Microeconomie

MICROECONOMIE 1
UNIVERSITATEA HYPERION BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE
MICROECONOMIE
- Suport de curs pentru ID -
Prof. Univ. Dr. Huidumac Cătălin

Lect. Univ. Drd. Niculescu Mihaela Daniela
Lect.Univ.Drd. Burghelea Cristina
DREPT COMER SUPORTN
2011
MICROECONOMIE 2
Introducere
Cunoaşterea microeconomiei, componentă a ştiinţei economice şi-a demonstrat în

timp importanţa sa practică deosebită. Realizarea cu succes a tranziţiei la economia de
piaţă şi reducerea costurilor sociale asociate acestui proces au ca premisă buna cunoaştere
şi însuşire a principiilor microeconomiei.
Tot mai multe persoane vorbesc astăzi, cu destul de multă uşurinţă, despre cerere,
ofertă, costuri, pieţe sau concurenţă. Mai dificilă se dovedeşte însă înţelegerea
mecanismului prin care toate aceste noţiuni sunt corelate şi provoacă evenimente
microeconomice şi macroeconomice, unele dintre ele indezirabile.
Lucrarea de faţă îşi propune tratarea şi explicarea acelor procese şi fenomene
economice care pot fi analizate din perspectivă microeconomică.
Avem convingerea că un asemenea demers, menit să faciliteze accesul la
problemele economiei, contribuie la schimbarea mentalităţilor şi la educarea publicului în
spiritul economiei de piaţă. Beneficiile în educaţia economică a fiecăruia dintre noi
constituie o condiţie esenţială a obţinerii bunăstării generale.
Cursul de “Microeconomie” se adreseză studenţilor înscrişi la programul de
studiu organizat de Facultatea de Ştiinţe Economice.
Autor: Lect. Dr. Uzlău Carmen
Universitatea Hyperion | 2011

MICROECONOMIE 3
CUPRINSUL SUPORTULUI DE CURS

I. Unitatea de învățare nr. 1 – ŞTIINŢA ECONOMICĂ 7
I.1. Nevoile umane 8
I.2. Resursele şi factorii de producţie 9
I.3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul 11
de oportunitate
I.4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale 19
economiei
I.5. Metoda ştiinţei economice 22
I.6. Tema de control a unității de învățare nr. 1 26
I.7. Testul de autoevaluare nr. 1 27
I.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 1 31
II. Unitatea de învățare nr. 2 - UTILIZAREA 32
GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ
II.1. Graficul, instrument de analiză economică 33
II.2. Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică 36
II.3. Modificarea pantei de-a lungul unei curbe 38
II.4. Panta şi valorile extreme ale variabilelor 39
II.5. Tema de control a unității de învățare nr. 2 42
II.6. Testul de autoevaluare nr. 2 43
II.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 2 44
III. Unitatea de învățare nr. 3 - AGENŢII ECONOMICI. 45
CIRCUITUL ECONOMIC
III.1. Agenţii economici şi funcţiile lor 46
III.2. Operaţiuni ale agenţilor economici 48
2011
MICROECONOMIE 4
III.3. Circuitul economic 50

III.4. Tema de control a unității de învățare nr. 3 55
III.5. Testul de autoevaluare nr. 3 55
III.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 3 57
IV. Unitatea de învățare nr. 4 - CEREREA, OFERTA ŞI 59
ECHILIBRUL PIEŢEI
IV.1. Cererea 60
IV.2. Oferta 75
IV.3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi ofertei 84
IV.4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor în economia de piaţă 89
IV.5. Tema de control a unității de învățare nr. 4 93
IV.6. Testul de autoevaluare nr. 4 94
IV.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 4 98
V. Unitatea de învățare nr. 5 – TEORIA ECONOMICĂ A 99
CONSUMATORULUI
V.1. Constrângerea bugetară 100
V.2. Preferinţe şi utilitate 106
V.3. Optimul consumatorului 117
V.4. Surplusul consumatorului 128
V.5. Tema de control a unității de învățare nr. 5 133
V.6. Testul de autoevaluare nr. 5 134
V.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 5 137
VI. Unitatea de învățare nr. 6 - TEORIA ECONOMICĂ A 138
PRODUCĂTORULUI
VI.1. Funcţia de producţie 139
VI.2. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea 141

MICROECONOMIE 5
randamentelor descrescătoare
VI.3. Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică 146
VI.4. Randamentele de scară 151
VI.5. Echilibrul producătorului 152
VI.6. Tema de control a unității de învățare nr. 6 159
VI.7. Testul de autoevaluare nr. 6 159
VI.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 6 160
VII. Unitatea de învățare nr. 7 - COSTURILE DE 162
PRODUCŢIE
VII.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic 163
VII.2. Costurile de producţie pe termen scurt 165
VII.3. Costurile de producţie pe termen lung 170
VII.4. Tema de control a unității de învățare nr. 7 175
VII.5. Testul de autoevaluare nr. 7 176
VII.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 7 177
VIII. Unitatea de învățare nr. 8 - CONCURENŢA 178
PERFECTĂ
VIII.1. Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă 179
VIII.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt 182
VIII.3. Echilibrul producătorului pe termen lung 186
VIII.4. Tema de control a unității de învățare nr. 8 189
VIII.5. Testul de autoevaluare nr. 8 190
VIII.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 8 194
IX. Unitatea de învățare nr. 9 - MONOPOLUL 195
IX.1. Caracteristicile monopolului 196
IX.2. Cererea către firmă şi încasările 197

MICROECONOMIE 6
IX.3. Echilibrul producătorului 200

IX.4. Monopolul discriminatoriu 203
IX.5. Monopolul versus concurenţa perfectă 205
IX.6. Tema de control a unității de învățare nr. 9 207
IX.7. Testul de autoevaluare nr. 9 208
IX.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 9 209
X. Unitatea de învățare nr. 10 - CONCURENŢA 211
MONOPOLISTICĂ ŞI OLIGOPOLUL
X.1. Concurenţa monopolistică 212
X.2. Oligopolul 215
X.3. Tema de control a unității de învățare nr. 10 224
X.4. Testul de autoevaluare nr. 10 224
X.5. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 10 226
XI. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI 227
SUPORT DE CURS
XII. REZULTATELE TESTELOR DE AUTOEVALUARE 229
XIII. NOTIŢELE CURSANTULUI 231

I.Unitatea de învăţare nr. 1
ŞTIINŢA ECONOMICĂ
Timpul de studiu individual estimat: 3 h
Competenţele specifice unităţii de învăţare:

La sfârşitul parcurgerii unităţii de învăţare studenţii vor putea înțelege:
 Ce sunt nevoile umane şi resursele economice

 Conceptele de raritate şi cost de oportunitate
 Ce este ştiinţa economică şi care sunt problemele fundamentale ale economiei
 Ce reprezintă microeconomia, macroeconomia, analiza pozitivă şi analiza
normativă
Cuprinsul unităţii de învăţare:

I.1. Nevoile umane (pag. 4)
I.2. Resursele şi factorii de producţie (pag. 5)
I.3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate
(pag. 6)
I.4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei (pag. 10)
I.5. Metoda ştiinţei economice (pag. 12)
I.6. Tema de control a unității de învățare nr. 1 (pag. 21)
I.7. Testul de autoevaluare nr. 1 (pag. )
I.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 1 (pag. 23)
2011
MICROECONOMIE 8
I.1. NEVOILE UMANE

În cursul vieţii lor oamenii au numeroase nevoi. Nevoile umane apar sub forma a
ceea ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia “a avea nevoie
de” arată o situaţie de tensiune, un sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care
rezultă dintr-un dezechilibru.
Nevoile reprezintă o constantă a naturii umane, omul fiind purtătorul unor
trebuinţe moştenite, imuabile, care pot fi determinate, clasificate şi ierarhizate. Nevoile
umane sunt, în esenţă, nevoi de bunuri şi servicii.
Nevoile umane sunt nevoi de bază şi nevoi de de natură psihologică. Unele bunuri
şi servicii sunt consumate în vederea satisfacerii unor nevoi biologico-materiale,
asigurând supravieţuirea fiinţei umane. Aici sunt incluse nevoile de hrană, adăpost şi
îmbrăcăminte. Puţini oameni se mulţumesc doar cu satisfacerea acestor nevoi. Cei mai
mulţi aspiră la un un nivel de trai mai ridicat care să includă acoperirea nevoilor de ordin
psihologic. În cadrul acestui tip de nevoi sunt cuprinse nevoile de educaţie, de informare,
de respect, de afecţiune, de morală, de petrecere a timpului liber etc.
Nevoile umane pot fi privite şi din alte unghiuri. De exemplu, în funcţie de
existenţa sau nu a resurselor necesare satisfacerii lor, nevoile pot fi solvabile sau
insolvabile. Din punct de vedere al momentului satisfacerii lor, aceleaşi nevoi pot fi
prezente sau viitoare.
Nevoile sunt satisfăcute în ordinea urgenţei lor. Nevoile de bază sunt mai urgente
decât cele de natură psihologică. Dintre nevoile de bază, cele mai urgente sunt nevoile de
hrană.
Nevoile umane sunt în continuă dezvoltare (cantitativă şi structurală) şi, practic,
sunt nelimitate. Caracterul lor nelimitat derivă din repetitivitatea nevoilor de bază,
creşterea continuă a nevoilor de natură psihologică şi apariţia unor nevoi noi pe măsura
progresului economico-social.
Nevoile umane constituie mobilul oricăror activităţi socio-economice. Economiile
diferitelor state încearcă să răspundă cât mai bine ansamblului de nevoi umane. Nivelul
de dezvoltare al unei economii condiţionează în mod decisiv gradul de satisfacere al
nevoilor. Lumea contemporană oferă imaginea unui spectru foarte larg al capacităţii de

MICROECONOMIE 9
acoperire a nevoilor în funcţie de măsura în care reuşesc să găsească cele mai adecvate
răspunsuri la aspiraţiile oamenilor.
I.2. RESURSELE ȘI FACTORII DE PRODUCȚIE
Satisfacerea nevoilor presupune, înainte de toate, existenţa resurselor economice

pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor.
Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de
bunuri şi servicii. Deoarece resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane,
devine necesară folosirea lor în cadrul proceselor de producţie. Astfel, se obţin bunurile şi
serviciile utile existenţei. În această calitate, resursele atrase în procesul de producţie,
reprezintă factori de producţie.
Producţia reprezintă procesul de transformare a factorilor de producţie în bunuri
şi servicii. În cadrul acestui proces, factorii de producţie reprezintă intrări (inputuri), în
timp ce rezultatul constituie ieşire (outputul). De exemplu, în cazul unui combinat
siderurgic minereul de fier şi energia reprezintă intrări, iar oţelul va constitui ieşirea
acestui proces de producţie .
Există numeroşi factori de producţie, fiecare dintre aceştia având o funcţie şi un
loc bine definit în cadrul oricărui sistem economic. Factorii de producţie includ natura,
forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.
Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri gratuite
ale naturii” şi folosite pentru producerea bunurilor şi serviciilor.
Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi de construcţie), precum
şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile naturale, râurile
şi animalele sălbatice etc.). În aceeaşi categorie se poate considera chiar mediul fizic în
care ne aflăm, cu aerul pe care îl respirăm sau apa pe care o bem.
Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce
bunuri şi servicii.
Forţa de muncă reprezintă resursele umane, inclusiv pregătirea profesională.
Pregătirea profesională se referă la totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice, la

MICROECONOMIE 10
deprinderile şi abilităţile care asigură participanţilor la un proces economic competenţa

profesională. Profesorul, informaticianul, sportivul profesionist sau fizicianul, sunt incluşi
în cadrul acestui factor de producţie datorită serviciilor prestate în domenii specifice.
Capitalul comportă două accepţiuni: capitalul tehnic şi capitalul bănesc. Ca un al
treilea factor de producţie, capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi
se află la baza obţinerii altor bunuri sau servicii.
Capitalul tehnic reprezintă bunurile realizate în procese de producţie anterioare
şi utilizate ca intrări într-un nou proces de producţie.
Bunurile de capital tehnic diferă de bunurile de consum. Bunurile de capital nu
pot satisface în mod direct nevoile umane, aşa cum o fac bunurile de consum. Ele trebuie
mai întâi atrase şi utilizate într-un proces productiv, iar rezultatele acestui proces pot
constitui bunuri de consum.
Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două componente: capitalul tehnic fix şi
capitalul tehnic circulant.
Capitalul tehnic fix participă la mai multe procese de producţie şi este încorporat
treptat în rezultatul producţiei. Pentru o întreprindere, clădirile, echipamentele, maşinile,
utilajele, instalaţiile etc. constituie capital fix. Durata de utilizare a capitalului fix este în
general ridicată, el fiind înlocuit pe măsura deprecierii sale fizice şi morale. De exemplu,
o clădire în cazul unei întreprinderi este folosită pentru o perioadă de 50 de ani. În acest
timp, ea este supusă unui proces de depreciere fizică continuă, fapt ce va determina ca la
sfârşitul acestei perioade să fie demolată. În mod asemănător, se poate raţiona în cazul
echipamentelor sau instalaţiilor ale căror parametri tehnico-funcţionali se reduc prin
trecerea timpului.
Spre deosebire de deprecierea fizică, cea morală este determinată de apariţia unor
echipamente noi, cu performanţe înalte. Achiziţionarea unui nou computer poate
reprezenta o foarte bună investiţie datorită vitezei superioare de procesare a datelor. Cel
puţin în acest domeniu, după o perioadă scurtă de timp, unul sau mai mulţi producători de
profil anunţă lansarea pe piaţă a unui alt computer cu un procesor mai puternic, motiv
pentru care precedentul devine depreciat din punct de vedere moral.

MICROECONOMIE 11
Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind

încorporat imediat în produsul finit. În cadrul capitalului circulant sunt incluse materiile
prime, materialele, combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele.
Orice afacere presupune însă şi un capital bănesc care să permită cumpărarea de
factori de producţie şi obţinerea, în final, a profitului.
Capitalul bănesc reprezintă orice sumă de bani care este utilizată în scopul
obţinerii de câştiguri.
Abilitatea întreprinzătorului poate fi privită ca abilitate managerială sau
organizatorică şi este indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri.
Abilitatea managerială constă în capacitatea de organizare a producţiei, de
decizie, de asumare a riscurilor şi de inovare.
Întreprinzătorul are iniţiativă în combinarea resurselor de muncă, natură sau
capital. El încearcă permanent să inoveze, adoptând tehnici de producţie şi metode de
comercializare mai bune sau introducând în fabricaţie noi produse. De asemenea, el caută
să identifice pieţe noi, atât de aprovizionare cât şi de desfacere. Asumarea riscului nu
reprezintă decât o premisă şi nu o garanţie a profitului. “Răsplata” pentru demersurile
întreprinzătorului poate fi, după caz, câştigul sau pierderile.
I.3. RARITATEA ŞI ALEGEREA. CURBA POSIBILITĂŢILOR

DE PRODUCŢIE ŞI COSTUL DE OPORTUNITATE
Deoarece consumul de bunuri şi servicii are un caracter continuu, producerea

acestora, prin utilizarea resurselor, este permanentă. În raport cu nevoile umane, resursele
ce pot fi utilizate pentru satisfacerea acestora sunt limitate. Raritatea resurselor
desemnează caracterul limitat al resurselor în raport cu nevoile umane nelimitate.
Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să
aleagă între nevoile ce pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această
perspectivă, resursele au utilizări alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor,
oamenii vor selecta anumite utilizări ale resurselor, renunţând la utilizările alternative.

MICROECONOMIE 12
Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea

resurselor.
Raritatea şi alegerea pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbei posibilităţilor de
producţie. Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un model simplu care surprinde
relaţia dintre producţia de bunuri şi servicii şi utilizarea resurselor disponibile pentru o
anumită perioadă de analiză. Considerăm această perioadă ca având durata unui an.
Ipotezele acestui model sunt următoarele:

a) cantitatea şi calitatea resurselor disponibile (muncă, natură, capital şi abilitate
a întreprinzătorului) sunt fixate pentru întreaga perioadă de analiză. Aceasta
limitează dimensiunea până la care nevoile pot fi satisfăcute;
b) tehnologia este dată şi nu înregistrează progrese în cursul anului respectiv. În
general, progresele în tehnologie cer mai mult de un an. Ca urmare a acestei
ipoteze, productivitatea inputurilor nu se modifică în cursul perioadei.
c) se consideră existenţa şi producerea a două bunuri într-o economie ipotetică:
hrană şi îmbrăcăminte. O asemenea simplificare permite o reprezentare într-un
spaţiu bidimensional şi obţinerea unor concluzii cu caracter general.
d) unele inputuri sunt mai bine adaptate producţiei unui bun decât celuilalt.
e)
Dată fiind cantitatea şi calitatea resurselor numai o cantitate limitată de bunuri
poate fi realizată în cadrul economiei. Curba posibilităţilor de producţie arată
cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun în cursul unei perioade de timp cu
resursele economice disponibile, dată fiind cantitatea din bunul alternativ.
Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri la

nivelul economiei:

MICROECONOMIE 13
Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei

Tabelul 1.1
Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)
0 5,5
1 5,0
2 4,0
3 2,5
4 0
În graficul din figura 1.1 s-au reprezentat bunurile menţionate pe cele două axe:
hrana pe ordonată şi îmbrăcămintea pe abscisă.
Hrană
I
5,5 II
5,0 III *Z
4,0
IV
2,5
0 1 2 3 4
Îmbrăcăminte
Fig. 1.1 Curba posibilităţilor de producţie
Presupunem, pentru început, că decidenţii politici din economie optează pentru

combinaţia I. În acest caz, resursele sunt utilizate în întregime pentru producţia de hrană,
ceea ce se materializează într-un număr de 5,5 milioane unităţi de hrană. În schimb,
producţia de îmbrăcăminte este zero. Dacă se doreşte realizarea unei producţii formată
din ambele bunuri atunci producţia de hrană se va reduce. În condiţiile cantităţii de

MICROECONOMIE 14
resurse fixate, dorinţa de a produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea

de resurse în acest scop, ceea ce se traduce prin reducerea cu 0,5 milioane unităţi a
producţiei de hrană.
Continuând raţionamentul, orice creştere a producţiei de îmbrăcăminte se

însoţeşte de fiecare dată de obţinerea unei cantităţi mai mici de hrană.
În celălalt caz extrem, corespunzător ultimei combinaţii din figură, resursele sunt
folosite în întregime pentru producţia de îmbrăcăminte, determinând un maxim pentru
acest bun.
Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o

combinaţie imposibil de realizat datorită insuficienţei resurselor. În schimb, orice
combinaţie situată în interiorul curbei posibilităţilor de producţie evidenţiază o producţie
mai mică, cel puţin dintr-un bun, datorată unei gestionări deficitare a resurselor sau unei
utilizări parţiale a acestora.
Utilizarea integrală a resurselor economice conduce la combinaţii între cele două
bunuri situate de-a lungul curbei posibilităţilor de producţie. S-a putut constata că
sporirea producţiei de îmbrăcăminte se realizează în detrimentul producţiei de hrană.
Creşterea continuă cu câte 1 milion unităţi de îmbrăcăminte s-a realizat cu preţul
reducerii unor cantităţi din ce în ce mai mari din producţia de hrană. Astfel, trecerea de la
prima combinaţie la fiecare dintre celelalte patru combinaţii, notate pe grafic, s-a făcut cu
sacrificiul a 0,5, 1, 1,5 şi, respectiv, 2,5 milioane unităţi de hrană.
Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte este dat de producţia de
hrană la care se renunţă.
Dacă se notează cu X producţia de îmbrăcăminte şi cu Y producţia de hrană,
atunci costul de oportunitate pentru producţia de îmbrăcăminte este Y/ X.
Costul de oportunitate pentru îmbrăcăminte arată la câte unităţi de hrană se
renunţă pentru a mări producţia de îmbrăcăminte cu o unitate.

MICROECONOMIE 15
Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte

Tabelul 1.2
Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)

0 -
1 0,5
2 1,0
3 1,5
4 2,5
În general, costul de oportunitate este crescător. Datele din tabelul 1.2 confirmă
acest lucru. Pe măsura creşterii producţiei de îmbrăcăminte cu câte o unitate, se renunţă la
o producţie din ce în ce mai mare de hrană.
Evidenţa empirică demonstrează acest lucru în multe alte cazuri, astfel că sporirea
costului de oportunitate exprimă conţinutul unei legi. Curba posibilităţilor de producţie,
care este concavă înspre origine, relevă legea creşterii costului de oportunitate.
Din punct de vedere matematic, costul de oportunitate reprezintă panta curbei
posibilităţilor de producţie. Cum acest cost diferă pentru fiecare unitate suplimentară de
îmbrăcăminte, panta este diferită în funcţie de punctul în care ne situăm pe curbă.
Motivaţia economică a creşterii costului de oportunitate rezidă în existenţa
inputurilor specializate, mai productive pentru o anumită destinaţie decât pentru alta sau
altele.
De exemplu, în cazul de faţă, pe măsură ce producţia de îmbrăcăminte creşte
trebuie sacrificat din ce în ce mai mult din resursele alocate producţiei de hrană. Dacă
considerăm pământul ca resursă pentru ambele bunuri, este logic ca primele suprafeţe de
teren folosite în producţia de îmbrăcăminte să fie mai puţin fertile, ceea ce face ca
pierderea în termenii producţiei de hrană să fie mai mică. Apoi, pe măsură ce producţia
de îmbrăcăminte se extinde vor fi atrase suprafeţe de teren din ce în ce mai fertile, iar
cantitatea de hrană sacrificată va fi mai mare.
În mod similar, se poate raţiona dacă vor fi considerate şi alte resurse decât
pământul.

MICROECONOMIE 16
Legea creşterii costului de oportunitate este relevantă pentru lumea în care trăim.
De exemplu, o societate decide la un anumit moment de timp între producţia de bunuri
civile şi producţia de bunuri militare. Resursele economice vor fi alocate în aceste
scopuri. În cazul declanşării unui război, costul de oportunitate al obţinerii bunurilor
militare în termenii bunurilor civile creşte pe măsură ce producţia primelor bunuri creşte.
În cazul modelului prezentat, costul de oportunitate al unui bun este evidenţiat
prin sacrificiul celuilalt bun. Resursele pot însă avea mai multe utilizări alternative, astfel
că, în asemenea cazuri, costul de oportunitate al alegerii utilizării unor resurse pentru
obţinerea unui bun reprezintă sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a acestor
resurse şi este măsurat în termenii acestei alternative.
Modificări ale curbei posibilităţilor de producţie
Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a

influenţei unor factori precum:
a) modificarea ofertei de resurse economice;
b) ameliorarea calitativă a resurselor economice;
c) progresul tehnologic;
Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie spre dreapta demonstrează faptul că
economia devine capabilă să producă mai multe bunuri şi servicii comparativ cu o
perioadă anterioară.
a) Modificarea ofertei de resurse economice

Dacă singura schimbare survenită în economie în cursul unei perioade de timp
constă în modificarea volumului factorilor de producţie, posibilităţile de producţie se
modifică şi ele.
În figura 1.2 se observă cum curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre
dreapta, extinzând domeniul combinaţiilor posibile pentru cele două bunuri alese de
societate. Zona dintre cele două curbe reprezintă tocmai ansamblul acestor noi
combinaţii, imposibil de realizat în situaţia iniţială. Factorul cu acţiunea cea mai evidentă
în creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii este capitalul. Creşterea sa sub

MICROECONOMIE 17
aspect cantitativ potenţează acţiunea factorului uman şi natural. Efectul său constă în
sporul productivităţii realizate şi mai departe în creşterea bunăstării indivizilor.
Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa şi spre stânga, atunci când, din
motive diverse, cantitatea de resurse economice se diminuează. De exemplu, un război
care provoacă distrugerea unei părţi din capitalul existent, reduce mulţimea combinaţiilor
posibile de bunuri.
Hrană
5,9
Noua
5,5 curbă
Curba
iniţială
0 4 5 Îmbrăcăminte
Fig. 1.2 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie
b) Ameliorarea calitativă a resursurselor economice

Chiar în condiţile în care cantitatea de factori de producţie nu se modifică, curba
posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a ameliorării calităţii
factorilor. De exemplu, îmbunătăţirea competenţelor profesionale sub impactul instruirii
forţei de muncă sporeşte neîndoielnic outputul obtenabil cu o cantitate dată de factori de
producţie.
Alocarea unei cantităţi superioare de resurse economice formării capitalului uman
se va regăsi în viitor într-o cantitate mai mare de producţie, chiar dacă mai întâi aceasta
înseamnă un cost ca urmare a sacrificării unor oportunităţi prezente (a se vedea, de
exemplu, costul de oportunitate al frecventării unui institut de învăţământ superior).
Pierderea în outputul curent ar putea fi mai mare sau mai mică decât câştigul viitor după
cum productivitatea resursei vizate este inferioară sau nu aşteptărilor. În mod analog, se
raţionează în ceea ce priveşte capitalul. Echipamentele cu perfomanţe superioare se
constituie într-o sursă de creştere viitoare, ceea ce presupune şi progres tehnologic.

