1

Mulţumim Părintelui Ieromonah Gabriel Bunge pentru permisiunea generoasă

de a traduce şi publica spre folosul duhovnicesc al tineretului român acest manuscris
inedit dedicat în această versiune Înalt Prea Sfinţiei Sale, Serafim Joantă,
Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Centrală.

CUVÂNT ÎNAINTE

Nimeni bând vin vechi, nu voieşte din cel nou.

(Luca 5,39)

Autorul cărţii de fată, părintele ieromonah Gabriel Bunge OSB, s-a născut în
1940 la Koln (în Germania). A studiat filozofia şi teologia la Bonn, devenind doctor
în istorie antică cu o teză despre mentalitatea elenistică. Într-o călătorie de studii în
Grecia, a avut revelaţia vitalităţii spirituale a monahismului ortodox contemporan ca
Tradiţie duhovnicească neîntreruptă din Biserica veche şi până astăzi. În 1962 intră ca
monah în cunoscuta abaţie benedictină de rit slavo-bizantin, cu hramul “Înălţarea
Sfintei Cruci” de la Chevetogne (Belgia). Din 1980 vieţuieşte ca eremit (împreună cu
un alt confrate) într-o sihăstrie - Eremo Santa Croce - de lângă Roverendo
(Capriasca) din Ticino (Elveţia) după o regulă similară cu cea a primilor monahi
egipteni din deşertul sketiot. Convingerea sa profundă este aceea a urgenţei unei
reasumări existenţiale integrale a Tradiţiei spirituale originare a Bisericii (comună
Răsăritului şi Occidentului creştin în primele secole.), distorsionate, reformate şi
progresiv abandonate, cu consecinţe fatale, în Occident precum şi Răsărit în timpul
celui de-al doilea mileniu creştin.
Părintele Gabriel îşi consacră, de aceea, răgazul oferit de ritmurile unei existenţe
monahale austere, traducerii şi interpretării laborioase a vechilor texte ale
monahismului răsăritean şi ale misticilor sirieni-orientali. De câteva decenii,
preocuparea sa cea mai intensă (nu şi exclusivă) este lectura studioasă atentă şi
explicarea duhovnicească a operei şi gândirii decisive pentru întregul destin al
spiritualităţii creştine ale Avei Evagrie Ponticul (+399). Într-un remarcabil efort de
reabilitare a pe nedrept discreditatei persoane a marelui ascet egiptean, fidel ucenic şi
prieten al Părinţilor Capadocieni, precum şi de reasumare a imensului tezaur ascetic
şi mistic, exegetic şi duhovnicesc, pe care-1 conţine enigmatica sa operă, părintele
Gabriel a reuşit deja să demonteze o serie de „clişee “ facile, care blochează accesul
la o interpretare autentică a acestora, edificând cu proverbiala răbdare „benedictină”
proiectul unei evaluări integrale a contribuţiei decisive pentru întreaga istorie a
spiritualităţii creştine aduse de nevoitorul monah pontic la sfârşitul secolului IV. În
tentativa sa, Părintele Gabriel aplică mai cu seamă principiile exegezei „interne” a
operei evagriene, explicându-l, cu alte cuvinte, pe Evagrie „prin el însuşi” (iar nu
prin intermediul unor „grile” interpretative exterioare universului evagrian).
Dintre cărţile sale (multe dintre ele aşteptând încă lumina tiparului în diverse
stadii de elaborare, şi aflate toate în curs de apariţie în versiune românească la editura
„Deisis”, căreia autorul a avut amabilitatea de a le încredinţa), menţionăm aici mai
întâi traducerile însoţite de ample introduceri şi vaste comentarii: „epistolele” marelui
mistic sirian din secolul IV Jausep Hazzaya (l 982), „epistolele” - conservate numai
în versiune siriacă - ale Avei Evagrie Ponticul (l986) urmate de „centuria” „Praktikos
“-ului (1987) şi de opusculul „despre cele opt gânduri ale răutăţii” (versiunea greacă
 2
integrală, inedită încă 1991) aparţinând aceluiaşi Părinte al monahismului egiptean
din secolul IV.
Traducerilor enumerate (şi altora încă nepublicate) li se adaugă seria celor trei
(deocamdată) interpretări consacrate „fenomenologiei” unor aspecte-cheie ale
universului spiritual a1 operei evagriene, şi anume diagnozei extrem de modernei
patimi a „akediei”‚ respectiv a dezgustului, plictiselii şi întristării deopotrivă (1983);
analizei dimensiunilor şi implicaţiilor fenomenului rugăciunii minţii în cele „150 de
capitole despre rugăciune” (1987); şi, respectiv, relevării sensului decisiv al
„paternităţii spirituale” în „gnoza creştină” (1988). Editate în mai multe rânduri atât
în originalul german, cât şi în versiuni franceze şi italiene (versiunea românească este
în lucru la editura „Deisis”‚ studiile ce compun această (deocamdată) „trilogie” de
studii evagriene a Părintelui Gabriel sunt un excelent model de împletire modernă a
erudiţiei cu duhovnicia, a demersului ştiinţific cu discursul (indirect) spiritual. Ele
sunt astfel frecventate deopotrivă de savanţii patrologi, precum, şi de intelectuali,
credincioşi şi, evident, monahi din Occident aflaţi în căutarea reperelor spirituale
sigure ale vechii Tradiţii monastice creştine. Dacă în plan ştiinţific, studiile părintelui
Gabriel Bunge corectează convingător, şi fără polemici inutile, o serie întreagă de
excese de tip „ereziologic” ce parazitează exegeza gândirii ascetului pontic din
secolul IV, cărţile sale (atât cele „evagriene”‚ cât şi celelalte) au câştigat deja o
importantă audienţă în sânul monahismului occidental şi a multor creştini din Europa
de Vest, râvnitori după desăvârşire în sensul echilibrului „clasic” al Tradiţiei
patristice.
Acestor cititori li se adresează şi prezentul volum; el vede acum pentru prima
dată lumina tiparului în versiune românească, fiind încă inedit în originalul german.
Scrisă într-un stil simplu, de expunere clară şi precisă, lucrarea oferă o excelentă
sinteză asupra elementelor constitutive cele mai simple (şi poate tocmai de aceea tot
mai ignorate astăzi) legate de „practica” rugăciunii personale (locuri, timpuri, moduri,
gesturi) aşa cum transpar acestea la o lectură avizată şi atentă a celor mai vechi
documente ale spiritualităţii şi monahismului creştin din secolele III-IV: tratatele
„despre rugăciune” ale lui Origen şi Tertulian, şi respectiv, scrierile despre
rugăciunea şi asceza ‚monahală a Părinţilor egipteni, mai cu seamă cele ale Avei
Evagrie Ponticul şi ale ucenicului său latin („străromân”) Ava Ioan Cassian.
Lucrarea nu este însă o reconstrucţie istorică a modului concret în care se rugau
efectiv primii creştini şi întâii monahi. Intenţia redactării ei nu este, deci, aceea a unui
simplu inventar documentar, demersul ei situându-se mai degrabă într-un registru
pedagogic, pastoral, cu finalitate eminamente practică. Ea urmăreşte să pună la
dispoziţia cititorului modern interesat, prins între ,,Scylla” absurdului secularizării
radicale a societăţilor şi a desacralizării tehnocratice a vieţii personale, şi ,,Charybda”
deopotrivă de impersonalizantă a ,,tehnicilor” şi ,,meditaţiilor” extrem-orientale, un
,,ghid practic” elementar - veritabil ABC al rugăciunii - care să conducă la o
revitalizare a înţelegerii şi practicii modului patristic de rugăciune pe care-l propune
Tradiţia autentică a Bisericii vechi.
Deformată şi reformată, abandonată şi/sau sincretizată în diverse moduri în
Occident, această Tradiţie (în sensul ei veritabil de ,,Predanie” duhovnicească) începe
însă să se dilueze tot mai insistent şi în Răsăritul creştin, parazitată de tot felul de
fenomene aberante generate de neînţelegere, formalizare, ignorare sau neglijare.
Amploarea socială îngrijorătoare a acestui fenomen e măsurată poate cel mai clar de
 3
incontestabila confuzie şi derivă spirituală actuală a tineretului şi a societăţilor
postcomuniste din Europa de Est. Seducţia sincretismelor, fascinaţia ,,gnozelor” şi a
,,tehnicilor” meditative asiatice, tentaţia ,,extazelor” facile, ca antidot al unei
secularizări agresive, nu pot fi însă contrabalansate eficient nici de efuziunile unui
pietism sentimentaloid exacerbat, nici de extroversiunea unui activism devenit scop
în sine, cum nu pot fi exorcizate nici de un ritualism formalist ori de un misticism
individualist (pseudo-isihast sau yoghino-isihast) lipsit de discernământul şi
ascetismul necesar, ci în principal printr-o reasumare existenţială, vie, a echilibrului
duhovnicesc exemplar al Tradiţiei patristice autentice.
,,Creştinismul” nu poate fi asumat fără inserarea în Tradiţia (Predania) lui
duhovnicească, evitând calea ascetică a smereniei prin care ne facem fii spirituali ai
Părinţilor din vechime. Dar nu putem deveni fii unor asemenea Părinţi, fără a accepta,
a ,,cunoaşte” şi pune în ,,practică” predania lor, respectiv fără a vieţui şi a ne ruga ca
şi ei, adică exact cu gesturile, cu rugăciunile, şi la timpurile ori în locurile rânduite de
aceştia pe temeiul Sfintei Scripturi (al Revelaţiei dumnezeieşti, cu alte cuvinte,) şi al
unei îndelungate experienţe. Aceasta însă, nu din raţiuni de conformism tradiţionalist
ori de optimizare individuală, ci pentru că rugăciunea este modalitatea prin excelenţă
a activării comuniunii noastre personale cu Dumnezeu Cel Unul în Treime, este un
act teologic şi ontologic fundamental şi constitutiv al persoanei umane, expresie a
misterului ,,înfierii” şi ,,înduhovnicirii” noastre. Cartea de fată a Părintelui Gabriel
răspunde clar şi precis tocmai acestor chestiuni teologice şi practice elementare, de
stringentă actualitate şi de incontestabilă urgenţă.
Concepută cu gândul la un cititor occidental şi scrisă de un iubitor entuziast şi
lucid al Tradiţiei răsăritene, cartea părintelui Gabriel vehiculează însă în subtext o
imagine ideală, pe alocuri excesiv de complezentă, a ,,creştinului răsăritean”
contemporan care, e adevărat, spre deosebire de confratele său occidental, are marea
şansă de a se forma într-un mediu spiritual modelat nemijlocit de marea Tradiţie
patristică. Dar dacă în Răsăritul ortodox - în ciuda ,,pseudomorfozelor” secolelor
XVII-XIX de care vorbea părintele Gh. Florovsky - nu este vorba încă de o criză
internă a Tradiţiei, nu poate fi însă trecută cu vederea o reală criză de transmitere a
acestei Tradiţii în ce priveşte purtătorii ei umani, la nivel de generaţii. Fără a fi fost
deformată ori reformată în mod programatic, ea tinde totuşi să fie relativizată şi uitată
în mod periculos în favoarea unor aşa-zise reajustări şi acomodări conjuncturale de o
inspiraţie dubioasă şi o calitate teologică îndoielnică, atitudini care o afectează tocmai
în elementele ei cele mai simple şi esenţiale: rugăciunea, icoana, practica liturgică şi
evlavia individuală, etc. Iată de ce demersul părintelui (benedictin, să nu uităm!)
Gabriel Bunge are o valoare exemplară pentru mulţi creştini ba chiar şi ,,teologi”
,,ortodocşi” care, abandonând iresponsabil valorile spirituale ale Tradiţiei, caută
astăzi, în numele unui ,,ecumenism” discutabil, surse de ,,înnoire” netradiţională (şi
profit personal) într-un Occident debusolat, ai cărui reprezentanţi lucizi se orientează
semnificativ tocmai spre ,,clasicii” Tradiţiei răsăritene.
Tuturor, occidentali şi est-europeni, ,,abecedarul” duhovnicesc al Părintelui
Gabriel - el însuşi o figură patristică şi martor autentic a1 Tradiţiei Bisericii
nedivizate - le oferă în egală măsură, prin exemplul şi prin scrierile sale, şansa unei
reasimilări elementare, dar cu atât mai vitale, a Tradiţiei duhovniceşti a marilor
Părinţi ai monahismului incipient al secolelor III şi IV. Recuperare care, spre a fi
eficientă, trebuie să evite căile facile ale unui ,,fundamentalism” patristicist (simetric
 4
celui biblicist sau pietist neoprotestant) ori a unei ,,vulgate” existenţialiste ,,sui
generis”. Tocmai de aceea se impune ca aceasta să o ia pe calea mai umilă, dar mai
sigură, a imitării după putinţă a modelului concret al vieţuirii şi rugăciunii Părinţilor
din vechime, luând aminte la avertismentul din adagiul Avei Evagrie Ponticul plasat
de părintele ieromonah Gabriel Bunge drept ,,moto” în deschiderea acestui atât de
bine binevenit şi util al său ,,alfavitar” al rugăciunii personale după Tradiţia Părinţilor
vechii pustii a Egiptului:

,,Nu vorbi numai cu plăcere despre faptele Părinţilor,

cere-ţi de la tine şi săvârşirea întru osteneală a faptelor lor!

Diac. Ioan I. Ică jr.

26 dec. 1995
INTRODUCERE

„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm”(Luca 11,1)

În cercurile bisericeşti se aude astăzi deseori plângerea: „credinţa slăbeşte”. În

ciuda unui „angajament pastoral” susţinut şi niciodată existent ca atare înainte,
credinţa pare în fapt la mulţi creştini să se răcească” sau chiar, brutal spus, să
„slăbească”. E vorba deci, de o amplă criză a credinţei, a clerului nu mai puţin decât a
laicilor.
În faţa acestei atrofieri atât de acuzate a credinţei, în Europa Occidentală asistăm
la un fapt la prima vedere paradoxal: torentul imens, şi care creşte an de an cu mii de
noi titluri de literatură teologică şi mai cu seamă de literatură spirituală, pe care
acelaşi Occident îl produce în acelaşi timp. Desigur, între acestea se găsesc multe
producţii efemere, la modă, lansate numai şi numai pentru piaţă. Totuşi, în acelaşi
timp sunt editaţi critic şi traduşi în limbile europene şi nenumăraţi „clasici” ai
literaturii spirituale, astfel că astăzi cititorul modern dispune de o bogăţie de scrieri
duhovniceşti la care omul antichităţii nici măcar nu ar fi îndrăznit să viseze.
S-ar părea că această abundenţă trebuie evaluată ca un semn al unei înfloriri,
niciodată existente ca atare, a vieţii spirituale, dacă n-ar exista acea atrofiere a
credinţei deja menţionată. Aşadar, în acest torent de cărţi este vorba mai degrabă de
semnul unei căutări neliniştite ce însă nu pare să ajungă la ţelul ei. Mulţi citesc, e
adevărat, aceste scrieri, admiră înţelepciunea Părinţilor, însă în viaţa lor personală nu
se schimbă nimic. Cheia acestor comori ale Tradiţiei pare să fi fost cumva pierdută.
Ştiinţa vorbeşte aici de o ruptură a tradiţiei, ce a căscat un abis între prezent şi trecut.
Mulţi simt aceasta, chiar dacă nu pot formula problema ca atare. Un sentiment
de insatisfacţie cuprinde cercuri din ce în ce mai largi. Se caută ieşiri din criza
spirituală, ieşiri pe care mulţi, în numele unui „ecumenism” prea larg înţeles, sunt de
părere că le pot găsi într-o deschidere spre religiile necreştine. Oferta de „maeştri”
aparţinând celor mai diferite şcoli le uşurează într-un mod nebănuit acest pas dincolo
de graniţele propriei lor religii. O imensă piaţă de literatură „spirituală” mergând până
la „ezoterică” vine în orice caz în întâmpinarea celor ce caută şi flămânzesc spiritual.
Şi mulţi sunt de părere că află acolo ceea ce căutaseră zadarnic în creştinism,
respectiv, ceea ce, chipurile, nici n-ar fi existat aici.
 5
Nu este nicidecum în intenţia noastră a iniţia o campanie împotriva acestui gen
de ,,ecumenism”. Abia spre sfârşit vom formula unele întrebări şi vom schiţa
răspunsul pe care l-ar fi dat la acestea Părinţii. Unica preocupare a acestor pagini este
de a da căutării spirituale a multor credincioşi un răspuns creştin autentic. Şi anume
un răspuns „practic”, arătându-se adică o „cale” înrădăcinată în Scriptură şi în
Tradiţia originară a Bisericii, cale care să îngăduie unui creştin să-şi ,,practice”
credinţa într-un mod adecvat conţinutului acestei credinţe.
Fiindcă la întrebarea nedumerită de ce, în ciuda tuturor eforturilor de a o înviora,
credinţa „slăbeşte” la un număr crescând de creştini, există un răspuns foarte simplu,
care nu conţine poate întregul adevăr asupra cauzelor crizei, însă indică o ieşire din
aceasta. Credinţa ,,slăbeşte” dacă nu mai este practicată într-un mod adecvat esenţei
sale. Prin „practică” sunt vizate aici nu diversele forme de „angajament social”, şi
care din cele mai vechi timpuri sunt expresia de la sine înţeleasă a iubirii creştine.
Oricât de indispensabil ar fi acest activism „în afară”, el devine, atunci când este
practicat în mod exterior, ca refugiu în activism, chiar o formă subtilă de akedia, de
dezgust şi plictiseală, dacă nu-i mai corespunde nici o lucrare „înăuntru”.
„Lucrarea lăuntrică” prin excelenţă este rugăciunea, în întreaga bogăţie de
semnificaţii pe care această noţiune o are în Scriptură şi Tradiţie. „Spune-mi cum te
rogi, şi îţi voi spune ce crezi”, am putea spune modificând un cunoscut proverb. În
rugăciune, mai exact în practica rugăciunii, devine evidentă esenţa faptului de a fi
creştin, modul în care credinciosul se raportează la Dumnezeu şi la semenii săi.
De aceea, într-o formulare pregnantă am putea spune: numai în rugăciune
creştinul este în mod efectiv el însuşi.
Hristos Însuşi este cea mai bună dovadă a acestui fapt. Nu se revelează oare
fiinţa Sa, relaţia Sa unică cu Dumnezeu, pe Care El îl numeşte „Tatăl Meu”, tocmai
în rugăciunea Sa, aşa cum o prezintă reţinut, sinopticii şi, mai apoi, Ioan în toată
claritatea? În orice caz, ucenicii aşa au înţeles-o, şi atunci când L-au rugat:
„Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” Iisus le-a predat rugăciunea „Tatăl nostru”. Încă
înainte de a fi existat „Crezul” ca sumă a credinţei creştine, acest text simplu
concentra tocmai în forma unei rugăciuni esenţa creştinismului, acea nouă relaţie
între Dumnezeu şi om pe care a instaurat-o în persoana Sa Fiul Cel Unul Născut şi
Întrupat al lui Dumnezeu. Şi desigur acest lucru nu este întâmplător.

După învăţătura biblică, omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu”‚ adică,
aşa cum au explicat extrem de profund Părinţii, „ca şi chip al chipului lui Dumnezeu”
(Origen), aşadar al Fiului Care singur este în sens absolut „chip al lui Dumnezeu”.
Însă omul este menit să fie „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu. Aşadar, el există în
vederea unei deveniri şi anume de la existenţa „după chipul lui Dumnezeu” la
existenţa . - eshatologică - a „asemănării” cu Fiu1.
Din crearea „după chipul lui Dumnezeu” urmează că esenţa cea mai intimă a
omului stă într-o raportare sau relaţionare cu Dumnezeu (Augustin), după analogia
relaţiei dintre un prototip şi copia sau reproducerea lui. Însă această relaţie nu este
statică, ca aceea dintre un sigiliu şi imprimarea lui, ci vie, dinamică, realizându-se
deplin abia în devenire.
Concret, aceasta înseamnă pentru om faptul că - în analogie cu Creatorul său - el
posedă o faţă. Aşa cum Dumnezeu, Care este Persoană în sens absolut şi singur poate
crea existenţa personală, are o ,,faţă”, anume pe Fiul Său Cel Unul Născut, drept
 6
pentru care Părinţii identificau pur şi simplu expresiile biblice „chip al lui
Dumnezeu” şi „faţă a lui Dumnezeu”, tot aşa şi omul ca fiinţă personală creată are o
„faţă”.
„Faţa” este acea „latură” a persoanei pe care ea o întoarce spre altă persoană când
intră cu ea într-o relaţie personală. „Faţa” înseamnă în cele din urmă faptul de a fi
întors spre ceva sau cineva. Numai o persoană poate avea în sens propriu un „faţă în
faţă” real spre care, respectiv de la care se întoarce. Existenţa personală - şi pentru om
aceasta echivalează întotdeauna cu faptul de a deveni persoană - se realizează „faţă în
faţă”. De aceea, Pavel opune cunoaşterii actuale indirecte a lui Dumnezeu „printr-o
oglindă în figură enigmatică”, fericirea eshatologică desăvârşită în cunoaşterea „faţă
în faţă,” în care omul „cunoaşte aşa cum este cunoscut”.
Ceea ce se spune aici despre fiinţa spirituală a omului îşi găseşte expresia şi în
fiinţa lui corporală. Această fiinţă spirituală se. oglindeşte pe faţa trupească. Faptul de
a întoarce faţa spre cineva sau de a o întoarce în mod conştient de la acesta nu este un
act în sine indiferent, cum ştie oricine din experienţa cotidiană, ci este mai degrabă un
gest cu o profundă semnificaţie simbolică. E1 indică anume faptul dacă vrem să
intrăm cu cineva într-o relaţie personală, respectiv dacă îi refuzăm aceasta.
Această relaţionare a fiinţei umane cu Dumnezeu îşi găseşte expresia cea mai
pură în rugăciune, în care creatura „se întoarce” spre Creatorul ei, şi anume atunci
când rugătorul „caută faţa lui Dumnezeu” şi se roagă ca Domnul „să strălucească
peste el faţa Sa.” În aceste expresii şi altele asemănătoare ale cărţii Psalmilor, care nu
sunt nicidecum simple metafore poetice, se exprimă experienţa fundamentală a
omului biblic, pentru care Dumnezeu nu este un principiu impersonal abstract ci
Persoană în sens absolut. Un Dumnezeu care Se întoarce spre om, care îl cheamă spre
E1 şi vrea ca şi acesta să se întoarcă spre E1. Iar omul face aceasta în forma cea mai
pură tocmai în rugăciune, în care el „se aşează” cu sufletu1 şi trupul “înaintea lui
Dumnezeu”.

Cu aceasta am ajuns iarăşi la tema propriu-zisă a acestor pagini: „practica”

rugăciunii. Fiindcă „a fi învăţaţi să ne rugăm de către Domnul”, a ne ruga aşa cum o
făceau omu1 biblic şi Părinţii noştri în credinţă înseamnă nu numai a ne însuşi
anumite texte ci şi acele moduri, gesturi, şamd., în care această rugăciune îşi găseşte
expresia adecvată ei. Aceasta era opinia Părinţilor înşişi pentru care nu era nicidecum
vorba de lucruri exterioare, condiţionate de epocă. Dimpotrivă, ei au acordat constant
întreaga lor atenţie acestor lucruri, pe care Origen le rezumă la sfârşitul lucrării sale
,,Despre rugăciune” în felul următor:

Nu mi se pare nepotrivit, pentru a epuiza tema rugăciunii, să tratăm: mai

amănunţit şi despre dispoziţia [interioară] şi ţinuta [exterioară] pe care trebuie să o
avem când ne rugăm, despre locul unde trebuie să ne rugăm şi direcţia în care
trebuie să privim şi, dacă ne permit împrejurările, şi despre timpul potrivit şi ales
pentru rugăciune, şi despre alte lucruri asemănătoare acestora.

Plecând de la citate biblice, Origen arată îndată că aceste chestiuni nu sunt

nicidecum nepotrivite, ci ele ne sunt date deja în Scriptura însăşi. Şi noi ne vom lăsa
conduşi de această atitudine. Ne limităm însă conştient la rugăciunea personală,
 7
întrucât ea este fundamentul sigur nu numai al vieţii spirituale ci şi al rugăciunii
liturgice comunitare.
Cum nimeni nu o ştia bine decât Părinţii însăşi, dacă vrem să înţelegem corect
Scriptura, nu avem voie să o detaşăm din contextul ei. Acest context este pentru
creştini Biserica, de a căreia viaţă şi credinţă dă mărturie tradiţia apostolică şi
patristică. Ca urmare a acelor rupturi ale Tradiţiei care însoţesc istoria Bisericii
Occidentale, această comoară a ajuns astăzi multora aproape inaccesibilă. Şi aceasta
deşi dispunem astăzi de o bogăţie nicicând existentă înainte, de valoroase ediţii şi
traduceri ale textelor patristice. De aceea ţelul acestei cărţi este acela de a da în mână
creştinului epocii noastre cheia acestor comori.
Aceeaşi cheie, „practica”, deschide de altfel şi porţile spre celelalte comori ale
Liturghiei, ale artei şi nu în cele din urmă ale teologiei în sensul originar al acestui
cuvânt ca o „vorbire despre Dumnezeu” nu pe baza studiului ştiinţific, ci ca fruct al
unei maxime intimităţi cu E1.

Pieptul Domnului e cunoştinţa lui Dumnezeu.

Cine se reazimă de el va fi teolog.

CAPITTOLUL I

„Cine a băut din vinul cel vechi”

(Luca5,39)

Deşi în mod declarat intenţia noastră nu este de a scrie un studiu istoric sau
patristic pe tema „rugăciunii”, în paginile care urmează se va face mereu recurs la
„Sfinţii Părinţi” ai epocii timpurii ai Bisericii. Acest recurs statornic la „ceea ce era la
început” are nevoie de o justificare într-o epocă în care noutatea unui lucru e deseori
considerată drept etalon valoric. Aici, dimpotrivă, cititorului de la sfârşitul secolului
XX nu i se oferă ultimele noutăţi ci „ceea ce ne-au predat” cu referire la rugăciune cei
ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”. De ce această înaltă
preţuire a „predaniei” şi acest rang unic atribuit „începutului”? Sau, spus mai
personal şi către autorul acestor rânduri: de ce nu vorbeşte el mai degrabă despre
experienţele sale personale, în loc de-a împinge în faţă statornic pe „Sfinţii” lui
„Părinţi”?
E necesar de aceea să expunem mai întâi în ce „spirit” au fost scrise aceste
pagini, felul în care ele trebuie citite şi a elucida acel context mai larg de care ţine şi
rugăciunea şi numai pornind de la care, ea poate fi înţeleasă în mod adecvat.

1. „Ceea ce era la început”

(I Ioan 1,1)

Recursu1 statornic la cuvântul Sfinţilor Părinţi îşi are temeiul în fiinţa şi sensul a
ceea ce cele mai vechi mărturii ale epocii apostolice, Sfânta Scriptură însăşi, numesc
„predania”. Noţiunea este susceptibilă de mai multe semnificaţii şi în mod
corespunzător este ambivalentă şi atitudinea creştinilor faţă de „tradiţii”. Care tradiţie
anume este valabilă în spaţiul Revelaţiei depinde esenţial de „obârşia” ei şi de relaţia
ei cu această obârşie. Există „tradiţii omeneşti” a căror „obârşie” nu este Dumnezeu,
 8
chiar dacă ele se pot revendica cu un anumit drept de la El, ca în cazul divorţului
sancţionat de legea mozaică. „Nu aşa a fost însă de la început, întrucât Dumnezeu a
legat la origine bărbatul şi femeia într-o unitate de nedespărţit. Atari predanii
omeneşti Hristos le respinge, întrucât ele depărtează pe om de voinţa propriu-zisă a
lui Dumnezeu, iar Domnul a venit „pentru a face voia Sa”, anume acea voie a Tatălui
„de la început,” pe care însă a întunecat-o căderea în păcat cu toate consecinţele ei.
De aceea, semnul distinctiv al ucenicului lui Hristos este tocmai faptul că nu ţine
aceste „predanii ale celor din vechime”.
Cu totu1 altfel stau lucrurile faţă de predaniile sau tradiţiile legate de ceea ce „a
fost dintru început”, şi anume de acea „poruncă veche” „pe care o avem de la
început”, de când Hristos a predat-o ucenicilor Lui. Ea ne-a fost veridic „predată de
cei ce au fost de la început martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, şi anume de
Apostoli, care de la „începutul Evangheliei”, adică de la botezul lui Ioan şi de la
revelarea lui Iisus ca Hristos legată de acesta, „au fost cu El”.
Aceste „predanii care ne-au fost învăţate” trebuie să le „ţinem”, dacă nu vrem să
pierdem comuniunea cu „începutul”. Aşadar nici o „altă Evanghelie”, chiar dacă „ar
aduce-o un înger din cer”, decât aceea care a fost propovăduită la început, fiindcă
aceasta n-ar mai fi „Evanghelia lui Hristos”.
Fiindcă fiinţa şi sensul adevăratei Tradiţii este de a avea şi de a păstra
comuniunea cu „martorii oculari şi slujitorii cuvântului” şi prin ei cu Cel de care
aceştia depun mărturie.
Ceea ce era la început,
ceea ce am auzit,
ceea ce am văzut cu ochii noştri,
ceea ce am văzut şi mâinile noastre au pipăit,
despre cuvântul vieţii
pe acesta îl propovăduim şi vouă,
ca şi voi să aveţi comuniune cu noi.
Şi comuniunea noastră este
cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.

Această „comuniune” a credincioşilor între ei şi cu Dumnezeu e ceea ce

Scriptura numeşte „Biserică” şi „trup al lui Hristos.” Ea cuprinde toate „mădularele”
acestui trup, pe cele vii, şi pe cele deja „adormite în Domnul”. Fiindcă atât de strânsă
este legătura mădularelor între ele şi cu Capul lor, încât cei adormiţi sunt „mădulare
moarte”, întrucât „ei toţi pentru Dumnezeu sunt vii”.
Cine vrea să aibă comuniune cu Dumnezeu nu poate face de aceea abstracţie de
cei ce s-au învrednicit înaintea lui de comuniune! Prin credinţa în „propovăduirea”
acestei „comuniuni”, el, cel născut mai târziu, intră tocmai în acea comuniune a cărei
parte vie sunt deja „de la început” şi pentru totdeauna acei „martori oculari şi slujitori
ai cuvântului”. De aceea, numai acea Biserică este cu adevărat „Biserică a lui
Hristos” care stă în comuniune vie neîntreruptă cu Apostolii pe care Domnul şi-a
întemeiat Biserica Sa.
 9
Ceea ce s-a spus aici despre ţinerea „comorii celei bune încredinţate” a Tradiţiei
apostolice, aşa cum este ea fixată în scrierile Apostolilor, este valabil în mod analog
şi pentru acele „predanii negrăite de la început” care nu sunt conţinute direct în
mărturiile apostolice însă nu au pentru aceasta o origine mai puţin apostolică. Căci fie
„scrise”, fie „nescrise”, „în ce priveşte evlavia amândouă au aceeaşi putere.”
Ambele forme ale Tradiţiei apostolice posedă ceea ce am putea numi „harul
obârşiei”, întrucât în ele a luat chip ceea ce ni s-a încredinţat la început. Vom vedea
mai departe în ce anume constă această „tradiţie nescrisă”. Dar mai întâi să vedem
felul în care Părinţii înşişi îşi înţelegeau fidelitatea lor faţă de „origini”.
Aceeaşi atitudine pe care Vasile cel Mare o manifestă faţă de Tradiţia
bisericească o găsim la ucenicul său Evagrie Ponticul în privinţa tradiţiei
duhovniceşti a monahismului. Astfel, monahului Evloghie, căruia i-a clarificat unele
chestiuni privitoare la viaţa duhovnicească, îi scrie aşa:

La aceasta am ajuns „nu din faptele pe care le-am făcut” ci pentru că avem
„dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-am auzit de la Părinţi, şi fiindcă am fost
martori ai unora din faptele lor. Totul însă este har de sus, har care chiar şi
păcătoşilor le arată sfaturile viclene ale celor ce amăgesc minţile şi care dând
încredinţare spune: „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit?” - aceasta pentru ca prin
primire să mulţumim dăruitorului, încât să nu ne dăm nouă înşine vreo laudă a
cinstei tăgăduind darurile, drept pentru care el (harul) spune: „Dacă ai primit, de ce
te lauzi ca şi cum nu ai fi primit?” „Iată v-aţi îmbogăţit!”‚ spune el, care sunteţi
lipsiţi de fapte, „Iată sunteţi sătui” voi, care aţi început să învăţaţi.

Un prim temei deci, pentru ce anume nu se cade să păşeşti tu însuţi în faţă ca

„învăţător”, este recunoaşterea smerită a faptului elementar că noi toţi suntem
primitori. Acei „părinţi”, la care trimite aici Evagrie, sunt printre alţii proprii lui
povăţuitori, Macarie cel Mare şi Macarie Alexandrinul, prin care el era legat de
„începătorul anahoreţilor”, Antonie cel Mare, şi prin acesta cu însăşi originile
monahismului. Într-un alt loc, Evagrie dezvoltă această idee:

Este de asemenea necesar să întrebăm de căile acelor monahi care ne-au

precedat în mod drept şi să ne îndreptăm după aceştia, căci se găsesc mute lucruri
frumoase spuse şi făcute de ei.

„Dreptarul cuvintelor sănătoase ale părinţilor” şi „faptele lor frumoase” sunt

aşadar un model după care trebuie să ne orientăm! Tocmai acesta este motivul pentru
care încă foarte devreme „cuvintele şi faptele părinţilor” nu au fost doar colecţionate,
ci şi mereu citate. În Occident, Benedict din Nursia nu gândeşte altfel atunci când
trimite explicit dincolo de propria sa „regulă pentru începători” spre doctrinae
sanctorum patrorum drept fir călăuzitor obligatoriu pentru toţi cei ce năzuiesc după
desăvârşire. Studiul Sfinţilor Părinţi deci, nu poate rămâne pentru un creştin o simplă
patrologie ştiinţifică care la rigoare nu trebuie să influenţeze viaţa celor ce o studiază.
Exemplul Sfinţilor Părinţi, cuvintele şi faptele lor, sunt mai degrabă model care
obligă la imitare. Evagrie nu ne rămâne dator cu justificarea acestei afirmaţii.
 10
Se cuvine ca aceia ce vor să umble pe calea Celui ce a spus: „Eu sunt Calea
şi Viaţa”, să înveţe de la cei ce au umblat pe ea şi să vorbească cu ei despre ceea ce
e de folos şi să asculte de la ei ceea ce este de folos, pentru a nu introduce ceva
străin de alergarea noastră.

A nu ne orienta după exemplul Sfinţilor Părinţi şi a voi să mergem pe căile

noastre proprii, ascunde aşadar în sine pericolul „de a introduce ceva străin alergării
noastre”, şi anume lucruri „absolut străine vieţii monahului”, fiindcă ele nu au fost
„încercate” şi găsite drept „bune” de „fraţii”, „care ne-au precedat în mod drept”.
Cine acţionează astfel se expune riscului de a devia de la acea „cale” a Părinţilor, de a
deveni el însuşi străin căilor Mântuitorului nostru, şi prin aceasta de a se înstrăina de
Domnul Care este „Calea” prin excelenţă!
Referinţa la ceea ce „fraţii au încercat drept lucrul cel mai bun” evidenţiază deja
faptul că nicidecum tot ceea ce au făcut părinţii trebuie să fie imitat, chiar dacă el ar fi
atât de „frumos” şi Părintele ar fi însuşi Antonie cel Mare. Nimeni nu trebuie să
îndrăznească să imite forma sa extremă de anahoreză, dacă nu vrea să devină
batjocura demonilor. Părinţii înşişi ştiau foarte bine să distingă între harismă
personală şi „Tradiţie”.

