “Nu-l împuşca, că după aceea îi mai rău, îi mai rău, lasă-l, c-aista-i de
mult aicea, îi bătrân, el conduce vântoasele”. Când solomonariu îi încălecat pe balaur prin cer,
balaurul întreabă de solomonar dacă-s în ţarină ori pe pădure. Solomonariu îl păcăleşte, zice
că-s în ţarină când îs pe pădure, aşa mută ploile pe păduri şi cruţă satele”. Da, asta era istoria
secretă a mentalităţii populare, de care ştiam: balaurul, principiu al haosului şi stihiilor,
îmblânzit şi învins de solomonarul demiurg, urmaşul zeului dac Gebeleizis, zeul furtunilor
fertile, ce strunea cu fulgere fiara norilor de furtună. Spusele bătrânului tăinuiau pilde
ancestrale, poveştile sale veneau din veac. ”Şi solomonariu era om sau ce era? Locuia la
boierul acela?”, întreb, iar moşneagul se repede să-mi răspundă: “Daa, om era, cu musteaţă.
Mergea pe hăt şi păzea cerul. Boieriu îl ospăta, dar el nu mânca de dulce, mânca numai ouă,
lapte, mălai şi faguri de miere, aşa mănâncă solomonarii. De dormit nu doarme în căşi, cat de
ger ar fi, ci pe malul taurilor, în peşteri, scorburi sau în pământ. Trăiesc fără femei, zic că
femeia îi stoarce de puteri şi dacă o singură dată o iubit o femeie, se prefac în oameni ca toţi
oamenii. Şi Vasile ăsta zicea c-o văzut cum venea balaurul înaintea ploii printre nouri, cu
solomonariu pe dânsul. Solomonariu îl prindea de gât şi bătea grindina. Când vroia s-o
pornească prin cer, se ducea pe malul heleşteului şi citea din carte, că era dăscălit. După ce
gata de citit, arunca baltagul în mijlocul bălţii şi când ieşea balauru’ îi arunca căpăstrul pe gât
şi pornea ca o nălucă prin cer, călare pe balaur, şi-l conducea pe unde vroia el, pe la boieri ce
nu ţineau sărbătorile, ce nu-i dădeau de pomană şi le bătea moşia cu piatra…”. Şi bătrânul
continua, istoria e atât de coerentă, nimic extrasenzorial sau fantastic, totul are o concreteţe
crudă, solomonarul există şi este un om, balaurul e un şarpe sau peşte mare, “ca 5 metri lung,
mare, cu doua capete şi avea patru labe, avea cam 2000 de chile, se lasa în balta ceea, în
papura ceea şi mâncă acolo peste. Asta, dacă nu-i arunca boieriu în mocirlă câte un bou sau o
oaie de pomană. Vai, şi când să ridicau amândoi, solomonariu smucind din frâu balaurul cela
bălos, vecinu’ meu o pus puşca la ochi… da’ solomonariu i-o zis, cu milă, nu-l împuşca, că
după aceea o să fie mai rău, mai rău, îi bătrân aicea, bătrâân…”.
Repetând acelaşi basm şi aceleaşi cuvinte, bătrânul parcă îmi descânta simţurile. Prelungirea
vocalelor producea un ritm halucinant, ca un şuier molipsitor, vorbea despre potopuri, nouri
repezi şi vânturi, iţi legăna întreg sufletul ca într-o dormitare plină de suspinări şi surâsuri.
Aproape că nu-l mai auzeam, aproape că nu simţisem când în ogradă au intrat – şi nu ştiu să-i
fi poftit cineva – ţărani casvaneni, în frunte cu hâtrul satului Arbore, Grigore Manoilă,
aşezându-se pe unde-au apucat, ascultând şi ei, fără un cuvânt, această poveste de demult.
La urma, ieşind cu toţii din muţenie, casvanenii se porniră să vorbească, dar toţi deodată şi
despre cu totul altceva. Curios este că imediat au început cu toţii să râdă şi eu nu pricepeam în
ruptul capului de ce râdeau, căci nimeni nu spusese vreo glumă. Un râset înspăimântător,
hohot de castă, profund şi sănătos, cu mine în mijlocul lor, privindu-i nedumerit. Şi toată
carnea fetelor şi pântecelor li se mişca şi, pentru o clipă, observându-i un licăr în coada
ochiului lui nea Grigore, am avut impresia că de fapt de mine râdeau, dar asta nu mai avea
nici un fel de importanţă. Găsisem Ţara Solomonarilor.

8 Runele magice.
Enigmele ingropate in “litere”

• 13.000 de placute funerare au fost descoperite in Toscana. Savantii stiu sa le citeasca

fonetic, insa nu reusesc deloc sa le inteleaga sensul. In consecinta, etrusca ramane o
limba necunoscuta, iar despre stapanii Romei de dinaintea romanilor lipsesc, pe mai
departe, o serie de informatii esentiale.
• 10.000 de inscriptii din Sudan. Scrierea meroitica rezista si ea incercarilor de
descifrare.
• Discul de argila cretan de la Phaistos. 241 de semne imposibil de echivalat.
Acest scenariu al neputintei se repeta cam peste tot in lume, din Mexic – Valea Oaxaca
(inscriptiile zapotece, sec. X i.Hr.), Cascajal (inscriptia olmeca perpetuand, vreme de 3.000 de
ani, misterul a 62 de semne) sau frontiera cu Honduras (300 de documente impenetrabile
redactate in limba nahuatl) – in Insula Pastelui (circa 20 de placute de lemn gravate cu 595 de
semne de baza si peste 1.400 de glife) sau in Iran (21 de inscriptii in piatra ori pe placute de
argila gasite la Susa si atribuite protoelamitei), in Valea Indului (400 de semne identificate pe
sigiliile harapeene) si, mult mai aproape de inima civilizatiei europene antice, in insulele
grecesti (hieroglifele din Creta, datand de acum patru milenii, sau scrierea minoica din Cipru,
cu peste 2.500 de semne, din aceeasi perioada).

