Sunteți pe pagina 1din 7

Perspective evoluționiste

asupra comportamentului
uman: Psihologia
evoluționistă, Memetica și
Teoria co-evoluției

Ana Georgescu
Răzvan Mihai  
Psihologia evoluţionistă

Expresia de „psihologie evoluţionistă” a fost utilizat pentru prima dată de către filosoful
William James, în cartea sa Principiile psihologiei (1840), pentru a prezenta abordarea din
perspectiva teoriei evoluționiste asupra problematicii minții umane. În prezent, filosoful James
făcea referire către o școală de gândire a domeniului științelor evoluționite. Apărute în perioada
anilor ’80 ai secolului XX. Printre fondatorii acestei școli se regăsesc psihologi care au susținut
că sociobologia și ecologia comportamentală au greșit atunci când au încercat să pună în aplicare
principiile și ideile evoluționiste direct către structurile comportamentale. O abordare mai bună
era prin aplicarea mecanismelor psihologice care se află în spatele acestor structuri. John Tooby
si Leda Cosmides afirmă că selecția naturală nu alege comportamentul propriu-zis, ci acționează
numai asupra mecanismelor care generează acest comportament.
Ideea de bază pe care se constituie această teorie este aceea că mintea umană este
modular, alcătuită din mai multe de subsisteme clasificate ca și mecanisme care are au evoluat
de-a lungul istoriei speciei umane ca răspuns al presiunilor selective ale mediului. Aceste
mecanisme au acționat și asupra strămoșilor noștri în trecut. Cea mai important perioadă este
Pleistocenul, a cărui începu datează de apromixativ 2.500.000 de ani și care s-a sfârșit acum circa
11.5000. Această perioadă constituie cam 99% din istoria speciei noastre, iar în acestă perioadă
strămoșii noștri au avut diferite ocupații de la vânători și culegători în savan africană. În această
perioadă s-au format mecanismele psihologice care le oferă oamenilor puterea să se adapteze
mental indiferent de presiunile mediului la care a fost și va fi supus. Aceste mecanisme se află în
spatele proceselor cognitive ale individului. Se consider că selecția natural a favorizat ca
mecanismele care au reușit să se dezvolte cu maximum de eficiență a problemelor specific pentru
strămoșii noștri ca necesitate pentru a rezista ân timp. Câteva dintre aceste mecanisme sunt
agresivitatea, moralitatea, criteriile de selectarea a partenerilor reproductive și al relațiilor
sociale.
„Mediul ancestral” sau „Mediul adaptării evolutive” a fost denumită perioada pentru formarea
mecanismelor psihicului uman . Dacă vom reuși să înțelegem modul de formare și de înțelegere
ale acestor mecanisme putem să descoperim modul de creare al acestor mecanisme metale.
Psihologii evoluționiști au înțeles că mediul natural și cel social în care trăiesc oamenii în prezent
sunt extrem de diferite față de cel ancestral din Pleistocen. Mediul citadin modern, relațiile dintre
oameni, modul de organizare în diferite grupuri sociale mari și evoluția tehnologiei continua sunt
inovații foarte recente din punct de vedere al evoluției umane. Pentru acest eveniment, psihologii
evoluționiști au formulat ceea ce au numit „ipoteza inadecvării” (the mismatch hypothesis) dintre
adaptările noastre psihologice care au luat naştere în Pleistocen şi condiţiile actuale de viaţă ale
oamenilor. Din acest motiv, inadecvarea este rezultatul înlăturării anumitor scheme
comportamentale de la strămoșii noștri să nu mai fie astăzi potrivnice pentru lumea actuală,
lumea artificală în care trăim, adică să nu mai aibă valoare adaptativă, ci, dimpotrivă, să fie
maladaptative.
Un exemplu construit de psihologii evoluționiști este bazat pe altruism ca un comportament cu
un caracter deosebit în trecut, astfel ca oamenii ar fi trebuit să posede mecanisme psihologice
care să îi ajută în diferențierea dintre cei care răspund similar la un astfel de gest și cei care doar
profit de un asemenea gest, fără să întoarcă gestul primit. Psihologul Peter Cathcart Wason a
conceput o serie de experimente (cunoscute acum sub numele de „testul Wason”) pentru a testa
capacitatea oamenilor de a formula correct raționamente ipotetice, adică de a detecta încălcări ale
regulilor condiţionale. Psihologul Wason a observant că oamenii au abilitatea de a gândi logic în
anumite circumstanțe, iar modul în care este formulate problema este considerat punctul critic al
capacității acestora de a rezolva problema corect.
În acest test creat de Wason, subiecții trebuia să ofere un răspuns la o întrebare care le
verifică raționamentul prin intermediul unui test cu patru cartonaș pe care erau scrise diferite
litere sau cifre. În urma acestei probleme a obsercat că numai 4% dintre subiecţi reuşesc să
răspundă corect.
Ulterior, Wason a reformulat problema folosind o altă terminologie pentru a testa din nou
același raționament dar într-o altă situație. De data aceasta, 74% dintre subiecţi au răspuns
corect. Wason a prezentat două exemple identice de probleme din punct de vedere formal. În
primul caz , era prezentată o problemă formală, teoretică, iar în cel de al dolea caz era prezentată
o problem raportată la personae umane care trebuie să respecte o lege reală. Prin acest test
Wason, evidenția că abilitatea de a opera raţionamente ipotetice nu este „pură”, adică
independentă de termenii în care este prezentată problema, precum s-ar întâmpla în cazul în care
omul ar fi homo œconomicus, agentul raţional perfect, ci, dimpotrivă, că ne descurcăm mult mai
bine atunci când problema seamănă cu un anume tip de situaţii pe care le întâlnim în viaţa
cotidiană.
John Tooby și Leda Cosmides au oferit un răspuns aplicând o serie de teste alcătuită din
variațiuni ale problemei lui Wason. Ei au observant că cea de-a doua formulare a problemei lui
Wason, cea a consumului de alcool, trebuie înțeleasă ca o particularizare a principiului în care
trebuie să achiți un cost pentru un beneficiu, iar în cazul în care un individ încearcă să înșele
acest principiu, se consideră că a încălcat o normă socială.
Concluzia lor a fost că oamenii rezolvă mai ușor un test atunci când termini folosiți în
problemă nu sunt abstracți deoarece gândirea logică e sprijinită de un mecanism mental care îi
ajută să verifice dacă cineva dorește să îi înșele încălcând o normă social. Cei doi specialiști
psihologie evoluţionistă argumentează faptul că oamenii au evoluat și pot detecta cu ușurință
momentul în care cineva încearcă să îi înșele, adică să nu plătească niciun cost sau preț pentru
beneficiile primite.
Toate experimentele prezentate anterior au cerut subiecților să detecteze încălcări ale unei
reguli condiționale. Prin aceste experimente s-a constat faptul că indivizii nu dețin o
abilitate/mechanism de detectare a încălcărilor regulilor condiţionale. Doar gândirea umană
poate detecta încălcări ale regulilor condiţionale doar atunci când acestea pot fi interpretate drept
înşelătorii comise cu încălcarea unui contract social.
MEMETICA