Aşadar, sensul şi esenţa păstrări „Predaniei” este pentru Părinţi, ca şi pentru cei
dintâi „martori oculari şi slujitori ai Cuvântului”, nu fixarea lipsită de duh de ceea ce
este predat, ci păstrarea unei comuniuni vii. Cine vrea să aibă comuniune cu Tatăl
poate să facă aceasta numai pe „calea” Fiului. La Fiul însă ajungem numai prin aceia
care „au umblat pe acea cale înaintea noastră” şi prin aceasta au devenit ei înşişi parte
vie a acestei „căi” Aceştia sunt mai întâi Apostolii ca martori oculari direcţi ai
Cuvântului. „Ca să aveţi comuniune cu noi”, scrie Ioan foarte hotărât, iar Evagrie
numeşte „calea practicii”, pe care a primit-o de la Părinţi, şi „cale apostolică”. „Cale”
sunt aşadar toţi acei Părinţi în credinţă „care ne-au precedat în mod drept”. Numai cel
ce păşeşte el însuşi pe urmele paşilor lor poate spera să ajungă la ţelul acestei căi ca şi
ei.
Nu este, aşadar, suficient să invocăm „duhul Părinţilor,” greu de definit de altfel,
şi nici „a vorbi cu satisfacţie despre faptele lor” în orice împrejurare. Trebuie să
năzuim şi să împlinim aceste fapte „chiar cu cele mai mari osteneli”‚ dacă vrem să
avem parte de comuniunea lor.
Abia de aici îşi primeşte întreaga profunzime a semnificaţiei lui titlul de
„începător” al anahoreţilor, pe care Evagrie îl acordă „dreptului Antonie”. Antonie cel
Mare este, într-adevăr, primul anahoret în timp, însă aceasta nu ar însemna prea mult
dacă nu ar fi şi „începătură”. Fiindcă, întrucât este „sfântă”, „începătura” sau „pârga”
„sfinţeşte întreaga frământătură”, aşa cum „rădăcina sfântă sfinţeşte ramurile”- în
măsura în care acestea stăruie în comuniunea cu ea. „Începutul” posedă de fapt,
fiindcă este instituit de Domnul Însuşi, un har special, tocmai „harul originilor”, „al
principiului,” care nu stă numai pur şi simplu temporal la început, ci imprimă sigiliul
autenticităţii pe tot ceea ce stăruie într-o comuniune vie cu el.

În menţinerea în comuniunea vie cu ceea ce a fost ,,la început”, omul legat de

spaţiu şi de timp intră în misterul Celui ce, liber de aceste mărginiri, ,,ieri şi astăzi şi
în veci acelaşi este”, în misterul Fiului, Care în sens absolut este E1 însuşi ,,întru
 11
început”. Dincolo de spaţiu şi de timp, comuniunea creează continuitate şi
identitate în mijlocul unei lumi supuse unei schimbări permanente.
Această rămânere identică cu sine nu o pot realiza prin ele însele nici omul, nici
Biserica ca şi întreg. ,,Păstrarea slăvitei comori încredinţate” este statornic o roadă a
lucrării ,,Duhului Sfânt Care sălăşluieşte în noi” şi acolo ,,dă mărturie” despre Fiul.
Tot E1 este Cel ce nu numai că ,,ne conduce la tot adevărul”, ci ne face să
recunoaştem veridic şi dincolo de timpuri în mărturia ucenicilor, mărturia
Învăţătorului Însuşi.

Fericit monahul care păzeşte poruncile Domnului,

Şi sfânt cel ce ţine cuvintele Părinţilor lui.

2. ,,Spiritualitate” şi ,,viaţă duhovnicească”

Rugăciunea aparţine sferei a ceea ce îndeobşte circumscriem cu ajutorul noţiunii

de ,,spiritualitate”, ba chiar este expresia cea mai aleasă a ,,vieţii spirituale”. Merită
aşadar să abordăm chestiunea a ce anume înseamnă propriu-zis adjectivul “spiritual.”

Prin ,,spiritualitate”, derivată de la spiritus, se înţelege în uzul lingvistic actual în

general ceea ce are de-a face cu ,,viaţa interioară” şi ,,preocupările spirituale”, spre
deosebire de ceea ce ţine de sfera materială corporală. În limbajul teologic,
“spiritualitatea” este echivalată pur şi simplu cu evlavia. De aceea, se poate vorbi
despre diferite ,,spiritualităţi”, în sensul diferitelor forme de evlavie sau „mistici” ale
diferitelor ordine religioase; mai nou se vorbeşte şi despre o ,,spiritualitate” proprie
,,laicilor.” Dar şi în afara creştinismului este vorba de diferitele ,,spiritualităţi” ale
marilor religii ale lumii.
Această semnificaţie mult prea vagă a noţiunii de ,,spiritualitate” are un efect
extrem de negativ asupra înţelegerii creştine a ,,vieţii spirituale.” Fiindcă acum apar
ca ,,spirituale” şi multe lucruri care în fapt aparţin unor cu totul alte sfere. Acest fapt
devine de îndată evident dacă ne întoarcem spre Scriptură şi Părinţi, fiindcă aici
adjectivul ,,spiritual” se referă în mod limpede şi fără echivoc, în contextele în care
ne interesează pe noi, la Persoana Duhului Sfânt!
Încă ,,putere” impersonală a lui Dumnezeu în Vechiul Legământ, ,,Duhul Sfânt”
se revelează în Noul Legământ drept ,,celălalt Paraclet” pe care Fiul, Paracletul
nostru propriu-zis la Tatăl, L-a trimis de la Tatăl ucenicilor Săi după preamărirea Sa,
pentru ca Acesta, după întoarcerea Lui la Tatăl, ,,să rămână la ei în veac”, să-i “înveţe
pe ei toate” şi ,,să-i conducă la tot adevărul”.
Omul ,,duhovnicesc” este, de aceea, cel ce mulţumită Duhului Sfânt, ,,învăţat de
Duhul”, poate judeca şi cunoaşte ,,duhovniceşte” ,,lucrurile duhovniceşti”.
În opoziţie faţă de ,,omul natural”, senzual, care nu poate nici primi, nici cunoaşte
,,lucrurile Duhului lui Dumnezeu”, tocmai pentru că el nu are Duhul lui Dumnezeu şi,
de aceea, pentru el înţelepciunea lui Dumnezeu este o ,,nebunie”.
,,Duhovnicesc” înseamnă deci, la Pavel, aici şi într-un alt context, în mod
statornic ,,înzestrat cu Duhul Sfânt”- însufleţit de Duhul Sfânt, şi nu este nicidecum
un simplu epitet ornant!
 12
Părinţii au preluat distincţia paulină dintre ,,spiritual” (pnevmatic) şi ,,natural”
(psihic) şi au aplicat-o la ,,viaţa duhovnicească; vom mai reveni asupra acestui fapt.
Atunci când Evagrie, care ştie să-şi aleagă întotdeauna foarte bine cuvintele, numeşte
ceva “spiritual” sau ,,duhovnicesc”, atunci prin aceasta vrea să spună de regulă
,,însufleţit de Duhul” respectiv aflat ,,sub lucrarea Duhului”. Astfel, ,,contemplaţia”
duhovnicească, al cărei obiect sunt ,,raţiunile spirituale” ale lucrurilor, se numeşte
,,duhovnicească”, fiindcă descoperitorul lucrurilor dumnezeieşti este Duhul Sfânt. În
acelaşi fel virtuţile, şi înainte de toate iubirea, sunt numite ,,duhovniceşti” fiindcă sunt
,,roadele Duhului Sfânt” Care le lucrează în cel botezat. ,,Învăţătorul duhovnicesc” se
numeşte astfel fiindcă el ca şi ,,părinte duhovnicesc” a primit ,,harisma Duhului,”
aşadar este în sens paulin ,,înzestrat cu Duhul Sfânt”.

Dacă ,,cel ce se lipeşte de Domnul este un Duh cu el” iar David după cuvântul
Psalmului ,,s-a lipit de Domnul’ atunci el a devenit un duh cu el. “Duh” însă
numeşte el pe cel ,,înzestrat cu duhul”, aşa cum ,,iubirea care nu se laudă” înseamnă
pe cel ce are iubirea.

În acest sens, şi rugăciunea care este concentratul ,,vieţii duhovniceşti” este

foarte adesea numită ,,duhovnicească”. Fiindcă ea se petrece în ,,duh şi în adevăr”,
adică ,,în Duhul Sfânt şi în Fiul cel Unul Născut”, drept pentru care adeseori este
numită şi ,,rugăciunea adevărată”. Duhului Sfânt îi revine sarcina de a pregăti calea
acestor daruri ale Tatălui, fiindcă n-am şti nici măcar cum să ne rugăm, dacă nu ne-ar
cerceta pe noi ,,cei neştiutori” Duhul Sfânt!

Duhul Sfânt, ,,pătimind împreună cu noi de slăbiciunea noastră” ne cercetează

şi când suntem necuraţi. Şi dacă află numai, că mintea noastră se roagă cu dragoste
de adevăr, se sălăşluieşte în ea şi alungă toată falanga de gânduri şi de înţelesuri
care o asediază, îndemnându-o spre dragostea fierbinte după rugăciunea
duhovnicească.

Pe culmea ,,vieţii duhovniceşti” Duhul Sfânt determină într-atât evenimentul

,,mistic”, încât un Părinte sirian poate vorbi despre treapta ,,duhovniciei” sau chiar,
dacă această noţiune nu şi-ar fi pierdut orice conţinut concret, de treapta
“spiritualităţii”.

Aşa cum este ţinta faţă de săgeată, aşa se petrece cu mintea ajunsă la locul
minţii pentru a primi vederea contemplaţiilor. Fiindcă aşa cum, nu ţine de ţintă ce
săgeată primeşte, ci de arcaşul care trage la ea, aşa nu atârnă nici de minte atunci
când intră la locul minţii ce fel de contemplaţie vede, ci de Duhul care o duce într-
acolo. Mintea nu mai are o stăpânire asupra ei însăşi de îndată ce intră la, locul ei,
ci acea contemplaţie care i se arată şi pe care el o priveşte până când primeşte o
alta, şi apoi o lasă şi îşi întoarce privirea de la cea dintâi.

Oricât de mult am vorbi de ,,spiritualitate” şi oricât de mult am întrebuinţa

adjectivul ,,spiritual”, Persoana Duhului Sfânt este marele absent în ,,spiritualitatea”
Occidentului, după cum pe un ton tânguitor s-a spus adeseori. Acest lucru are drept
consecinţă fapt că noi considerăm drept ,,spirituale” multe lucruri care în fapt aparţin
 13
întru totul şi pe deplin sferei ,,omului psihic,” căruia îi lipseşte tocmai ,,darul
Duhului.” Vizat aici este tot ceea ce cade în sfera ,,sentimentelor” şi „senzaţiilor”
care sunt de natură iraţională şi nicidecum ,,spirituale,” adică lucrate de Duhul.
Ca şi alţi părinţi, Evagrie distinge, în suflet, o parte ,,raţională”, înzestrată cu
logos ,,şi una iraţională”. Aceasta din urmă constă la rândul ei din ,,poftă” şi
,,mânie”, care împreună sunt desemnate drept partea “pasională” a sufletului, fiindcă
prin aceste două “puteri”, prin care intrăm în legătură cu lumea sensibilă, pătrund în
trup patimile ,,iraţionale”, care apoi tulbură şi amestecă ,,partea raţională”.
Rugăciunea ţine prin excelenţă de această parte de logos a sufletului, ba chiar
este ,,întrebuinţarea cea mai aleasă şi mai autentică a intelectului”! Nu ţine deci de
,,sentiment” şi nici de ,,sentimentalitate” ceea ce nu înseamnă însă că ar fi vorba de
un act pur ,,intelectual” în sensul modern al cuvântului. Fiindcă “intelectul” nu este
identic cu ,,inteligenţa,” ci trebuie redat mai degrabă cu ,,miezul fiinţei”, ,,persoană”
sau, mai biblic, prin ,,om lăuntric”. Evagrie cunoaşte de altfel foarte bine şi o ,,simţire
a rugăciunii”‚ aşa cum vom vedea mai încolo.
Aici poate să ne fie de ajuns precizarea că am face bine să distingem cu grijă
împreună cu Părinţii între ceea ce este efectiv ,,duhovnicesc”, adică sub lucrarea
Persoanei Duhului Sfânt, şi tot ceea ce ţine de sfera ,,omului psihic”, adică de
dorinţele şi poftele noastre iraţionale. Fiindcă acestea din urmă sunt în cel mai bun
caz neutrale, în cele mai multe cazuri însă ele o sunt expresie a ,,iubirii de sine” care
este tocmai contrariul acelei ,,iubiri din prietenie faţă de Dumnezeu”, adică a acelei
,,iubiri duhovniceşti desăvârşite în care este lucrătoare rugăciunea în duh şi adevăr”.

3. ,,Acţiune” şi ,,contemplaţie”

Distincţia între o viaţă ,,practică” (sau ,,activă”) şi una ,,teoretică” (sau

,,contemplativă”) este foarte veche. Ea are origini precreştine. Sfinţii Părinţi au
preluat-o, însă au umplut ambele noţiuni cu un conţinut nou, specific creştin. Ele
constituie acum cele două coloane ale vieţii spirituale, şi prin aceasta, şi ale
rugăciunii. Ca adeseori, şi aici, mai cu seamă în Occident, s-au produs deplasări de
semnificaţii, aşa cum ne arată o privire asupra limbajului nostru cotidian.
,,Teoria” şi ,,practica” - în această succesiune! - contează aici ca două lucruri cu
totul diferite. ,,Teoreticianului” persiflat i se opune bucuros ,,practicianul” calculat şi
sobru. Multe lucruri care nu pot rezista înaintea experienţei practice sunt desfiinţate
ca simple ,,teoretizări”. ,,Teoria” şi ,,practica” se raportează între ele în limbajul
nostru cotidian oarecum - comun spus - ca presupunerea neasigurată şi ştiinţa
asigurată.
Foarte probabil Părinţii nu s-ar fi putut mira îndeajuns de o atare schimbare de
evaluare, adică de desăvârşita ignorare a ceea ce ,,practica” şi ,,teoria” - în această
succesiune! - sunt în esenţa lor şi în relaţia lor reciprocă.

,,Domnul iubeşte porţile Sionului mai mult decât toate corturile lui Iacob”:
Domnul iubeşte atât pe „făptuitor” cât şi pe ,,văzător”. Mai mult decât pe primul îl
iubeşte pe ,,văzător”, fiindcă Iacob (care simbolizează pe ,,făptuitor”) se tălmăceşte
prin ,,cel ce vede de departe”‚ Sion (care simbolizează aici intelectul contemplativ)
dimpotrivă prin ,,posturi de observaţie”.
 14
Nu mult mai bună este şi soarta celor două corespondente greceşti deja
numite: ,,acţiune” şi ,,contemplaţie.” Deplasările de noţiune şi evaluare care au apărut
aici ar putea fi responsabile şi pentru răsturnarea şi revalorizarea ,,practicii” şi
,,teoriei”. Ele ating rădăcinile înţelegerii noastre de sine moderne şi, prin aceasta,
nemijlocit şi înţelegerea noastră despre viaţa spirituală.
Printr-o ,,viaţă activă” în sens spiritual majoritatea oamenilor înţeleg astăzi o
viaţă de iubire ,,activă”, adică de iubire activă faţă de aproapele. Atunci când
motivaţia originară este reprimată, aceasta devine un ,,angajament” pur ,,social”.
Acestei ,,vieţi active” i se opune ,,viaţa contemplativă” rezervată în
reprezentarea generală numai unora, aşa cum este ea cultivată de aşa numitele
,,ordine contemplative” în izolarea claustrării lor. O viaţă a ,,contemplării” lucrurilor
divine aşadar. Rugăciunea este considerată drept preocuparea cea mai aleasă a acestor
ordine contemplative.
Dacă în primul caz făptuirea se îndreaptă spre exterior, în cel de-al doilea ea se
îndreaptă prin esenţă spre interior. Se înţelege de aceea faptul că evaluările, pe care le
au în majoritate aceste două forme de viaţă astăzi, stau în opoziţie crasă cu
textul citat al lui Evagrie care dădea fără de echivoc preeminenţa ,,teoreticului”
(contemplativului). În reprezentarea majorităţii oamenilor, aşa numitele ,,ordine
active” sunt de departe ,,mai utile” decât cele ,,pur contemplative”. Primele sunt
adesea cruţate şi de măsurile duşmănoase faţă de Biserică, în vreme ce ordinele
contemplative sunt oprimate cu nonşalanţă ca ,,nefolositoare” social.
Recent se conturează o anumită valorizare nouă a celor două forme de viaţă.
Întrucât activitatea degenerează uşor în ,,activism” şi îl lasă pe om în ultimă instanţă
vid, laicii şi membrii ordinelor religioase se îndreaptă din ce în ce mai mult spre
diferite forme de “meditaţie” şi nu puţini îşi consacră tot timpul ce le stă la dispoziţie
,,contemplaţiei”.

După cum s-a spus, Părinţii ar fi fost foarte nedumeriţi dacă li s-ar fi vorbit astfel
despre ,,teorie” şi ,,practică”, respectiv despre ,,viaţa activă” şi ,,contemplativă”.
Desigur şi ei distingeau între un ,,făptuitor” şi un ,,văzător”. Ambii sunt de exemplu
supuşi unor ispite cu totul diferite şi au de înfruntat lupte deosebite. Dacă primul are
de-a face înainte de toate cu patimile, ultimul se confruntă îndeosebi cu erori în
domeniul cunoştinţei. De aceea, cel dintâi îi combate pe potrivnici cu ajutorul
virtuţilor, iar cel din urmă ,,dărâmă, slujindu-se de învăţătura adevărului, acea înaltă
zidire ce se înalţă împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu”. De asemenea, Dumnezeu îl
iubeşte pe cel din urmă mai mult decât pe cel dintâi, aşa cum am văzut, pentru că
unul locuieşte deja în casa lui Dumnezeu Însuşi, vreme celălalt zăboveşte încă în
curţile acestuia.
Biserica însă, constă din amândoi, din ,,făptuitori” şi ,,văzători” adică din
,,practicieni şi ,,teoreticieni”, ba chiar nu este vorba în genere de două subiecte
diferite şi, în mod corespunzător, nici de două ,,căi” diferite între care am putea alege
liber după preferinţe sau înclinaţii, ci de una şi aceeaşi persoană, însă pe trepte
diferite ale uneia şi aceleiaşi căi spirituale! ,,Făptuitorul” şi ,,văzătorul”‚ ,,praktikos”-
ul şi. ,,theoretikos”-ul se raportează în fapt unul la celălalt ca Iacov şi Israel, care sunt
una şi aceeaşi persoană. Iacob, ,,praktikos”-u1, devine, după ce s-a luptat cu îngerul şi
a văzut pe Dumnezeu faţă către faţă, Israel, ,,theoretikos”-ul, (văzătorul).
 15
La fel stau lucrurile fireşte şi cu rugăciunea. Ca orice lucru şi ea are două
laturi sau aspecte. ,,Modul practic” se opune modului ,,teoretic” (contemplativ), care
se raportează unul la celălalt ca ,,litera” şi ,,spiritul”, unde fireşte spiritul are
preeminenţă asupra literei şi abia el îi conferă acesteia din urmă ,,sensul”. Ambele
,,moduri” sunt deci inseparabile unul de celălalt! Unul şi acelaşi ,,Iacob” este cel ce
mai întâi slujeşte şapte ani pentru neiubita ,,Lea”, simbol al ,,făptuirii” ostenitoare, şi
apoi încă şapte ani pentru dorita ,,Rachela,” simbol al contemplaţiei.
Dacă ,,modul theoretic” al rugăciunii constă în contemplarea (sau cunoaşterea)
Dumnezeului treimic şi a creaţiei Sale, ce trebuie înţeles prin ,,modurile practice”? Ea
este parte integrantă a ceea ce Evagrie numeşte ,,făptuire”.

Făptuirea este o „metodă spirituală care curăţă partea pătimitoare a sufletului.

Această ,,metodă spirituală” constă în esenţă în ,,ţinerea poruncilor” căreia îi

vine în ajutor exerciţiul a tot ceea ce înţelegem într-un sens cuprinzător prin ,,asceză.”
Ţelul ei este de a reda cu ajutorul lui Dumnezeu sufletului “sănătatea” naturală, care
constă în ,,apatheia”, sau nepătimirea, adică libertatea de ,,patimile” sau maladiile
care îl înstrăinează. Fără această nepătimire dobândită treptat, viaţa spirituală ca şi
rugăciunea degenerează într-o auto-amăgire care îl îndepărtează încă şi mai mult pe
om de Dumnezeu.

Aşa cum unui bolnav de ochi nu-i aduce nici un folos să privească descoperit
lumina arzătoare şi falnică a soarelui în amiază, aşa şi pentru mintea pătimaşă şi
necurată nu este nici un folos să închipuie rugăciunea “în duh şi adevăr.
„Dimpotrivă, el va scula Dumnezeirea la indignare împotriva sa.”

,,Zăpăciţi” şi ,,orbiţi” de patimile lor, unii ajung prin asemenea ,,înfrângeri” chiar
în pericolul de a deveni în cele din urmă ,,capi ai unor învăţături şi opinii
mincinoase”‚ şi astfel să se înşele nu numai pe ei înşişi, ci să ducă şi pe alţii în
rătăcire.

,,Viaţa activă” conţine deci în înţelegerea Părinţilor o ,,făptuire”, care însă nu

este orientată simplu înspre exterior, respectiv care nu distinge între ,,înăuntru” şi “în
afară”. Făptuirea cuprinde mai degrabă întreaga sferă a relaţiilor omului cu sine
însuşi, cu semenii săi şi cu lucrurile; de aceea ea este numită şi „etică”.
,,Practica” şi ,,teoria” nu sunt două căi independente una de cealaltă, ci cele două
mari etape ale unuia şi aceluiaşi drum. ,,Teoria” (contemplaţia) este “orizontul”
natural al ,,praxis”-ului, care conduce treptat spre aceasta ca spre ţelul spre care este
orientată şi de la care numai îşi primeşte justificarea existenţei ei.

Acestea sunt cuvintele pe care Părinţii le repetă statornic fiilor lor duhovniceşti:
credinţa, copiilor, întăreşte frica lui Dumnezeu, aceasta la rândul ei întăreşte
înfrânarea, aceasta din urmă însă face neplecate răbdarea şi nădejdea din care se
naşte nepătimirea, a cărei odraslă e iubirea. Iubirea însă este poarta cunoştinţei
naturale căreia îi urmează teologia şi fericirea ultimă.
 16
Toate acele ,,aspecte aparent exterioare” ale rugăciunii, cărora în continuare li
se acordă o atât de mare atenţie, ţin împreună şi mai cu seamă de ,,modul practic” al
rugăciunii, oricât de mult ar conţine acestea deja în ele ca orizontul lor natural, ţelul
lor: ,,modul contemplativ”. Ele sunt, ca şi ,,practica,” în genere legate de osteneală, ca
şi viaţa plină de lipsuri a lui Iacob în timpul îndelungatei sale tocmeli pentru ani de
zile pentru iubita Rachela. Şi totuşi, nu este vorba de o ,,autosalvare,” oricum am
gândi-o! Fiindcă ţelul făptuirii, ,,curăţia inimii”, care abia ea îl face pe om ,,văzător al
lui Dumnezeu”, este statornic o roadă a conlucrării dintre ,,harul dumnezeiesc şi
râvna omenească” - în această succesiune! ,,Modul contemplativ al rugăciunii” însuşi
este atunci, ca şi ,,teoria” în genere, o ,,harismă pură, un ,,dar” al Tatălui către cei
care au fost găsiţi vrednici de e1.

4. ,,Psalmodie” - ,,rugăciune” - „meditaţie”

Se întâlnesc astăzi nu arareori oameni chiar şi clerici care declară în jurul lor că
nu se mai ,,roagă” ci numai ar „medita”. O bogată literatură pe tema meditaţiei,
cursuri şi alte asemenea, arată faptul că între creştini ,,rugăciunea” a ajuns evident
într-o criză. Ceva mai bine stau lucrurile cu psalmodia, respectiv cu „rugăciunea
psalmilor,” după cum se spune bucuros, şi care astăzi este cultivată mai cu seamă de
comunităţile ordinelor religioase dar constituie piesa centrală a ,,rugăciunii
ceasurilor” întregii Biserici, a credincioşilor şi clericilor deopotrivă.
Psalmodie, rugăciune şi meditaţie sunt din vechime parte constitutivă a vieţii
spirituale a ,,omului biblic”. Dar ce înţelege Tradiţia Sfinţilor Părinţi prin acestea? Să
începem cu psalmodia şi rugăciunea.

Dacă n-ai primit încă harisma, rugăciunii sau a psalmodiei, stăruie cu putere şi
vei primi!

Distincţia presupusă aici în mod evident între psalmodie şi rugăciune, şi care

este de la sine înţeleasă în scrierile Părinţilor timpurii, apare străină omului modern.
Nu sunt oare psalmodia şi rugăciunea unul şi acelaşi lucru, astfel încât pe bună
dreptate se poate vorbi de ,,rugăciunea psalmilor”? Şi nu este Psaltirea „cartea de
rugăciuni a Bisericii”, pe care ea a preluat-o de la sinagogă? La aceasta Părinţii ar fi
răspuns şi da şi nu, ,,psalmodia nu este încă rugăciune” fiindcă cele două ţin de două
ordine diferite (nu separate!).

Psalmodia ţine de “înţelepciunea cea în multe chipuri”, rugăciunea dimpotrivă

este preludiul cunoştinţei imateriale şi ne-în-multe-chipuri (simple).

Cum poate fi înţeleasă aceasta? Să vedem mai întâi ce spune Scriptura, respectiv
Psaltirea însăşi despre psalmodie şi rugăciune.

Un ,,psalm” este o ,,cântare” care, ca atare, poate avea conţinuturile cele mai
diferite. Ştiinţa biblică a repartizat cei 150 de psalmi pe diferite genuri literare. De
multe ori în Vechiul Testament, aşa cum lasă să se cunoască supra-scrierile multor
psalmi, o astfel de ,,cântare” era interpretată cu acompaniament muzical, respectiv cu
un ,,psalterion” cu zece corzi. Această interpretare muzicală se numea ,,psălmuire”
 17
iar artistul însuşi un ,,psalmist” sau ,,psalt”, adică un cântăreţ de psalmi. Biserica
timpurie a preluat de la poporul Vechiului Legământ aceste ,,cântece ale lui Israel”
cuprinse în cinci cărţi şi le-a făcut, în decursul timpului, parte constitutivă a
propriului său cult. Ea avea însă propriul mod de a citi această ,,carte a Psalmilor”.
Pe bună dreptate Psaltirea a fost numită sumă a întregii Scripturi a Vechiului
Testament în formă imnică. De aceea, Biserica a citit-o de la început, cum a citit de
altfel toate cărţile Vechiului Testament, ca pe un cuvânt profetic al Duhului Sfânt
trimiţând spre împlinirea lui în Hristos. Acest lucru explică deja în parte ceea ce vrea
să spună Evagrie atunci când atribuie psalmodia sferei ,,înţelepciunii celei în multe
chipuri a lui Dumnezeu”, considerând-o aşadar drept mărturie a acelei ,,înţelepciuni”,
care se oglindeşte în creaţie şi în istoria mântuirii, de care dau mărturie scrierile
Vechiului Testament.
Psaltirea, deci, este pentru creştini mai întâi Scriptură, iar autorul ei, David, un
profet. Ca un cuvânt profetic al lui Dumnezeu către oameni, deschis spre Hristos şi
Biserica Lui, ea este citată constant şi în Noul Testament, mai mult decât orice altă
carte a Vechiului Testament.
,,Rugăciunea”, ca şi ,,imnul” şi ,,lauda” , sunt dimpotrivă, o grăire a omului către
Dumnezeu sau, după definiţia lui Clement Alexandrinul, o ,,convorbire cu
Dumnezeu.”
Pentru această ,,vorbire cu Dumnezeu” dar şi pentru ,,imn” şi ,,laudă”, Psaltirea
oferă nu puţine modele pe care rugătorul creştin şi le poate însuşi în mod nemijlocit.
Largi părţi ale Psaltirii nu au însă, formal vorbind, nimic dintr-o ,,rugăciune” în sine.
Pe lângă lungi consideraţii asupra istoriei schimbătoare a lui Israel, se găsesc nu
puţini psalmi, respectiv părţi ale acestora, ale căror blesteme la adresa ,,vrăjmaşilor”
apar rugătorului modern drept exact contrariul rugăciunii creştine! Pentru a ne putea
însuşi întreaga Psaltire şi a o preface într-o rugăciune cu adevărat creştină, chiar şi
acele pasaje neiubite, e nevoie de un exerciţiu plin de râvnă ,,în meditaţie”.
Prin ,,meditaţie” Părinţii înţeleg, ca şi psalmistul însuşi, o repetare statornică; cu
jumătate de voce, a unor versete sau a unor pasaje întregi ale Sfintei Scripturi cu
scopul de a se sesiza sensul lor duhovnicesc ascuns. De aceea, odată Evagrie redă
,,meditaţia” simplu prin ,,vedere,” contemplaţie. În loc de faptul de ,,a medita” şi în
Scriptură este de altfel vorba de o ,,aducere amine” sau ,,pomenire”. Plecând de la
Psalmul 137,1, Evagrie numeşte o atare ,,meditare” contemplativă a psalmilor o
,,cântare de psalmi înaintea îngerilor”, întrucât fapta cea mai aleasă a îngerilor constă
în contemplarea lui Dumnezeu şi a lucrărilor lui.

,,Înaintea îngerilor vreau să-Ţi cânt psalmi”: A cânta psalmi înaintea îngerilor
înseamnă a cânta psalmi fără risipire, când mintea noastră fie este imprimată de
lucrurile spuse în psalmi, fie nu este imprimată deloc. Sau poate cântă psalmi
,,înaintea îngerilor” cel ce cunoaşte sensul psalmilor,

fără a se lăsa ,,risipit” de felurimea imaginilor lor, dar şi de diversitatea obiectelor

cunoaşterii. Acest lucru nu este de loc uşor, de aceea Evagrie consideră ,,psalmodia
fără risipire” drept un lucru mai mare decât ,,rugăciunea fără risipire”, iar rugăciunea,
aşa cum am văzut mai sus este ,,preludiul cunoştinţei imateriale şi nefelurite” a unului
Dumnezeu.
 18
Obiectul acestei ,,meditaţii” este Dumnezeu, aşa cum se revelează El din
veşnicie în ,,feluritele Sale lucrări”. Aceste ,,lucrări” dau mărturie de ,,înţelepciunea”
Sa, de ,,dreptatea” Sa, de ,,hotărârile” şi ,,judecăţile” Sale, care toate sunt expresie a
acelei ,,înţelepciuni felurite” de care vorbeşte Evagrie.
Rugătorul găseşte aşternute în scris, aceste ,,mărturii” în ,,cuvintele” lui
Dumnezeu, adică în „legea” şi ,,poruncile” Sale, aşadar în scrierile Vechiului
Testament, care dau mărturie de ,,faptele Sale cele minunate”.
Sensul ascuns al Scripturii se dezvăluie însă rugătorului creştin abia atunci când
Cel care îi deschide ochii pentru aceasta este Domnul Însuşi, şi în urma Lui, Apostolii
şi Părinţii.

Şi El (Domnul cel Înviat) le-a zis: Acestea sunt cuvintele pe care le-am, grăit
către voi fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise
despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci şi în Psalmi. Atunci le-a deschis mintea
să priceapă Scripturile. Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească
Hristos şi să învieze din morţi a treia zi, şi să se propovăduiască în numele Său
pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile începând de la Ierusalim. Voi
sunteţi martorii acestora!

„Meditaţia” biblică, are aşadar de-a face cu datele obiective ale istoriei
mântuirii, în care Dumnezeu se revelează pe Sine Însuşi, respectiv ,,numele” Său.
,,Cugetarea” asupra istoriei enigmatice a poporului ales sau asupra destinului propriu
în care se repetă această istorie nu este de aceea niciodată scop în sine, ci vrea în mod
statornic să conducă la ,,pomenirea lui Dumnezeu,” şi prin aceasta şi la ,,rugăciune”
în sens propriu. Fiindcă în rugăciune omul răspunde la această lucrare mântuitoare a
lui Dumnezeu, fie în rugăminţi, fie în imne sau în laude.

„Buzele mele înalţă laude când mă înveţi îndreptările Tale” Aşa cum celui cu
inimă bună îi este proprie cântarea de psalmi - doar se spune ,,de este cineva cu
inimă bună între voi să cânte psalmi” - aşa şi cântarea de laude este proprie celor ce
privesc temeiurile ,,îndreptărilor”. De aceea, cântarea de psalmi este potrivită
oamenilor, iar cântarea de laude, dimpotrivă, îngerilor, respectiv celor ce au o
alcătuire aproape îngerească. Astfel, şi păstorii care înnoptau i-au auzit pe îngeri
cântând nu psalmi, ci laude zicând: ,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe
pământ pace între oameni bunăvoie!” ,,Inima bună” constă deci, în nepătimirea
sufletului care vine prin poruncile lui Dumnezeu şi prin adevărata învăţătură,
dimpotrivă un ,,imn” este o laudă unită cu uimirea asupra vederii lucrurilor făcute
de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Părinţi, deci, ,,psalmodia”, ,,rugăciunea” şi ,,meditaţia” erau

lucruri diferite chiar dacă strâns împletite între ele.

Se spunea despre Ioan Kolov că atunci când se întorcea de la câmp sau de la

adunarea cu alţi bătrâni se îndeletnicea cu rugăciunea, meditaţia sau cu psalmodia,
până ce gândirea sa venea la rânduiala cea dintâi.
 19
Dacă această distincţie este din nou luată în considerare, ar deveni lipsite de
obiect multe probleme pe care le au astăzi unii în legătură cu psalmodia care
constituie încă inima rugăciunii ceasurilor. Psalmodia este înainte de toate o citire din
Scriptură, chiar dacă aici ,,Scriptura” şi ,,citirea” sunt de un gen cu totul special.
Psalmul este un cuvânt vechi testamentar al lui Dumnezeu care mai întâi trebuie
primit ca atare, integral şi nefalsificat, inclusiv toate acele părţi care pot scandaliza
sensibilitatea actuală.
„Spiritualizarea,” adică deschiderea în Duhul Sfânt spre Hristos şi Biserica Sa a
acestui cuvânt vechi testamentar al lui Dumnezeu nu se poate face nici prin traduceri
edulcorante nici, cu atât mai puţin, prin eliminări, aşa cum se obişnuieşte astăzi.
Numai o ,,meditaţie” inspirată poate conduce ,,spiritualizarea” aceasta, necesară de
altfel pentru întreaga Scriptură a Vechiului Testament. Cheia pentru o atare
deschidere spre Hristos şi Biserica Sa o găseşte creştinul în modul în care Nou1
Testament şi, pe urmele lui, Sfinţii Părinţi citesc “tipologic” cuvântul vechi
testamentar al 1ui Dumnezeu.
În ,,rugăciunea” personală, care la origini urma după fiecare psalm din
rugăciunea ceasurilor, cercul se închide din nou, întrucât omul se întoarce într-un
“dialog” cu totul intim spre Cel care a condus în cele din urmă la desăvârşire în
Hristos opera Sa de mântuire desfăşurată de-a lungul a nenumărate generaţii şi
schimbări ale istoriei, în ciuda tragediilor omeneşti şi a refuzurilor păcătoase.

CAPITOLUL II

Locuri şi timpuri

,,Rugăciunea” este în fiinţa ei un eveniment spiritual între om şi Dumnezeu şi, în

baza naturii sale spirituale, „intelectul” ar fi în stare să se roage şi fără trup, aşa cum
ne asigură Evagrie. Cu toate acestea, omul constă din suflet şi din trup şi, întrucât
ultimul este legat de spaţiu şi de timp, rugăciunea omenească se petrece în fapt şi în
mod statornic în spaţiu şi în timp. Alegerea locului potrivit şi a orelor celor mai
potrivite ale zilei, respectiv ale nopţii, nu sunt deloc premize neesenţiale pentru ceea
ce Părinţii numesc “adevărata rugăciune”.
Origen enumeră între lucrurile necesare pentru rugăciune în ce priveşte alcătuirea
ei interioară „locul”, “direcţia” şi „timpul”. De această ordine ne vom ţine şi noi.