Urmasii lui Champollion nu au toti la dispozitie o comoara precum stela de la Rosetta, care
continea acelasi text in trei scrieri diferite: greaca veche, demotica si egipteana. In
schimb, au computere ultraperformante, care pot compara, in cateva secunde, mii de versiuni
posibile ale uneia si aceleiasi unitati semantice.

Cu toate acestea, limba aztecilor, inca vorbita pe scara larga de catre indigenii mexicani,
nu a putut fi descifrata complet la nivel pictografic, nivel la care prezinta o combinatie
naucitoare de litere, glife (reprezentari figurative stilizate) si diferite desene antropomorfe sau
zoomorfe.
S-au conceput deja trei programe de ordinator, insa progresele nu sunt realmente
semnificative, desi au fost analizate circa 12.000 de glife si 6.000 de “personaje”.

Epigrafistii nu reusesc sa stapaneasca pe deplin nici cuneiformele sumeriene identificate in

alfabetele limbilor houritte (folosita in Mesopotamia de nord) si ourarteana (vorbita in
Anatolia orientala), ce dateaza din primele doua milenii de dinaintea erei noastre. Unii
specialisti le considera chiar cele mai vechi alfabete cunoscute, bazandu-se pe o serie de
descoperiri facute la Uruk, in sudul Mesopotamiei (azi, zona localizata in Irak).

Pe tablitele de argila de aici, s-au gasit mesaje ale regelui Enmerkar, prin care acesta le facea
o comanda de metale pretioase negutatorilor din orasul Aratta (in Iranul din vremea noastra).
Dificultatile incep sa apara atunci cand se compara texte de proveniente diferite, caci
cuneiformele au servit unui numar de 15 limbi si dialecte, vorbite intr-un areal imens, ce se
intindea de la Mediterana pana in Persia, incluzand Anatolia si intreaga Peninsula
Arabica. Un echivalent al pietrei magice de la Rosetta a fost descoperit la Persepolis, dar,
initial, acesta mai mult i-a incurcat pe cercetatori, intrucat pe artefact se afla inscriptii
pentru care s-au folosit trei randuri de cuneiforme distincte!
Dupa ce, in 1842-1843, consulul francez de la Mossul, Paul-Emile Botta, a identificat, in jurul
Babilonului, mai multe inscrisuri revelatoare, alfabetul unei limbi asiriene protopersane a fost
descifrat la jumatatea secolului XIX, in urma descoperirii unui document fabulos. Este vorba
despre biografia oficiala a marelui rege Darius, asa cum a fost ea daltuita in piatra, la
Behistoun, in muntii Iranului. O copie a textului a fost dusa in Anglia de catre tanarul militar
englez Henry Rawlinson (foto, jos), iar in 1857, sub supravegherea Royal Asiatic Society din
Londra, Rawlinson, alaturi de Willian Henry Fox Talbot, francezul Jules Oppert si pastorul
irlandez Edward Hincks, a oferit una dintre cele patru versiuni paralele de traducere a textului
original, unul care combina caracterele ideografice cu cele fonetice. In consecinta, Rawlinson,
care, in final, a primit titlul de Sir din partea reginei Victoria, este considerat, de multi,
echivalentul britanic al lui Champollion.

O preocupare speciala o reprezinta, azi, o alta limba disparuta, folosita, cu cateva secole
inainte de Hristos, in Nubia egipteana (nordul Sudanului de azi). Meroitica este limba
protonubiana din care s-au format majoritatea dialectelor nilo-sahariene moderne,
vorbite pe o suprafata vasta, din Ciad pana in Eritreea. Inca de la inceputul secolului
XIX, Frederic Cailliaud a publicat copii ale unor inscriptii meroitice, insa abia in 1911
egiptologul Francis Griffith a reusit sa echivaleze partial doua dintre variantele lor idiomatice.
Apoi, cercetarea a stagnat, iar in 1964, pe urmele lui Joseph H. Greenberg, Bruce Trigger a
reincadrat ramificatia de dialecte in arborele limbilor sudanice orientale. Pentru a se intelege
dificultatea acestei cercetari comparatiste, e de notat ca, pana in 2007, s-a reusit reconstituirea
a doar 300 de cuvinte…
Protocronisme autohtone – misterioasele tablite din Romania

Limba sau limbile vorbite in vechime pe teritoriul Romaniei au lasat putine probe epigrafice,
dar au nascut controverse enorme.

In 1961, in satul Tartaria de langa Alba Iulia, mai exact in santierul Gura Luncii de pe malul
Muresului, membri ai echipei arheologului clujean Nicolae Vlassa au descoperit (in
absenta lui Vlassa, seara, putin inaintea terminarii programului de lucru), alaturi de alte
artefacte care insoteau in timp ramasitele unui barbat din vechime (probabil, un saman), trei
tablete de lut nears, care ar putea schimba intreaga conceptie actuala despre originea
scrisului. Datate cu carbon radioactiv, tablitele – despre care se credea initial ca au fost
realizate in jurul anului 2700 i.Hr. – s-au dovedit a fi mult mai vechi, cam din anul 5.500
i.Hr., inaintea primelor inscriptii sumeriene sau, pe plan european, a celor minoice din
Creta.
Obiecte similare au fost descoperite si la Lepenski Vir, in Serbia, sau la Karanovo si
Gracianita, in Bulgaria, ceea ce elimina ipoteza unor contrafaceri extrem de abile. In
plus, tablite aemanatoare, dar din fier, au fost excavate de langa Portile de Fier, fapt ce
indica un continuum balcanic (asa-numita Cultura Vinca, de la numele unei suburbii a
Belgradului, unde, in 1908, au fost identificate tablite asemanatoare celor de la Tartaria) bazat
pe o posibila forma de scriitura care precede cu un mileniu cuneiformele din Mesopotamia.

