Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Gabrielbunge Practicarugaciuniipersonale 180622234746
Gabrielbunge Practicarugaciuniipersonale 180622234746
Gabrielbunge Practicarugaciuniipersonale 180622234746
CUVÂNT ÎNAINTE
Autorul cărţii de fată, părintele ieromonah Gabriel Bunge OSB, s-a născut în
1940 la Koln (în Germania). A studiat filozofia şi teologia la Bonn, devenind doctor
în istorie antică cu o teză despre mentalitatea elenistică. Într-o călătorie de studii în
Grecia, a avut revelaţia vitalităţii spirituale a monahismului ortodox contemporan ca
Tradiţie duhovnicească neîntreruptă din Biserica veche şi până astăzi. În 1962 intră ca
monah în cunoscuta abaţie benedictină de rit slavo-bizantin, cu hramul “Înălţarea
Sfintei Cruci” de la Chevetogne (Belgia). Din 1980 vieţuieşte ca eremit (împreună cu
un alt confrate) într-o sihăstrie - Eremo Santa Croce - de lângă Roverendo
(Capriasca) din Ticino (Elveţia) după o regulă similară cu cea a primilor monahi
egipteni din deşertul sketiot. Convingerea sa profundă este aceea a urgenţei unei
reasumări existenţiale integrale a Tradiţiei spirituale originare a Bisericii (comună
Răsăritului şi Occidentului creştin în primele secole.), distorsionate, reformate şi
progresiv abandonate, cu consecinţe fatale, în Occident precum şi Răsărit în timpul
celui de-al doilea mileniu creştin.
Părintele Gabriel îşi consacră, de aceea, răgazul oferit de ritmurile unei existenţe
monahale austere, traducerii şi interpretării laborioase a vechilor texte ale
monahismului răsăritean şi ale misticilor sirieni-orientali. De câteva decenii,
preocuparea sa cea mai intensă (nu şi exclusivă) este lectura studioasă atentă şi
explicarea duhovnicească a operei şi gândirii decisive pentru întregul destin al
spiritualităţii creştine ale Avei Evagrie Ponticul (+399). Într-un remarcabil efort de
reabilitare a pe nedrept discreditatei persoane a marelui ascet egiptean, fidel ucenic şi
prieten al Părinţilor Capadocieni, precum şi de reasumare a imensului tezaur ascetic
şi mistic, exegetic şi duhovnicesc, pe care-1 conţine enigmatica sa operă, părintele
Gabriel a reuşit deja să demonteze o serie de „clişee “ facile, care blochează accesul
la o interpretare autentică a acestora, edificând cu proverbiala răbdare „benedictină”
proiectul unei evaluări integrale a contribuţiei decisive pentru întreaga istorie a
spiritualităţii creştine aduse de nevoitorul monah pontic la sfârşitul secolului IV. În
tentativa sa, Părintele Gabriel aplică mai cu seamă principiile exegezei „interne” a
operei evagriene, explicându-l, cu alte cuvinte, pe Evagrie „prin el însuşi” (iar nu
prin intermediul unor „grile” interpretative exterioare universului evagrian).
Dintre cărţile sale (multe dintre ele aşteptând încă lumina tiparului în diverse
stadii de elaborare, şi aflate toate în curs de apariţie în versiune românească la editura
„Deisis”, căreia autorul a avut amabilitatea de a le încredinţa), menţionăm aici mai
întâi traducerile însoţite de ample introduceri şi vaste comentarii: „epistolele” marelui
mistic sirian din secolul IV Jausep Hazzaya (l 982), „epistolele” - conservate numai
în versiune siriacă - ale Avei Evagrie Ponticul (l986) urmate de „centuria” „Praktikos
“-ului (1987) şi de opusculul „despre cele opt gânduri ale răutăţii” (versiunea greacă
2
integrală, inedită încă 1991) aparţinând aceluiaşi Părinte al monahismului egiptean
din secolul IV.
Traducerilor enumerate (şi altora încă nepublicate) li se adaugă seria celor trei
(deocamdată) interpretări consacrate „fenomenologiei” unor aspecte-cheie ale
universului spiritual a1 operei evagriene, şi anume diagnozei extrem de modernei
patimi a „akediei”‚ respectiv a dezgustului, plictiselii şi întristării deopotrivă (1983);
analizei dimensiunilor şi implicaţiilor fenomenului rugăciunii minţii în cele „150 de
capitole despre rugăciune” (1987); şi, respectiv, relevării sensului decisiv al
„paternităţii spirituale” în „gnoza creştină” (1988). Editate în mai multe rânduri atât
în originalul german, cât şi în versiuni franceze şi italiene (versiunea românească este
în lucru la editura „Deisis”‚ studiile ce compun această (deocamdată) „trilogie” de
studii evagriene a Părintelui Gabriel sunt un excelent model de împletire modernă a
erudiţiei cu duhovnicia, a demersului ştiinţific cu discursul (indirect) spiritual. Ele
sunt astfel frecventate deopotrivă de savanţii patrologi, precum, şi de intelectuali,
credincioşi şi, evident, monahi din Occident aflaţi în căutarea reperelor spirituale
sigure ale vechii Tradiţii monastice creştine. Dacă în plan ştiinţific, studiile părintelui
Gabriel Bunge corectează convingător, şi fără polemici inutile, o serie întreagă de
excese de tip „ereziologic” ce parazitează exegeza gândirii ascetului pontic din
secolul IV, cărţile sale (atât cele „evagriene”‚ cât şi celelalte) au câştigat deja o
importantă audienţă în sânul monahismului occidental şi a multor creştini din Europa
de Vest, râvnitori după desăvârşire în sensul echilibrului „clasic” al Tradiţiei
patristice.
Acestor cititori li se adresează şi prezentul volum; el vede acum pentru prima
dată lumina tiparului în versiune românească, fiind încă inedit în originalul german.
Scrisă într-un stil simplu, de expunere clară şi precisă, lucrarea oferă o excelentă
sinteză asupra elementelor constitutive cele mai simple (şi poate tocmai de aceea tot
mai ignorate astăzi) legate de „practica” rugăciunii personale (locuri, timpuri, moduri,
gesturi) aşa cum transpar acestea la o lectură avizată şi atentă a celor mai vechi
documente ale spiritualităţii şi monahismului creştin din secolele III-IV: tratatele
„despre rugăciune” ale lui Origen şi Tertulian, şi respectiv, scrierile despre
rugăciunea şi asceza ‚monahală a Părinţilor egipteni, mai cu seamă cele ale Avei
Evagrie Ponticul şi ale ucenicului său latin („străromân”) Ava Ioan Cassian.
Lucrarea nu este însă o reconstrucţie istorică a modului concret în care se rugau
efectiv primii creştini şi întâii monahi. Intenţia redactării ei nu este, deci, aceea a unui
simplu inventar documentar, demersul ei situându-se mai degrabă într-un registru
pedagogic, pastoral, cu finalitate eminamente practică. Ea urmăreşte să pună la
dispoziţia cititorului modern interesat, prins între ,,Scylla” absurdului secularizării
radicale a societăţilor şi a desacralizării tehnocratice a vieţii personale, şi ,,Charybda”
deopotrivă de impersonalizantă a ,,tehnicilor” şi ,,meditaţiilor” extrem-orientale, un
,,ghid practic” elementar - veritabil ABC al rugăciunii - care să conducă la o
revitalizare a înţelegerii şi practicii modului patristic de rugăciune pe care-l propune
Tradiţia autentică a Bisericii vechi.
Deformată şi reformată, abandonată şi/sau sincretizată în diverse moduri în
Occident, această Tradiţie (în sensul ei veritabil de ,,Predanie” duhovnicească) începe
însă să se dilueze tot mai insistent şi în Răsăritul creştin, parazitată de tot felul de
fenomene aberante generate de neînţelegere, formalizare, ignorare sau neglijare.
Amploarea socială îngrijorătoare a acestui fenomen e măsurată poate cel mai clar de
3
incontestabila confuzie şi derivă spirituală actuală a tineretului şi a societăţilor
postcomuniste din Europa de Est. Seducţia sincretismelor, fascinaţia ,,gnozelor” şi a
,,tehnicilor” meditative asiatice, tentaţia ,,extazelor” facile, ca antidot al unei
secularizări agresive, nu pot fi însă contrabalansate eficient nici de efuziunile unui
pietism sentimentaloid exacerbat, nici de extroversiunea unui activism devenit scop
în sine, cum nu pot fi exorcizate nici de un ritualism formalist ori de un misticism
individualist (pseudo-isihast sau yoghino-isihast) lipsit de discernământul şi
ascetismul necesar, ci în principal printr-o reasumare existenţială, vie, a echilibrului
duhovnicesc exemplar al Tradiţiei patristice autentice.
,,Creştinismul” nu poate fi asumat fără inserarea în Tradiţia (Predania) lui
duhovnicească, evitând calea ascetică a smereniei prin care ne facem fii spirituali ai
Părinţilor din vechime. Dar nu putem deveni fii unor asemenea Părinţi, fără a accepta,
a ,,cunoaşte” şi pune în ,,practică” predania lor, respectiv fără a vieţui şi a ne ruga ca
şi ei, adică exact cu gesturile, cu rugăciunile, şi la timpurile ori în locurile rânduite de
aceştia pe temeiul Sfintei Scripturi (al Revelaţiei dumnezeieşti, cu alte cuvinte,) şi al
unei îndelungate experienţe. Aceasta însă, nu din raţiuni de conformism tradiţionalist
ori de optimizare individuală, ci pentru că rugăciunea este modalitatea prin excelenţă
a activării comuniunii noastre personale cu Dumnezeu Cel Unul în Treime, este un
act teologic şi ontologic fundamental şi constitutiv al persoanei umane, expresie a
misterului ,,înfierii” şi ,,înduhovnicirii” noastre. Cartea de fată a Părintelui Gabriel
răspunde clar şi precis tocmai acestor chestiuni teologice şi practice elementare, de
stringentă actualitate şi de incontestabilă urgenţă.
Concepută cu gândul la un cititor occidental şi scrisă de un iubitor entuziast şi
lucid al Tradiţiei răsăritene, cartea părintelui Gabriel vehiculează însă în subtext o
imagine ideală, pe alocuri excesiv de complezentă, a ,,creştinului răsăritean”
contemporan care, e adevărat, spre deosebire de confratele său occidental, are marea
şansă de a se forma într-un mediu spiritual modelat nemijlocit de marea Tradiţie
patristică. Dar dacă în Răsăritul ortodox - în ciuda ,,pseudomorfozelor” secolelor
XVII-XIX de care vorbea părintele Gh. Florovsky - nu este vorba încă de o criză
internă a Tradiţiei, nu poate fi însă trecută cu vederea o reală criză de transmitere a
acestei Tradiţii în ce priveşte purtătorii ei umani, la nivel de generaţii. Fără a fi fost
deformată ori reformată în mod programatic, ea tinde totuşi să fie relativizată şi uitată
în mod periculos în favoarea unor aşa-zise reajustări şi acomodări conjuncturale de o
inspiraţie dubioasă şi o calitate teologică îndoielnică, atitudini care o afectează tocmai
în elementele ei cele mai simple şi esenţiale: rugăciunea, icoana, practica liturgică şi
evlavia individuală, etc. Iată de ce demersul părintelui (benedictin, să nu uităm!)
Gabriel Bunge are o valoare exemplară pentru mulţi creştini ba chiar şi ,,teologi”
,,ortodocşi” care, abandonând iresponsabil valorile spirituale ale Tradiţiei, caută
astăzi, în numele unui ,,ecumenism” discutabil, surse de ,,înnoire” netradiţională (şi
profit personal) într-un Occident debusolat, ai cărui reprezentanţi lucizi se orientează
semnificativ tocmai spre ,,clasicii” Tradiţiei răsăritene.
Tuturor, occidentali şi est-europeni, ,,abecedarul” duhovnicesc al Părintelui
Gabriel - el însuşi o figură patristică şi martor autentic a1 Tradiţiei Bisericii
nedivizate - le oferă în egală măsură, prin exemplul şi prin scrierile sale, şansa unei
reasimilări elementare, dar cu atât mai vitale, a Tradiţiei duhovniceşti a marilor
Părinţi ai monahismului incipient al secolelor III şi IV. Recuperare care, spre a fi
eficientă, trebuie să evite căile facile ale unui ,,fundamentalism” patristicist (simetric
4
celui biblicist sau pietist neoprotestant) ori a unei ,,vulgate” existenţialiste ,,sui
generis”. Tocmai de aceea se impune ca aceasta să o ia pe calea mai umilă, dar mai
sigură, a imitării după putinţă a modelului concret al vieţuirii şi rugăciunii Părinţilor
din vechime, luând aminte la avertismentul din adagiul Avei Evagrie Ponticul plasat
de părintele ieromonah Gabriel Bunge drept ,,moto” în deschiderea acestui atât de
bine binevenit şi util al său ,,alfavitar” al rugăciunii personale după Tradiţia Părinţilor
vechii pustii a Egiptului:
După învăţătura biblică, omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”‚ adică,
aşa cum au explicat extrem de profund Părinţii, „ca şi chip al chipului lui Dumnezeu”
(Origen), aşadar al Fiului Care singur este în sens absolut „chip al lui Dumnezeu”.
Însă omul este menit să fie „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu. Aşadar, el există în
vederea unei deveniri şi anume de la existenţa „după chipul lui Dumnezeu” la
existenţa . - eshatologică - a „asemănării” cu Fiu1.
Din crearea „după chipul lui Dumnezeu” urmează că esenţa cea mai intimă a
omului stă într-o raportare sau relaţionare cu Dumnezeu (Augustin), după analogia
relaţiei dintre un prototip şi copia sau reproducerea lui. Însă această relaţie nu este
statică, ca aceea dintre un sigiliu şi imprimarea lui, ci vie, dinamică, realizându-se
deplin abia în devenire.
Concret, aceasta înseamnă pentru om faptul că - în analogie cu Creatorul său - el
posedă o faţă. Aşa cum Dumnezeu, Care este Persoană în sens absolut şi singur poate
crea existenţa personală, are o ,,faţă”, anume pe Fiul Său Cel Unul Născut, drept
6
pentru care Părinţii identificau pur şi simplu expresiile biblice „chip al lui
Dumnezeu” şi „faţă a lui Dumnezeu”, tot aşa şi omul ca fiinţă personală creată are o
„faţă”.
„Faţa” este acea „latură” a persoanei pe care ea o întoarce spre altă persoană când
intră cu ea într-o relaţie personală. „Faţa” înseamnă în cele din urmă faptul de a fi
întors spre ceva sau cineva. Numai o persoană poate avea în sens propriu un „faţă în
faţă” real spre care, respectiv de la care se întoarce. Existenţa personală - şi pentru om
aceasta echivalează întotdeauna cu faptul de a deveni persoană - se realizează „faţă în
faţă”. De aceea, Pavel opune cunoaşterii actuale indirecte a lui Dumnezeu „printr-o
oglindă în figură enigmatică”, fericirea eshatologică desăvârşită în cunoaşterea „faţă
în faţă,” în care omul „cunoaşte aşa cum este cunoscut”.