1. „Când te rogi intră în cămăra ta”

(Matei 6,6)

Pentru mulţi creştini astăzi ,,rugăciunea” nu mai înseamnă decât participarea la

un cult divin sau la o meditaţie publică. Rugăciunea personală a dispărut, sau a făcut
loc diverselor forme de „meditaţii.” Pentru omul biblic, ca şi pentru Părinţi, era ceva
de la sine înţeles nu numai faptul de a participa regulat şi la momentele stabilite la
rugăciunea comună a tuturor credincioşilor ci, dincolo de aceasta, şi faptul a se
retrage la fel de regulat pentru rugăciunea personală.
Astfel, despre Domnul nostru Iisus Hristos, în a Cărui viaţă pământească
creştinii au văzut în toate timpurile un model dătător de direcţie şi de orientare, auzim
că participa regulat la celebrarea sabatului în sinagogile Palestinei, precum şi faptul
 20
că, încă de mic copil a participat la pelerinajul la Ierusalim de marile sărbători. O
atitudine asemănătoare trebuie să fi avut pe atunci orice evreu evlavios. Dar ceea ce
pare să-i fi impresionat îndeosebi pe ucenicii Săi, astfel că ei ne-au relatat despre
aceasta de mai multe ori, a fost rugăciunea Sa cu totul personală.
Hristos avea în mod evident obiceiul de a se ruga regulat „deosebi”, respectiv
singur. Pentru această convorbire cu totul personală cu Tatăl Său ceresc, El se
retrăgea de preferinţă ,,în locuri pustii” sau ,,singur pe un munte”. Când voia să se
roage, E1 se retrăgea şi dintre mulţimile la care se ştia totuşi trimis, şi chiar dintre
ucenicii Săi, care îl însoţeau de altfel în mod statornic. Chiar şi în Grădina
Ghetsimani, unde i-a luat totuşi cu Sine, El i-a lăsat în urmă pe ucenicii Săi cei mai
apropiaţi, pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zevedei, şi s-a îndepărtat de ei ,,ca la o
aruncătură de piatră” - adică în afara distanţei de unde putea fi auzit - pentru a-Şi
preda cu totul singur inima Sa înfricoşată până la moarte voinţei Tatălui.
Ceea ce a făcut El Însuşi vreme de o viaţă, i-a învăţat în mod expres şi pe
ucenicii Săi. Împotriva unui obicei pios larg răspândit în epocă, de a rămâne în
locurile publice şi în colţurile străzilor atunci când semnalul goarnei anunţa începutul
jertfei de dimineaţă şi de seară la Templu, Hristos poruncea retragerea la rugăciune în
„cămara” cea mai ascunsă a casei, acolo unde numai ,,Tatăl ascuns” poate vedea şi
auzi.

Apostolii şi, după ei, Sfinţii Părinţi au făcut la fel. Îi vedem pe Petru şi pe Ioan
urcându-se la Templu ,,la ceasul al nouălea al rugăciunii”, vedem şi întreaga
comunitate primară ,,stăruind într-un suflet în rugăciune, precum îl vedem şi pe Petru
singur” urcând la ceasul al şaselea pe acoperiş ,,să se roage”.
După cum se vede, ne putem ruga în orice loc în care ne-am afla. Însă, atunci
când vrem să ne dedicăm rugăciunii personale, putem căuta un loc potrivit pentru
aceasta. Petru se afla în călătorie şi de aceea, pentru a fi singur, i-a rămas doar
alegerea acoperişului plat al casei în care era oaspete.
Într-o epocă în care pentru un creştin a se ruga zilnic era încă un lucru de la sine
înţeles, Părinţii se ocupă şi de chestiunea locului potrivit pentru această rugăciune
personală.

Despre locul (rugăciunii) trebuie ştiut că atunci când ne rugăm corect, orice loc
este potrivit pentru rugăciune. Fiindcă, ,,în orice loc, zice Domnul, îmi veţi aduce
tămâiere drept jertfă” şi: ,,vreau ca oamenii să se roage în orice 1oc”.
Pentru ca fiecare să-şi poată aduce rugăciunile sale în linişte şi fără distragere,
există şi o prescripţie ca fiecare să îşi aleagă în casa sa locul cel mai sfânt şi
(acolo)... să se roage.

Primii creştini - şi de asemenea şi primii monahi ai pustiei Egiptului - rezervau

de fapt, atunci când aceasta le era cu putinţă, un anumit spaţiu al casei lor, de obicei
liniştit şi orientat într-un anumit mod, pentru a-şi aduce acolo rugăciunile private.
Camerele de rugăciune sau “oratoriile” primilor Părinţi ai pustiei Egiptului degajate
de câteva decenii din nisipul pustiei pot fi recunoscute, deci, ca atare. Aceasta fireşte
nu îi împiedeca pe creştini, continuă Origen, să se roage de preferinţă şi acolo
 21
unde credincioşii se adună, cum e şi firesc, întrucât (acolo) lângă mulţimile
credincioşilor stau atât puterile îngereşti, cât şi ,,tăria Domnului nostru” şi
Mântuitorului Însuşi, apoi şi Duhurile Sfinţilor şi, după cum cred, şi cele ale celor
deja adormiţi, ba chiar ale celor ce sunt încă în viaţă, chiar dacă modul în care sunt
de faţă aceştia nu poate fi redat uşor.----------------------------------------------------------

Această splendidă mărturie în favoarea unei puternice şi vii conştiinţe a ceea ce

numim “comuniunea sfinţilor”, pe care numai cu dificultate o mai putem experia,
provine dintr-o epocă în care creştinii, ca o comunitate de credinţă persecutată, nu
aveau voie încă să construiască “biserici” propriu-zise şi de aceea, trebuia, să se
adune în sălile unor case mai mari.

Părinţii aveau foarte la inimă avertismentul lui Hristos faţă de orice etalare
publică a evlaviei proprii, adică faţă de făţărnicie, acel viciu subtil tocmai al celor
“evlavioşi”.

Rugăciunea în pieţe duce la căutarea slavei deşarte, dar cel ce combate aceasta
se roagă în cămara sa.

Ştim din multe relatări că Părinţii pustiei îşi dădeau întreaga osteneală pentru a-
şi exercita lucrarea ascetică - inclusiv rugăciunea lor - în ascuns în toate
împrejurările. Exemplul lui Hristos şi al unor Părinţi ne dă de înţeles că aici nu era
vorba numai de evitarea păcatului deşertăciunii. Rugăciunea este în fiinţa ei cea mai
profundă un “dialog al minţii cu Dumnezeu”, în care prezenţa altora poate duce la
împrăştiere.

A zis Ava Marcu Avei Arsenie: “De ce fugi de noi?” Atunci bătrânul i-a zis:
“Dumnezeu ştie că eu vă iubesc. Însă eu nu pot să fiu cu Dumnezeu şi (în acelaşi
timp) cu oamenii. Sus miile (zecile de mii) de îngeri au (numai) o singură voinţă,
oamenii însă au multe voinţe. Nu pot să-1 las pe Dumnezeu şi să mă duc la oameni”.

Totuşi, pericolul împrăştierii prin prezenţa altora, la care trebuie să luăm seama
şi în rugăciunea comunitară, nu este încă motivaţia ultimă a dorinţei de singurătate a
adevăratului rugător. În faptul de “a fi împreună cu Dumnezeu” de care vorbeşte
Arsenie, între Creator şi creatura Lui se petrec lucruri care în esenţa lor nu sunt
menite pentru ochi şi urechi străine.

Un frate s-a dus la chilia avei Arsenie în Sket. A privit pe fereastră şi l-a văzut
pe bătrân cu totul ca în foc. Fratele însă era vrednic să vadă aceasta. Şi după ce a
bătut la uşă bătrânul a ieşit afară şi l-a văzut pe frate înfricoşat şi i-a zis: “Baţi de
multă vreme? N-ai văzut ceva?” Iar el a răspuns: “Nu”. Şi după ce a vorbit cu el, l-a
slobozit.

Această tainică “rugăciune de foc” ne este cunoscută şi de la alţi Părinţi;

vorbeşte de ea Evagrie, la fel şi Ioan Cassian. Timpul acestei rugăciuni este mai cu
seamă noaptea, a cărei obscuritate sustrage lumea vizibilă ochilor noştri; locul ei este
 22
“pustia” adâncă, “muntele” înalt care ne separă de toate, iar acolo unde acestea nu
sunt accesibile, “cămara” ascunsă.

2. ,,Priveşte spre Răsărit, Ierusalime!”

(Baruh 4,36)

Noţiunea de “orientare” este .familiară tuturor din limbajul cotidian. Cei mai
mulţi, însă, leagă de aceasta numai reprezentarea unei anumite “direcţionări”. Cine
„îşi pierde orientarea” acela a pierdut din vedere direcţia şi scopul. Abia dacă mai
este cineva conştient de faptul că “orientare” înseamnă foarte precis “întoarcere spre
răsărit”. “A te orienta” înseamnă a te întoarce în direcţia răsăritului soarelui.
De asemenea, în afara specialiştilor în liturgică, abia dacă mai ştie astăzi cineva
că toate Bisericile creştine sunt “orientate”, respectiv că trebuie în principiu orientate
sau îndreptate către răsărit fiindcă din vechime creştinii obişnuiau să se roage cu faţa
întoarsă spre răsărit.
Această întoarcere în rugăciune spre răsărit are în ochii Sfinţilor Părinţi o
importanţă atât de mate încât merită să zăbovim mai îndelungat asupra acestei teme.
Origen este categoric. Nu există nici un motiv care să reţină un creştin a se îndrepta în
rugăciune spre răsărit! Întrebarea privitoare la motivul acestei orientări nu este nouă.

Întrebare: Dacă Dumnezeu, Stăpânul întregii firi, a făcut toate în chipul

cercului, drept pentru care şi David porunceşte “să lăudăm” pe Domnul “în tot locul
stăpânirii Sale” iar Apostolul ne îndeamnă în mod asemănător “ca în orice loc să
înălţăm mâni sfinte spre Dumnezeu” pentru ce atunci ne înălţăm minele şi
rugăciunea spre Dumnezeu ca şi cum am socoti direcţia răsăritului soarelui drept un
loc cinstit şi drept o locuinţă dumnezeiască? Şi cine i-a învăţat pe creştini acest
obicei?
Răspuns: Întrucât la noi cele mai de cinste sunt menite spre cinstirea lui
Dumnezeu, iar, după părerea oamenilor, răsăritul este mai vrednic de cinste decât
celelalte părţi ale creaţiei, de aceea ne înclinăm cu toţii în vremea rugăciunii spre
răsărit. Aşa cum pecetluim cu mâna dreaptă în numele lui Hristos pe cei ce au nevoie
de această pecete, pentru că ea este socotită a fi mai de cinste decât cea stângă, deşi
aceasta se deosebeşte de ea numai prin convenţie iar nu prin natură, tot aşa şi
răsăritul este hărăzit spre închinarea lui Dumnezeu ca parte mai de cinste a creaţiei.
Faptul că ne facem rugăciunile spre răsărit nu contrazice nicidecum cuvintele
Profetului, respectiv ale Apostolului, fiindcă pentru cel ce se roagă răsăritul este „în
orice loc”. Şi pentru că ne rugăm în acea parte în care avem simţul văzului, însă este
cu neputinţă să privim la vremea rugăciunii în toate cele patru părţi ale creaţiei, de
aceea ne facem închinarea privind într-o singură parte a creaţiei, şi aceasta nu ca şi
cum ar fi ea singură lucrarea lui Dumnezeu, nici fiindcă ar fi fost menită să fie
lăcaşul lui Dumnezeu, ci fiindcă ea a fost rânduită spre loc al închinării aduse de noi
lui Dumnezeu.
Iar obiceiul de a ne ruga astfel Biserica l-a primit de la cei de la care a primit şi
obiceiul locului unde să ne rugăm, adică de la Sfinţii Apostoli.

Chestiunea ridicată aici este, deci, justificată. Desigur, iudeii se roagă în

Ierusalim iar samarinenii pe muntele Garizim, şi dacă un evreu evlavios se găsea în
 23
afara Oraşului Sfânt, e1 se întorcea la rugăciune în direcţia Ierusalimului, acolo
unde se afla Templul lui Dumnezeu. Însă odată cu venirea lui Hristos, această
direcţionare legată de loc cade în principiu. “Locul” prezenţei lui Dumnezeu este
Hristos Însuşi. “Adevăraţii închinători ai Tatălui” se roagă de acum în “duh şi
adevăr”.
Autorul necunoscut al “Răspunsurilor” precizează fără ocolişuri că obiceiul
creştin de a ne întoarce spre răsărit la rugăciune se bazează pe o convenţie sau
instituire omenească, şi nu este aceasta prin natură. De ce anume oamenii - şi creştinii
- socotesc “răsăritul” drept mai vrednic de cinstire decât celelalte direcţii cardinale, el
nu ne destăinuie; alţi Părinţi însă mai timpurii şi mai târzii ne oferă pe larg explicaţia
aşteptată.
Interesantă este observaţia că în mod necesar înclinăm să ne rugăm în direcţia
dată de simţul văzului nostru. În fapt, omul are o faţă, în sens trupesc şi spiritual, care
o întoarce spre cel căruia vrea să i se adreseze - gest cu o profundă semnificaţie
simbolică, cum ştie oricine din experienţă.
În fine, autorul precizează că în obiceiul de a ne întoarce în rugăciune spre
răsărit e vorba de o tradiţie apostolică, aşadar că aparţine fundamentului Bisericii
însăşi. De această părere sunt şi alţi Părinţi, precum Vasile cel Mare.

Din epoca apostolică aşadar, creştinii se întorc în rugăciune spre răsărit şi,
întorşi într-acolo, se pleacă în adoraţie înaintea lui Dumnezeu - nu fiindcă Dumnezeu
ar mai fi văzut acolo, aşa cum observă Grigorie al Nyssei. De ce anume însă? Încă în
secolul al IV-lea lucrul nu mai era cunoscut tuturor.

De aceea privim toţi în rugăciune spre răsărit, însă puţini ştiu că facem aceasta
fiindcă suntem în căutarea patriei noastre dintru început, a raiului pe care Dumnezeu
l-a sădit în Eden spre răsărit.

Primul şi cel mai important motiv pentru care creştinii socotesc răsăritul drept
mai vrednic de cinstire decât celelalte puncte cardinale şi se întorc la rugăciune într-
acolo ţine de istoria mântuirii: situarea Paradisului “în răsărit”. Paradisul e acel loc în
care a devenit realitate în creaţie voinţa “originară” propriu-zisă a lui Dumnezeu.
Păcatul primei perechi omeneşti a perturbat această ordine şi a condus la izgonirea ei
din această “patrie iniţială”. Cu toate acestea, voinţa creaturală iniţială a lui
Dumnezeu a rămas. De aceea, încă în pedeapsă a fost conţinută făgăduinţa că această
izgonire nu va fi definitivă.

„Dumnezeu l-a izgonit” deci, pe Adam - şi desigur şi pe femeia sa - “din rai”.

Cel ce a fost izgonit are însă prilejul de a se întoarce înapoi fiindcă Dumnezeu nu i-a
scos afară fără nădejdea într-o reîntoarcere, ci el “a fost aşezat” de Dumnezeu “în
faţa” (raiului) spre a trăi în amintirea lui, avându-l în permanenţă sub ochi.

Fapta mântuitoare a lui Hristos constă, deci, în a împlini această făgăduinţă şi

prin aceasta în a repune în vigoare voinţa iniţială a lui Dumnezeu în creaţie. De aceea,
în legătură cu divorţul, pe care Legea mozaică îl permitea, E1 a spus:

La început însă nu a fost aşa!

 24

Acest “început”- nu în sens temporar, ci mai degrabă în sens de „întemeiere”, de

„principiu”, este însă şi rămâne determinant. De aceea, omul nu are voie să separe
ceea ce Dumnezeu “la început” a adunat. Aşa vorbeşte Cuvântul, fiindcă El Însuşi”
era la început la Dumnezeu” într-un sens absolut şi este în chip desăvârşit una cu
voinţa iniţială propriu-zisă a lui Dumnezeu.
Atunci când creştinul se roagă cu faţa întoarsă spre răsărit, în faţa ochilor lui
duhovniceşti se iveşte “raiul”, acea “patrie originară” unde el este întru totul el însuşi:
vieţuind adică în desăvârşită armonie cu Creatorul lui, cu care vorbeşte acolo faţă
către faţă, în armonie cu semenii săi, cu el însuşi şi cu creaturile ce-l înconjoară. E1
vede “pomul vieţii” de la care prin crucea lui Hristos nu mai este exclus drept pentru
care din cele mai vechi timpuri răsăritul ca direcţie de orientare a rugăciunii e marcat
printr-o cruce desenată pe perete.
Aşa poate fi înţeles faptul că abia această întoarcere spre răsărit în rugăciune este
ceea ce aduce în conştiinţa celui ce se roagă întreaga profunzime iconomică a cererii
din “Tatăl nostru” privitoare la iertarea păcatelor, aşa cum o expune extrem de
profund Grigorie al Nyssei.

Atunci când în (rugăciune) privim spre răsărit şi ne aducem aminte de căderea

din locul luminos şi dinspre răsărit al fericirii minţii, ajungem să rostim singuri acest
cuvânt: (“şi ne lasă nouă datoriile noastre precum lăsăm şi noi datornicilor noştri, şi
nu ne duce pe noi în ispită”).

Aceste “datorii” pe care le-am făcut noi înşine îşi au rădăcina în acea datorie
originară a lui Adam de care ne-a putut absolvi singură Crucea lui Hristos. Ajungem
astfel la cel de-al doilea motiv pe care îl invocă Părinţii pentru obiceiul străvechi de a
ne ruga înspre răsărit: fapta mântuitoare a lui Hristos în care devine realitate
eshatologică voinţa creaturală originară a lui Dumnezeu. În a sa „sumă” dogmatică a
credinţei ortodoxe, Ioan Damaschin, moştenitorul unei bogate tradiţii teologice,
parcurge întregul arc al acestei istorii a mântuirii.

Nu ne închinăm spre răsărit fără motiv şi nici la întâmplare. Pentru că suntem

alcătuiţi dintr-o fire văzută şi nevăzută, adică spirituală şi sensibilă, ne închinăm
Creatorului într-un chip dublu, după cum cântăm şi cu mintea şi cu buzele trupeşti,
ne botezăm şi prin apă şi prin duh, şi ne unim într-un chip dublu cu Domnul
împărtăşindu-ne şi de taine şi de harul Duhului.
Fiindcă Dumnezeu este lumina spirituală, iar Hristos în Scripturi se numeşte şi
“soarele dreptăţii” şi “răsărit,” trebuie să-I afierosim lui răsăritul spre
închinăciune. Fiindcă tot lucrul bun trebuie afierosit lui Dumnezeu din care tot
lucrul bun se îmbunătăţeşte.
Căci spune dumnezeiescul David: „Împărăţiile pământului, cântaţi lui
Dumnezeu, cântaţi Domnului, Care s-a suit peste cerul cerului spre răsărituri”. Mai
mult, şi Sfânta Scriptură spune: „Dumnezeu a răsădit raiul spre răsărit în Eden,”
acolo a pus pe omul plăsmuit de El, pe care, atunci când a călcat porunca l-a izgonit
afară şi l-a pus să locuiască în faţa raiului desfătării, adică la apus. Aşadar ne
închinăm lui Dumnezeu şi uitându-ne către el.
 25
De asemenea, cortul lui Moise avea catapeteasma şi altarul ispăşirii către
răsărit. Seminţia lui Iuda pentru că era mai cinstită, şi-a aşezat tabăra spre răsărit.
În Templul vestit al lui Solomon poarta Domnului se afla şi ea spre răsărit.
Dar şi Domnul, când a fost răstignit, privea spre apus (După Luca 23,45:
Soarele se întunecă pentru a arăta că Hristos, “Soarele dreptăţii,” “Răsăritul,” s-a
îndreptat spre Apus (Occident) şi aşa ne închinăm şi noi uitându-ne la El. Iar când s-
a înălţat a pornit-o spre răsărit, ( cf. Athanasios în Ps 67,34 “Fiindcă mai înainte în
vers. 5 a vestit patima lui Hristos şi pogorârea Sa la cele dedesubt, vesteşte şi
înălţarea Sa la ceruri. Cuvintele “spre răsărit” au sens de parabolă. Căci aşa cum
soarele urcă de la răsărit spre apus, în acelaşi fel se ridică Domnul din ungherele
lumii dedesubt până în cerurile cerurilor”) şi aşa I s-au închinat Apostolii şi aşa va
veni El în chipul în care L-au văzut mergând la cer, după cum Însuşi Domnul a spus:
„După cum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, tot aşa va fi venirea
Fiului Omului”. Aşteptându-L pe El, ne închinăm spre răsărit.
Această predanie a Apostolilor este nescrisă; şi într-adevăr multe ni s-au predat
fără să fie însemnate în scris.

Ceea ce la prima vedere pare doar o colecţie de citate în favoarea obiceiului

apostolic nescris al închinării spre răsărit se dovedeşte însă la o privire mai atentă
drept o unitate extrem de bine gândită teologic.
Ioan Damaschin începe cu o afirmaţie generală; natura dublă, trupesc-sensibilă
şi sufletesc-spirituală a omului reclamă şi o dublă închinare sau adorare. Ideea
provine de la Origen: atitudinea spirituală interioară în rugăciune reclamă în mod
semnificativ o expresie adecvată ei în atitudinea rugătorului. Atunci când creştinul îşi
întoarce mintea în adoraţie spre Domnul, acest lucru trebuie să devină vizibil şi în
trup.
După această afirmaţie generală, Ioan Damaschin trece la ,,demonstraţia
scripturistică”. Întrucât “lumina” şi, în mod corespunzător, ,,răsăritul” luminii sunt în
sfânta Scriptură metafore pentru Dumnezeu şi Hristosul Lui, răsăritul este consacrat
adoraţiei lui Dumnezeu. Ideea ne este deja cunoscută de la Pseudo-Justin.
Apoi urmează istoria mântuirii în sens restrâns, adică istoria originară: grădina
Edenului înspre răsărit şi aşezarea lui Adam după cădere, înspre “apus”, “în faţa
raiului”.
În Vechiul Legământ, răsăritul ca orientare preferată pentru rugăciune reapare în
diverse moduri. Ioan Damaschin menţionează aşezarea cortului mărturiei, a taberelor
seminţiilor lui Israel şi a templului lui Solomon. De aici se poate trage foarte uşor o
linie directă spre simbolismul edificiilor bisericilor creştine.
Este deci, foarte logic faptul că Noul Legământ împlinire şi desăvârşire a
Vechiului Legământ - a preluat semnificaţia simbolică a “întoarcerii spre răsărit”.
Ioan Damaschin menţionează răstignirea, înălţarea şi a doua venire a lui Hristos; la
naşterea Sa făcuse deja aluzie mai sus: Hristos drept “răsăritul” făgăduit de prooroci;
să ne gândim şi la “steaua de la răsărit”, pe care au văzut-o magii şi pe care -
amintindu-şi de făgăduinţele profetice ale unei “stele din Iacob” - au tâlcuit-o ca semn
al Naşterii lui Mesia.
Tradiţia apostolică nescrisă de a ne închina lui Dumnezeu cu faţa întoarsă spre
răsărit are, deci, diferite motive care se completează între ele, şi pe care Ioan
Damaschin le menţionează cu grijă pe parcursul capitolului din Dogmatica sa.
 26
Întrucât tot lucrul frumos trebuie consacrat lui Dumnezeu, Începătorul oricărui
lucru frumos şi bun, iar răsăritul este neîndoielnic unul din lucrurile cele mai
frumoase, trebuie rezervat închinării sau adoraţiei lui Dumnezeu. Un argument
“cosmic” aşadar, pe care l-ar fi putut formula şi un necreştin, drept pentru care
răsăritul a avut un loc privilegiat şi în epoca precreştină şi extrabiblică, aşa cum vom
vedea însă mai departe. Abia omului biblic, şi aici creştinului, în baza plinătăţii
Revelaţiei acordate lui într-o măsură mai mare decât iudeului, istoria mântuirii îi
dezvăluie întreaga profunzime teologică a acestei “orientări”. Întors spre răsărit,
creştinul se închină lui Dumnezeu privind spre “vechea patrie” pe care o caută de la
izgonirea sa din Paradis. El se îndreaptă în acelaşi timp spre Cel Răstignit, Care a
intrat deja înainte de el prin poarta care duce spre această patrie originară, şi pe care
El a deschis-o din nou prin moartea şi Învierea Sa, aşa cum arată Luca 23,43. De
acolo, dinspre început, aşteaptă el şi pe Domnul său la cea de-a doua Venire a Sa
întru slavă, slavă care îi va aduce şi împlinirea mântuirii făgăduite.

Forţa şi profunzimea acestei interpretări teologice a întoarcerii spre răsărit în

timpul rugăciunii nu-l vor lăsa neimpresionat nici pe cititorul modern. Cu atât mai
puţin dacă recunoaşte că, dincolo de cele deja spuse, aceasta se înrădăcinează în
simbolismul evenimentului baptismal căruia îi datorează existenţa sa de creştin.
Fiindcă această ultimă întemeiere sacramentală atinge în mod nemijlocit propria sa
existenţă. În Taină, sau sacrament, mă împărtăşesc personal de ceea ce Dumnezeu a
împărtăşit în istoria mântuirii omenirii ca întreg.

Deci, când te lepezi de satana, dezlegând orice legământ cu el şi rupând vechile

zapise încheiate cu iadul, atunci ţi se deschide Raiul lui Dumnezeu, pe care El l-a
răsădit spre răsărit, şi din care strămoşul nostru a fost surghiunit din pricina călcării
sale. Şi drept simbol al acestui fapt e întoarcerea Ta dinspre apus înspre răsărit,
către ţinutul luminii.

Legătura dintre “răsărit” şi Hristos este în mintea Părinţilor atât de strânsă, încât
în acelaşi context privitor la întoarcerea celui ce se botează de la apus spre răsărit,
Ambrozie poate spune simplu: “Cine se leapădă de diavolul se întoarce către Hristos,
Î1 priveşte cu o uitătură dreaptă”.
Ori de câte ori un creştin se aşează la rugăciune înaintea Domnului său el
înnoieşte aşadar - chiar dacă nu se supune întotdeauna explicit sau nu este pe deplin
conştient de aceasta - prin întoarcerea sa spre Răsărit, acel act de întoarcere de la rău
şi de mărturisire a Dumnezeului treimic, pe care le-a săvârşit o dată pentru totdeauna
în botez.

Dacă avem prezente în minte cele spuse mai sus, nu ne mai mirăm că în faţa
“orientării” în rugăciune trebuie să cedeze toate celelalte obiceiuri îndrăgite, oricât de
semnificative şi simbolice ar fi ele. Iată ce scrie Origen:

Despre direcţia în care trebuie să privim atunci când ne rugăm n-aş avea de
spus aici, decât câteva cuvinte. Întrucât există patru puncte cardinale: miazănoapte,
miazăzi, apus şi răsărit, cine nu va recunoaşte îndată că răsăritul ne arată ceea ce
 27
trebuie să cerem şi într-acolo trebuie să ne îndreptăm, în semn că sufletul priveşte
spre “răsăritul luminii celei adevărate”.
Dacă însă cineva ar prefera să-şi facă rugăciunea înspre deschizătura uşii,
indiferent în ce direcţie ar fi orientate uşile, spunând că privirea spre cer e mai
atrăgătoare decât privirea spre ziduri, dacă din întâmplare deschizătura nu este spre
răsărit, atunci trebuie răspuns că locuinţele oamenilor sunt orientate printr-o
instituire oarecare într-o direcţie sau alta însă răsăritul trebuie preferat prin fire
celorlalte direcţii, iar naturalul trebuie plasat deasupra prescripţiilor convenţionale.
Iar dacă cineva doreşte să se roage în câmp deschis, de ce, potrivit acestei
argumentaţii, se va ruga mai curând înspre răsărit decât spre apus? Iar dacă în mod
raţional este de preferat răsăritul, de ce să nu o facem pretutindeni la fel? Dar
despre aceasta atâta.

Omul antic, fie iudeu, fie păgân, avea de fapt obiceiul, aşa cum vom vedea mai
încolo, de a se ruga spre cerul deschis. De la acest îndrăgit obicei trebuia să-1 abată
“orientarea” creştină atunci când era necesar, chiar şi cu riscul de a-l plasa pe
credincios în faţa unui zid închis! Origen este aici categoric: alegerea locului
rugăciunii atitudinea rugăciunii, şamd., se pot acomoda uneori împrejurărilor, nu însă
şi direcţia rugăciunii. Întoarcerea spre răsărit exclude orice alt punct cardinal. Într-
acolo “trebuie să privim în orice împrejurare”, chiar dacă temeiurile pentru tradiţia
creştină nu sunt cunoscute de toţi. Care anume sunt aceste temeiuri, Origen face doar
o aluzie trimiţând la “răsăritul luminii celei adevărate;” ele însă erau deja în esenţă
aceleaşi pe care le numesc Părinţii mai târziu.
Părinţilor le era de altfel bine cunoscut faptul că preferarea răsăritului înaintea
celorlalte trei puncte cardinale, şi chiar întoarcerea în timpul rugăciunii spre răsărit,
sunt atestate şi în afara Revelaţiei biblice. Modul în care ei interpretează această
coincidenţă merită să fie amintit, şi aceasta mai cu seamă întrucât trăim într-o epocă a
întâlnirii pe scară largă a religiilor.

De aceea, chiar şi templele cele mai vechi priveau spre apus, ca aceia care
stăteau înaintea idolilor să fie conduşi să se întoarcă spre răsărit.

Să se întoarcă adică spre “acel răsărit” “al luminii celei veşnice”, de care
neamurile se îndepărtaseră cu de la sine putere‚ atunci când s-au adunat la zidirea
Turnului Babel - o fărădelege pentru care au fost pedepsiţi cu pierderea limbii unice,
care până atunci le era comună. Numai Israel nu s-a îndepărtat de acest “răsărit” şi a
păstrat de aceea “limba originară”, “limba răsăritului”, drept pentru cate a devenit,
singurul dintre toate celelalte popoare, ,,partea Domnului”‚ aşa cum dezvoltă profund
această temă Origen.
Fără ca ei să fi fost conştienţi de aceasta, Pedagogul divin i-a condus şi pe
păgâni din mijlocul rătăcirii idolatriei lor spre acel “răsărit”, anume spre adevărata
lor “obârşie” de unde “s-a revărsat lumina care a “luminat mai întâi din întuneric”,
adică: Hristos, “soarele dreptăţii”, Care asemenea unui soare, face să răsară “celor ce
stau în neştiinţă” ziua cunoştinţei adevărului.
Cine ar mai putea spune după toate acestea că “orientarea” în rugăciune ar fi un
simplu accesoriu legat de o epocă anume? Acolo unde sensul ei este înţeles, şi acolo
unde este trăită conştient, ea îl apără pe rugător de pericolul din ce în ce mai
 28
ameninţător al dizolvării lucrurilor în evanescenţă. Musulmanul ştie foarte bine de
ce independent de arhitectura spaţiului în care se găseşte - se pleacă în rugăciune spre
Mecca. Şi adeptul budismului Zen ştie foarte bine de ce în meditaţia lui nu are nevoie
de o atare “direcţionare” întrucât orice idee a unui “faţă în faţă” îi este străină.
Dar creştinul? El ar trebui să ştie că fericirea sa constă în unirea cu Dumnezeu în
deplina păstrare a acelui “faţă în faţă” personal, deoarece “typos”-ul, modelul şi
posibilitatea acestei unităţi fără confuzie, este unitatea celor Trei Ipostasuri
dumnezeieşti ale Dumnezeului cel Unul după fiinţă (Evagrie). Tocmai acest lucru i-l
aduce aminte întoarcerea “feţei” sale spirituale şi trupeşti spre răsărit, spre Domnul!

3. ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat”

(Psalm 118,164)

Omul este pe acest pământ legat de spaţiu şi de timp. De aceea, nu mai puţin
important decât locul adecvat este “timpul potrivit” al rugăciunii, aşa cum preciza
deja Origen.
Trăim timpul ca pe o succesiune regulată de soare şi de lună a unor secvenţe
determinate. Unele din aceste succesiuni se repetă ciclic; privit însă ca un întreg
timpul vieţii noastre se scurge liniar spre un sfârşit. Unul din misterele vieţii
duhovniceşti este, de aceea regularitatea care se adaptează ritmului vieţii noastre.
Lucrurile se petrec ca şi în arta muzicii unde nu este deloc suficient a interpreta din
când în când unele măsuri la pian pentru a deveni un bun pianist. “Exerciţiul îl face
pe maestru” - la fel şi în rugăciune. Un creştin “practicant” în sensul Sfinţilor Părinţi
nu este un om care-şi îndeplineşte mai mult sau mai puţin fidel datoria sa duminicală,
ci unul care o viaţă întreagă se roagă zi de zi şi de mai multe ori pe zi. Aşadar, unul
care îşi practică regulat credinţa întocmai precum îşi împlineşte regulat funcţiile
necesare vieţii - hrana, somnul, respiraţia, ... Numai astfel “lucrarea” sa
“duhovnicească” va dobândi un firesc care apare de la sine înţeles pentru numitele
funcţii vitale.

Pentru omul biblic atât rugăciunea personală regulată, cât şi participarea la

rugăciunea publică, respectiv la cultul divin, erau un lucru de la sine înţeles. Când se
găsea în exilul babilonic, Daniel îşi pleca de trei ori pe zi genunchiu1 şi se ruga lui
Dumnezeu întors spre Ierusalim. Acesta trebuie să fi fost obiceiul general la evreii
evlavioşi. Psalmii sunt plini de aluzii corespunzătoare. Timpurile de rugăciune
preferate erau evident dimineaţa devreme şi seara, respectiv noaptea, aşa dar
timpurile cele mai liniştite ale zilei. Aşa cum am văzut, acestea sunt şi momentele în
care Hristos se retrăgea de preferinţă pentru rugăciune în singurătate.

Obiceiu1 de-a ne ruga de trei ori pe zi, şi anume dimineaţa, la amiază şi seara,
respectiv ceasul al treilea, al şaselea şi nouălea, este deja o regulă în creştinismul
timpuriu. Primii Părinţi îl atribuie Apostolilor înşişi, care la rândul lor însă, erau doar
fideli obiceiului iudaic, aşa cum ne învaţă exemplul lui Daniel. Astfel între anii 200 şi
206 Tertulian scria:

În ce priveşte timpurile rugăciunii nu ni s-a prescris nimic decât a ne ruga “în

orice vreme” şi “în orice loc”.
 29

După ce a vorbit despre acel “în fiecare loc” pe care vrea să-l ştie înţeles
corespunzător decenţei sau necesităţii, pentru a nu cădea în contradicţie cu Matei 6,5,
Tertulian continuă:

Privitor la timpul rugăciunii, nu va fi de prisos să ţinem seamă şi de câteva

ceasuri, vorbesc despre acestea comune, care împart timpul zilei: al treilea, al
şaselea şi al nouălea, pe care le găsim consemnate în Sfânta Scriptură drept ceasuri
deosebite. Astfel, în ceasul al treilea Sfântul Duh s-a revărsat pentru întâia dată
asupra ucenicilor adunaţi. În ziua în care a avut pe acel vas viziunea întregii
comunităţi, Petru a urcat la ceasul al şaselea pentru rugăciune în partea de sus a
corăbiei. Tot el, împreună cu Ioan, mergea în ceasul al nouălea la templu, unde a
redat sănătatea unui paralitic.

Tertulian aşadar, nu vede în acest obicei o prescripţie a Apostolilor, însă

socoteşte bun faptul de a da ”o formă fixă” rugăciunii prin aceste timpuri anume ale
zilei. “Afară, fireşte, de rugăciunile obligatorii, pe care 1e datorăm şi fără un îndemn
deosebit la începutul zilei şi al nopţii”, creştinul, deci, “trebuie să se roage nu mai
puţin decât de trei ori pe zi ca unul ce este dator celor trei Persoane ale Tatălui,
Fiului şi Duhului Sfânt.” Cu aceasta am avea cinci timpuri ale rugăciunii zilnice, aşa
cum sunt ele şi astăzi ţinute de adepţii lui Mohamed.
,,Nu mai puţin decât cel puţin” indică însă faptul că sensul acestor timpuri fixe
ale rugăciunii nu poate fi acela de a ne ruga numai în aceste timpuri, fie dimineaţa şi
seara, fie de cinci ori pe zi sau chiar “de şapte ori pe zi,” cum s-a încetăţenit mai
târziu.

Atunci când unii stabilesc anumite ceasuri pentru rugăciune, ca de exemplu, al

treilea, al şaselea şi al nouălea, trebuie spus, dimpotrivă, că în orice caz gnosticul se
roagă întreagă viaţa sa, întrucât el năzuieşte să se unească prin rugăciune cu
Dumnezeu şi să lase tot ceea ce nu este de folos când a ajuns acolo, ca unul care a
ajuns încă de aici la desăvârşirea celui ce în iubire a ajuns bărbat deplin.
Dar împărţirea ceasurilor cu cele trei intervale ale lor, însemnate prin
rugăciunile corespunzătoare, este familiară celor ce cunosc fericita treime a
lăcaşurilor sfinte (în cer).

Acest ideal “al gnosticului creştin”, al contemplativului înzestrat cu harul

adevăratei cunoştinţe a lui Dumnezeu, pe care Clement din Alexandria l-a formulat
cu mult înainte de apariţia unui monahism organizat, a fost preluat mai târziu de către
ucenicii Sfântului Antonie. Părinţii pustiei cunoşteau numai două timpuri fixe pentru
rugăciune, la începutul şi la sfârşitul nopţii, şi care nu erau deosebit de lungi. Pentru
restul timpului zilei şi al unei părţi din noapte, se foloseau de o “anumită metodă” aşa
cum vom vedea mai departe, pentru a ţine “mintea lor” statornic în rugăciune.
Monahismul palestinian a cunoscut de timpuriu un număr mai mare al timpurilor de
rugăciune fixe. Astfel, episcopul Epifanie al Salaminiei originar din Palestina
deducea din diferite locuri ale Psaltirii şapte timpuri pentru rugăciune.
 30
(Epifanie al Salaminei) zicea: Proorocul David se ruga “din zori”, se scula
“la miezul nopţii, striga spre (Dumnezeu) “înaintea dimineţii”‚ “dimineaţa stătea”
(înaintea lui Dumnezeu), se tânguia “în zori”, se ruga “seara şi la amiază” şi de
aceea a spus “de şapte ori pe zi Te-am lăudat.