O teza aparent fantezista, dar care a primit sustinere din partea mai multor savanti romani si
straini, precum rusul N. Jirov in 1971, urmat de polonezul Ludwig Zailer sau de ungurul
Janos Harmatty, afirma ca scrierea de tip Tartaria este protosumeriana, momentul
realizarii ei fiind urmat de o migratie de populatie din zona Traciei spre cea a
Orientului Apropiat.

Din cauza putinatatii dovezilor existente si a unor neconcordante din articolele lui Vlassa
consacrate subiectului, specialistii nu au cazut de acord daca este vorba de un mesaj realizat
cu un sistem grafic echivalabil unui alfabet sau de reprezentari mai degraba picturale, cu
caracter totemic, unde apar, pe langa simboluri abstracte, si glife usor recognoscibile (un
animal cornut, un chip de om, o ramura de copac).

Arhaicele pictograme au primit, pe langa multele contestari care le integrau mai degraba in
randul amuletelor, statutul de protoscriitura din partea unui savant de talia Marijei Gimbutas,
chiar daca – din neglijenta? – arheologul roman implicat nu a putut lamuri mai multe semne
de intrebare procedurale (situatia stratigrafica a tablitelor, reproducerea in situ a complexului
arheologic in care s-a efectuat descoperirea, absenta fotografiilor de la locul excavatiilor,
posibila ardere a obiectelor in laboratorul de restaurare din Cluj, nementionarea in raportul
preliminar de sapatura a tratamentului suportat de piese etc.).

O controversa similara, dar fara impact international, o ridica si chestiunea ipoteticelor

tablite dacice din aur de la Sinaia. Se pare ca, in secolul al XIX-lea, in jurul anului 1873, au
fost descoperite, fie in cadrul unor lucrari efectuate la temelia Manastirii Sinaia (pe locul unui
fost altar al cultului zalmoxian?), fie la saparea fundatiei Castelului Peles, un numar
neprecizat de tablite de aur cu inscriptii dacice.
Dupa ce au fost copiate pe alte tablite, dar de plumb, o parte ar fi fost topite de Carol I (caruia
ii fusesera daruite de premierul Lascar Catargiu) pentru a finanta constructia resedintei sale
montane, in timp ce alta parte ar fi fost depozitate in tezaurul Bancii Nationale si ar fi luat
drumul Moscovei, impreuna cu Closca cu puii de aur si alte valori, in timpul momentelor
critice de la finalul primului Razboi Mondial.

Conform marturiei extrem de discutabile a unui fost ofiter din trupele speciale sovietice
(Vitalie Usturoi, convertit, dupa 1989, in om de afaceri si implicat in mai multe scandaluri,
inclusiv de contrabanda cu materiale radioactive), unele tablite s-ar afla in continuare in
Rusia, in timp ce altele – circa 35-40 – ar fi reintrat, in secret, in tezaurul Bancii Nationale de
la Bucuresti. De asemenea, s-au facut conexiuni intre pictogramele de la Sinaia si scrierea pe
mandibule de cai de la Chitila (concurand scrierea pe carapace de broasca testoasa din China
neolitica), fapt ce ridica intreaga afacere la un nivel greu de probat stiintific.

In 2003, o carte a lui Dan Romalo, “Cronica apocrifa pe placi de plumb?”, starnea agitatie in
presa si, pe alocuri, in lumea academica romaneasca. Autorul, inginer pensionar, povestea ca,
in tinerete, prin anii ’40, fusese chemat sa fotografieze niste misterioase placute de plumb
depozitate in subsolurile Muzeului de Antichitati din Bucuresti. Laolalta, tablitele
constituiau o epopee fastuoasa a regilor daci, cu imagini parca desprinse (sau copiate?) de pe
Columna lui Traian si ample fragmente de scriitura in alfabet grecesc, dar si intr-o limba
necunoscuta, posibil in limba daca.

Istoricii s-au temut mai multe decenii ca ele ar fi reprezentat niste falsuri, asa ca nu s-au
inghesuit sa le cerceteze. O prietena a familei Romalo, Marioara Golescu, s-ar fi incumetat,
insa, sa inceapa redactarea unei carti consacrate acestui fenomen si, cu acordul directorului
muzeului, profesorul Ion Nestor, l-ar fi chemat pe tanarul Dan Romalo sa le fotografieze. Se
pare ca, la acel moment, nu se cunostea nici macar provenienta aproximativa a obiectelor,
existand doar presupunerea ca ele ar fi fost aduse la muzeu pe la inceputul secolului XX, de
catre academicianul Grigore Tocilescu, cunoscut epigrafist.
In anii ’80, la Muzeul (redenumit) de Arheologie, ar mai fi ramas doar patru asemenea tablite
(altele doua regasindu-se in colectia Manastirii Sinaia), insa, printr-un miracol, dupa
cutremurul din 1977, mama lui Dan Romalo a reusit sa salveze o mare parte dintre cliseele
realizate in 1943-1944. In prezent, oficiali ai Muzeului de Arheologie sustin ca detin pana la
35 de artefacte (din aproape 100 existente candva), estimand numarul lor total pe teritoriul
Romaniei, in colectii particulare sau institutionalizate, la circa 50.