Ceea ce se spune aici despre fiinţa spirituală a omului îşi găseşte expresia şi în
fiinţa lui corporală. Această fiinţă spirituală se. oglindeşte pe faţa trupească. Faptul de
a întoarce faţa spre cineva sau de a o întoarce în mod conştient de la acesta nu este un
act în sine indiferent, cum ştie oricine din experienţa cotidiană, ci este mai degrabă un
gest cu o profundă semnificaţie simbolică. E1 indică anume faptul dacă vrem să
intrăm cu cineva într-o relaţie personală, respectiv dacă îi refuzăm aceasta.
Această relaţionare a fiinţei umane cu Dumnezeu îşi găseşte expresia cea mai
pură în rugăciune, în care creatura „se întoarce” spre Creatorul ei, şi anume atunci
când rugătorul „caută faţa lui Dumnezeu” şi se roagă ca Domnul „să strălucească
peste el faţa Sa.” În aceste expresii şi altele asemănătoare ale cărţii Psalmilor, care nu
sunt nicidecum simple metafore poetice, se exprimă experienţa fundamentală a
omului biblic, pentru care Dumnezeu nu este un principiu impersonal abstract ci
Persoană în sens absolut. Un Dumnezeu care Se întoarce spre om, care îl cheamă spre
E1 şi vrea ca şi acesta să se întoarcă spre E1. Iar omul face aceasta în forma cea mai
pură tocmai în rugăciune, în care el „se aşează” cu sufletu1 şi trupul “înaintea lui
Dumnezeu”.
CAPITTOLUL I
Deşi în mod declarat intenţia noastră nu este de a scrie un studiu istoric sau
patristic pe tema „rugăciunii”, în paginile care urmează se va face mereu recurs la
„Sfinţii Părinţi” ai epocii timpurii ai Bisericii. Acest recurs statornic la „ceea ce era la
început” are nevoie de o justificare într-o epocă în care noutatea unui lucru e deseori
considerată drept etalon valoric. Aici, dimpotrivă, cititorului de la sfârşitul secolului
XX nu i se oferă ultimele noutăţi ci „ceea ce ne-au predat” cu referire la rugăciune cei
ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”. De ce această înaltă
preţuire a „predaniei” şi acest rang unic atribuit „începutului”? Sau, spus mai
personal şi către autorul acestor rânduri: de ce nu vorbeşte el mai degrabă despre
experienţele sale personale, în loc de-a împinge în faţă statornic pe „Sfinţii” lui
„Părinţi”?
E necesar de aceea să expunem mai întâi în ce „spirit” au fost scrise aceste
pagini, felul în care ele trebuie citite şi a elucida acel context mai larg de care ţine şi
rugăciunea şi numai pornind de la care, ea poate fi înţeleasă în mod adecvat.
Recursu1 statornic la cuvântul Sfinţilor Părinţi îşi are temeiul în fiinţa şi sensul a
ceea ce cele mai vechi mărturii ale epocii apostolice, Sfânta Scriptură însăşi, numesc
„predania”. Noţiunea este susceptibilă de mai multe semnificaţii şi în mod
corespunzător este ambivalentă şi atitudinea creştinilor faţă de „tradiţii”. Care tradiţie
anume este valabilă în spaţiul Revelaţiei depinde esenţial de „obârşia” ei şi de relaţia
ei cu această obârşie. Există „tradiţii omeneşti” a căror „obârşie” nu este Dumnezeu,
8
chiar dacă ele se pot revendica cu un anumit drept de la El, ca în cazul divorţului
sancţionat de legea mozaică. „Nu aşa a fost însă de la început, întrucât Dumnezeu a
legat la origine bărbatul şi femeia într-o unitate de nedespărţit. Atari predanii
omeneşti Hristos le respinge, întrucât ele depărtează pe om de voinţa propriu-zisă a
lui Dumnezeu, iar Domnul a venit „pentru a face voia Sa”, anume acea voie a Tatălui
„de la început,” pe care însă a întunecat-o căderea în păcat cu toate consecinţele ei.
De aceea, semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos este tocmai faptul că nu ţine
aceste „predanii ale celor din vechime”.
Cu totu1 altfel stau lucrurile faţă de predaniile sau tradiţiile legate de ceea ce „a
fost dintru început”, şi anume de acea „poruncă veche” „pe care o avem de la
început”, de când Hristos a predat-o ucenicilor Lui. Ea ne-a fost veridic „predată de
cei ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, şi anume de
Apostoli, care de la „începutul Evangheliei”, adică de la botezul lui Ioan şi de la
revelarea lui Iisus ca Hristos legată de acesta, „au fost cu El”.
Aceste „predanii care ne-au fost învăţate” trebuie să le „ţinem”, dacă nu vrem să
pierdem comuniunea cu „începutul”. Aşadar nici o „altă Evanghelie”, chiar dacă „ar
aduce-o un înger din cer”, decât aceea care a fost propovăduită la început, fiindcă
aceasta n-ar mai fi „Evanghelia lui Hristos”.
Fiindcă fiinţa şi sensul adevăratei Tradiţii este de a avea şi de a păstra
comuniunea cu „martorii oculari şi slujitorii cuvântului” şi prin ei cu Cel de care
aceştia depun mărturie.
Ceea ce era la început,
ceea ce am auzit,
ceea ce am văzut cu ochii noştri,
ceea ce am văzut şi mâinile noastre au pipăit,
despre cuvântul vieţii
pe acesta îl propovăduim şi vouă,
ca şi voi să aveţi comuniune cu noi.
Şi comuniunea noastră este
cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
La aceasta am ajuns „nu din faptele pe care le-am făcut” ci pentru că avem
„dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-am auzit de la Părinţi, şi fiindcă am fost
martori ai unora din faptele lor. Totul însă este har de sus, har care chiar şi
păcătoşilor le arată sfaturile viclene ale celor ce amăgesc minţile şi care dând
încredinţare spune: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” - aceasta pentru ca prin
primire să mulţumim dăruitorului, încât să nu ne dăm nouă înşine vreo laudă a
cinstei tăgăduind darurile, drept pentru care el (harul) spune: „Dacă ai primit, de ce
te lauzi ca şi cum nu ai fi primit?” „Iată v-aţi îmbogăţit!”‚ spune el, care sunteţi
lipsiţi de fapte, „Iată sunteţi sătui” voi, care aţi început să învăţaţi.
Aşadar, sensul şi esenţa păstrări „Predaniei” este pentru Părinţi, ca şi pentru cei
dintâi „martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, nu fixarea lipsită de duh de ceea ce
este predat, ci păstrarea unei comuniuni vii. Cine vrea să aibă comuniune cu Tatăl
poate să facă aceasta numai pe „calea” Fiului. La Fiul însă ajungem numai prin aceia
care „au umblat pe acea cale înaintea noastră” şi prin aceasta au devenit ei înşişi parte
vie a acestei „căi” Aceştia sunt mai întâi Apostolii ca martori oculari direcţi ai
Cuvântului. „Ca să aveţi comuniune cu noi”, scrie Ioan foarte hotărât, iar Evagrie
numeşte „calea practicii”, pe care a primit-o de la Părinţi, şi „cale apostolică”. „Cale”
sunt aşadar toţi acei Părinţi în credinţă „care ne-au precedat în mod drept”. Numai cel
ce păşeşte el însuşi pe urmele paşilor lor poate spera să ajungă la ţelul acestei căi ca şi
ei.
Nu este, aşadar, suficient să invocăm „duhul Părinţilor,” greu de definit de altfel,
şi nici „a vorbi cu satisfacţie despre faptele lor” în orice împrejurare. Trebuie să
năzuim şi să împlinim aceste fapte „chiar cu cele mai mari osteneli”‚ dacă vrem să
avem parte de comuniunea lor.
Abia de aici îşi primeşte întreaga profunzime a semnificaţiei lui titlul de
„începător” al anahoreţilor, pe care Evagrie îl acordă „dreptului Antonie”. Antonie cel
Mare este, într-adevăr, primul anahoret în timp, însă aceasta nu ar însemna prea mult
dacă nu ar fi şi „începătură”. Fiindcă, întrucât este „sfântă”, „începătura” sau „pârga”
„sfinţeşte întreaga frământătură”, aşa cum „rădăcina sfântă sfinţeşte ramurile”- în
măsura în care acestea stăruie în comuniunea cu ea. „Începutul” posedă de fapt,
fiindcă este instituit de Domnul Însuşi, un har special, tocmai „harul originilor”, „al
principiului,” care nu stă numai pur şi simplu temporal la început, ci imprimă sigiliul
autenticităţii pe tot ceea ce stăruie într-o comuniune vie cu el.
Dacă ,,cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu el” iar David după cuvântul
Psalmului ,,s-a lipit de Domnul’ atunci el a devenit un duh cu el. “Duh” însă
numeşte el pe cel ,,înzestrat cu duhul”, aşa cum ,,iubirea care nu se laudă” înseamnă
pe cel ce are iubirea.
Aşa cum este ţinta faţă de săgeată, aşa se petrece cu mintea ajunsă la locul
minţii pentru a primi vederea contemplaţiilor. Fiindcă aşa cum, nu ţine de ţintă ce
săgeată primeşte, ci de arcaşul care trage la ea, aşa nu atârnă nici de minte atunci
când intră la locul minţii ce fel de contemplaţie vede, ci de Duhul care o duce într-
acolo. Mintea nu mai are o stăpânire asupra ei însăşi de îndată ce intră la, locul ei,
ci acea contemplaţie care i se arată şi pe care el o priveşte până când primeşte o
alta, şi apoi o lasă şi îşi întoarce privirea de la cea dintâi.
3. ,,Acţiune” şi ,,contemplaţie”
,,Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate corturile lui Iacob”:
Domnul iubeşte atât pe „făptuitor” cât şi pe ,,văzător”. Mai mult decât pe primul îl
iubeşte pe ,,văzător”, fiindcă Iacob (care simbolizează pe ,,făptuitor”) se tălmăceşte
prin ,,cel ce vede de departe”‚ Sion (care simbolizează aici intelectul contemplativ)
dimpotrivă prin ,,posturi de observaţie”.
14
Nu mult mai bună este şi soarta celor două corespondente greceşti deja
numite: ,,acţiune” şi ,,contemplaţie.” Deplasările de noţiune şi evaluare care au apărut
aici ar putea fi responsabile şi pentru răsturnarea şi revalorizarea ,,practicii” şi
,,teoriei”. Ele ating rădăcinile înţelegerii noastre de sine moderne şi, prin aceasta,
nemijlocit şi înţelegerea noastră despre viaţa spirituală.
Printr-o ,,viaţă activă” în sens spiritual majoritatea oamenilor înţeleg astăzi o
viaţă de iubire ,,activă”, adică de iubire activă faţă de aproapele. Atunci când
motivaţia originară este reprimată, aceasta devine un ,,angajament” pur ,,social”.
Acestei ,,vieţi active” i se opune ,,viaţa contemplativă” rezervată în
reprezentarea generală numai unora, aşa cum este ea cultivată de aşa numitele
,,ordine contemplative” în izolarea claustrării lor. O viaţă a ,,contemplării” lucrurilor
divine aşadar. Rugăciunea este considerată drept preocuparea cea mai aleasă a acestor
ordine contemplative.
Dacă în primul caz făptuirea se îndreaptă spre exterior, în cel de-al doilea ea se
îndreaptă prin esenţă spre interior. Se înţelege de aceea faptul că evaluările, pe care le
au în majoritate aceste două forme de viaţă astăzi, stau în opoziţie crasă cu
textul citat al lui Evagrie care dădea fără de echivoc preeminenţa ,,teoreticului”
(contemplativului). În reprezentarea majorităţii oamenilor, aşa numitele ,,ordine
active” sunt de departe ,,mai utile” decât cele ,,pur contemplative”. Primele sunt
adesea cruţate şi de măsurile duşmănoase faţă de Biserică, în vreme ce ordinele
contemplative sunt oprimate cu nonşalanţă ca ,,nefolositoare” social.
Recent se conturează o anumită valorizare nouă a celor două forme de viaţă.
Întrucât activitatea degenerează uşor în ,,activism” şi îl lasă pe om în ultimă instanţă
vid, laicii şi membrii ordinelor religioase se îndreaptă din ce în ce mai mult spre
diferite forme de “meditaţie” şi nu puţini îşi consacră tot timpul ce le stă la dispoziţie
,,contemplaţiei”.
După cum s-a spus, Părinţii ar fi fost foarte nedumeriţi dacă li s-ar fi vorbit astfel
despre ,,teorie” şi ,,practică”, respectiv despre ,,viaţa activă” şi ,,contemplativă”.
Desigur şi ei distingeau între un ,,făptuitor” şi un ,,văzător”. Ambii sunt de exemplu
supuşi unor ispite cu totul diferite şi au de înfruntat lupte deosebite. Dacă primul are
de-a face înainte de toate cu patimile, ultimul se confruntă îndeosebi cu erori în
domeniul cunoştinţei. De aceea, cel dintâi îi combate pe potrivnici cu ajutorul
virtuţilor, iar cel din urmă ,,dărâmă, slujindu-se de învăţătura adevărului, acea înaltă
zidire ce se înalţă împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu”. De asemenea, Dumnezeu îl
iubeşte pe cel din urmă mai mult decât pe cel dintâi, aşa cum am văzut, pentru că
unul locuieşte deja în casa lui Dumnezeu Însuşi, vreme celălalt zăboveşte încă în
curţile acestuia.
Biserica însă, constă din amândoi, din ,,făptuitori” şi ,,văzători” adică din
,,practicieni şi ,,teoreticieni”, ba chiar nu este vorba în genere de două subiecte
diferite şi, în mod corespunzător, nici de două ,,căi” diferite între care am putea alege
liber după preferinţe sau înclinaţii, ci de una şi aceeaşi persoană, însă pe trepte
diferite ale uneia şi aceleiaşi căi spirituale! ,,Făptuitorul” şi ,,văzătorul”‚ ,,praktikos”-
ul şi. ,,theoretikos”-ul se raportează în fapt unul la celălalt ca Iacov şi Israel, care sunt
una şi aceeaşi persoană. Iacob, ,,praktikos”-u1, devine, după ce s-a luptat cu îngerul şi
a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă, Israel, ,,theoretikos”-ul, (văzătorul).
15
La fel stau lucrurile fireşte şi cu rugăciunea. Ca orice lucru şi ea are două
laturi sau aspecte. ,,Modul practic” se opune modului ,,teoretic” (contemplativ), care
se raportează unul la celălalt ca ,,litera” şi ,,spiritul”, unde fireşte spiritul are
preeminenţă asupra literei şi abia el îi conferă acesteia din urmă ,,sensul”. Ambele
,,moduri” sunt deci inseparabile unul de celălalt! Unul şi acelaşi ,,Iacob” este cel ce
mai întâi slujeşte şapte ani pentru neiubita ,,Lea”, simbol al ,,făptuirii” ostenitoare, şi
apoi încă şapte ani pentru dorita ,,Rachela,” simbol al contemplaţiei.