Indiferent de aceasta, idealul său era cel al “rugăciunii neîncetate”, pe care el o

găsea prefigurată deja în esenţă în psalmi. Ori Psalmistul asigură că el “strigă la
Dumnezeu în toată ziua, sau cugetă “la legea lui Dumnezeu ziua şi noaptea”, aşadar
propriu-zis mereu.

Fericitului Epifanie, Episcopul (Salaminiei) Ciprului i s-a vestit de către avva

mănăstirii pe care o avea în Palestina: “Cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de
canonul nostru, ci cu osârdie citim şi ceasul întâi şi al treilea şi al şaselea şi al
nouălea cât şi vecernia”. El însă i-a mustrat şi i-a înştiinţat, zicând: “Este limpede
că vă leneviţi în celelalte ceasuri ale zilei petrecând deşerţi la rugăciune. Adevăratul
monah însă trebuie să aibă “neîncetat” rugăciunea şi cântarea psalmilor în inima
sa!

Respectarea unui număr fix determinat de timpuri ale rugăciunii repartizate pe zi

(şi noapte) şi care pretinde o anume autodisciplină, are în fond drept scop numai
crearea punţilor datorită cărora mintea noastră nestatornică să poată traversa fluxul
timpului. Prin acest exerciţiu ea câştigă acea dexteritate şi uşurinţă a mişcării, fără de
care nu se poate descurca nici un artist sau meşteşugar. Desigur, în parte aceasta este
pur şi simplu rutină, însă ea este necesară pentru a realiza ceea ce contează în cele din
urmă: arta - a tâmplăriei, a cântării la vioară, a jocului de fotbal ... - chiar a rugăciunii,
care este cea mai înaltă şi mai desăvârşită activitate a minţii noastre, cum ne asigură
Evagrie. Cu cât mai mare este dexteritatea şi obişnuinţa, cu atât mai puternică este
impresia de desăvârşită naturalitate a mişcării, şi cu atât mai mare este şi bucuria pe
care o resimţim făcându-o.

Ca la orice artă, şi în exerciţiul zilnic al rugăciunii trebuie învinse din timp în

timp anumite rezistenţe. Cel mai mare potrivnic al ei este o anume saturaţie adesea
nedefinibilă, care se instalează chiar şi atunci când nu lipseşte osteneala necesară.
Această stare de dezgust şi aversiune, foarte bine cunoscută Părinţilor poate
uneori deveni atât de puternică, încât monahul să nu mai fie în stare să-şi recite
pravila zilnică. Dacă el cedează, ajunge în cele din urmă atât de departe, încât se
îndoieşte în genere de însuşi sensul existenţei sale. Pe nedrept însă, fiindcă

lupte ca acestea vin cumva printr-o părăsire din partea lui Dumnezeu, pentru a
ne pune la încercare voia noastră liberă spre a vedea încotro înclină ea.

Ce e de făcut, aşadar? Trebuie să ne silim deci, să ne activăm forţa voinţei

ţinându-ne în orice caz de numărul prescris al timpurilor rugăciunii, chiar şi atunci
când pravila însăşi trebuie redusă la un minimum, la trei “Slavă... Şi acum,” la de trei
ori “Sfinte Dumnezeule” şi la o îngenunchiere - în cazul că mai suntem încă în stare
de aceasta. Dacă presiunea sufletească este şi mai mare, atunci trebuie să recurgem la
un ultim mijloc.
 31

Când această luptă împotriva ta, frate creşte în tărie şi îţi închide gura, şi nu-ţi
îngăduie să-ţi mai zici pravila, nici măcar cum am spus mai sus, atunci sileşte-te şi
scoală-te în picioare şi mergi prin chilia ta în sus şi în jos, sărutând crucea şi făcând
metanii înaintea ei, şi Domnul nostru va face să treacă (această luptă de la tine, prin
harul Său).

Atunci când cuvintele par să-şi fi pierdut orice sens rămâne doar gestul corporal,
o temă asupra căreia vom reveni mai pe larg în continuare.

4. ,,Fericit cel ce veghează!”

(Apocalipsă 6, 1 5)

Omul modern e obişnuit să considere mai cu seamă noaptea drept timpul unei
odihne binemeritate. Dacă rămâne de bună voie treaz, este pentru că munca sa îl
obligă la aceasta sau pentru a sărbători ceva sau din diferite alte motive. Omul biblic
şi Părinţii dormeau, desigur, ca oricare alt om, însă pentru ei noaptea conta drept
timpul privilegiat al rugăciunii.

Cât de adeseori este vorba în psalmi despre faptul că rugătorul “cugetă” la legea
Domnului nu numai ziua ci şi noaptea, că el îşi întinde mâinile sale în rugăciuni către
Dumnezeu noaptea, că el “se scoală la miezul nopţii pentru a lăuda pe Dumnezeu
pentru judecăţile Sale cele drepte..”. Aşa cum am văzut deja, şi Hristos avea obiceiul
de a “petrece noaptea în rugăciune către Dumnezeu” sau de a merge în pustie să se
roage “devreme pe când era încă noapte”.

Cu insistenţă Domnul îi îndeamnă, de aceea, şi pe ucenicii Săi “să privegheze şi

să se roage”, şi pentru aceasta le dă un nou motiv. “Căci nu cunoaşteţi timpul” celei
dea doua veniri a Fiului Omului şi, de aceea, slăbiţi de somn aţi putea “cădea în
ispită”.
Insistent îndeamnă şi Apostolul care, după propria mărturie, priveghease multe
nopţi, “să stăruim în rugăciune şi priveghem în ea cu mulţumire”. Nu în cele din
urmă şi prin această priveghere la rugăciune creştinul se deosebeşte de copiii adormiţi
ai lumii acesteia.

Voi însă fraţilor, nu sunteţi în întuneric ca sa vă apuce ziua aceea ca un fur.

Căci voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; nu suntem ai nopţii, nici ai
întunericului. De aceea, să nu dormim ca şi ceilalţi, ci să priveghem şi să fim trezi.
Fiindcă cei ce dorm, noaptea dorm, şi cei ce se îmbată, noaptea se îmbată. Dar noi,
fiind ai zilei, să fim trezi.

Biserica primară a pus la inimă de îndată exemplul lui Hristos şi al Apostolilor şi

a transpus în faptă îndemnurile lor. Privegherea este unul din cele mai vechi obiceiuri
din Biserica primară.
 32
Privegheaţi pentru viaţa voastră. Candelele voastre să nu se stingă, coapsele
voastre să nu le descingeţi, ci fiţi gata, căci nu cunoaşteţi ceasul în care va veni
Domnul nostru.

Adevăratul creştin se aseamănă cu soldatul. Rugăciunea este „zidul credinţei” lui

şi “arma sa de apărare şi de atac împotriva duşmanului care ne împresoară din toate
părţile”. De aceea, el nu merge niciodată ,,fără armă”.

Să nu uităm paza de zi şi straja de noapte. Să păzim cu armele rugăciunii

stindardul împăratului nostru, să aşteptăm, rugându-ne, trâmbiţa îngerului.

Această trăsătură “eshatologică” a aşteptării celei de-a Doua veniri a Domnului a

trecut de la primii creştini, care trebuiau să-şi dovedească credinţa în mijlocul unor
persecuţii adeseori sângeroase, la acei “soldaţi ai lui Hristos,” cum s-au considerat pe
ei înşişi primii monahi.

Îi poţi vedea trăind risipiţi prin pustii cum aşteaptă ca nişte adevăraţi fii pe
Tatăl lor Hristos, sau cum aşteaptă ca o oştire pe regele ei, sau cum aşteaptă slugile
pe Stăpânul şi Slobozitorul lor. Nu este între ei gând la haine, nici grijă de mâncare
ci numai la cântarea de imne în aşteptarea venirii lui Hristos.

Întregul parcurs al zilei lor era îndreptat în direcţia acestui scop.

În ce priveşte somnul de noapte, roagă-te două ceasuri seara, numărându-le

începând de la apusul soarelui. Şi după ce L-ai lăudat (pe Dumnezeu) dormi şase ore.
Apoi scoală-te la privegherea de noapte şi petrece (în rugăciune) restul celor patru
ore (până la răsăritul soarelui). Vara fă la fel; însă cu prescurtare şi mai puţini
psalmi din pricina scurtimii nopţilor.

Ca măsură a timpului servea în locul ceasurilor de precizie inexistente pe atunci,

numărul versetelor psalmilor ce puteau fi recitate într-o oră. Şase ore de somn,
jumătatea nopţii constituie o măsură cu totul raţională. O anume încordare a voinţei,
pretinde doar scularea la miezul nopţii. Nici o mirare aşadar, că zelul iniţial ameninţa
să se stingă cu timpul chiar şi printre clerici. De aceea, marele ascet Nil din Ankyra
îndeamnă cu insistenţă pe diaconul Iordanes:

Când Hristos, Stăpânul cel Atotputernic, vrând să ne înveţe să priveghem şi să

ne rugăm, “a petrecut noaptea în rugăciune” El Însuşi, iar “Pavel şi Sila lăudau la
miezul nopţii pe Dumnezeu” iar profetul spune: “la miezul nopţii m-am sculat ca să
Te laud pentru judecăţile Tale cele drepte” - mă mir cum tu, cel ce dormi şi sforăi
toată noaptea, nu eşti judecat de conştiinţa ta! Ia, de aceea, de acum hotărârea de a
te dezbăra de somnul cel aducător de moarte şi de a te dedica neposomorât
rugăciunii şi psalmodiei.

Privegherea la rugăciune, practică, care şi Părinţilor nu trebuie să le fi căzut

întotdeauna uşor şi care cere statornic o anumită încordare a voinţei, nu a fost
niciodată o simplă probă de încercare ascetică a puterilor cu scopul “de a învinge
 33
natura”. Tratată în acest fel, “natura” s-ar fi “răzbunat” şi şi-ar fi luat înapoi mai
devreme sau mai târziu drepturile.
Pentru o înaltă apreciere a privegherii la rugăciune, omul biblic şi Părinţii aveau
diferite motive. De aşteptarea eshatologică a Domnului, ce trebuia să caracterizeze pe
fiecare creştin, a fost deja vorba. Ea conferă timpului o calitate cu desăvârşire nouă,
întrucât pune un scop fix curgerii lui infinite, şi astfel îşi pune sigiliul asupra întregii
vieţi care tinde spre acest ţel. Altceva este dacă “trăieşti ziua” sau dacă “răscumperi
ca un înţelept vremea” cunoscând nesiguranţa în ce priveşte ziua Domnului.
Veghea creează în rugător acea “trezvie”, care îl apără pe creştin de beţia
somnului şi de beţia propriu-zisă a fiilor întunericului. Trezvia minţii însă, care o
“subţie” şi o rafinează pe aceasta din urmă, spre deosebire de somnul care o
,,învârtoşează”, îl face pe cel ce priveghează în stare de a primi vederea tainelor
dumnezeieşti.

De la cel care, ca şi Iacob, îşi păzeşte turmele sale se depărtează somnul, şi

atunci când îl cuprinde pentru puţin timp, acest somn este pentru el ca şi paza pentru
un altul. Focul aprinderii inimii lui nu-l lasă să se cufunde în somn. El cântă
împreună cu David şi zice: “Luminează-mi ochii mei ca să nu adorm întru moarte.
Cel ce a ajuns la această măsură şi a gustat din dulceaţa ei înţelege ceea ce
spun. Fiindcă unul ca acesta nu se îmbată cu somnul material ci se slujeşte numai de
somnul firesc (natural).

Ce anume înseamnă acea “măsură” şi acea “dulceaţă” ne lasă să întrezărim un

cuvânt al părintelui monahilor, Antonie, pe care ni l-a transmis Ioan Cassian, care la
rândul lui l-a auzit de la Ava Isaac.

Ca să înţelegi însă starea adevăratei rugăciuni, nu vreau să-ţi expun

învăţăturile mele, ci învăţătura fericitului Antonie. Despre el ştim că atât de mult
stăruia în rugăciune că adeseori, atunci când se ruga cu răpire iar lumina soarelui
ce răsărea începea să se reverse, auzeam strigând în văpaia minţii: “Ce mă
stinghereşti, soare, care numai de aceea răsari, pentru ca să-mi iei strălucirea
adevăratei Lumini?”

Evagrie ne asigură de fapt că mintea noastră poate vedea numai cu anevoie în

timpul zilei lumea inteligibilă, spirituală, dat fiind că simţurile noastre sunt atrase de
lucrurile ce devin vizibile în lumina soarelui şi astfel împrăştie mintea. Noaptea, însă,
el o poate vedea în timpul rugăciunii şi atunci ea i se arată strălucind cu totul de
lumină. Evagrie însuşi a avut parte de o atare revelaţie a lumii spirituale pe când
medita asupra unui text dintr-un profet în timpul privegherii de noapte.

Astăzi membrii unor aşa numite ordine contemplative stricte sunt practic
singurii care “mai priveghează la rugăciune” adică se scoală în miezul nopţii şi îşi
înalţă rugăciunile lor. Ritmul modern al vieţii dominat de ceasul care indică minutele
şi secundele nu este de fapt favorabil acestei practici. Viaţa omului antic decurgea
mult mai liniştit. Între răsăritul soarelui (ora 6) şi apusul soarelui (ora 18) ziua era
împărţită în segmente de câte trei ore. De aici vechile timpuri ale rugăciunii la ceasul
a treilea, al şaselea şi al nouălea, respectiv la orele 9, l2 şi 15.
 34
,,În aceste timpuri de pe urmă”, însă chiar şi majoritatea membrilor ordinelor
religioase trebuie să se mulţumească cu mult mai puţin. Exemplul lui Hristos şi
regula pe care o prezintă scrisoarea mai sus citată a sihastrului zăvorât Ioan din Gaza,
ne lasă însă să înţelegem de ce anume era vorba în cele din urmă, şi cum putem chiar
şi astăzi “să priveghem la rugăciune”. Fiindcă nici Hristos nu-şi petrecea probabil
fiecare noapte în rugăciune. El avea însă, în mod evident, obiceiul de a se retrage
singur la rugăciune seara târziu, la apusul soarelui, respectiv dimineaţa devreme când
încă era noapte, aşa cum o făcea şi rugătorul evlavios al psalmilor. Sunt tocmai acele
timpuri pe care le-au rezervat în general rugăciunii şi Părinţii. Măsura rugăciunii e
dată fiecăruia de experienţa proprie la sfatul părintelui duhovnicesc, care trebuie să ia
în considerare vârsta, sănătatea şi maturitatea duhovnicească. Un lucru este în orice
caz sigur: fără osteneala privegherii nimeni nu ajunge la acea “trezvie”
duhovnicească, pe care monahul Isihie de la Muntele Sinai o laudă atât de înflorit.

Cât de bună, de plăcută, de luminoasă şi de dulce, cât de frumoasă şi de

strălucitoare virtute este trezvia călăuzită de Tine, Hristoase, pe drum bun şi
umblând cu multă smerenie a minţii omeneşti care veghează. Căci îşi întinde până la
mare şi până în adâncul vederilor ramurile ei şi până la râurile desfătătoare şi
dumnezeieşti mugurii ei ... trezvia se aseamănă scării lui Iacob deasupra căreia stă
Dumnezeu şi pe care umblă sfinţii Îngeri.

5. ,,Şi se rugau cu posturi”

(Faptele Apostolilor 14,23.)

Tot atât de strâns legat de rugăciune ca şi privegherea e, încă din timpurile

biblice, un alt exerciţiu trupesc: postul, care nu poate rămâne nemenţionat, fie şi
numai pentru că încă din vechime el era legat de anumite momente. El este astăzi
cunoscut majorităţii oamenilor din Occident, dar este cunoscut în genere numai într-o
formă secularizată ca “dietă”. “Postul Mare” dinainte de Paşti nu schimbă în fond
nimic în viaţa zilnică, nici chiar în cea a creştinilor practicanţi. După cum s-a spus,
lucrurile nu au stat întotdeauna aşa, iar în Răsăritul creştin lucrurile stau încă altfel.

Rugăciunea şi postul sunt încă din vechime atât de strâns legate între ele, încât
deja în Sfânta Scriptură ele sunt adeseori numite împreună, fiindcă “bună este
rugăciunea împreună cu postul”. Bătrâna profetesă Ana “slujea lui Dumnezeu ziua şi
noaptea cu post şi rugăciune”, la fel Pavel şi comunitatea creştină primară. Acest
obicei este atât de puternic ancorat în tradiţia creştină timpurie încât unii copişti ai
Noului Testament adăugau spontan la cuvântul “rugăciune” cuvântul “post”, chiar şi
acolo unde la origine probabil că el nu apărea, ca în locurile Matei 17,21; Marcu
9,29; I Corinteni 7,5.
La prima vedere s-ar părea că practica postului în creştinismul timpuriu nu poate
invoca cuvântul şi modelul lui Hristos, ba chiar ar sta în contradicţie cu acesta.
Desigur, Hristos a postit o dată 40 de zile şi 40 de nopţi în pustie în rest însă pentru
unii el conta mai degrabă ca un “mâncăcios şi băutor” fiindcă nu se ruşina să cineze
cu “vameşii şi păcătoşii”, ba chiar lua El Însuşi iniţiativa acestor acte. De aceea, El a
trebuit să lase să-i fie pusă întrebarea: cum anume ucenicii lui Ioan şi ucenicii
fariseilor “posteau adesea şi se rugau”, iar ucenicii lui nu? Aşadar, Pavel şi
 35
comunitatea primară nu L-au înţeles pe Hristos atunci când în cele din urmă au
făcut acelaşi lucru ca şi ucenicii lui Ioan şi cei ai fariseilor?
Nicidecum, fiindcă Hristos respingea postul tot atât de puţin pe cât respingea
rugăciunea. În ambele cazuri însă, preocuparea Sa era aceea de a-i apăra pe ucenicii
Săi de orice formă de făţărnicie şi de etalare deşartă a “evlaviei” proprii.

Voi însă când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, că ei îşi smolesc feţele, ca să se
arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă şi-au luat plata lor! Tu însă când
posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci
Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, iţi va răsplăti ţie.

Cu postul, deci, lucrurile stau la fel ca şi cu rugăciunea: fireşte că posteau şi

ucenicii lui Hristos, dar ei o făceau pentru Dumnezeu nu pentru a fi văzuţi şi lăudaţi.
Acelaşi lucru este valabil despre milostenie şi, în cele din urmă, despre oricare din
virtuţi. Părinţii, care erau cunoscuţi ca mari postitori, aveau în mod deosebit la inimă
acest lucru. De aceea, şi postului îi aplicau următoarea regulă: “mireasma ostenelilor
(ascetice) proprii trebuie pecetluite cu tăcerea”.

Aşa cum îţi ascunzi de oameni păcatele tale, ascunde de ei şi ostenelile tale!

De aceea, Părinţii sunt cu totul departe de-a supraevalua ,,valoarea” faptelor

trupeşti, şi prin aceasta şi cea a postului.

A fost întrebat un bătrân: ,,Cum îl aflu pe Dumnezeu?” Iar el a zis: “Prin post,
prin priveghere, prin osteneală, prin milostenie şi, înainte de toate, prin
discernământ. Căci îţi spun ţie că mulţi şi-au chinuit trupul lor fără discernământ şi
au ieşit din viaţă goi, fără să aibă ceva. Gura noastră miroase urât de la postiri,
cunoaştem Scriptura pe de rost, toată cartea lui David (Psaltirea) am recitat-o iar
ceea ce Dumnezeu caută la noi nu avem: iubirea şi smerenia”.

Pe lângă aceasta, Hristos avea un motiv foarte concret pentru care s-a delimitat
de obiceiurile privitoare la post între “cucernicii lui Israel” de atunci, şi i-a eliberat pe
ucenicii săi de ele: prezenţa “Mirelui”. În acest scurt timp privilegiat al prezenţei Lui,
lucrurile stau altfel: “Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie!” Hristos s-a servit de masa în comun ca de unul din mijloacele
privilegiate pentru a aduce mai aproape de oameni vestea cea bună a împăcării şi
chemarea la întoarcere, reunind la un loc căpeteniile fariseilor, funcţionari vamali
influenţi, ca şi “păcătoşi” de tot soiul. Masa în comun ca semn al împăcării: şi această
învăţătură era foarte aproape de inima Părinţilor pustiei.

Dacă fratele tău te amărăşte, du-l în casa ta şi nu te ruşina să intri la el, ci

mănâncă-ţi fărâmiturile tale împreună cu el. Făcând aceasta, îţi vei mântui sufletul,
şi nu vei întâmpina piedică la vremea rugăciunii.

Fiindcă “pizma stinge darurile”, cum spunea încă înţeleptul Solomon. Părinţii
pustiei însă, abia dacă aveau ceva să poată dărui. De aceea, “noi, care suntem săraci,
 36
să compensăm sărăcia noastră prin masă”, sfătuieşte Evagrie. “Postul, aşadar, este
un lucru folositor, însă el este lăsat pe seama hotărârii voinţei noastre libere”.
Altfel stau lucrurile cu porunca dumnezeiască a iubirii: ea suspendă toate
exerciţiile omeneşti, oricât de folositoare. Porunca ospitalităţii deci, suprimă regula
postului, chiar dacă atunci ar trebui să pregătim masa de şase ori pe zi.

Au venit o dată doi fraţi la un bătrân. Bătrânul însă avea obiceiul de a nu

mânca în fiecare zi. Iar când i-a văzut pe fraţi, s-a bucurat şi le-a zis: “Postul îşi are
plata lui. De altfel, cel ce mănâncă din iubire împlineşte două porunci, fiindcă se
leapădă şi de voia sa proprie şi împlineşte porunca (iubirii).” Şi i-a întremat pe fraţi.

Aducându-şi aminte statornic de această poruncă a iubirii, ucenicii lui Hristos nu

s-au apropiat cu nimic de ucenicii lui Ioan Botezătorul sau ai fariseilor în ce priveşte
postul, chiar şi după ce “Mirele a fost luat de la ei”, şi chiar dacă încă din vechime,
spre a se deosebi de iudei nu posteau lunea şi joia, ci miercurea şi vinerea.
Întrucât însă postul ţine şi de riturile de pocăinţă, se înţelege de la sine că, încă
din vechime, au fost exceptate de la acesta acele zile în care creştinii îşi aduceau
aminte de a doua Venire a “Mirelui” Hristos.

De sâmbătă seara, din pre seara zilei Domnului şi până în seara următoare
părinţii egipteni nu îngenunchează, la fel ca în tot timpul perioadei cincizecimii (între
Paşti şi Rusalii), şi în tot acest timp nu se păzeşte nici regula postului.

Dacă însă postul, ca şi toate celelalte “austerităţi” trupeşti de acest fel, au o

valoare relativă, ce sens mai au însă? Un prim temei îl numeşte deja psalmistu1: “el
smereşte sufletul”, în opoziţie cu îmbuibarea, care înalţă sufletul până la căderea de
la Dumnezeu. Însă postirea trupească îi aduce aminte omului în mod sensibil de
faptul că “nu numai cu pâine trăieşte ci şi cu tot cuvântul care iasă din gura lui
Dumnezeu,” Căruia el îi datorează şi pâinea necesară vieţii. Şi tocmai de dragul
acestei experienţe Dumnezeu “a lăsat pe poporul lui Israel să flămânzească în pustie
şi să fie smerit”.
Sensul spiritual a postului este aşadar în primul rând acela de a smeri sufletul.
“Nimic nu smereşte atât sufletul ca şi postul”, întrucât el îl face pe om să experieze
desăvârşita sa dependenţă de Dumnezeu.
Ceea ce stă în calea acestei smerenii a inimii sunt feluritele noastre “patimi”,
acele “maladii ale sufletului” care nu-i îngăduie să aibă o atitudine “naturală”, adică
creaţională. Postul, deci, este un mijloc excelent de a acoperi aceste patimi, aşa cum
spune Evagrie într-o exegeză alegorică a unui verset din psalmi.

Postul este un acoperământ al sufletului care ascunde patimile acestuia, adică

pofta cea vătămătoare şi mânia cea lipsită de minte. Aşadar, cel ce nu posteşte se
dezgoleşte pe sine fără cuviinţă,

ca şi Noe atunci când s-a îmbătat de vin, la care face aluzie aici Evagrie. Sensul
postului trupesc este, deci, acela de a curăţi sufletul de răutăţile sale păgubitoare şi de
a-i insufla smerenia. Fără această “curăţie a inimii”, însăşi ideea de “rugăciune
adevărată” ar fi o nelegiuire.
 37

Cine stăpânit încă de păcate şi izbucniri de mânie îndrăzneşte cu obrăznicie la

cunoştinţa lucrurilor mai dumnezeieşti, sau să păşească chiar spre rugăciunea
imaterială, acesta să primească certarea Apostolului cum că el nu este lipsit de
primejdie ,,să se roage cu capul gol, neacoperit.” Căci un asemenea suflet, zice el,
“trebuie să aibă pe cap o stăpânire din pricina îngerilor care stau de jur împrejur”
învăluindu-se în cuviincioasă ruşine şi smerenie.

Dincolo de aceasta însă, postul are şi o semnificaţie cu totul practică:

Stomacul firav te pune în starea de a priveghea la rugăciune, cel plin,

dimpotrivă aduce toropeala somnului.

Chiar şi acest folos practic are, la rândul lui, un scop duhovnicesc de care este
vorba în cele din urmă.

O oglindă murdară nu înfăţişează limpede chipul celui ce se priveşte în ea, iar o

gândire aburită de săturare nu primeşte cunoştinţa lui Dumnezeu.

Rugăciunea celui ce posteşte este un pui de vultur ce zboară înalt, dar cea a
celui ghiftuit până la săturare va slăbi.

Mintea celui ce posteşte este o stea strălucitoare pe un cer senin, cea a celui
ghiftuit rămâne învăluită într-o noapte fără lună.

Cu alte cuvinte, ca şi privegherea, şi postul pregăteşte mintea celui ce se roagă

pentru privirea tainelor dumnezeieşti.
Dacă pentru cel ce vrea “să se roage cu adevărat” postul este la fel de
indispensabil ca şi privegherea, el trebuie însă, ca de altfel toate lucrurile din viata
duhovnicească, “să se facă la timpurile potrivite şi cu măsură”, iar aici fiecare îşi are
măsura sa, corespunzător puterilor sale, vârstei lui şi circumstanţelor vieţii lui, şi aşa
mai departe.

Fiindcă lipsa de măsură şi ne-la-timpul lucrurilor este de scurtă durată. Ceea ce

însă e mai de scurtă durată e mai degrabă vătămător decât folositor.

CAPITOLUL III

Modurile rugăciunii

Între acele lucruri care după părerea sa sunt necesare pentru a epuiza tema
rugăciunii, Origen numeşte pe primul loc “starea” sufletească a rugătorului. Ca
exemplu pentru această atitudine interioară absolut necesară, el numeşte cuvintele lui
Pavel, după care oricine trebuie să se roage “liber de mânie şi de gând”. Această
libertate faţă de “mânie şi gânduri” este o roadă a “modului practic” al rugăciunii
(Evagrie) ca o cale a curăţirii de patimi şi, înainte de toate, de mânie, ca de cel mai
 38
rău potrivnic a1 “rugăciunii curate”, şi de “gândurile” lor şi, în cele din urmă, de
toate “înţelesurile gândurilor”.
Aşa cum dezvoltă Origen lucrurile în acelaşi context, această “stare sufletească
se oglindeşte statornic” şi în atitudinea trupului; vom reveni pe larg asupra acestor
aspecte în capitolu1 următor. Ea se oglindeşte însă şi în modul în care ne rugăm. În
acest capitol va fi vorba de aceste moduri şi de atitudinea spirituală care se exprimă în
ele.

1. ,,Rugăciuni şi cereri cu strigăt şi cu lacrimi”

(Evrei5,7)

Nimeni nu se miră dacă un om varsă lacrimi atunci când e încercat de o mare

suferinţă. Lacrimile de bucurie sunt şi ele familiare majorităţii oamenilor. Dar
lacrimile în rugăciune? Pentru Părinţi, lacrimile şi rugăciunea erau inseparabile şi ele
nu contau nicidecum drept semn al unei înduioşări deplasate. Acest lucru e valabil şi
pentru omu1 biblic.

Auzi rugăciunea mea, Doamne, şi cererea mea ascult-o; lacrimile mele să nu le

treci.

Lacrimile însoţesc aşadar “rugăciunea de implorare” sau rugăciunea fierbinte.

Cu lacrimi se roagă un părinte disperat pentru izbăvirea fiului său, şi cu lacrimi fără
cuvinte se roagă păcătoasa lui Hristos, pentru iertare. Şi Însuşi Hristos ,,în zilele
trupului său a adus cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L
izbăvească din moarte, şi a fost auzit întru frica Sa”.
Lacrimile ţin de ,,modul practic” al rugăciunii, fiindcă ele sunt parte a ostenelii
“făptuirii” adică al primei trepte a vieţii duhovniceşti.

“Cei ce seamănă cu lacrimi, cu veselie vor secera”: “Seamănă cu lacrimi” cei

ce săvârşesc făptuirea cu osteneli şi cu lacrimi. “Seamănă cu veselie”, dimpotrivă,
cei ce primesc fără osteneală cunoştinţa.

De ce această insistenţă pe necesitatea lacrimilor străină cititorului modern? Nu

este oare creştinul hărăzit bucuriei? Desigur, însă Părinţii evaluau situaţia omului mai
realist decât noi.

Ava Longhin avea mare zdrobire în rugăciunea şi psalmodia sa. Într-o zi, l-a
întrebat ucenicul său: “Ava, aceasta este regula duhovnicească, ca monahul să
plângă tot timpul la pravila sa?” Bătrânul a răspuns: “Da copilul meu, aceasta este
regula pe care Dumnezeu o cere de la noi. Căci la început Dumnezeu nu l-a făcut pe
om ca să plângă, ci ca să se veselească şi să se bucure şi să-L slăvească curat şi fără
de păcat, ca şi Îngerii. Când însă a căzut în păcat, el a avut nevoie de lacrimi. Şi toţi
cei ce au căzut au şi ei nevoie de ele. Căci acolo unde nu sunt păcate, acolo nu e
nevoie nici de lacrimi”.

Pe această primă treaptă a vieţii duhovniceşti aşadar, este vorba mai cu seamă de
ceea ce Scriptura şi Părinţii numesc “căinţă”, “întoarcere” şi “schimbarea minţii”.
 39
Chiar şi înaintea simplului gând al unei atari întoarceri se ridică neaşteptate
rezistenţe interioare. Evagrie vorbeşte aici de o anumită “brutalitate” sau “sălbăticie”
lăuntrică sau de o “nesimţire” spirituală, împotriva cărora ajută numai lacrimile
“plânsului” duhovnicesc.

Roagă-te mai întâi pentru primirea lacrimilor, pentru ca prin plâns să înmoi
sălbăticia ce se află în sufletul tău şi, “mărturisindu-ţi Domnului fărădelegea ta”, să
dobândeşti de la El iertare.

Această insensibilitate şi duritate interioară este cunoscută ce-i drept oricărui om

în chipul acelei stări sufleteşti deprimante pe care Părinţii o numesc ,,akedia, taedium
cordis, (Ioan Cassian), lâncezeală a inimii, dezgust, vid interior ... Lacrimile sunt un
eficient mijloc de vindecare împotriva acesteia.

Apăsătoare este întristarea şi anevoie de îndurat scârba (dezgustul), însă

lacrimile către Dumnezeu sunt mai puternice decât acestea două.

După cum invers, “duhul akediei izgoneşte lacrimile iar duhul întristării
istoveşte rugăciunea”. Ce trebuie, deci, făcut atunci când ne găsim în moara
uscăciunii, a dezgustului şi a întristării interioare? Evagrie ne sfătuieşte că atunci

sufletul trebuie să se împartă în lacrimi în două părţi, dintre care una mângâie
şi cealaltă este mângâiată, semănând noi înşine nădejdea cea bună şi cântând
cuvintele fermecate ale lui David: “Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce
mă tulburi? Nădăjduieşte în Dumnezeu, că Îl voi lăuda pe El, mântuirea feţei mele
este Dumnezeu”.

Oricât de plăcută ar fi deci, Domnului o rugăciune adusă cu lacrimi, acestea nu

trebuie să devină scop în sine! În orice efort ascetic al omului, dat fiind că acesta este
făptuirea lui, locuieşte tendinţa fatală de a se autonomiza, mijlocul devine astfel pe
nesimţite scop în sine.

Dacă verşi izvoare de lacrimi în rugăciunea ta, să nu te înalţi întru tine, ca şi

cum ai fi mai presus de ceilalţi. Căci rugăciunea ta a primit ajutor ca să poţi
răscumpăra cu dragă inimă păcatele tale şi să îmblânzeşti pe Stăpânul cu lacrimi.
Deci să nu întorci spre patimi înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe cel
ce ţi-a dăruit harul. Căci mulţi, plângând pentru păcate, uită scopul lacrimilor; şi
aşa, pierzându-şi mintea, au rătăcit.

Aşadar, cine pierde din vedere scopul lacrimilor, “care este amara căinţă”, e în
primejdie “de a-şi pierde mintea şi de a rătăci”. Invers însă, nimeni nu trebuie să-şi
închipuie că el, ca unul ce este de-acum “înaintat” nu ar mai avea nevoie de lacrimi.

Când socoteşti că nu ai trebuinţă de lacrimi în rugăciunea ta pentru păcate,

gândeşte-te cât de mult te-ai depărtat de Dumnezeu, având datoria să fi pururea în
El, şi vei lăcrima cu şi mai multă căldură.
 40
Acest avertisment al unei evaluări sobre a unei realităţi este valabil de altfel
pentru întreaga “făptuire”. Astfel, Evagrie avertizează pe “gnosticul” său, adică pe
contemplativul “cel ce s-a învrednicit de cunoştinţă”:

Sfântul Apostol Pavel “îşi chinuia trupul şi îl supunea robiei”. Nu lăsa deci,
toată viaţa rânduiala vieţuirii, tale şi nu-ţi fă de ocară nepătimirea înjosind-o printr-
un trup rotofei.

Chiar şi atunci când omul a atins ţelul “vieţii practice”, starea păcii lăuntrice a
sufletului, lacrimile nu dispar! Pe această treaptă însă, ele sunt expresia smereniei şi
ca atare o garanţie a autenticităţii acestei stări în faţa multiplelor sale simulacre
demonice. Părinţii evaluează de aceea, lacrimile ca pe un semn al apropierii de
Dumnezeu, aşa cum sugera deja Evagrie.

Zis-a un bătrân: “Cel ce şade în chilia sa şi meditează la psalmi se aseamănă

unui om ce stă afară şi îl caută pe împărat. Cel ce se “roagă neîncetat” se aseamănă
celui ce vorbeşte cu împăratul. Iar cel ce se roagă cu lacrimi se aseamănă cu cel ce
cuprinde picioarele împăratului şi cere de la el milostivire ca acea desfrânată ce prin
lacrimile ei şi-a spălat în scurtă vreme toate păcatele ei.

Desigur, Dumnezeu nu l-a creat pe om ca el să plângă, ci ca să se bucure, aşa

cum spunea un Părinte. Însă în Adam toţi au căzut, şi de aceea toţi au nevoie de
lacrimi, aşa cum toţi au nevoie de căinţă şi întoarcere. A recunoaşte acest fapt este un
semn de smerenie sinceră. Aceleaşi lucruri le vom vedea mai târziu cu privire la aşa
numitele “metanii”, care în gesturi exprimă aceleaşi lucruri ca şi lacrimile.
,,Cu cât este un om mai aproape de Dumnezeu, cu atât se simte mai păcătos” a
spus un Părinte, fiindcă numai sfinţenia lui Dumnezeu face vizibilă păcătoşenia
noastră. Lacrimile, aşadar, nu stau numai la începutul căii duhovniceşti a întoarcerii,
ci o însoţesc statornic până la ţelul ei, acolo unde ele se prefac în “lacrimi
duhovniceşti şi într-o anume bucurie a inimii”, pe care părinţii o evaluează drept un
semn al lucrării nemijlocite a Duhului Sfânt şi, prin aceasta, al apropierii de
Dumnezeu.