MICROECONOMIE 18
Grafic, efectul acestui factor de creştere, se poate reprezenta printr-o curbă a

posibilităţilor de producţie asemănătoare cu cea din figura 1.2.
c) Progresul tehnologic
Dezvoltarea şi promovarea de noi tehnologii se constituie, în condiţiile limitării
resurselor, într-un factor extrem de important pentru creşterea producţiei naţionale. De
exemplu, o tehnologie modernă cu caracter industrial sporeşte productivitatea muncii şi,
pe această bază, nivelul producţiei comparativ cu o perioadă anterioară.
Indiferent de domeniul vizat, dezvoltarea noilor tehnologii este însoţită de costuri,
impunând alocarea alternativă a unor resurse economice al căror câştig se va regăsi în
posibilităţile de producţie viitoare. Costurile asociate sunt astfel generate de oportunităţile
sacrificate în prezent în favoarea celor viitoare.
Este important de reţinut că progresul tehnologic realizat într-o singură ramură are
un impact favorabil şi asupra altor ramuri, chiar dacă în acestea din urmă tehnologia nu se
ameliorează.
Pornind de la exemplul anterior, al unei naţiuni care îşi utilizează resursele în
vederea obţinerii a doar două bunuri, hrană şi îmbrăcăminte, îmbunătăţirea tehnologiei în
domeniul producţiei alimentare sporeşte volumul resurselor posibil de alocat pentru
celălalt bun economic. În consecinţă, o cantitate dată din producţia de hrană poate fi
însoţită de o cantitate sporită din bunul alternativ.
În figura 1.3 este redată această situaţie, unde curba posibilităţilor de producţie se
deplasează spre dreapta dar îşi menţine punctul de intersecţie cu axa OX.
Semnificaţia acestui fapt constă în aceea că utilizarea integrală a resurselor pentru
obţinerea celui de al doilea bun nu modifică volumul maxim posibil de realizat din primul
bun. Zona dintre cele două curbe semnifică şi în acest caz posibilităţile suplimentare
generate de o tehnologie alimentară superioară.
În mod analog, o ţară care îşi ameliorează tehnologiile în domeniul agricol, va

obţine resurse suplimentare pentru dezvoltarea sectoarelor secundar sau terțiar.

MICROECONOMIE 19
Hrană
5,9
Noua
5,5 curbă
Curba
iniţială
0 4 Îmbrăcăminte
Fig. 1.3. Modificarea curbei posibilităţilor de producţie

ca urmare a progresul tehnologic într-o singură ramură
I.4. OBIECTUL ŞTIINŢEI ECONOMICE. PROBLEMELE

FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI
Economia, ca ştiinţă, este relativ nouă prin comparaţie cu fizica, chimia, logica
sau matematica. Începuturile ştiinţei economice coincid cu apariţia mercantilismului în
secolele 16 şi 17. Sintagma “economie politică” este datorată mercantilistului francez
Antoine de Montchrestien care publică în 1616 “Tratat de economie politică”. Ulterior,
au fost folosite o serie de denumiri alternative pentru ştiinţa economică, fără ca vreuna
dintre acestea să fie acceptată în mod unanim.
Sensul originar al termenului de economie este destul de îndepărtat de
semnificaţia sa actuală. Conform etimologiei, economia era privită ca administrarea
gospodăriei sau a casei.
În decursul timpului, economia ca ştiinţă a înregistrat mai multe accepţiuni:
ştiinţă a avuţiei, semnificaţie întâlnită la clasici. Titlul lucrării lui A. Smith din 1776
“Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, este sugestiv pentru rolul
economiei din perspectiva clasicilor;
ştiinţă a schimbului comercial, semnificaţie atribuită economiei de către neoclasici;

MICROECONOMIE 20
ştiinţă a alegerilor eficace, sens cel mai apropiat de percepţia actuală asupra
economiei.
Resursele sunt limitate şi au utilizări alternative. Oamenii au aspiraţii numeroase,

iar nevoile lor rămân nelimitate. Satisfacerea acestor nevoi presupune efectuarea unor
alegeri. Alegerile privesc selectarea unei utilizări a resurselor din mai multe posibilităţi
de folosire a acestora. Conform teoriei şi practicii economice orice alegere presupune un
câştig întrevăzut şi un sacrificiu.
Cel care decide să-şi folosească resursele de care dispune pentru un scop dat
adoptă un comportament de maximizare a efectelor în condiţii de constrângere. De
exemplu, producătorul dispunând de un buget limitat va alege cât din acesta va folosi
pentru achiziţionarea resurselor de capital şi cât pentru serviciile de forţă de muncă, astfel
încât profitul său să fie maxim. În mod analog, consumatorul decide ce structură a
consumului va alege astfel încât să obţină cea mai înaltă satisfacţie.
În “Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice” L. Robbins defineşte

ştiinţa economică drept “ştiinţa care studiază comportamentul omului ca relaţie între
obiectivele sale şi mijloacele limitate care au o utilizări alternative”. Acelaşi înţeles
privind ştiinţa economică îl regăsim şi la alţi economişti, precum P. A. Samuelson:
“modul în care decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative,
pentru realizarea unui scop prevăzut”.
Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra
alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii
nevoilor nelimitate ale membrilor societăţii.
Trebuie precizat că sarcina economistului este să furnizeze decidentului (omul

politic, consumatorul sau producătorul individual) un fundament raţional şi nu să i se
substituie. Nu economistul este cel care alege. El investighează utilizările alternative ale
resurselor, evidenţiază costul şi efectul fiecărei alegeri, ţinând seama de mai multe
variabile (preţurile resurselor, preţurile bunurilor şi serviciilor, tehnologia disponibilă
etc.).

MICROECONOMIE 21
Ştinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale:
- CE ŞI CÂT SĂ SE PRODUCĂ ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor

şi serviciilor care să se producă în vederea satisfacerii nevoilor, precum şi la cantităţile ce
trebuie să se producă din fiecare bun sau serviciu. De exemplu, o naţiune trebuie să
decidă la un moment dacă produce bunuri civile şi bunuri militare şi în ce cantităţi.
- CUM SĂ SE PRODUCĂ ? Răspunsul la o asemenea întrebare vizează alocarea
resurselor între sectoare, între întreprinderile unui sector precum şi combinaţia de factori
de producţie pentru obţinerea bunurilor în cadrul unei întreprinderi.
- PENTRU CINE SĂ SE PRODUCĂ ? Aici este abordată problema distribuţiei
rezultatelor producţiei între membrii societăţii.
Ştinţa economică include microeconomia şi macroeconomia. Analiza economică

este, în consecinţă, micro şi macroeconomică, corespunzător unghiurilor diferite de
vedere sau, mai bine spus, nivelurilor de abstractizare.
Microeconomia studiază problemele economice din perspectiva entităţilor

individuale ale unei societăţi - producători şi consumatori. Ea oferă o imagine, în detaliu
a economiei.
Microeconomia interpretează comportamentul indivizilor consumatori şi
întreprinzători care iau decizii, se informează, îşi aleg strategiile între diferite variante de
acţiune, comparând beneficiile şi costurile alternativelor disponibile.
Microeconomia pune un accent deosebit pe modul de formare al preţurilor şi pe
rolul acestora în afaceri şi decizii personale. Datorită acestei preocupări privind preţul şi
schimburile de bunuri şi servicii microeconomia este denumită adesea şi teoria preţurilor.
Analiza microeconomică oferă un punct de vedere util pentru înţelegerea
comportamentului uman, permiţând înţelegerea unor probleme sociale şi politice.
Macroeconomia studiază problemele economice din perspectiva societăţii în

ansamblu. Economia este privită ca un întreg. Sunt analizate performanţa generală a
economiei şi modul cum diferite sectoare sunt legate între ele. Probleme precum valoarea

MICROECONOMIE 22
totală a producţiei naţionale, capacitatea economiei de a furniza locuri de muncă,

modificarea puterii de cumpărare a monedei, relaţiile cu alte economii etc. intră în sfera
macroeconomiei. De asemenea, sunt abordate unele dezechilibre majore precum inflaţia
şi şomajul, în scopul prevenirii lor. Un asemenea scop este justificat de efectele majore
asupra economiei. De exemplu, inflaţia erodează puterea de cumpărare, crează
instabilitate economică, afectează competitivitatea firmelor pe piaţa internă şi externă,
distorsionează alegerile oamenilor. Totodată, macroeconomia studiază fluctuaţiile
agregate şi sugerează politici pentru atenuarea efectelor lor negative.
I.5. METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE
Este un fapt binecunoscut că funcţionarea economiei nu este perfectă şi nici nu

place tuturor. De aceea, economiştii sunt preocupaţi nu numai de înţelegerea modului de
funcţionare al economiei, ci şi de modalităţile de îmbunătăţire a rezultatelor ce decurg din
sarcinile de producţie şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor.
În general, există opinii foarte diferite privind majoritatea problemelor ce ţin de
politica economică. De exemplu, oamenii se află adesea în dezacord în legătură cu
scopurile şi modalităţile de utilizare a resurselor sau cu natura şi mărimea intervenţiei
statului în economie. Evaluarea politicilor economice presupune înţelegerea corectă a
funcţionării economiei înainte de realizarea unor predicţii privind impactul acestor
politici asupra economiei în general.
Ştiinţa economică poate fi pozitivă sau normativă. Economia pozitivă nu spune
dacă ceva este bun sau rău ci “ce se întâmplă dacă.....” Ca orice ştiinţă pozitivă ea se
ocupă cu relaţiile cauză - efect. Concluziile economiei pozitive arată, în consecinţă, cum
funcţionează economia şi îndeplinesc rolul de instrument de cunoaştere al acesteia.
Ştiinţa economică pozitivă se ocupă de “ceea ce este”, furnizând explicaţii ştiinţifice şi
obiective. Ea este “obiectivă” în acelaşi sens ca oricare dintre ştiinţele fizice. În fizică
există legi ale mişcării şi gravitaţiei. În economie există legea cererii şi ofertei. Toate
afirrmaţiile pozitive explică cum se petrec lucrurile şi ce cauzează aceasta.

MICROECONOMIE 23
Un exemplu de afirmaţie pozitivă poate fi următorul: dacă există plafoane la

importul de produse electronice, atunci preţul produselor video pentru consumatorii
interni creşte. Un alt exemplu îl constituie deficitul bugetului de stat a cărui reducere
antrenează scăderea ratelor dobânzilor. Putem susţine sau respinge aceste afirmaţii în
funcţie de existenţa sau nu a evidenţei empirice privind modificările în preţuri, venituri,
rate ale dobânzilor ca efect direct al schimbărilor de politică economică.
Economia normativă se ocupă de “ceea ce ar trebui să fie” în cadrul economiei,

arătând cum ar trebui să funcţioneze aceasta. Concluziile sale, măsurile de politică
economică în speţă, sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor
respective. Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. O afirmaţie normativă conţine o
judecată de valoare, stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. De
exemplu, se susţine că guvernul are datoria să protejeze veniturile fiecăruia din societate.
Aceasta conţine o judecată de valoare privind rolul guvernului. Când economiştii
recomandă impozitul progresiv pe venit şi programe de securitate socială ca un fapt “just
şi echitabil” atunci recomandările lor se bazează pe economia normativă, pe o idee sau pe
o filozofie de “justiţie socială”.
Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de
economia pozitivă fac posibile recomandări normative realiste şi fezabile. Spre exemplu,
analiza privatizării conduce la concluzii pozitive şi normative. Concluziile pozitive se pot
referi la faptul că eficienţa întreprinderilor private tinde să fie mai mare decât eficienţa
întreprinderilor de stat. Concluziile normative pot arăta că, în vederea creşterii eficienţei
economice se impune accelerarea privatizării întreprinderilor de stat. Un alt exemplu de
concluzii pozitive şi normative pot fi desprinse din analiza şomajului. Concluziile
pozitive spun că existenţa şomajului face ca producţia realizată să fie mai mică decât cea
potenţială. Concluziile normative susţin că în vederea diminuării diferenţei dintre
producţia realizată şi cea potenţială este necesară reducerea şomajului.
Scopul ştiinţei economice pozitive este construirea de teorii explicative. Dacă
ştiinţa economică pozitivă şi-ar propune descrierea în detaliu a realităţii atunci nu s-ar
ajunge probabil la nici-o concluzie relevantă. De aceea, ştiinţa economică pozitivă
operează cu simplificarea realităţii prin construirea unor modele.

MICROECONOMIE 24
Modelul economic constituie o reprezentare simplificată a unui proces sau a unui

sistem. El arată acţiunea reciprocă, înlănţuirea şi interdependenţa anumitor fenomene. În
esenţă, modelele reţin numai acele aspecte care sunt relevante pentru analiza respectivă.
Construcţia unui model porneşte de la o serie de ipoteze asupra realităţii.
Ipotezele operează simplificări ale realităţii. Economistul trebuie să stabilească
variabilele de lucru şi relaţiile funcţionale. Pe baza raţionamentului, din ipoteze se deduc
concluziile. Concluziile teoriilor se folosesc la obţinerea unor predicţii asupra realităţii.
Relaţiile ştiinţei economice cu realitatea apar în primul rând la verificarea
relevanţei concluziilor. Spre deosebire de ştiinţele exacte, în cazul ştiinţelor sociale
experimentarea este exclusă. Din acest motiv, economistul trebuie să se mulţumească cu
observaţii asupra faptelor petrecute concret.
Confruntarea cu faptele conduce fie la acceptarea teoriei, fie la respingerea
acesteia. În acest ultim caz, demersul de verificare a teoriei poate continua prin
completarea sau modificarea ipotezelor, pe baza observaţiilor făcute.
Curba posibilităţilor de producţie este, s-a văzut, un model simplificat al rarităţii
şi alegerii. La construirea sa, s-au utilizat mai multe ipoteze, precum cea a existenţei celor
două utilizări alternaţive a resurselor. Pe baza observaţiilor, s-a desprins concluzia
creşterii costului de oportunitate pe măsura creşterii producţiei unui bun. Legea creşterii
costului de oportunitate dobândeşte o valabilitate generală, în ciuda simplificării
introduse în model de ipoteza menţionată.
Ipotezele se folosesc la formularea teoriei şi nu la testarea valabilităţii acesteia.
Corespunzător, analiza critică asupra teoriilor trebuie îndreptată asupra realismului
predicţiilor rezultate din concluzii şi nu asupra realismului ipotezelor1.
REZUMAT
Nevoile umane sunt nevoi de bunuri şi servicii.
1
O asemenea constatare aparţine lui Milton Friedman (1912- ), laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul
1976, fiind justificată în lucrarea acestuia „Metodologia ştiinţei economice pozitive‟, publicată în 1952.

MICROECONOMIE 25
Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri

şi servicii.
Producţia reprezintă procesul folosirii factorilor de producţie în vederea obţinerii
bunurilor şi serviciilor dorite
Factorii de producţie, ca intrări pentru orice proces economic, sunt reprezentaţi de
resursele naturale, resursele umane, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.
Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al acestora în raport cu nevoile
umane nelimitate. Raritatea resurselor reprezintă problema economică fundamentală.
Curba posibilităţilor de producţie arată producţia maxim posibilă dintr-un bun cce
poate fi realizată în cursul unei perioade de timp cu resursele economice disponibile,
dată fiind cantitatea din bunul alternativ.
Costul de oportunitate al alegerii utilizării resurselor pentru un scop dat este
sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a resurselor
Ştiinţa economică studiază modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor
limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor
nelimitate ale membrilor societăţii.
Există două ramuri principale ale economiei, microeconomia şi macroeconomia.
Microeconomia priveşte economia din perspectiva participanţilor individuali.
Deoarece un accent important este pus pe rolul preţurilor în afaceri şi decizii
personale, microeconomia este uneori numită şi teoria preţurilor. Macroeconomia
consideră performanţa de ansamblu a economiei şi modul cum diferitele sectoare se
află în relaţie unele cu altele. O atenţie deosebită este acordată înţelegerii cauzelor
şomajului şi inflaţiei.
Analiza pozitivă face predicţii assupra impactului schimbărilor în politica economică
asupra unor aspecte observabile precum producţia şi venitul. Analiza pozitivă face
afirmaţii de genul “dacă....atunci”. Analiza normativă evaluează dezirabilitatea
rezultatelor alternative în concordanţă cu judecăţi de valoare despre ce este bine sau
rău. Afirmaţiile normative reprezintă un punct de vedere despre ce anume ar trebui să
realizeze politica economică.

MICROECONOMIE 26
 TERMENI CHEIE
Resurse economice
Producţie
Factori de producţie
Natura Forţa de muncă
Capital
Capital tehnic
Capital fix
Capital circulant
Capital bănesc
Abilitatea întreprinzătorului
Cost de oportunitate
Legea creşterii costului de oportunitate
Microeconomie
Macroeconomie
Economie pozitivă
Economie normativă
I.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 1
1. Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea.

2. De ce raritatea resurselor este problema economică fundamentală?
3. Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie?
4. Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama
de costul de oportunitate.
5. Ce este ştiinţa economică?
6. Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele
economice.

MICROECONOMIE 27
7. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător.

8. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi
macroeconomiei.
9. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.
I.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1
1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea

satisfacerii nevoilor societăţii este cunoscut sub numele de:
a) guvern;
b) societate comercială;
c) întreprindere publică;
d) administraţie privată;
e) economie.
2. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

a) nu pot fi folosite simultan pentru mai multe destinaţii;
b) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a acestora;
c) modul cum societăţile aleg să le utilizeze se răsfrânge asupra performanţei
macroeconomice;
d) au un caracter dinamic;
e) toate cele de mai sus.
3. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;
b) parte a capitalului bănesc;
c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;
d) numai obiect al proprietăţii publice;
e) numai obiect al proprietăţii private.

MICROECONOMIE 28
4. Capitalul ca factor de producţie derivat reprezintă:

a) bunurile economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă;
b) bunurile produse şi destinate producerii altor bunuri şi servicii;
c) capitalul bănesc investit în cursul unei perioade pentru achiziţionarea de noi
echipamente;
d) sumele împrumutate de la bănci pentru finanţarea proiectelor investiţionale;
e) echipamentele a căror valoare a fost recuperată de-a lungul timpului.
5. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie?:

a) capitalul tehnic;
b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată;
c) materiile prime, materialele şi combustibilul;
d) populaţia ocupată;
e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale.
6. Care dintre următoarele bunuri aparţinând unei societăţi comerciale au caracter

de capital fix ?:
a) materiile prime şi materialele;
b) combustibilii;
c) produsele finite;
d) calculatoarele;
e) semifabricatele achiziţionate de la furnizori.
7. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că:

a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ;
b) oferta de resurse este finită;
c) alegerile individuale sunt inutile;
d) importul este inevitabil;
e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor.

MICROECONOMIE 29
8. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă:

a) legea cererii;
b) legea ofertei;
c) legea descreşterii randamentelor;
d) legea creşterii costului de oportunitate;
e) scăderea costului de oportunitate.
9. Costul de oportunitate reprezintă:

a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor;
b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o
unitate;
c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;
d) costul celui mai important factor de producţie;
e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs.
10. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb.

Presupunând că resursele de care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele
combinaţii posibile accesibile fermierului:
Posibilităţi Producţia de grâu (tone) Producţia de porumb (tone)

1 200 40
2 100 80
3 50 100
4 0 120
5 150 60
6 300 0
7 250 20
Costul de oportunitate pentru grâu este:

a) 4 tone de porumb;
b) 10 tone de porumb;

MICROECONOMIE 30
c) 0,4 tone de porumb;

d) 2,5 tone de porumb;
e) nu se poate determina.
11. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la

nivelul unei economii naţionale ar putea fi provocată de:
a) creşterea numărului şomerilor;
b) creşterea nivelului general al preţurilor;
c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei;
d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente;
e) reducerea volumului de resurse disponibile.
12. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca
ştiinţă?
a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria
folosinţă şi pentru schimb;
b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii;
c) distribuţia venitului între membrii societăţii;
d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea
nevoilor nelimitate;
e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor.
13. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) agregatelor macroeconomice;
b) populaţiilor;
c) acţiunilor agenţilor economici individuali;
d) politicilor de combatere a şomajului;
e) politicilor de combatere a inflaţiei.

MICROECONOMIE 31
14. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) politicilor de stabilire a preţurilor;
b) deciziilor întreprinzătorilor de optimizare a producţiei;
c) alocării optime a resurselor;
d) politicilor antitrust;
15. Macroeconomia se ocupă cu studiul:

a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni;
b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni;
c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale;
d) comportamentului economiei privită ca un întreg;
e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual.
16. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face
afirmaţii despre “ceea ce este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de
verificat:
a) analiza pozitivă/analiza normativă;
b) analiza normativă/analiza pozitivă;
c) macroeconomia/microeconomia;
d) microeconomia/macroeconomia.
I.8. BILIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 1
1. Angelescu C. (coordonator), Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

2. Angelescu, C.; Stănescu, I., Economie Politică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999.

MICROECONOMIE 32
II. Unitatea de învăţare nr. 2

UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN
ANALIZA ECONOMICĂ
Timp de studiu individual estimat: 2h

După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege :
 Ce este un grafic şi care este rolul său în analiza economică
 Care este semnificaţia economică a conceptului de pantă
 Care este natura relaţiilor dintre variabilele economice.

II.1. Graficul, instrument de analiză economică (pag. 25)
II.2. Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică (pag. 30)
II.3. Modificarea pantei de-a lungul curbei (pag. 38)
II.4. Panta şi valorile extreme ale variabilelor (pag. 43)
II.6. Tema de control nr. 2 (pag. 47)
II.7. Testul de autoevaluare nr. 2 (pag. 48)
II.8. Bibliografia specifică a unităţii nr. 2 (pag. 50)
Microeconomia şi macroeconomia folosesc în mod frecvent analiza grafică.

Aceasta constituie un instrument extrem de util pentru înţelegerea relaţiilor economice şi
desprinderea concluziilor necesare.
2011
MICROECONOMIE 33
II.1. GRAFICUL, INSTRUMENT DE ANALIZĂ ECONOMICĂ
Graficele utilizate în această carte sunt bidimensionale exprimând relaţia

funcţională existentă între două variabile. Relaţia funcţională dintre două variabile
presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la creşterea sau scăderea unei alte
variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de cea de a
doua. Este posibilă însă şi folosirea unei a treia variabile, caz în care se studiază influenţa
modificării valorii ei asupra primelor două variabile.
Între două variabile poate exista fie o relaţie de directă proporţionalitate, fie o
relaţie de inversă proporţionalitate. În primul caz, ambele variabile evoluează în
acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este însoţită de creşterea celeilalte. Şi invers,
reducerea unei variabile determină scăderea celeilalte variabile. De exemplu, relaţia
existentă între preţul unitar şi cantitatea oferită dintr-un produs este direct proporţională.
În schimb, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este invers proporţională.
Presupunem că s-a putut determina o relaţie funcţională liniară între cantitatea
vândută dintr-un bun şi încasările unui producător. Cantitatea vândută este reprezentată
pe axa OX iar încasările producătorului pe axa OY. Datele se pot trece într-un tabel
(tabelul 2.1) şi reprezenta grafic (figura 2.1)2. Pentru simplificare s-au considerat doar
patru niveluri ale cantităţii vândute. Se poate constata că fiecărui nivel dat de cantitate îi
corespunde un anumit nivel al încasărilor.
Un exemplu de relaţie directă între două variabile
Tabelul 2.1
X (cantitatea vândută) Y (încasări) Punctul pe grafic

1 2 A1
2 4 A2
3 6 A3
4 8 A4
2
Cele mai multe grafice se trasează în cadranul 1, ceea ce semnifică faptul că datele din economie sunt mai degrabă
pozitive decât negative. În acest ultim caz, axele OX şi OY se prelungesc la stânga şi respectiv în jos faţă de
origine.

MICROECONOMIE 34
8 A4
6 A3
4 A2
2 A1
0 1 2 3 4 X
Fig. 2.1.Graficul relaţiei direct proporţionale între două variabile
În alte situaţii, între variabilele x şi y poate exista o relaţie invers proporţională,

caz în care creşterea unei variabile este însoţită de reducerea celeilalte variabile. creşterea
preţului determină reducerea cantităţii cerute, după cum reducerea preţului stimulează
creşterea cantităţii cerute. datele sunt sintetizate în tabelul de mai jos şi reprezentate în
figura 2.2.
Un exemplu de relaţie invers proporţională între două variabile

Tabelul 2.1
X (cantitatea cerută) Y (preţul) Punctul pe grafic

1 4 B1
2 3 B2
3 2 B3
4 1 B4

MICROECONOMIE 35
4 B1
3 B2
2 B3
1 B4
0 1 2 3 4 X
Fig. 2.2. Graficul relaţiei invers proporţionale între două variabile
În fiecare dintre graficele anterioare s-a reprezentat o singură dreaptă, deci o

singură relaţie funcţională între variabile. Adesea, este util a avea în acelaşi sistem de
coordonate două sau mai multe drepte (sau curbe). Diagrama obţinută este, în consecinţă,
multicurbă, reprezentând concomitent mai multe relaţii funcţionale.
De exemplu, graficul cererii şi ofertei, este util pentru determinarea preţului şi
cantităţii de echilibru precum şi pentru furnizarea altor concluzii importante.
În legătură cu variabilele utilizate este important de precizat că ele pot fi variabile
discrete sau variabile continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în
unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în
fracţiuni oricât de mici. De exemplu, în cazul unui producător de echipamente industriale,
calculul cifrei de afaceri se realizează pentru cantităţi exprimate în numere întregi şi nu în
fracţiuni de echipamente. Pentru un fermier, acelaşi calcul permite utilizarea variabilei
cantitate de grâu vândută fracţionată în unităţi chiar infinitesimale.
Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă,
interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă
între variabilele economice.