Dacă ,,modul theoretic” al rugăciunii constă în contemplarea (sau cunoaşterea)
Dumnezeului treimic şi a creaţiei Sale, ce trebuie înţeles prin ,,modurile practice”? Ea
este parte integrantă a ceea ce Evagrie numeşte ,,făptuire”.
Aşa cum unui bolnav de ochi nu-i aduce nici un folos să privească descoperit
lumina arzătoare şi falnică a soarelui în amiază, aşa şi pentru mintea pătimaşă şi
necurată nu este nici un folos să închipuie rugăciunea “în duh şi adevăr.
„Dimpotrivă, el va scula Dumnezeirea la indignare împotriva sa.”
,,Zăpăciţi” şi ,,orbiţi” de patimile lor, unii ajung prin asemenea ,,înfrângeri” chiar
în pericolul de a deveni în cele din urmă ,,capi ai unor învăţături şi opinii
mincinoase”‚ şi astfel să se înşele nu numai pe ei înşişi, ci să ducă şi pe alţii în
rătăcire.
Acestea sunt cuvintele pe care Părinţii le repetă statornic fiilor lor duhovniceşti:
credinţa, copiilor, întăreşte frica lui Dumnezeu, aceasta la rândul ei întăreşte
înfrânarea, aceasta din urmă însă face neplecate răbdarea şi nădejdea din care se
naşte nepătimirea, a cărei odraslă e iubirea. Iubirea însă este poarta cunoştinţei
naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă.
16
Toate acele ,,aspecte aparent exterioare” ale rugăciunii, cărora în continuare li
se acordă o atât de mare atenţie, ţin împreună şi mai cu seamă de ,,modul practic” al
rugăciunii, oricât de mult ar conţine acestea deja în ele ca orizontul lor natural, ţelul
lor: ,,modul contemplativ”. Ele sunt, ca şi ,,practica,” în genere legate de osteneală, ca
şi viaţa plină de lipsuri a lui Iacob în timpul îndelungatei sale tocmeli pentru ani de
zile pentru iubita Rachela. Şi totuşi, nu este vorba de o ,,autosalvare,” oricum am
gândi-o! Fiindcă ţelul făptuirii, ,,curăţia inimii”, care abia ea îl face pe om ,,văzător al
lui Dumnezeu”, este statornic o roadă a conlucrării dintre ,,harul dumnezeiesc şi
râvna omenească” - în această succesiune! ,,Modul contemplativ al rugăciunii” însuşi
este atunci, ca şi ,,teoria” în genere, o ,,harismă pură, un ,,dar” al Tatălui către cei
care au fost găsiţi vrednici de e1.
Se întâlnesc astăzi nu arareori oameni chiar şi clerici care declară în jurul lor că
nu se mai ,,roagă” ci numai ar „medita”. O bogată literatură pe tema meditaţiei,
cursuri şi alte asemenea, arată faptul că între creştini ,,rugăciunea” a ajuns evident
într-o criză. Ceva mai bine stau lucrurile cu psalmodia, respectiv cu „rugăciunea
psalmilor,” după cum se spune bucuros, şi care astăzi este cultivată mai cu seamă de
comunităţile ordinelor religioase dar constituie piesa centrală a ,,rugăciunii
ceasurilor” întregii Biserici, a credincioşilor şi clericilor deopotrivă.
Psalmodie, rugăciune şi meditaţie sunt din vechime parte constitutivă a vieţii
spirituale a ,,omului biblic”. Dar ce înţelege Tradiţia Sfinţilor Părinţi prin acestea? Să
începem cu psalmodia şi rugăciunea.
Dacă n-ai primit încă harisma, rugăciunii sau a psalmodiei, stăruie cu putere şi
vei primi!
Cum poate fi înţeleasă aceasta? Să vedem mai întâi ce spune Scriptura, respectiv
Psaltirea însăşi despre psalmodie şi rugăciune.
Un ,,psalm” este o ,,cântare” care, ca atare, poate avea conţinuturile cele mai
diferite. Ştiinţa biblică a repartizat cei 150 de psalmi pe diferite genuri literare. De
multe ori în Vechiul Testament, aşa cum lasă să se cunoască supra-scrierile multor
psalmi, o astfel de ,,cântare” era interpretată cu acompaniament muzical, respectiv cu
un ,,psalterion” cu zece corzi. Această interpretare muzicală se numea ,,psălmuire”
17
iar artistul însuşi un ,,psalmist” sau ,,psalt”, adică un cântăreţ de psalmi. Biserica
timpurie a preluat de la poporul Vechiului Legământ aceste ,,cântece ale lui Israel”
cuprinse în cinci cărţi şi le-a făcut, în decursul timpului, parte constitutivă a
propriului său cult. Ea avea însă propriul mod de a citi această ,,carte a Psalmilor”.
Pe bună dreptate Psaltirea a fost numită sumă a întregii Scripturi a Vechiului
Testament în formă imnică. De aceea, Biserica a citit-o de la început, cum a citit de
altfel toate cărţile Vechiului Testament, ca pe un cuvânt profetic al Duhului Sfânt
trimiţând spre împlinirea lui în Hristos. Acest lucru explică deja în parte ceea ce vrea
să spună Evagrie atunci când atribuie psalmodia sferei ,,înţelepciunii celei în multe
chipuri a lui Dumnezeu”, considerând-o aşadar drept mărturie a acelei ,,înţelepciuni”,
care se oglindeşte în creaţie şi în istoria mântuirii, de care dau mărturie scrierile
Vechiului Testament.
Psaltirea, deci, este pentru creştini mai întâi Scriptură, iar autorul ei, David, un
profet. Ca un cuvânt profetic al lui Dumnezeu către oameni, deschis spre Hristos şi
Biserica Lui, ea este citată constant şi în Noul Testament, mai mult decât orice altă
carte a Vechiului Testament.
,,Rugăciunea”, ca şi ,,imnul” şi ,,lauda” , sunt dimpotrivă, o grăire a omului către
Dumnezeu sau, după definiţia lui Clement Alexandrinul, o ,,convorbire cu
Dumnezeu.”
Pentru această ,,vorbire cu Dumnezeu” dar şi pentru ,,imn” şi ,,laudă”, Psaltirea
oferă nu puţine modele pe care rugătorul creştin şi le poate însuşi în mod nemijlocit.
Largi părţi ale Psaltirii nu au însă, formal vorbind, nimic dintr-o ,,rugăciune” în sine.
Pe lângă lungi consideraţii asupra istoriei schimbătoare a lui Israel, se găsesc nu
puţini psalmi, respectiv părţi ale acestora, ale căror blesteme la adresa ,,vrăjmaşilor”
apar rugătorului modern drept exact contrariul rugăciunii creştine! Pentru a ne putea
însuşi întreaga Psaltire şi a o preface într-o rugăciune cu adevărat creştină, chiar şi
acele pasaje neiubite, e nevoie de un exerciţiu plin de râvnă ,,în meditaţie”.
Prin ,,meditaţie” Părinţii înţeleg, ca şi psalmistul însuşi, o repetare statornică; cu
jumătate de voce, a unor versete sau a unor pasaje întregi ale Sfintei Scripturi cu
scopul de a se sesiza sensul lor duhovnicesc ascuns. De aceea, odată Evagrie redă
,,meditaţia” simplu prin ,,vedere,” contemplaţie. În loc de faptul de ,,a medita” şi în
Scriptură este de altfel vorba de o ,,aducere amine” sau ,,pomenire”. Plecând de la
Psalmul 137,1, Evagrie numeşte o atare ,,meditare” contemplativă a psalmilor o
,,cântare de psalmi înaintea îngerilor”, întrucât fapta cea mai aleasă a îngerilor constă
în contemplarea lui Dumnezeu şi a lucrărilor lui.
,,Înaintea îngerilor vreau să-Ţi cânt psalmi”: A cânta psalmi înaintea îngerilor
înseamnă a cânta psalmi fără risipire, când mintea noastră fie este imprimată de
lucrurile spuse în psalmi, fie nu este imprimată deloc. Sau poate cântă psalmi
,,înaintea îngerilor” cel ce cunoaşte sensul psalmilor,
Şi El (Domnul cel Înviat) le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am, grăit
către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise
despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea
să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său
pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Voi
sunteţi martorii acestora!
„Meditaţia” biblică, are aşadar de-a face cu datele obiective ale istoriei
mântuirii, în care Dumnezeu se revelează pe Sine Însuşi, respectiv ,,numele” Său.
,,Cugetarea” asupra istoriei enigmatice a poporului ales sau asupra destinului propriu
în care se repetă această istorie nu este de aceea niciodată scop în sine, ci vrea în mod
statornic să conducă la ,,pomenirea lui Dumnezeu,” şi prin aceasta şi la ,,rugăciune”
în sens propriu. Fiindcă în rugăciune omul răspunde la această lucrare mântuitoare a
lui Dumnezeu, fie în rugăminţi, fie în imne sau în laude.
„Buzele mele înalţă laude când mă înveţi îndreptările Tale” Aşa cum celui cu
inimă bună îi este proprie cântarea de psalmi - doar se spune ,,de este cineva cu
inimă bună între voi să cânte psalmi” - aşa şi cântarea de laude este proprie celor ce
privesc temeiurile ,,îndreptărilor”. De aceea, cântarea de psalmi este potrivită
oamenilor, iar cântarea de laude, dimpotrivă, îngerilor, respectiv celor ce au o
alcătuire aproape îngerească. Astfel, şi păstorii care înnoptau i-au auzit pe îngeri
cântând nu psalmi, ci laude zicând: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace între oameni bunăvoie!” ,,Inima bună” constă deci, în nepătimirea
sufletului care vine prin poruncile lui Dumnezeu şi prin adevărata învăţătură,
dimpotrivă un ,,imn” este o laudă unită cu uimirea asupra vederii lucrurilor făcute
de Dumnezeu.
CAPITOLUL II
Locuri şi timpuri
Apostolii şi, după ei, Sfinţii Părinţi au făcut la fel. Îi vedem pe Petru şi pe Ioan
urcându-se la Templu ,,la ceasul al nouălea al rugăciunii”, vedem şi întreaga
comunitate primară ,,stăruind într-un suflet în rugăciune, precum îl vedem şi pe Petru
singur” urcând la ceasul al şaselea pe acoperiş ,,să se roage”.
După cum se vede, ne putem ruga în orice loc în care ne-am afla. Însă, atunci
când vrem să ne dedicăm rugăciunii personale, putem căuta un loc potrivit pentru
aceasta. Petru se afla în călătorie şi de aceea, pentru a fi singur, i-a rămas doar
alegerea acoperişului plat al casei în care era oaspete.
Într-o epocă în care pentru un creştin a se ruga zilnic era încă un lucru de la sine
înţeles, Părinţii se ocupă şi de chestiunea locului potrivit pentru această rugăciune
personală.
Despre locul (rugăciunii) trebuie ştiut că atunci când ne rugăm corect, orice loc
este potrivit pentru rugăciune. Fiindcă, ,,în orice loc, zice Domnul, îmi veţi aduce
tămâiere drept jertfă” şi: ,,vreau ca oamenii să se roage în orice 1oc”.
Pentru ca fiecare să-şi poată aduce rugăciunile sale în linişte şi fără distragere,
există şi o prescripţie ca fiecare să îşi aleagă în casa sa locul cel mai sfânt şi
(acolo)... să se roage.
Părinţii aveau foarte la inimă avertismentul lui Hristos faţă de orice etalare
publică a evlaviei proprii, adică faţă de făţărnicie, acel viciu subtil tocmai al celor
“evlavioşi”.
Rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte, dar cel ce combate aceasta
se roagă în cămara sa.
Ştim din multe relatări că Părinţii pustiei îşi dădeau întreaga osteneală pentru a-
şi exercita lucrarea ascetică - inclusiv rugăciunea lor - în ascuns în toate
împrejurările. Exemplul lui Hristos şi al unor Părinţi ne dă de înţeles că aici nu era
vorba numai de evitarea păcatului deşertăciunii. Rugăciunea este în fiinţa ei cea mai
profundă un “dialog al minţii cu Dumnezeu”, în care prezenţa altora poate duce la
împrăştiere.
A zis Ava Marcu Avei Arsenie: “De ce fugi de noi?” Atunci bătrânul i-a zis:
“Dumnezeu ştie că eu vă iubesc. Însă eu nu pot să fiu cu Dumnezeu şi (în acelaşi
timp) cu oamenii. Sus miile (zecile de mii) de îngeri au (numai) o singură voinţă,
oamenii însă au multe voinţe. Nu pot să-1 las pe Dumnezeu şi să mă duc la oameni”.
Totuşi, pericolul împrăştierii prin prezenţa altora, la care trebuie să luăm seama
şi în rugăciunea comunitară, nu este încă motivaţia ultimă a dorinţei de singurătate a
adevăratului rugător. În faptul de “a fi împreună cu Dumnezeu” de care vorbeşte
Arsenie, între Creator şi creatura Lui se petrec lucruri care în esenţa lor nu sunt
menite pentru ochi şi urechi străine.
Un frate s-a dus la chilia avei Arsenie în Sket. A privit pe fereastră şi l-a văzut
pe bătrân cu totul ca în foc. Fratele însă era vrednic să vadă aceasta. Şi după ce a
bătut la uşă bătrânul a ieşit afară şi l-a văzut pe frate înfricoşat şi i-a zis: “Baţi de
multă vreme? N-ai văzut ceva?” Iar el a răspuns: “Nu”. Şi după ce a vorbit cu el, l-a
slobozit.
Noţiunea de “orientare” este .familiară tuturor din limbajul cotidian. Cei mai
mulţi, însă, leagă de aceasta numai reprezentarea unei anumite “direcţionări”. Cine
„îşi pierde orientarea” acela a pierdut din vedere direcţia şi scopul. Abia dacă mai
este cineva conştient de faptul că “orientare” înseamnă foarte precis “întoarcere spre
răsărit”. “A te orienta” înseamnă a te întoarce în direcţia răsăritului soarelui.
De asemenea, în afara specialiştilor în liturgică, abia dacă mai ştie astăzi cineva
că toate Bisericile creştine sunt “orientate”, respectiv că trebuie în principiu orientate
sau îndreptate către răsărit fiindcă din vechime creştinii obişnuiau să se roage cu faţa
întoarsă spre răsărit.
Această întoarcere în rugăciune spre răsărit are în ochii Sfinţilor Părinţi o
importanţă atât de mate încât merită să zăbovim mai îndelungat asupra acestei teme.
Origen este categoric. Nu există nici un motiv care să reţină un creştin a se îndrepta în
rugăciune spre răsărit! Întrebarea privitoare la motivul acestei orientări nu este nouă.
Din epoca apostolică aşadar, creştinii se întorc în rugăciune spre răsărit şi,
întorşi într-acolo, se pleacă în adoraţie înaintea lui Dumnezeu - nu fiindcă Dumnezeu
ar mai fi văzut acolo, aşa cum observă Grigorie al Nyssei. De ce anume însă? Încă în
secolul al IV-lea lucrul nu mai era cunoscut tuturor.