2. ,,Rugaţi-vă neîncetat”
(I Tesaloniceni 5,17)

O “rugăciune” este, potrivit unei reprezentări larg răspândite, un text liber

formulat sau deja dat într-o formă fixă după modelul la “Tatăl nostru”, rugăciunea
cea mai de seamă a creştinilor. O atare “rugăciune” are, aşadar, o lungime dată,
putând fi uneori, ca şi “Tatăl nostru”, relativ scurtă.
,,A ne ruga” înseamnă atunci fie a ne adresa către Dumnezeu într-o vorbire
liberă, fie a ne servi pentru aceasta de un text pre-existent. Câtă vreme însă cineva se
roagă în felul acesta, “convorbirea sa cu Dumnezeu” este în mod necesar limitată în
timp.
Recomandarea lui Iisus de “a ne ruga întotdeauna”, şi cea a lui Pavel de a “ne
ruga neîncetat” nu înseamnă atunci altceva decât a ne ruga adeseori, ba chiar foarte
 41
adeseori. Dimpotrivă, spre deosebire de anumiţi Sfinţi Părinţi, Părinţii
monahismului timpuriu au înţeles aceste lucruri în mod literal.

Nu ni s-a poruncit să lucrăm, să priveghem, să postim necontenit, dar ni s-a

poruncit ,,să ne rugăm neîncetat”. Fiindcă primele lucrări aici numite, şi care
vindecă partea pătimitoare a sufletului, au nevoie pentru exercitarea lor de trup,
care pentru slăbiciunea sa proprie nu e în stare să reziste la această osteneală.
Rugăciunea însă întăreşte şi face gata pentru luptă mintea, întrucât aceasta se poate
ruga şi fără trup şi obişnuieşte să lupte împotriva demonilor pentru toate puterile
sufletului.

Faptul că porunca lui Pavel trebuie luată literal era un lucru clar nu numai pentru
Evagrie. Părinţii monahismului timpuriu erau şi ei de aceeaşi părere. Dacă însă, acest
principiu era stabilit, aplicarea lui crea însă probleme.

Întrebare: Cum ne putem ruga tot timpul? Fiindcă trupul osteneşte chiar şi la
slujbele dumnezeieşti.
Răspuns: Nu numai starea în picioare la vremea rugăciunii este numită
“rugăciune”‚ ci şi faptul de a ne ruga “totdeauna”.
Întrebare: Cum trebuie înţeles acest “totdeauna”?
Răspuns: Fie că mănânci, fie că bei, fie că mergi pe cale, fie că faci orice alt lucru,
nu te depărta de la rugăciune!
Întrebare: Atunci când vorbim cu cineva, cum putem împlini porunca “de a ne ruga
tot timpul”?
Răspuns: Cu privire la aceasta Apostolul a zis: “Cu tot felul de rugăciuni şi de
rugăminţi fierbinţi” pe care faceţi-le în toată vremea în duhul. Aşadar, atunci când
vorbind cu cineva, nu mai faci rugăciunea, “roagă-te cu rugăminţi fierbinţi.
Întrebare: Cu ce rugăciune trebuie să ne rugăm?
Răspuns: “Tatăl nostru Care eşti în ceruri”, şamd.
Întrebare: Ce măsură trebuie să ţinem la rugăciune?
Răspuns: Nu ni s-a dat o măsură anume. Fiindcă a ne ruga “totdeauna” şi
“neîncetat” nu are o măsură. Căci un monah care se roagă numai atunci când se
scoală la rugăciune, acela nu se roagă deloc. Şi a mai adăugat: Cel ce vrea să
împlinească aceasta trebuie să-i vadă pe toţi oamenii ca pe unul şi să se reţină de la
reaua flecăreală.

,,A ne ruga totdeauna” şi “neîncetat” înseamnă aşadar nici mai mult nici mai
puţin decât e ne ruga totdeauna şi pretutindeni, şi nu ca o lucrare pe lângă celelalte
activităţi ci în acelaşi timp cu ele! Cum anume însă trebuie să săvârşim aceasta nu
aflăm de aici. Însă la o privire mai atentă, Părintele întrebat face o importantă
distincţie între “rugăciune” şi “rugăminte fierbinte”. Pentru cea dintâi dă drept
exemplu rugăciunea “Tatăl nostru” care, de regulă, este rostită cu voce tare, însă cum
anume arată cea de-a doua nu aflăm de aici nimic Trimiterea la Efeseni 6,18
sugerează numai faptul că ea are loc cumva “în duhul”. De aceea, mai întâi trebuie să
ne întrebăm cu privire la “tehnica” “rugăciunii neîncetate” şi asupra “metodei” de a o
învăţa şi practica.
 42
Din “Pelerinul rus” şi “Filocalia”, acea carte a Sfinţilor Părinţi pe care acesta o
purta cu el statornic, ne sunt cunoscute unele metode specifice isihaste pe care
monahii bizantini le-au dezvoltat în secolele XIII şi XIV, adică şederea pe un scăunel
jos, poziţia aplecată a trupului, controlul respiraţiei, şamd. Aceste metode menite
pentru “isihaşti”, adică pentru monahii care vieţuiau în cea mai deplină izolare, şi
care nu puteau fi aplicate decât sub îndrumarea unui povăţuitor experimentat, au fost
şi sunt permanent accesibile numai unora. Lucrurile pe care le cunoaştem despre
practicile Părinţilor monahismului timpuriu sunt, însă, în simplitatea lor, accesibile
mai multora.
Părinţii pustiei Egiptului au avut încă de timpuriu propriile lor predanii şi
obiceiuri. În parte, ele oglindesc, desigur, modul lor specific de vieţuire, însă se poate
spune la fel de bine că ei şi-au alcătuit modul de vieţuire în deplină corespondenţă cu
ţelul spre care năzuiau.

Ceasurile şi cântările sunt predanii bisericeşti pentru conglăsuirea întregului

popor; la fel în mănăstiri, iele sunt pentru conglăsuirea mulţimii. Dar sketioţii nu nici
ceasurile şi nu cântă nici imne, ci săvârşesc lucrul de mână şi meditează şi fac câte
puţină rugăciune de unul singur, iar la vecernii sketioţii spun doisprezece psalmi iar
la sfârşitul fiecăruia, în locul doxologiei, zic “Aliluia” şi fac o rugăciune. La fel şi
noaptea spun doisprezece psalmi, iar după psalmi se aşează la lucrul, de mână.

Monahii pustiei Sketului cunoşteau, aşadar, numai două oficii divine: vecernia
după apusul soarelui, şi privegherea, o veghe de noapte de patru ore până la răsăritul
soarelui, care în parte consta şi din lucrul de mână, căruia îi dedicau de altfel practic
întreaga zi. Monahii pahomieni nu lăsau din mână acest lucru nici măcar la
rugăciunea comună, întrucât el nu împrăştie mintea, dimpotrivă o ajută să se
concentreze. Sketioţii, respectiv acei monahi despre care scrie bătrânul Ioan din
Gaza, ţineau următoarea rânduială:

Dar când te aşezi la lucrul de mână, trebuie să spui din inimă sau să rosteşti
psalmi. Iar la sfârşitul fiecărui psalm să te rogi şezând: “Dumnezeule, miluieşte-mă
pe mine ticălosul”? Şi de eşti hărţuit de gânduri adaugă: “Dumnezeule vezi, necazul
meu şi ajută-mă. Deci, când ai făcut trei rânduri în plasă scoală-te la rugăciune. Şi
plecând genunchiul şi sculându-te, spune la fel rugăciunea amintită.

,,Metoda” este, aşadar, simplă. Ea constă din aceea de a întrerupe munca, aici
împletirea de plase, la mici intervale, pentru a ne scula la rugăciune şi la închinările
legate de ea. Astfel, Macarie Alexandrinul şi ucenicul său Evagrie, făceau zilnic 100
de rugăciuni şi respectiv 100 de îngenunchieri. Aceasta pare să fi fost “regula”
obişnuită, se găsesc şi alte cifre, întrucât fiecare îşi avea “măsura” sa personală.
În timpu1 lucrului mintea nu lâncezea, ci era ocupată cu “meditaţia”, adică cu
repetarea de versete scripturistice, chiar de psalmi întregi, care în acest scop erau
învăţaţi pe de rost. Unei astfel de “meditaţii” îi urma de fiecare dată o scurtă
rugăciune de “împunsătură” care era făcută şezând. Aceasta nu era fixă în ce priveşte
conţinutul şi putea fi schimbată după preferinţă, atunci când era preluată o anume
“formulă.” Nici mai sus numitele “rugăciuni,” nici această scurtă rugăciune de
“împunsătură” nu erau deosebit de lungi, şi nici nu trebuiau să fie astfel.
 43

Cât priveşte prelungirea rugăciunii, dacă stai în picioare, sau dacă te “rogi
neîncetat”, potrivit Apostolului, nu trebuie să o reiei ori de câte ori te ridici. Căci
mintea ta e toată ziua în rugăciune.

La rugăciunile mai lungi există întotdeauna pericolul împrăştierii, fiindcă scade

rapid concentrarea sau, şi mai rău, demonii seamănă în ea neghina lor. În ce priveşte
conţinutul, acestei rugăciuni sunt de inspiraţie cu totul biblică. Ele formează cuvântul
lui Dumnezeu auzit în rugăciunea personală pentru a fi preluat, simplu exact aşa cum
este el.

Iar stând la rugăciune, trebuie să te rogi să fii eliberat de “omul cel vechi”, sau
să zici “Tatăl nostru” sau să le faci pe amândouă, şi apoi să şezi la lucrul de mână.

Nimănui, care vrea “cu adevărat să se roage”, n-ar trebui să-i fie greu să
dezvolte plecând de la aceste principii extrem de simple propria sa “metodă”
personală, care să ţină seama de condiţiile sale de existenţă şi fireşte, mai cu seamă,
de munca sa. Fiindcă la o privire mai atentă vedem că aceşti Părinţi ai pustiei nu
aveau o viaţă de rugăciune specială pe lângă restul vieţii lor, ci lucrau ca ori ce om
pentru a putea trăi şi se odihneau noaptea timp de şase ore. Viaţa lor de rugăciune e
identică, deci, cu viaţa lor cotidiană, străbate desăvârşit şi conduce în cele din urmă la
aceea că mintea să fie “întreaga zi în rugăciune”. Nici împrejurările, nici
“deranjamentele” exterioare nu schimbă cu nimic aceasta.

Povesteau fraţii: “Ne-am dus odată la bătrâni şi, după ce ne-am rugat şi ne-am
sărutat după obicei, ne-am aşezat. Iar după convorbire, pentru că voiam să plecăm,
i-am rugat să facem o rugăciune. Atunci unul din bătrâni mi-a zis; “Cum, nu v-aţi
rugat?” Iar noi i-am răspuns: “Când am intrat, avo, s-a făcut o rugăciune, iar mai
apoi şi până acum am vorbit”. Atunci bătrânul a zis; “Iertaţi-mă fraţilor, dar un
frate care a şezut cu noi şi a vorbit împreună cu noi a făcut în acest timp 103
rugăciuni”. Şi după ce a spus aceasta au făcut o rugăciune şi ne-au slobozit.

E uşor de înţeles că o atare lucrare, pentru care o retragere temporară sau

permanentă în tăcere şi singurătate este, desigur, extrem de necesară, chiar dacă nu şi
indispensabilă, transpune mintea cu harul lui Dumnezeu într-o “stare de rugăciune”,
în care orice hoinăreală deşartă a gândurilor încetează şi mintea “se opreşte,” se
“fixează” şi îşi îndreaptă privirea “ochilor” săi neîncetat spre Dumnezeu. Evagrie o
defineşte odată în felul următor această “stare” năzuită:

Este o dispoziţie nepătimaşă câştigată prin deprindere care răpeşte mintea

iubitoare de înţelepciune spre înălţimile spirituale prin dragoste extremă.

Aşa cum indică deja această “răpire”, lucrarea omului a ajuns acum la ţelul ei, şi
Dumnezeu Însuşi, adică Fiul şi Duhul lucrează de acum. “Rugăciunea” nu mai este o
lucrare specială, şi de aceea în mod necesar limitată în timp, a minţii noastre pe lângă
celelalte activităţi ci, întrucât este “lucrarea minţii potrivită vredniciei sale” este tot
atât de spontană şi de firească ca şi respiraţia.
 44

Pe Hristos să-l respiraţi totdeauna şi în El să credeţi,

îi sfătuia Antonie înaintea morţii pe ucenicii săi. Rugăciunea este respiraţia

spirituală a sufletului, viaţa lui adevărată şi autentică.
Acest ideal al stăruirii necontenite în rugăciune, care nouă celor de astăzi ne
poate apărea “tipic monahal”, este în realitate mult mai vechi decât monahismul, fiind
una din acele “predanii originare nescrise”, pe care Sfinţii Părinţi le deduceau de la
Apostolii înşişi. Încă Clement Alexandrinul scria despre “gnosticul” său adevărat a
cărui întreagă viaţă este o “rugăciune şi o convorbire cu Dumnezeu”, că

el se roagă însă în toate împrejurările, fie că se plimbă fie că e în societate, fie că se

odihneşte, fie că citeşte, fie că începe o lucrare înţelegătoare. Şi atunci când “intră în
cămara sufletului său” cultivă numai un singur gând şi cu “suspine negrăite“
,,cheamă pe Tatăl”, Acesta este deja aproape lângă el încă ce el mai vorbeşte.

Primii monahi nu au făcut altceva decât să dea o formă fixă acestui ideal care în
simplitatea lui este accesibil oricui, cu condiţia ca acesta să vrea să îl atingă în mod
serios. Fiindcă orice “suflet” este prin fiinţa sa făcut “să laude pe Domnul”.

,,Toată suflarea să laude pe Domnul”: Dacă după Solomon, “lumina

Domnului,” este “respiraţia sufletului”, atunci orice natură raţională care respiră
această “lumină”, trebuie să laude pe Domnul.

3. ,,Doamne, miluieşte-mă!”
(Psalm 40,3)

Unor cititori ai “Povestirilor sincere ale unui pelerin rus” le va părea uimitor
faptul că forma tradiţională a rugăciunii neîncetate a inimii sună: “Doamne, Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” Ei trebuie să se fi mirat că această piesă
centrală a isihasmului este de fapt o rugăciune de pocăinţă. Cine a citit însă capitolul
despre lacrimile pocăinţei se va mira însă mai puţin. Li se va părea mai degrabă logic
faptul că Părinţii s-au pus de acord în cele din urmă asupra acestei formule, despre
care la începuturile monahismului nu auzim încă nimic. Ea oglindeşte în mod
desăvârşit acel duh care îi însufleţea pe Părinţi de la bun început în făptuirea lor.

Obiceiul de a face regulat rugăciuni sub forma unor invocaţii foarte scurte, este
atestat încă de la începuturile monahismului în Egipt. Foarte devreme însă, el a fost
cunoscut şi în afara Egiptului, în orice caz din auzite, aşa cum atestă Augustin.

Se spune că fraţii din Egipt ar avea anumite rugăciuni des repetate, care însă
sunt extrem de scurte şi repede aruncate ca nişte suliţe, pentru ca atenţia veghetoare
necesară în cel mai înalt grad rugătorului să nu dispară şi să nu slăbească printr-o
prea lungă trândăveală.

Despre aceste rugăciuni asemănate unor “lovituri de suliţă” vorbeşte deja

Evagrie în nenumărate din scrierile sale ca despre un exerciţiu binecunoscut tuturor în
 45
mod evident. Ele trebuie făcute “des”, “necontenit” şi “neîncetat”, şi să fie
“concise” şi “scurte,” pentru a numi doar câteva din multele sinonime de care se
serveşte în acest context.

În vremea unor astfel de ispite foloseşte-te de rugăciunea scurtă şi stăruitoare.

Vizate sunt ispitele demonice menţionate în capitolul precedent, şi care vor să

nimicească “rugăciunea curată”. Acolo Evagrie dă şi un exemplu de astfel de
“rugăciuni” scurte.

Nu mă voi teme de rele, căci Tu cu mine eşti!”

Este vorba aşadar de un scurt verset din psalmi. Aşa cum arată observaţia
imediat următoare: “şi altele asemenea” (texte de acest fel), rugătorul avea
desăvârşită libertate în alegerea lor. În mod evident Evagrie nu cunoaşte o formulă
fixă. Dimpotrivă, Ioan Cassian contemporan cu Evagrie, a primit de la povăţuitorul
său egiptean drept cea mai potrivită rugăciune scurtă în toate împrejurările vieţii
versetul 2 al Psalmului 69.

Dumnezeule, spre ajutorul meu i-a aminte. Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-te!

Şi alte ori Părinţii recomandă aproape statornic versete din Scriptură.

Unul din părinţi povestea: “În Kellia era un bătrân râvnitor care purta cu el
numai o rogojină de pipirig. El s-a dus şi l-a cercetat pe bătrânul Ammonas. Atunci
când bătrânul l-a văzut purtând rogojina de pipirig i-a zis: “Nu-ţi foloseşte la nimic
aceasta!”
Atunci l-a întrebat pe el bătrânul: “Trei gânduri mă chinuie: fie să rămân în
pustie, fie să mă duc în străinătate, unde nimeni nu mă cunoaşte, fie să mă zăvorăsc
într-o chilie unde să nu mai întâlnesc pe nimeni şi să mănânc tot a doua zi”. Atunci
ava Ammonas i-a zis: “Nici una din cele trei nu sunt potrivite ca să le faci. Şezi mai
degrabă în chilia ta, mănâncă câte puţin în fiecare zi şi ai tot timpul cuvântul
vameşului în inima ta şi te vei mântui”.

Vizate sunt cuvintele: “Dumnezeule, milostiv fi mie păcătosul! - o adaptare

liberă după Psalmu1 78,9. Ammonas este un ucenic direct al lui Antonie cel Mare, în
a cărui “viaţă” scrisă de Atanasie cel Mare, citim nu numai faptul că acest “începător
al anahoreţilor” (Evagrie) “se ruga neîncetat, ci şi că para violentele ispite ale
demonilor cu scurte versete din psalmi. Un alt ucenic al lui Antonie este Macarie
Egipteanul, povăţuitorul lui Evagrie, de la care ni s-a transmis următoarea zicere.

Au întrebat unii pe ava Macarie zicând: “Cum suntem datori să ne rugăm?” Le-
a zis lor bătrânul: “Nu este de trebuinţă a vorbi multe, ci a întinde adeseori mâinile
şi a zice: Doamne, precum vrei şi precum ştii miluieşte-mă! Iar de îţi stă război
asupra ta, zi: “Doamne, ajută-mă!” Şi El ştie ce este de folos şi face cu noi milă.
 46
Cu acest simplu “Doamne, ajută-mi!” femeia canaaneancă, o “păcătoasă
necurată”, a biruit ezitarea iniţială a lui Iisus.
Aşa cum arată aceste câteva exemple, există aşadar o predanie neîntreruptă a
“fraţilor din Egipt” (Augustin) care merge înapoi până la Antonie cel Mare însuşi, şi
dincolo de acesta până în epoca lui Hristos aşa cum vom vedea mai departe.

Atunci când trecem în revistă mărturiile risipite în texte privitoare la aceste

rugăciuni scurte de “împunsături” de lance, apare cu toată diversitatea manifestată în
forma lor spiritul lor comun. Ele sunt toate chemări de ajutor ale omului aflat la
ananghie: “Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului”, “Doamne, miluieşte-mă!”,
“Doamne, ajută-mi!” “Fiul lui Dumnezeu,ajută-mă!” “Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-
mă!”, “Doamne, izbăveşte-mă de rău!”
Înţelegem de aici ce vrea să spună Evagrie, atunci când ne sfătuieşte “să nu ne
rugăm ca fariseul, ci ca vameşul”, şi anume ca acel vameş al Evangheliei care se
mărturisea ca păcătos din inima sa - se vedea loviturile sale din piept - şi anume ca un
păcătos a cărui singură nădejde este iertarea dumnezeiască.
Spiritul comun tuturor acestor scurte rugăciuni de “împungere” este spiritul
metanoiei, duhul căinţei, al întoarcerii şi al pocăinţei. Şi anume, acel duh care singur
este în stare să primească “vestea cea bună” despre “împăcarea în Hristos”.

S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi

credeţi în Evanghelie!

Fără “întoarcere”, fără “căinţă” nu există credinţă, fără credinţă nu există

părtăşie la Evanghelia iertării şi a împăcării. Predicile Apostolilor, pe. care ni le-a
transmis Luca în Faptele Apostolilor, sfârşesc de aceea aproape toate cu această
chemare la “întoarcere”. Această metanoia însă, nu este un act unic, ci un eveniment
care se întinde de-a lungu1 întregii vieţi. “Duhul căinţei”, smerenia aşadar, care vine
din inimă, nu le dobândim odată pentru totdeauna. O viaţă întreagă nu ajunge pentru
“a învăţa” de la Hristos această trăsătură care Îl caracterizează potrivit propriilor Sale
cuvinte. Exerciţiul “rugăminţii fierbinţi” rostite iarăşi şi iarăşi - mai cu seamă în
inimă şi în duhul vameşului care se căia, despre care a fost vorba în capitolul
precedent - este unul din cele mai bune mijloace de a ţine trează în noi năzuinţa după
o metanoia sinceră.

Rugăciunile scurte se îndreaptă de la bun început şi aproape fără excepţie către

Hristos, chiar dacă Acesta nu este întotdeauna explicit amintit, întrucât în marea
majoritate a cazurilor este vorba de aceste rugăciuni alcătuite din versete de psalmi.
În invocarea “Domnului” acest lucru este de la sine înţeles din capul locului, doar
mărturisirea lui Hristos este cel mai vechi crez creştin. Dar “Hristos” este pentru
primii creştini echivalent, practic identic cu “Fiul lui Dumnezeu”. Atunci însă, Fiul
este numit direct şi “Dumnezeu”: “Domnul meu şi Dumnezeul meu”. În această
mărturisire şi-a cuprins în cuvinte Toma credinţa sa în Domnul Cel înviat. De aceea
nu este de mirare dacă Evagrie, într-o rugăciune scurtă compusă din versete de psalmi
schimbă mai întâi invocarea “Doamne, Doamne” în “Doamne, Hristoase” iar în
continuare raportează deopotrivă şi ca de la sine înţeles cuvintele “Dumnezeu şi
Apărător” la Hristos.
 47
Doamne Hristoase, tăria mântuirii mele, pleacă urechea ta spre mine,
grăbeşte-te de mă scoate! Fii pentru mine Dumnezeu şi Apărător şi scăpare ca să mă
izbăveşti!

Aşadar formula devenită uzuală ulterior, “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-

mă!”‚ spune mai explicit ceea ce se spunea implicit încă de la început, şi anume că
“nu este alt nume în care trebuie să ne mântuim noi”, decât tocmai numele lui Iisus
Hristos. Pe bună dreptate deci, au pus Părinţii un deosebit accent pe această
mărturisire mântuitoare faţă de “Iisus Hristos,” până la o adevărată mistică a numelui
lui Iisus Hristos. Fiindcă prin a sa “rugăminte fierbinte”, rugătorul se aşează conştient
în rândul acelora care - orbi, paralitici, şamd - îl chemau spre ajutor pe Iisus în
vremea vieţii lor. Ei făceau aceasta într-un mod în care se apela numai la Dumnezeu,
şi prin aceasta îşi atestau mai evident decât prin oricare altă formulă mărturisitoare,
credinţa în filialitatea divină a Mântuitorului.
Mărturisirea lui Iisus Hristos ca Domn formulată în prima parte a aşa numitei
rugăciuni a lui Iisus este inseparabilă de rugămintea din partea a doua a aceleiaşi
rugăciuni. Cine socoteşte că de la un anumit punct nu mai are nevoie de această a
doua parte, de “metanoia”, acela să-şi aducă aminte de ceea ce spunea Evagrie despre
rugăciune.
Domnul ne-a învăţat “să ne rugăm totdeauna”. E1 ne-a avertizat şi cu privire la
obiceiu1 păgân al “poliloghiei”, adică la mulţimea cuvintelor la rugăciune. Părinţii au
avut foarte la inimă acest îndemn al Domnului. Clement Alexandrinul spunea deja
despre adevăratul său “gnostic”:

În rugăciunea pe care o rosteşte cu voce tare, el nu foloseşte multe cuvinte,

întrucât a învăţat de la Domnul pentru ce trebuie să se roage. Aşadar el se va ruga
,,în tot locul” nu însă în public şi înaintea ochilor tuturor.

Evagrie, care şi-a însuşit întrutotul acest ideal al adevăratului gnostic creştin şi l-
a integrat în spiritualitatea monahismului, dezvoltă această idee:

Lauda rugăciunii nu stă simplu în cantitatea ei, ci în calitatea ei. Aceasta o arată
cei ce ,,s-au suit la templu” precum şi cuvântul: “Iar voi rugându-vă, nu spuneţi
multe cuvinte” şi următoarele.

Evagrie care făcea el însuşi zilnic 100 de rugăciuni, nu este un adversar al

“cantităţii”. Aceasta ţine de “modul practic al rugăciunii”, care nu se poate constitui
fără exerciţiu şi fără repetiţie. Totuşi, aşa cum “litera” nu ar putea nici măcar exista
fără “spirit” sau “sens”, la fel şi simpla calitate nu face încă rugăciunea “vrednică de
laudă”, adică plăcută 1ui Dumnezeu, dacă nu îi corespunde “calitatea” ei interioară,
conţinutul ei creştin, aşa cum ne-a învăţat Domnul Însuşi.
Revărsarea de cuvinte a fariseului, virtuos e adevărat, însă îndreptăţindu-se pe
sine, este lipsită de valoare în comparaţie cu puţinele cuvinte ale vameşului încărcat
de păcate, însă căindu-se. Dar la fel de lipsită de valoare este şi “poliloghia”
păgânilor bolborositori, care fac aceasta ca şi cum nu ar şti Dumnezeu de ce are
nevoie omul, în comparaţie cu puţinele cuvinte dar pline de încredere ale rugăciunii
 48
“Tatăl nostru”. La întrebarea care “rugăciune” anume trebuie să o spunem, Părinţii
răspund de aceea aşa cum am văzut, prin trimiterea la rugăciunea Domnului.
În micile rugăciuni scurte pe care fiecare le poate rosti “în minte” fără osteneală
şi în toate timpurile, chiar şi în prezenţa altora, ca şi în “Tatăl nostru” rostit cu voce
şoptită şi evlavie în ,,cămară”, Părinţii au găsit o cale de a lega între ele “cantitatea” şi
“calitatea” adică de a se ruga ,,totdeauna” şi ,,necontenit”, fără a cădea însă în
flecăreală lipsită de duh.

Şi încă ceva Pavel îi învăţa pe tesaloniceni nu numai “să se roage neîncetat”, el a

adăugat la aceasta şi aceea că a trebuiau “să mulţumească întru toate”. Duhul
metanoiei rugăciunii inimii se împacă în fapt foarte bine cu mulţumirea pentru tot
binele pe care ni-l face Domnul. Una din “definiţiile” evagriene ale rugăciunii sună
de aceea astfel:

Rugăciunea este roadă a bucuriei şi a mulţumirii.

Vechea tradiţie etiopiană a dat rugăciunii neîncetate a inimii o formă specială

care uneşte între ele într-un mod unic şi extrem de simplu rugăciunea şi mulţumirea.

Ava Pavel chinoviotul a zis: “Când zăboveşti printre fraţi, lucrează, învaţă
ridică-ţi încet ochii către cer, şi grăieşte din adâncul inimii către Domnul: “Doamne
Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, ajută-mi! Te laud pe Tine, Dumnezeul meu!”

Aceeaşi tradiţie etiopiană ne aduce aminte de adevăratul orizont teologic al

oricărei rugăciuni: aşteptarea eshatologică a Parusiei Domnului a celei de-a doua
Veniri a Lui ,,în Slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri”.

Un frate a zis: “Iată ce înseamnă a aştepta pe Domnul: inima este întoarsă spre
Domnul, strigând: “Iisuse, miluieşte-mă! Iisuse, ajută-mi! Te laud totdeauna pe Tine,
viul meu Dumnezeu!” Şi rostind în inimă aceste cuvinte către Domnul, să ne înălţăm
încet ochii spre cer.

4. ,,Doamne, auzi strigarea mea!”

(Psalm 26,7)

Suntem obişnuiţi ca rugăciunile comunitare rostite de un preot sau de un alt

“rugător” în numele comunităţii să fie făcute cu voce tare. Pentru noi însă,
dimpotrivă, ne rugăm mai ales în tăcere.
Spre deosebire de aceasta, omul biblic nu numai că rostea cu voce scăzută
textele pe care le citea, sau mai bine zis şi le recita lui însuşi, dar şi medita şi se ruga
de regulă cu voce tare. De aceea, în psalmi pot fi găsite iarăşi şi iarăşi expresii cum
sunt: “Ascultă glasul rugăciunii mele”. Mai mult încă, rugătorul “strigă cu glasul său
către Domnul”; e vorba deci, de un “strigăt” şi de un “ţipăt” cu glas mare.
Evident, nu aceasta este regula, dar nu este nici excepţia. Atunci când, mută de
durere, Ana se ruga în templul din Silo şi îşi mişca doar buzele fără să i se audă
vocea, preotul Eli a tras concluzia că ea trebuie să fi fost beată…
 49
Rugăciunile care ne sunt transmise în Noul Testament şi, încă şi mai
numeroase, în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi care trebuie să fi fost rostite cu un prilej
sau altul, nu trebuie de aceea coborâte pur şi simplu la rangul de simple invenţii
poetice. Pentru omul antichităţii era ceva de la sine înţeles ca atare rugăciuni liber
formulate să fie rostite pentru toţi cu voce tare şi, de aceea, ele au putut fi transmise şi
ca nişte sentinţe. Sentinţele sau apoftegmele Părinţilor pustiei sunt de aceea, pline de
astfel de rugăciuni în parte foarte simple şi scurte, pe alocuri însă şi destul de
cuprinzătoare, în orice caz liber formulate.

Se povestea despre ava Macarie cel Mare că odată a cercetat zi de zi timp de

patru luni un frate aflat în Sket şi niciodată nu l-a găsit nelucrător. Când a mai venit
o dată la el şi a rămas în afara uşii l-a auzit pe el zicând cu lacrimi: ,,Doamne, oare
nu ascultă urechile Tale strigătul meu către tine? Miluieşte-mă pe mine pentru
păcatele mele, căci nu voi osteni să Te chem într-ajutor”.,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,,

Pentru cititorul modern, o astfel de exteriorizare nemijlocită a sentimentelor

poate părea străină, ba chiar nu corespunde deloc reprezentărilor sale despre
,,rugăciune” şi ,,meditaţie”. Şi totuşi, în Răsăritul creştin până în ziua de astăzi
Părinţii duhovniceşti învaţă că până şi rugăciunea inimii, în orice caz la început şi
pentru un anumit timp, trebuie să fie făcută cu voce scăzută, înainte de a fi unită
efectiv cu bătăile inimii. Ei ştiau, deci, faptul că aceasta - ca şi lectura, respectiv
,,meditaţia”, făcută cu voce scăzută - este un excelent mijloc pentru a domina
împrăştierea minţii atât de dificil de stăpânit.

Când mintea vagabondează atunci citirea, privegherea şi rugăciunea o fac să se

oprească.

Ascultarea vocii proprii uşurează concentrarea pe cuvintele Scripturii, ale

psalmodiei sau ale rugăciunii, tot aşa cum, într-un alt mod, urmărirea cu degetele a
nodurilor mătăniilor ţin trează atenţia. Cine vrea să înveţe un text pe de rost o va face
şi astăzi recitându-l pentru sine, cu voce tare sau cu voce scăzută. Fiindcă, dacă
rugăciunea în sine este un eveniment pur spiritual, totuşi şi trupul trebuie să-şi poată
aduce contribuţia. Despre aceasta va fi vorba mai pe larg în capitolul despre gesturile
rugăciunii.

Desigur că atunci când omul biblic ,,striga cu glasul său către Domnul”, el nu
avea în minte acest folos practic al rugăciunii rostite cu voce tare sau cu voce scăzută.
,,Strigătul său” e mai degrabă expresia unei nemijlociri a relaţiei, care pentru omul
modern a dispărut în mare parte. Acel Dumnezeu pe care omul biblic îl strigă nu este
un principiu abstract ca ,,Dumnezeul filozofilor”, nici ,,Dumnezeul îndepărtat” al
gnosticilor, ci ,,Dumnezeul Cel Viu” care se revelează pe Sine în mod liber omului şi
îi cere, ca la rândul lui, acesta să se întoarcă la El.

Cheamă-mă pe mine în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preamări.

Căci aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă
pe El întru adevăr.
 50
Spre deosebire de idoli care au gură dar nu pot vorbi, ochi dar nu pot vedea,
urechi dar nu pot auzi, Dumnezeul apropiat al Bibliei ,,ascultă glasul rugăciunii
mele”. El singur are în sensul adevărat al cuvântului o ,,faţă”, care nu este o mască de
argint sau de aur, ca ,,lucrurile făcute de mâini omeneşti”. De aceea, rugătorul
,,caută” această ,,faţă” a lui Dumnezeu şi-L roagă să ,,lumineze peste el această faţă”,
fiindcă în aceasta stă mântuirea lui.
Aceste moduri foarte concrete de a vorbi despre Dumnezeu sunt mult mai mult
decât simple metafore poetice. Cu cât mai spiritualizată devine imaginea lui
Dumnezeu Vechiul Testament, cu atât mai ,,antropomorfă” - îmbrăcată în chip
omenesc - poate şi trebuie să devină vorbirea despre Dumnezeu - dacă e ca relaţia cu
Dumnezeu să nu se evapore în abstract şi impersonal. Profeţii Vechiului Testament
sunt cel mai vechi exemplu pentru aceste mişcări aparent contrare. Dumnezeul lor
este, aşa cum va spune Ioan, cu totul ,,duh”, în acută opoziţie faţă de ori ce
materializare păgână a divinului. Însă tocmai de aceea, ei pot îndrăznii să vorbească
despre El într-un mod masiv antropomorf, niciodată existent înainte.
În Întruparea Cuvântului, acest mod de existenţă personal al lui Dumnezeu,
prezenţa lui şi pentru noi a dinamitat orice măsură reprezentabilă. Apropierea sa în
Fiul este o lumină a cărui strălucire îi orbeşte pe cei necredincioşi. Numai celui
credincios îi asigură Fiul un acces la ,,Tatăl cel ascuns” aşezându-l chiar în poziţia de
a-L numi cu deplină familiaritate ,,Ava - Tătic”, aşa cum numai un copil îndrăzneşte
să se adreseze tatălui său trupesc în nemijlocita sa prezenţă.
Cum să nu vorbească credinciosu1 cu voce tare cu acest Dumnezeu absolut
prezent, când este singur în ,,cămara” sa împreună cu El sau îşi închipuie că este
singur? Fiindcă mai cu seamă aici trebuie să ne păzim de orice deşertăciune. La
,,rugăciunea” care urma după fiecare din cei doisprezece psalmi ai rugăciunii de
dimineaţă sau de seară, monahii stăruiau în ,,desăvârşită tăcere” aşa cum relatează din
experienţă proprie Ioan Cassian. Despre ce lucru este vorba în fond, ne învaţă
următoarea zicere a episcopului Epifanie al Salaminiei Ciprului.

Acelaşi zicea: canaaneanca strigă şi este ascultată, şi femeia căreia îi curgea

sângele tace şi este fericită. Iar fariseul strigă şi se osândeşte, în vreme ce vameşul
nici nu-şi deschide gura şi este ascultat.

Aşadar, nu este vorba de faptul dacă ne rugăm cu voce tare sau în tăcere, ci dacă
- fie împreună cu alţii, fie numai pentru noi ne rugăm doar ,,din obişnuinţă” sau mai
degrabă ,,cu simţire” aşa cum spune Evagrie.

Simţirea rugăciunii este adunarea cugetului împreunat cu evlavie, cu

străpungerea inimii, cu durerea sufletului cu mărturisirea greşelilor, ,,cu suspine
negrăite”.

În fine, trebuie menţionat încă un motiv pentru a psalmodia şi a ne ruga în

anumite condiţii cu voce tare, motiv care la început poate părea straniu omului
modern, până când nu a experiat personal adevărul acestuia. Nu numai Dumnezeu
ascultă glasul rugătorului, ci şi demonii!
 51
Întrebare: Când mă rog sau psalmodiez, şi nu simt puterea celor spuse pentru
învârtoşarea inimii mele, cu ce mă folosesc?
Răspuns: Dacă nu o simţi tu, o simt demonii şi auzindu-te tremură. Deci nu înceta să
psalmodiezi şi să te rogi. Şi încetul cu încetul se va înmuia, cu ajutorul lui Dumnezeu
învârtoşarea.