S-au emis mai multe ipoteze legate de subiect. Originea obiectelor este, in continuare,
extrem de disputata: placi de aur, copiate ulterior in plumb, sau de plumb (dintr-un aliaj
aproape identic cu cel folosit la Sarmisegetuza) dar acoperite initial cu folie de aur si realizate
de marii preoti daci (teza reluata de Dumitru Manolache in cartea sa din 2006 “Tezaurul dacic
de la Sinaia – legenda sau adevar ocultat?”), ori falsuri exceptionale atribuite fie invatatilor
din Scoala Ardeleana, fie lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (recidivist dovedit – “Diploma
barladeana”, “Hrisovul lui Iurg Koriatovici” – in materie de falsuri patriotice, in opinia lui
P.P. Panaitescu) sau Nicolae Densusianu (autorul cartii “Dacia preistorica”), fie unor anonimi
geniali (inclusiv un savant de talia lui Vasile Parvan mergand pe aceasta interpretare)?

Un lucru este clar: asemenea materiale, extrem de coerente, nu puteau fi opera unui diletant,
ci a unor martori ai evenimentelor narate sau a unor cunoscatori ulteriori ai lor, care
aprofundasera subiectul.

Facts. DICTIONAR A-Z

A. Akkadiana. Limba semitica vorbita in Mesopotamia de catre babilonieni si asirieni, cu trei
milenii inainte de Hristos, a carei scriere era bazata pe cuneiforme sumeriene ce reprezentau
silabe cu vocale bine definite.

B. Bolter, Jay David (n. 1951). Teoretician al fenomenului comunicational contemporan,

conform caruia omenirea a intrat in stadiul final al culturii de tip “print”.

C. Champollion, Jean-Francois (1790-1832). Savant francez care, comparand elina cu

demotica si cu hieroglifele egiptene, a reusit sa le descifreze pe acestea din urma in 1822,
folosind inscriptia trilingva existenta pe stela de la Rosetta.

D. Densusianu, Nicolae (1846-1911). Istoric roman, academician, autor al tomului “Dacia

preistorica” (aparut postum, in 1913), unul dintre cei suspectati ca ar fi fost falsificator al
tablitelor dacice de aur de la Sinaia.

E. Epigrafie. Stiinta care se ocupa cu descifrarea inscriptiilor in piatra, metal sau alte
materiale dure.

F. Fenicieni. Au dezvoltat, in jurul anului 1050 i.Hr., un alfabet propriu, bazat strict pe
consoane, asemenea egiptenilor.

G. Grotenfeld, Georg. Cercetator german care a reusit sa descifreze, in 1802, inscriptiile in

trei limbi sumeriene de la Persepolis, identificand 42 de cuneiforme principale si intuind
structura silabica a idiomurilor folosite.

H. Hieroglife. Caractere figurative cu care a fost realizata scrierea vechilor egipteni, folosita
din Antichitate pana in anul 394.

I. Ind, Valea. Zona in care, in anii 2600-1900 i.Hr., s-a practicat – in special pe sigilii – o
scriere inca nedescifrata, bazata pe limba harapeeana.

J. Japonia. Sistemul japonez de scriere folosit azi este o combinatie unica a trei sisteme
diferite: unul logografic, de inspiratie chineza (kanji) si doua silabice, locale (hiragana si
katakana). In aceeasi propozitie, pot fi intalnite caractere din toate cele trei sisteme.

K. Koriatovici, Iurg. Personaj inventat de Hasdeu intr-un fals document medieval, datat
1374, prin care se facea o donatie ce includea satul Zabrauti.

L. Lee, Tim Berners, Sir (1955). Savant de origine engleza, cercetator la Massachusetts
Institute of Technology (MIT), inventatorul HTML (HyperText Markup Language), codul apt
sa creeze layout-urile ingloband grafica si text care au stat la baza crearii paginilor de web.

M. Marek, Kurt Wilhelm (1915-1972). Savant german, autor – sub pseudonimul-anagrama

Ceram – al volumului “Zei, morminte, carturari”, subintitulat “Romanul arheologiei”, in care
este prezentata si odiseea stiintifica a lui Champollion.

N. Niebuhr, Carsten (1733-1815). Arheolog danez care a descoperit si studiat inscriptiile

trilingve, realizate cu cuneiforme, de la Persepolis (Iran).
O. Olmec. Cel mai vechi sistem de scriere precolumbian (900 i.Hr.), precedand scrierea
zapoteca. Inscriptia descoperita in 2006 la Cascajal – si inca nedescifrata – foloseste 62 de
simboluri, dintre care 28 unice.

P. Parvan, Vasile (1882-1927). Cel mai mare arheolog roman, a considerat ca presupusele
tablite dacice de la Sinaia reprezinta simple falsuri.

Q. Qin. Dinastie chineza venita la putere in anul 221 i.Hr., care a ramas in istorie pentru
construirea Marelui Zid Chinezesc si pentru prima standardizare a limbii si scrierii celui mai
numeros popor al lumii.

R. Rawlinson, Henry C., Sir. Militar britanic caruia, in 1846, ii parvine o copie a biografiei
regelui persan Darius, descoperita la Behistoun, in muntii Iranului. Supranumit “tatal
cuneiformelor”.

S. Silabic. Sistem de scriere, folosit inca din Antichitate in diferite zone ale lumii, in care
caracterele reprezinta silabe, nu sunete individuale.

T. Trigger, Bruce C. (1937-2006). Arheolog si lingvist canadian, remarcat pentru studiile sale
de egiptologie, a contribuit la descifrarea partiala a alfabetului nubian meroitic.

U. Uruk. Oras in Mesopotamia in care au fost descoperite unele dintre primele dovezi ale
scrisului sub forma unor placute din argila pe care, cu sase milenii in urma, erau inregistrate
recoltele si efectivele turmelor de vite.