De aceea privim toţi în rugăciune spre răsărit, însă puţini ştiu că facem aceasta
fiindcă suntem în căutarea patriei noastre dintru început, a raiului pe care Dumnezeu
l-a sădit în Eden spre răsărit.
Primul şi cel mai important motiv pentru care creştinii socotesc răsăritul drept
mai vrednic de cinstire decât celelalte puncte cardinale şi se întorc la rugăciune într-
acolo ţine de istoria mântuirii: situarea Paradisului “în răsărit”. Paradisul e acel loc în
care a devenit realitate în creaţie voinţa “originară” propriu-zisă a lui Dumnezeu.
Păcatul primei perechi omeneşti a perturbat această ordine şi a condus la izgonirea ei
din această “patrie iniţială”. Cu toate acestea, voinţa creaturală iniţială a lui
Dumnezeu a rămas. De aceea, încă în pedeapsă a fost conţinută făgăduinţa că această
izgonire nu va fi definitivă.
Aceste “datorii” pe care le-am făcut noi înşine îşi au rădăcina în acea datorie
originară a lui Adam de care ne-a putut absolvi singură Crucea lui Hristos. Ajungem
astfel la cel de-al doilea motiv pe care îl invocă Părinţii pentru obiceiul străvechi de a
ne ruga înspre răsărit: fapta mântuitoare a lui Hristos în care devine realitate
eshatologică voinţa creaturală originară a lui Dumnezeu. În a sa „sumă” dogmatică a
credinţei ortodoxe, Ioan Damaschin, moştenitorul unei bogate tradiţii teologice,
parcurge întregul arc al acestei istorii a mântuirii.
Legătura dintre “răsărit” şi Hristos este în mintea Părinţilor atât de strânsă, încât
în acelaşi context privitor la întoarcerea celui ce se botează de la apus spre răsărit,
Ambrozie poate spune simplu: “Cine se leapădă de diavolul se întoarce către Hristos,
Î1 priveşte cu o uitătură dreaptă”.
Ori de câte ori un creştin se aşează la rugăciune înaintea Domnului său el
înnoieşte aşadar - chiar dacă nu se supune întotdeauna explicit sau nu este pe deplin
conştient de aceasta - prin întoarcerea sa spre Răsărit, acel act de întoarcere de la rău
şi de mărturisire a Dumnezeului treimic, pe care le-a săvârşit o dată pentru totdeauna
în botez.
Dacă avem prezente în minte cele spuse mai sus, nu ne mai mirăm că în faţa
“orientării” în rugăciune trebuie să cedeze toate celelalte obiceiuri îndrăgite, oricât de
semnificative şi simbolice ar fi ele. Iată ce scrie Origen:
Despre direcţia în care trebuie să privim atunci când ne rugăm n-aş avea de
spus aici, decât câteva cuvinte. Întrucât există patru puncte cardinale: miazănoapte,
miazăzi, apus şi răsărit, cine nu va recunoaşte îndată că răsăritul ne arată ceea ce
27
trebuie să cerem şi într-acolo trebuie să ne îndreptăm, în semn că sufletul priveşte
spre “răsăritul luminii celei adevărate”.
Dacă însă cineva ar prefera să-şi facă rugăciunea înspre deschizătura uşii,
indiferent în ce direcţie ar fi orientate uşile, spunând că privirea spre cer e mai
atrăgătoare decât privirea spre ziduri, dacă din întâmplare deschizătura nu este spre
răsărit, atunci trebuie răspuns că locuinţele oamenilor sunt orientate printr-o
instituire oarecare într-o direcţie sau alta însă răsăritul trebuie preferat prin fire
celorlalte direcţii, iar naturalul trebuie plasat deasupra prescripţiilor convenţionale.
Iar dacă cineva doreşte să se roage în câmp deschis, de ce, potrivit acestei
argumentaţii, se va ruga mai curând înspre răsărit decât spre apus? Iar dacă în mod
raţional este de preferat răsăritul, de ce să nu o facem pretutindeni la fel? Dar
despre aceasta atâta.
Omul antic, fie iudeu, fie păgân, avea de fapt obiceiul, aşa cum vom vedea mai
încolo, de a se ruga spre cerul deschis. De la acest îndrăgit obicei trebuia să-1 abată
“orientarea” creştină atunci când era necesar, chiar şi cu riscul de a-l plasa pe
credincios în faţa unui zid închis! Origen este aici categoric: alegerea locului
rugăciunii atitudinea rugăciunii, şamd., se pot acomoda uneori împrejurărilor, nu însă
şi direcţia rugăciunii. Întoarcerea spre răsărit exclude orice alt punct cardinal. Într-
acolo “trebuie să privim în orice împrejurare”, chiar dacă temeiurile pentru tradiţia
creştină nu sunt cunoscute de toţi. Care anume sunt aceste temeiuri, Origen face doar
o aluzie trimiţând la “răsăritul luminii celei adevărate;” ele însă erau deja în esenţă
aceleaşi pe care le numesc Părinţii mai târziu.
Părinţilor le era de altfel bine cunoscut faptul că preferarea răsăritului înaintea
celorlalte trei puncte cardinale, şi chiar întoarcerea în timpul rugăciunii spre răsărit,
sunt atestate şi în afara Revelaţiei biblice. Modul în care ei interpretează această
coincidenţă merită să fie amintit, şi aceasta mai cu seamă întrucât trăim într-o epocă a
întâlnirii pe scară largă a religiilor.
De aceea, chiar şi templele cele mai vechi priveau spre apus, ca aceia care
stăteau înaintea idolilor să fie conduşi să se întoarcă spre răsărit.
Să se întoarcă adică spre “acel răsărit” “al luminii celei veşnice”, de care
neamurile se îndepărtaseră cu de la sine putere‚ atunci când s-au adunat la zidirea
Turnului Babel - o fărădelege pentru care au fost pedepsiţi cu pierderea limbii unice,
care până atunci le era comună. Numai Israel nu s-a îndepărtat de acest “răsărit” şi a
păstrat de aceea “limba originară”, “limba răsăritului”, drept pentru cate a devenit,
singurul dintre toate celelalte popoare, ,,partea Domnului”‚ aşa cum dezvoltă profund
această temă Origen.
Fără ca ei să fi fost conştienţi de aceasta, Pedagogul divin i-a condus şi pe
păgâni din mijlocul rătăcirii idolatriei lor spre acel “răsărit”, anume spre adevărata
lor “obârşie” de unde “s-a revărsat lumina care a “luminat mai întâi din întuneric”,
adică: Hristos, “soarele dreptăţii”, Care asemenea unui soare, face să răsară “celor ce
stau în neştiinţă” ziua cunoştinţei adevărului.
Cine ar mai putea spune după toate acestea că “orientarea” în rugăciune ar fi un
simplu accesoriu legat de o epocă anume? Acolo unde sensul ei este înţeles, şi acolo
unde este trăită conştient, ea îl apără pe rugător de pericolul din ce în ce mai
28
ameninţător al dizolvării lucrurilor în evanescenţă. Musulmanul ştie foarte bine de
ce independent de arhitectura spaţiului în care se găseşte - se pleacă în rugăciune spre
Mecca. Şi adeptul budismului Zen ştie foarte bine de ce în meditaţia lui nu are nevoie
de o atare “direcţionare” întrucât orice idee a unui “faţă în faţă” îi este străină.
Dar creştinul? El ar trebui să ştie că fericirea sa constă în unirea cu Dumnezeu în
deplina păstrare a acelui “faţă în faţă” personal, deoarece “typos”-ul, modelul şi
posibilitatea acestei unităţi fără confuzie, este unitatea celor Trei Ipostasuri
dumnezeieşti ale Dumnezeului cel Unul după fiinţă (Evagrie). Tocmai acest lucru i-l
aduce aminte întoarcerea “feţei” sale spirituale şi trupeşti spre răsărit, spre Domnul!
Omul este pe acest pământ legat de spaţiu şi de timp. De aceea, nu mai puţin
important decât locul adecvat este “timpul potrivit” al rugăciunii, aşa cum preciza
deja Origen.
Trăim timpul ca pe o succesiune regulată de soare şi de lună a unor secvenţe
determinate. Unele din aceste succesiuni se repetă ciclic; privit însă ca un întreg
timpul vieţii noastre se scurge liniar spre un sfârşit. Unul din misterele vieţii
duhovniceşti este, de aceea regularitatea care se adaptează ritmului vieţii noastre.
Lucrurile se petrec ca şi în arta muzicii unde nu este deloc suficient a interpreta din
când în când unele măsuri la pian pentru a deveni un bun pianist. “Exerciţiul îl face
pe maestru” - la fel şi în rugăciune. Un creştin “practicant” în sensul Sfinţilor Părinţi
nu este un om care-şi îndeplineşte mai mult sau mai puţin fidel datoria sa duminicală,
ci unul care o viaţă întreagă se roagă zi de zi şi de mai multe ori pe zi. Aşadar, unul
care îşi practică regulat credinţa întocmai precum îşi împlineşte regulat funcţiile
necesare vieţii - hrana, somnul, respiraţia, ... Numai astfel “lucrarea” sa
“duhovnicească” va dobândi un firesc care apare de la sine înţeles pentru numitele
funcţii vitale.
Obiceiu1 de-a ne ruga de trei ori pe zi, şi anume dimineaţa, la amiază şi seara,
respectiv ceasul al treilea, al şaselea şi nouălea, este deja o regulă în creştinismul
timpuriu. Primii Părinţi îl atribuie Apostolilor înşişi, care la rândul lor însă, erau doar
fideli obiceiului iudaic, aşa cum ne învaţă exemplul lui Daniel. Astfel între anii 200 şi
206 Tertulian scria:
După ce a vorbit despre acel “în fiecare loc” pe care vrea să-l ştie înţeles
corespunzător decenţei sau necesităţii, pentru a nu cădea în contradicţie cu Matei 6,5,
Tertulian continuă:
lupte ca acestea vin cumva printr-o părăsire din partea lui Dumnezeu, pentru a
ne pune la încercare voia noastră liberă spre a vedea încotro înclină ea.
Când această luptă împotriva ta, frate creşte în tărie şi îţi închide gura, şi nu-ţi
îngăduie să-ţi mai zici pravila, nici măcar cum am spus mai sus, atunci sileşte-te şi
scoală-te în picioare şi mergi prin chilia ta în sus şi în jos, sărutând crucea şi făcând
metanii înaintea ei, şi Domnul nostru va face să treacă (această luptă de la tine, prin
harul Său).
Atunci când cuvintele par să-şi fi pierdut orice sens rămâne doar gestul corporal,
o temă asupra căreia vom reveni mai pe larg în continuare.
Omul modern e obişnuit să considere mai cu seamă noaptea drept timpul unei
odihne binemeritate. Dacă rămâne de bună voie treaz, este pentru că munca sa îl
obligă la aceasta sau pentru a sărbători ceva sau din diferite alte motive. Omul biblic
şi Părinţii dormeau, desigur, ca oricare alt om, însă pentru ei noaptea conta drept
timpul privilegiat al rugăciunii.
Cât de adeseori este vorba în psalmi despre faptul că rugătorul “cugetă” la legea
Domnului nu numai ziua ci şi noaptea, că el îşi întinde mâinile sale în rugăciuni către
Dumnezeu noaptea, că el “se scoală la miezul nopţii pentru a lăuda pe Dumnezeu
pentru judecăţile Sale cele drepte..”. Aşa cum am văzut deja, şi Hristos avea obiceiul
de a “petrece noaptea în rugăciune către Dumnezeu” sau de a merge în pustie să se
roage “devreme pe când era încă noapte”.
Îi poţi vedea trăind risipiţi prin pustii cum aşteaptă ca nişte adevăraţi fii pe
Tatăl lor Hristos, sau cum aşteaptă ca o oştire pe regele ei, sau cum aşteaptă slugile
pe Stăpânul şi Slobozitorul lor. Nu este între ei gând la haine, nici grijă de mâncare
ci numai la cântarea de imne în aşteptarea venirii lui Hristos.
Astăzi membrii unor aşa numite ordine contemplative stricte sunt practic
singurii care “mai priveghează la rugăciune” adică se scoală în miezul nopţii şi îşi
înalţă rugăciunile lor. Ritmul modern al vieţii dominat de ceasul care indică minutele
şi secundele nu este de fapt favorabil acestei practici. Viaţa omului antic decurgea
mult mai liniştit. Între răsăritul soarelui (ora 6) şi apusul soarelui (ora 18) ziua era
împărţită în segmente de câte trei ore. De aici vechile timpuri ale rugăciunii la ceasul
a treilea, al şaselea şi al nouălea, respectiv la orele 9, l2 şi 15.
34
,,În aceste timpuri de pe urmă”, însă chiar şi majoritatea membrilor ordinelor
religioase trebuie să se mulţumească cu mult mai puţin. Exemplul lui Hristos şi
regula pe care o prezintă scrisoarea mai sus citată a sihastrului zăvorât Ioan din Gaza,
ne lasă însă să înţelegem de ce anume era vorba în cele din urmă, şi cum putem chiar
şi astăzi “să priveghem la rugăciune”. Fiindcă nici Hristos nu-şi petrecea probabil
fiecare noapte în rugăciune. El avea însă, în mod evident, obiceiul de a se retrage
singur la rugăciune seara târziu, la apusul soarelui, respectiv dimineaţa devreme când
încă era noapte, aşa cum o făcea şi rugătorul evlavios al psalmilor. Sunt tocmai acele
timpuri pe care le-au rezervat în general rugăciunii şi Părinţii. Măsura rugăciunii e
dată fiecăruia de experienţa proprie la sfatul părintelui duhovnicesc, care trebuie să ia
în considerare vârsta, sănătatea şi maturitatea duhovnicească. Un lucru este în orice
caz sigur: fără osteneala privegherii nimeni nu ajunge la acea “trezvie”
duhovnicească, pe care monahul Isihie de la Muntele Sinai o laudă atât de înflorit.
Rugăciunea şi postul sunt încă din vechime atât de strâns legate între ele, încât
deja în Sfânta Scriptură ele sunt adeseori numite împreună, fiindcă “bună este
rugăciunea împreună cu postul”. Bătrâna profetesă Ana “slujea lui Dumnezeu ziua şi
noaptea cu post şi rugăciune”, la fel Pavel şi comunitatea creştină primară. Acest
obicei este atât de puternic ancorat în tradiţia creştină timpurie încât unii copişti ai
Noului Testament adăugau spontan la cuvântul “rugăciune” cuvântul “post”, chiar şi
acolo unde la origine probabil că el nu apărea, ca în locurile Matei 17,21; Marcu
9,29; I Corinteni 7,5.
La prima vedere s-ar părea că practica postului în creştinismul timpuriu nu poate
invoca cuvântul şi modelul lui Hristos, ba chiar ar sta în contradicţie cu acesta.