Spre ,,cutremurarea” demonilor se aduc mai cu seamă acele versete în care este
vorba despre ,,vrăjmaşi” şi despre nimicirea lor de către Domnul; de exemplu toţi
acei ,,psalmi de blestem”, care creează atât de mari dificultăţi sensibilităţi moderne
pentru că par ireconciliabili cu spiritul Evangheliei. Părinţii, care erau foarte
conştienţi de faptul că dreptul nu blesteamă, ci se roagă, spiritualizau desigur aceste
texte şi le raportau la ,,vrăjmaşii” neantului omenesc prin excelenţă, care sunt
demonii. Ceea ce aceştia înţelegeau de altfel foarte bine şi se temeau, drept pentru
care încercau uneori să le răstoarne mâncarea monahilor, aşa cum ne asigură Evagrie:

Am cunoscut şi demoni care ne silesc să spunem ,,psalmi şi cântări

duhovniceşti”‚ în care se găsesc tocmai acele porunci pe care, amăgiţi (de ei) le-am
călcat, pentru ca atunci când o aud să îşi bată joc de noi ca de unii care spun şi nu
fac. De aceea spune şi David: să nu râdă de mine cei mândri.

Aceleaşi motive care i-au făcut pe Părinţi să se roage şi mai cu seamă să

psalmodieze în această luptă înţeleasă nu numai împotriva răului ci mai concret
împotriva celui rău, i-au determinat de asemenea ca în anumite condiţii să se roage în
tăcere, aşa cum vom vedea mai departe.

5. ,,Vreme este de a tăcea şi vreme este de a vorbi”

(Ecleziast 3,7)

Pe cât de bucuros Părinţii citeau, psalmodiau, meditau şi chiar se rugau cu voce

tare sau cu voce scăzută, pe atât de puţin aceasta era o regulă obligatorie. Încă
Tertulian sfătuieşte să ne rugăm statornic cu ,,voce domolită”, întrucât Dumnezeu nu
,,ascultă vocile ci inimile”. Rugăciunea prea gălăgioasă deranjează nu numai pe
vecini, ci mai rău, dacă rugăciunea ajunge pe stradă, ea nu mai e în fond nimic
altceva decât acea etalare deşartă pe care Hristos a interzis-o în mod explicit
ucenicilor săi. În acest sens se exprimă şi Clement Alexandrinul.

Rugăciunea este, ca să folosim această expresie îndrăzneaţă, o convorbire cu

Dumnezeu. De aceea, atunci când vorbim cu El numai în şoaptă, chiar şi fără să ne
deschidem buzele, totuşi noi strigăm tare la El în inimile noastre; fiindcă Dumnezeu
ascultă necontenit glasul lăuntric al inimii noastre.

Această voce a inimii o aude de fapt singur Dumnezeu întrucât El singur este
,,cunoscător al inimilor”. De aceea conţinutul convorbirii noastre intime cu
Dumnezeu trebuie ascuns cu grijă de ceilalţi.

Ne rugăm ,,ascuns” atunci când îi descoperim numai lui Dumnezeu cererile

noastre în inimă şi cu o minte vigilentă în aşa fel încât nici măcar puterile
 52
vrăjmaşilor să nu poată cunoaşte felul cererilor noastre. De aceea trebuie să ne
rugăm în cea mai mare tăcere, nu numai pentru a nu-i împrăştia pe fraţii din jurul
nostru cu murmurul şi cu strigătul nostru şi a deranja simţămintele rugătorilor, ci şi
pentru ca scopul cererilor noastre să rămână ascuns vrăjmaşilor noştri, care ne
pândesc mai cu seamă la rugăciune. Aşa împlinim porunca aceea: ,,De cel care
doarme la sânul tău păzeşte deschiderea gurii tale!”

Ceea ce vrăjmaşii pot auzi liniştiţi sunt cuvintele inspirate de Duhul Sfânt ale
psalmilor şi care vestesc toată nimicirea lor. Aceasta îi va înfricoşa şi îi va pune pe
fugă. Acest lucru îl are minte Evagrie când ne sfătuieşte:

Nu te ruga atunci când eşti ispitit, până când nu ai spus câteva cuvinte cu mânie
împotriva celui ce te strâmtorează. Fiindcă, întrucât sufletul tău este copleşit de
gânduri, se întâmplă că nici rugăciunea ta nu este adusă curat. Însă atunci când spui
împotriva lor ceva plin de mânie, zădărniceşti şi nimiceşti gândurile potrivnicilor.
Mânia obişnuieşte să facă acest lucru chiar şi la gândurile bune.

Conţinutul convorbirii noastre intime cu Dumnezeu dimpotrivă trebuie să

rămână ascuns demonilor, altfel ei ar putea picura în ea veninul ispitelor lor.

Rugăciunea cu voce tare deranjează însă nu numai pe vecini ci chiar şi pe

rugătorul însuşi. În loc de a promova concentrarea, ea o poate periclita. Însă nu numai
vocea proprie poate deranja. Aceasta ar fi încă răul cel mai mic. Mult mai
perturbatoare se dovedesc cu timpul propriile cuvinte şi gânduri de care ne folosim cu
necesitate la rugăciune. Deşi prin aceasta trecem dincolo de tema noastră propriu-
zisă, vom vorbi totuşi pe scurt aici şi de acea tăcere a inimii spre care năzuieşte în
cele din urmă toată făptura.
În scrierea sa ,,Despre rugăciune” Evagrie reia frumoasa definiţie dată de
Clement Alexandrinul şi o adânceşte în felul său. Rugăciunea este o ,,convorbire cu
Dumnezeu”, spunea Clement. Evagrie adaugă ,,O convorbire a minţii cu Dumnezeu
fără nici o mijlocire”. Această rugăciune adevărată este, aşadar, un eveniment
nemijlocit, sau cum am spune astăzi, ,,o întâlnire personală între Dumnezeu şi om”.
În calea acestei năzuite nemijlociri stau însă nu numai vocea şi cuvintele noastre, ci
mai cu seamă, ,,gândurile” noastre, întrucât ele reprezintă o ,,mediere între noi şi
Dumnezeu. Şi aici nu e vorba de ,,gândurile” pătimaşe, păcătoase, ci în genere de
toate gândurile despre tot ce este creat, ba chiar şi despre Dumnezeu Însuşi, oricât de
sublime ar fi‚ întrucât ele îl ţin pe om legat de ele însele. Cu un cuvânt, omul trebuie
,,să se dezbare de toate gândurile”, dacă vrea ,,să se roage cu adevărat”. Această
retragere şi sustragere de la gânduri, este un proces treptat, ce corespunde urcuşului
vieţii duhovniceşti, şi nu o ,,tehnică”, cum o întâlnim la unele metode necreştine ,,de
meditaţie”. Omul participă la aceasta, însă el nu poate realiza ,,depăşirea” prin
propriile sale puteri, întrucât scopul, Dumnezeu, este ,,o persoană” care se pleacă spre
om în absolută libertate.

Mintea nu ar vedea în sine ,,locul lui Dumnezeu”,dacă nu ajunge mai presus de

toate gândurile legate de lucruri. Însă ea nu ajunge mai presus de ele, dacă nu se
dezbracă de patimile care prin gânduri o ţin legată de lucrurile sensibile.
 53
De patimi ea se va lepăda prin virtuţi, iar de gândurile simple prin
contemplaţia duhovnicească, şi de aceasta iarăşi atunci când străluceşte asupra ei
acea lumină care închipuieşte la vremea rugăciunii ,,locul lui Dumnezeu”.

Mintea creată priveşte această ,,lumină a Sfintei Treimi” - semn al prezenţei

personale a lui Dumnezeu - nu în afara ei însăşi, ci ,,în ea însăşi”, şi anume în acea
oglindă inteligibilă care este ea însăşi prin crearea sa ,,după chipul lui Dumnezeu”.

Dacă unui om îi este dat haru1 rar de a intra în acest tainic ,,loc al rugăciunii”,
atunci lucrarea sa proprie trebuie adaptată acestui nou absolut. Ba chiar el face acest
lucru cu totul spontan, aşa cum ne învaţă Diadoh al Foticeii:

Când sufletul e plin de belşugul rodurilor sale fireşti, îşi face cu glas mai mare
şi cântarea de psalmi şi vrea să se roage mai mult cu vocea. Dar când se află sub
lucrarea Duhului Sfânt, cântă şi se roagă întru toată destinderea şi dulceaţa numai
cu inima. Stării de suflet celei dintâi îi urmează o bucurie amestecată cu închipuiri,
iar celei din urmă lacrimi duhovniceşti, şi după aceea o mulţumitoare. iubire de
linişte, căci pomenirea lui Dumnezeu rămânând fierbinte din pricina glasului domol,
face inima să izvorască anumite cugetări înlăcrimate şi blânde.

Dascălii vieţii duhovniceşti avertizează explicit împotriva distrugerii acestei

,,cercetări a Duhului Sfânt” prin aceea că ne agăţăm încăpăţânaţi de făptuirea proprie,
de ,,regula” proprie pe care ne-am asumat-o odată. În aceste clipe contează numai
legea ,,libertăţii copiilor lui Dumnezeu”, aşa cum scrie misticul siro-oriental Jausep
Hazzaya:

Închide toate uşile chiliei tale, intră în locul ei cel mai de taină şi aşează-te în
întuneric şi în deplină singurătate, acolo unde nu mai poţi auzi nici măcar ciripitul
unei păsări. Şi când vine ceasul unei slujbe, vezi să nu te scoli, ca să nu fi ca un copil
care în neştiinţa lui schimbă un talant de aur pe o smochină ce îndulceşte cerul gurii
sale doar pentru o clipă. Ci tu, în vremea care ai găsit ,,mărgăritarul cel de mult
preţ”, nu-l schimba, ca un neguţător neiscusit, pe acesta cu lucrurile trecătoare care
se găsesc tot timpul înaintea ta ca sfârşitul tău să nu fie ca sfârşitul acelui popor care
a ieşit din pustie şi care a dispreţuit hrana manei duhovniceşti şi a poftit hrana
scârboasă a egiptenilor.

Această libertate chiar faţă de slujbe, de altfel absolut obligatorii pentru monahi,
durează atât cât această lumină dumnezeiască străluceşte asupra rugătorului. De
îndată însă ce părăseşte sau trebuie să părăsească acest ,,loc”, el se întoarce iarăşi în
toată smerenia şi credincioşia înapoi la făptuirea sa obişnuită.

Însă numai buzele trebuie să tacă în ,,locul rugăciunii!” ,,Adoraţia tăcută a Celui
negrăit” înseamnă, aşa cum am văzut deja, înainte de toate ,,tăcerea inimii”‚ tăcerea
tuturor gândurilor asupra lui Dumnezeu. În mod paradoxal însă, această tăcere de
adoraţie nu este lucru1 ultim, după cum ne învaţă acel Părinte sirian oriental pe care
tocmai l-am citat. Fiindcă dacă Duhul Sfânt î1 conduce pe om în lumina Sfintei
Treimi, atunci în el izbucneşte în cele din urmă un izvor al unei ,,vorbiri tainice”, care
 54
nu mai încetează ziua şi noaptea. Această experienţă uimitoare Evagrie o descrie cu
următoarele cuvinte.

Cel ce se roagă ,,în duh şi în adevăr nu-L mai preamăreşte pe Ziditor prin
făpturi, ci îl preamăreşte din El Însuşi.

Aceasta este în cele din urmă acea ,,convorbire cu Dumnezeu fără nici o
mijlocire”, despre care a fost vorba mai sus. Fiindcă, oricât ar fi de înalte creaturile,
ele sunt totdeauna un intermediar între noi şi Dumnezeu. ,,Duhul şi Adevărul”, adică
după interpretarea evagriană a textului de la Ioan 4,23 persoana Duhului Sfânt şi a
Fiului Unul Născut, nu sunt însă creaturi, ci ,,Dumnezeu din Dumnezeu”, aşa cum
învaţă Crezul Sinodului II Ecumenic (381). Rugătorul care prin rugăciunea
,,adevărată”, şi ,,duhovnicească”, devenit ,,teolog” în sensul propriu-zis al cuvântului,
laudă, aşadar, pe treapta cea mai înaltă a rugăciunii pe Tatăl, fără ,,nici o mijlocire” -
fie ea a unei creaturi, a unui gând sau contemplaţii - ci numai prin Duhul şi prin Fiul!
El a ajuns ,,teolog”, fiindcă nu mai vorbeşte despre Dumnezeu din auzite, ci dă
mărturie despre Sfânta Treime pe baza intimităţii sale cu Ea.
Dacă ,,viaţa veşnică” constă în aceea ca noi ,,să-L cunoaştem pe Tatăl şi pe Cel
pe care El L-a trimis”, atunci ,,rugăciunea în duh şi în adevăr” este o pregustare
veritabilă a acestei fericiri eshatologice.

CAPITOLUL IV

Gesturile rugăciunii

Auzim adeseori reproşul că, fiind ,,duşman al trupului”, creştinismul ar atribui o

importanţă mult prea mică trupului în viaţa duhovnicească. Se simte şi se acuză lipsa
tuturor acelor rafinate ,,metode” ale şederii, respiraţiei, şamd. care sunt atât de
caracteristice pentru religiile extrem-orientale. Se năzuieşte spre o desprindere de
,,cerebralizarea” vieţii spirituale şi spre un ,,a ne ruga şi cu trupul”.
Reproşul se bazează în parte pe o neînţelegere, ca şi cum ,,metodele” creştine ar
trebui să fie neapărat de acelaşi gen cu cele ale religiilor necreştine, în parte pe
necunoaştere. ,,Am rămas uimit cât de multe lucruri ştiau deja anticii, şi m-a mirat de
cât de multe au putut uita descendenţii lor” - această exclamaţie a lui J. F. Dölger la
lectura unei cărţi de la începutul secolului XVII, se potriveşte foarte bine şi la
progresiva uitare a tot ceea ce au ştiut şi practicat odată Părinţii. Fiindcă viaţa noastră
spirituală - occidentală - nu a fost nicidecum atât de săracă în gesturi ale rugăciunii
cum din păcate este cazul astăzi. Toate acele gesturi pe care le enumera odată
misticul oriental sirian Jausep Busnaya (+ 979), şi pe care le vom trata pe larg în
continuare, au fost odată un bun comun Răsăritului şi Occidentului.

Plecăciunile, întinderea mâinilor, plecarea genunchilor la rugăciune, aduc

monahului, care stă în timpul slujbelor în faţa lui Dumnezeu, smerirea minţii şi
umilinţa, căldura inimii, curăţia trupului, văpaia sufletului şi râvna gândului.
Fiindcă fără plecăciuni, fără prosternări, fără întinderea mâinilor şi fără
îngenunchieri slujba fratelui este banală, rece şi goală, ca şi rugăciunile făcute în
timpul ei. Aşadar, fiul meu, predă-te pe tine însuţi tuturor acestor lucruri cu toată
 55
puterea ta, cu toată energia ta, (aprins) de râvnă şi cu îndrăzneală, ca jertfa ta să
fie plăcută lui Dumnezeu!

Specialiştilor în liturgică le este binecunoscut faptul că aceste cuvinte ar fi putut

proveni şi de la un autor medieval occidental. Să ne gândim numai la ,,cele nouă
moduri de rugăciune ale Sfântului Dominic.” Pe un manuscris împodobit cu miniaturi
recunoaştem, printre altele, gesturile de plecăciune adâncă, de prosternaţie (venia), de
îngenunchieri, de şedere în picioare, de rugăciune cu mâinile încrucişate, de meditaţie
şezândă - toate acestea în ,,faţa unui crucifix aşezat pe peretele dinspre răsărit al
chiliei.
Din diferite motive, în Occident toată această bogăţie de forme de exprimare
corporală s-a pierdut, bucată cu bucată, încă de la începutul mileniului nostru şi până
în epoca modernă, când nu a mai rămas decât îngenunchierea. Până nu demult
credincioşii îngenuncheau, atât în timpul cultului divin comunitar, cât şi în
rugăciunea personală, de preferinţă pe bănci de îngenunchiere făcute anume pentru
aceasta. Recent însă aceste bănci de îngenunchiere au dispărut din multe biserici
occidentale şi, odată cu ele, şi îngenunchierea la rugăciune.
Să vedem acum ce fel de gesturi ale rugăciunii ne pune la dispoziţie ,,predania
originară nescrisă a Bisericii”, şi în ce spirit se foloseau de ele Sfinţii Părinţi.

1. ,,Sculaţi-vă şi vă rugaţi!”
(Luca 22,46)

Oricât de mult ar preţui sportul şi mişcarea, omul modern a devenit în viaţa

spirituală o fiinţă sedentară. El şade în majoritatea timpului, nu numai la cultul divin
comunitar dar chiar şi ,,meditaţia” privată şi-o petrece comod şi destins şezând pe o
pernă sau pe un mic taburet.
Cât de diferită de aceasta este atitudinea caracteristică rugăciunii omului biblic şi
Părinţilor! Nu şederea comodă, ci starea în picioare mai degrabă încordată,
caracterizează rugătorul. El ,,stă în casa Domnului, în curţile casei Dumnezeului
nostru” şi ,,în locul cel sfânt al lui”, fie el un fariseu îndreptăţindu-se pe sine, fie un
vameş care se căieşte şi care de-abia îndrăzneşte să stea în picioare deoparte.
De aceea, Hristos cere ca ceva de la sine înţeles ucenicilor Săi: ,,Sculaţi-vă şi vă
rugaţi”. Sau avertizează împotriva etalării la rugăciune în colţurile pieţelor, pentru ca
să fie văzuţi de lume. În textul corespunzător din Marcu 11,25 nu stă scris, cum se
citeşte uneori foarte general: ,,când vă rugaţi” ci foarte precis: ,,Când staţi şi vă
rugaţi” (sau când staţi în picioare ia rugăciune).
Biserica primară a preluat fără ruptură tradiţia biblică şi apostolică.

După masă trebuie să ne putem ridica la rugăciune,

se spune în ,,Tradiţia Apostolică” a lui Hypollit al Romei (începutul secolului III).

Este vorba aici de rugăciunea comunitară după ospăţul legat de celebrarea Euharistiei
la care chiar şi astăzi creştinii se scoală de regulă în picioare. Nu altceva ţineau
Părinţii şi respectau marii dascăli ai vieţii duhovniceşti şi în rugăciunea lor personală.
 56
Se spunea despre el (Ava Arsenie), că în seara sâmbetelor, pe când se lumina
spre duminică, lăsa soarele înapoia lui şi întindea mâinile spre cer rugându-se până
iarăşi strălucea soarele în faţa lui şi apoi şedea.

Arsenie cel Mare, un înalt funcţionar la curtea bizantină, înainte de a deveni un

sever ascet în pustia Egiptului, era de altfel de părere că pentru un monah ajunge,
dacă este un bun luptător, o oră de somn. În textul mai sus citat este vorba, aşa cum se
poate observa, de noaptea dinaintea zilei Domnului, pe care monahii - ca şi primii
creştini de altfe1 - obişnuiau să o petreacă în rugăciune şi, priveghere întru aşteptarea
celei de-a doua veniri a lui Hristos. Starea în picioare la rugăciune însă este o practică
generală. Antonie cel Mare învaţă de la înger cum scapă un monah de dezgust şi
scârbă chiar fără să iasă din izolarea chiliei lui. El lucrează şezând şi se ridică la
intervale regulate pentru a se ruga stând în picioare. Exemplele se pot înmulţi uşor;
unul singur este de ajuns aici.

Odată Avraam, ucenicul lui ava Sisoe, a fost ispitit de un demon. Şi a văzut
bătrânul că a căzut. Dar sculându-se a întins mâinile la cer zicând: Dumnezeule,
voieşti nu voieşti, nu te voi lăsa de nu-l vei tămădui. Şi îndată s-a tămăduit ucenicul.

Obiceiul general de a ne scula în picioare la rugăciune nu înseamnă însă că nu

putem să ne rugăm decât stând în picioare.

Căci în anumite împrejurări, este cuvenit să ne rugăm şi şezând, ca de pildă din

cauza unei boli de picioare, care nu poate fi trecută cu vederea, sau şezând din cauza
unei febre sau a altor slăbiciuni de acest fel. Alteori din cauza împrejurărilor, ca
atunci când, de exemplu, navigăm sau afacerile nu îngăduie să ne retragem şi să
facem cuvenita rugăciune, atunci ne putem ruga fără să dăm de înţeles că facem
aceasta.

Aceste excepţii de la sine înţelese pentru mintea omenească sănătoasă, confirmă

însă numai regula generală. Cine vrea să se roage lui Dumnezeu, o face în mod
normal stând în picioare. Nu altfel gândeau povăţuitorii vieţii duhovniceşti, de la care
ne-am aştepta să se servească de ,,metode” speciale dar care nu erau general
practicate. Singura atitudine corporală pe care are să o cunoască Evagrie în
faimoasele sale ,,150 de capitole despre rugăciune” este ,,starea la rugăciune”. Toate
acele uimitoare lucruri de care monahul se împărtăşeşte ,,la vremea rugăciunii”,
,,starea rugăciunii” însăşi, se petrec atunci când el ,,se scoală la rugăciune”. Efectul
acestui lucru se poate urmări până în mistica evagriană a rugăciunii, unde ţelul tuturor
eforturilor monahului este acela de a face să ,,stea” mintea care din firea sa este
extrem de mişcătoare.

Nu poate cel legat să alerge, nici mintea ce slujeşte patimile nu poate vedea
locul rugăciunii duhovniceşti. Căci este trasă şi purtată de gândul pătimaş şi nu
poate avea o stare nemişcată.
 57
Aceste ,,gânduri pătimaşe” destramă dorita ,,stare a rugăciunii” şi-l împiedică
astfel pe rugător ,,să se întindă, fără să uite îndărăt, dincolo de sine, până la Stăpânul
său, şi să stea vorbă cu E1 fără nici o mijlocire”.

Se pune aşadar întrebarea: de ce omul biblic se roagă stând picioare? de ce şi

Părinţii se scoală de regulă la rugăciune picioare? Întrebarea nu este nejustificată,
întrucât omul modern nu mai îngenunchează adesea nici la rugăciune, ba adoptă
conştient la rugăciune o atitudine cât mai destinsă şi comodă cu putinţă, în vreme ce
un creştin ortodox, atât la cultul comunitar cât şi la rugăciunea privată, se roagă de
preferinţă în picioare. Încă de timpuriu Părinţii au reflectat asupra acestui fapt.

Nu trebuie să ne îndoim că din nenumăratele stări ale trupului nostru la

rugăciune, cea cu întinderea mâinilor şi ridicarea ochilor este preferat înaintea
tuturor, căci astfel trupul poartă icoana însuşirilor care se potrivesc mai bine la
rugăciune.

Această observaţie a lui Origen are o semnificaţie fundamentală şi priveşte toate

modurile şi gesturile rugăciunii dintre care aminteşte mai multe. Între ,,însuşirile
deosebite” ale sufletului la vremea rugăciunii şi atitudinea trupului pe care o luăm cu
acest prilej trebuie să existe o corespondenţă desăvârşită. Ceea ce spune Tertulian
despre sacramente, despre relaţia dintre acţiunea trupesc-văzută şi lucrarea spiritual-
nevăzută a harului, se poate extinde şi la rugăciune şi la gesturile ei.

Trupul este spălat, pentru ca sufletul să fie eliberat de pete; trupul este uns cu
mir pentru ce sufletul să se sfinţească; trupul este însemnat cu semnul Sfintei Cruci
pentru ca sufletul să fie întărit.

Ca şi acţiunile sacramentale, şi modurile şi gesturile rugăciunii trebuie să fie

pline de sens, adică trupul trebuie să facă vizibil, ca printr-o icoană, ceea ce se
petrece în suflet. După înţelegerea biblică starea, în picioare la rugăciune este
expresia trupească pentru profundul respect al creaturii faţă de măreţia sublimă a
Creatorului ei, înaintea căruia chiar şi îngerii stau în picioare. Fiindcă cel mai mic se
ridică în picioare înaintea celui mai mare şi rămâne stând în picioare câtă vreme
acesta stă în picioare. Astfel, Avraam stă în picioare înaintea lui Dumnezeu cât timp
Acesta vorbeşte cu el, ştiind bine că el este doar ,,ţărână şi cenuşă.
Însă atitudinea exterioară nu exprimă numai trupeşte atitudinea interioară, ea
acţionează retroactiv la rândul ei nemijlocit asupra acesteia. Fără osteneala stării în
picioare şi a celorlalte gesturi ale rugăciunii de care va fi vorba mai încolo -
rugăciunea noastră nu dobândeşte niciodată incandescenţa necesară spunea Jausep
Busnaya, rămâne ,,banală, rece şi goală”.
Există aşadar o relaţie reciprocă specifică între starea interioară şi atitudinea
exterioară. ,,Însuşirile deosebite ale sufletului” sunt cele care îşi creează în atitudinea
trupească un fel de ,,icoană” pe potriva lor, icoană care deci îi premerge în
permanenţă, aşa cum spune Origen în acelaşi context. Dacă însă există o atare icoană,
dacă un gest corespunzător s-a format în decursul vremii şi a devenit ,,tradiţie”,
atunci individul nu poate renunţa la el fără a vătăma ,,însuşirile sale interioare”. Însă
în măsura în care el mai degrabă şi-o însuşeşte şi o ,,practică” cu râvnă, el formează şi
 58
întăreşte în sine tocmai acea atitudine interioară care a creat odinioară gestul aşa
cum învaţă Jausep Busnaya.
Într-o epocă în care pătrunderea mesajului biblic în diferitele culturi ale
umanităţii, un proces cu totul firesc, în sine este reclamată cu deosebită pregnanţă,
semnificaţia evident supratemporală atribuită acelor aspecte exterioare ale rugăciunii
ar putea să apară unora drept stranie. În mod evident însă, Părinţii nu vedeau aici nici
o problemă. Mărturiile, ce s-ar putea înmulţi uşor, provin din epoci diferite şi spaţii
culturale diferite. Deosebirile de sensibilitate condiţionate cultural, nu par să aibă
vreo semnificaţie nici pentru latinul Tertulian, nici pentru orientalul sirian Jausep
Busnaya. Pe cât de dispuşi erau Părinţii să se raporteze la contextul cultural existent,
respectiv să-i dea o interpretare creştină, pe atât de puţin erau dispuşi să renunţe la
acel specific care a pătruns în istoria umanităţii odată cu Revelaţia. Fiindcă Hristos
,,nu mai e nici iudeu, nici elin, nici barbar, nici scit”, fapt prin care toate mărginirile
culturale sunt demolate. În caz de conflict, tradiţia biblică devine aceea o neînfricată
critică a culturii. Astfel, rigoristul Tertulian nu vrea să accepte obiceiul, răspândit şi
printre creştini, de a se aşeza după rugăciune.

Căci dacă este ireverenţios să stai aşezat în faţa celui pe care-l respecţi foarte
mult şi-l venerezi sau să stai cu spatele la el, oare nu este cu atât mai mult un
sacrilegiu să şezi înaintea Dumnezeului Celui Viu, în faţa Căruia şi îngerii stau în
picioare la rugăciune? Sau poate cumva vrem să-i reproşăm lui Dumnezeu că ne-a
obosit rugăciunea?

Pentru creştin a sta în picioare cu respect înaintea lui Dumnezeu la rugăciune

înseamnă că el este conştient de faptul de avea în Persoana lui Dumnezeu un faţă în
faţă real şi de maximă prezenţă. Din Revelaţie ştie că el însuşi este o persoană creată,
un adevăr pe care nu îl experiază niciodată altfel decât în întâlnirea cu Persoana
absolută a lui Dumnezeu, chiar dacă aceasta depăşeşte pentru totdeauna înţelegerea
sa.
Acolo unde această cunoştinţă revelată despre caracterul personal al lui
Dumnezeu nu există, ca în păgânism, unde zeii nu sunt nimic altceva decât
personificări ale zeului impersonal, omul ia de la sine însuşi o altă atitudine. Acesta
este cazul şi acolo unde această cunoştinţă, altă dată existentă, dispare sau se evaporă
într-un sentiment de falsă ,,interioritate”. Atunci cu totul spontan ne aşezăm cât mai
comod cu putinţă când ne dedicăm acestui ,,divin”. Cât de mult ne-am îndepărtat
astăzi de spiritul Scripturii şi al Părinţilor ne arată limpede un text al misticului
Evagrie.

Dacă stai în rugăciune înaintea lui Dumnezeu Atotţiitorul, Făcătorul şi

Proniatorul tuturor, de ce i te înfăţişezi atât de lipsit de judecată încât îţi uiţi de frica
lui cea neîntrecută şi tremuri de nişte ţânţari şi nişte gândaci? Sau nu l-ai auzit pe
cel ce zice: ,,De Domnul Dumnezeul tău să te temi” şi iarăşi: ,,De El se înfricoşează
şi tremură toate, în faţa puterii lui”.

De la această stare plină de respect înaintea lui Dumnezeu, rugătorul nu are voie
să se lase abătut de nimic, nici de arătările demonilor, ce nu sunt nimic altceva decât
,,ţânţari şi gândaci” supărători, nici de conştiinţa propriilor noastre greşeli şi
 59
păcătoşenii. Fiindcă potrivnicii se servesc chiar şi de acele gânduri rele pe care ni le
insuflă,

pentru ca să ne depărteze de rugăciune, ca să nu mai stăm înaintea Domnului,

nici să îndrăznim să ridicăm mâinile noastre spre cel faţă de care am păcătuit în
acest fel.

2. ,,Ridicarea mâinilor mele, jertfa de seară”

(Psalm 140, 2)

Atitudinea fundamentală a rugătorului biblic este, aşa cum am văzut, starea

înaintea lui Dumnezeu. Însă Părinţii nu stăteau pur şi simplu, ei îşi ridicau şi mâinile
spre cer. Primii creştini trebuie să fi simţit acest. gest de rugăciune cu mâinile întinse
atât de caracteristic pentru ei, încât l-au lăsat să fie şi reprezentat de preferinţă, aşa
cum atestă nenumărate mărturii ale figurilor ,,orante” în iconografia creştină primară.
Întrucât aici era vorba de un gest foarte larg răspândit, aşadar nicidecum creştin, va
trebui să ne întrebăm ce sens special îi atribuiau creştinii”.

În vreme ce păgânul - chiar şi renegatul - se aruncă cu faţa la pământ în adoraţie

înaintea idolului şi îşi ridică mâinile zadarnic spre acest ,,Dumnezeu străin”, dat
fiindcă acest lucru mut făcut de mâinile sale îl poate ajuta mai puţin decât orice alt
om, credinciosul îşi ridică mâinile ,,în numele lui Dumnezeu” Care a făcut cerul şi
pământul” şi poate să facă orice vrea. Aşa face el şi ,,noaptea,”când ,,strigă” ,,în
necazul” său ,,către Dumnezeu.” E1 nu îşi ,,ridică” numai mâinile, ci le ,,întinde”,
atunci când ,,sufletul său însetează ca un pământ lipsit de apă” după apa cea vie a lui
Dumnezeu. Şi întrucât Dumnezeu s-a comunicat pe Sine omului întru totul în
cuvântul Său, în poruncile Lui, rugătorul îşi întinde mâinile sale şi după aceste
manifestări ale voinţei lui Dumnezeu, ,,pe care el le iubeşte”.
Gestul ridicării mâinilor la rugăciune este, aşadar, din vechime un obicei al
omului biblic şi, în mod corespunzător, şi Hristos şi Apostolii s-au rugat la fel. Astfel
Pavel îi îndeamnă şi el pe credincioşi ca la rugăciune ,,în orice loc să ridice mâini
sfinte fără şovăială”. O astfel de rugăciune înlocuieşte în Vechiul Legământ orice
jertfă materială. Ea ,,se înalţă ca tămâia” spre Dumnezeu iar, ,,ridicarea mâinilor” este
pentru E1 ca ,,jertfa de seară”.

Ca şi înălţarea ochilor despre care va fi vorba în continuare, şi întinderea

mâinilor este expresia unei atitudini intime şi cu totul personale a creaturii faţă de
Creatorul ei. Dincolo de acest aspect, gestul dă rugăciunii în acelaşi timp o direcţie.
Fiindcă rugătorul îşi ridică mâinile sale ,,spre cer” ca spre ,,locul” simbolic al lui
Dumnezeu, respectiv spre templu ca locul prezenţei Sale mântuitoare în mijlocul
poporului său. Creştinii fac încă un pas dincolo de aceasta, întrucât ei se întorc un
numai spre cer, ci şi spre răsărit, după cum am văzut deja.
Primii Părinţi erau foarte conştienţi de semnificaţia simbolică a acestui gest atât
de elocvent chiar şi din punct de vedere uman Astfel, la începutul secolului al III-lea
Clement Alexandrinu1 scrie:
 60
De aceea, când ne rugăm întindem mâinile, ridicăm capul şi ne sculăm în
picioare la rostirea ultimelor cuvinte ale rugăciunii; şi mergem prin râvna duhului
nostru pe urmele rugăciunii spre lumea spirituală. Căutăm prin cuvintele rugăciunii
noastre să depărtăm trupul de pământ, facem ca sufletul ,,să zboare în înălţime” prin
dorul nostru după cele mai bune, şi mai senine, să intrăm întru ,,cele sfinte” privind
cu dispreţ legătura cea trupească.

Sau în cuvintele lui Origen:

Nu trebuie să ne îndoim că din nenumăratele poziţii ale trupului nostru la

rugăciune, cea cu întinderea mâinilor şi ridicarea ochilor este de preferat înainte de
toate, căci trupul poartă astfel icoana însuşirilor care se potrivesc cel mai mult
sufletului la rugăciune.

Se spune astăzi deseori că trebuie ,,să ne rugăm şi cu trupul”, şi de aceea se

atribuie o mare importanţă ,,tehnicilor” corespunzătoare. Părinţii însă voiau să spună
altceva. Trupul nu stă cumva de sine, pe lângă suflet. Amândouă constituie mai
degrabă o unitate desăvârşită. Omul întreg se roagă trup şi suflet, trupul punând la
dispoziţia sufletului mediul prin care acesta să poată face văzute ,,însuşirile sale
deosebite”, în acest caz năzuinţa lui după Dumnezeu, năzuinţă care în sine este
nevăzută. Ceea ce nu este puţin lucru, aşa cum se poate vedea mai departe, fiindcă
această ,,întrupare” apără atitudinea interioară de evaporarea în evanescent şi
inexistent.

Ridicarea mâinilor era aşadar, de la sine înţeles, atât de legată de rugăciune,

încât în cele mai vechi scrieri ea poate sta ca sinonim pentru rugăciune. Fiindcă
Părinţii erau foarte conştienţi de faptul că nu era vorba nicidecum de un gest exclusiv
creştin. Nu numai iudeii, dar şi păgânii îşi ridicau mâinile la rugăciune, şi nu exclusiv
spre idolii lor. Astfel, Clement Alexandrinul relatează foarte degajat felul cum miticul
Eac, fiul lui Zeus, un model de blândeţe şi evlavie, a făcut ,,prin ridicarea mâinilor
sale curate” să se reverse o ploaie torenţială asupra pământului uscat. Aici, ca şi la
celelalte obiceiuri religioase general umane, Părinţii puneau accentul mai cu seamă
pe evidenţierea semnificaţiei lor specific creştine, chiar şi atunci când era vorba de
gesturi proprii poporului Vechiului Legământ.

Moise, hierofantul, l-a pus pe Amalec pe fugă atunci când imitând pe Hristos,
Care şi-a întins mâinile Sale pe cruce, îşi ţinea toiagul său deoparte cu ambele sale
mâini. De aceea şi noi vom birui pe Satan atunci când ne întindem mâinile la
rugăciune. Dacă Sfântul Moise şi-ar fi ţinut toiagul drept în faţă şi nu lateral, cum
atunci i s-ar fi făcut mâinile sale grele, astfel că el a avut nevoie de Aaron şi de Or să
îi sprijine mâinile de-a dreapta şi de-a stânga?
De aceea este de mare ajutor să ne rugăm cu mâinile întinse cruciş. Fiindcă aşa
suntem binecuvântaţi de Dumnezeu şi binecuvântăm şi pe alţii. Şi dumnezeiescul
Moise a binecuvântat pe popor la sfinţirea cortului şi la înscăunarea fratelui său ca
mare preot, întinzându-şi cruciş mâinile sale spre cer.
 61
Dar acest gest, a cărui întreagă profunzime a semnificaţiilor s-a descoperit abia
în Noul Legământ nu-şi are rădăcinile numai în istoria Vechiului Legământ; Părinţii
l-au găsit prefigurat tainic în chiar ordinea creaţiei.