V. Vlassa, Nicolae. Arheolog clujean care, in 1961, a descoperit la Tartaria trei tablite de lut
din Neolitic, pe care se afla elemente ale unui posibil sistem de protoscriere.

W. Wadi el-Hol. Zona din Valea Nilului in care au fost descoperite inscriptii realizate cu cel
mai vechi alfabet egiptean, datand din anul 2000 i.Hr.

X. Xanadu. Primul proiect din categoria hypertext, initiat in 1960 de Ted Nelson. Este
considerat punctul de cotitura in trecerea de la scrierea pe hartie la scrierea pe computer.

Z. Zhuang. Numeros grup etnic din China (peste 18 milioane de persoane), care foloseste
alfabetul logografic Sawndip – atestat inca din anul 689 si derivat din cel chinezesc Han, dar
transliterat, din 1957, cu caractere romane.

9 Tablitele cerate de la Rosia Montana

Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria
Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor
reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu
exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumina de-a lungul
timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a
romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele
demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor,
ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara. In
tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a
scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131
(dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand
anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in
subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani
inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in
galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o
sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si
inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un
mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin, poate din toata lumea cunoscuta, aur de 24
carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a
fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la
tipografia Ion C. Vacarescu.
Contracte in limba latina vulgara
La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau
partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25.
Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.
Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine
romani si “arendasi”- baiesi priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai
important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un
ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in
vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in
tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor
de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de
asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar
categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul
adevarat? Nu cumva un localnic dac?
In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de
catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul
ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o
dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta
limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar
faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe
altele, ascunse in galeriile dacice, ar trebui sa constituie un argument fundamental pentru
oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanta
culturala. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca
atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.
Ascunse in subterane
Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de
aur de la Rosia.
Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde,
pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care
astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde
langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de
ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai
multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf.
Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu
obiecte casnice.
Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies
caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre
Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul
din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit
tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-
a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea
tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o
curiozitate pana la 181l, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de
antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului
anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe
care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a
achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.
Falsificarea grosolana
G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor
tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele
vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau
formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi
adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru
Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de
tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la
Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi
paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal
des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in
contra autenticitatii lor. Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce
au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai
fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind
chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare
tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a
vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai
valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite
despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de
conducatorii vorbitori de limba latina culta.
Ciudateniile lingvistice
Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul
sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.
Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar
scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea
verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile
celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca
sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa
scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie
folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un
contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi,
adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma
“autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”. Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe
Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu,
patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a
“latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata
zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor (vezi foto). Acesta este
incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu
doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o
divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus.
Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a
fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba
latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea
grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate
descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt
dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente
mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.
Protagonistii contractelor
Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care
pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre
“arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus
Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius
Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate
presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii. Alti baiesi, vreo cinsprezece, au
nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut
intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar
si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care
scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au
fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau
socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!
Afaceri dubioase
Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori
aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie
mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care
pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in
functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul
aurifer, in numar relativ mic. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei
care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care
le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina
oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a
spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate,
fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la
centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate
presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de
minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au
vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.
Monumente unice
Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua
in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe
teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum,
toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone. Incepand cu 1999, la Rosia
Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la
Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si
de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din
Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen. La UTAH exista un departament de
arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a
fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia
Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele
“Alburnus Maior” I si II. Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine
statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar
toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si
castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost
parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific
pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton
triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din
cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele
populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos
simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.
Dacii, initiatorii exploatarii in subteran
Citam in continuare din concluziile francezilor, pentru ca suna altfel cand o spun ei: “In
opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar
din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi
in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in
reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu
ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a
furnizat noi datari dacice”.
In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate
randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care
cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este
renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis
manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de
suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest
lucru. “Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90
i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei
retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate
pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt
sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la
ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la
Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa
cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana
si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi
pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi
maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice,
probabil o tehnica miniera dacica”. Recomandam aceste volume si “academicienilor” care
sustin ca dacii nu extrageau aurul din subteran si nu il prelucrau!

Rosia Montana este o comoara de aur nu doar pentru spatiul romanesc, dar si pentru istoria
Europei. Atat de putin mediatizate, tablitele cerate gasite intamplator in galeriile minelor
reprezinta o pagina de istorie care rastoarna teoriile ilogice ale celor care sustin ca dacii nu
exploatau aurul, ca nu stiau sa il prelucreze, deci nici un tezaur scos la lumina de-a lungul
timpului, nici macar faimoasele bratari de aur, nu pot fi dacice. Teoria originii latine a
romanilor sta, si ea, cu greu in picioare, pentru cine cerceteaza tablitele de la Rosia. Ele
demonstreaza, de pilda, ca minerii peregrini iliro-dalmatini, din marele neam al tracilor,

ca si “autohtonii”, adica dacii, se intelegeau foarte bine cu romanii, in limba latina vulgara. In
tablite se stipuleaza clar ca, desi aproape nimeni “quia se litteras scire negavit” – “nu stia a
scrie literele” -, partile se intelegeau verbal asupra obiectului contractului. Si asta, in anul 131
(dupa cum este datat in scris cel mai vechi triptic), ceea ce naste o intrebare legitima: cand
anume invatase neamul trac limba latina vulgara? Cat despre vechimea exploatarii in
subteran, datarile cu C14 au adus dovezi indubitabile ca dacii extrageau aurul cu 300 de ani
inainte de a fi partial cuceriti de romani si ca acestia nu au facut altceva decat sa intre in
galeriile sapate de daci. Rosia Montana, dupa explorari care dureaza din 1999, este inca o
sursa inepuizabila de istorie adevarata, nefalsificata, care supara pe multi academicieni. Si
inca rezerva surprize, cum a fost cea de la Neagra, unde, intr-o neinsemnata valcea si intr-un
mic paraias, s-a descoperit aurul cel mai fin, poate din toata lumea cunoscuta, aur de 24
carate. Istoria tripticelor (carti cu trei foi de lemn cerat, legate intre ele) de la Rosia Montana a
fost povestita in detalii, in cartea “Romanica”, de G. Popa-Lisseanu, editata in 1926, la
tipografia Ion C. Vacarescu.