Desigur, Hristos a postit o dată 40 de zile şi 40 de nopţi în pustie în rest însă pentru
unii el conta mai degrabă ca un “mâncăcios şi băutor” fiindcă nu se ruşina să cineze
cu “vameşii şi păcătoşii”, ba chiar lua El Însuşi iniţiativa acestor acte. De aceea, El a
trebuit să lase să-i fie pusă întrebarea: cum anume ucenicii lui Ioan şi ucenicii
fariseilor “posteau adesea şi se rugau”, iar ucenicii lui nu? Aşadar, Pavel şi
35
comunitatea primară nu L-au înţeles pe Hristos atunci când în cele din urmă au
făcut acelaşi lucru ca şi ucenicii lui Ioan şi cei ai fariseilor?
Nicidecum, fiindcă Hristos respingea postul tot atât de puţin pe cât respingea
rugăciunea. În ambele cazuri însă, preocuparea Sa era aceea de a-i apăra pe ucenicii
Săi de orice formă de făţărnicie şi de etalare deşartă a “evlaviei” proprii.
Voi însă când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă şi-au luat plata lor! Tu însă când
posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, iţi va răsplăti ţie.
Aşa cum îţi ascunzi de oameni păcatele tale, ascunde de ei şi ostenelile tale!
A fost întrebat un bătrân: ,,Cum îl aflu pe Dumnezeu?” Iar el a zis: “Prin post,
prin priveghere, prin osteneală, prin milostenie şi, înainte de toate, prin
discernământ. Căci îţi spun ţie că mulţi şi-au chinuit trupul lor fără discernământ şi
au ieşit din viaţă goi, fără să aibă ceva. Gura noastră miroase urât de la postiri,
cunoaştem Scriptura pe de rost, toată cartea lui David (Psaltirea) am recitat-o iar
ceea ce Dumnezeu caută la noi nu avem: iubirea şi smerenia”.
Pe lângă aceasta, Hristos avea un motiv foarte concret pentru care s-a delimitat
de obiceiurile privitoare la post între “cucernicii lui Israel” de atunci, şi i-a eliberat pe
ucenicii săi de ele: prezenţa “Mirelui”. În acest scurt timp privilegiat al prezenţei Lui,
lucrurile stau altfel: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie!” Hristos s-a servit de masa în comun ca de unul din mijloacele
privilegiate pentru a aduce mai aproape de oameni vestea cea bună a împăcării şi
chemarea la întoarcere, reunind la un loc căpeteniile fariseilor, funcţionari vamali
influenţi, ca şi “păcătoşi” de tot soiul. Masa în comun ca semn al împăcării: şi această
învăţătură era foarte aproape de inima Părinţilor pustiei.
Fiindcă “pizma stinge darurile”, cum spunea încă înţeleptul Solomon. Părinţii
pustiei însă, abia dacă aveau ceva să poată dărui. De aceea, “noi, care suntem săraci,
36
să compensăm sărăcia noastră prin masă”, sfătuieşte Evagrie. “Postul, aşadar, este
un lucru folositor, însă el este lăsat pe seama hotărârii voinţei noastre libere”.
Altfel stau lucrurile cu porunca dumnezeiască a iubirii: ea suspendă toate
exerciţiile omeneşti, oricât de folositoare. Porunca ospitalităţii deci, suprimă regula
postului, chiar dacă atunci ar trebui să pregătim masa de şase ori pe zi.
De sâmbătă seara, din pre seara zilei Domnului şi până în seara următoare
părinţii egipteni nu îngenunchează, la fel ca în tot timpul perioadei cincizecimii (între
Paşti şi Rusalii), şi în tot acest timp nu se păzeşte nici regula postului.
ca şi Noe atunci când s-a îmbătat de vin, la care face aluzie aici Evagrie. Sensul
postului trupesc este, deci, acela de a curăţi sufletul de răutăţile sale păgubitoare şi de
a-i insufla smerenia. Fără această “curăţie a inimii”, însăşi ideea de “rugăciune
adevărată” ar fi o nelegiuire.
37
Chiar şi acest folos practic are, la rândul lui, un scop duhovnicesc de care este
vorba în cele din urmă.
Rugăciunea celui ce posteşte este un pui de vultur ce zboară înalt, dar cea a
celui ghiftuit până la săturare va slăbi.
Mintea celui ce posteşte este o stea strălucitoare pe un cer senin, cea a celui
ghiftuit rămâne învăluită într-o noapte fără lună.
CAPITOLUL III
Modurile rugăciunii
Între acele lucruri care după părerea sa sunt necesare pentru a epuiza tema
rugăciunii, Origen numeşte pe primul loc “starea” sufletească a rugătorului. Ca
exemplu pentru această atitudine interioară absolut necesară, el numeşte cuvintele lui
Pavel, după care oricine trebuie să se roage “liber de mânie şi de gând”. Această
libertate faţă de “mânie şi gânduri” este o roadă a “modului practic” al rugăciunii
(Evagrie) ca o cale a curăţirii de patimi şi, înainte de toate, de mânie, ca de cel mai
38
rău potrivnic a1 “rugăciunii curate”, şi de “gândurile” lor şi, în cele din urmă, de
toate “înţelesurile gândurilor”.
Aşa cum dezvoltă Origen lucrurile în acelaşi context, această “stare sufletească
se oglindeşte statornic” şi în atitudinea trupului; vom reveni pe larg asupra acestor
aspecte în capitolu1 următor. Ea se oglindeşte însă şi în modul în care ne rugăm. În
acest capitol va fi vorba de aceste moduri şi de atitudinea spirituală care se exprimă în
ele.
Ava Longhin avea mare zdrobire în rugăciunea şi psalmodia sa. Într-o zi, l-a
întrebat ucenicul său: “Ava, aceasta este regula duhovnicească, ca monahul să
plângă tot timpul la pravila sa?” Bătrânul a răspuns: “Da copilul meu, aceasta este
regula pe care Dumnezeu o cere de la noi. Căci la început Dumnezeu nu l-a făcut pe
om ca să plângă, ci ca să se veselească şi să se bucure şi să-L slăvească curat şi fără
de păcat, ca şi Îngerii. Când însă a căzut în păcat, el a avut nevoie de lacrimi. Şi toţi
cei ce au căzut au şi ei nevoie de ele. Căci acolo unde nu sunt păcate, acolo nu e
nevoie nici de lacrimi”.
Pe această primă treaptă a vieţii duhovniceşti aşadar, este vorba mai cu seamă de
ceea ce Scriptura şi Părinţii numesc “căinţă”, “întoarcere” şi “schimbarea minţii”.
39
Chiar şi înaintea simplului gând al unei atari întoarceri se ridică neaşteptate
rezistenţe interioare. Evagrie vorbeşte aici de o anumită “brutalitate” sau “sălbăticie”
lăuntrică sau de o “nesimţire” spirituală, împotriva cărora ajută numai lacrimile
“plânsului” duhovnicesc.
Roagă-te mai întâi pentru primirea lacrimilor, pentru ca prin plâns să înmoi
sălbăticia ce se află în sufletul tău şi, “mărturisindu-ţi Domnului fărădelegea ta”, să
dobândeşti de la El iertare.
După cum invers, “duhul akediei izgoneşte lacrimile iar duhul întristării
istoveşte rugăciunea”. Ce trebuie, deci, făcut atunci când ne găsim în moara
uscăciunii, a dezgustului şi a întristării interioare? Evagrie ne sfătuieşte că atunci
sufletul trebuie să se împartă în lacrimi în două părţi, dintre care una mângâie
şi cealaltă este mângâiată, semănând noi înşine nădejdea cea bună şi cântând
cuvintele fermecate ale lui David: “Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce
mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că Îl voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele
este Dumnezeu”.
Aşadar, cine pierde din vedere scopul lacrimilor, “care este amara căinţă”, e în
primejdie “de a-şi pierde mintea şi de a rătăci”. Invers însă, nimeni nu trebuie să-şi
închipuie că el, ca unul ce este de-acum “înaintat” nu ar mai avea nevoie de lacrimi.
Sfântul Apostol Pavel “îşi chinuia trupul şi îl supunea robiei”. Nu lăsa deci,
toată viaţa rânduiala vieţuirii, tale şi nu-ţi fă de ocară nepătimirea înjosind-o printr-
un trup rotofei.
Chiar şi atunci când omul a atins ţelul “vieţii practice”, starea păcii lăuntrice a
sufletului, lacrimile nu dispar! Pe această treaptă însă, ele sunt expresia smereniei şi
ca atare o garanţie a autenticităţii acestei stări în faţa multiplelor sale simulacre
demonice. Părinţii evaluează de aceea, lacrimile ca pe un semn al apropierii de
Dumnezeu, aşa cum sugera deja Evagrie.
2. ,,Rugaţi-vă neîncetat”
(I Tesaloniceni 5,17)
Faptul că porunca lui Pavel trebuie luată literal era un lucru clar nu numai pentru
Evagrie. Părinţii monahismului timpuriu erau şi ei de aceeaşi părere. Dacă însă, acest
principiu era stabilit, aplicarea lui crea însă probleme.
Întrebare: Cum ne putem ruga tot timpul? Fiindcă trupul osteneşte chiar şi la
slujbele dumnezeieşti.
Răspuns: Nu numai starea în picioare la vremea rugăciunii este numită
“rugăciune”‚ ci şi faptul de a ne ruga “totdeauna”.
Întrebare: Cum trebuie înţeles acest “totdeauna”?
Răspuns: Fie că mănânci, fie că bei, fie că mergi pe cale, fie că faci orice alt lucru,
nu te depărta de la rugăciune!
Întrebare: Atunci când vorbim cu cineva, cum putem împlini porunca “de a ne ruga
tot timpul”?
Răspuns: Cu privire la aceasta Apostolul a zis: “Cu tot felul de rugăciuni şi de
rugăminţi fierbinţi” pe care faceţi-le în toată vremea în duhul. Aşadar, atunci când
vorbind cu cineva, nu mai faci rugăciunea, “roagă-te cu rugăminţi fierbinţi.
Întrebare: Cu ce rugăciune trebuie să ne rugăm?
Răspuns: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, şamd.
Întrebare: Ce măsură trebuie să ţinem la rugăciune?
Răspuns: Nu ni s-a dat o măsură anume. Fiindcă a ne ruga “totdeauna” şi
“neîncetat” nu are o măsură. Căci un monah care se roagă numai atunci când se
scoală la rugăciune, acela nu se roagă deloc. Şi a mai adăugat: Cel ce vrea să
împlinească aceasta trebuie să-i vadă pe toţi oamenii ca pe unul şi să se reţină de la
reaua flecăreală.
,,A ne ruga totdeauna” şi “neîncetat” înseamnă aşadar nici mai mult nici mai
puţin decât e ne ruga totdeauna şi pretutindeni, şi nu ca o lucrare pe lângă celelalte
activităţi ci în acelaşi timp cu ele! Cum anume însă trebuie să săvârşim aceasta nu
aflăm de aici. Însă la o privire mai atentă, Părintele întrebat face o importantă
distincţie între “rugăciune” şi “rugăminte fierbinte”. Pentru cea dintâi dă drept
exemplu rugăciunea “Tatăl nostru” care, de regulă, este rostită cu voce tare, însă cum
anume arată cea de-a doua nu aflăm de aici nimic Trimiterea la Efeseni 6,18
sugerează numai faptul că ea are loc cumva “în duhul”. De aceea, mai întâi trebuie să
ne întrebăm cu privire la “tehnica” “rugăciunii neîncetate” şi asupra “metodei” de a o
învăţa şi practica.
42
Din “Pelerinul rus” şi “Filocalia”, acea carte a Sfinţilor Părinţi pe care acesta o
purta cu el statornic, ne sunt cunoscute unele metode specifice isihaste pe care
monahii bizantini le-au dezvoltat în secolele XIII şi XIV, adică şederea pe un scăunel
jos, poziţia aplecată a trupului, controlul respiraţiei, şamd. Aceste metode menite
pentru “isihaşti”, adică pentru monahii care vieţuiau în cea mai deplină izolare, şi
care nu puteau fi aplicate decât sub îndrumarea unui povăţuitor experimentat, au fost
şi sunt permanent accesibile numai unora. Lucrurile pe care le cunoaştem despre
practicile Părinţilor monahismului timpuriu sunt, însă, în simplitatea lor, accesibile
mai multora.
Părinţii pustiei Egiptului au avut încă de timpuriu propriile lor predanii şi
obiceiuri. În parte, ele oglindesc, desigur, modul lor specific de vieţuire, însă se poate
spune la fel de bine că ei şi-au alcătuit modul de vieţuire în deplină corespondenţă cu
ţelul spre care năzuiau.
Monahii pustiei Sketului cunoşteau, aşadar, numai două oficii divine: vecernia
după apusul soarelui, şi privegherea, o veghe de noapte de patru ore până la răsăritul
soarelui, care în parte consta şi din lucrul de mână, căruia îi dedicau de altfel practic
întreaga zi. Monahii pahomieni nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la
rugăciunea comună, întrucât el nu împrăştie mintea, dimpotrivă o ajută să se
concentreze. Sketioţii, respectiv acei monahi despre care scrie bătrânul Ioan din
Gaza, ţineau următoarea rânduială:
Dar când te aşezi la lucrul de mână, trebuie să spui din inimă sau să rosteşti
psalmi. Iar la sfârşitul fiecărui psalm să te rogi şezând: “Dumnezeule, miluieşte-mă
pe mine ticălosul”? Şi de eşti hărţuit de gânduri adaugă: “Dumnezeule vezi, necazul
meu şi ajută-mă. Deci, când ai făcut trei rânduri în plasă scoală-te la rugăciune. Şi
plecând genunchiul şi sculându-te, spune la fel rugăciunea amintită.
,,Metoda” este, aşadar, simplă. Ea constă din aceea de a întrerupe munca, aici
împletirea de plase, la mici intervale, pentru a ne scula la rugăciune şi la închinările
legate de ea. Astfel, Macarie Alexandrinul şi ucenicul său Evagrie, făceau zilnic 100
de rugăciuni şi respectiv 100 de îngenunchieri. Aceasta pare să fi fost “regula”
obişnuită, se găsesc şi alte cifre, întrucât fiecare îşi avea “măsura” sa personală.
În timpu1 lucrului mintea nu lâncezea, ci era ocupată cu “meditaţia”, adică cu
repetarea de versete scripturistice, chiar de psalmi întregi, care în acest scop erau
învăţaţi pe de rost. Unei astfel de “meditaţii” îi urma de fiecare dată o scurtă
rugăciune de “împunsătură” care era făcută şezând. Aceasta nu era fixă în ce priveşte
conţinutul şi putea fi schimbată după preferinţă, atunci când era preluată o anume
“formulă.” Nici mai sus numitele “rugăciuni,” nici această scurtă rugăciune de
“împunsătură” nu erau deosebit de lungi, şi nici nu trebuiau să fie astfel.
43
Cât priveşte prelungirea rugăciunii, dacă stai în picioare, sau dacă te “rogi
neîncetat”, potrivit Apostolului, nu trebuie să o reiei ori de câte ori te ridici. Căci
mintea ta e toată ziua în rugăciune.
Iar stând la rugăciune, trebuie să te rogi să fii eliberat de “omul cel vechi”, sau
să zici “Tatăl nostru” sau să le faci pe amândouă, şi apoi să şezi la lucrul de mână.