MICROECONOMIE 36
II.2. CONCEPTUL DE PANTĂ ŞI UTILIZAREA SA ÎN

ANALIZA ECONOMICĂ
Conceptul de pantă este foarte util în analiza economică, permiţând desprinderea

unor concluzii importante privind comportamentul economic şi relaţiile dintre diferite
variabile economice.
Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X
variază. Altfel spus, panta este dată de raportul Y/ X, termenii Y şi X semnificând
creşterea sau scăderea fiecărei variabile.
Considerăm o relaţie funcţională între două variabile economice între care există
o relaţie direct proporţională (figura 2.3). Se observă că fiecărei unităţi suplimentare din
variabila X îi corespunde o creştere cu 1,5 unităţi din variabila Y. În consecinţă, panta
dreptei este Y/ X = 1,5/1 = 1,5.
Y
6 D
Y = 1,5
4,5 C
X=1
Y = 1,5
3 B X=1
Y = 1,5
1,5 A
X=1
0 1 2 3 4 X
Fig. 2.3. Panta unei drepte în condițiile unei relații direct proporționale între
variabile

MICROECONOMIE 37
O dreaptă orientată în jos are pantă negativă. Creşterea variabilei X este însoţită
de scăderea variabilei Y (figura 2.4). Cum Y este de fiecare dată -2 când X = 1,
rrezultă că panta dreptei este –2/1 = -2.
Y
8 A X=1
Y = -2
6 B X=1
Y = -2
4 C X=1
Y = -2
2 D
0 1 2 3 4 X
Fig. 2.4. Panta unei drepte în condiţiile unei relaţii inverseîntre variabile
În situaţia în care relaţia funcţională apare sub forma unei linii drepte (precum în
cazurile anterioare) panta este constantă în orice punct al dreptei.
Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă între variabila X şi

variabila Y. Astfel, panta poate fi:
a) un număr pozitiv, caz în care cele două variabile se modifică în acelaşi sens (ambele
cresc sau ambele descresc);
b) un număr negativ, caz în care cele două variabile evoluează în direcţii opuse;
c) zero, caz în care orice modificare a variabilei X nu generează nici-o modificare a
variabilei Y. Dreapta exprimând relaţia dintre cele două variabile este paralelă cu axa
OX.

MICROECONOMIE 38
II.3 MODIFICAREA PANTEI DE-A LUNGUL UNEI CURBE
În exemplele anterioare s-a presupus existenţa unei relaţii de tip liniar între
variabile. Există însă frecvente cazuri când aceste relaţii directe sau inverse sunt
reprezentate printr-o curbă (relaţia devine curbilinie).
De această dată, panta nu mai este aceeaşi, ci se modifică de-a lungul curbei.
Pentru a afla panta unei curbe într-un punct se calculează tangenta în acel punct.
În situaţia unei relaţii direct proporţionale între cele două variabile, curbele pot fi,
după caz, convexe sau concave (figura 2.5 a şi 2.5 b).
Y Y
0 X 0 X
a) b)
Fig. 2.5. Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei direct proporţionale între
variabile
În figura 2.5 a, panta curbei creşte pe măsură ce valoarea variabilei X creşte, ceea
ce înseamnă că fiecare unitate suplimentară din X este însoţită de o creştere tot mai mare
a variabilei Y. Curba este în acest caz convexă. În schimb, în cazul figurii 2.5 b panta
curbei descreşte, iar curba este concavă.
Dacă relaţia dintre variabila X şi variabila Y este invers proporţională, creşterii
variabilei X îi corespunde scăderea variabilei Y, însă cu rate diferite, în funcţie de forma
curbei.
În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere
(figura 2.6 a). În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă
însă înregistrează tendinţa de creştere (figura 2.6 b).

MICROECONOMIE 39
Y Y
0 X 0 X
a) b)
Fig. 2.6. Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei invers proporţionale între
variabile
II.4. PANTA ŞI VALORILE EXTREME ALE VARIABILELOR
În analiza economică se întâlnesc adesea situaţii când una şi aceeaşi curbă poate
prezenta toate cele trei tipuri de pante – pozitivă, negativă şi zero. De exemplu, curba din
figura 2.7 are mai întâi o pantă pozitivă şi apoi negativă, trecând printr-un punct de
maxim notat cu E, unde panta curbei este zero. Coordonatele acestui punct E dau
valoarea lui X pentru care Y are valoare maximă.
Y Pantă zero
Pantă Pantă
pozitivă negativă
B C
A D
Fig. 2.7. Forma curbei la trecerea de la relaţia direct proporţională la relaţia invers
proporţională

MICROECONOMIE 40
Tot atât de adevărat este că o pantă de nivel zero poate însemna şi o valoare
minimă pentru Y, situaţie în care panta este mai întâi negativă şi apoi pozitivă (figura
2.8). Coordonatele punctului F dau valoarea lui X pentru care Y are valoare minimă.
Y A D
Pantă Pantă
negativă pozitivă
B C
0 X
Fig. 2.8. Forma curbei la trecerea de la relaţia invers proporţională la relaţia direct
proporţională
Un caz interesant de curbă care îşi modifică concavitatea (şi panta) odată cu trecerea
de la relaţia directă la una inversă este cea a ofertei individuale de muncă (figura 2.9).
Salariul
orar
(lei)
Curba ofertei
individuale de muncă
0 Cantitatea de muncă oferită (ore)
Fig. 2.9. Oferta individuală de muncă

MICROECONOMIE 41
Creşterea salariului determină angajatul să lucreze mai multe ore, cel puţin până
la un punct. Obţinerea unui salariu considerat corespunzător şi creşterea lui în continuare
schimbă preferinţele individuale în favoarea timpului liber. Se observă faptul că graficul
are un caracter abstract, nefiind însoţit de date concrete. El nu vizează decât o relaţie de
ordin calitativ între variabilele economice.
REZUMAT
Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se

modifice la creşterea sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima
variabilă depinde sau este funcţie de cea de a doua.
Între două variabile poate exista fie o relaţie direct proporţională, fie o relaţie invers
proporţională. În primul caz, variabilele evoluează în acelaşi sens; ambele cresc sau
ambele descresc. În cel de al doilea caz, variabilele evoluează în direcţii opuse;
creşterea unei variabile este însoţită de descreşterea celeilalte variabile.
Variabilele utilizate pot fi discrete sau continue. Variabilele discrete sunt cele care nu
pot fi divizate în unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă
reprezentarea lor în fracţiuni oricât de mici. Economiştii fac adesea abstracţie de tipul
variabilei, discretă sau continuă, interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia
tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice.
Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază.
Panta este dată de raportul Y/ X, termenii Y şi X semnificând creşterea sau
scăderea fiecărei variabile.
Curbele exprimând o anumită relaţie funcţională între variabile pot fi convexe sau
concave. În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere
În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă însă
înregistrează tendinţa de creştere.

MICROECONOMIE 42
 TERMENI CHEIE
Relaţie funcţională
Relaţie direct proporţională
Relaţie invers proporţională
Variabilă discretă
Variabilă continuă
Panta
Curbă convexă
Curbă concavă
II.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 2
1. Explicaţi natura relaţiei dintre variabilele economice şi, pe baza unui exemplu,
reprezentaţi grafic fiecare situaţie.
2. Trasaţi pe un grafic relaţia posibilă între numărul de ore prestate de un angajat şi
salariul obţinut de acesta. Apreciaţi dacă graficul se modifică în funcţie de abilitatea
salariatului. Justificaţi răspunsul.
3. Între numărul de ore de studiu şi nota obţinută la examen de către studenţi există o
relaţie evidentă. Considerăm că acest număr este limitat la 10, iar nota probabilă este
cuprinsă între 1 şi 10. Trasaţi graficul corespunzător acestei relaţii considerând alternativ
numărul de ore de studiu reprezentat pe axa OX, iar apoi pe axa OY. Justificaţi forma
graficului şi puneţi în evidenţă semnificaţia conceptului de pantă.
4. Care este semnificaţia unei linii orizontale ce intersectează axa OY ? Aceeaşi întrebare
în cazul unei linii verticale care intersectează axa OX.
5. Trasaţi graficul corespunzător relaţiei între două variabile, în care panta este mai întâi
în scădere, iar apoi în creştere.
6. Completaţi tabelul următor exprimând relaţia existentă între timpul liber şi cel pentru
studiu, astfel încât panta să fie constantă. Numărul de ore afectat celor două destinaţii este

MICROECONOMIE 43
10. Precizaţi ce tip de relaţie există între cele două variabile şi trasaţi graficul
corespunzător.
Timp pentru studiu 10 8 7 5,5 4 1 0

Timp liber 0 2 3 4,5 6 9 10
II.6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 2
1. Care dintre următoarele afirmaţii nu constituie o relaţie funcţională între

variabilele X şi Y?
a) X creşte iar Y rămâne constant;
b) creşterea lui X determină creşterea lui Y;
c) reducerea lui X determină reducerea lui Y;
d) reducerea lui X determină creşterea lui Y.
2. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de pantă?

a) variaţia lui Y raportată la variaţia lui X;
b) modificarea în timp a variabilei X;
c) modificarea în timp a variabilei Y;
d) modificarea variabilei Y ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei X;
e) modificarea variabilei X ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei Y.
3. O curbă caracterizată mai întâi printr-o relaţie direct proporţională şi pantă în

scădere, apoi printr-o relaţie invers proporţională şi pantă în creştere trece:
a) printr-un punct de maxim;
b) printr-un punct de minim;
c) nu se poate preciza dacă punctul este de maxim sau de minim.

MICROECONOMIE 44
4. Unei relaţii funcţionale invers proporţionale îi corespunde o pantă:

a) negativă;
b) pozitivă;
c) pozitivă sau negativă, după caz;
d) zero.
II.7. BILIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 2
1. Friedman, M., Capitalism şi Libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
2. Frois, G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994.
3. Frois, G. A., Dynamique economique, Dalloz, Paris, 1989.

MICROECONOMIE 45
III.Unitatea de învăţare nr. 3

AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL
ECONOMIC
Timpul de studiu individual estimat: 2h

După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege:
 Ce sunt agenţii economici şi cum se pot agrega aceştia în cadrul sectoarelor
instituţionale
 Care sunt operaţiunile la care participă agenţii economici
 Ce sunt fluxurile reale şi fluxurile monetare
 Ce este fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor
III.1. Agenţii economici şi funcţiile lor (pag. 27)

III.2. Operaţiuni ale agenţilor economici (pag. 28)
III.3. Circuitul economic (pag. 32)
III.4. Tema de control a unităţii nr. 3 (pag. 74)
III.5. Testul de autoevaluare nr. 3 (pag. 75)
III.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 3 (pag. 77)

MICROECONOMIE 46
Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile şi interacţiunile a numeroşi agenţi

(subiecţi) economici liberi, animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii
economice presupune cunoaşterea acestor agenţi economici, a naturii operaţiunilor
economice la care participă precum şi a fluxurilor care se derulează în cadrul circuitului
economic.
III.1. AGENŢII ECONOMICI ŞI FUNCŢIILE LOR
Activitatea economică rezultă din operaţiile efectuate de o multitudine de unităţi

economice elementare: întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice
etc. Descrierea circuitului economic presupune înainte de toate precizarea noţiunii de
agent sau unitate economică şi gruparea acestora în funcţie de criterii diverse.
Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau
juridice) care participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul
acesteia.
Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi
economici agregaţi. Agenţii economici elementari sunt entităţi primare, acţionând ca
subiecţi de sine stătători ai vieţii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de
autonomie decizională şi exercită o funcţie principală. Agenţii economici agregaţi rezultă
din gruparea agenţilor economici elementari pornind de la criterii diverse. De exemplu,
agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate (pe tipuri de
activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau criteriul
instituţional.
Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe
sectoare instituţionale după cum urmează:
 Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare. Aceste unităţi economice au ca
activitate principală producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare –
destinate vânzării: societăţi comerciale private, întreprinderi publice, cooperative. Sunt
cuprinşi astfel toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă bunuri
comerciale şi obţin pe această bază venituri.

MICROECONOMIE 47
 Instituţii de credit. Cea mai mare a agenţilor economici efectuează operaţiuni

financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice
aparţinând acestui sector au însă ca funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare.
În acest sens, ele mobilizează resursele băneşti temporar disponibile şi le redistribuie,
finanţând astfel economia. În această categorie sunt cuprinse băncile – banca centrală şi
băncile comerciale – şi alte organisme financiare specializate.
 Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a
riscului, în schimbul primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate.
 Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii
nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există
administraţii publice centrale (statul şi alte organisme ale administraţiei centrale),
administraţii publice locale şi administraţii de securitate socială. Resursele lor provin din
vărsăminte obligatorii de la alte sectoare, primite direct sau indirect.
 Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care
furnizează unor grupuri speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt
incluse partidele politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt constituite
din contribuţiile voluntare ale menajelor.
 Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate
în calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia
este organizată în cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele
oferă bunuri şi servicii marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere din plata
muncii dar şi din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate satisfacerii
nevoilor de consum. Justificarea includerii întreprinderilor individuale în acest sector
rezidă în faptul că ele sunt animate de o logică a bunăstării individuale.
 Străinătatea (restul lumii sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile
dintre unităţile rezidente (cu centrul principal de activitate pe teritoriul ţării de referinţă)
şi cele nerezidente.
O asemenea grupare a agenţilor economici răspunde unor cerinţe de obţinere şi
agregare a rezultatelor economice de la nivel inferior la nivel macroeconomic.

MICROECONOMIE 48
III.2. OPERAŢIUNI ALE AGENŢILOR ECONOMICI
În vederea realizării propriilor interese agenţii economici desfăşoară o serie de

operaţiuni. Acestea sunt extrem de diverse şi constituie premisa tranzacţiilor economice.
Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în:

(1) Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor. Aceste operaţiuni privesc
crearea, transformarea, circulaţia şi utilizarea bunurilor şi serviciilor. În mod concret, sunt
incluse în această categorie producţia de bunuri şi servicii, consumurile intermediare,
consumul final, investiţiile, exporturile, importurile, achiziţiile nete de terenuri şi active
incorporale, consumul de capital fix.
Bunurile şi serviciile au caracter marfar şi nemarfar. Cele cu caracter marfar se
schimbă pe piaţă contra unui preţ. Ele sunt oferite de ansamblul sectoarelor instituţionale.
Administraţiile publice şi uneori cele private oferă servicii nemarfare care nu presupun
plata unei sume în schimbul lor (de exemplu, serviciile de învăţământ sau sănătate).
(2) Operaţiuni de repartiţie. Aceste operaţiuni se referă la formarea şi circulaţia

veniturilor. Ele cuprind transferuri curente şi transferuri în capital. În cadrul operaţiilor de
repartiţie, cea mai mare pondere o deţin transferurile curente. Ele se referă la obţinerea
salariilor, profiturilor, dobânzilor, formarea veniturilor de transfer operate prin
administraţiile publice, alte transferuri curente precum impozitele directe şi indirecte şi
contribuţiile sociale.
Transferurile în capital vizează, pe de o parte, sprijinirea investiţiilor prin
acordarea de prime şi diverse subvenţii, iar, pe de altă parte, impozitele pe capital
(prelevări din donaţii şi succesiuni în cazul transferurilor cu titlu gratuit).
Operaţiile de repartiţie descriu astfel distribuţia veniturilor rezultate din producţie
precum şi redistribuirea asigurată de administraţiile publice. Impozitele percepute de stat
şi de colectivităţile locale fac obiectul redistribuirii către întreprinderi sub forma
subvenţiilor de exploatare (sume ce permit întreprrinderilor să vândă la un preţ inferior
costurilor de producţie) sau către menaje. În mod analog, cotizaţiile sociale sunt
redistribuite sub forma prestaţiilor sociale. Instituţiile financiare contribuie la repartiţia

MICROECONOMIE 49
veniturilor acordând dobânzi şi dividende sau beneficiind de dobânzi şi dividende. În

acelaşi timp, există o multitudine de transferuri de venituri între un stat şi restul lumii.
(3) Operaţiuni financiare. Operaţiunile financiare se referă la crearea şi

circulaţia mijloacelor de plată, plasare şi finanţare.
Unele unităţi economice dispun de resurse care exced la un moment dat nevoile
lor. Ele dispun ca urmare de capacitate de finanţare. Alte unităţi au nevoie de finanţare
căci nevoile lor sunt mai mari decât resursele disponibile. Aceste unităţi economice, în
măsura în care îşi găsesc creditori, se îndatorează şi devin debitori. Operaţiunile
financiare se află în legătură cu fluxurile de creanţe şi datorii existente între diferite
sectoare instituţionale. Ultimele se materializează fie printr-un suport de tipul biletelor de
bancă, monedei metalice, titlurilor, fie în simple înscrieri în conturi deschise la instituţiile
specializate.
Operaţiile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a operaţiilor
asupra bunurilor şi serviciilor sau a operaţiilor de repartiţie deoarece aceste operaţii
presupun cel mai adesea moneda şi creditul.
Operaţiile financiare cuprind o primă categorie de instrumente de plasament a
căror achiziţie depinde de decizia creditorului de a constitui o rezervă de mijloc de plată
însoţită de alegerea între diverse plasamente - mijloace de plată internaţionale, moneda,
bunuri negociabile, obligaţiuni şi acţiuni. O altă categorie este reprezentată de acele
instrumente de finanţare rezultate dintr-un acord între creditor şi debitor în contrapartida
unui transfer de monedă, unei cesionări dintr-un bun sau unei prestări de servicii. O
ultimă categorie de operaţiuni financiare este reprezentată de rezervele tehnice de
asigurare care sunt o datorie a companiilor de asigurare faţă de asiguraţi.
Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă.
Astfel, între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii şi,
respectiv, fluxuri de venituri şi cheltuieli.

MICROECONOMIE 50
III.3. CIRCUITUL ECONOMIC
Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se

desfăşoară prin intermediul pieţei. Tranzacţiile de piaţă presupun ca oricărui transfer de
bunuri şi servicii să-i corespundă o contrapartidă. Aceasta poate fi reprezentată fie de un
alt bun sau serviciu, fie de o sumă de bani echivalentă. În acest caz, se identifică două
categorii de fluxuri economice: fluxuri reale (de bunuri şi servicii ale factorilor de
producţie) şi fluxuri monetare (de venituri şi cheltuieli). Ele sunt de aceeaşi mărime însă
au sens opus.
Circuitul economic reprezintă ansamblul fluxurilor reale şi monetare care

evidenţiază interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economice care
acţionează în cadrul economiei.
În condiţiile unei simplificări extreme se poate considera că o economie se
compune din două mari grupe de unităţi economice: grupa întreprinderilor şi grupa
menajelor. Prima categorie de agenţi economici cuprinde ansamblul întreprinderilor
rezidente şi constituie unul dintre polii circuitului economic. Menajele reprezintă cel de al
doilea pol al circuitului economic.
Într-o asemenea economie simplificată nu există stat, nici instituţii de credit şi
nici exteriorul.
Operaţiunile descrise în schema simplificată a circuitului economic se derulează
numai în interiorul economiei naţionale. O economie care nu are relaţii cu exteriorul este
numită economie închisă. Operaţiile la care participă agenţii economici sunt doar operaţii
de producţie şi de consum. Alte operaţii precum cele de economisire şi investiţie sunt
ignorate.
Descrierea circuitului economic poate fi imaginată într-o economie non-monetară
sau într-o economie monetară.
Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale

În schema de mai jos sunt prezentate doar fluxurile reale – de bunuri şi servicii şi
de factori de producţie, care se derulează între cele două grupe de agenţi economici.

MICROECONOMIE 51
Menajele sunt cele ce furnizează factorii de producţie necesari desfăşurării proceselor de

producţie din cadrul întreprinderilor. În cadrul acestor procese de producţie, sunt
combinaţi factorii de producţie iar rezultatul se concretizează în bunuri şi servicii.
Urmează un al doilea flux real, acela al trecerii bunurilor şi serviciilor de consum de la
întreprinderile producătoare la menaje.
Acest circuit poate fi rezumat astfel: întreprinderile folosesc factorii de producţie

furnizaţi de către menaje, iar pentru aceasta le remunerează în natură, oferindu-le bunuri
şi servicii de consum.
O asemenea schemă presupune că întreaga producţie de bunuri şi servicii a

întreprinderilor ajunge integral la menaje. În realitate, o parte din această prroducţie este
formată din bunuri de capital tehnic ai cărei utilizatori sunt tot întreprinderile.
Bunuri şi servicii
Întreprinderi Menaje
Factori de producţie
Fig. 3.1. Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale

MICROECONOMIE 52
Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri monetare
Funcţionarea unei economii conform schemei precedente nu este imposibilă. Ea

corespunde folosirii generalizate a trocului. Diviziunea muncii şi specializarea
producătorilor a condus la extinderea considerabilă a producţiei de bunuri şi servicii.
Schimbul bazat pe troc presupunea ca un agent economic specializat să ofere ceea ce
realiza ca excedent dintr-un bun altui agent economic care proceda analog, însă era
specializat în producerea altui bun. Existenţa trocului ca modalitate de schimb impunea
existenţa dublei coincidenţe de dorinţe ceea ce este greu de imaginat într-o economie
aflată într-un proces continuu de dezvoltare a producţiei de bunuri. Schimburile, devenite
multilaterale, cer utilizarea unui intermediar precum moneda.
Trecerea de la o economie non-monetară la o economie monetară are următoarele

consecinţe:
fluxurile reale constituite din bunuri şi servicii (de consum sau ale factorilor)
sunt evaluate cu ajutorul monedei;
fluxurile monetare însoţesc fluxurile reale; ele corespund veniturilor monetare
primite de menaje în schimbul serviciilor furnizate întreprinderilor; după
încasarea acestor venituri menajele le folosesc pentru a cumpăra bunuri şi
servicii de consum.
Figura 3.2 prezintă aceste fluxuri monetare împrreună cu cele reale în cadrul unei
economii monetare. Trecerea factorilor de producţie în general, inclusiv munca, de la
menaje către întreprinderi se realizează prin intermediul pieţei factorilor de producţie.
În acelaşi mod se petrece şi trecerea bunurilor şi serviciilor de la întreprinderi
către menaje. Fiecare piaţă presupune întâlnirea şi confruntarea cererii şi ofertei.
Rezultatul îl constituie formarea unui preţ, în schimbul căruia orice agent economic
obţine ceea ce doreşte, factori de producţie sau bunuri şi servicii.
Această schemă presupune că veniturile obţinute de menaje sunt folosite integral
pentru a cumpăra bunuri şi servicii.

MICROECONOMIE 53
În realitate, doar o parte din aceste venituri sunt folosite pentru achiziţionarea de
bunuri şi servicii. Cealaltă parte este însă economisită.
Bunuri şi servicii Piaţa b. şi s. Bunuri şi servicii

P 0
Încasări din vânzarea b. şi s. Cheltuieli cu b. şi s.
0 cQ
Întreprinderi Menaje
Cheltuieli Piaţa muncii Venituri din

cu fact. de prod. vânzarea f.d.p.(salarii)
S 0
cL
0
Factori de producţie Factori de producţie
Fig. 3.2. Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri reale şi monetare
Analiza circuitului evidenţiază faptul că cele patru fluxuri sunt interdependente.

Nu se poate suprima fluxul de venituri monetare fără a suprima şi fluxul privind
cheltuielile monetare ale aceloraşi agenţi economici. În mod similar, nu se poate suprima
fluxul de factori de producţie fără a suprima şi fluxul de bunuri şi servicii.
Interdependenţa perfectă a fluxurilor economice conduce la a spune că acest circuit este
închis.
Schemele prezentate corespund unui circuit economic simplificat. Acest lucru este
suficient pentru a înţelege modul în care bunurile de consum şi factorii de producţie
circulă în economie şi cum sunt dublate fiecare de un flux monetar. Extinderea acestei
scheme presupune integrarea şi celorlalţi agenţi economici în cadrul ei precum şi a altor
operaţii de genul celor de economisire şi investiţie.

MICROECONOMIE 54
REZUMAT
Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau

juridice) care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în cadrul
acesteia.
Agenţii economici se pot grupa în funcţie de criterii diverse. Gruparea lor în cadrul
sectoarelor instituţionale se bazează pe funcţia principală realizată.
Cele şapte sectoare instituţionale sunt: societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare,
instituţii de credit, instituţii de asigurări, administraţii publice, administraţii private,
menaje şi străinătatea.
Operaţiunile la care participă agenţii economici sunt: operaţiuni asupra bunurilor şi
serviciilor, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.
Între agenţii economici se derulează fluxuri reale şi fluxuri monetare. Fluxurile reale
sunt fluxuri de bunuri şi servicii şi de factori de producţie. Fluxurile monetare sunt
fluxuri de venituri şi cheltuieli.
Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor reale şi monetare corespunzătoare
interacţiunilor de natură tranzacţională dintre agenţii economici care acţionează în
cadrul economiei.
 TERMENI CHEIE
Agent economic
Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare
Instituţii de credit
Instituţii de asigurări
Administraţii publice
Administraţii private
Menaje
Străinătatea
Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor
MICROECONOMIE 55
Operaţiuni de repartiţie
Operaţiuni financiare
Fluxuri reale
Fluxuri monetare
Circuitul economic
III.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE NR.