Se roagă toţi îngerii, se roagă toată creatura, se roagă dobitoacele şi fiarele

sălbatice. Şi ele îşi pleacă genunchii şi, atunci când ies din staulele sau din peşterile
lor, ele nu privesc spre cer cu o gură nelucrătoare ci mugesc după obiceiul lor.
Păsările, când se trezesc din cuibul lor dimineaţa se înalţă spre cer şi în loc de mâini
îşi întind aripile în chipul crucii şi ciripesc în felul lor ceva ce aduce a rugăciune.

În mod asemănător, şi Clement Alexandrinul vedea în direcţionarea axială a celor

mai vechi temple ale păgânilor o ,,orientare” minunată, chiar dacă nu conştientă
pentru păgâni, a omului spre adevăratul ,,Răsărit” Hristos.
Această idee a ,,prefigurării” şi a ,,împlinirii” este profund biblică, după cum
arată Evangheliile. Pave1 vedea în evenimentele şi persoanele Vechiului Legământ
,,preînchipuiri” a căror ,,realizare” o aduce abia Noul Legământ. În acest sens,
Părinţii vedeau în Moise care se rugase cu braţele întinse în chipul crucii, şi în această
obositoare poziţie l-a biruit pe Amalec, o preînchipuire a lui Hristos Care îi biruie pe
Cruce pe ,,amaleciţii” spirituali, demonii. Aceasta o pricep foarte bine şi demonii, şi
de aceea ei fac totu1 pentru a-1 sili pe rugător să îşi coboare braţele, aşa cum
relatează Evagrie despre ,,unul dintre sfinţi”. Acesta însă nu le cobora niciodată până
nu-şi încheia rugăciunile obişnuite”. Amândoi ştiau, deci, foarte bine ce se petrece
atunci când rugătorul intră în poziţia Celui răstignit.

A mers ava Lot la ava Iosif şi i-a zis: ,,Avo, după, puterea mea îmi fac puţină
pravilă şi puţinul post şi rugăciunea, şi citirea şi liniştea, şi după puterea mea sunt
curat cu cugetele. Ce am a mai face?” Deci sculându-se bătrânul şi-a întins mâinile
spre cer şi i s-au făcut degetele ca zece făclii de foc. Şi i-a zis: ,,De voieşti, fă-te tot
ca focul!”

Aceasta este acea ,,rugăciune de foc,” cum o numesc Evagrie şi Cassian, şi care
îl face pe om ,,înger”, întrucât îngerul constă mai cu seamă din ,,foc”, şi îl desface de
tot ce e pământesc pentru a-1 aşeza ,,înaintea feţei lui Dumnezeu”, asemenea
îngerului.

Se spunea despre ava Sisoe că de nu-şi lăsa în jos degrabă mâinile când sta la
rugăciune, mintea lui se răpea în sus. De se întâmpla ca fraţii să se roage împreună
cu el, se silea să-şi lase degrabă mâinile în jos, ca să nu i se răpească mintea şi să
zăbovească în înălţime.

3. ,,Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei”

(Psalm 122,1)

Gestul înălţării mâinilor este însoţit de ,,ridicarea ochilor spre cer”, aşa cum s-a
văzut deja în unele texte. Sensul ei se luminează din limbajul Scripturii însăşi. ,,Cerul
material” este numai un simbol al ,,locului” lui Dumnezeu, care în realitate tronează
,,peste cerurile cerurilor”. Gestul se referă, deci, la Dumnezeu Însuşi. Rugătorul îşi
 62
are aţintiţi ochii duhovniceşti, iar ca un semn al acestui fapt şi ochii trupeşti,
,,totdeauna spre Domnul”, aşa cum ochii sclavilor sunt aţintiţi la mâinile stăpânilor
lor şi ochii slujnicelor sunt aţintiţi spre mâinile stăpânelor lor, pentru a fi gata de
slujire la cel mai mic semn al voinţei acestora.
Ridicarea ochilor spre cer şi aţintirea privirii spre Domnul este aşadar expresia
unei familiarităţi intime cu Domnul ştiut prezent, ca şi un semn de atenţie şi
disponibilitate. De aceea ni s-a transmis în mai multe rânduri şi despre Hristos, Care
ca om a fost un mare rugător şi model al întregii rugăciuni creştine, că ,,îşi ridica
ochii Săi spre cer” atunci când voia să rostească o rugăciune către Tatăl Său. Aşa de
exemplu la tămăduirea surdo-mutului, la înmulţirea minunată a pâinilor, la învierea
lui Lazăr şi, în fine, la începutul acelei rugăciuni de despărţire când Iisus s-a rugat
Tatălui pentru ,,preamărirea Sa”.
La Domnul nostru, aşadar, gestul înălţării ochilor primeşte o solemnitate
emoţionantă, întrucât el devine expresia relaţiei cu totul şi cu totul unice care
domneşte între Fiul şi Tatăl său Ceresc. Numai în Hristos creştinul poate îndrăzni să-
şi ridice ,,ochii săi spre cer”, cum de asemenea numai ,,în Hristos” poate îndrăzni să
spună: ,,Tatăl nostru Care eşti în ceruri!”

Ca şi celelalte gesturi ale omului biblic, ridicarea ochilor ca parte constitutivă a

rugăciunii creştine, a trecut firesc din timpul biblic în tradiţia creştină timpurie. Cum
ar fi putut fi altfel, doar Părinţii citeau Sfânta Scriptură cu, cu totu1 alţi ochi decât
noi.

David zice: ,,Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii mei!” şi ,,Către
Tine, Doamne am ridicat sufletul meu”. Dacă ochii sufletului se înalţă în aşa măsură
încât nu mai zăbovesc asupra celor pământeşti şi nu se mai lasă împovăraţi cu
reprezentări lumeşti, atingând o înălţime atât de mare încât nici nu se mai uită la
lucruri din lumea aceasta, ci îşi pironesc gândul doar la Dumnezeu, pe care îl
ascultă cu respect şi cu evlavie, atunci cum nu s-ar trage înapoi de la cele mai mari
avantaje aceşti ochi care văd ca în oglindă cu faţa descoperită strălucirea măreţiei
Domnului prefăcându-se în acelaşi chip din slavă în slavă ca de la Duhul Domnului?
Ei se împărtăşesc atunci dintr-o revărsare dumnezeiască a harului, precum ne
lămureşte psalmistul când zice: ,,Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale Doamne”.

Ideea care stă la baza acestui pasaj ne-a devenit între timp familiară: gestul
exterior este doar reflexul atitudinii interioare despre care e vorba în continuare.
Ridicarea privirii spre cer, ,,locul” simbolic al lui Dumnezeu, face ca trupul să devină
o ,,icoan㔂 o imagine a ,,năzuinţei minţii spre lumea spirituală”. În conformitate cu
îndemnul Apostolului:

Aşadar, dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus unde se află
Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu, cugetaţi cele de sus nu cele de pe
pământ; căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.

Privirea ochilor ,,în sus” are, aşadar, acelaşi sens ca şi întoarcerea la rugăciune
spre răsărit: îndreptarea spre Domnul! Aşa cum sufletul se întoarce la rugăciune spre
Domnul, fiindcă în calitatea lui de fiinţă personală creată are în Persoana lui
 63
Dumnezeu un ,,faţă în faţă” veritabil, tot aşa rugătorul îşi întoarce faţa sa trupească,
,,oglinda sufletului”, spre Domnul.

Oriunde, chiar şi atunci când umblăm pe cale, să înălţăm rugăciuni spre

Dumnezeu din toată inima noastră. Să ne predăm rugăciunii cu braţele întinse în
chipul crucii, rostind rugăciunea care stă scrisă în Evanghelie (Tatăl nostru), şi
având ochii inimii şi trupului nostru îndreptaţi spre Domnul precum este scris:
,,Către Tine cel ce locuieşti în cer am ridicat ochii mei, ca ochii robilor spre mâinile
stăpânilor lor”.

Dacă monahul trebuie să se roage pretutindeni, ,,fie în adunările de

rugăciune…fie în casă, fie în orice loc, fie pe câmpuri, fie în obşte”‚ starea în picioare
cu braţele întinse în chipul crucii, ca şi alte gesturi de acest fel, şi care bat la ochi sunt
mai degrabă rezervate rugăciunii în ascuns făcute de fiecare în ,,cămara” sa.

Celor ce n-au dobândit încă adevărata rugăciune a inimii le vine în ajutor

chinuirea rugăciunii trupeşti, adică: întinderea mâinilor, bătaia în piept, privirea
spre cer, suspinul, plecarea necontenită a genunchilor pe care însă nu le putem face
când sunt alţii de faţă.

Dintre aceste gesturi care nu aparţin publicităţii, unde ele pot trezi uşor
curiozitatea sau admiraţia celorlalţi devenind prin aceasta prilej de salvă deşartă, am
putea detaşa numai ,,privirea spre cer”. Fiindcă acest gest nu numai că înlocuieşte
starea în picioare cu mâinile ridicate, dar ea este în sine atât de nebătătoare la ochi
încât neiniţiatul nu înţelege sensul lui şi în acest fel lucrarea noastră ,,duhovnicească”
rămâne ascunsă.

Zis-a Ava Iacov: ,,M-am dus o dată la Baleos la Ava Isidor din Esere şi l-am
găsit şezând în chilia sa scriind. Am rămas o vreme la el şi am băgat de seamă cât de
adeseori îşi ridica ochii spre cer, fără însă ca buzele sale să se mişte şi fără ca să se
audă vocea sa. L-am întrebat: ,,Ce faci părintele meu?” El mi-a răspuns: ,,Nu ştii
ceea ce fac?” ,,Deloc, ava”, am spus eu. Atunci el mi-a răspuns: ,,Dacă nu ştii
aceasta, Iacove, nu ai fost nici măcar o zi monah! Iată, ce spun: Iisuse, miluieşte-mă!
Iisuse, ajută-mi! Te laud, Domnul meu!”.

Există însă momente în viaţa fiecărui om când el devine brusc şi dureros

conştient ce fel de privilegiu înseamnă de fapt ridicarea ochilor spre Dumnezeu, şi
anume atunci când ,,faţa sa este acoperită de ocar㔂 - iar el şi-a pierdut îndrăzneala
printr-un păcat sau o acţiune împotriva lui Dumnezeu. Atunci el nu mai cutează să se
aşeze înaintea lui Dumnezeu şi să-şi întindă mâinile spre E1. Mai degrabă el cade în
genunchi şi se loveşte în piept în semn de căinţă, ca acel vameş ,,care nici măcar nu
îndrăznea să ridice ochii săi spre cer”, se loveşte peste piept, adică peste ochiul
inimii, din care iasă toate gândurile rele, şi spune: ,,Dumnezeule, milostiv fii mie
păcătosul!”
Ridicarea ochilor, a privirii, ar fi în acest caz nu un semn de familiaritate cu
Dumnezeu, ci expresia unei cutezanţe impertinente, obraznice. În acest sens,
psalmistul încă vorbea despre ,,ochiul mândru” şi asigura: ,,Doamne, nu s-a mândrit
 64
inima mea şi nici nu s-au înălţat ochii mei”. Nici acest lucru n-a scăpat Părinţilor.
Smerenia este parte constitutivă a învăţăturilor despre rugăciune.

Mai degrabă să ne înălţăm rugăciunile noastre lui Dumnezeu cu modestie şi

umilinţă cu mâinile ridicate nu exagerat şi ostentativ, ci măsurat şi cuviincios, fără
să ne înălţăm cu aroganţă privirile. Acel vameş care se ruga nu prin cuvinte, ci prin
ţinută, cu umilinţă şi cu ochii în pământ, s-a întors acasă mai îndreptat decât
prealimbutul fariseu. Se cuvine ca stăpânite să fie şi sunetele vocii, căci de ce putere
a gâtlejului ar fi nevoie, dacă rugăciunea ne-ar fi ascultată după tăria glasului?
Dumnezeu nu ascultă glasul, ci inima, pe care o şi vede.

În chip asemănător, şi maestrul rugăciunii, Evagrie, ne sfătuieşte să ne ţinem

privirea ,,pogorâtă la rugăciune” şi luând seama mai mult la ,,calitate” decât la
,,cantitate”, ,,să nu ne rugăm ca fariseul ci ca vameşul”.

Cu toate acestea însă, creştinul nu trebuie să lase să-i fie răpită acea îndrăzneală
care i-a fost dăruită în Hristos! E ceea ce încearcă să facă ispititorul, insuflându-ne o
falsă smerenie.

Să nu ne tulbure demonul cel ce târăşte mintea spre hulirea lui Dumnezeu şi

spre acele închipuiri oprite pe care nici nu îndrăznesc să le aştern în scris, ca să nu
ne taie râvna noastră; căci Domnul este ,,cunoscător” al inimilor şi ştie că nici fiind
noi încă în lume n-am cunoscut vreodată o asemenea nebunie. Însă scopul acestui
demon este acela de a ne face să încetăm rugăciunea, ca să nu mai stăm înaintea
Domnului Dumnezeului nostru, nici să mai îndrăznim să întindem mâinile noastre
spre Cel împotriva Căruia am cugetat asemenea lucruri.

În acest caz, ca şi în cazuri asemănătoare, ,,nu trebuie să le dăm ascultare, ci mai

degrabă să facem dimpotrivă”.

4. ,,A îngenunchiat şi s-a rugat”

(Faptele Apostolilor 9,40)

Dacă starea în picioare este oarecum atitudinea fundamentală a rugătorului

biblic, ea nu este nicidecum unica atitudine. Există momente în care singura atitudine
potrivită înaintea lui Dumnezeu e ,,plecarea genunchilor”. Astfel, omul biblic
îngenunchează atunci când vrea să-L roage ceva pe Dumnezeu în chip deosebit de
insistent. Petru a îngenuncheat atunci când s-a rugat pentru învierea Dorcăi care
tocmai murise, acelaşi lucru îl fac Pavel şi bătrânii comunităţii la dramatica despărţire
de Apostol în Milet, şi de asemenea la despărţirea de fraţi în Tir. De asemenea Pavel
îngenunchează în rugăciunea sa solemnă din Efeseni 3,14-21.
În genunchi se roagă lui Iisus pentru vindecare şi bolnavii, respectiv rudeniile lor.
Dar şi acel bogat care vrea să-I urmeze lui Hristos cade înaintea Lui în genunchi
rugându-se.
În genunchi se roagă, în fine, Hristos Însuşi Tatălui în grădina Ghetsimani să
treacă dacă e cu putinţă de la El paharul durerilor. Despre ce fel de gest este vorba
aici şi în alte câteva locuri, nu este însă cu totul clar! Fiindcă după Luca 22,41
 65
,,Hristos a îngenunchiat”, după Marcu 14,35 ,,a căzut la pământ”, după Matei 26,39
,,a căzut cu faţa la pământ”. Plecarea ambilor genunchi trece de fapt adeseori într-o
întindere deplină a trupului pe pământ. Asupra acestei extrem de caracteristice
atitudini la rugăciune vom reveni în paragraful următor.
Ca şi starea în picioare, plecarea ambilor genunchi exprimă un adânc respect, fie
sincer, fie făţarnic, ca la batjocorirea lui Hristos de către soldaţii romani. Plecarea
genunchilor este un senin văzut al recunoaşterii maiestăţii celui înaintea căruia se
săvârşeşte acest gest.

Înaintea Mea tot genunchiul se va pleca Pe Mine jura-va toată limba şi va zice:
,,Numai în Domnul este dreptatea şi tăria!”

Ca şi omul biblic, şi Părinţii pentru care exemplul celui dintâi era o normă încă
şi mai de la sine înţeleasă, au ţinut acest obicei.

Spunând aceasta (că trebuie să ne rugăm în picioare) nu vrem nicidecum să

desfiinţăm evlavioasa şi frumoasa plecare a genunchilor! Fiindcă şi profetul Daniel
s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu plecându-şi genunchii la pământ la ceasul al treilea,
al şaselea şi al nouălea.

Dacă starea în picioare la rugăciune exprimă şi respect şi atenţie concentrată, aşa

cum se cuvine creaturii în faţa Creatorului ei, această atitudine nu este nici ea lipsită
de demnitate. Există însă momente în care omul şi-a pierdut această demnitate, şi
atunci starea în picioare înaintea lui Dumnezeu, ca şi ridicarea ochilor, ar însemna
mai degrabă obrăznicie decât respect. Cu totul spontan omul îngenunchează înaintea
lui Dumnezeu pe pământ, atunci când vrea să-L roage pentru iertarea păcatelor lui.

Atunci când vrem să ne învinovăţim de propriile păcate înaintea lui Dumnezeu,

trebuie să plecăm genunchii şi să ne rugăm pentru a ne izbăvi de ele şi pentru
iertarea lor. Această atitudine e simbolul omului care se smereşte şi se supune, după
cum zice Pavel: ,,Pentru aceea îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru
Iisus Hristos, de la care îşi trage numele orice neam din cer şi pe pământ”.
Plecarea duhovnicească a genunchilor e numită aşa pentru că toate se pleacă
înaintea lui Dumnezeu în numele lui Iisus, şi tot ce există se supune lui. Apostolul
pare să arate acest lucru în cuvintele: ,,Ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor dedesubt”. Şi un lucru
asemănător stă scris şi la Profetul: ,,Înaintea Mea tot genunchiul se va pleca.

La fel ca starea în picioare, plecarea genunchilor exprimă în trup icoana acelor

,,însuşiri deosebite care se potrivesc mai bine sufletului la rugăciune”‚ ,,smerirea şi
umilinţa minţii”, cum spunea Jausep Busnaya.
Întrucât la îngenunchiere este vorba cu precădere - chiar dacă nicidecum exclusiv
- de un gest de smerire şi ca atare şi de căinţă, se înţelege de aceea că îi sunt rezervate
anumite timpuri. Pentru că şi timpul dobândeşte prin împlinirea istoriei mântuirii în
Hristos o nouă dimensiune şi primeşte un caracter de semn, trimiţând spre această
împlinire. Numai această relaţie cu Hristos face dintr-un gest general uman un gest
specific creştin.
 66
Întrebare: Dacă plecarea genunchilor la rugăciune îi face pe rugători să fie mai
aproape de Dumnezeu decât rugăciunea în picioare şi atrage mai bogat milostivirea
dumnezeiască, de ce atunci cei ce se roagă în ziua Domnului şi de la Paşti până la
Cincizecime nu îşi pleacă genunchii? Şi de unde provine acest obicei în Biserici?
Răspuns: Pentru că avem nevoie să ne aducem aminte totdeauna de amândouă
lucrurile, atât de căderea noastră în păcat cât şi de harul Hristosului nostru prin
Care ne-am ridicat din cădere, de aceea plecarea genunchilor în cele şase zile ale
săptămânii este un simbol al căderii noastre în păcat. Faptul însă că în ziua
Domnului nu îngenunchem, e un simbol al învierii prin care noi am fost eliberaţi prin
harul lui Hristos de păcate cât şi de moartea care ne-a omorât prin acestea.
Acest obicei îşi trage obârşiile din vremea Apostolilor, cum spune Fericitul
Irineu, martirul şi episcopul Lyonului în scrierea sa ,,Despre Paşti”, în care
aminteşte şi Cincizecimea, în care nu îngenunchem, fiindcă ea are aceeaşi
semnificaţie cu ziua Domnului din motivele spuse pentru această zi.

Obiceiul de a nu îngenunchea Duminica şi în întreaga perioadă pascală până la

Cincizecime, este una din acele ,,predanii de la început, nescrise”, ale Apostolilor,
care odinioară erau comune Răsăritului şi Occidentului, dar care astăzi nu mai sunt
ţinute decât în Răsărit.

Noi însă, precum am primit, în ziua Învierii Domnului trebuie să ne abţinem nu

numai de la acestea, ci şi de orice nelinişte şi activitate... La fel şi în timpul
Cincizecimii, care se sărbătoresc cu aceeaşi solemnitate şi voie bună. Dar cine
şovăie să se prosterneze în faţa lui Dumnezeu măcar la prima rugăciune cu care
începem ziua? În timpul posturilor şi al privegherilor însă nici o rugăciune nu
trebuie să se facă fără plecarea genunchilor şi fără celelalte umilinţe îndătinate.
Căci nu numai că ne rugăm, dar îi şi cerem iertare şi dăm şi satisfacţie lui
Dumnezeu, Domnul nostru.

Chiar dacă motivaţia interzicerii îngenuncherii în anumite timpuri poate fi

diferită de la un Părinte la altul, ideea care stă la baza ei este însă statornic aceeaşi:
unitatea dintre trup şi suflet este de aşa natură încât atitudinea primului trebuie să fie
în acord cu atitudinea interioară cerută de fiecare dată.

În ziua Domnului ne rugăm în picioare, întrucât prin aceasta arătăm starea

veacului ceva să fie. În celelalte zile îngenunchem, arătând prin aceasta căderea
neamului omenesc prin păcat. Iar atunci când ne ridicăm din genunchi, arătăm
limpede învierea dăruită prin Hristos tuturor, şi care este prăznuită în Ziua
Domnului.

Plecarea genunchilor, aşa cum o cunoaştem astăzi în Occident, este în esenţă un

gest static: în timpul rugăciunii personale sau a meditaţiei comunitare, ba chiar şi în
timpul celebrării misei, credincioşii stăruiau până recent deseori mult timp, aproape
nemişcaţi, stând în genunchi. Desigur, şi creştinii Bisericii Răsăritene se roagă
deseori în genunchi, însă plecarea ambilor genunchi, mai cu seamă atunci când e
vorba de un gest de pocăinţă, se repetă de multe ori una după alta, mai cu seamă
însoţite de o scurtă invocare în genul rugăciunilor scurte mai sus menţionate. Aşa au
 67
stat lucrurile şi în Occident până în Evul Mediu. Cu toate acestea, în unele texte
vechi nu este întotdeauna foarte clar dacă e vorba de îngenunchieri în sens propriu-
zis, sau mai degrabă de ,,prosternările (metaniile)” despre care vom vorbi în secţiunea
următoare. Aceeaşi nesiguranţă (pentru noi) persistă şi la lectura următorului extras
dintr-o scrisoare a sihastrului zăvorât Ioan din Gaza.

Când, deci, îţi vine ispita acestui război, fă de şapte ori şapte îngenunchieri,
adică patruzeci şi nouă zicând la fiecare, ,,Doamne iartă-mă pentru numele Tău cel
Sfânt!” Iar de este bolnav, sau de este Duminica când nu este îngăduit să se facă
îngenunchieri, zi cuvântul acesta în locul celor 49 de îngenunchieri.

Se poate ca aceste ,,îngenunchieri” să însemne în fapt prosternări sau metanii. Că

e vorba totuşi de două gesturi diferite, devine limpede atunci când citim că evlavioasa
contesă Ada (în jurul anul 1090) se ruga zilnic de 60 de ori cu salutul englez, şi
anume de 20 de ori întinsă la pământ, de 20 de ori cu genunchii plecaţi şi de 20 ori
stând în picioare.

Cu aceasta am ajuns la întrebarea pe care unii şi-au pus-o deja: Ce să facem

acum? să stăm în picioare sau să îngenunchem? Atât una cât şi alta! Diferitele
atitudini la rugăciune nu se exclud reciproc. Astfel, despre un părinte monah citim că,
după un psalm (recitat din picioare) făcea o îngenunchere şi apoi înălţa ,,stând în
picioare” o rugăciune. O practică asemănătoare ţineau şi monahii pustiei Sketice,
precum ne relatează Ioan Cassian. După psalmodia recitată de citeţi, şi pe care
comunitatea o urmărea şezând, se ridicau toţi la rugăciune. Atunci ei îngenuncheau şi
se întindeau scurt timp în adoraţie la pământ pentru a se ruga din nou pentru mai
multă vreme stând în picioare. Acelaşi rit este presupus în esenţa lui şi de Benedict în
,,Regula sa”. Un ecou îndepărtat al acestei practici se găseşte încă astăzi în Liturghia
romană din Vinerea Mare când diaconul cere de la credincioşi la marea intercesie:
,,să ne plecăm genunchii, ridicaţi-vă!”

5. ,,Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui”

(Psalm 28,2)

Starea în picioare înaintea lui Dumnezeu la rugăciune este expresia acelui

profund respect pe care îl arată creatura în faţa Creatorului ei. Aceeaşi atitudine
interioară o exprimă omul biblic printr-un alt gest: închinarea în sens de adoraţie.
Fiindcă în faţa măreţiei Domnului universului orice creatură trebuie să se plece,
îngerii nu mai puţin decât ,,toţi împăraţii”, ba chiar ,,întreg pământul”.
Această plecăciune ,,până la pământ” este, aşadar, în principiu, un gest care se
cuvine numai Persoanei Atotputernicului Dumnezeu, respectiv, într-o formă derivată,
locului în care ,,El locuieşte”, templul, în ale cărui ,,sfinte curţi” omul evlavios se
închină în adoraţie până la pământ în faţa ,,locului picioarelor Lui”. Atunci însă ea
poate fi adresată şi unor oameni cărora le revine o autoritate spirituală deosebită
acordată lor de către Dumnezeu.
Astfel, înaintea lui Hristos oamenii cad cu faţa la pământ atunci când devin
conştienţi de misterul divinităţii Sale, când Îl roagă pentru ajutor sau vor să îi
 68
mulţumească pentru ajutorul primit. Acelaşi lucru se întâmplă mai târziu cu
Apostolii care păşesc şi acţionează în puterea şi autoritatea Sa.
Foarte adeseori în vechea literatură monahală se vorbeşte că un monah se
închină în faţa altuia, ,,face” adică ,,o metanie”, cum se spune. Însă aici acest gest de
cea mai adâncă smerenie are un sens cu totu1 precis. E1 subliniază cererea de iertare.
De aceea şi denumirea de ,,metanie” - căinţă, pocăinţă, întoarcere, pe care acest gest
îl poartă. Un monah autentic este numai cel care este gata la această smerire de sine
chiar şi înaintea celui care îl nedreptăţeşte. De aici înţelegem cum un Părinte poate
merge atât de departe încât să afirme că satan a fost cel care l-a făcut pe Adam după
căderea din Paradis să se ascundă, ca nu cumva dacă l-ar întâlni pe Dumnezeu să facă
o metanie şi să fie iertat.

Ca gest de rugăciune, ,,metania” încă din epoca biblică face parte constitutivă
din viaţa duhovnicească atât în Răsărit cât şi - pentru mai mult de un mileniu - în
Occident.

Un frate l-a întrebat pe un bătrân: ,,E bine să fac multe metanii? ,,Bătrânul a
zis: ,,Vedem că Dumnezeu s-a arătat lui Iosua, fiul lui Nun, atunci când acesta stătea
cu faţa la pământ”.

După cum se vede rugătorul se aruncă la pământ cu tot trupul întinzându-se pe

sol. ,,Se aruncă cu faţa sa la pământ şi se roagă lui Dumnezeu”, aşa cum a făcut deja
Hristos în Grădina Ghetsimani. Un gest care e menţionat între cele ,,nouă moduri ale
rugăciunii Sfântului Dominic”, şi care s-a păstrat la dominicani până în epoca
modernă ca expresie a smereniei în faţa fratelui în forma aşa-numitei venia. În spaţiul
Bisericii Răsăritene s-au constituit de timpuriu două forme diferite de prosternare.

Rânduiala prosternării este următoarea: trebuie să cădem înaintea crucii până

când genunchiul şi fruntea ating pământul.
La plecăciune, dimpotrivă, genunchii nu ating pământul, ci numai mâna şi
capul, în vreme ce trupul Rămâne în aer.

În Răsăritul bizantin, aceste atitudini corespund până astăzi ,,metaniei mari”, în

care genunchii, mâinile şi fruntea ating solul, şi respectiv, ,,metaniei mici” în care
numai mâna dreaptă atinge solul. Nu există nici o rugăciune, fie ea comunitară sau
privată, care să nu fie însoţită în Răsăritul creştin până astăzi de nenumărate
,,metanii”. Ce ar fi în fapt o rugăciune fără metanii? Ea ar rămâne ,,banală, rece şi
goală”(Jausep Busnaya). Fireşte şi pentru metanii este valabil ceea ce s-a spus mai
sus despre îngenunchieri: în ziua Domnului şi în întreaga perioadă a Cincizecimii
metaniile mari sunt oprite, fiindcă ele sunt gesturi de căinţă.

Dacă Adam ar fi fost iertat dacă după căderea sa ar fi făcut cu toată smerenia o
metanie în faţa lui Dumnezeu, atunci se înţelege că acest gest este o armă puternică
împotriva atacurilor celui rău. Astfel un bătrân î1 sfătuieşte pe un frate intens ispitit,
aşa:

Ridică-te, roagă-te şi fă o metanie zicând: ,,Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

 69
Însă nu numai în rugăciunea privată, ci şi la cultul divin comunitar Părinţii
făceau un anumit număr de metanii.

Rugăciunile mai sus pomenite le încep şi le sfârşesc astfel: odată ce s-a terminat
psalmul, nu se reped să-şi plece genunchii, aşa cum fac unii din acest ţinut: nici nu s-
a terminat bine psalmul şi ne şi grăbim să ne aşternem la pământ pentru rugăciune,
silindu-ne spre o cât mai repede încheiere a slujbei. Pe de o parte vrem să întrecem
măsura stabilită din vechime de către înaintaşi, pe de altă parte calculând numărul
psalmilor rămaşi de citit ne grăbim să ajungem la sfârşit, gândindu-ne mai degrabă
la odihna trupului obosit decât să ne căutăm folosul şi binefacerea rugăciunii!

Vreme de secole, gestul metaniei la rugăciune, pe care Ioan Cassian îl descrie

aici cititorilor săi occidentali, nu a fost mai puţin familiar Occidentului decât
Răsăritului. Nu numai monahii ci şi credincioşii creştini făceau prosternări în timpul
rugăciunilor lor private. În secolul XI evlavioasa contesă Ada, făcea după cum am
văzut, zilnic 20 de prosternări, în vreme ce sfântul eremit Aybert (+ 1140) se arunca
la pământ de 50 de ori. Un tânăr monah din pustie făcea chiar o sută de mătănii ,,după
obicei”. Cu aceasta am ajuns din nou la chestiunea măsurii ce se pune pentru toate
gesturile ce se repetă adeseori. Câte ,,rugăciuni” trebuie să înălţăm, câte
îngenunchieri să facem, câte metanii?

Cât despre numărul mătăniilor, ştim că dumnezeieştii noştri Părinţi au rânduit

trei sute. Atâtea trebuie să facem în fiecare zi şi noapte în cinci: zile ale săptămânii.
Căci sâmbăta şi duminica, ca şi în alte zile rânduite prin obicei, ba şi în unele
săptămâni, ni s-a poruncit să ne oprim de la acestea pentru anumite raţiuni tainice şi
negrăite. Dar sunt unii care trec peste acest număr, iar alţii îl împuţinează. Fiecare
după cum îi este puterea şi voinţa. Deci fă şi tu după putere! Dar fericit cu adevărat
şi aceasta în chip înmulţit, este cel ce se forţează pe sine în toate cele privitoare la
Dumnezeu. Căci ,,împărăţia cerurilor se ia cu sila şi cei ce o silesc o răpesc”.

Calist şi Ignatie scriau ,,pentru isihaşti”, adică pentru monahii care vieţuiau în
deplină singurătate numai şi numai pentru rugăciune. Măsura proprie va trebui să o
afle fiecare împreună cu părintele său duhovnicesc care poate să echilibreze între ele
consideraţiile referitoare la vârstă, sănătate şi mai cu seamă, la maturitatea
duhovnicească. În viaţa duhovnicească, ,,regula” nu este niciodată o lege înţepenită,
tiranică. Ea este o linie călăuzitoare pentru ceea ce un om întreprinde de bună voie
spre slava lui Dumnezeu şi tămăduirea sufletului său.

Astăzi acest exerciţiu comun odinioară întregii creştinătăţi a dispărut practic cu

desăvârşire din Occident. Majorităţii fiilor spirituali ai lui Benedict, a cărui ,,Regulă”
prevede încă prosternări la rugăciune, această practică nu le mai, este cunoscută din
experienţe proprii. Simplii credincioşi mai au experienţa ei ca rit liturgic numai în
liturghia din Vinerea Mare. Şi unii şi alţii sunt prin aceasta privaţi de o puternică
armă în viaţa duhovnicească.
Ce fel de putere se află însă în metanii ne învaţă Isaac din Ninive. E vorba de
acele perioade de paralizie interioară şi de desăvârşită obscuritate lăuntrică prea bine
cunoscute omului modern, când nu mai suntem în stare nici măcar să înălţăm cea mai
 70
mică rugăciune. Atunci, ne sfătuieşte Isaac, trebuie să ne căutăm scăparea în
metaniile dese, chiar dacă nu simţim nimic, şi în interior totul pare să rămână cu
desăvârşire rece. Fiindcă nimic nu înfricoşează mai mult pe potrivnicul decât acest
gest de adâncă smerenie şi, de aceea, el va pune în lucrare totul pentru a ne împiedica
de la aceasta - aşa cum l-a împiedicat şi pe Adam în Paradis să se arunce după
căderea sa în adoraţie înaintea lui Dumnezeu.
Am întâlnit deja reprezentarea aflată la baza acestor consideraţii, şi anume aceea
că demonii observă extrem de atent ceea ce facem şi spunem. Chiar şi atunci când
suntem împrăştiaţi şi nu mai avem conştiinţa sensului psalmilor, demonii îi ascultă şi
tremură, se spune! De ce stau aşa lucrurile ne spune un text din Evagrie.

,,Ei iau seama la călcâiele mele”: Pentru ca prin observarea a ceea ce facem să
afle. Fiindcă demonii nu sunt nicidecum ,,cunoscători ai inimilor”.
Cel ce ,,singur a făcut inimile lor” E1 singur le cunoaşte. De aceea, Dumnezeu
este numit pe bună dreptate ,,singurul cunoscător al inimilor”.

Demonul este şi rămâne ,,străinul” care are doar un acces indirect la ,,inima”
noastră, adică la centrul persoanei noastre. E1 ştie din experienţă, adică dintr-o acută
observaţie, că această ,,inimă”, din care ies toate, chiar şi gândurile rele, se trădează
prin acel ,,limbaj al trupului”, de care în marea majoritate a timpului nu suntem nici
măcar conştienţi. Evagrie susţine că din gesturile noastre, din mintea noastră, din
tonul vocii noastre, pe scurt din întreaga noastră conduită exterioară, demonii trag
concluzii asupra stării inimii noastre şi îşi adaptează tactica lor în mod corespunzător.
Această unitate dintre trup şi suflet ar trebui să o folosim spre avantajul nostru şi
la rugăciune! Şi nu numai în privinţa demonilor care ne pândesc din toate părţile, ci
mai cu seamă faţă de rezistenţele inimii noastre oscilante şi infidele. Chiar şi atunci
când este săvârşit numai cu trupul, gestul repetat al metaniei rupe ca şi lacrimile, acea
,,asprime” şi insensibilitate” interioară ce pare să ucidă în noi orice viaţă spirituală. În
mod tainic, trupul care în atitudinea sa este de fapt ,,icoana” stării lăuntrice a
sufletului (Origen), trage în cele din urmă odată cu sine şi sufletul care rezistă.

6. „Şi să-şi ia crucea sa în fiecare zi”

(Luca 9,23)

Unul din cele mai vechi gesturi exclusiv creştine, care nu se limitează însă
numai la rugăciune este semnul crucii sau mai exact spus ,,pecetluirea” sau
,,însemnarea” (cu semnul crucii).

La orice pas, la orice intrare şi ieşire, la punerea pe noi a hainelor şi a

încălţămintei, la spălare, mâncare, la aprinderea luminilor, la mersu1 spre somn, la
aşezarea jos şi la culcare, şi orice activitate am face, să ne facem pe fruntea noastră
micul semn (al crucii).

Pentru Răsăritul grecesc, Origen atestă faptul că, înainte de a începe orice
lucrare, mai cu seamă însă înainte de rugăciune sau de sfinţitele citiri (ale Scripturii),
toţi credincioşii îşi însemnează fruntea cu semnul crucii. Ei fac astfel, fiindcă în acea
literă scrisă în ebraica veche ca o cruce (+)‚ şi în limba greacă ca litera ,,thau” (T), cu
 71
care sunt însemnaţi pe frunte credincioşi după Iezechiel 9,4 ei văd ,,o profeţie a
semnului (crucii) pe frunte obişnuit la creştini”. Aceasta o face probabil şi văzătorul
şi autorul Apocalipsei atunci când vorbeşte despre ,,pecetluirea robilor Dumnezeului
nostru pe fruntea lor”, iar textul de la Luca 9,23 şi paralelele lui trebuie să se fi referit
la origine la o astfel de ,,însemnare”.