Biologul englez, Richard Dawkins, propune, în cartea sa, “Gena egoista”, publicată în
anul 1976, o altă abordare a problemei selecţiei naturale. El consideră că această problemă ar
trebui privită din punct de vedere al genelor . Gena, unitatea elementară de transmisie a
informaţiei care se copiază prin reproducere, în viziunea lui Dawkins, este numită “replicator”.
Aceşti “replicatori” împreună cu organismul care îi conţine sunt văzuţi ca o “maşină” care are
rolul de a produce cât mai multe copii. Aşadar, prin procedeul de selecţie naturală, vor
supravieţui genele care au reuşit să se multiplice de cât mai multe ori şi care s-au transmis cu
success din generaţie în generaţie. De asemenea, Richard Dawkins susţine că replicatorii genetici
există în fiecare dintre noi, „ne-au creat atât trupul, cât şi mintea, iar supravieţuirea lor este
raţiunea supremă a existenţei noastre. Au parcurs un drum lung, aceşti replicatori. Acum sunt
cunoscuţi sub numele de gene, iar noi suntem maşinile lor de supravieţuire.”

În aceiaşi carte, Dawkins dezvoltă o altă teorie în care prezintă un nou tip de entitate care
are funcția auto-replicării: „Gena, molecula de ADN, se întâmplă să fie entitatea cu funcţie de
replicare ce prevalează pe această planetă. Însă ar putea exista şi altele. [...] Consider că un nou
replicator şi-a făcut apariţia pe această planetă. Acum ne priveşte drept în ochi. Încă se află în
perioada copilăriei, încă se târăşte cu stângăcie de colo până colo prin supa sa primordială, însă
deja trece prin modificări evolutive cu o viteză care lasă cu mult în urmă bătrâna genă. Această
supă este cultura umană.”

Prin acest nou tip de entitate cu capacitate de auto-replicare, Dawkins a dat naștere
termenului de memetică. Acest termen are la origini cuvâtul mīmēma, care însaemnă imitat,
copiat, reprodus. Ulterior, știința care se ocupă cu studiul acestor replicatori, a fost numită după
termenul introdus de Dawkins, i.e. memetica. Printre reprezentații cei mai de seama ai acestei
științe se numără Richard Brodie, Susan Blackmore, Kate Distin, etc.