3
1. Care sunt agenţii economici dintr-o economie de piaţă?

2. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele operaţiuni pe care le efectuează agenţii
economici.
3. Care este semnificaţia economică a fluxului circular al venitului?
4. Prezentaţi conţinutul fluxurilor monetare şi reale şi arătaţi cum se articulează ele în
cadrul unei economii monetare.
III.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 3
1. Într-o economie de piaţă, sunt agenţi economici financiari:

a) societăţile comerciale industriale;
b) menajele;
c) partidele politice;
d) băncile;
e) fundaţiile.

MICROECONOMIE 56
2. Sunt agenţi economici non-financiari:

a) băncile;
b) instituţiile financiare specializate;
c) societăţile comerciale;
d) bursele de valori;
e) administraţiile publice.
3. În cadrul operaţiunilor asupra bunurilor şi servicilor sunt cuprinse:

a) producerea bunurilor şi serviciilor;
b) consumul de bunuri;
c) formarea de capital;
d) importurile şi exporturile;
4. În cadrul operaţiunilor de repartiţie sunt incluse:

a) remunerarea salariaţilor;
b) impozitele legate de producţie şi de import;
c) subvenţiile de exploatare;
d) veniturile proprietăţii şi ale întreprinderii;
5. Nu sunt operaţiuni financiare:

a) realizarea de profituri;
a) emisiunea de monedă;
b) tranzacţiile la bursa de valori;
c) acordarea de credite;
d) consumul de bunuri şi servicii.
6. Instrumentele legate de operaţiunile financiare sunt:

a) instrumentele de plată;
b) instrumentele de plasament;

MICROECONOMIE 57
c) instrumentele de finanţare;
d) rezervele tehnice de finanţare;
7. În cadrul fluxului circular al venitului într-o economie, menajele

furnizează..........şi primesc............care atunci când sunt................devin...........pentru
întreprinderi:
a) bunuri/bani/economisite/capital;
b) bunuri/obligaţiuni/folosite/încasări;
c) resurse de muncă/salarii/ cheltuite/încasări;
d) venituri monetare/bunuri/consumate/capial;
e) capital/dobânzi/cheltuite/încasări.
III.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 3
1. Genereux, J., Economie Politică - Microeconomie, Ed. All-Beck, Bucureşti

2000.
2. Griffiths, A.; Wall, S., Intermediate Microeconomics, Theory and Applications,

Longman, 1996.
3. Hausman, D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1993.
4. Heyne, P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991.

MICROECONOMIE 58
5. Hirschleifer, J, The Expandind Domain of Economics, American Economic

Review, December 1985.

MICROECONOMIE 59
IV. Unitatea de învăţare nr. 4

CEREREA, OFERTA ŞI ECHILIBRUL
PIEŢEI

După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor înțelege :
 Cum se formează cererea şi oferta
 Care sunt factorii care determină cererea şi oferta unui bun
 Ce este elasticitatea cererii şi ofertei şi care sunt formele acesteia
 Cum determină cererea şi oferta preţul unui bun şi cantitatea tranzacţionată
 Care este rolul preţurilor în alocarea resurselor rare în cadrul economiei de
piaţă

IV.1. Cererea (pag. 79)
IV.2. Oferta (pag.97)
IV.3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi oferte (pag. 100)
IV.4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor în economia de piaţă (pag. 106)
IV.5. Tema de control a unităţii nr. 4 (pag. 109)
IV.6. Testul de autoevaluare nr. 4 (pag. 110)
IV.7. Bibliografia specifică unităţii nr. 4 (pag. 111)

MICROECONOMIE 60
Într-o economie liberă cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor ajung la
consumatori prin mijlocirea pieţei. Prin intermediul pieţei, cumpărătorii, ca purtători ai
cererii, şi vânzătorii, ca purtători ai ofertei, se întâlnesc şi comunică în vederea
schimbului de bunuri şi servicii.
Analiza cererii şi ofertei permite înţelegerea modului de stabilire a preţurilor
bunurilor şi serviciilor pe diferite pieţe precum şi a influenţei acestor preţuri asupra
cantităţii tranzacţionate.
Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele, trebuie mai întâi înţelese
conceptele de cerere şi ofertă3.
IV.1. CEREREA
Începem studiul asupra pieţelor prin examinarea comportamentului

cumpărătorilor. În acest sens, vom vedea cum preţul determină cantitatea cerută dintr-un
bun şi care sunt ceilalţi factori care determină cererea.
Cererea individuală şi cererea pieţei
Cererea reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care un consumator

poate şi este dispus să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris
paribus.
Cererea reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile
din bunul respectiv care pot fi cumpărate4. Ar fi fals să admitem, fără nici o precizare, că
cererea de autoturisme într-o ţară este de x milioane unităţi. Acest număr reprezintă
cantitatea posibil de cumpărat ţinând seama de preţurile autoturismelor, de veniturile
cumpărătorilor dar şi de ansamblul condiţiilor economice din cursul perioadei respective.
Dacă preţurile ar fi mai mici, cu siguranţă cantitatea cerută ar fi mai mare. În plus, preţul
3
Principiile analizei cererii şi ofertei, a echilibrului pieţei şi a formării preţului de echilibru se
datorează lui Alfred Marshall (1842-1924), economist britanic, profesor la Cambridge. Cea mai
importantă lucrare a acestuia este The Principles of Economics , publicată în 1890.
4
Analiza se va concentra asupra pieţei bunurilor, însă concluziile desprinse au caracter general,
fiind aplicabile şi pieţelor resurselor economice unde se manifestă cererea întreprinzătorilor
pentru un anumit factor de producţie.
MICROECONOMIE 61
nu poate constitui singura explicaţie a alegerilor consumatorilor. În acest sens, se mai

reţin drept cauze orarul magazinelor, amplasarea acestora, spiritul de economisire al
familiilor precum şi comportamentul vânzătorilor.
Economiştii utilizează sintagma ceteris paribus pentru a semnifica faptul că toate
variabilele relevante, exceptând cele studiate în acel moment, sunt menţinute constante.
Fraza în latină înseamnă “toate celelalte condiţii rămân neschimbate”. De aceea, atunci
când definim termenul de cerere doar relaţia preţ-cantitate cerută este evidenţiată, alţi
factori de influenţă fiind consideraţi, în acel moment, constanţi.
Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de inversă proporţionalitate între
preţul unui bun (P) şi cantitatea solicitată (Q) de cumpărători.
Atunci când preţul creşte, cantitatea cerută scade. Şi invers, scăderea preţului este
însoţită de creşterea cantităţii cerute.
În cazul de faţă, preţul apare ca o variabilă independentă, iar cantitatea cerută este
variabilă dependentă. Această relaţie între preţ şi cantitatea cerută este valabilă pentru
cele mai multe bunuri din economie şi, fiind atât de răspândită, economiştii o numesc
legea cererii.
Un asemenea efect al modificării preţului asupra cantităţii cerute reprezintă o

reacţie aşteptată deoarece:
dacă preţul bunului analizat scade, iar preţurile altor bunuri rămân constante (clauza
ceteris paribus spune aceasta) oamenii vor substitui în favoarea bunului mai ieftin;
când preţul bunului analizat scade, iar venitul şi preţurile altor bunuri rămân
neschimbate, oamenii se simt mai bogaţi. În consecinţă, ei îşi vor folosi puterea de
cumpărare suplimentară pentru a achiziţiona mai multe bunuri, inclusiv din cel al
cărui preţ s-a redus.
Relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută se poate ilustra cu ajutorul unui
tabel (tabelul 4.1), unei funcţii sau unui grafic (figura 4.1).

MICROECONOMIE 62
Relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută
Tabelul 4.1
Preţul 1 2 3 4 5
Cantitatea cerută 9 8 7 6 5
Funcţia cererii, pentru cazul liniar, este de forma Q = a – bP, unde a şi b sunt
coeficienţi pozitivi. Un caz particular de funcţie a cererii, corespunzător datelor din
tabelul 4.1, este de forma Q = 10 - P (a este 10, iar b este egal cu 1).
P2
P1
C
0 Q2 Q1 Q
Fig. 4.1. Curba cererii
Curba cererii constituie o reprezentare grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi
cantitatea solicitată de un cumpărător. Preţul este figurat pe axa verticală, iar cantitatea
cerută pe axa orizontală.
Acest mod de reprezentare vine de la Alfred Marshall care a privit curba cererii
din punct de vedere al vânzătorului. Vânzătorul ar putea să se întrebe “Dacă eu produc x
unităţi dintr-un bun care ar fi cel mai mare preţ la care pot vinde fiecare unitate?”.
Astfel, din punct de vedere al vânzătorului, cantitatea este variabilă independentă
şi atunci îşi găseşte locul pe abscisă, iar preţul este variabilă dependentă şi este
reprezentat pe ordonată.

MICROECONOMIE 63
Curba cererii este descrescătoare, iar panta este negativă. Aceasta este justificată
de legea cererii. Dacă cantitatea cerută creşte la scăderea preţului, atunci curba care
reflectă o asemenea relaţie trebuie să fie înclinată spre în jos, de la stânga la dreapta.
În general, nu există nici un motiv pentru ca o curbă tipică a cererii să aibă pantă
constantă sau relaţia între preţ şi cantitate să fie liniară. Pentru simplificarea prezentării,
curbele cererii sunt deseori trasate în acest mod.
Privită la nivelul unui singur cumpărător, curba anterioară reprezintă curba cererii
individuale (individ, firmă). Există probabil alţi n - 1 cumpărători, fiecăruia
corespunzându-i o altă curbă a cererii, având un comportament relativ specific.
În mod normal, toţi cumpărătorii vor reacţiona prin reducerea cantităţii cerute la
creşterea preţului. Şi invers, vor spori această cantitate dacă preţul bunului se reduce.
Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele economistul este interesat într-o
mai mare măsură să cunoască cererea pieţei pentru un bun decât cererea individuală.
Cererea pieţei rezultă din însumarea cererilor individuale pentru un anumit bun.
În mod analog cu cazul anterior, relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută
de ansamblul cumpărătorilor se poate ilustra cu ajutorul unui tabel, unei funcţii sau unui
grafic.
Curba cererii pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun pe
care consumatorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze de pe piaţă la
niveluri diferite de preţ. Şi în acest caz, cantitatea cumpărată dintr-un bun este funcţie
descrescătoare în raport cu preţul său.
Exemplu: determinarea cererii pieţei

Considerăm o piaţă ipotetică unde există doar doi consumatori. Funcţiile cererii
pentru fiecare consumator au următoarele expresii:
Q1 (P1)= 20 - P
Q2 (P2)= 10 – 2P
Deoarece o cantitate cerută negativă nu are semnificaţie economică, prin funcţiile
cererii individuale înţelegem în cazul de faţă:
Q1 (P1)= max 20 - P, 0
Q2 (P2)= max 10 – 2P, 0 ;

MICROECONOMIE 64
Cererea pieţei rezultă din agregarea cererilor individuale. Suma celor două cereri
se prezintă ca în figura de mai jos, cu un nod pentru P = 5.
P P P
Q1(P1) Q1(P1) + Q2(P2)
5 Q2(P2)
0 Q1 0 Q2 0 Q1 + Q2
Fig. 4.2. Curbele cererii individuale şi curba cererii pieţei
Factorii cererii
Curba cererii surprinde relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută. Ea cuprinde

numeroase perechi preţ-cantitate pentru un anumit set de circumstanţe. Deci, unui singur
preţ îi corespunde o singură valoare pentru cantitatea cerută. Modificarea preţului
conduce la o modificare în sens opus a cantităţii cerute, ceea ce se traduce printr-o
mişcare de-a lungul curbei cererii. Clauza ceteris paribus presupune că alţi factori cu
influenţă asupra cererii nu se modifică. În realitate, toţi aceşti factori nu rămân constanţi
în timp, iar modificarea lor determină schimbarea cererii.
Factorii cererii unui bun, alţii decât preţul acestuia, sunt:
- preţurile altor bunuri
- venitul consumatorilor
- preferinţele (gusturile) consumatorilor
- aşteptările consumatorilor
- numărul consumatorilor
- politica guvernamentală
- factorii sezonieri
O modificare într-unul din factorii cererii, altul decât preţul bunului analizat, va
antrena deplasarea curbei într-un sens sau altul. În acest caz, curba cererii va surprinde tot
o relaţie preţ-cantitate, însă puţin schimbată deoarece “celelalte condiţii” s-au modificat.
Dacă mai mult dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba cererii se

MICROECONOMIE 65
deplasează spre dreapta (figura 4.3 a). Aceasta înseamnă creşterea cererii. Dacă mai puţin
dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, curba cererii se deplasează spre stânga
(figura 4.3 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.
P P
C C‟ C‟ C
0 Q 0 Q
(a) creşterea cererii (b) reducerea cererii
Fig. 4.3. Deplasările curbei cererii
Să analizăm în continuare fiecare dintre condiţiile cererii:
a) preţurile altor bunuri
Două bunuri se pot afla într-o relaţie de substituibilitate, complementaritate sau

neutră. Pentru două bunuri substituibile (două mărci de petrol, carnea de vită şi carnea de
pui, untul şi margarina, biletele de cinema şi casetele video închiriate), modificarea
preţului unui bun va determina modificarea în acelaşi sens a cererii celuilalt bun. De
exemplu, creşterea preţului cărnii de vită va face ca cererea pentru carnea de pui să
crească. Curba cererii de carne de pui se va deplasa spre dreapta.
În cazul bunurilor complementare (computerele şi software-ul, autoturismele şi
benzina), modificarea preţului unui bun va conduce la modificarea în sens opus a cererii
celuilalt bun. De exemplu, creşterea preţului la benzină va conduce la reducerea cererii de
autoturisme. Curba cererii de autoturisme se va deplasa spre stânga.
În cazul bunurilor aflate în relaţie neutră modificarea preţului unui bun nu
afectează cererea celuilalt bun.
Proprietatea a două bunuri de a fi substituibile sau complementare depinde şi de
atitudinea cumpărătorilor faţă de ele nu doar de proprietăţile bunurilor în sine. Pentru unii

MICROECONOMIE 66
consumatori brânza şi carnea de vită sunt substituibile datorită aportului de proteine, în

timp ce pentru alţii nu sunt. Unii consumatori consideră hamburgerii cu brânză drept
bunuri complementare, în timp ce pentru alţi consumatori o asemenea relaţie nu este
posibilă.
Referitor la efectele schimbărilor în preţurile altor bunuri, în afirmarea legii
cererii are importanţă preţul unui bun relativ la preţul altor bunuri. În timpul perioadelor
de inflaţie, nivelul mediu al tuturor preţurilor creşte şi distingem între preţurile relative şi
schimbarea în preţurile nominale (număr unităţi monetare plătite pentru un bun). În unele
situaţii, un bun poate deveni relativ mai ieftin în raport cu alte bunuri chiar dacă preţul
său a crescut, deoarece preţurile altor bunuri au crescut mai repede.
Dimensiunea până la care curbele cererii pentru un bun se schimbă ca răspuns la
schimbarea în preţul altor bunuri depinde de gradul în care bunurile sunt substituibile sau
complementare şi preţurile lor relative. De exemplu, reducerea preţului la maşini creşte
cererea de benzină. Invers, nu avem un efect de amploare comparabilă, datorită preţului
foarte mic al unui litru de benzină în raport cu cel al unui autoturism.
b) venitul consumatorilor
În funcţie de mărimea venitului disponibil, unele produse sunt accesibile pentru

unii consumatori în timp ce pentru alţii nu sunt accesibile. Când venitul creşte, oamenii
tind să cumpere o cantitate mai mare dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri
normale. Curba cererii acestor bunuri se deplasează spre dreapta odată cu creşterea
venitului consumatorilor. Rachetele de tenis, berea, autoturismele, biletele la teatru sunt
toate exemple de bunuri normale. Există situaţii în care creşterea venitului este însoţită de
reducerea cantităţii achiziţionate dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri
inferioare. Curba cererii lor se deplasează spre stânga odată cu creşterea venitului
consumatorilor. Un exemplu de bun inferior ar putea fi călătoriile cu autobuzul. Pe
măsură ce venitul creşte devine mai probabil pentru un consumator să-şi cumpere
autoturism sau să folosească taxiul, renunţând treptat la călătoria cu mijloacele de
transport în comun.

MICROECONOMIE 67
Ca şi în cazurile bunurilor substituibile sau complementare, proprietatea unui bun

de a fi normal sau inferior provine din alegerile consumatorului şi nu atât din proprietăţile
intrinseci ale bunurilor. Unul şi acelaşi bun poate fi considerat normal sau inferior de
consumatori diferiţi.
c) aşteptările consumatorilor
Dacă oamenii se aşteaptă ca preţul unui bun să crească relativ la alte bunuri ei vor
creşte rata achiziţiilor înainte ca modificarea preţului să se producă. Anticiparea
modificărilor de politică guvernamentală (introducerea de noi taxe în viitor) va determina
modificarea cererii în prezent.
d) preferinţele (gusturile) consumatorilor

Oamenii sunt diferiţi şi au preferinţe diferite. De exemplu, cei care au maşini au o
mică propensiune pentru transportul în comun. Iar unul şi acelaşi bun este sau nu dorit de
consumatori chiar dacă este accesibil.
Există schimbări care se produc rapid precum cele din domeniul muzicii sau
vestimenţaţiei. Alte schimbări cer mai mult timp, dar au caracter permanent. De exemplu,
grija pentru sănătate conduce la reducerea consumului de ţigări, creşterea consumului de
peşte sau de echipamente pentru exerciţii fizice. În fiecare din aceste cazuri, în condiţiile
menţinerii preţurilor bunurilor, cererea acestor bunuri se schimbă.
Rolul reclamei comerciale constă tocmai în intenţia de a influenţa gusturile în
favoarea bunului pentru care se face reclamă. Publicitatea adversă urmăreşte să reducă
consumul pentru un anumit bun (de exemplu, tutun sau alcool).
Trebuie precizat, că economiştii nu-şi propun să explice gusturile oamenilor.
Acestea sunt bazate pe factori istorici şi psihologici, aflaţi dincolo de domeniul
economiei.
e) numărul consumatorilor
Cantitatea cerută este în funcţie de numărul şi structura consumatorilor. Aceste
schimbări nu sunt întotdeauna semnificative pe termen scurt. De exemplu, creşterea
natalităţii în perioada imediat postbelică, a condus la creşterea în timp a cererii de jucării

MICROECONOMIE 68
şi servicii în creşe şi grădiniţe, apoi de locuinţe şi alte bunuri durabile şi mai târziu de
servicii geriatrice.
f) factorii sezonieri
Cererea pentru unele bunuri şi servicii variază, uneori sensibil, în cursul anului.
De exemplu, cererea de îngheţată creşte în timpul verii, iar cererea de umbrele în
anotimpul ploios.
Toţi aceşti factori acţionează practic asupra cererii în acelaşi timp, astfel încât este
aproape imposibil a stabili importanţa lor relativă. De exemplu, pentru studierea
influenţei modificării preţului asupra cantităţii cerute de televizoare trebuie să izolăm
această influenţă. Însă, apar concomitent modificări şi influenţe din partea celeorlalţi
factori. În analizele următoare folosim clauza ceteris paribus pentru a putea calcula
efectul modificării unei variabile asupra cantităţii cerute. O funcţie a cererii de genul Q =
a- bP este o abstracţie, însă trebuie apelat la simplificări pentru ca relaţiile dintre variabile
să apară foarte clar.
Elasticitatea cererii
Cum cererea unui bun este funcţie de preţul acelui bun, preţul altor bunuri sau
venitul consumatorului apare interesant de determinat ce se întâmplă cu cantitatea cerută
în urma unei variaţii determinate a variabilelor de mai sus.
Economiştii folosesc termenul de elasticitate a cererii pentru a surprinde
modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca efect al modificării preţului acelui bun sau
altui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.
Sensibilitatea unei variabile economice la modificarea alteia se poate exprima în
numeroase moduri, depinzând de unităţile de măsură alese. De exemplu, creşterea cu 100
unităţi monetare a preţului unui bun duce la reducerea cu 50 unităţi de produs sau cu
1000 kg. a cantităţii cerute de consumatori. Afirmaţiile sunt echivalente, diferind doar
unităţile de măsură în care este exprimată modificarea cantităţii cerute. Pentru a evita

MICROECONOMIE 69
confuzia provenită din alegerile unităţilor de măsură este necesară standardizarea lor. În
acest sens se recurge la exprimarea acestor modificări în expresie procentuală.
Aprecierea elasticităţii cererii în raport cu un factor de influenţă se realizează cu
ajutorul coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticităţii cererii se obţine prin
raportarea modificării relative a cantităţii cerute la modificarea relativă a factorului de
influenţă.
Elasticitatea cererii unui bun se studiază, de regulă, în raport cu preţul acelui bun,
preţul altor bunuri aflate în relaţie cu bunul considerat şi venitul consumatorilor. În
fiecare din aceste cazuri acţionează clauza ceteris paribus.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţ
Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ are următoarea expresie:
Ecp = Q / Q0 : P / Po
unde
Q şi P reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale
preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi preţului.
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul bunului sau serviciului este
negativ deoarece modificarea cantităţii cerute şi modificarea preţului au sensuri diferite5.
În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a cererii în raport cu preţul, se
disting următoarele tipuri de cerere:
a) cerere inelastică, când -1 < Ecp < 0
5
Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul poate fi determinat şi în modul, caz în care valorile sale devin
superioare lui zero.

MICROECONOMIE 70
O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai slabă a

cantităţii cerute. Pentru aceste bunuri creşterea preţului determină reducerea cumpărărilor
în mai mică măsură. Bunurile alimentare sunt cunoscute ca bunuri inelastice.
b) cerere cu elasticitate unitară, când Ecp = - 1

Preţul şi cantitatea cerută evoluează proporţional, însă în sens invers. O creştere a preţului
cu 1% determină reducerea cu 1% a cantităţii cerute.
c) cerere elastică, când Ecp < -1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai amplă a
cantităţii cerute. Astfel, o modificare a preţului generează un efect relativ mai mare
asupra cantităţii cumpărate. Un exemplu de astfel de bunuri sunt bunurile de lux precum
călătoriile cu vaporul sau hainele de blană naturală. Aceste bunuri sunt substituite în
consum odată cu creşterea preţurilor.
d) cerere perfect inelastică, când Ecp = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii cerute.
e) cerere perfect elastică, când Ecp

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii cerute.
Ultimele două cazuri au mai mult o valoare teoretică decât practică.
Elasticitatea cererii în funcţie de preţul altor bunuri (elasticitatea încrucişată)
Coeficientul elasticităţii încrucişate are următoarea expresie:
Ecpij = Qi / Q0i : Pj / Poj

MICROECONOMIE 71
unde
Qi şi Pj reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute din bunul i şi,
respectiv, ale preţului bunului j, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale
cantităţii cerute şi preţului aceloraşi bunuri.
Coeficientul elasticităţii încrucişate poate avea atât valori pozitive cât şi negative.
Putem caracteriza, în anumite cazuri, bunurile luate două câte două, după ce mai întâi am
definit cele două elasticităţi încrucişate:
Ecpij = Qi / Q0i : Pj / Poj Ecpji = Qj / Q0j : Pi / Poi
Bunurile i şi j se pot afla în una dintre situaţiile următoare:

- bunuri substituibile, dacă Ecpij > 0 şi Ecpji > 0 ;
- bunuri complementare, dacă Ecpij < 0 şi Ecpji < 0 ;
- bunuri în relaţie nedeterminată, dacă Ecpij > 0 şi Ecpji < 0 ;
Elasticitatea cererii în funcţie de venit
Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit are următoarea expresie:
Ecy = Q / Q0 : Y / Yo
unde
Q şi Y reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale
venitului, iar Q0 şi Yo reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi venitului.
În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri:
a) bunuri normale, când Ecy > 0

MICROECONOMIE 72
O creştere a venitului este însoţită de creşterea cantităţii cerute.
b) bunuri inferioare, când Ecy < 0

O creştere a venitului este însoţită de reducerea cantităţii cerute, în timp ce reducerea
venitului determină creşterea cantităţii cerute
Trebuie precizat că acelaşi bun poate fi normal sau inferior în funcţie de nivelul
venitului. Aproape toate bunurile sunt normale la niveluri suficient de joase ale venitului,
după cum pot fi inferioare la niveluri suficient de ridicate ale venitului.
Elasticitatea cererii şi încasările
Cunoaşterea elasticităţii cererii în raport cu preţul bunului este importantă pentru

evoluţia încasărilor vânzătorilor.
Pentru un producător volumul valoric al vânzărilor sau încasările (I) este dat de
produsul dintre preţul bunului şi cantitatea vândută din acest bun. Dacă preţul unui bun
creşte, cantitatea vândută scade, iar încasările pot să crească sau să se reducă. Evoluţia
încasărilor depinde de sensibilitatea cererii la modificarea preţului.
De exemplu, dacă cantitatea cerută scade semnificativ când preţul creşte,
încasările scad. Iar dacă cantitatea cerută nu se diminuează decât foarte puţin când preţul
creşte, încasările cresc. Sensul de modificare al încasărilor depinde în consecinţă de
elasticitatea cererii.
Se poate deduce pe baza calculelor de mai jos relaţia existentă între elasticitatea
cererii în raport cu preţul şi modificarea încasărilor. Pornim de la definiţia încasărilor ca
produs dintre preţ şi cantitate:
I=PQ
Presupunând că atât preţul cât şi cantitatea se modifică şi devin p + p şi q + q,

încasările devin:

MICROECONOMIE 73
I1 = ( P + P) (Q + Q)
sau
I1 = PQ + P Q + Q P + P Q
Calculând modificarea încasărilor I, obţinem:
I=P Q + Q P + P Q
Pentru valori mici ale lui P şi Q, ultimul termen poate fi neglijat, fără să se
modifice de o manieră semnificativă rezultatul. În aceste condiţii, putem rescrie variaţia
încasărilor astfel:
I=P Q+Q P
Această expresie arată că modificarea încasărilor este aproximativ egală cu suma

dintre preţul iniţial înmulţit cu variaţia cantităţii şi cantitatea iniţială înmulţită cu variaţia
preţului. Dacă se urmăreşte determinarea ratei de modificare a încasărilor în raport cu
modificarea preţului, relaţia anterioară se scrie astfel:
I P=Q+P Q P
Rezultatele anterioare pot fi tratate nu doar algebric ci şi geometric. Folosim în

acest sens figura 4.4.
Astfel, volumul valoric al încasărilor reprezintă suprafaţa unui dreptunghi cu o
latură reprezentând preţul iar cealaltă cantitatea.
Când preţul creşte, se adaugă o suprafaţă care este aproximativ egală cu Q P, dar
totodată se scade o suprafaţă egală cu P Q.
Pentru modificări nesemnificative ale preţului şi cantităţii se obţine o nouă
suprafaţă corespunzătoare expresiei anterior determinate.