Contracte in limba latina vulgara

La Rosia s-au gasit 50 de piese (tablite), dintre care jumatate au fost distruse integral sau
partial, din nepricepere, ignoranta, sau rea-credinta, pastrandu-se intregi sau parti doar 25.
Cele mai multe au fost scoase din tara si se afla la Budapesta, Viena, Berlin.

Prin continutul si destinatia lor, tripticele reprezinta contracte intre “proprietari” de mine
romani si “arendasi”- baiesi priceputi -, un edict de dizolvare a unui colegiu funerar (cel mai
important document despre colegiile funerare din antichitate), o lista de bucate pentru un
ospat al unui colegiu de meseriasi, contracte de vanzare-cumparare de sclavi si asocieri in
vederea exploatarii unor “gauri de mina”. Am pus in ghilimele “proprietari”, pentru ca in
tablite, formularea este deosebit de interesanta. Dam un exemplu: “Ulpius Valerius, nestiutor
de carte, inchiriaza o groapa de aur, despre care zice ca e a sa, lui Socratio Socrationes, de
asemenea nestiutor de carte”. Este cel putin ciudat ca Ulpius nu este trecut ca proprietar
categoric, ci doar ca unul care pretinde ca aurofodina era a sa! Atunci care era proprietarul
adevarat? Nu cumva un localnic dac?

In anul 1873, cele 25 de tablite au fost publicate integral, cu comentarii si ilustratie grafica, de
catre eruditul german Theodor Mommsen. Ceea ce sustin toti cei care le-au studiat este faptul
ca tripticele sunt documente extrem de rare si de o foarte mare importanta, ele constituind o
dovada despre raspandirea limbii latine vulgare in secolul II d.Hr., despre scrierea in aceasta
limba, pana la descoperirea tablitelor de la Rosia Montana, cu totul necunoscuta in lume. Iar
faptul ca aceste triptice au fost descoperite accidental, existand posibilitatea sa existe multe
altele, ascunse in galeriile dacice, ar trebui sa constituie un argument fundamental pentru
oprirea proiectelor de exploatare care ar distruge orice vestigiu de o asemenea importanta
culturala. Scrisul pe tablite cerate este socotit o inventie greceasca. Aristofan pomenea ca
atenienii isi scriau contractele pe ceara, la fel ca in tablitele cerate de la Rosia Montana.
Ascunse in subterane

Tripticele au fost semnalate prima oara in anul 1835, la Munchen, ca fiind gasite in minele de aur de la
Rosia.

Ele au fost descoperite accidental, prin surparea unor galerii, in minele numite Larnic, unde,
pe langa tablite, s-a gasit si un stil, pe care oamenii din zona il numesc condeiu si pe care
astazi il folosesc ca instrument pentru a incondeia ouale de Pasti; in minele din Letea, unde
langa triptice a fost gasit si cadavrul unui barbat cu barba lunga, cu varsta apreciata la 40 de
ani; intr-o mina din Carnicul Mare, intr-o odaie subterana, care era mobilata cu o masa si mai
multe scaune, avand si o vatra (11 triptice); langa Rosia Abrudului, in mina numita Sf.
Ecaterina, la o adancime de 277 metri, unde au fost gasite cele mai multe, impreuna cu
obiecte casnice.

Povestea tablitelor descoperite in minele Letea s-a pastrat in detaliu. In anul 1788, un baies
caruia nu i s-a pastrat numele a gasit trei triptice intr-una din minele de aur restaurate de catre
Societatea Sf. Iosif, al carei conducator (magister) era Paul Laurentiu Kovacs din Abrud. Unul
din triptice a ajuns la Kovacs, iar despre celelalte doua nu se mai stie nimic. Kovacs a daruit
tripticul cumnatului sau, Stefan Lazar, superintendentul Unitarienilor din Cluj, scriindu-i ca s-
a gasit impreuna cu o multiume de alte obiecte casnice. Stefan Lazar, cunoscand valoarea
tripticului, l-a daruit la randul sau Colegiului Unitarienilor din Cluj, unde s-a pastrat ca o
curiozitate pana la 181l, cand Stefan Lazar a murit. Fiul sau, Samuel, colectionar de
antichitati, l-a cerut inapoi si i-a fost returnat, apoi fiul lui l-a vandut, in anul 1834, librarului
anticar Samuel Nemes. Se pare ca la acest anticar au ajuns si unele tablite in limba greaca, pe
care a incercat sa le falsifice. Una dintre acestea a ajuns la Muzeul National din Pesta, care a
achizitionat exemplarul cu pretul de 1000 florini.