Nimănui, care vrea “cu adevărat să se roage”, n-ar trebui să-i fie greu să
dezvolte plecând de la aceste principii extrem de simple propria sa “metodă”
personală, care să ţină seama de condiţiile sale de existenţă şi fireşte, mai cu seamă,
de munca sa. Fiindcă la o privire mai atentă vedem că aceşti Părinţi ai pustiei nu
aveau o viaţă de rugăciune specială pe lângă restul vieţii lor, ci lucrau ca ori ce om
pentru a putea trăi şi se odihneau noaptea timp de şase ore. Viaţa lor de rugăciune e
identică, deci, cu viaţa lor cotidiană, străbate desăvârşit şi conduce în cele din urmă la
aceea că mintea să fie “întreaga zi în rugăciune”. Nici împrejurările, nici
“deranjamentele” exterioare nu schimbă cu nimic aceasta.
Povesteau fraţii: “Ne-am dus odată la bătrâni şi, după ce ne-am rugat şi ne-am
sărutat după obicei, ne-am aşezat. Iar după convorbire, pentru că voiam să plecăm,
i-am rugat să facem o rugăciune. Atunci unul din bătrâni mi-a zis; “Cum, nu v-aţi
rugat?” Iar noi i-am răspuns: “Când am intrat, avo, s-a făcut o rugăciune, iar mai
apoi şi până acum am vorbit”. Atunci bătrânul a zis; “Iertaţi-mă fraţilor, dar un
frate care a şezut cu noi şi a vorbit împreună cu noi a făcut în acest timp 103
rugăciuni”. Şi după ce a spus aceasta au făcut o rugăciune şi ne-au slobozit.
Aşa cum indică deja această “răpire”, lucrarea omului a ajuns acum la ţelul ei, şi
Dumnezeu Însuşi, adică Fiul şi Duhul lucrează de acum. “Rugăciunea” nu mai este o
lucrare specială, şi de aceea în mod necesar limitată în timp, a minţii noastre pe lângă
celelalte activităţi ci, întrucât este “lucrarea minţii potrivită vredniciei sale” este tot
atât de spontană şi de firească ca şi respiraţia.
44
Primii monahi nu au făcut altceva decât să dea o formă fixă acestui ideal care în
simplitatea lui este accesibil oricui, cu condiţia ca acesta să vrea să îl atingă în mod
serios. Fiindcă orice “suflet” este prin fiinţa sa făcut “să laude pe Domnul”.
3. ,,Doamne, miluieşte-mă!”
(Psalm 40,3)
Unor cititori ai “Povestirilor sincere ale unui pelerin rus” le va părea uimitor
faptul că forma tradiţională a rugăciunii neîncetate a inimii sună: “Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Ei trebuie să se fi mirat că această piesă
centrală a isihasmului este de fapt o rugăciune de pocăinţă. Cine a citit însă capitolul
despre lacrimile pocăinţei se va mira însă mai puţin. Li se va părea mai degrabă logic
faptul că Părinţii s-au pus de acord în cele din urmă asupra acestei formule, despre
care la începuturile monahismului nu auzim încă nimic. Ea oglindeşte în mod
desăvârşit acel duh care îi însufleţea pe Părinţi de la bun început în făptuirea lor.
Obiceiul de a face regulat rugăciuni sub forma unor invocaţii foarte scurte, este
atestat încă de la începuturile monahismului în Egipt. Foarte devreme însă, el a fost
cunoscut şi în afara Egiptului, în orice caz din auzite, aşa cum atestă Augustin.
Se spune că fraţii din Egipt ar avea anumite rugăciuni des repetate, care însă
sunt extrem de scurte şi repede aruncate ca nişte suliţe, pentru ca atenţia veghetoare
necesară în cel mai înalt grad rugătorului să nu dispară şi să nu slăbească printr-o
prea lungă trândăveală.
Este vorba aşadar de un scurt verset din psalmi. Aşa cum arată observaţia
imediat următoare: “şi altele asemenea” (texte de acest fel), rugătorul avea
desăvârşită libertate în alegerea lor. În mod evident Evagrie nu cunoaşte o formulă
fixă. Dimpotrivă, Ioan Cassian contemporan cu Evagrie, a primit de la povăţuitorul
său egiptean drept cea mai potrivită rugăciune scurtă în toate împrejurările vieţii
versetul 2 al Psalmului 69.
Dumnezeule, spre ajutorul meu i-a aminte. Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-te!
Unul din părinţi povestea: “În Kellia era un bătrân râvnitor care purta cu el
numai o rogojină de pipirig. El s-a dus şi l-a cercetat pe bătrânul Ammonas. Atunci
când bătrânul l-a văzut purtând rogojina de pipirig i-a zis: “Nu-ţi foloseşte la nimic
aceasta!”
Atunci l-a întrebat pe el bătrânul: “Trei gânduri mă chinuie: fie să rămân în
pustie, fie să mă duc în străinătate, unde nimeni nu mă cunoaşte, fie să mă zăvorăsc
într-o chilie unde să nu mai întâlnesc pe nimeni şi să mănânc tot a doua zi”. Atunci
ava Ammonas i-a zis: “Nici una din cele trei nu sunt potrivite ca să le faci. Şezi mai
degrabă în chilia ta, mănâncă câte puţin în fiecare zi şi ai tot timpul cuvântul
vameşului în inima ta şi te vei mântui”.
Au întrebat unii pe ava Macarie zicând: “Cum suntem datori să ne rugăm?” Le-
a zis lor bătrânul: “Nu este de trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile
şi a zice: Doamne, precum vrei şi precum ştii miluieşte-mă! Iar de îţi stă război
asupra ta, zi: “Doamne, ajută-mă!” Şi El ştie ce este de folos şi face cu noi milă.
46
Cu acest simplu “Doamne, ajută-mi!” femeia canaaneancă, o “păcătoasă
necurată”, a biruit ezitarea iniţială a lui Iisus.
Aşa cum arată aceste câteva exemple, există aşadar o predanie neîntreruptă a
“fraţilor din Egipt” (Augustin) care merge înapoi până la Antonie cel Mare însuşi, şi
dincolo de acesta până în epoca lui Hristos aşa cum vom vedea mai departe.
Evagrie, care şi-a însuşit întrutotul acest ideal al adevăratului gnostic creştin şi l-
a integrat în spiritualitatea monahismului, dezvoltă această idee:
Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea ei, ci în calitatea ei. Aceasta o arată
cei ce ,,s-au suit la templu” precum şi cuvântul: “Iar voi rugându-vă, nu spuneţi
multe cuvinte” şi următoarele.
Ava Pavel chinoviotul a zis: “Când zăboveşti printre fraţi, lucrează, învaţă
ridică-ţi încet ochii către cer, şi grăieşte din adâncul inimii către Domnul: “Doamne
Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, ajută-mi! Te laud pe Tine, Dumnezeul meu!”
Un frate a zis: “Iată ce înseamnă a aştepta pe Domnul: inima este întoarsă spre
Domnul, strigând: “Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, ajută-mi! Te laud totdeauna pe Tine,
viul meu Dumnezeu!” Şi rostind în inimă aceste cuvinte către Domnul, să ne înălţăm
încet ochii spre cer.
Desigur că atunci când omul biblic ,,striga cu glasul său către Domnul”, el nu
avea în minte acest folos practic al rugăciunii rostite cu voce tare sau cu voce scăzută.
,,Strigătul său” e mai degrabă expresia unei nemijlociri a relaţiei, care pentru omul
modern a dispărut în mare parte. Acel Dumnezeu pe care omul biblic îl strigă nu este
un principiu abstract ca ,,Dumnezeul filozofilor”, nici ,,Dumnezeul îndepărtat” al
gnosticilor, ci ,,Dumnezeul Cel Viu” care se revelează pe Sine în mod liber omului şi
îi cere, ca la rândul lui, acesta să se întoarcă la El.
Aşadar, nu este vorba de faptul dacă ne rugăm cu voce tare sau în tăcere, ci dacă
- fie împreună cu alţii, fie numai pentru noi ne rugăm doar ,,din obişnuinţă” sau mai
degrabă ,,cu simţire” aşa cum spune Evagrie.
Spre ,,cutremurarea” demonilor se aduc mai cu seamă acele versete în care este
vorba despre ,,vrăjmaşi” şi despre nimicirea lor de către Domnul; de exemplu toţi
acei ,,psalmi de blestem”, care creează atât de mari dificultăţi sensibilităţi moderne
pentru că par ireconciliabili cu spiritul Evangheliei. Părinţii, care erau foarte
conştienţi de faptul că dreptul nu blesteamă, ci se roagă, spiritualizau desigur aceste
texte şi le raportau la ,,vrăjmaşii” neantului omenesc prin excelenţă, care sunt
demonii. Ceea ce aceştia înţelegeau de altfel foarte bine şi se temeau, drept pentru
care încercau uneori să le răstoarne mâncarea monahilor, aşa cum ne asigură Evagrie:
Această voce a inimii o aude de fapt singur Dumnezeu întrucât El singur este
,,cunoscător al inimilor”. De aceea conţinutul convorbirii noastre intime cu
Dumnezeu trebuie ascuns cu grijă de ceilalţi.
Ceea ce vrăjmaşii pot auzi liniştiţi sunt cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale
psalmilor şi care vestesc toată nimicirea lor. Aceasta îi va înfricoşa şi îi va pune pe
fugă. Acest lucru îl are minte Evagrie când ne sfătuieşte:
Nu te ruga atunci când eşti ispitit, până când nu ai spus câteva cuvinte cu mânie
împotriva celui ce te strâmtorează. Fiindcă, întrucât sufletul tău este copleşit de
gânduri, se întâmplă că nici rugăciunea ta nu este adusă curat. Însă atunci când spui
împotriva lor ceva plin de mânie, zădărniceşti şi nimiceşti gândurile potrivnicilor.
Mânia obişnuieşte să facă acest lucru chiar şi la gândurile bune.
Dacă unui om îi este dat haru1 rar de a intra în acest tainic ,,loc al rugăciunii”,
atunci lucrarea sa proprie trebuie adaptată acestui nou absolut. Ba chiar el face acest
lucru cu totul spontan, aşa cum ne învaţă Diadoh al Foticeii:
Când sufletul e plin de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face cu glas mai mare
şi cântarea de psalmi şi vrea să se roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub
lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă întru toată destinderea şi dulceaţa numai
cu inima. Stării de suflet celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri,
iar celei din urmă lacrimi duhovniceşti, şi după aceea o mulţumitoare. iubire de
linişte, căci pomenirea lui Dumnezeu rămânând fierbinte din pricina glasului domol,
face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.
Închide toate uşile chiliei tale, intră în locul ei cel mai de taină şi aşează-te în
întuneric şi în deplină singurătate, acolo unde nu mai poţi auzi nici măcar ciripitul
unei păsări. Şi când vine ceasul unei slujbe, vezi să nu te scoli, ca să nu fi ca un copil
care în neştiinţa lui schimbă un talant de aur pe o smochină ce îndulceşte cerul gurii
sale doar pentru o clipă. Ci tu, în vremea care ai găsit ,,mărgăritarul cel de mult
preţ”, nu-l schimba, ca un neguţător neiscusit, pe acesta cu lucrurile trecătoare care
se găsesc tot timpul înaintea ta ca sfârşitul tău să nu fie ca sfârşitul acelui popor care
a ieşit din pustie şi care a dispreţuit hrana manei duhovniceşti şi a poftit hrana
scârboasă a egiptenilor.
Această libertate chiar faţă de slujbe, de altfel absolut obligatorii pentru monahi,
durează atât cât această lumină dumnezeiască străluceşte asupra rugătorului. De
îndată însă ce părăseşte sau trebuie să părăsească acest ,,loc”, el se întoarce iarăşi în
toată smerenia şi credincioşia înapoi la făptuirea sa obişnuită.
Însă numai buzele trebuie să tacă în ,,locul rugăciunii!” ,,Adoraţia tăcută a Celui
negrăit” înseamnă, aşa cum am văzut deja, înainte de toate ,,tăcerea inimii”‚ tăcerea
tuturor gândurilor asupra lui Dumnezeu. În mod paradoxal însă, această tăcere de
adoraţie nu este lucru1 ultim, după cum ne învaţă acel Părinte sirian oriental pe care
tocmai l-am citat. Fiindcă dacă Duhul Sfânt î1 conduce pe om în lumina Sfintei
Treimi, atunci în el izbucneşte în cele din urmă un izvor al unei ,,vorbiri tainice”, care
54
nu mai încetează ziua şi noaptea. Această experienţă uimitoare Evagrie o descrie cu
următoarele cuvinte.
Cel ce se roagă ,,în duh şi în adevăr nu-L mai preamăreşte pe Ziditor prin
făpturi, ci îl preamăreşte din El Însuşi.
Aceasta este în cele din urmă acea ,,convorbire cu Dumnezeu fără nici o
mijlocire”, despre care a fost vorba mai sus. Fiindcă, oricât ar fi de înalte creaturile,
ele sunt totdeauna un intermediar între noi şi Dumnezeu. ,,Duhul şi Adevărul”, adică
după interpretarea evagriană a textului de la Ioan 4,23 persoana Duhului Sfânt şi a
Fiului Unul Născut, nu sunt însă creaturi, ci ,,Dumnezeu din Dumnezeu”, aşa cum
învaţă Crezul Sinodului II Ecumenic (381). Rugătorul care prin rugăciunea
,,adevărată”, şi ,,duhovnicească”, devenit ,,teolog” în sensul propriu-zis al cuvântului,
laudă, aşadar, pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii pe Tatăl, fără ,,nici o mijlocire” -
fie ea a unei creaturi, a unui gând sau contemplaţii - ci numai prin Duhul şi prin Fiul!
El a ajuns ,,teolog”, fiindcă nu mai vorbeşte despre Dumnezeu din auzite, ci dă
mărturie despre Sfânta Treime pe baza intimităţii sale cu Ea.
Dacă ,,viaţa veşnică” constă în aceea ca noi ,,să-L cunoaştem pe Tatăl şi pe Cel
pe care El L-a trimis”, atunci ,,rugăciunea în duh şi în adevăr” este o pregustare
veritabilă a acestei fericiri eshatologice.
CAPITOLUL IV
Gesturile rugăciunii
1. ,,Sculaţi-vă şi vă rugaţi!”
(Luca 22,46)
Odată Avraam, ucenicul lui ava Sisoe, a fost ispitit de un demon. Şi a văzut
bătrânul că a căzut. Dar sculându-se a întins mâinile la cer zicând: Dumnezeule,
voieşti nu voieşti, nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul.
Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce slujeşte patimile nu poate vedea
locul rugăciunii duhovniceşti. Căci este trasă şi purtată de gândul pătimaş şi nu
poate avea o stare nemişcată.
57
Aceste ,,gânduri pătimaşe” destramă dorita ,,stare a rugăciunii” şi-l împiedică
astfel pe rugător ,,să se întindă, fără să uite îndărăt, dincolo de sine, până la Stăpânul
său, şi să stea vorbă cu E1 fără nici o mijlocire”.