MICROECONOMIE 74
P+ P
Q P Q P
P
P Q C
0 Q+ Q Q Q
Fig. 4.4. Modificarea încasărilor ca urmare a modificării preţului
Încasările pot înregistra orice evoluţie în funcţie de coeficientul de elasticitate.

Astfel, pentru ca încasările să crească este necesar ca elasticitatea cererii în raport cu
preţul să fie mai mică decât 1 în valoare absolută. Atunci când elasticitatea cererii în
raport cu preţul este superioară lui 1 în valoare absolută încasările se reduc.
Aceste relaţii pot fi deduse fără dificultate pornind de la relaţia anterioară, scrisă
după cum urmează:
I P Q
Q 1
P Q P
P Q
Însă este coeficientul de elasticitate. În consecinţă relaţia devine:
Q P
I
Q 1 E
P cp
Pentru că elasticitatea cererii în funcţie de preţ este negativă, expresia se poate

scrie:
I
Q 1 |E |
P cp
Această formulă evidenţiază modul cum reacţionează încasările la modificarea

preţurilor, ţinând seama de elasticitatea cererii. Situaţiile posibile în aceste circumstanţe
sunt sintetizate în tabelul 4.2.

MICROECONOMIE 75
Tabelul 4.2. Elasticitatea cererii, modificarea preţului şi modificarea încasărilor
Elasticitatea cererii Modificarea preţului Modificarea încasărilor

P<0 I<0
-1 < Ecp < 0
P>0 I>0
P<0 I=0
Ecp = -1
P>0 I=0
P<0 I>0
Ecp < -1
P>0 I<0
Acest tablou permite înţelegerea faptului că pentru a ajunge la acelaşi rezultat, de

pildă o creştere a încasărilor totale, sunt necesare două politici opuse de preţuri pentru
două bunuri diferite. Dacă elasticitatea cererii la preţ a unui bun în valoarea absolută este
mai mare decât 1, trebuie redus preţul, iar dacă elasticitatea cererii la preţ a altui bun este
mai mică ca 1, atunci trebuie crescut preţul.
IV.2. OFERTA
Analizăm în continuare cealaltă parte a pieţei, oferta. Vom examina relaţia dintre
preţ şi cantitatea oferită precum şi principalii factori care determină oferta.
Oferta individuală şi oferta pieţei
În mod analog cu cazul cererii, vom analiza mai întâi oferta unui vânzător
individual. Apoi, prin agregarea ofertelor individuale ajungem la oferta pieţei.
Oferta reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care vânzătorul poate şi
este dispus să le furnizeze pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus. Oferta

MICROECONOMIE 76
reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile ce pot fi
vândute din bunul respectiv.
Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de directă proporţionalitate între
preţ şi cantitatea oferită. Dacă preţul creşte, atunci cantitatea oferită creşte şi ea, iar dacă
preţul scade cantitatea oferită se reduce. Economiştii numesc această relaţie de cauzalitate
dintre modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţii oferite legea ofertei.
Relaţia dintre evoluţia preţului ca variabilă independentă şi cantitatea cerută ca
variabilă dependentă se poate ilustra cu ajutorul unui tabel (tabelul 4.3), unei funcţii sau
unui grafic (figura 4.5).
Relaţia dintre preţ şi cantitate oferită

Tabelul 4.3
Preţul 1 2 3 4 5
Cantitatea cerută 9 10 11 12 13
Funcţia ofertei, pentru cazul liniar este de forma Q = a + bP, unde a şi b sunt
coeficienţi.
Un caz particular de funcţie a ofertei, corespunzător datelor din tabelul 4.2, este
de forma Q = 8 + P (a este 8, iar b este egal cu 1).
P
O
P2
P1
0 Q1 Q2 Q
Fig. 4.5. Curba ofertei
În mod asemănător cu graficul cererii, cantitatea este măsurată pe axa orizontală

iar preţul este figurat pe axa verticală. Curba ofertei are pantă pozitivă şi este crescătoare

MICROECONOMIE 77
de la stânga la dreapta. Funcţia şi curba ofertei se supun legii ofertei. Acest lucru poate fi
înţeles cu ajutorul legii descreşterii randamentelor.
Să construim un exemplu pornind de la cazul unei fabrici producătoare de

biciclete. Dacă sunt folosiţi 10 lucrători, producţia zilnică este de 100 biciclete. În cazul
folosirii a 20 de lucrători, producţia creşte la 200 biciclete. Iar dacă numărul de lucrători
devine 30 producţia creşte cu numai 70 biciclete. Creşterea producţiei de biciclete într-un
asemenea mod verifică legea descreşterii randamentelor. Unităţi succesive de input,
precum munca în cazul de faţă, nu produc acelaşi output suplimentar. Presupunând
salariul constant, costul bicicletelor suplimentare este mai mare decât iniţial. Ceea ce
înseamnă că acestea vor fi produse doar dacă şi preţul lor de vânzare este mai ridicat.
Curba ofertei reflectă astfel creşterea costului producţiei suplimentare.
În mod similar, o fabrică de mobilă, cu o cantitate fixă de maşini, ar putea fi

capabilă să producă mai multe scaune numai plătind muncitorii pentru orele suplimentare
şi folosind maşinile mai mult timp. Sau un fermier care încearcă să crească cantitatea de
grâu pe o suprafaţă dată de pământ ar putea să o facă prin creşterea cantităţii de
îngrăşăminte. Dar dincolo de un anumit punct, cantitatea suplimentară de îngrăşăminte
conduce la mai puţin output suplimentar.
Dint-un alt unghi de vedere, curba ofertei exprimă răspunsul producătorilor la

stimulentele pieţei. Când preţul unui bun creşte, producătorii au interesul de a aloca mai
mult din timpul disponibil şi din alte resurse pentru creşterea producţiei. Cei pentru care
activitatea respectivului bun era secundară o vor face principală; alţi producători vor intra
pentru prima dată pe piaţa acestui bun.
Uneori este util a examina curba ofertei unui singur vânzător. De cele mai multe
ori este însă necesară cunoaşterea curbei ofertei pieţei. În general, oferta pieţei se obţine
într-un mod asemănător cu deducerea cererii pieţei. Curba ofertei pieţei se obţine
adunând cantităţile oferite de către toţi vânzătorii pentru fiecare nivel al preţului. Un
asemenea lucru este posibil doar dacă nu există inputuri specializate implicate în procesul

MICROECONOMIE 78
de producţie. În caz contrar, trebuie realizate anumite ajustări. Presupunem acum că

asemenea inputuri specializate nu există. Adică toate firmele pot să se mişte de-a lungul
curbelor ofertelor individuale fără a afecta preţurile inputurilor şi, deci, costurile de
producţie.
Curba ofertei pieţei pentru un bun arată cantităţile diferite din acel bun pe care
vânzătorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le vândă pe piaţă la niveluri diferite de
preţ. Deoarece oferta pieţei rezultă din agregarea ofertelor individuale, în condiţiile unui
comportament relativ asemănător al vânzătorilor, şi-n acest caz cantitatea oferită este
funcţie crescătoare de preţul său.
Exemplu: determinarea ofertei pieţei
Considerăm următorul exemplu de obţinere a ofertei pieţei pornind de la doi

vânzători care operează pe piaţă.
Datele privind cantităţile oferite de fiecare producător şi de piaţă pentru fiecare
nivel de preţ sunt furnizate în tabelul 4.4.
Curba ofertei pieţei este prezentată în figura 4.6.
Curbele ofertei individuale şi curba ofertei pieţei
Tabelul 4.4.
Preţ Cantitatea oferită Cantitatea oferită Oferta pieţei

de primul vânzător de cel de al doilea vânzător
4 5 6 5 + 6 = 11
6 7 7 7 + 7 = 14
8 9 8 9 + 8 = 17
10 11 9 11 + 9 = 20
12 13 10 13 + 10 = 23

MICROECONOMIE 79
P O2 O1
O
10
0 9 11 20 Q
Fig. 4.6. Curba ofertei pieţei
Factorii ofertei
Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza că singurul factor care se
modifică este preţul bunului respectiv.
Ca şi la cerere, efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi
arătate ca o mişcare de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt factor al ofertei,
altul decât preţul bunului, conduce la o modificare a tuturor cantităţilor oferite şi deci la o
schimbare a ofertei.
Trebuie făcută distincţie între cantitatea oferită şi ofertă. Oferta înseamnă
ansamblul punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei.
Astfel, fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru cantitatea
oferită.
Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba
ofertei se deplasează spre dreapta (figura 4.7 a). Aceasta înseamnă creşterea ofertei.
Dacă mai puţin dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, curba ofertei
se deplasează spre stânga (figura 4.7 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.

MICROECONOMIE 80
P O O‟ P O‟ O
0 Q 0 Q
(a) creşterea ofertei (b) reducerea ofertei
Fig. 4.7. Deplasările curbei ofertei
În afară preţului bunului, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt:

- noile descoperiri
- noile tehnologii
- preţurile factorilor de producţie
- oferta de inputuri
- preţurile bunurilor alternative
- aşteptările vânzătorilor
- numărul vânzătorilor
- politica guvernamentală
- condiţiile social-politice şi naturale.
Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori:
a) noile descoperiri
Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol determină creşterea
ofertei acestor bunuri, ceea ce se traduce prin deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei
acestor resurse.

MICROECONOMIE 81
b) noile tehnologii
Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă întreprinzătorii
introduc tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. De
exemplu, progresele înregistrate în tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de
computere.
c) preţurile factorilor de producţie

Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie determină creşterea şi,
respectiv, reducerea costurilor de producţie. În condiţiile reducerii costurilor de producţie
ale unui bun devine mai avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al
bunului. Ca urmare oferta bunului va creşte. Şi invers, o creştere de salarii sau a
preţurilor materiilor prime determină creşterea costurilor de producţie şi reducerea
ofertei.
d) oferta de inputuri
O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre stânga a curbei ofertei
pentru maşini.
e) preţurile bunurilor alternative

Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu aceleaşi resurse, poate
modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă preţul pentru soia creşte, unii fermieri
vor planta mai multă soia şi mai puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii.
f) aşteptările vânzătorilor
Oferta unui bun depinde în mare măsură de raportul dintre preţul curent şi cel viitor al
bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate determina reducerea ofertei în
prezent. În acest caz, poate surveni o creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde
mai bine solicitărilor pieţei în viitor.

MICROECONOMIE 82
g) numărul vânzătorilor
Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi producători sau se poate
reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi producători. Plecarea din ramură poate fi
datorată fie falimentului, fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a
profitului superioară.
h) politica guvernamentală
Modificarea impozitelor, de exemplu, este însoţită de o evoluţie în sens invers a
ofertei. Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. Şi invers, reducerea impozitului pe
profit stimulează producătorii să sporească oferta. În cazul în care unii producători
beneficiază de subsidii de la bugetul de stat, oferta poate creşte, ceteris paribus.
i) condiţiile social-politice şi naturale

În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii social-politice şi
juridice, iar în unele domenii precum agricultură sau construcţii şi pe condiţii naturale.
Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt favorabile oferta va creşte.
Elasticitatea ofertei
Elasticitatea ofertei măsoară variaţia cantităţii oferite consecutivă modificării

unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi. Aprecierea
elasticităţii ofertei în raport cu un factor de influenţă se realizează cu ajutorul
coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticităţii ofertei se obţine prin raportarea
modificării relative a cantităţii cerute la modificarea relativă a factorului de influenţă.
Economiştii analizează în mod frecvent elasticitatea ofertei în funcţie de preţ.
Coeficientul elasticităţii ofertei în raport cu preţul bunului sau serviciului.
Acest coeficient se calculează după formula:
Eop = Q / Q0 : P / Po

MICROECONOMIE 83
unde,
Q şi P reprezintă modificările absolute ale cantităţii oferite şi, respectiv, ale

preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii oferite şi preţului.
Deoarece modificarea preţului şi a cantităţii oferite au sensuri identice, mărimea

acestui coeficient este întotdeauna pozitivă.
În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul, se

disting următoarele tipuri de ofertă:
a) ofertă inelastică, când 0 < Eop < 1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai puţin
amplă a a cantităţii oferite.
b) ofertă cu elasticitate unitară, când Eop = 1

Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O creştere a preţului cu
1% determină creşterea cu 1% a cantităţii oferite.
c) ofertă elastică, când Eop > 1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai
amplă a cantităţii oferite.
d) ofertă perfect inelastică, când Eop = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii oferite.
e) ofertă perfect elastică, când Eop

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii
oferite.
În afara elasticităţii ofertei în funcţie de preţ, economiştii examinează şi
elasticitatea ofertei în funcţie de factorii de producţie precum şi în raport cu impozitarea.

MICROECONOMIE 84
IV.3. ECHILIBRUL PIEŢEI ŞI EFECTELE MODIFICĂRILOR

CERERII ŞI OFERTEI
Până acum am examinat separat cele două părţi ale pieţei, cererea şi oferta. Acum
le vom analiza împreună pentru a vedea cum ele determină cantitatea vândută dintr-un
bun şi preţul acestuia.
Cererea şi oferta se întâlnesc pe piaţă. Piaţa unui bun sau serviciu reprezintă
totalitatea cumpărătorilor (consumatorilor) şi a vânzătorilor (producătorilor) bunului sau
serviciului respectiv.
Figura 4.8 prezintă pe acelaşi grafic curbele cererii şi ofertei. Se observă că există
un punct m unde cele două curbe se intersectează. Acest punct este numit echilibrul
pieţei. Preţul la care cele două curbe se intersectează se numeşte preţul de echilibru (p ),
iar cantitatea corespunzătoare acestui preţ este numită cantitatea de echilibru (q ).
Determinarea preţului depinde, pe de o parte, de tipul de piaţă considerat iar, pe
de altă parte, de existenţa sau nu a discriminării prin preţ (caz în care vânzătorul oferă
acelaşi bun la preţuri diferite unor cumpărători diferiţi). Acum considerăm piaţa ca fiind
concurenţială. Piaţa concurenţială presupune existenţa unui număr mare de cumpărători
şi vânzători, nici unul dintre aceştia neputând exercita vreun control asupra preţului
pieţei. O asemenea ipoteză exclude şi posibilitatea practicării discriminării de către un
vânzător.
Termenul de “echilibru” denotă o situaţie de repaus în care nu există nici o
tendinţă de schimbare. La preţul de echilibru, cantitatea dintr-un bun pe care cumpărătorii
pot şi sunt dispuşi să o achiziţioneze este tocmai egală cu cantitatea pe care vânzătorii pot
şi sunt dispuşi să o vândă. La acest preţ, fiecare dintre participanţii de pe piaţă este
satisfăcut: cumpărătorii au achiziţionat atât cât doreau să cumpere, iar vânzătorii au
vândut atât cât doreau să vândă.
În mod natural, pe o piaţă concurenţială, acţiunile cumpărătorilor şi vânzătorilor
conduc pieţele către echilibrul ofertei şi cererii. Pentru a vedea acest lucru, să considerăm
ce se întâmplă când preţul pieţei nu este egal cu preţul de echilibru.
Folosim pentru aceasta figura 4.8.

MICROECONOMIE 85
P
Exces de O
ofertă
P1
M
P
P2
Exces de
cerere C
Q Q
Fig. 4.8. Determinarea preţului şi cantităţii de echilibru
Dacă preţul pieţei este mai mare decât cel de echilibru, să zicem p1, cumpărătorii
pot cumpăra atât cât doresc la acest preţ, în timp ce vânzătorii nu pot vinde atât cât
doresc. Producătorii se confruntă cu stocuri fără vânzare. La preţul p1 există exces de
ofertă sau surplus pe piaţă. Ofertanţii sunt în acest caz nesatisfăcuţi. Ei răspund la
excesul de ofertă acceptând reducerea preţurilor pentru a-şi creşte vânzările. Preţurile vor
scădea până când piaţa ajunge la echilibru.
Dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, să zicem p2 , atunci vânzătorii pot
vinde atât cât vor la acest preţ, în timp ce cumpărătorii nu pot cumpăra cât doresc.
Aceasta este situaţia excesului de cerere sau penuriei pe piaţă. Cumpărătorii sunt acum
nesatisfăcuţi. Ei se află în concurenţă şi pot fi nevoiţi să stea la coadă pentru a intra în
posesia cantităţii oferite. Ofertanţii pot obţine un avantaj din penurie crescând preţul fără
a-şi pierde vânzările. Pe măsură ce preţurile cresc, piaţa se îndreaptă iarăşi către echilibru.
Deci, în ambele cazuri, ajustarea preţului conduce piaţa spre echilibrul ofertei şi cererii.
Când preţurile sunt deasupra sau sub p piaţa este în dezechilibru. Dacă există
exces de ofertă preţul scade, iar dacă există exces de cerere preţul creşte, atingând de
fiecare dată nivelul său de echilibru.
Acest proces de ajungere la preţul de echilibru este numit proces de tatonare. La
echilibru excesul de ofertă şi excesul de cerere sunt nule.

MICROECONOMIE 86
Atingerea echilibrului are o durată de timp variabilă de la o piaţă la alta,

depinzând de viteza de ajustare a preţului. În cele mai multe dintre pieţele libere,
surplusurile şi penuriile sunt numai temporare, preţurile ajungând mai mult sau mai puţin
rapid la nivelul lor de echilibru. Acest fenomen este atât de răspândit încât este numit
legea cererii şi ofertei.
Până acum am văzut cum oferta şi cererea determină echilibrul pieţei, care la
rândul său determină preţul şi cantitatea tranzacţionată. Preţul şi cantitatea de echilibru
depind de poziţia curbelor ofertei şi cererii. Atunci când una dintre aceste curbe se
deplasează, echilibrul pe piaţă se schimbă. Analiza unei astfel de schimbări se numeşte
statică comparativă deoarece implică compararea vechiului echilibru cu noul echilibru.
Când analizăm cum un eveniment influenţează piaţa, procedăm în trei etape. Mai
întâi, trebuie constatat dacă evenimentul deplasează curba ofertei, curba cererii, ori, în
anumite cazuri, ambele curbe. Apoi, decidem dacă curba se deplasează spre dreapta sau
spre stânga. În al treilea rând, utilizăm diagrama ofertei şi cererii pentru a examina cum
deplasarea influenţează preţul şi cantitatea de echilibru. Să analizăm pe rând cazul
creşterii cererii, creşterii ofertei şi creşterii simultane a cererii şi ofertei.
Creşterea cererii Considerăm, pentru început, cazul creşterii veniturilor

consumatorilor. Pentru bunurile normale un asemenea factor determină creşterea cererii.
Există, cu siguranţă, şi alte cauze ale creşterii cererii. Pentru aceasta este suficient să
revedem factorii care determină deplasarea în plan a curbei cererii. Creşterea cererii
presupune deplasarea spre dreapta a curbei cererii. În condiţiile aceleiaşi curbe a ofertei,
punctul de echilibru se schimbă. În figura 4.9 se observă că atât preţul cât şi cantitatea de
echilibru cresc simultan. Astfel noul punct de echilibru este M‟, preţul şi cantitatea de
echilibru fiind P‟ şi, respectiv, Q‟.
În concluzie, orice modificare a factorilor ce influenţează cererea determină un nou
echilibru al pieţei. Dacă cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cresc.

MICROECONOMIE 87
Reducerea cererii determină scăderea preţului şi cantităţii de echilibru.
P O
P‟ M‟
P M C‟
O C
Q Q‟ Q
Fig. 4.9. Efectele creşterii cererii asupra preţului şi cantităţii de echilibru
Creşterea ofertei. În mod analog cu cazul creşterii cererii, oferta poate creşte
datorită unuia sau mai multor factori. De exemplu, introducerea unor tehnologii noi sau
reducerea preţurilor inputurilor fac ca oferta unui bun să crească, ceea ce implică
deplasarea curbei ofertei spre dreapta. În figura 4.10 se observă că o asemenea schimbare
determină un alt punct de echilibru al pieţei (M‟) unde preţul de echilibru se reduce iar
cantitatea de echilibru creşte.
În concluzie, modificarea ofertei determină modificarea preţului şi cantităţii de
echilibru. Dacă oferta creşte, preţul de echilibru se reduce iar cantitatea de echilibru
creşte. În schimb, dacă oferta scade, preţul creşte iar cantitatea de echilibru se reduce.
P O O‟
P M
M
P‟
Q Q‟ Q
Fig. 4.10. Efectele creşterii ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru
Modificarea simultană a cererii şi ofertei. Să considerăm acum efectul asupra

preţului şi cantităţii de echilibru ca urmare a creşterii simultane a cererii şi ofertei. Acest
efect depinde de măsura în care cererea şi oferta cresc. Pot fi identificate în acest sens trei
situaţii posibile:

MICROECONOMIE 88
a) cererea creşte mai mult decât creşte oferta (figura 4.11 a);
b) cererea creşte în aceeaşi măsură cu oferta (figura 4.11 b);
c) cererea creşte mai puţin decât oferta (figura 4.11 c).
P O O O
P O P P
M‟ O O
M C P M M‟ P M
P M‟
C C C P C C
0 Q Q Q 0 Q Q Q 0 Q Q Q
(a) (b) (c)
Fig. 4.11. Efectele creşterii cererii şi ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru
Se poate observa că, în toate cele trei cazuri, cantitatea de echilibru creşte, în timp
ce preţul de echilibru poate înregistra orice evoluţie. Din acest motiv, fără precizarea
raportului dintre mărimea modificării cererii şi ofertei, nu se poate preciza sensul de
mişcare al preţului de echilibru.
Există şi alte situaţii de modificare simultană a cererii şi ofertei. Prezentăm în
tabelul 4.5 efectele posibile asupra preţului şi cantităţii de echilibru în urma tuturor
situaţiilor posibile de modificare a cererii şi ofertei. În acest sens, am folosit următoarele
notaţii:
P (+) – preţul de echilibru creşte
P (-) - preţul de echilibru se reduce
P (?) – nu se poate preciza dacă preţul de echilibru creşte, rămâne neschimbat sau
se reduce
Q(+), Q (-), Q (?) se referă la cantitatea de echilibru şi sunt definite similar cu
cazurile anterioare

MICROECONOMIE 89
Efectele deplasărilor curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru şi

cantităţii de echilibru
Tabelul 4.5
Oferta Cererea
Creşte Nu se modifică Se reduce
Creşte P (?) P (-) P(-)
Q(+) Q(+) Q(?)
Nu se modifică P(+) Nu se produce nici o schimbare P(-)
Q(+) Nu se produce nici-o Q(-)
schimbare
Se reduce (+) P(+) P(?)
Q(?) Q(-) Q(-)
IV.4. ROLUL PREŢURILOR ÎN ALOCAREA RESURSELOR

ÎNTR-O ECONOMIE DE PIAŢĂ
Acest capitol constituie doar o introducere asupra modului de funcţionare a

pieţelor. Există suficiente dovezi care demonstrează că pieţele reprezintă de cele mai
multe ori o bună modalitate de organizare a activităţii economice. Aceasta în ciuda
faptului că uneori rezultatele lor sunt nesatisfăcătoare.
În orice sistem economic, resursele sunt rare şi trebuie alocate între utilizări
alternative. Economiile de piaţă se bazează în mod fundamental pe forţele pieţei, cererea
şi oferta, în vederea realizării unei alocări cât mai bune a resurselor.
Într-o economie de piaţă, preţurile celor mai multe bunuri se stabilesc în mod
liber, pornind de la jocul cererii şi ofertei. La rândul lor, preţurile îndeplinesc mai multe
funcţii în cadrul economiei. Ele au înainte de toate funcţia de informare a agenţilor
economici privind starea unui bun pe piaţă. Pe baza lor, agenţii economici decid alocarea
resurselor.
Preţurile determină cine produce fiecare bun şi cât de mult să se producă.
Conform diviziunii muncii, într-o economie unii agenţi economici îşi desfăşoară
activitatea în agricultură, alţii în industrie ş. a. m. d.