Oricum ar judeca istoricii originea acestui gest, pentru Părinţi este vorba despre
una din acele ,,predanii nescrise de la început” care îşi trag obârşia de la Apostoli şi,
prin aceasta, de la Biserica primară chiar dacă ele intenţionat nu au fost fixate în scris.
Încă Tertulian trimite în scrierea sa, citată mai sus şi alcătuită în anul 211, la această
predanie a Bisericii. Un text care provine din cercul monahilor pahomieni ai
Egiptului evidenţiază faptul că acest gest - ca şi întoarcerea în rugăciune spre răsărit, -
reaminteau primilor creştini statornic de Botezul lor, de acel eveniment copleşitor
căruia îi datorau faptul de a fi creştini şi prin aceasta mântuirea lor.

Să ne însemnăm la începutul rugăciunii noastre cu semnul botezului, să facem

pe fruntea noastră semnul crucii ca în acea zi în care ne-am botezat, cum stă scris la
Iezechiel, să nu ne oprim cu mâna noastră la gură sau la barbă, ci să o ducem până
la frunte spunând în inima noastră: ,,Ne-am însemnat cu pecetea!” Aceasta ce-i
drept nu este deopotrivă cu pecetea botezului, însă în ziua în care am fost botezaţi, pe
fruntea fiecăruia dintre noi a fost făcut semnul crucii.

Ca nici un altul, acest gest al însemnării cu semnul sfintei cruci îl identifică pe

creştin ca şi ,,creştin”, aşadar ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe
Cruce a lui Hristos, în care el a fost atras în mod tainic prin sfântul Botez.

,,A purta semnul” înseamnă ,,a purta moartea” încă de pe când eşti în viaţă
,,lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat
trupul cu dragostea Celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă.

De aceea, semnul sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora,
este în mod statornic o mărturisire a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pe Cruce
asupra puterilor vrăjmaşe. Părinţii se serveau de acest semn statornic atunci când se
ştiau confruntaţi cu aceste puteri vrăjmaşe. Încă Antonie cel Mare îi învăţa pe
ucenicii săi că demonii şi nălucirile (fantasmele) lor nu sunt în realitate nimic şi pier
repede, mai cu seamă atunci când ne înarmăm ,,cu credinţa şi cu semnul crucii”.
Acelaşi lucru este valabil despre toate formele de magie păgână.

Dacă iţi pecetluieşti deseori fruntea şi inima ta cu semnul crucii, demonii‚ vor
fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn!
Dacă vrei să stingi relele amintiri şi feluritele atacuri care înrobesc mintea,
atunci întrarmează-te grabnic cu gândul la Mântuitorul nostru, şi cu chemarea
înflăcărată a înaltului Său nume, ziua şi noaptea pecetluindu-ţi deseori atât fruntea
cât şi pieptul cu semnul crucii Domnului. Fiindcă ori de câte ori este numit numele
Mântuitorului Iisus Hristos şi este pusă pecetea crucii Domnului pe inima, pe pieptul
şi pe celelalte mădulare ale trupului, puterea vrăjmaşului este neîndoielnic risipită
iar demonii cei răi fug cutremurându-se dinaintea noastră.
 72
Însă oricât de tare ar fi puterea semnului crucii, nu este totuşi vorba de un
semn magic. Credinţa este cea care îl face să fie puternic.

Când eşti ispitit, însemnează-ţi semnul frunţii cu evlavie. Acest semn al suferinţei
este un semn împotriva diavolului, atunci când îl faci cu credinţă şi nu ca să fie văzut
de oameni. Trebuie să te foloseşti de el cu chibzuinţă ca de un scut, iar potrivnicul va
vedea atunci puterea care-ţi iasă din inimă.

Dacă este o putere în semnul sfânt al crucii făcut mai întâi în ,,numele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, iar mai apoi ,,în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh”, atunci se înţelege de la sine că nu numai că nu este îngăduit să fie
făcut din slavă deşartă, ci de asemenea că nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la
sensul şi puterea sa. Tradiţia Bisericii a precizat de aceea şi modul în care trebuie să
ne facem semnul crucii.
Aşa cum ne învaţă textele patristice citate, la început ,,micul semn” era făcut atât
în Răsăritul grecesc cât şi în Occidentul latin - ce-i drept şi numai cu un singur deget -
mai cu seamă pe fruntea proprie. În acelaşi mod, la ocazii speciale se ,,pecetluiau” şi
buzele, inima şi aşa mai departe, până când, cu timpul, de aici s-a dezvoltat acel mare
gest familiar nouă tuturor, prin care credinciosul se pune cumva cu întreg trupul său
sub crucea lui Hristos.

De asemenea, trebuie să ne minunăm, cum prin semnul cinstitei şi de-viaţă-

făcătoarei Cruci se izgonesc demonii şi feluritele boli, lucru cu neputinţă tuturor. Şi
cine poate număra laudele Crucii? Iar simbolurile acestui semn sfânt ni le-au predat
Sfinţii Părinţi, ca să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor. Căci cele două
degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit
cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas. Iar dreapta aminteşte de puterea Lui
nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Coborând ea de sus ne arată
pogorârea Lui din cer până la noi. Iar trecând de la dreapta spre stânga, izgoneşte
pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol care stă
la stânga lipsit de tărie şi întunecat.

E uşor de văzut că această ,,cruce cu două degete” care ne este binecunoscută ca

gest de binecuvântare din nenumărate reprezentări ale lui Hristos în Răsărit ca şi în
Apus şi pe care vechii credincioşi ruşi au păstrat-o până astăzi, trebuie să fi apărut
într-un anumit mediu de ,,,necredincioşi” şi ,,eretici”. Cele două degete şi o singură
mână sunt o mărturisire mută - împotriva monofiziţilor şi nestorienilor - a celor două
firi ale Cuvântului Întrupat într-un singur ipostas (sau persoană). Mult mai vechi şi
nelegat de o epocă anume este simbolismul biblic ,,sus - jos,” ,,dreapta - stânga” care
este adânc înrădăcinat până astăzi în limbajul şi obiceiurile cotidiene.
Odată cu stingerea sus-menţionatelor dispute hristologice, respectiv într-un
context liber de ele, semnul crucii şi-a explicitat atunci întreaga plinătate a
simbolismului său şi şi-a găsit forma definitivă.

Semnul crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte fiindcă el
este imprimat cu invocarea Treimii - despre care profetul spune: ,,Cine ţine pământul
 73
cu trei degete”? - şi anume coborându-le de sus în jos şi de la dreapta la stânga
fiindcă Hristos a pogorât din cer pe pământ şi a trecut de la iudei la păgâni.

Aşa cum este descris aici semnul crucii de Papa Inocenţiu III (1198-1216), pe
atunci încă diacon al Bisericii Romane, aşa era el făcut în acel timp şi în Biserica
Răsăriteană, şi aşa îl fac până astăzi creştinii ortodocşi. Semnul sfintei cruci a rămas
deci, chiar şi dincolo de Marea Schismă din 1054, un gest de profundă semnificaţie
simbolică care unea încă Răsăritul şi Occidentul.
Aşa cum arată însă limpede continuarea capitolului citat, încă de pe atunci
,,unii” începeau să facă linia orizontală, transversală a crucii în sens invers, aşadar de
la stânga spre dreapta, aşa cum se obişnuieşte astăzi în exclusivitate în Occident.
Acestui fapt i se oferea o justificare simbolică şi una practică. Ar trebui, să trecem, de
la nefericire (simbolizată de latura stângă, ,,rea”) la slavă (simbolizată prin latura
,,bună”, dreaptă), aşa cum Hristos Însuşi a trecut de la moarte la viaţă şi de sub
pământ în rai. Mai departe, ar trebui să ne facem semnul crucii în acelaşi fel în care
este făcut asupra noastră semnul crucii la binecuvântare.
Asupra acestei justificări simbolice, Inocenţiu nu spune nimic, însă nu vrea să
admită justificarea practică. E1 trimite pe bună dreptate la faptul că noi nu facem
semnul crucii asupra altora ca şi cum ei ne-ar întoarce spatele ci mai degrabă faţă în
faţă! De aceea preotul face semnul crucii de la stânga la dreapta, astfel încât
credinciosul să îl primească de la stânga spre dreapta, exact aşa cum îşi face el însuşi
semnul crucii.
E regretabil că acei ,,unii” au devenit în curând ,,mulţi” şi mai apoi ,,toţi”, în
ciuda cuvintelor extrem de clare ale marelui papă, şi astfel s-a pierdut încă o piesă din
acea moştenire comună care unea odinioară Răsăritul şi Occidentul. Faptul este cu
atât mai regretabil cu cât astăzi în Occident abia dacă mai cunoaşte cineva
simbolismul Sfintei Cruci aşa cu ni l-au predat Părinţii.

ÎNCHEIERE

,,Comoara în vase de lut”

(II Corinteni 4,7)

,,Credinţa slăbeşte” - această plângere larg auzită astăzi am luat-o drept punct de
plecare pentru consideraţiile noastre. Credinţa dispare, se evaporă - a fost răspunsul
nostru - fiindcă nu este ,,practicată”. Faptul poate fi citit cu toată claritatea în destinul
rugăciunii personale şi al ,,practicilor ei”, întrucât, din vechime, rugăciunea este într-
un fel barometrul intensităţii credinţei.
Tradiţiile Bisericii, ale Scripturii şi ale Părinţilor, ne-au lăsat o bogată comoară
nu numai de texte, ci şi de moduri, forme, gesturi, etc., ale rugăciunii. În epoca
modernă însă - mai cu seamă în creştinismul occidental - foarte puţin, ba chiar mai
nimic n-a rămas din acestea. Însă acolo unde aceste lucruri aparent ,,exterioare”
lipsesc, rugăciunea devine ,,banală, rece şi goală” (Jausep Busnaya), iar credinţa
însăşi care se exprimă prin ea, se răceşte pe neobservate şi se evaporă în cele din
urmă.
 74
Primii Părinţi erau foarte conştienţi de faptul că aceste lucruri, care în ochii lor
nu erau deloc simple lucruri ,,exterioare”, sunt în permanenţă în pericol de a fi
neglijate şi în cele din urmă uitate, întrucât sensul lor nu mai e înţeles. Deja Tertulian
în Occidentul latin şi Origen în Răsăritul grecesc au socotit de cuviinţă să adauge la
scrierile lor ,,Despre rugăciune” câte un ,,apendice practic” prin care sunt readuse în
memorie aceste ,,predanii nescrise”, ,,de la început”, adică apostolice ale Bisericii
(Macarie Alexandrinul citat de Evagrie).
Din această aparentă stingere a acestor tradiţii mulţi trag, dimpotrivă, concluzia
că nu există drum de întoarcere! Vindecarea crizei spirituale a Occidentului ar sta
,,mai degrabă în faţa noastră” nu ,,înapoia noastră”. Ba chiar ar fi porunca vremii ca,
în spiritul unui ,,ecumenism” larg înţeles, să învăţăm de la marile religii ale
umanităţii şi să împrumutăm de acolo ceea ce la noi dispare din ce în ce mai mult. De
aceea, pentru mulţi, preluarea diferitelor ,,metode” de meditaţie din celelalte religii a
devenit un lucru neproblematic şi de la sine înţeles. Faptul pare a fi cu atât mai
simplu şi cu putinţă cu cât ,,Zen nu este o credinţă ci o practică” (R. Resch), care
poate fi detaşată fără probleme de fundalul ei budist. De aceea, pentru mulţi Zazen
este ,,calea” pe care speră să ajungă la o autentică ,,experienţă a lui Dumnezeu”.
Sine ira et studia să punem aici în loc de încheiere câteva întrebări şi să încercăm
un răspuns la ele aşa cum îl sugerează Părinţii. E1 va fi cu siguranţă de folos pentru
tema noastră.

,,Practica” şi ,,credinţa” sunt considerate de mulţi (aşa cum arată şi citatul mai
sus menţionat dintr-un maestru zen occidental), ca două mărimi constitutive care ar
sta de sine stătătoare, una lângă cealaltă şi care, de aceea, ar putea fi separate una de
cealaltă fără probleme. Nici un creştin care practică Zazen, nu are de gând să şi treacă
formal la budism. Însă are această separaţie o corespondenţă în realitate? Să dăm încă
odată cuvântul lui Evagrie.
În prologul scrierii sale ,,Despre rugăciune” Evagrie îl laudă pe acel prieten
necunoscut care l-a rugat să o compună, pentru faptul că nu i-a cerut numai acele
capitole care îşi datorează existenţa cernelii şi hârtiei, ci şi acelea care prin iubire şi
neţinerea minte a răului, care sunt roada vieţii practice, sunt întemeiate în intelect.
Apoi Evagrie continuă:

De aceea, dat fiind că toate sunt îndoite, una sporind pe cealaltă, după
înţeleptul Iisus (Sirah), primeşte-le nu numai în scris ci şi în duh, întrucât oricărui
scris îi premerge înţelesul. Căci dacă acesta din urmă, nu există nici scrisul nu va fi.

În continuare, Evagrie aplică această distincţie la rugăciune. Şi distincţia constă

în două moduri. Unul este ,,practic,” celălalt ,,contemplativ.” Ele se raportează între
ele precum ,,cantitatea” şi ,,calitatea” respectiv, biblic vorbind, ca ,,litera” şi
,,spiritul” sau ,,înţelesul”.
,,Modul practic” al rugăciunii, de care ţine şi ceea ce numim ,,metodă”, nu există
deci detaşat, pentru sine însuşi. El nu este nimic altceva decât configurarea sau
sensibilizarea ,,modului contemplativ”, fără de care acele ,,litere” nu ar avea nici
,,spirit” nici ,,înţeles”, ba chiar nici măcar nu ar exista. De aceea, nici ,,modul practic”
nu poate fi detaşat de ,,sensul” lui şi exercitat pentru el însuşi nici în creştinism, nici
în oricare altă religie.
 75
Ca Evagrie gândesc toţi Părinţii. Astfel Origen, pentru care gesturile
caracteristice la rugăciune ale creştinilor sunt ca o ,,icoană în trup a însuşirilor
deosebite la rugăciune”, ne sfătuieşte ,,numai aşa să venim la rugăciune, întinzând
oarecum sufletul înaintea mâinilor şi ridicând spre Dumnezeu mintea şi, înainte de a
ne ridica de jos, să ne înălţăm inima, aşezându-o în faţa Stăpânului a toate”.

Continuând această idee, putem concluziona că ,,spiritul” şi ,,sensul” premerg

,,literei” nu numai la modul ideal, şi că ,,modul practic” al rugăciunii îşi datorează
existenţa lui concretă modului contemplativ”, respectiv tocmai lucrului despre care
este vorba în ultimă instanţă în creştinism. Aceasta înseamnă însă că ,,modul practic”
nu are alt scop decât acela de a oferi ,,spiritului”. ,,modului contemplativ,” acel
mijloc de care acesta are nevoie pentru a deveni realitate în rugător.
,,Dubla închinare de adoraţie, spirituală şi corporală” (Ioan Damaschin) pe care
o aducem lui Dumnezeu este, aşadar, o unitate închisă în sine. Modul ,,contemplativ”
şi ,,practic” al rugăciunii se condiţionează reciproc într-un mod propriu, specific. Un
mod ,,practic”, o ,,metodă” fără un ,,spirit” care să sălăşluiască în ea şi să o
configureze sunt lipsite de sens. Invers însă, ,,modul contemplativ” ar rămâne lipsit
de substanţă, inconsistent, dacă nu ar lua un chip în rugătorul care constă din trup şi
din spirit printr-o ,,practică” potrivită contemplaţiei şi orientată spre ea.
Prin ,,metodă” în sensul lui Evagrie nu trebuie înţeleasă o simplă ,,tehnică”.
,,Practicile” de care a fost vorba aici cu precădere sunt mai degrabă latura sensibil-
perceptibilă a acelei ,,metode spirituale”, care ,,curăţă partea pătimitoare a sufletului”
şi pe care Evagrie o numeşte ,,făptuire” respectiv, în cazul rugăciunii, ,,modul
practic” al rugăciunii. La această ,,metodă spirituală” cuprinzătoare face aluzie
Evagrie atunci când vorbeşte despre acele ,,capitole despre rugăciune”, care îşi
datorează existenţa nu cernelii şi hârtiei, ci ,,iau loc în minte prin iubire şi neţinerea
minte a răului”, şi anume ca roadă a conlucrării a ,,harului dumnezeiesc şi râvna
omenească”.

Iubirea este vlăstarul nepătimirii, nepătimirea însă este înflorirea făptuirii,

făptuirea se sprijină pe ţinerea poruncilor, păzitoarea lor însă este frica de
Dumnezeu, care este un vlăstar al dreptei credinţe. Credinţa însă este un bun inerent,
care se găseşte de obicei şi la cei care nu cred încă în Dumnezeu.

Dacă, aşadar, capacitatea credinţei este în virtutea creării tuturor oamenilor

,,după chipul lui Dumnezeu” un bun inerent chiar şi celor care nu cred încă în mod
actual, este însă absolută nevoie de autorevelarea lui Dumnezeu, pentru a trezi acea
,,dreaptă credinţă în adorata şi Sfânta Treime”, Care singură conduce treptat pe
credinciosul ,,practic” până la acea ,,iubire duhovnicească desăvârşită”, “în care
devine realitate rugăciunea în Duh şi în Adevăr”.
Din cele spuse trebuie să tragem concluzia că în orice caz pentru Părinţii noştri
nu există şi nici nu poate exista în credinţă o ,,practică neutrală” pe care fiecare să o
poată umple cu ,,sens” după preferinţă şi care să-i conducă pe toţi oamenii,
credincioşi şi necredincioşi, spre acelaşi ţel.
Pentru tema noastră de aici rezultă îndeosebi faptul că acele ,,practici”, despre
care a fost vorba în paginile precedente, sunt configurarea rugăciunii biblic-creştine
ce s-a realizat în decursul istoriei mântuirii. Ele nu sunt nicidecum ,,lucruri exterioare
 76
legate de o epocă anume”, ci mai degrabă ,,acele vase de lut” prin care ajunge până
la noi acea comoară” netrecătoare. Deşi ele nu au fost intenţionat fixate în scris de
Apostoli, Părinţii, ca Vasile cel Mare, dar şi Tertulian, ,,îi atribuie pe bună dreptate
aceeaşi autoritate ca şi tradiţiilor fixate în scris”.
Părinţii erau în orice caz deja foarte conştienţi - o spune şi Origen - de faptul că
între datinile şi obiceiurile Bisericii există multe care ,,trebuie urmate de către toţi,
fără ca toţi să cunoască întemeierea lor. Această răspândită necunoaştere le expune
deprecierii şi în cele din urmă neglijării şi abandonării. De aceea după, cum s-a spus,
Părinţii au cunoscut devreme nevoia de a explica sensul acestor obiceiuri bisericeşti,
pentru ca nu cumva prin deprecierea acestor tradiţii apostolice nescrise ,,să fie
vătămată fără intenţie în multe locuri Evanghelia însăşi”. În faţa acestei necesităţi se
află mereu, iar şi iar fiecare generaţie, iar sarcina dascălilor Bisericii este nu numai
aceea de a păstra nefalsificată, ci şi de a propovădui credincioşilor mereu şi mereu
atât ,,predaniile scrise, cât şi cele nescrise”. Dar dacă aceasta nu se întâmplă?
,,Modul practic al rugăciunii” spunea Evagrie - şi acest lucru este valabil despre
,,făptuire” în genere - se aseamănă cu ,,litera” , care îşi datorează existenţa sensului ce
îi premerge şi pe care î1 exprimă şi î1 comunică prin intermediul ei. Cu alte cuvinte,
toate acele elemente ,,practice” ale vieţii duhovniceşti, dintre care am expus aici doar
unele, alcătuiesc împreună un fel de ,,limbaj” care dezvăluie rugătorului ,,spiritul
rugăciunii”. Numai cine stăpâneşte acest ,,limbaj”, poate să comunice şi altora
,,sensul” ascuns al rugăciunii.
Pierderea acestui ,,limbaj” conduce de aceea inevitabil la un fel de afazie, adică
la incapacitatea de a comunica altora acel ,,sens” care nu mai este deja experiat în
mod existenţial. Acest lucru se numeşte astăzi ,,ruptură a tradiţiei”: incapacitatea de a
înţelege ,,limba” Părinţilor în credinţă şi muţenia în faţa copiilor noştri.

Natura însă nu tolerează vidul. Astăzi, părinţii se pot eventual declara mulţumiţi
cu faptul de a fi pierdut calea, copiii lor însă nu se vor acomoda atât de uşor cu acest
lucru. Ei caută ,,căi” noi, fără să bănuiască în vreun fel că prin aceasta ,,introduc
lucruri străine de alergarea noastră” şi că astfel se expun pericolului de a deveni ei
înşişi ,,străini de calea Mântuitorului nostru” (Evagrie).
Fie că vrem sau nu, alegerea ,,mijloacelor” decide deja asupra rezultatului. Ceea
ce faci, te face! Cine se dedică ,,practicilor” şi ,,metodelor” care nu s-au ivit din solul
propriei lor credinţe, acela va fi condus pe neobservate spre acea ,,credinţă” care a
dezvoltat aceste practici ca expresia ei autentică. Mulţi fac astăzi această experienţă
dureroasă chiar dacă nu îndrăznesc să recunoască că au deviat de la calea adevărată.
Ce e, aşadar, de făcut atunci când devenim conştienţi de dezrădăcinarea proprie?
Atunci, biblic vorbind, trebuie să ne ,,întoarcem” la ceea ce ,,a fost la început!” Când
cineva şi-a lăsat ,,prima sa dragoste”, el trebuie ,,să-şi aducă aminte de unde a căzut,
trebuie să se întoarcă şi să facă din nou faptele dintâi”. În viaţa duhovnicească - şi nu
numai acolo - aceasta înseamnă ,,a întreba după căile celor care ne-au precedat în
mod drept”, pentru ,,a ne îndrepta după ele”. Trebuie să ,,vorbim cu ei”‚ adică, în
majoritatea cazurilor, să studiem viaţa şi scrierile lor, pentru ,,a învăţa de la ei”. După
ce am auzit de la ei ceea ce e de folos, e nevoie să începem de foarte de ,,jos”, de la
acele ,,lucruri exterioare” de care a fost aici vorba, şi ,,să cerem de la noi înşine să
săvârşim cu cea mai mare osteneală acelaşi fapte ca Părinţii”. Numai cine se supune
 77
acestor osteneli poate spera să se învrednicească într-o zi de acea cunoştinţă pe care
o admirăm atât la Sfinţii Părinţi.

Că lucrurile se petrec efectiv aşa cum au fost expuse aici, nu se poate dovedi în
mod constrângător, pentru a mai cita încă o dată pe Evagrie: pentru cei ce se
mulţumesc fie numai ,,să vorbească cu satisfacţie despre faptele Părinţilor” fie să le
studieze numai ,,ştiinţific”, oricât de mare şi oricât de sincer ar fi interesul lor, în mod
inevitabil ,,unele rămân învăluite, altele obscure”, esenţialul în orice caz le scapă.

Însă pentru cei ce pun piciorul în aceeaşi urmă cu cea lăsată de piciorul
Sfinţilor Părinţi, aceste lucruri se limpezesc.

APENDICE

Indicaţii practice

Poate de un real folos ca din tradiţia Sfinţilor Părinţi expusă în această cărticică
să tragem câteva consecinţe practice în vederea alcătuirii unui ,,colţ de rugăciune” şi
cu privire la pravila de rugăciune pe care creştinul să o aducă acolo în ascuns înaintea
Tatălui Ceresc. Fiindcă toate ideile frumoase despre rugăciune rămân străine dacă nu
conduc la rugăciunea însăşi.

1. Alegerea locului potrivit şi amenajarea lui.

Pentru a putea avea o ,,convorbire” cu totu1 personală cu Tatăl în ,,ascuns”,

colţul ,,de rugăciune” ar trebui să fie tot atât de izolat şi liniştit ca acea ,,cămară” din
spatele ,,uşilor închise” de care vorbea Hristos.
Că ea trebuie să fie orientată spre răsărit se înţelege de la sine, doar rugătorul se
îndreaptă în rugăciunea sa spre ,,lumina cea adevărată”, spre Dumnezeu, care ,,ne-a
chemat din întuneric la lumina sa cea minunată”.
Evident de aici nu trebuie să lipsească lumina, fie sub forma unei candele, fie
sub forma unor lumânări sau a amândurora împreună. Aprinderea acestei lumini
înaintea zorilor sau la revărsarea nopţii este parte integrantă a acelei ,,slujbe
înţelegătoare” pe care rugătorul o înalţă acolo în ascuns înaintea lui Dumnezeu.
Direcţionarea colţului de rugăciune spre ,,răsărit” se însemnează cel mai bine,
aşa cum se obişnuia încă din vechime, cu o cruce. La alegerea acestei cruci trebuie să
luăm aminte că aceasta face sensibilă nu numai suferinţa şi moartea Fiului Omului, ci
şi biruinţa sa asupra morţii. Multe cruci vechi (şi moderne) unesc foarte frumos într-o
singură unitate pomul vieţii şi lemnul crucii şi aduc astfel aminte rugătorului că el se
roagă cu faţa întoarsă spre ,,patria sa originară”, Paradisul.
De-a dreapta şi de-a stânga acestui ,,semn al Domnului”, sau chiar sub el, putem
atârna icoane, ale lui Hristos la dreapta şi ale Maicii Domnului (la stânga), ca şi ale
Sfinţilor preferaţi. Ele ni-L fac prezent pe Mântuitorul nostru împreună cu cei în care
,,Dumnezeu s-a arătat a fi minunat”, şi îl conştientizează pe cel ce se roagă în
singurătate de faptul că e1 se roagă statornic ,,în comuniunea Sfinţilor”.
 78
Pe un pupitru special trebuie să stea ,,instrumentele” rugăciunii zilnice: Sfânta
Scriptură, Psaltirea, respectiv cărţile de rugăciune de care se serveşte cel ce se roagă,
un şirag de mătănii.
Abia acest mic oratorium, chiar dacă rămâne ascuns privirii oamenilor, face din
casa fiecărui creştin o ,,biserică domestică!” Ca şi puţină sare, el dă ,,lumii”, în care
pare să se piardă, gust şt savoare.

2. Timpurile rugăciunii.

Scurgerea zilei omului antic, cu marile ei diviziuni în secţiuni de câte trei

ceasuri, urma unui ritm de departe mult mai liniştit decât cel al omului modern, care
stă sub dictatura ceasului de precizie. De aceea, alegerea timpurilor potrivite pentru
rugăciune este cu atât mai importantă.
Ca şi omul biblic, primii Părinţi ai monahismului timpuriu preferau pentru cele
două pravile principale ale lor timpul de după apusul soarelui şi de dinainte de
răsăritul soarelui. Acestea sunt momentele care - cu o anumită autodisciplină - pot fi
libere cel mai frecvent şi pentru un om modern. Cine oferă astfel lui Dumnezeu ca o
,,pârgă”, începutul zilei, respectiv al nopţii, acela poate spera ca şi restul zilei
respectiv al nopţii, să fie sfinţite. Îi va fi de asemenea mult mai uşor ca în toate
activităţile sale să ţină vie în inima sa ,,aducerea aminte de Dumnezeu”.
Oricât de cuprinzătoare sau oricât de scurtă ar fi rugăciunea zilnică, importantă
este mai cu seamă regularitatea ei, ,,stăruirea în rugăciune”.

3. ,,Rugăciunea cea mică”

Odată cu trecerea veacurilor, rugăciunea ,,ceasurilor” în Biserică a devenit din

ce în ce mai diferenţiată şi prin aceasta din ce în ce mai cuprinzătoare - în Răsărit încă
şi mai mult decât în Occident. ,,Ceaslovul” (sau ,,breviarul”) reprezintă o primă
încercare de a aduce această rugăciune a ceasurilor la o formă mai compactă.
Reformele liturgice ale ultimelor decenii însă au dus în Biserica Occidentală la alte şi
alte prescurtări şi în această privinţă.
Mulţi creştini (chiar şi clerici) sunt convinşi de faptul că rugăciunea cu slujbe
lungi ar fi ,,tipic monahală”. Primii Părinţi ai pustiei însă, care se retrăgeau din orice
ocupaţii lumeşti şi trăiau numai şi numai pentru rugăciune, vorbesc statornic numai
despre o ,,pravilă” sau ,,rugăciune mică” a lor. În fapt, cu cei 12 Psalmi şi cu
rugăciunile corespunzătoare, ambele aceste rugăciuni ale lor, de seara şi de
dimineaţa, nu erau deosebit de lungi. Chiar şi ,,nenumăratele rugăciuni”, pe care le
făceau în timpul zilei în cursul lucrului, nu depăşeau lungimea unui ,,Tatăl nostru”, ca
să nu mai spunem nimic de scurtele rugăciuni de ,,împungere” deja menţionate şi care
nu cuprindeau mai mult decât câteva cuvinte.
Cine doreşte să intre pe urmele Sfinţilor Părinţi la ,,locu1 rugăciunii” şi
năzuieşte după ,,starea rugăciunii” ar face bine deci, să-şi alcătuiască o pravilă care să
corespundă puterilor sale şi care să trezească şi să ţină treaz în el duhul rugăciunii.
Fiindcă scopul este acela de a ţine ,,mintea toată ziua la rugăciune.”
Pentru rugăciunea personală, cea mai potrivită înainte de toate este Psaltirea,
care însă trebuie adaptată corespunzător acestui scop. Adică psalmii lungi trebuie
subdivizionaţi în unităţi mai mici, cu gândul mai puţin la ,,cantitate”, cât la ,,calitate”.
 79
De aceea ei, Sfinţii Părinţi socotesc mai de folos să fie cântate zece versete cu
înţeles şi luare aminte, decât să fie turnat un psalm întreg în neorânduiala minţii.

În conformitate cu această înţeleaptă regulă fiecare trebuie să-şi fixeze numărul

psalmilor corespunzător posibilităţilor lui. Cine doreşte să păstreze numărul sfinţit de
12 psalmi pentru rugăciunea de dimineaţă şi pentru rugăciunea de seară cu
rugăciunile corespunzătoare, poate ajunge uşor la aceasta printr-o subdivizare
corespunzătoare a Psaltirii.
În principiu, psalmii trebuie citiţi în ordinea lor, fără a-i alege şi, mai cu seamă,
fără a lăsa nimic deoparte, întrucât este vorba în primul rând de ascultarea cuvântului
lui Dumnezeu.
După dorinţă fiecare poate îmbogăţi această psalmodie prin imne aparţinând
Tradiţiei Bisericii sau o poate rotunji prin citiri din Scriptură.
Unii însă vor prefera acestei pravile relativ libere, drept fir călăuzitor fix
rugăciunea ceasurilor Bisericii. Trebuie însă băgat de seamă că această rugăciune
presupune o comunitate rugătoare şi prin urmare cititori diferiţi, cântăreţi, şamd.
În orice caz, trebuie să luăm aminte ca ,,mica pravilă” să nu degenereze niciodată
într-o simplă formalitate, căreia i ne supunem cu conştiinţa datoriei, însă fără
participare lăuntrică. Libertatea pe care mulţi povăţuitori experimentaţi ai vieţii
duhovniceşti o recunosc rugătorului are tocmai sensul de a tăia formalismul de la
rădăcină şi de a conduce adevărata rugăciune la întâlnirea personală cu Dumnezeu
,,în duh şi în adevăr”. Alternanţa psalmi - rugăciune poate fi, potrivit experienţei, un
bun fir călăuzitor.
Rugăciunea inimii nu este în sine legată de un anumit timp de rugăciune,
întrucât ea este ,,respiraţia sufletului”. Experienţa ne învaţă însă, că este util să îi
dedicăm constant un anumit timp al rugăciunii de dimineaţă şi de seară, fiindcă astfel
ea va trece mai uşor în carne şi în sânge.
Din epoca apostolică, credinciosul se roagă de trei ori pe zi cu rugăciunea Tatăl
nostru (Didahia). Ea este rugăciunea creştinului pe care Domnul Însuşi l-a învăţat. De
aceea, este de la sine înţeles că rugăciunea ,,Tatăl nostru” ar trebui rostită mai des în
cursu1 zilei, însă niciodată repetându-o de mai multe ori una după alta fără a ne gândi
la înţelesu1 ei. Ea ar trebui să fie în permanenţă punctul culminant al oricărui timp al
rugăciunii şi caracterul ei special ar trebui exprimat şi în atitudinea pe care trebuie să
o ia atunci rugătorul.

4. Modurile şi gesturile rugăciunii.

Despre diferitele moduri şi gesturi ale rugăciunii s-a vorbit deja pe larg mai sus.
Rugătorul trebuie să năzuiască să şi le însuşească cu timpu1 pe toate, pentru a le
exercita cu înţeles şi la timpurile corespunzătoare. E1 previne astfel, faptu1 ca
rugăciunea sa să devină ,,banală, rece şi goală”.
Îndeosebi trebuie să luăm aminte să ne rugăm în acord cu anul bisericesc, şi
aceasta nu numai în privinţa unor anumite imne, citiri, şamd., ci şi în ce priveşte
gesturile rugăciunii. Adică, trebuie să ne străduim în mod serios să exprimăm văzut
caracterul acelor zile şi timpuri, care contează în mod tradiţional ca zile de abstinenţă
şi de post (miercurea, vinerea, posturile), prin îngenunchieri şi metanii, precum şi
caracterul sărbătoresc şi de veselie al celebrării zilei Domnului şi a perioadei pascale.
 80
Aceste câteva pagini nu pretind desigur să epuizeze, fie şi numai tangenţial,
întreaga bogăţie a Tradiţiei vechilor Sfinţi Părinţi asupra rugăciunii personale. Ele
vor, după cum spune Benedict în Regula sa, numai să pună ,,un început”.

Cel ce se grăbeşte spre desăvârşirea petrecerii duhovniceşti are învăţăturile

Sfinţilor Părinţi, a căror păzire duce pe om spre înălţimea desăvârşirii.
Căci care pagină sau cuvânt cu autoritate dumnezeiască în Vechiul şi Noul
Testament care să nu fie o normă prea dreaptă a vieţii omeneşti?
Sau care carte a Sfinţilor Părinţi soborniceşti nu răsună ca să ajungem cu
alergare dreaptă la Ziditorul nostru?
Şi ,,Convorbirile Părinţilor” şi ,,Aşezămintele”‚ şi ,,Vieţile lor ‚ dar şi ,,Regula”
Sfântului Părintelui nostru Vasile,

şi toate celelalte scrieri ale acelor Părinţi care au umblat ,,de la început” pe acea
,,cale” care spune despre sine însăşi ,,Eu sunt Calea”, ce altceva sunt oare decât
povăţuitori vrednici de încredere pentru toţi cei îşi dau osteneala de a ,,pune piciorul
lor în aceleaşi urme” cu ei şi ,,de a săvârşi ei înşişi faptele Părinţilor”?

CUPRINS

Cuvânt Înainte: Un ,,abecedar patristic al rugăciunii şi semnificaţiile lui….

IZVOARE………………………………………………………………….
INTRODUCRE: ,,Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!”……………………...
I. ,,Nimeni bând vin vechi, nu voieşte din cel nou”………………………..
1. ,,Ce era dintru început” (1 In. 1,1)……………………………………………
2. ,,Spiritualitate” şi ,,viaţă spirituală”…………………………………………..
3. ,,Acţiune” şi ,,contemplaţie”……………………………………….
4. ,,Psalmodie” - ,,rugăciune” - ,,meditaţie”…………………………
II Locurile şi Timpurile Rugăciunii……………………………………….
1. ,,Când te rogi, intră în cămara ta!”……………………………………………
2. ,,Priveşte spre răsărit, Ierusalime”!...................................................................
3. ,,De şapte ori pe zi Te-am lăudat” ……………………………………………
4. ,,Fericit cel ce priveghează” ………………………………………………….
5. ,,Şi se rugau cu postiri” ………………………………………………………
III. Modurile Rugăciunii……………………………………………………………….
1. ,,Rugăciuni şi cereri cu strigăt şi cu lacrimi”…………………………………
2. ,,Rugaţi-vă neîncetat” ……………………………………………………….
3. ,,Doamne, miluieşte-mă!”……………………………………………………
4. ,,Doamne, auzi strigarea mea!”………………………………………………
5. ,,Vreme este pentru a tăcea, vreme este pentru a vorbi………………………
IV. Gesturile Rugăciunii………………………………………………………………
1. ,,Sculaţi-vă şi vă rugaţi!” ……………………………………………………
2. ,,Ridicarea mâinilor mele, jertfă de seară”………………………………….
3. ,,Către Tine, Cel ce locuieşti în cer, am ridicat ochii” mei”;………….............
4. ,,A îngenunchiat şi s-a rugat”…………………………………………………
5. ,,Închinaţi-vă Domnului în curtea cea sfântă a Lui!”…………………………
 81
6. ,,Să-şi ia crucea sa în fiecare zi”……………………………………………
V. ÎNCHEIERE: ,,Comoara în vase de lut”………………………………………….
VI. APENDICE: Indicaţii practice……………………………………………………