Falsificarea grosolana

G. Popa-Lisseanu scrie in “Romanica” despre incercarea grosolana de falsificare a unor

tablite: “Pe alocuri, ceara fusese topita atat cat sa se stearga literele initiale si, pe langa unele
vorbe barbare, fara de nici un inteles, scrise cu litere pseudo-scitice si cursive neo-grecesti rau
formate, au aparut numele mai multor “eroi” din migratiunea huno-ungarica”, asa-zisi sclavi
adusi de romani pentru a munci in mine. Timotheiu Cipariu, membru al Comisiei pentru
Conservarea Monumentelor Vechi ale Transilvaniei, a avut doua exemplare de astfel de
tablite falsificate, unul in original, altul in copie, amandoua comunicate de un profesor de la
Craiova. Din cauza acestor falsuri care au circulat in mediile europene de profil, doi
paleografi francezi, Natalis de Wailly si Letronne au publicat, pe buna dreptate, in “Journal
des Savants”, niste disertatii total nefavorabile despre tablitele cerate, pronuntandu-se in
contra autenticitatii lor. Partea buna este ca cei doi au devenit curiosi cu privire la modelele ce
au stat la baza falsurilor studiate de ei. Mai ales dupa ce, in 1875, tablite asemanatoare au mai
fost descoperite intr-un cufar din casa bancherului Cecilius Jucundus din Pompei, toate fiind
chitante scrise cu acelasi fel de litere, cursive, in latina vulgara. Acestea sunt anterioare
tablitelor de la Rosia Montana cu aproape un secol, dar impreuna constituie singura dovada a
vechimii scrierii cursive in latina vulgara. Cele de la Rosia Montana sunt insa mult mai
valoroase, pentru ca ele nu sunt simple chitante, ci documente care ofera indicii nepretuite
despre relatiile sociale dintre oamenii de rand, care constituiau o clasa aparte fata de
conducatorii vorbitori de limba latina culta.

Ciudateniile lingvistice

Textul documentului incrustat in astfel de table cerate se scria de doua ori, iar numarul
sigiliilor martorilor (cu exceptia unui singur contract) era, obligatoriu, de sapte.

Scopul dublei transcrieri era sa se poata sti cuprinsul textului, fara a se desface sigiliile, iar
scopul contractului era, dupa cum stipula cel ce le scria, sa se fixeze si in scris obligatiunea
verbala. Fiecare triptic este scris de aceeasi mana, de la cap la coada, inclusiv semnaturile
celor sapte martori obligatorii, deoarece este specificat in contract ca nici cei care sustineau ca
sunt proprietari, nici baiesii arendasi, nici martorii “quia se litteras scire negavit” (nu stiau sa
scrie literele). O “ciudatenie” a limbii latine vulgare utilizate in contracte o constituie
folosirea “oltenismelor”, pe care lingvistii le considera tipic romanesti. De exemplu, la un
contract de vanzare al unei femei, un martor se subscrie cu formula segnai, in loc de signavi,
adica perfectul simplu romanesc sau “oltenismul” semnai. In alte parti, gasim iarasi o forma
“autohtona”, “siesi”, scrisa “sies” sau “sues”. Aici trebuie sa amintim de toporul gasit pe
Valea Mozacului, care poarta inscriptia in limba latina vulgara “SVI MI PIE”, “al meu,
patriarhul”! Datarea acestui topor este uimitoare: 1500-1375 i.Hr. Si atunci, cine pe cine a
“latinizat”? Printre monumentele epigrafice de la Rosia Montana se afla si o stela inchinata
zeului Ianus, cel cu doua capete, considerat patriarhul latinilor (vezi foto). Acesta este
incadrat de cuvintele “IM” si “PIO”, “patriarhul imortales, nemuritor”. Acest zeu misterios cu
doua capete a fost adorat din timpuri stravechi la Tartaria, sub numele de Su, sau Saue, fiind o
divinitate al carei simbol era soarele. El apare si pe monedele dacice, sub denumirea de Ianus.
Isidor, in lucrarea sa “Origini”, ne spune ca “limba prisca (vulgara), adica limba batrana, a
fost aceea pe care au folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, in timpul lui Ianus”. Iar limba
latina culta, folosita de patura conducatoare, il supara pe Catilina: “Ispraviti cu atatea
grecisme in limba, ca nu ne mai putem intelege cu poporul!”. Iata de ce tablitele cerate
descoperite pana in prezent, si poate multe altele ramase prin galeriile din Rosia Montana sunt
dovezi nepretuite ca latina vulgara se vorbea cursiv de catre neamul trac, probabil cu diferente
mici de pronuntie, dupa cum demonstreaza “greselile gramaticale” din texte.

Protagonistii contractelor

Dintre semnatarii contractelor, vreo suta de nume sunt de origine romana, aceia care
pretindeau ca “gaurile de mina” pe care le inchiriau erau ale lor. Cei mai multi dintre
“arendasi” erau baiesi din tribul dalmat al Pirustilor, asezat in Rosia Montana in “vicus
Pirustarum”. Dintr-un contract aflam ca o sclava, Passima, a fost cumparata de “Dasius
Verzonis”, care “pirusta e”. In Muntii Apuseni traia un alt trib, al pirustilor daci. Se poate
presupune ca cele doua “neamuri” se aflau in bune relatii. Alti baiesi, vreo cinsprezece, au
nume grecesti si nu este exclus ca si acestia sa se fi avut bine cu dacii, asa cum s-au avut
intotdeauna. Vreo patruzeci de nume pomenite de tablite sunt “barbare”, originare Daciei , dar
si altor neamuri de traci, iliri indeosebi. Este important sa aflam cine erau arendasii si cei care
scriau contractele pentru romanii nestiutori de carte, pentru a intelege de ce documentele n-au
fost tinute la centrul tuturor minelor stapanite de romani, la Zlatna, acolo unde se tineau
socotelile referitoare la toate exploatarile aurifere!