MICROECONOMIE 90
Într-o societate liberă nu există o agenţie guvernamentală care să impună agenţilor

economici să-şi desfăşoare activitatea într-un anumit domeniu şi să producă o cantitate
mai mare sau mai mică de bunuri în funcţie de nevoile prezente sau viitoare ale societăţii.
Folosirea resurselor de muncă în cadrul economiei se bazează pe deciziile de angajare ale
întreprinzătorilor şi salariaţilor.
Iar asemenea decizii depind în mod decisiv de preţul bunurilor realizate în cadrul
unităţilor economice, dar şi de nivelul salariului, ca preţ al resursei de muncă. Preţurile se
ajustează astfel încât să se asigure un număr suficient de lucrători în fiecare domeniu de
activitate (preţul hranei şi salariile lucrătorilor agricoli se ajustează astfel încât să fie
suficienţi oameni care au ales să fie fermieri).
Se obţine astfel un sistem descentralizat care funcţionează bine deoarece deciziile
depind de preţuri libere. Nerespectarea condiţiilor de formare ale preţurilor conduce
inevitabil la o alocare necorespunzătoare a resurselor, aşa cum de altfel societăţile
centralizate au demonstrat-o din plin.
Dacă o persoană nu a văzut niciodată o economie de piaţă în acţiune, toată această
idee ar putea părea absurdă. Economiile sunt grupuri mari de oameni angajate în multe
activităţi interdependente. Ce anume împiedică deciziile descentralizate să se ajungă la
haos? Ce anume coordonează acţiunile a milioane de oameni cu calificări şi dorinţe
diferite ? Răspunsul constă într-un singur cuvânt: preţurile.
REZUMAT
Economiştii folosesc modelul ofertei şi cererii pentru a analiza pieţele concurenţiale.

Pe o piaţă concurenţială, există numeroşi cumpărători şi vânzători, fiecare dintre ei
având o foarte mică sau nici-o influenţă asupra preţului pieţei.
Cererea se referă la cantităţile dintr-un bun pe care cumpărătorii au posibilitatea şi
doresc să le achiziţioneze la niveluri diferite de preţ.

MICROECONOMIE 91
Curba cererii arată modul în care cantitatea cerută dintr-un bun depinde de preţ.
Conform legii cererii, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea cerută creşte.
Curba cererii este descrescătoare.
Alături de preţ, ceilalţi factori ai cererii sunt preţurile bunurilor complementare sau
substituibile, venitul consumatorilor, gusturile consumatorilor, aşteptările, numărul
consumatorilor, politica guvernamentală, factorii sezonieri. Dacă unul dintre aceşti
factori se modifică, curba cererii se deplasează.
Elasticitatea cererii surprinde modificarea cantităţii cerute ca urmare a modificării
unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.
Elasticitatea cererii se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii.
Elasticitatea cererii se studiază îndeosebi în raport cu preţul bunului sau serviciului
respectiv, în raport cu preţurile celorlalte bunuri şi servicii precum şi în raport cu
veniturile consumatorilor.
Oferta se referă la cantităţile dintr-un bun pe care vânzătorii sunt în măsură şi doresc
să le înstrăineze la niveluri diferite de preţ.
Curba ofertei arată modul în care cantitatea oferită dintr-un bun depinde de preţ.
Conform legii ofertei, atunci când preţul unui bun creşte, cantitatea oferită creşte.
Curba ofertei este crescătoare.
Alături de preţ, ceilalţi factori ai ofertei sunt noile descoperiri, tehnologia, preţurile
factorilor de producţie, oferta de inputuri, preţurile bunurilor alternative, aşteptările,
numărul vânzătorilor, politica guvernamentală, condiţiile social-politice şi naturale.
Dacă unul dintre aceşti factori se modifică, curba ofertei se deplasează.
Elasticitatea ofertei evidenţiază modificarea cantităţii cerute ca urmare a modificării
unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.
Elasticitatea ofertei se măsoară prin intermediul coeficientului de elasticitate a ofertei.
Elasticitatea ofertei se studiază îndeosebi în raport cu preţul bunului sau serviciului
respectiv, în raport cu preţurile factorilor de producţie precum şi în raport cu
impozitarea.
Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determină echilibrul pieţei. La preţul de
echilibru, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.

MICROECONOMIE 92
Comportamentul cumpărătorilor şi vânzătorilor conduce în mod natural piaţa către

echilibru. Când preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, există exces de
ofertă sau surplus, fapt ce determină scăderea preţului pieţei. Când preţul pieţei este
mai mic decât preţul de echilibru, există exces de cerere sau penurie, fapt ce
determină creşterea preţului pieţei.
Pentru a anliza modul cum un eveniment influenţează preţul şi cantitatea de echilibru,
folosim diagrama ofertei şi cererii. Analiza se desfăşoară în trei etape. Mai întâi,
trebuie constatat dacă una sau ambele curbe se deplasează. Apoi, se precizează sensul
de deplasare al curbelor, stânga sau dreapta. În al treilea rând, utilizănd diagrama
ofetei şi cererii se examinează efectul deplasării curbelor asupra preţului şi cantităţii
de echilibru.
În economiile de piaţă preţurile sunt semnale care ghidează deciziile economice şi
deci alocă resursele rare. Pentru fiecare bun, preţul asigură echilibrul dintre ofertă şi
cerere. Preţul de echilibru astfel determinat arată cât de mult din acel bun
cumpărătorii aleg să cumpere şi cât de mult vânzătorii aleg să producă.
 TERMENI CHEIE
Cererea
Cantitate cerută
Ceteris paribus
Legea cererii
Curba cererii
Funcţia cererii
Bun substituibil
Bun complementar
Bun normal
Bun inferior
Elasticitatea cererii
Oferta
Cantitate oferită

MICROECONOMIE 93
Legea ofertei
Curba ofertei
Funcţia ofertei
Elasticitatea ofertei
Piaţă concurenţială
Echilibru
Preţul de echilibru
Cantitate de echilibru
Exces de ofertă
IV.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 4
1. Ce este o piaţă concurenţială?

2. Ce determină cantitatea cerută dintr-un bun?
3. Ce sunt funcţia şi curba cererii şi cum sunt ele corelate ?
4. De ce curba cererii este descrescătoare ?
5. Modificarea gusturilor consumatorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii
sau la o deplasare a curbei cererii? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-
a lungul curbei cererii sau la o deplasare a curbei cererii?
6. Ce determină cantitatea oferită dintr-un bun ?
7. Ce sunt funcţia şi curba ofertei şi cum sunt ele corelate ?
8. De ce curba ofertei este crescătoare ?
9. Modificarea tehnologiei producătorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei
ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei? Iar o schimbare a preţului conduce la o
mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei?
10. Definiţi echilibrul pieţei. Precizaţi forţele care orientează piaţa către echilibru.

MICROECONOMIE 94
11. Berea şi pizza sunt bunuri complementare deoarece se consumă adesea împreună. Ce
se întâmplă cu oferta, cererea, cantitatea oferită, cantitatea cerută şi preţul pe piaţă al
pizzei când preţul berii creşte?
12. Descrieţi rolul preţurilor într-o economie de piaţă.
IV. 6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4
1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de cerere ?:

a) cantităţile dintr-un bun achiziţionate de un segment majoritar de clienţi;
b) cantităţile dintr-un bun solicitate de ansamblul cumpărătorilor;
c) cantităţile de bunuri oferite de firmele care acţionează pe piaţă;
d) cantităţile dintr-un bun pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze la
niveluri diferite de preţ;
e) nici una dintre alternativele de mai sus.
2. Conform legii ofertei şi clauzei ceteris paribus:

a) între preţ şi încasările producătorilor există o relaţie inversă;
b) preţul şi cantitatea cerută sunt invers corelate;
c) relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este directă;
d) încasările vânzătorilor şi cheltuielile cumpărătorilor sunt în relaţie directă;
e) orice relaţie între preţ şi cantitatea oferită poate fi posibilă.
3. Curba ofertei unui produs este afectată în mod direct de:

a) preţurile factorilor de producţie;
b) tehnologia folosită;
c) numărul de ofertanţi;
d) impozitarea vânzărilor;

MICROECONOMIE 95
4. Dacă preţul unui bun creşte:

a) cantitatea cerută se reduce;
b) cantitatea cerută creşte;
c) cererea se reduce;
d) cantitatea oferită se reduce;
e) oferta creşte.
5. Cererea unui bun X înregistrează o creştere:

a) oricând cresc veniturile consumatorilor;
b) când creşte numărul consumatorilor;
c) când scade preţul unui alt bun aflat în relaţie de substituţie cu bunul X;
d) când creşte preţul unui alt bun aflat în relaţie de complementaritate cu bunul X;
e) când scade preţul bunului X.
6. Elasticitatea cererii pentru un bun în raport cu preţul său este de -0,4. O reducere
a preţului cu 20% conduce la:
a) reducererea cantităţii cerute cu 5%;
b) creşterea cantităţii cerute cu 5%;
c) creşterea cantităţii cerute cu 8%;
d) reducererea cantităţii cerute cu 8%;
e) menţinerea nivelului cantităţii cerute.
7. Cererea pentru bunuri alimentare este inelastică. Care dintre următoarele

afirmaţii este adevărată în condiţiile reducerii preţului acestor bunuri:
a) determină creşterea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;
b) determină reducerea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;
c) determină creşterea cheltuielilor cumpărătorilor;
d) nu afectează puterea de cumpărare a consumatorilor;
e) nu are nici-un efect asupra încasărilor producătorilor de bunuri alimentare.

MICROECONOMIE 96
8. Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar preţul bunului X scade. În

aceste condiţii:
a) cantitatea cerută din X scade, iar cererea bunului Y creşte;
b) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y scad;
c) cantitatea cerută din X creşte, iar cererea bunului Y scade;
d) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y cresc;
e) nu se poate preciza evoluţia cantităţii cerute din X sau a cererii bunului Y.
9. Dacă coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ este în valoare absolută
superior lui 1 atunci cererea este:
a) inelastică;
b) elastică;
c) cu elasticitate unitară;
d) perfect inelastică;
e) perfect inelastică.
10. Se consideră un bun normal. Creşterea veniturilor consumatorilor are ca efect

pe piaţa acestui bun:
a) creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;
b) creşterea preţului şi reducerea cantităţii de echilibru;
c) reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru;
d) reducerea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;
e) nici-un efect.
11. Creşterea ofertei unui bun şi reducerea cererii aceluiaşi bun va determina
……………. preţului şi …………. cantităţii tranzacţionate:
a) creşterea/reducerea;
b) reducerea/reducerea;
c) reducerea/efectul este nedeterminat;
d) creşterea/ creşterea;
e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.

MICROECONOMIE 97
12. Creşterea semnificativă a preţului benzinei ar putea determina ……………

preţului autoturismelor şi …………… numărului de autoturisme vândute pe piaţă:
a) creşterea/reducerea;
b) reducerea/reducerea;
c) reducerea/efectul este nedeterminat;
d) creşterea/ creşterea;
e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.
13. Care dintre consecinţele următoare este adevărată în condiţiile unui preţ mai
mic decât cel de echilibru ?:
a) vânzătorii nu pot vinde cât doresc;
b) cumpărătorii pot achiziţiona cât doresc;
c) vânzătorii pot vinde atât cât doresc;
d) cumpărătorii vor cere guvernului să intervină pentru a creşte preţul;
e) atât vânzătorii cât şi cumpărătorii vor renunţa să vândă sau să cumpere cât timp preţul
nu este la nivelul de echilibru.
14. Pe piaţa unui bun X, cererea şi oferta sunt date de următoarele relaţii : Q = 1000
- 150P, respectiv Q = 100 + 75 P, unde Q este cantitatea, iar P este preţul. Dacă
guvernul impune un preţ de 5 unităţi monetare, atunci pe piaţa bunului X apare:
a) un deficit de 150 unităţi de cantitate;
b) un deficit de 225 unităţi de cantitate;
c) un surplus de 75 unităţi de cantitate;
d) un surplus de 225 unităţi de cantitate;
e) o diferenţă de 2 unităţi monetare între preţul de echilibru şi preţul impus de guvern
15. Dacă preţul grâului este de 2000 u.m./ unitatea de cantitate, atunci cantitatea
oferită este mai mare decăt cantitatea cerută. Dacă preţul grâului este 1400
u.m./unitatea de cantitate, atunci cantitatea cerută este mai mare decăt cantitatea
oferită. În aceste condiţii, preţul de echilibru este:
a) 1400 u.m/unitatea de cantitate;
b) 2000 u.m./unitatea de cantitate;

MICROECONOMIE 98
c) mai mic de 1400 u.m./unitatea de cantitate;

d) între 1400 şi 2000 u.m./ cantitatea de unitate;
e) mai mare decăt 2000 u.m./ unitatea de cantitate.
16. Dacă cererea şi oferta se reduc simultan în aceeaşi proporţie:

a) preţul creşte;
b) cantitatea tranzacţionată creşte;
c) preţul se reduce;
d) cantitatea tranzacţionată se reduce;
e) modificarea cantităţii tranzacţionate este nedeterminată.
17. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul ştiind că

preţul bunului a crescut de la 5000 u.m. la 10000 u.m. în cursul unei perioade, iar
cantitatea oferită a crescut cu 300% în cursul aceleiaşi perioade faţă de un nivel
iniţial de 4000 unităţi de produs.
a) 0,5;
b) 2;
c) 4;
d) 1,5;
e) 3.
IV.7. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 4
1. Allen, R. G. D., Analiză matematică pentru economişti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1971
2. Badea F. – Managementul producţiei, Editura ALL, Bucureşti, 2000
1963

MICROECONOMIE 99
V.Unitatea de învăţare nr. 5

TEORIA ECONOMICĂ A
CONSUMATORULUI

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 Care sunt constrângerile cărora trebuie să le facă faţă consumatorul
 Care este relaţia dintre preferinţe şi utilitate
 Cum decide consumatorul asupra structurii consumului astfel încât utilitatea
să fie maximă
 Cum influenţează modificările de preţ şi venit alegerea consumatorului
V.1. Constrângerea bugetară (pag. 114)

V.2. Preferinţe şi utilitate (pag. 116)
V.3 Optimul consumatorului (pag. 119)
V.4. Surplusul consumatorului (pag. 130)
V.5. Tema de control a unităţii nr. 5 (pag. 150)
V.6. Testul de autoevaluare nr. 5 (pag. 153)
V.7. Bibliografia specifică unităţii nr. 5 (pag. 155)

MICROECONOMIE 100
Teoria economică a consumatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor

consumatorului în vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al
resurselor disponibile. Altfel spus, consumatorul raţional caută maxim de utilitate sau de
satisfacţie în condiţii de constrângere (venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor
de consum). Volumul limitat al resurselor impune efectuarea unor opţiuni privind
utilizarea acestora. Alegerea consumatorului trebuie să se dovedească cea mai bună dintre
alternativele posibile.
În prima parte a acestui capitol examinăm posibilitatea de obţinere a bunurilor, în
timp ce în următoarele două părţi fundamentăm procesul stabilirii optimului
consumatorului.
V.1. CONSTRÂNGEREA BUGETARĂ
Fiecare consumator are posibilitatea să aleagă ce şi cât să cumpere dintr-un

ansamblu de bunuri diferite, astfel încât interesul să fie cât mai bine realizat. Această
posibilitate este restricţionată datorită, pe de o parte, venitului limitat de care
consumatorul dispune la un moment dat, iar, pe de altă parte, de preţurile bunurilor de
consum. Toate aceste mărimi economice constituie pentru modelul prezentat în
continuare date exogene.
Pentru raţiuni de simplificare se consideră doar două bunuri din mulţimea celor de
care se poate bucura consumatorul. Astfel, din vectorul Z = (x1, x2,...,xn ) reprezentând
ansamblul bunurilor şi cantităţilor, se reţine doar vectorul X = (x1, x2 ), denumit coş de
bunuri. Totalitatea acestora formează spaţiul bunurilor.
Consumatorul dispune la momentul t de un venit m, presupus cunoscut şi având
una sau mai multe surse de provenienţă (salarii, dividende, dobânzi etc.). Bunurile de
consum vor fi achiziţionate în schimbul unui preţ, care sunt în cazul de faţă p1 şi,
respectiv p2.
Sumele cheltuite pentru achiziţionarea fiecărui bun vor fi pe rând p1x1 şi p2x2.
Împreună, acestea nu pot depăşi bugetul disponibil m, astfel încât constrângerea
bugetară a consumatorului va fi p1x1 + p2x2 < m. Aceasta reprezintă limita superioară

MICROECONOMIE 101
pe care venitul o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii pe care un individ le poate

cumpăra.
Inegalitatea va fi satisfăcută pentru un ansamblu de combinaţii posibile (x 1, x2) al
căror cost de achiziţie se situează cel mult la nivelul resurselor aflate la dispoziţia
cumpărătorului.
Când consumul este alcătuit din n bunuri, iar vectorul preţurilor este P = (p1,
p2,...,pn), inegalitatea devine: p1x1 + p2x2 + . . . + pnxn < m.
Atunci când se doreşte studiul consumului unui singur bun, bunul 1 de exemplu,
se poate considera bunul 2 ca fiind unităţile monetare destinate achiziţionării celorlalte n
- 1 bunuri. În acest caz, p2 devine 1, deoarece preţul unei unităţi monetare este 1, iar
inegalitatea se rescrie: p1x1 + x2 < m. Bunul 2 reprezintă în acest caz un bun compozit şi
este invariabil exprimat în unităţi monetare având ca destinaţie achiziţionarea celorlalte
n-1 bunuri.
Dreapta de buget
Dreapta bugetului priveşte ansamblul combinaţiilor (x1, x2) al căror cost de

achiziţie este chiar m:
p1x1 + p2x2 = m
De aici se obţine x2 ca fiind:
Deşi practic cele două relaţii spun acelaşi lucru, ultima sugerează ecuaţia unei
drepte care intersectează axele în punctele m/p1 şi m/p2 (figura 5.1).

MICROECONOMIE 102
Fig. 5.1. Dreapta de buget
Punctele de intersecţie cu axele semnifică utilizarea integrală a bugetului în sens

unic, pentru dobândirea unui singur bun din cele două. Cantităţile maxime din cele două
bunuri achiziţionate sunt m/p1 şi, respectiv, m/p2. Panta dreptei este negativă (deoarece
p1 şi p2 > 0) şi definită prin raportul p1/p2 :
Dacă bunul 1 este relativ ieftin, iar cel de al doilea bun este relativ scump, dreapta
de buget este mai înclinată deoarece renunţarea la achiziţia unei unităţi din cel de al
doilea bun permite achiziţionarea mai multor unităţi din primul bun. Alternativ, dacă
bunul 2 este relativ ieftin, iar primul bun este relativ scump linia de buget va fi mai puţin
înclinată. Reducând consumul din cel de al doilea bun cu o unitate nu se va achiziţiona
sensibil mai mult din primul bun.
Fiecare din punctele aflate pe dreaptă reprezintă o anumită combinaţie ( x1, x2),
care asigură cheltuirea integrală a bugetului; cele aflate sub această dreaptă presupun
achiziţionarea unor cantităţi diferite din cele două bunuri, însă fără epuizarea bugetului
disponibil. Spre deosebire de aceste cazuri, orice punct aflat la dreapta liniei de buget
evidenţiază combinaţii inaccesibile consumatorului datorită insuficienţei venitului.

MICROECONOMIE 103
În consecinţă, domeniul combinaţiilor posibile dintre bunurile 1 şi 2 pe care

consumatorul are posibilitatea să le dobândească sub constrângere este reprezentat de
triunghiul OPS.
Aşa cum se poate observa şi grafic, dorinţa consumatorului de a beneficia de o
cantitate mai mare dintr-un bun, când bugetul său nu suferă nici o schimbare, se poate
realiza doar cu preţul sacrificării unei cantităţi date din celălalt bun. Din acest punct de
vedere, panta dreptei de buget semnifică rata la care consumatorul este dispus a substitui
un bun prin celălalt în condiţiile conservării bugetului şi preţurilor bunurilor.
Pentru a demonstra aceasta vom presupune creşterea consumului din bunul 1 cu
x1. Inevitabil, şi cantitatea din cel de-al doilea bun va suferi o modificare, notată cu
x2, însă de semn contrar.
În consecinţă, pornind de la ecuaţia iniţială a bugetului
p1x1 + p2x2 = m
şi luând în considerare schimbările survenite se ajunge la o nouă dreaptă de buget:
p1(x1 + x1) + p2(x2 + x2) = m
Scăzând prima ecuaţie din cea de-a doua se obţine:
p1 x1 + p2 x2 = 0
De aici se deduce următoarea relaţie:
Se constată, în consecinţă, că panta liniei de buget semnifică tocmai substituirea

bunului 2 cu 1, sau, ceea ce este acelaşi lucru, măsoară costul de oportunitate al
consumului unui bun prin celălalt.
Modificări ale dreptei bugetului
Dreapta bugetului a fost trasată presupunând un anumit nivel al bugetului şi o

structură dată a preţurilor. Ca urmare, o modificare survenită în mărimea acestor variabile
conduce la modificarea combinaţiilor posibile între cele două bunuri.