O mema reprezintă “orice conţinut mental care are proprietatea de a se copia şi răspândi
cu rapiditate, trecând din mintea unui individ în aceea a altora prin imitaţie”. Pentru o înțelegere
mai bună a conceptului Dawkins prezintă câteva exemple: idei, melodii, ticuri verbale, mode
vestimentare, reguli de comportament, etc. Este foarte important să reținem că transmiterea
acestor meme se realizează în mod inconștient. Conform lui Dawkins, aceste meme posedă trei
proprietăți principale: longevitate (trăiesc în mintea umană foarte mult timp), fecunditate (se
răspandesc ușor), fidelitatea copierii (se copiază cu acuratețe). Tendința de răspândire a memelor
este strâns legată de caracterul pozitiv al acestora. Cu cât un meme este mai amuzant, atrăgător,
adaptat, cu atât el se va raspândii mai mult in mintea si atenția oamenilor. Ideea de mema a
stârnit încă de la început diferite controverse, acestea transpunându-se in următoarea întrebare:
memele se transmit individual sau ca și un complex de meme, numit memeplex?

Susan Blackmore explică conceptul de memetica prin crearea unui exercițiu de


imaginație. Aceasta propune să ne imaginăm două tipuri de persoane, cu caractere aflate în
antiteză. Așadar, primul este Kevin care are un comportament altruist, este bun cu celelalte
peroane, face gesturi frumoase pentru prietenii săi, iar al doilea, opusul lui, este Gavin. Cel din
urmă, este tipul omului egoist, care nu împărtășește aceleași calitați cu Kevin. Astfel, Kevin va
ajuge să aibă foarte mulți prieteni care îl plac și își doresc să fie ca el, reușind prin acest mod să
răspândească mai multe meme. În opoziție îl găsim pe Gavin, care deși are prieteni, aceștia nu își
doresc să-i semene, deoarece nu îl plac și nu-l consideră un exemplu bun de urmat. Prin acestă
paralelă se evidențiază baza teoriei memetice a altruismului. „Ideea fundamentală a memeticii
este aceasta: dacă oamenii sunt altruişti, ei vor deveni populari, pentru că sunt populari vor fi
imitaţi, iar pentru că sunt imitaţi memele lor se vor răspândi cu mult mai mult decât memele
celor care nu sunt atât de altruişti şi aici sunt incluse şi memele comportamentului altruist. Acest
fapt oferă un mecanism de răspândire a comportamentelor altruiste.”

În opoziție cu cele prezentate mai sus, Dawkins introduce teoria memelor care nu au
consecințe benefice. Acestea au fost intitulate “virusuri mentale” , care, de asemenea, au
capacitatea de a se reproduce, însă neaducând niciun beneficiu oamenilor. Un exemplu dat de
Dawkins al acestor “virusuri mentale” este religia.

De asemenea, Susan Blackmore susține ideea lui Dawkins despre religie. Ea consideră că
în doctrinele religioase se regăsesc instrucțiuni de forma “Copiază-mă!” care răspândesc virusul
prin ideologii care au ca scop îndoctrinarea maselor. Riscurile aferente acestui virus sunt:
investiții mari de timp si bani, pierderea unor lucruri sau activități plăcute individului, sau în
cazuri extreme, pot duce la degradarea sănătății sau chiar la moarte. De asemenea, ea întărește
acestă idee prin căteva exemple, “să-i determine să-şi anuleze cu totul şansele de a lăsa urmaşi,
cum se întâmplă datorită regulii celibatului călugărilor, ori chiar să le cauzeze moartea, aşa cum
e cazul cu aceia angajaţi în războaie religioase ori cei care comit atentate sinucigaşe din
considerente de aceeaşi natură”. Un alt exemplu susținut de Blackmore este complexul de
“virusuri mentale”, și anume Creștinismul. Dintre toate religiile aceasta a avut cel mai mare
success, deoarece Biblia este un memeplex foarte eficient, care permite reproducerea a tot mai
multor Biblii. Acest lucru este posibil deoarece conținutul ei este unul plin de instrucțiuni despre
modalitatea în care acesta ar trebui transmis, este adaptabilă cititorului si este auto-contradictorie.