Afaceri dubioase

Istoricii sustin ca minele “romane” erau exploatate direct de catre imparat, prin “procuratori
aurari”. Tablitele ne spun ca majoritatea procuratorilor erau doar niste liberti, dar de conditie
mai buna. In afara de acestia, exista o multime de “particulari” romani, tot liberti, care
pretindeau ca stapanesc “gropi de aur”. Intregul personal al minelor era format din liberti, in
functiile superioare, din sclavi in cele inferioare si din baiesi priceputi, colonizati in tinutul
aurifer, in numar relativ mic. Contractele scrise pe tablite par cel putin dubioase, pentru ca cei
care le incheiau erau in afara organizarii exploatarilor de catre procuratorii romani, iar cei care
le scriau cursiv in latina vulgara nu erau functionari romani, pentru ca acestia foloseau latina
oficiala, culta. Si de ce au fost “ingropate” tablitele in galeriile miniere greu accesibile? S-a
spus ca din cauza atacurilor triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu triburile sarmate,
fratii dacilor, si ale dacilor liberi. Cu atat mai mult acestea ar fi trebuit sa fie puse la adapost la
centru, pentru ca erau niste acte pe care proprietarii n-ar fi vrut sa le piarda! Se poate
presupune fie ca erau “furtisaguri”, facute pe la spatele comenduirii romane, nefiind vorba de
minele mari, ci doar de “gropi” aurifere, fie ca “scribii” erau in bune relatii cu dacii si nu au
vrut ca romanii sa fuga cu astfel de acte de proprietate.

Monumente unice

Din cele 25 de tablite cerate, noua dintre documente au fost redactate la Alburnus Maior, doua
in cazarmile Legiunii a XIII-a Gemina de la Apulum, iar restul in localitatile neidentificate pe
teren deocamdata: vicus Deusara, Immenosum Maius, Anssium, Resculum, Baridustarum,
toate, in afara de Immenosum, purtand denumiri autohtone. Incepand cu 1999, la Rosia
Montana cerceteaza o echipa de arheologi si specialisti francezi de la “Centre National de la
Recherche Scientifique”, de la “Unite Toulousaine d’Archeologie et d’ Histoire (UTAH)” si
de la Universitatea “Le Mirail”, plus geologi de la Universitatea Tehnica Babes Bolyai din
Cluj si de la Universitatea Tehnica din Mnchen. La UTAH exista un departament de
arheologie miniera, foarte avansat ca metode de cercetare. La inceput, misiunea stiintifica a
fost sponsorizata de statul francez, apoi 40% din cheltuieli au fost preluate de S. C. “Rosia
Montana Gold Corporation”. Rezultatele cercetarilor laborioase au fost publicate in volumele
“Alburnus Maior” I si II. Conform acestor specialisti, Alburnus Maior era o “structura de sine
statatoare, cu un statut juridic incert, deocamdata, in cadrul municipalitatii romane, iar
toponimele amintite ori reprezinta cartiere, ori asezari pe criterii etnice, de tip vicus si
castella”. Aceste asezari, locuite de liberti romani si de mineri peregrini iliro-dalmati, au fost
parasite simultan, undeva in sec. III. “Stilul monumentelor epigrafice este unic, specific
pentru Rosia Montana: banda superioara decorata la colturi cu doua spirale si un fronton
triunghiular la mijloc”. Este vorba de simboluri stravechi, folosite de populatia autohtona din
cele mai vechi timpuri, pe ceramica, si inca pastrate ca motiv decorativ pe costumele
populare. Un opait catalogat ca “ceramica romana atipica” este decorat central cu un frumos
simbol solar, la fel de vechi pe aceste meleaguri ca si spirala si triunghiul.

Dacii, initiatorii exploatarii in subteran

Citam in continuare din concluziile francezilor, pentru ca suna altfel cand o spun ei: “In
opinia noastra, este foarte posibil ca Rosia Montana sa fi cunoscut o activitate miniera chiar
din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranta exploatate initial la suprafata, apoi
in subteran. In campania din 2000, a fost descoperita o sustinere miniera din lemn in situ in
reteaua de galerii Tarina, datata cu C14 la mijlocul sec.I i.Hr. sfarsitul sec. I d.Hr. Nimic nu
ne impiedica sa credem ca exploatarea miniera a fost initiata de daci. Campania din 2002 a
furnizat noi datari dacice”.

In capitolul “Retelele miniere antice” din volumul I “Alburnus Maior” se propune in repetate
randuri deschiderea unor galerii foarte vechi, zidite nu se stie de catre cine, pe care
cercetatorii francezi le banuiau “si mai interesante” decat cele cercetate. “Sectorul Habad este
renumit ca gazduieste lucrari foarte vechi. Mai multe intrari apar relativ usor de redeschis
manual sau cu excavatorul. Daca sectorul este amenintat de extinderea exploatarii de
suprafata, s-ar impune demararea acestor investigatii”. Aveau si de ce sa recomande acest
lucru. “Pe santierul Carnic I datarea dacica obtinuta cu C14 are o cronologie intre 265 si 90
i.Hr. De fapt, dupa diferitele faze de sapare observate in plan si topografia lucrarilor acestei
retele, nu este posibil sa se distinga importante schimbari in tehnica miniera. Singura noutate
pe care o aduce romanizarea se pare ca rezida in introducerea opaitului, pentru care sunt
sapate nise in pereti. Inainte se foloseau bete de lemn pentru iluminat. Toate acestea ne duc la
ideea ca activitatea miniera dacica era bine dezvoltata in subteran la Rosia Montana, atat la
Tarina, cat si la Carnic, in cursul celor trei secole care preced cucerirea romana. Apoi, dupa
cucerirea si relansarea activitatii miniere, s-au reluat lucrarile deja sapate in epoca preromana
si vor fi fost date in utilizarea probabila a acelorasi familii de mineri indigeni. Acesti ultimi
pastratori ai unui mestesug ancestral vor continua sa-si deschida santierele lor, in aceeasi
maniera de abataj, atat de caracteristica, cu proportii regulate, calibrate si foarte geometrice,
probabil o tehnica miniera dacica”. Recomandam aceste volume si “academicienilor” care
sustin ca dacii nu extrageau aurul din subteran si nu il prelucrau!