MICROECONOMIE 104
a) Modificarea bugetului
Vom presupune, mai întăi, că bugetul consumatorului suportă o creştere (m‟ = m
+ m), iar preţurile de cumpărare ale celor două bunuri rămân constante.
În acest caz panta dreptei ( -p1/p2 ) rămâne aceeaşi, însă linia bugetară se va
deplasa spre dreapta (figura 5.2).
Fig. 5.2. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului

Disponibil
Noile puncte de intersecţie cu axele vor fi acum m‟/p1 şi m‟/p2. În consecinţă,

orice relaxare a constrângerii generează o nouă dreaptă de buget, paralelă celei dintâi,
asigurând şi extinderea domeniului combinaţiilor posibile.
În mod similar, se va raţiona în cazul invers când, din diverse motive, venitul
consumatorului se reduce.
b) Modificarea preţurilor bunurilor

De data aceasta structura preţurilor bunurilor variază, în timp ce bugetul rămâne
constant. Dacă vom considera mai întâi că p1 se reduce la p‟1, iar p‟2 rămâne
nemodificat, (punctul de intersecţie cu axa verticală este acelaşi - m/p2), cantitatea posibil
de achiziţionat din primul bun sporeşte (punctul de intersecţie cu axa orizontală devine

MICROECONOMIE 105
m/p‟1), iar dreapta de buget se va roti spre dreapta. În mod asemănător, se va raţiona în
cazul invers, atunci când preţul primului bun p1 creşte la nivelul p1" (figura 5.3).
Fig. 5.3. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a modificării preţului

bunului 1
De reţinut că, în ambele cazuri cantităţile din bunul 2 se vor modifica şi ele,
exceptând situaţia cănd consumatorul îşi foloseşte integral bugetul pentru achiziţionarea
sa.
Ce se întâmplă dacă preţurile celor două bunuri variază simultan? Exceptând
cazul modificării strict proporţionale a preţurilor, dreapta de buget şi panta acesteia se vor
modifica şi deplasa într-un sens sau altul.
În cazul modificării strict proporţionale a preţurilor şi a unui venit constant, panta
dreptei de buget rămâne aceeaşi. Noua linie a bugetului se deplasează spre interior sau
exterior cu un factor egal cu inversul creşterii sau descreşterii preţurilor.
Algebric această situaţie se poate scrie:
kp1x1 + kp2x2 = m
p1x1 + p2x2 = m/k (k>0)
Pentru un k > 1, noua dreaptă de buget se va situa la stânga celei iniţiale şi la
dreapta pentru k < 1. De exemplu, dublarea concomitentă a preţurilor este sinonimă cu
înjumătăţirea venitului.
c) Modificarea simultană a preţurilor bunurilor şi venitului consumatorului

MICROECONOMIE 106
În acest ultim caz noua dreaptă de buget va depinde de proporţia şi sensul

modificării acestor variabile. Un caz particular este acela în care preţurile şi venitul
variază în acelaşi sens şi aceeaşi proporţie. Dreapta de buget obţinută este identică cu cea
iniţială.
Algebric această situaţie se scrie:
kp1x1 + kp2x2 = km,
de unde împărţind prin k obţinem:
p1x1 + p2x2 = m,
adică ecuaţia dreptei iniţiale.
V.2. PREFERINŢE ŞI UTILITATE

Utilizarea dreptei bugetului are meritul de a releva posibilitatea limitată de
însuşire a bunurilor, funcţie de venit şi preţuri, însă nu sugerează nimic în legătură cu
opţiunile consumatorului determinate de preferinţele sale. Analiza alegerii
consumatorului, în sensul cel mai larg, presupune cunoaşterea bunurilor pe care acesta le
poate consuma, a circumstanţelor de obţinere a lor, precum şi a preferinţelor sale.
Vom considera două coşuri de bunuri de consum, definite prin vectorul X şi

respectiv Y:
X = (x1, x2)
Y = (y1, y2)
Între acestea pot exista trei relaţii posibile în funcţie de dorinţele consumatorului:
(1) Coşul X=(x1, x2) este strict preferat celui de al doilea Y = (y1, y2), cea ce se
poate scrie utilizănd simbolul " >".
(x1, x2) > ( y1, y2)
În consecinţă, având posibilitatea opţiunii între X şi Y, consumatorul va alege fără
îndoială pe X. Ideea preferinţei se bazează pe comportamentul consumatorului într-o
atare situaţie.
(2) Consumatorul este indiferent între cele două cazuri de bunuri, ceea ce
utilizând simbolul

MICROECONOMIE 107
" " se poate scrie:

(x1, x2) (y1, y2)
Indiferenţa înseamnă aceeaşi satisfacţie conferită consumatorului din consumul
ambelor perechi de bunuri.
(3) Dacă consumatorul preferă sau este indiferent între cele două coşuri de
bunuri, se poate spune că preferă slab pe X lui Y, ceea ce se poate scrie:
(x1, x2) (y1, y2)
Relaţiile anterioare se pot combina şi conduce la alte situaţii privind preferinţele
consumatorului.
De exemplu, dacă
(x1, x2) (y1, y2)
şi
(y1, y2) (x1, x2)
rezultă că:
(x1, x2) (y1, y2).
Sau dacă
(x1, x2) (y1, y2)
iar
(x1, x2) (y1, y2)
este falsă, rezultă că:
(x1, x2) > (y1, y2).
Axiomele teoriei consumatorului
Consistenţa preferinţelor consumatorului este asigurată de îndeplinirea

următoarelor trei relaţii fundamentale, considerate drept axiome ale teoriei
consumatorului:
- Relaţia completă: considerăm vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2), între care
există posibilitate de comparaţie. Atunci se poate avea:
MICROECONOMIE 108
(x1, x2) (y1, y2) sau (y1, y2) (x1, x2)

Dacă ambele relaţii sunt adevărate se deduce că:
(x1, x2) (y1, y2)
Această relaţie implică posibilitatea clasificării tuturor coşurilor de bunuri
posibile, excluzând astfel situaţia indeciziei consumatorului.
- Relaţia reflexivă:
(x1, x2) > (x1, x2)
Relaţia este evidentă, deoarece orice coş de bunuri este cel puţin la fel de bun ca
el însuşi.
- Relaţia de tranzitivitate:
dacă
(x1, x2) (y1, y2) şi (y1, y2) (z1, z2)
se deduce că:
(x1, x2) (z1, z2).
Altfel spus, dacă X este cel puţin la fel de bun ca Y, iar acesta este considerat cel
puţin la fel de bun ca Z, atunci şi X este cel puţin la fel de bun ca Z.
Această ultimă relaţie reflectă coerenţa în alegerile consumatorului. Faptul că
preferinţele nu sunt contradictorii reprezintă o trăsătură a consumatorului raţional.
Dacă una dintre aceste condiţii, relativ puţin restrictive, nu este îndeplinită vorbim
de inconsistenţa preferinţelor. În analiza următoare, excludem însă o asemenea
posibilitate privind preferinţele consumatorului.
Utilitatea
Termenul de utilitate nu este de dată recentă. În trecut, filozofii şi economiştii îl
utilizau drept indicator pentru aprecierea bunăstării individuale, nivelul său fiind măsura
fericirii personale. Indivizii trebuiau în consecinţă să acţioneze în sensul maximizării
utilităţii.

MICROECONOMIE 109
Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în

urma consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii.
Identificarea factorilor care determină sentimentele privind satisfacţia reprezintă
îndeobşte o sarcină destul de complexă, care revine psihologilor. O parte a acestor factori
sunt cuantificabili în timp ce alţii nu sunt. Economistul reţine în analizele sale toţi aceşti
factori, privilegiindu-i pe cei cuantificabili, în timp ce pe cei necuantificabili precum cei
estetici, de dragoste, protecţie sau chiar de invidie îi presupune constanţi.
O mare parte a analizei comportamentului consumatorului se bazează pe clauza
ceteris paribus. Astfel, se simplifică analiza deciziilor de consum şi se poate recurge la
formalizarea matematică izolând factorii economici de cei extraeconomici, fără a
minimaliza însă importanţa vreunuia dintre ei.
Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria

cardinală şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă,
consumatorul dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate
asociate consumului unei cantităţi date dintr-un bun. De exemplu, consumul unui măr
furnizează 5 unităţi de utilitate, iar al unei banane 8 unităţi de utilitate. O asemenea
abordare permite efectuarea unui calcul economic riguros, ceea ce constituie şi
comoditate în expunere. Astfel, cel de al doilea bun este de 1,6 ori mai util decât primul
bun, iar consumul lor furnizează împreună 13 unităţi de utilitate.
Imposibilitatea măsurării efective a utilităţii a condus la abandonarea teoriei
utilităţii cardinale şi reformularea ei în termenii preferinţelor consumatorilor. În acest
sens un rol deosebit l-a jucat V. Pareto. El este cel care a sugerat şi argumentat
necesitatea unei astfel de schimbări. Spre deosebire de prima teorie, teoria utilităţii
ordinale presupune ordonarea raţională a preferinţelor. Postulatul raţionalităţii a fost
presupus prin enunţarea axiomelor consumatorului. Reprezentarea preferinţelor nu mai
presupune ca element cheie cuantificarea utilităţii. Consumatorul dispune acum de o
măsură ordinală a utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile, apelând la o
funcţie de utilitate.
O funcţie de utilitate presupune asocierea unui număr diferitelor cantităţi din
bunurile consumate.

MICROECONOMIE 110
Funcţia de utilitate poate fi scrisă în cazul unui coş de două bunuri în felul
următor:
U = U(x1, x2)
şi generalizată atunci când bunurile ce intră în consum sunt numeroase:
U = U (x1, x2 , . . . , xn).
Putem reformula acum relaţiile posibile între cele două coşuri de bunuri,
reprezentate prin vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2) :
- (x1, x2) este strict preferată lui (y1, y2) dacă şi numai dacă U(x1,x2) >
U(y1,y2); se deduce astfel că prima combinaţie este mai utilă decât cea de a doua (fără a
spune şi de câte ori) şi, în consecinţă, preferată strict;
- consumatorul este indiferent între (x1, x2) şi (y1, y2) dacă şi numai dacă U
(x1, x2) = U(y1, y2);
- preferinţa sau indiferenţa între cele două coşuri de bunuri este reflectată de
relaţia U(x1, x2) U(y1, y2).
Există însă şi tipuri de preferinţe, precum cele intranzitive (A > B > C > A) care
nu pot fi reprezentate prin funcţia de utilitate. Ar trebui ca numerele asociate prin funcţia
de utilitate să respecte relaţia U(A) > U(B) > U(C) > U(A), ceea ce este imposibil. Astfel
de tipuri de preferinţe sunt ignorate în continuare.
Curbele de indiferenţă
O curbă de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor

posibile de bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie.
Presupunând curbele de indiferenţă continue (ipoteza divizibilităţii perfecte a

bunurilor), înseamnă că există practic o infinitate de combinaţii din cele două bunuri între
care consumatorul este indiferent odată ce i se asigură acelaşi nivel de utilitate (fig. 5.4).

MICROECONOMIE 111
X2
6 A
4 B E
3 C
F
2 D
U1
2 3 4 5 X1
Fig. 5.4. Curba de indiferenţă
Curba U1 este similară unei linii de contur a unei hărţi, arătând diferite combinaţii
între cele două bunuri corespunzătoare unei “altitudini” identice a utilităţii.
În figura de mai sus s-a reprezentat cantitatea consumată din bunul 1 pe axa
orizontală, iar cantitatea consumată din bunul 2 pe axa verticală. O asemenea curbă
evidenţiază toate acele combinaţii între bunurile de mai sus care furnizează
consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie.
Astfel, consumatorul dobândeşte aceeaşi satisfacţie atunci când consumă 2 unităţi
din primul bun şi 6 unităţi din cel ce al doilea bun sau 3 unităţi din primul bun şi 4 unităţi
din cel de al doilea bun ş. a m. d. Nu există vreun motiv particular pentru care individul
să prefere o combinaţie alteia.
Punctele aflate la nord-est de U1 promit mai multă satisfacţie, ceea ce face să fie
preferate punctelor de pe U1. Punctul E este preferat punctului C deoarece furnizează mai
mult din ambele bunuri. Mai mult este preferat în consecinţă lui mai puţin. Ipoteza
tranzitivităţii asigură faptul că aceeaşi combinaţie E este preferată lui A, B, D şi oricăror
altor combinaţii aflate pe curba U1.

MICROECONOMIE 112
Combinaţiile din cele două bunuri aflate sub U1 sunt mai puţin dezirabile pentru
un consumator deoarece oferă mai puţină satisfacţie. Punctul F oferă mai puţin din
ambele bunuri comparativ cu punctul C.
Deoarece curba de indiferenţă U1 are pantă negativă, atunci când consumatorul
este forţat să renunţe la o cantitate dintr-un bun trebuie să beneficieze suplimentar de o
cantitate dată din celălalt bun pentru a rămâne cu acelaşi nivel de satisfacţie. Tipul de
mişcare de-a lungul curbei U1 reprezintă acele schimburi pe care o persoană le poate face
în mod liber.
Forma curbelor de indiferenţă poate fi convexă, concavă sau liniară (figura 5.5.
a,b,c).
Fig. 5.5. Forme posibile ale curbei de indiferenţă
Într-un sistem bidimensional se pot reprezenta o infinitate de curbe de indiferenţă,

alcătuind harta curbelor de indiferenţă. În figura 5.6 s-au trasat doar trei curbe de
indiferenţă a căror formă este convexă. Fiecărei curbe îi corespunde un anumit nivel de
utilitate, cu atât mai mare cu cât curbele de indiferenţă se situează mai la dreapta (sau
spre nord - est). Nu există de fapt un mod precis de a măsura nivelul de utilitate asociat
unei curbe de indiferenţă. Şi, în mod similar nu există o manieră de măsurare a utilităţii
suplimentare care apare în urma schimbării consumului de la nivelul curbei U1 la, să
zicem, curba U2. Putem doar constata creşterea utilităţii pe măsura deplasării pe o curbă
de indiferenţă superioară. În cazul de faţă, curbei U3 îi corespunde nivelul cel mai înalt
de utilitate.
Este imposibil ca două curbe de indiferenţă să se intersecteze. Dacă acest lucru s-
ar produce ar rezulta că o combinaţie între cele două bunuri ar conduce la niveluri diferite
de utilitate (ea fiind situată deopotrivă pe cele două curbe de indiferenţă), ceea ce este

MICROECONOMIE 113
practic imposibil. În consecinţă, o combinaţie dată între cele două bunuri nu se poate
situa decât pe o singură curbă de indiferenţă.
Fig. 5.6. Harta curbelor de indiferenţă
Tipologia bunurilor şi curbele de indiferenţă
Forma curbelor de indiferenţă sugerează gradul de substituţie existent între

bunurile reprezentate pe cele două axe. Astfel, în general, bunurile se pot substitui
imperfect, perfect sau pot fi complementare. Acestea nu reprezintă decât cazuri
reprezentative din mai multe posibile.
Fig. 5.7 Substituibilitate şi complementaritate
a) Substituţie imperfectă
În acest caz, bunurile sunt reciproc substituibile, însă de manieră imperfectă.
Astfel renunţarea la cantităţi egale din bunul 2 se va face cu preţul unei cantităţi

MICROECONOMIE 114
suplimentare şi în creştere din celălalt bun, dacă se doreşte bineînţeles menţinerea

nivelului de utilitate.
Curba de indiferenţă este în acest caz convexă (figura 5.7a). Rata de substituţie
între cele două bunuri este în consecinţă variabilă. De exemplu, trecerea de la A la B,
presupune ca cele două unităţi din bunul 2 să fie substituite de trei unităţi din bunul 1.
Renunţarea în schimb la şase unităţi din al doilea bun (trecerea la punctul C), cere
compensarea prin 15 unităţi suplimentare din celălalt bun. Continuând raţionamentul, se
constată că substituirea devine din ce în ce mai dificilă, reclamând cantităţi în creştere din
bunul ce substituie.
b) Substituţie perfectă
Două bunuri sunt perfect substituibile dacă cantitatea dintr-un bun necesară pentru
a compensa renunţarea la o unitate din celălalt bun este constantă. Altfel spus,
substituirea se face cu o rată constantă. Curba de indiferenţă se prezintă de această dată
sub formă de dreaptă. (figura 5.7.b).
În cazul a două bunuri care se pot substitui în raport de 1 la 1, se constată că
renunţarea la o cantitate oarecare dintr-un bun face necesară suplimentarea celuilalt bun
cu exact aceeaşi cantitate. Ceea ce este caracteristic bunurilor perfect substituibile este
panta constantă a curbelor de indiferenţă. Rata de substituţie de 1/1 este doar un caz
particular, dreapta având în acest caz panta egală cu -1.
c) Perfectă complementaritate
A treia relaţie posibilă între cele două bunuri este cea de zero substituibilitate.
Bunurile sunt perfect complementare, deoarece se consumă împreună în proporţii fixe.
Curba de indiferenţă este în formă de L (figura 5.7c). Creşterea cantităţii dintr-un singur
bun, fără modificarea celuilalt bun, nu modifică în nici-un sens utilitatea consumatorului.
Situarea pe o nouă curbă de indiferenţă, reflectând un nivel superior de utilitate, se va
putea realiza doar prin creşterea concomitentă a celor două bunuri, respectând însă
proporţia iniţială.
Curbele de indiferenţă în cazul bunurilor perfect complementare sunt paralele. În
celelalte două cazuri anterioare nu-i necesar ca paralelismul între curbele de indiferenţă

MICROECONOMIE 115
să se păstreze. Ele trebuie doar să nu se intersecteze, deoarece în acest caz încetează a

mai fi curbe de indiferenţă.
În general, cazurile de perfectă substituţie şi complementaritate între bunuri sunt
puţin utilizate de economişti. Cel mai interesant şi frecvent caz este cel al bunurilor
imperfect substituibile în care combinaţii diferite între cele două bunuri pot furniza
acelaşi nivel de satisfacţie.
Utilitatea marginală
Considerăm o funcţie de utilitate U(x1, x2) asociată preferinţelor unui

consumator. Ce se întâmplă cu utilitatea atunci când cantitatea dintr-un bun este
superioară celei iniţiale?
Determinarea modificării survenite în nivelul utilităţii se realizează cu ajutorul
conceptului de utilitate marginală.
Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei
unităţi suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun.
Astfel, utilitatea marginală pentru bunul 1 este:
iar utilitatea marginală pentru bunul 2 este:
Din aceste două relaţii rezultă că U = Um1 x1 şi U = Um2 x2.

Considerând funcţia de utilitate continuă şi derivabilă şi raţionând pe intervale
infinitezimale (bunurile sunt infinit divizibile), utilitatea marginală apare drept derivata
parţială a funcţiei de utilitate:

MICROECONOMIE 116
Se admite, în general, că utilităţile marginale sunt pozitive (în cazul bunurilor

dăunătoare U‟x < 0) şi descrescătoare, ceea ce matematic se scrie:
U‟x1 > 0 U"x12 < 0
U‟x2 > 0 U"x22 < 0
Utilitatea marginală şi rata marginală de substituţie
Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea

dintr-un bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o
unitate a celuilalt bun. Altfel spus, RMS exprimă cantitatea suplimentară dintr-un bun
necesară pentru substituirea unei unităţi din celălalt bun astfel încât nivelul de utilitate să
rămână constant. Dacă cantitatea dintr-un bun se reduce, de exemplu pentru primul bun
cu x1, pentru a rămâne pe aceeaşi curbă de indiferenţă este necesar suplimentarea celui
de al doilea bun cu o cantitate, să presupunem x2 (figura 5.8).
Fig. 5.8. Rata marginală de substituţie
Dacă x1 reprezintă o schimbare foarte mică, atunci raportul x2/ x1 măsoară

rata marginală de substituţie a unui bun prin celălalt. În plus, RMS exprimă panta curbei
de indiferenţă. În cazul de faţă panta curbei şi RMS se modifică de-a lungul curbei.

MICROECONOMIE 117
Pentru măsurarea RMS se poate folosi funcţia de utilitate. Cunoscând relaţiile dU

= U‟x1dx1 şi dU = U‟x2 dx2 şi raţionând pe intervale infinitezimale de variaţie pentru x 1
şi x2 putem scrie:
V.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI
S-a precizat anterior faptul că orice consumator raţional are drept obiectiv
maximizarea satisfacţiei sau a utilităţii în condiţii restrictive. Acestea se referă, ne
reamintim, la un nivel limitat al bugetului şi la preţurile bunurilor care fac obiectul
consumului. Ambele variabile sunt considerate determinate exogen, fără posibilitatea
influenţării lor din partea consumatorului. Analiza optimului consumatorului se
efectuează din perspectiva teoriei utilităţii ordinale.
Consumatorul se află în situaţia de optim sau de echilibru atunci când o anumită
structură a consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară.
În acest caz, alegerea consumatorului este considerată optimă, el neavând nici un interes
de a o schimba.
Determinarea poziţiei de echilibru pentru consumator se poate face în mod grafic
sau analitic. Dacă prima cale prezintă avantajul de a fi uşor de înţeles (reprezentare într-
un spaţiu bidimensional şi deci alegere între două bunuri), cea de a doua permite
generalizarea la situaţiile în care consumul este format din n bunuri.
Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia grafică

Această metodă se bazează pe confruntarea dreptei bugetului cu ansamblul
curbelor de izoutilitate. Deoarece curbele de indiferenţă pot fi convexe, concave sau
liniare, rezultă trei situaţii posibile de echilibru al consumatorului. (figura 5.9 a,b,c).
Din mulţimea curbelor de indiferenţă am considerat un număr redus pentru a nu
încărca graficul în mod excesiv. Consumatorul trebuie să opteze pentru cantităţi diferite
din bunul 1 şi 2, astfel încât să obţină un maxim de satisfacţie.
MICROECONOMIE 118
În primul caz, al convexităţii curbelor de indiferenţă determinarea echilibrului

consumatorului se poate face plecând fie dinspre colţul din dreapta fie dinspre cel din
stânga sus. Raţionând astfel se constată că deplasarea de-a lungul dreptei bugetului
conduce la un nivel de utilitate în creştere relevat de curbele de indiferenţă situate mai la
dreapta.
Fig. 5.9. Echilibrul consumatorului
Trecerea de la punctul A (sau A1) la B (sau B1) şi mai apoi la H1, are loc în
condiţiile substituirii bunului 2 de către bunul 1 (sau a bunului 1 de către bunul 2).
Optimul consumatorului se află în punctul H1, punct situat deopotrivă pe curba de
indiferenţă U3 şi pe dreapta de buget.

MICROECONOMIE 119
Acest punct coincide cu punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de

indiferenţă. El este unic şi există în mod necesar datorită pantei negative a liniei de buget
şi convexităţii curbelor de indiferenţă. Deşi curbele următoare U4 şi U5 pun în evidenţă
un nivel de utilitate superior lui U3, acestea nu prezintă interes pentru consumator
deoarece nu pot fi atinse în condiţiile date ale venitului consumatorului.
Punctul H1 de echilibru al consumatorului relevă atât nivelul maxim de utilitate
accesibil consumatorului cât şi structura optimă a consumului (coordonatele punctului
H1, adică x1* şi x2* ).
În cazurile (b) şi (c) echilibrul consumatorului este atins în punctul H2 şi respectiv
H3, semnificând faptul că nivelul maxim de utilitate este corespunzător opţiunii exclusive
a consumatorului pentru un singur bun. Consumatorul este în acest caz "monomaniac",
ipoteză lipsită de realism, deoarece consumul nu este alcătuit niciodată dintr-un singur
bun, ci dintr-o varietate de bunuri.
În consecinţă, nu poate fi reţinută decât ipoteza convexităţii stricte a curbelor de
indiferenţă. Numai în acest caz condiţia de tangenţă este nu numai necesară, dar şi
suficientă. În alte situaţii, această condiţie se poate dovedi doar necesară pentru
optimalitatea alegerii consumatorului.
Fig. 5.10. Puncte de tangenţă multiple între dreapta bugetului şi curbele de

indiferenţă
În figura 5.10 se observă existenţa a trei puncte de tangenţă între dreapta bugetului
şi curbele de indiferenţă, însă numai două pot fi reţinute ca optime, respectiv H1 şi H3.
Punctul H2 nu poate fi considerat optim, deoarece se situează pe o curbă de indiferenţă
U2 căreia îi corespunde un nivel de utilitate mai redus.

MICROECONOMIE 120
Revenind la cazul convexităţii stricte a preferinţelor, se poate formula următoarea

condiţie de optim pentru consumator: în situaţia de echilibru, raportul dintre utilităţile
marginale este egal cu raportul preţurilor.
Punctul H1 aflat pe curba de indiferenţă U3 (figura 5.9.a) asigură egalitatea dintre

rata marginală de substituire şi inversul utilităţilor marginale:
Însă acelaşi punct este situat şi pe dreapta bugetului, caz în care se verifică
egalitatea dintre panta dreptei şi raportul preţurilor bunurilor:
Din cele două egalităţi rezultă condiţia optimului consumatorului.
Această egalitate exprimă faptul că la optim, ultima unitate monetară cheltuită

pentru achiziţionarea bunului 1 conduce la aceeaşi satisfacţie ca ultima unitate monetară
afectată bunului 2.
Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia analitică
Există în general mai multe soluţii analitice pentru determinarea echilibrului

consumatorului. Aici prezentăm numai două metode:
- Metoda I
Se ştie că celor mai multe preferinţe li se poate asocia o funcţie de utilitate.
Rămânând la cazul consumului format din două bunuri, această funcţie are forma
generală U(x1,x2). În acelaşi timp, x1 şi x2 trebuie să satisfacă ecuaţia dreptei bugetului
adică:
m = x1 p1 + x2 p2
MICROECONOMIE 121
Din ultima expresie se obţine x2 funcţie de x1:
În aceste condiţii, funcţia de utilitate devine U x1, x2(x1) , iar aceasta trebuie
maximizată. Condiţia de maxim este cea de anulare a derivatei acestei funcţii compuse,
adică:
- Metoda II
O altă soluţie de determinare a condiţiei de echilibru pentru consumator este cea a
multiplicatorului Lagrange.
Se defineşte o funcţie numită Lagrangian, de forma:
L = U(x1, x2) - (p1x1 + p2x2 - m)
unde este multiplicatorul Lagrange.

Conform teoremei lui Lagrange, combinaţia optimă (x1*, x2* ) trebuie să verifice
derivatele parţiale ale noii funcţii în raport cu x1, x2 şi :

MICROECONOMIE 122
Se constată că atunci când (x1*, x2* ) verifică constrângerea bugetară,

Lagrangian-ul este identic cu funcţia de utilitate iniţială U(x1, x2).
Din primele două condiţii rezultă că:
Se poate demonstra că multiplicatorul Lagrange măsoară suplimentul de

satisfacţie generat de creşterea unitară a resurselor. Pentru aceasta se derivează
constrângerea bugetară m = x1 p1 + x2 p2 :
dm = p1d x1 + p2d x2
Cum în situaţia optimului avem p1= U' x1 / şi p2= U' x2 / , rezultă:
Însă, expresia din paranteză este derivata funcţiei de utilitate U(x1, x2) adică dU.
În consecinţă, dU = dm.
Ultima expresie evidenţiază faptul că sporul resurselor cu dm, creşte utilitatea cu
dm; şi invers, reducerea resurselor cu dm conduce la scăderea utilităţii cu dm.
Rezultatele anterioare pot fi generalizate pentru cazul consumului a n bunuri în
care funcţia de utilitate este U= U(x1, x2, . . . , xi , . . . , xn). Constrângerea bugetară şi
condiţia de echilibru se scriu:
m= p1 x1 + p2 x2 + . . . , + pi xi + . . . , pn xn
iar dU= dm.
Modificarea echilibrului consumatorului
Determinarea poziţiei de echilibru a consumatorului s-a realizat în condiţiile unui

nivel stabilit al bugetului şi al unor preţuri date ale bunurilor. În fapt, o modificare

MICROECONOMIE 123
survenită la nivelul venitului sau al preţurilor, modifică poziţia de echilibru conducând la

un alt nivel şi structură a consumului.
a) Modificarea venitului consumatorului
Constrângerea bugetară poate evolua în ambele sensuri generând deplasarea

dreptei de buget spre dreapta sau spre stânga, după cum acesta suferă o relaxare sau o
accentuare. Noua dreaptă de buget este paralelă celei iniţiale, deoarece preţurile se menţin
constante. Reţinând ipoteza convexităţii stricte a preferinţelor, va exista un unic punct de
tangenţă între noua dreaptă a bugetului şi o curbă de indiferenţă, definind un nou punct de
optim. Practic, fiecărui nivel al venitului îi corespunde un punct de optim.
Curba pe care se află punctele de optim ale consumatorului evidenţiază evoluţia
consumului funcţie de venit. Deoarece consumul şi venitul nu se modifică întotdeauna în
aceeaşi proporţie, segmentele ce unesc două puncte consecutive de echilibru pot fi
diferite.
Fig. 5.11. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea mai rapidă a consumului
unui bun în raport cu celălalt
În figura 5.11 se constată că sporul venitului este însoţit de o creştere

concomitentă a consumului celor două bunuri, însă nu şi strict proporţională. În cazul a)
consumul bunului 2 este mai amplu decât al bunului 1 şi invers în cazul b).