Trupul este spălat, pentru ca sufletul să fie eliberat de pete; trupul este uns cu
mir pentru ce sufletul să se sfinţească; trupul este însemnat cu semnul Sfintei Cruci
pentru ca sufletul să fie întărit.
Căci dacă este ireverenţios să stai aşezat în faţa celui pe care-l respecţi foarte
mult şi-l venerezi sau să stai cu spatele la el, oare nu este cu atât mai mult un
sacrilegiu să şezi înaintea Dumnezeului Celui Viu, în faţa Căruia şi îngerii stau în
picioare la rugăciune? Sau poate cumva vrem să-i reproşăm lui Dumnezeu că ne-a
obosit rugăciunea?
De la această stare plină de respect înaintea lui Dumnezeu, rugătorul nu are voie
să se lase abătut de nimic, nici de arătările demonilor, ce nu sunt nimic altceva decât
,,ţânţari şi gândaci” supărători, nici de conştiinţa propriilor noastre greşeli şi
59
păcătoşenii. Fiindcă potrivnicii se servesc chiar şi de acele gânduri rele pe care ni le
insuflă,
Moise, hierofantul, l-a pus pe Amalec pe fugă atunci când imitând pe Hristos,
Care şi-a întins mâinile Sale pe cruce, îşi ţinea toiagul său deoparte cu ambele sale
mâini. De aceea şi noi vom birui pe Satan atunci când ne întindem mâinile la
rugăciune. Dacă Sfântul Moise şi-ar fi ţinut toiagul drept în faţă şi nu lateral, cum
atunci i s-ar fi făcut mâinile sale grele, astfel că el a avut nevoie de Aaron şi de Or să
îi sprijine mâinile de-a dreapta şi de-a stânga?
De aceea este de mare ajutor să ne rugăm cu mâinile întinse cruciş. Fiindcă aşa
suntem binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvântăm şi pe alţii. Şi dumnezeiescul
Moise a binecuvântat pe popor la sfinţirea cortului şi la înscăunarea fratelui său ca
mare preot, întinzându-şi cruciş mâinile sale spre cer.
61
Dar acest gest, a cărui întreagă profunzime a semnificaţiilor s-a descoperit abia
în Noul Legământ nu-şi are rădăcinile numai în istoria Vechiului Legământ; Părinţii
l-au găsit prefigurat tainic în chiar ordinea creaţiei.
A mers ava Lot la ava Iosif şi i-a zis: ,,Avo, după, puterea mea îmi fac puţină
pravilă şi puţinul post şi rugăciunea, şi citirea şi liniştea, şi după puterea mea sunt
curat cu cugetele. Ce am a mai face?” Deci sculându-se bătrânul şi-a întins mâinile
spre cer şi i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Şi i-a zis: ,,De voieşti, fă-te tot
ca focul!”
Aceasta este acea ,,rugăciune de foc,” cum o numesc Evagrie şi Cassian, şi care
îl face pe om ,,înger”, întrucât îngerul constă mai cu seamă din ,,foc”, şi îl desface de
tot ce e pământesc pentru a-1 aşeza ,,înaintea feţei lui Dumnezeu”, asemenea
îngerului.
Se spunea despre ava Sisoe că de nu-şi lăsa în jos degrabă mâinile când sta la
rugăciune, mintea lui se răpea în sus. De se întâmpla ca fraţii să se roage împreună
cu el, se silea să-şi lase degrabă mâinile în jos, ca să nu i se răpească mintea şi să
zăbovească în înălţime.
Gestul înălţării mâinilor este însoţit de ,,ridicarea ochilor spre cer”, aşa cum s-a
văzut deja în unele texte. Sensul ei se luminează din limbajul Scripturii însăşi. ,,Cerul
material” este numai un simbol al ,,locului” lui Dumnezeu, care în realitate tronează
,,peste cerurile cerurilor”. Gestul se referă, deci, la Dumnezeu Însuşi. Rugătorul îşi
62
are aţintiţi ochii duhovniceşti, iar ca un semn al acestui fapt şi ochii trupeşti,
,,totdeauna spre Domnul”, aşa cum ochii sclavilor sunt aţintiţi la mâinile stăpânilor
lor şi ochii slujnicelor sunt aţintiţi spre mâinile stăpânelor lor, pentru a fi gata de
slujire la cel mai mic semn al voinţei acestora.
Ridicarea ochilor spre cer şi aţintirea privirii spre Domnul este aşadar expresia
unei familiarităţi intime cu Domnul ştiut prezent, ca şi un semn de atenţie şi
disponibilitate. De aceea ni s-a transmis în mai multe rânduri şi despre Hristos, Care
ca om a fost un mare rugător şi model al întregii rugăciuni creştine, că ,,îşi ridica
ochii Săi spre cer” atunci când voia să rostească o rugăciune către Tatăl Său. Aşa de
exemplu la tămăduirea surdo-mutului, la înmulţirea minunată a pâinilor, la învierea
lui Lazăr şi, în fine, la începutul acelei rugăciuni de despărţire când Iisus s-a rugat
Tatălui pentru ,,preamărirea Sa”.
La Domnul nostru, aşadar, gestul înălţării ochilor primeşte o solemnitate
emoţionantă, întrucât el devine expresia relaţiei cu totul şi cu totul unice care
domneşte între Fiul şi Tatăl său Ceresc. Numai în Hristos creştinul poate îndrăzni să-
şi ridice ,,ochii săi spre cer”, cum de asemenea numai ,,în Hristos” poate îndrăzni să
spună: ,,Tatăl nostru Care eşti în ceruri!”
David zice: ,,Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei!” şi ,,Către
Tine, Doamne am ridicat sufletul meu”. Dacă ochii sufletului se înalţă în aşa măsură
încât nu mai zăbovesc asupra celor pământeşti şi nu se mai lasă împovăraţi cu
reprezentări lumeşti, atingând o înălţime atât de mare încât nici nu se mai uită la
lucruri din lumea aceasta, ci îşi pironesc gândul doar la Dumnezeu, pe care îl
ascultă cu respect şi cu evlavie, atunci cum nu s-ar trage înapoi de la cele mai mari
avantaje aceşti ochi care văd ca în oglindă cu faţa descoperită strălucirea măreţiei
Domnului prefăcându-se în acelaşi chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului?
Ei se împărtăşesc atunci dintr-o revărsare dumnezeiască a harului, precum ne
lămureşte psalmistul când zice: ,,Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale Doamne”.
Ideea care stă la baza acestui pasaj ne-a devenit între timp familiară: gestul
exterior este doar reflexul atitudinii interioare despre care e vorba în continuare.
Ridicarea privirii spre cer, ,,locul” simbolic al lui Dumnezeu, face ca trupul să devină
o ,,icoan㔂 o imagine a ,,năzuinţei minţii spre lumea spirituală”. În conformitate cu
îndemnul Apostolului:
Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus unde se află
Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu, cugetaţi cele de sus nu cele de pe
pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.
Privirea ochilor ,,în sus” are, aşadar, acelaşi sens ca şi întoarcerea la rugăciune
spre răsărit: îndreptarea spre Domnul! Aşa cum sufletul se întoarce la rugăciune spre
Domnul, fiindcă în calitatea lui de fiinţă personală creată are în Persoana lui
63
Dumnezeu un ,,faţă în faţă” veritabil, tot aşa rugătorul îşi întoarce faţa sa trupească,
,,oglinda sufletului”, spre Domnul.
Dintre aceste gesturi care nu aparţin publicităţii, unde ele pot trezi uşor
curiozitatea sau admiraţia celorlalţi devenind prin aceasta prilej de salvă deşartă, am
putea detaşa numai ,,privirea spre cer”. Fiindcă acest gest nu numai că înlocuieşte
starea în picioare cu mâinile ridicate, dar ea este în sine atât de nebătătoare la ochi
încât neiniţiatul nu înţelege sensul lui şi în acest fel lucrarea noastră ,,duhovnicească”
rămâne ascunsă.
Zis-a Ava Iacov: ,,M-am dus o dată la Baleos la Ava Isidor din Esere şi l-am
găsit şezând în chilia sa scriind. Am rămas o vreme la el şi am băgat de seamă cât de
adeseori îşi ridica ochii spre cer, fără însă ca buzele sale să se mişte şi fără ca să se
audă vocea sa. L-am întrebat: ,,Ce faci părintele meu?” El mi-a răspuns: ,,Nu ştii
ceea ce fac?” ,,Deloc, ava”, am spus eu. Atunci el mi-a răspuns: ,,Dacă nu ştii
aceasta, Iacove, nu ai fost nici măcar o zi monah! Iată, ce spun: Iisuse, miluieşte-mă!
Iisuse, ajută-mi! Te laud, Domnul meu!”.
Cu toate acestea însă, creştinul nu trebuie să lase să-i fie răpită acea îndrăzneală
care i-a fost dăruită în Hristos! E ceea ce încearcă să facă ispititorul, insuflându-ne o
falsă smerenie.
Înaintea Mea tot genunchiul se va pleca Pe Mine jura-va toată limba şi va zice:
,,Numai în Domnul este dreptatea şi tăria!”
Ca şi omul biblic, şi Părinţii pentru care exemplul celui dintâi era o normă încă
şi mai de la sine înţeleasă, au ţinut acest obicei.
Când, deci, îţi vine ispita acestui război, fă de şapte ori şapte îngenunchieri,
adică patruzeci şi nouă zicând la fiecare, ,,Doamne iartă-mă pentru numele Tău cel
Sfânt!” Iar de este bolnav, sau de este Duminica când nu este îngăduit să se facă
îngenunchieri, zi cuvântul acesta în locul celor 49 de îngenunchieri.
Ca gest de rugăciune, ,,metania” încă din epoca biblică face parte constitutivă
din viaţa duhovnicească atât în Răsărit cât şi - pentru mai mult de un mileniu - în
Occident.
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: ,,E bine să fac multe metanii? ,,Bătrânul a
zis: ,,Vedem că Dumnezeu s-a arătat lui Iosua, fiul lui Nun, atunci când acesta stătea
cu faţa la pământ”.
Dacă Adam ar fi fost iertat dacă după căderea sa ar fi făcut cu toată smerenia o
metanie în faţa lui Dumnezeu, atunci se înţelege că acest gest este o armă puternică
împotriva atacurilor celui rău. Astfel un bătrân î1 sfătuieşte pe un frate intens ispitit,
aşa:
Rugăciunile mai sus pomenite le încep şi le sfârşesc astfel: odată ce s-a terminat
psalmul, nu se reped să-şi plece genunchii, aşa cum fac unii din acest ţinut: nici nu s-
a terminat bine psalmul şi ne şi grăbim să ne aşternem la pământ pentru rugăciune,
silindu-ne spre o cât mai repede încheiere a slujbei. Pe de o parte vrem să întrecem
măsura stabilită din vechime de către înaintaşi, pe de altă parte calculând numărul
psalmilor rămaşi de citit ne grăbim să ajungem la sfârşit, gândindu-ne mai degrabă
la odihna trupului obosit decât să ne căutăm folosul şi binefacerea rugăciunii!
Calist şi Ignatie scriau ,,pentru isihaşti”, adică pentru monahii care vieţuiau în
deplină singurătate numai şi numai pentru rugăciune. Măsura proprie va trebui să o
afle fiecare împreună cu părintele său duhovnicesc care poate să echilibreze între ele
consideraţiile referitoare la vârstă, sănătate şi mai cu seamă, la maturitatea
duhovnicească. În viaţa duhovnicească, ,,regula” nu este niciodată o lege înţepenită,
tiranică. Ea este o linie călăuzitoare pentru ceea ce un om întreprinde de bună voie
spre slava lui Dumnezeu şi tămăduirea sufletului său.
,,Ei iau seama la călcâiele mele”: Pentru ca prin observarea a ceea ce facem să
afle. Fiindcă demonii nu sunt nicidecum ,,cunoscători ai inimilor”.
Cel ce ,,singur a făcut inimile lor” E1 singur le cunoaşte. De aceea, Dumnezeu
este numit pe bună dreptate ,,singurul cunoscător al inimilor”.
Demonul este şi rămâne ,,străinul” care are doar un acces indirect la ,,inima”
noastră, adică la centrul persoanei noastre. E1 ştie din experienţă, adică dintr-o acută
observaţie, că această ,,inimă”, din care ies toate, chiar şi gândurile rele, se trădează
prin acel ,,limbaj al trupului”, de care în marea majoritate a timpului nu suntem nici
măcar conştienţi. Evagrie susţine că din gesturile noastre, din mintea noastră, din
tonul vocii noastre, pe scurt din întreaga noastră conduită exterioară, demonii trag
concluzii asupra stării inimii noastre şi îşi adaptează tactica lor în mod corespunzător.
Această unitate dintre trup şi suflet ar trebui să o folosim spre avantajul nostru şi
la rugăciune! Şi nu numai în privinţa demonilor care ne pândesc din toate părţile, ci
mai cu seamă faţă de rezistenţele inimii noastre oscilante şi infidele. Chiar şi atunci
când este săvârşit numai cu trupul, gestul repetat al metaniei rupe ca şi lacrimile, acea
,,asprime” şi insensibilitate” interioară ce pare să ucidă în noi orice viaţă spirituală. În
mod tainic, trupul care în atitudinea sa este de fapt ,,icoana” stării lăuntrice a
sufletului (Origen), trage în cele din urmă odată cu sine şi sufletul care rezistă.
Unul din cele mai vechi gesturi exclusiv creştine, care nu se limitează însă
numai la rugăciune este semnul crucii sau mai exact spus ,,pecetluirea” sau
,,însemnarea” (cu semnul crucii).
Pentru Răsăritul grecesc, Origen atestă faptul că, înainte de a începe orice
lucrare, mai cu seamă însă înainte de rugăciune sau de sfinţitele citiri (ale Scripturii),
toţi credincioşii îşi însemnează fruntea cu semnul crucii. Ei fac astfel, fiindcă în acea
literă scrisă în ebraica veche ca o cruce (+)‚ şi în limba greacă ca litera ,,thau” (T), cu
71
care sunt însemnaţi pe frunte credincioşi după Iezechiel 9,4 ei văd ,,o profeţie a
semnului (crucii) pe frunte obişnuit la creştini”. Aceasta o face probabil şi văzătorul
şi autorul Apocalipsei atunci când vorbeşte despre ,,pecetluirea robilor Dumnezeului
nostru pe fruntea lor”, iar textul de la Luca 9,23 şi paralelele lui trebuie să se fi referit
la origine la o astfel de ,,însemnare”.
Oricum ar judeca istoricii originea acestui gest, pentru Părinţi este vorba despre
una din acele ,,predanii nescrise de la început” care îşi trag obârşia de la Apostoli şi,
prin aceasta, de la Biserica primară chiar dacă ele intenţionat nu au fost fixate în scris.