Teoria co-evoluţiei

Comportamentele umane sunt în mod essential determinate de materialul genetic și de


influențele venite din mediu pentru psihologia evoluționistă și ecologia comportamentală, iar în
cazul memeticii ele sunt motivate de constructe culturale care sunt supuse acelorași legi
evolutive ca genele. Observând că această divergență metodologică nu duce către un răspuns
exact, ci mai degrabă în impas, antropologii și cercetătorii au formulat o teorie în cadrul căreia
au acceptat faptul că genomul și cultura interacționează punând în evidență că genele și memele
constituie obiectul unor procese de evoluție, care reușesc să se adapteze unele la celelalte, iar
fiecare dintre cele două categorii produce efecte pentru modificarea condițiilor selective ale
mediului în care subzistă cealaltă. Potrivit acestui context dat de această teorie, cultura poate fi
înțeleasă într-un sens mai larg, incluzând orice informație care poate avea modificări asupra
comportamentului uman. Charles Lumsden şi Edward O. Wilson definesc cultura ca fiind un
domeniu care este alcătuit din totalitatea consutrctelor mentale și comportamentale, inclusive
fabricarea și utilizarea artefactelor, abilități însușite prin intermediul învătării sociale de la o
generație la alta
Noua abordare evoluționistă a comportamentului, are ca obiect central modul în care
interacționează evoluția genetică cu cea culturală a fost denumită „teoria co-evoluţiei”. Co-
evoluția constituie un proces destul de necunoscut, dar fascinant prin modul de interacțiune
complex în care cultura este generată pe baza imperativelor biologice, în timp ce caracteristicile
biologice sunt modificate în același timp de evoluția genetică.
În comparație cu celelalte teorii evoluționiste legate de comportamentul uman, teoria co-
evoluției se remarcă prin utilizarea modelării matematice a fenomenelor de evoluție
interdependetă a proceselor genetice și culturale, dar și prin perspectiva non-adaptaționistă, în
care prezintă rezultatul cercetării acelor procese evolutivce care sunt non-adaptive sau
maladaptive în contextul societăţii contemporane. Antropologul Joseph Henrich un colaborator
al lui Richerson şi Boyd, a investigat motivele pentru care specia umană a ajuns cea mai de
success dintre toate și cum a reușit să domine orice specie de pe acest Pământ. Henrich afirmă că
homo sapiens este în esenţa sa o specie culturală, adică faptul că oamenii au început acum un
million de ani să-și transmit învățăturile, abilitățile și cultura de la o generație la alta, astfel noua
generație nu mai era nevoie să aloce același timp ca strămoșilor pentru a căpăta anumite abilități.
Însă cu timpul au început să influențeze și procesle biologice evolutive. În momentul în care
aceste abilități utile au început să se acumuleze, selecția natural a favorizat indvizii a căror
învățare culturală era mai avansată și reușeau să asimileze mai bine multidutinea de informație
adaptivă existentă. Astfel, această interacțiune a culturii și a genelor au condus la particularizarea
rasei umane către un nou tip de animal, care își modifcă continuu anatomia, fiziologia și
comportamentul.
Din punct de vedere al comportamentului, pentru a supraviețui, indivizii se foloseau de
produsele evoluției culturale, pe comportamente învățate de la ceilalți sau pe instinctele
înnăscute. Datorită acestei evoluții, a devenit crucial ca oamenii să își selecteze corect indibizii
de la care trebuie să învețe anumite reguli și ărincipii comportamentale, iar acest fapt a dus la
apariția unui nou statut social conferit de prestigiu. De asemenea, cultura a generat și o serie de
reglementări pentru a revizui comportamentul. Datorită evoluției culturale a fost inițiat un proiect
de auto-domesticire care să îi transforme pe indivizii în ființe po-sociale și docile, care respect
regulile societății în care trăiesc. Henrich susține că în relația dintre dintre inteligență și co-
evoluție, cea mai responsabilă pentru statutul de cea mai puternică și cea mai important specie de
pe pământ este evoluția culturală deoarece el afirma că lucru care ne face atât de inteligenți este
cultura. Adepții co-evoluției nu sunt de în concordanță cu celelalte teorii evoluționiste ale
comportamentulu așa cum cred sociobiologii și psihologii evoluționiști. Ei susțin că nu este
niciun sistem de răspunsuri la modificările din mediu precum ecologiștii comportamentali
deoarece se regăsesc similitudini în culturile diferite. Ei susțin că genele și mediul au o influență
în formarea comportamentelor dar nu esențială. De asemenea, aceștia afirmă că nu trebuie omisă
componența transmisă social a culturii. Capacitatea noastră de a construe și a constitui cultura
este de fapt o adaptare a influenței culturii asupra proceselor evolutive. Cultura se moștenște și
reprezintă un proces infinit și ireversibil deoarece reprezintă un cumul continuu de informații și
abilități de la o generație la alta Cercetătorii din domeniul memeticii argumentează această
transmisie a informaţiei, similară cu transmiterea unui virus, prin infectare este de fapt o
modalitate care permite culturii să se schimbe cu rapiditate. Spre deosebire de ereditatea
genetică, despre care ştim că este una „verticală”, adică dinspre părinţi înspre urmaşi, transmisia
socială a culturii este diversă. Ea poate fi „verticală”, „oblică” „orizontală, ceea ce face ca în
unele situaţii co-evoluţia genelor şi culturii să prezinte trăsături destul de diferite de acelea ale
evoluţiei biologice.