Încă Tertulian trimite în scrierea sa, citată mai sus şi alcătuită în anul 211, la această
predanie a Bisericii. Un text care provine din cercul monahilor pahomieni ai
Egiptului evidenţiază faptul că acest gest - ca şi întoarcerea în rugăciune spre răsărit, -
reaminteau primilor creştini statornic de Botezul lor, de acel eveniment copleşitor
căruia îi datorau faptul de a fi creştini şi prin aceasta mântuirea lor.
,,A purta semnul” înseamnă ,,a purta moartea” încă de pe când eşti în viaţă
,,lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat
trupul cu dragostea Celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă.
De aceea, semnul sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora,
este în mod statornic o mărturisire a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pe Cruce
asupra puterilor vrăjmaşe. Părinţii se serveau de acest semn statornic atunci când se
ştiau confruntaţi cu aceste puteri vrăjmaşe. Încă Antonie cel Mare îi învăţa pe
ucenicii săi că demonii şi nălucirile (fantasmele) lor nu sunt în realitate nimic şi pier
repede, mai cu seamă atunci când ne înarmăm ,,cu credinţa şi cu semnul crucii”.
Acelaşi lucru este valabil despre toate formele de magie păgână.
Dacă iţi pecetluieşti deseori fruntea şi inima ta cu semnul crucii, demonii‚ vor
fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn!
Dacă vrei să stingi relele amintiri şi feluritele atacuri care înrobesc mintea,
atunci întrarmează-te grabnic cu gândul la Mântuitorul nostru, şi cu chemarea
înflăcărată a înaltului Său nume, ziua şi noaptea pecetluindu-ţi deseori atât fruntea
cât şi pieptul cu semnul crucii Domnului. Fiindcă ori de câte ori este numit numele
Mântuitorului Iisus Hristos şi este pusă pecetea crucii Domnului pe inima, pe pieptul
şi pe celelalte mădulare ale trupului, puterea vrăjmaşului este neîndoielnic risipită
iar demonii cei răi fug cutremurându-se dinaintea noastră.
72
Însă oricât de tare ar fi puterea semnului crucii, nu este totuşi vorba de un
semn magic. Credinţa este cea care îl face să fie puternic.
Când eşti ispitit, însemnează-ţi semnul frunţii cu evlavie. Acest semn al suferinţei
este un semn împotriva diavolului, atunci când îl faci cu credinţă şi nu ca să fie văzut
de oameni. Trebuie să te foloseşti de el cu chibzuinţă ca de un scut, iar potrivnicul va
vedea atunci puterea care-ţi iasă din inimă.
Dacă este o putere în semnul sfânt al crucii făcut mai întâi în ,,numele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, iar mai apoi ,,în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”, atunci se înţelege de la sine că nu numai că nu este îngăduit să fie
făcut din slavă deşartă, ci de asemenea că nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la
sensul şi puterea sa. Tradiţia Bisericii a precizat de aceea şi modul în care trebuie să
ne facem semnul crucii.
Aşa cum ne învaţă textele patristice citate, la început ,,micul semn” era făcut atât
în Răsăritul grecesc cât şi în Occidentul latin - ce-i drept şi numai cu un singur deget -
mai cu seamă pe fruntea proprie. În acelaşi mod, la ocazii speciale se ,,pecetluiau” şi
buzele, inima şi aşa mai departe, până când, cu timpul, de aici s-a dezvoltat acel mare
gest familiar nouă tuturor, prin care credinciosul se pune cumva cu întreg trupul său
sub crucea lui Hristos.
Semnul crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte fiindcă el
este imprimat cu invocarea Treimii - despre care profetul spune: ,,Cine ţine pământul
73
cu trei degete”? - şi anume coborându-le de sus în jos şi de la dreapta la stânga
fiindcă Hristos a pogorât din cer pe pământ şi a trecut de la iudei la păgâni.
Aşa cum este descris aici semnul crucii de Papa Inocenţiu III (1198-1216), pe
atunci încă diacon al Bisericii Romane, aşa era el făcut în acel timp şi în Biserica
Răsăriteană, şi aşa îl fac până astăzi creştinii ortodocşi. Semnul sfintei cruci a rămas
deci, chiar şi dincolo de Marea Schismă din 1054, un gest de profundă semnificaţie
simbolică care unea încă Răsăritul şi Occidentul.
Aşa cum arată însă limpede continuarea capitolului citat, încă de pe atunci
,,unii” începeau să facă linia orizontală, transversală a crucii în sens invers, aşadar de
la stânga spre dreapta, aşa cum se obişnuieşte astăzi în exclusivitate în Occident.
Acestui fapt i se oferea o justificare simbolică şi una practică. Ar trebui, să trecem, de
la nefericire (simbolizată de latura stângă, ,,rea”) la slavă (simbolizată prin latura
,,bună”, dreaptă), aşa cum Hristos Însuşi a trecut de la moarte la viaţă şi de sub
pământ în rai. Mai departe, ar trebui să ne facem semnul crucii în acelaşi fel în care
este făcut asupra noastră semnul crucii la binecuvântare.
Asupra acestei justificări simbolice, Inocenţiu nu spune nimic, însă nu vrea să
admită justificarea practică. E1 trimite pe bună dreptate la faptul că noi nu facem
semnul crucii asupra altora ca şi cum ei ne-ar întoarce spatele ci mai degrabă faţă în
faţă! De aceea preotul face semnul crucii de la stânga la dreapta, astfel încât
credinciosul să îl primească de la stânga spre dreapta, exact aşa cum îşi face el însuşi
semnul crucii.
E regretabil că acei ,,unii” au devenit în curând ,,mulţi” şi mai apoi ,,toţi”, în
ciuda cuvintelor extrem de clare ale marelui papă, şi astfel s-a pierdut încă o piesă din
acea moştenire comună care unea odinioară Răsăritul şi Occidentul. Faptul este cu
atât mai regretabil cu cât astăzi în Occident abia dacă mai cunoaşte cineva
simbolismul Sfintei Cruci aşa cu ni l-au predat Părinţii.
ÎNCHEIERE
,,Credinţa slăbeşte” - această plângere larg auzită astăzi am luat-o drept punct de
plecare pentru consideraţiile noastre. Credinţa dispare, se evaporă - a fost răspunsul
nostru - fiindcă nu este ,,practicată”. Faptul poate fi citit cu toată claritatea în destinul
rugăciunii personale şi al ,,practicilor ei”, întrucât, din vechime, rugăciunea este într-
un fel barometrul intensităţii credinţei.
Tradiţiile Bisericii, ale Scripturii şi ale Părinţilor, ne-au lăsat o bogată comoară
nu numai de texte, ci şi de moduri, forme, gesturi, etc., ale rugăciunii. În epoca
modernă însă - mai cu seamă în creştinismul occidental - foarte puţin, ba chiar mai
nimic n-a rămas din acestea. Însă acolo unde aceste lucruri aparent ,,exterioare”
lipsesc, rugăciunea devine ,,banală, rece şi goală” (Jausep Busnaya), iar credinţa
însăşi care se exprimă prin ea, se răceşte pe neobservate şi se evaporă în cele din
urmă.
74
Primii Părinţi erau foarte conştienţi de faptul că aceste lucruri, care în ochii lor
nu erau deloc simple lucruri ,,exterioare”, sunt în permanenţă în pericol de a fi
neglijate şi în cele din urmă uitate, întrucât sensul lor nu mai e înţeles. Deja Tertulian
în Occidentul latin şi Origen în Răsăritul grecesc au socotit de cuviinţă să adauge la
scrierile lor ,,Despre rugăciune” câte un ,,apendice practic” prin care sunt readuse în
memorie aceste ,,predanii nescrise”, ,,de la început”, adică apostolice ale Bisericii
(Macarie Alexandrinul citat de Evagrie).
Din această aparentă stingere a acestor tradiţii mulţi trag, dimpotrivă, concluzia
că nu există drum de întoarcere! Vindecarea crizei spirituale a Occidentului ar sta
,,mai degrabă în faţa noastră” nu ,,înapoia noastră”. Ba chiar ar fi porunca vremii ca,
în spiritul unui ,,ecumenism” larg înţeles, să învăţăm de la marile religii ale
umanităţii şi să împrumutăm de acolo ceea ce la noi dispare din ce în ce mai mult. De
aceea, pentru mulţi, preluarea diferitelor ,,metode” de meditaţie din celelalte religii a
devenit un lucru neproblematic şi de la sine înţeles. Faptul pare a fi cu atât mai
simplu şi cu putinţă cu cât ,,Zen nu este o credinţă ci o practică” (R. Resch), care
poate fi detaşată fără probleme de fundalul ei budist. De aceea, pentru mulţi Zazen
este ,,calea” pe care speră să ajungă la o autentică ,,experienţă a lui Dumnezeu”.
Sine ira et studia să punem aici în loc de încheiere câteva întrebări şi să încercăm
un răspuns la ele aşa cum îl sugerează Părinţii. E1 va fi cu siguranţă de folos pentru
tema noastră.
,,Practica” şi ,,credinţa” sunt considerate de mulţi (aşa cum arată şi citatul mai
sus menţionat dintr-un maestru zen occidental), ca două mărimi constitutive care ar
sta de sine stătătoare, una lângă cealaltă şi care, de aceea, ar putea fi separate una de
cealaltă fără probleme. Nici un creştin care practică Zazen, nu are de gând să şi treacă
formal la budism. Însă are această separaţie o corespondenţă în realitate? Să dăm încă
odată cuvântul lui Evagrie.
În prologul scrierii sale ,,Despre rugăciune” Evagrie îl laudă pe acel prieten
necunoscut care l-a rugat să o compună, pentru faptul că nu i-a cerut numai acele
capitole care îşi datorează existenţa cernelii şi hârtiei, ci şi acelea care prin iubire şi
neţinerea minte a răului, care sunt roada vieţii practice, sunt întemeiate în intelect.
Apoi Evagrie continuă:
De aceea, dat fiind că toate sunt îndoite, una sporind pe cealaltă, după
înţeleptul Iisus (Sirah), primeşte-le nu numai în scris ci şi în duh, întrucât oricărui
scris îi premerge înţelesul. Căci dacă acesta din urmă, nu există nici scrisul nu va fi.
Natura însă nu tolerează vidul. Astăzi, părinţii se pot eventual declara mulţumiţi
cu faptul de a fi pierdut calea, copiii lor însă nu se vor acomoda atât de uşor cu acest
lucru. Ei caută ,,căi” noi, fără să bănuiască în vreun fel că prin aceasta ,,introduc
lucruri străine de alergarea noastră” şi că astfel se expun pericolului de a deveni ei
înşişi ,,străini de calea Mântuitorului nostru” (Evagrie).
Fie că vrem sau nu, alegerea ,,mijloacelor” decide deja asupra rezultatului. Ceea
ce faci, te face! Cine se dedică ,,practicilor” şi ,,metodelor” care nu s-au ivit din solul
propriei lor credinţe, acela va fi condus pe neobservate spre acea ,,credinţă” care a
dezvoltat aceste practici ca expresia ei autentică. Mulţi fac astăzi această experienţă
dureroasă chiar dacă nu îndrăznesc să recunoască că au deviat de la calea adevărată.
Ce e, aşadar, de făcut atunci când devenim conştienţi de dezrădăcinarea proprie?
Atunci, biblic vorbind, trebuie să ne ,,întoarcem” la ceea ce ,,a fost la început!” Când
cineva şi-a lăsat ,,prima sa dragoste”, el trebuie ,,să-şi aducă aminte de unde a căzut,
trebuie să se întoarcă şi să facă din nou faptele dintâi”. În viaţa duhovnicească - şi nu
numai acolo - aceasta înseamnă ,,a întreba după căile celor care ne-au precedat în
mod drept”, pentru ,,a ne îndrepta după ele”. Trebuie să ,,vorbim cu ei”‚ adică, în
majoritatea cazurilor, să studiem viaţa şi scrierile lor, pentru ,,a învăţa de la ei”. După
ce am auzit de la ei ceea ce e de folos, e nevoie să începem de foarte de ,,jos”, de la
acele ,,lucruri exterioare” de care a fost aici vorba, şi ,,să cerem de la noi înşine să
săvârşim cu cea mai mare osteneală acelaşi fapte ca Părinţii”. Numai cine se supune
77
acestor osteneli poate spera să se învrednicească într-o zi de acea cunoştinţă pe care
o admirăm atât la Sfinţii Părinţi.
Că lucrurile se petrec efectiv aşa cum au fost expuse aici, nu se poate dovedi în
mod constrângător, pentru a mai cita încă o dată pe Evagrie: pentru cei ce se
mulţumesc fie numai ,,să vorbească cu satisfacţie despre faptele Părinţilor” fie să le
studieze numai ,,ştiinţific”, oricât de mare şi oricât de sincer ar fi interesul lor, în mod
inevitabil ,,unele rămân învăluite, altele obscure”, esenţialul în orice caz le scapă.
Însă pentru cei ce pun piciorul în aceeaşi urmă cu cea lăsată de piciorul
Sfinţilor Părinţi, aceste lucruri se limpezesc.
APENDICE
Indicaţii practice
Poate de un real folos ca din tradiţia Sfinţilor Părinţi expusă în această cărticică
să tragem câteva consecinţe practice în vederea alcătuirii unui ,,colţ de rugăciune” şi
cu privire la pravila de rugăciune pe care creştinul să o aducă acolo în ascuns înaintea
Tatălui Ceresc. Fiindcă toate ideile frumoase despre rugăciune rămân străine dacă nu
conduc la rugăciunea însăşi.
2. Timpurile rugăciunii.
Despre diferitele moduri şi gesturi ale rugăciunii s-a vorbit deja pe larg mai sus.
Rugătorul trebuie să năzuiască să şi le însuşească cu timpu1 pe toate, pentru a le
exercita cu înţeles şi la timpurile corespunzătoare. E1 previne astfel, faptu1 ca
rugăciunea sa să devină ,,banală, rece şi goală”.
Îndeosebi trebuie să luăm aminte să ne rugăm în acord cu anul bisericesc, şi
aceasta nu numai în privinţa unor anumite imne, citiri, şamd., ci şi în ce priveşte
gesturile rugăciunii. Adică, trebuie să ne străduim în mod serios să exprimăm văzut
caracterul acelor zile şi timpuri, care contează în mod tradiţional ca zile de abstinenţă
şi de post (miercurea, vinerea, posturile), prin îngenunchieri şi metanii, precum şi
caracterul sărbătoresc şi de veselie al celebrării zilei Domnului şi a perioadei pascale.
80
Aceste câteva pagini nu pretind desigur să epuizeze, fie şi numai tangenţial,
întreaga bogăţie a Tradiţiei vechilor Sfinţi Părinţi asupra rugăciunii personale. Ele
vor, după cum spune Benedict în Regula sa, numai să pună ,,un început”.
şi toate celelalte scrieri ale acelor Părinţi care au umblat ,,de la început” pe acea
,,cale” care spune despre sine însăşi ,,Eu sunt Calea”, ce altceva sunt oare decât
povăţuitori vrednici de încredere pentru toţi cei îşi dau osteneala de a ,,pune piciorul
lor în aceleaşi urme” cu ei şi ,,de a săvârşi ei înşişi faptele Părinţilor”?
CUPRINS