MICROECONOMIE 124
Fig. 5.12. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea proporţională a

consumului celor două bunuri
Fig. 5.13. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea consumului unui bun
însoţită de reducerea consumului celuilalt bun
Figura 5.12 evidenţiază o relaţie strict proporţională între venit şi consumul celor
două bunuri. Figura următoare, 5.13, relevă faptul că sporul venitului conduce la
creşterea consumului doar pentru un singur bun (bunul 2 pentru cazul a şi bunul 1 pentru
cazul b), consumul celuilalt bun reducându-se. Este cazul bunurilor inferioare, care prin
creşterea venitului sunt substituite în consum de altele, considerate superioare.
Bineînţeles, această evoluţie a consumului se petrece după un anumit nivel al venitului.
b) Modificarea structurii preţurilor bunurilor
Modificarea preţurilor bunurilor este de natură să afecteze echilibrul

consumatorului. Considerăm pentru simplificare, cazul modificării preţului unui singur
bun şi anume situaţia reducerii preţului bunului 1 (p1' < p1).

MICROECONOMIE 125
Pentru început analizăm cazul a două bunuri normale şi reciproc substituibile în

consum. Cum preţul bunului 2 ca şi nivelul venitului rămân constante, noua dreaptă de
buget se va roti în jurul punctului de intersecţie cu axa verticală, deplasându-se către
dreapta. Noua constrângere bugetară se caracterizează printr-o pantă inferioară celei
iniţiale, motiv pentru care este mai puţin abruptă.
Aşa cum se observă în figura 5.14a, acestei noi drepte a bugetului îi corespunde
un nou punct de optim, notat cu H', exprimând un nivel de utilitate superior (curba de
indiferenţă U2 este situată la dreapta curbei U1).
Figura 5.14b relevă cazul invers, al creşterii preţului bunului 1 (p1‟‟ > p1 ) şi noul
punct de optim H”.
Scăderea preţului bunului 1 va genera două tipuri de efecte: modificarea ratei de
substituţie a unui bun prin celălalt bun, pe de o parte, şi variaţia puterii de cumpărare a
venitului, pe de altă parte (reducerea preţului unui bun oferă posibilitatea achiziţionării
unei cantităţi mai mari din acel bun). Corespunzător celor două efecte distingem un efect
de substituţie şi un efect de venit.
Această descompunere a modificării optimului consumatorului este doar ipotetică,
permiţând mai buna înţelegere a noii alegeri. De fapt, consumatorul, pe baza noului preţ,
ia decizia de modificare a cererii sale, într-un sens sau altul, ignorând cele două etape.
Fig. 5.14. Modificarea optimului în condiţiile modificării preţului bunului 1
Pentru început vom face apel la figura 5.15, unde pe lângă cele două drepte de
buget s-a trasat încă o dreaptă care trece prin punctul de optim iniţial fiind paralelă liniei
de buget finale. Această dreaptă prezintă două caracteristici şi anume: este
corespunzătoare structurii de preţuri finale, având panta p1‟/ p2, iar puterea de cumpărare

MICROECONOMIE 126
rămâne constantă. Se poate calcula, fără dificultate, ajustarea venitului corespunzător

dreptei care trece prin optimul iniţial, acesta rămânând în noua situaţie doar o combinaţie
accesibilă. Se scriu ecuaţiile dreptelor de buget:
m' = p1' x1 + p2 x2
m = p1 x1 + p2 x2,
după care scăzând cea de a doua ecuaţie din prima se obţine m = x1 p.
Aceasta înseamnă că venitul trebuie modificat cu m, când preţul variază cu p,
astfel încât puterea de cumpărare să se menţină constantă, făcând pe mai departe
accesibilă combinaţia de optim iniţială. De notat că variaţia preţului impune o variaţie în
venit în acelaşi sens.
Fig. 5.15. Ajustarea venitului corespunzătoare structurii de preţuri finale şi

puterii de cumpărare iniţiale
Figura 5.16 prezintă cele două efecte, de substituţie şi de venit. Se observă noul
punct de optim corespunzător dreptei paralele celei de buget finale, notat cu H".
Trecerea de la H la H" reprezintă un efect de substituţie, evidenţiind cum
consumatorul substituie un bun prin altul atunci când preţurile se schimbă, însă
menţinând puterea de cumpărare neschimbată.
x1s = x1(p1', m' ) - x1(p1, m)
Tendinţa cumpărătorului este de substituire în favoarea bunului devenit mai ieftin.
Trecerea de la H" la H' corespunde efectului de venit, puterea de cumpărare
ameliorându-se datorită reducerii preţului bunului 1. Este ca şi cum consumatorul ar
deveni mai bogat, putând achiziţiona mai mult din bunul 1, raportul m/ p1' fiind superior
celui iniţial m/ p1.

MICROECONOMIE 127
x1v = x1(p1', m) - x1(p1', m' )

În consecinţă, deşi venitul nominal rămâne constant, cel real creşte, iar
consumatorul achiziţionează mai mult din ambele bunuri, coordonatele punctului H' fiind
superioare celor corespunzătoare lui H".
Însumarea celor două efecte conduce la evidenţierea variaţiei cantităţii cerute, prin
trecerea de la H la H'.
x1 = x1(p1', m) - x1(p1, m)
Această relaţie este denumită ecuaţia lui Slutsky, după numele economistului rus
Eugen Slutsky.
Fig. 5.16. Efectul de venit şi efectul de substituţie
În cazul în care bunul 1 este un bun Giffen (pentru care cererea evoluează în
acelaşi sens cu preţul), graficul se prezintă ca în figura 5.17.
Descompunerea în cele două efecte permite înţelegerea acestui paradox, cunoscut
şi ca "paradoxul lui Giffen" sau "efectul Giffen"; efectul de substituţie este opus
modificării preţului şi are exact acelaşi efect ca în cazul bunurilor normale, în timp ce
efectul de venit este de sens contrar şi suficient de amplu pentru a contracara efectul de
substituţie. În aceste condiţii, reducerea preţului bunului 1, considerat acum un bun
Giffen, este urmată de reducerea cantităţii consumate din acest bun şi creşterea celei
consumate din bunul 2.

MICROECONOMIE 128
Fig. 5.17. Optimul consumatorului în cazul unui bun Giffen
Cazul unui bun inferior non-Giffen este prezentat în graficul din figura 5.18.
Aici efectul de venit este de asemenea negativ, însă insuficient pentru a contracara efectul
de substituţie. Cantitatea consumată din primul bun, ca şi din cel de al doilea bun, creşte.
Fig. 5.18. Optimul consumatorului în cazul unui bun inferior
V.4. SURPLUSUL CONSUMATORULUI
Curba cererii pentru un produs oarecare reflectă cantitatea din acel bun pe care un
consumator poate şi este dispus să o achiziţioneze la un nivel dat al preţului. Aceeaşi
curbă oferă în plus un răspuns la întrebarea "Cât de mult un consumator este dispus să

MICROECONOMIE 129
plătească pentru dobândirea unei unităţi suplimentare de bun ?" şi, pe această bază,
"economia" pe care acesta o realizează plătind un preţ mai mic pentru cantitatea
achiziţionată. Pentru evidenţierea şi măsurarea surplusului consumatorului se foloseşte
figura 5.19.
Fig. 5.19. Surplusul consumatorului
Presupunem că preţul pieţei determinat prin confruntarea cererii şi ofertei s-a "
fixat" la 40 unităţi monetare pe produs. La acest nivel al preţului cantitatea cumpărată de
consumator este de 10 unităţi. El va plăti deci pentru întreaga cantitate cumpărată 400
unităţi monetare.
Legea descreşterii utilităţilor marginale afirmă că utilitatea fiecărei unităţi
suplimentare scade treptat pe măsura consumului continuu din acel bun. În consecinţă,
pentru fiecare unitate adiţională de bun, consumatorul raţional este dispus a plăti mai
puţin.
Din grafic se observă că preţul maxim acceptat pentru prima unitate este 76 unităţi
monetare, pentru cea de a doua 72 unităţi monetare ş.a.m.d.
Cu excepţia ultimei unităţi (preţul ei este de 40 unităţi monetare) toate celelalte
sunt obţinute de consumator la un preţ inferior celui la care ar consimţi. Diferenţa dintre
acest preţ maxim acceptat de consumator pentru fiecare unitate de bun şi preţul pieţei,
reprezintă surplusul consumatorului pentru fiecare unitate de bun. Însumarea acestuia
conduce la surplusul consumatorului pentru întreaga cantitate (zona haşurată). Dacă
preţul pieţei este notat cu p, numărul de unităţi achiziţionate la acest preţ cu n, iar preţul

MICROECONOMIE 130
maxim consimţit de consumator pentru fiecare unitate de produs în funcţie de utilitatea

acesteia cu pj, atunci surplusul consumatorului poate fi determinat prin formula:
În cazul de faţă surplusul consumatorului este 180 unităţi monetare.

O mărime aproximativă a surplusului consumatorului poate fi considerată aria
triunghiului cuprins între curba cererii şi axa preţurilor (triunghiul ABC).
La nivelul pieţei se obţine surplusul consumatorilor prin agregarea surplusurilor
individuale. El este astfel o măsură a câştigurilor globale obţinute prin schimbul de
bunuri.
Modificări în surplusul consumatorului.
În timp, surplusul consumatorului se poate modifica sub influenţa variaţiei

preţului bunului, dar şi al altor factori.
Păstrând curba cererii neschimbată se poate anticipa că o creştere de preţ
diminuează surplusul consumatorului, după cum o reducere de preţ îl ameliorează. Figura
5.20. evidenţiază modificarea în surplusul consumatorului la creşterea preţului de la 40
unităţi monetare la 60 unităţi monetare pe unitatea de produs.
Fig. 5.20. Modificarea surplusului consumatorului

MICROECONOMIE 131
Pierderea în surplusul consumatorului este aproximată prin diferenţa ariilor

corespunzătoare celor două surplusuri. Noua suprafaţă este de fapt un trapez cu baza
mare cantitatea iniţială şi cea mică cantitatea finală. Acesta este compus la rându-i dintr-
un dreptunghi (A) şi un triunghi (A‟ ).
Aria dreptunghiului reflectă pierderea suportată de consumator datorită creşterii
preţului bunului X. Dacă iniţial pentru cele cinci unităţi consumatorul plătea 200 unităţi
monetare (5 x 40), acum el va plăti 300 unităţi monetare (5 x 60). Suprafaţa triunghiului
exprimă valoarea consumului pierdut datorită reducerii cantităţii consumate - 50 ( 5 x 20 /
2 ).
Având în vedere însă formula iniţială de calcul a surplusului consumatorului,
modificarea acestuia se poate determina cu ajutorul următoarei expresii:
Sc = modificarea în surplusul consumatorului

pj = preţul maxim acceptat de consumator pentru achiziţionarea fiecărei unităţi
depinzând de utilitatea acesteia
n = numărul de unităţi iniţial consumate din bunul X
n‟ = cantitatea din bunul X consumată ulterior
p = preţul iniţial
p‟ = preţul final
Pe baza acestui calcul modificarea surplusului consumatorului va fi de 140 unităţi
monetare (180 - 40).
REZUMAT
Teoria economică a consumatorului evidenţiază procesul logic al deciziilor

consumatorului în vederea obţinerii utilităţii maxime în condiţii de constrângere
(venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor de consum).
MICROECONOMIE 132
Constrângerea bugetară a consumatorului reprezintă limita superioară pe care venitul

o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii posibil de achiziţionat.
Dreapta bugetului se poate modifica ca urmare a modificării venitului şi/sau a
preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum.
Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în urma
consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii.
Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria cardinală
şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă, consumatorul
dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate asociate
consumului unei cantităţi date dintr-un bun. Teoria utilităţii ordinale presupune
ordonarea raţională a preferinţelor. Consumatorul dispune de o măsură ordinală a
utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile de bunuri apelând la o funcţie
de utilitate.
Curba de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de
bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie. Ansamblul curbelor
de indiferenţă formează harta curbelor de indiferenţă. Curbele de indiferenţă au forme
diferite: convexe, concave, liniare etc.
Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei unităţi
suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun.
Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea dintr-un
bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o unitate
a celuilalt bun.
Consumatorul se află în situaţia de optim atunci când o anumită structură a
consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară.
Consumatorul se află în situaţia de optim atunci când raporturile dintre utilitate
marginală şi preţ sunt egale între ele.
Surplusul consumatorului evidenţiază "economia" pe care un consumator o
realizează plătind un preţ mai mic pentru întreaga cantitatea achiziţionată faţă de
situaţia unui preţ diferit aferent fiecărei unităţi de bun în funcţie de utilitatea acesteia.

MICROECONOMIE 133
 TERMENI CHEIE
Constrângerea bugetară
Dreapta bugetului
Coş de bunuri
Spaţiul bunurilor
Preferinţe
Utilitate
Utilitate marginală
Curbe de indiferenţă
Rată marginală de substituţie
Echilibrul consumatorului
Surplusul consumatorului
V.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 5
1. Care sunt variabilele de influenţă asupra dreptei bugetului şi cum acţionează acestea?
2. Analizaţi axiomele teoriei consumatorului.
3. Explicaţi sensul utilităţii şi diferenţa dintre utilitatea marginală şi totală. Pe baza unui
exemplu numeric explicaţi legea descreşterii utilităţilor marginale.
4. Ce relaţie există între rata marginală de substituţie şi utilitatea marginală?
5. Explicaţi de ce două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată.
6. De ce optimul consumatorului se analizează pe baza utilizării unei curbe de indiferenţă
convexă şi descrescătoare?
7. Precizaţi motivul pentru care dată fiind o dreaptă de buget, un punct de intersecţie cu o
curbă de indiferenţă oarecare nu constituie un punct de echilibru al consumatorului.
8. Analizaţi impactul modificărilor de preţuri şi venitul consumatorului asupra alegerilor
acestuia.
MICROECONOMIE 134
9. Definiţi un bun Giffen şi un bun inferior non-Giffen în termenii efectului de venit şi de

substituţie.
10. Analizaţi surplusul consumatorului cu ajutorul unui exemplu.
V.6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5
1. Pentru a construi dreapta bugetului este necesar şi suficient să se cunoască:

a) preţul unui singur bun;
b) preţurile celor două bunuri;
c) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;
d) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului;
e) venitul consumatorului.
2. Axiomele care stau la baza teoriei alegerilor consumatorului postulează că:

a) subiectivitatea este incompatibilă cu raţionalitatea;
b) preferinţele tuturor consumatorilor sunt identice;
c) deşi, preferinţele indivizilor sunt diferite, ele au în comun câteva caracteristici;
d) într-o economie nu există loc pentru fantezie.
3. Ipoteza tranzitivităţii în alegerile consumatorului implică una dintre următoarele

afirmaţii:
a) curbele de indiferenţă nu se intersectează niciodată;
b) curbele de indiferenţă trebuie să fie non-liniare;
c) curbele de indiferenţă trebuie să aibă o pantă negativă;
d) curbele de indiferenţă trebuie să fie descrescătoare.

MICROECONOMIE 135
4. Pentru un consumator raţional a se situa pe o curbă de indiferenţă la un nivel mai

ridicat decât altul, semnifică:
a) o diminuare a satisfacţiei nevoilor sale;
b) un nivel de satisfacţie identic precedentului, ca urmare a alegerii un nou coş de bunuri
conţinând mai mult dintr-un bun şi mai puţin din altul;
c) un nivel inferior al satisfacţiei ca urmare a alegerii unui coş de bunuri conţinând mai
puţin din cele două bunuri;
d) creşterea nivelului său de satisfacţie.
5. Pentru a construi dreapta bugetului unui consumator care alege între două
bunuri este necesar şi suficient să se cunoască:
a) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului;
b) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;
c) preţurile acestor bunuri;
d) venitul consumatorului.
6. Dacă preţul unitar al bunului A este 200 unităţi monetare/unitatea de cantitate şi

cel al bunului B este 400 unităţi monetare/unitatea de cantitate, pentru orice nivel al
venitului panta dreptei bugetului unui consumator care alege între aceste bunuri
este:
a) - 2;
b) - 1 / 2;
c) + 2;
d) imposibil de determinat.
7. Un consumator îşi consacră venitul său pentru a cumpăra două bunuri A şi B.

Preţul unitar al bunului B este 1500 lei. Ştiind că venitul său îi permite să cumpere
maxim 30 unităţi din bunul A sau 40 din bunul B, atunci:
a) venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1000 unităţi
monetare/unitatea de cantitate;

MICROECONOMIE 136
b) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 2000 unităţi
c) venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi
d) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi
monetare/unitatea de cantitate.
8. Echilibrul consumatorului raţional este corect definit astfel:

a) cantităţile bunurilor care costă mai ieftin;
b) cantităţile bunurilor care îi maximizează satisfacţia;
c) venitul care-i permite satisfacerea preferinţelor;
d) cantităţile bunurilor care-i maximizează satisfacţia ţinând cont de constrângerea
bugetului său.
9. Un consumator raţional a făcut o alegere între două bunuri de consum curent.

Dacă preţurile acestor bunuri şi venitul se dublează, atunci:
a) panta contrângerii bugetare se modifică;
b) preferinţele faţă de cele două bunuri se modifică;
c) ansamblul său de consum se modifică;
d) ansamblul său de consum nu se modifică.
10. Pentru a construi curba cererii unui consumator pentru fiecare bun, este necesar
şi suficient să se cunoască:
a) preţurile bunurilor;
b) preferinţele sale pentru aceste bunuri;
c) venitul său;
d) preferinţele sale pentru aceste bunuri, preţurile bunurilor şi venitul său.

MICROECONOMIE 137
11. Dacă pentru un consumator, A şi B sunt bunuri substituibile şi dacă preţul lui A
creşte, atunci:
a) cantitatea cerută din A va scade şi cea cerută din B va creşte;
b) cantităţile cerute din cele două bunuri vor creşte;
c) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua;
d) preţul bunului B se va reduce.
12. Dacă pentru un consumator A şi B sunt bunuri complementare şi dacă preţul

bunului B creşte, atunci:
a) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua;
b) preţul bunului A va creşte;
c) cantitatea cerută din A se va diminua şi cantitatea cerută din B va creşte;
d) cantităţile cerute din cele două bunuri vor scădea.
13. Ceteris paribus, o creştere a venitului consumatorului, ar putea avea

întotdeauna drept efect:
a) creşterea ansamblului posibilităţilor de consum;
b) scăderea raportului dintre preţurile bunurilor;
c) scăderea ansamblului posibilităţilor de consum;
d) creşterea raportului dintre preţurile bunurilor.
V.7. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 5


MICROECONOMIE 138
VI.Unitatea de învăţare nr. 6

TEORIA ECONOMICĂ A
PRODUCĂTORULUI
După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege:

 Ce este funcţia de producţie şi care este utilitatea ei
 Ce sunt productivităţile medii şi marginale
 Care sunt efectele posibile asupra producţiei în urma modificării simultane a
factorilor de producţie
 Care este condiţia necesară maximizării profitului unui producător
VI.1. Funcţia de producţie (pag. 114)

VI.2. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea randamentelor
descrescătoare (pag. 116)
VI.3 Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică (pag. 119)
VI.4. Randamentele de scară (pag. 130)
VI.5. Echilibrul producătorului (pag. 134)
VI.9. Tema de control a unităţii nr. 5 (pag. 150)
VI.10. Testul de autoevaluare nr. 5 (pag. 153)
IV.11. Bibliografia specifică unităţii nr. 5 (pag. 155)

MICROECONOMIE 139
Teoria producătorului are afinităţi multiple cu cea a consumatorului şi, evident,

deosebiri. În ambele cazuri, agenţii economici producători şi consumatori sunt consideraţi
raţionali, urmărind maximizarea avantajelor lor sub constrâgere. În cazul consumatorului,
constrângerile ţin de venitul disponibil şi preţurile bunurilor de consum, iar pentru
producători de buget, preţurile factorilor de producţie, clienţi, concurenţi şi tehnologie.
Dacă pentru consumator funcţia obiectiv constă în maximizarea gradului său de
satisfacţie sau de utilitate, producătorul vizează cu precădere maximizarea profitului. În
anumite circumstanţe, producătorul poate urmări maximizarea cifrei de afaceri sau un
obiectiv de ordin social.
În mod asemănător cazului consumatorului, bugetul producătorului depinde de
acţiunile sale anterioare. La momentul deciziei, nivelul resurselor de care un dispune
producătorul ca şi preţurile factorilor de producţie sunt considerate variabile exogene.
VI.1. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE
Producţia reprezintă procesul de utilizare şi combinare al factorilor de producţie

în vederea obţinerii de bunuri şi servicii utile. Volumul şi calitatea factorilor de producţie,
precum şi tehnologia influenţează nivelul producţiei totale. Factorii de producţie
constituie inputurile oricărui proces de producţie.
Una din constrângerile de care producătorul trebuie să ţină seama este cea de
natură tehnologică. O tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale
factorilor de producţie, care asigură realizarea unui anumit volum de producţie. Dacă
notăm cu x un factor de producţie şi cu Q outputul, aria tuturor combinaţiilor posibile
tehnologic, denumită şi set de producţie, va fi cea cuprinsă între curba producţiei (a cărei
formă poate fi oarecare) şi abscisă (figura 6.1).

MICROECONOMIE 140
Fig. 6.1. Setul de producţie
Ț inând seama de insuficienţa resurselor şi caracterul lor costisitor se impune a

reţine numai acele combinaţii ale factorilor de producţie, tehnologic posibile, care conduc
la un volum maxim de producţie. În acest caz, alegerile producătorului având drept
criteriu maximizarea producţiei, se vor limita la examinarea punctelor înscrise pe curba
producţiei. Funcţia care descrie această curbă se numeşte funcţie de producţie.
Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi
produsă dintr-un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru realizarea sa.
Ea corespunde unui nivel dat al tehnologiei. Desigur, factorii implicaţi în orice
combinaţie sunt numeroşi. Din raţiuni de simplificare a prezentării vom privilegia
situaţia utilizării a doar doi factori de producţie în cantităţile x 1 şi x2. Iar funcţia de
producţie în formularea sa generală devine Q = f (x1, x2).
În mod tradiţional, aceşti factori sunt consideraţi munca (L) şi capitalul (K), iar
funcţia devine f (L, K). Pentru uşurinţa prezentării considerăm că L şi K privesc acelaşi
tip de muncă şi acelaşi tip de capital. În alte modele, mai complexe, această presupunere
poate fi relaxată.
Funcţia de producţie este menită să ofere cel mai bun răspuns privind combinarea
factorilor de producţie. Ea ar putea reprezenta, de exemplu, producţia unei firme
industriale posibil de realizat cu o cantitate mai mare de muncă şi mai puţin de capital
(astfel de tehnologii se numesc muncă intensive) sau mai mult capital şi mai puţină
muncă (tehnologii capital intensive). Precizarea funcţiei de producţie este destul de
dificilă, presupunând calcule sofisticate şi o cunoaştere amănunţită a tehnologiei folosite.
Oricum, ea este o expresie matematică a fenomenului tehnic.

MICROECONOMIE 141
Exemplele următoare prezintă câteva funcţii de producţie ipotetice:
unde a şi b reprezintă parametri pozitivi.
VI.2. PRODUCTIVITATEA MEDIE ŞI PRODUCTIVITATEA

MARGINALĂ. LEGEA RANDAMENTELOR DESCRESCĂTOARE
Considerăm o funcţie de producţie în forma sa generală Q = f (L,K). Ce se

întâmplă cu producţia totală, dacă un factor de producţie, să presupunem munca, se
modifică cu o cantitate, chiar foarte mică, iar capitalul rămâne constant? Probabil se va
modifica. În acest caz, modificarea producţiei se datorează în exclusivitate primului
factor, ceea ce se scrie:
Aceasta este expresia produsului sau productivităţii fizice marginale a muncii.

Dacă se raţionează pe intervale infinitezimale se constată că produsul marginal este de
fapt derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:
În mod similar, se raţionează în cazul variaţiei celui de al doilea factor, capitalul:
Productivitatea marginală (produsul marginal) a unui factor de producţie

reprezintă sporul de producţie datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în
care celălalt (sau ceilalţi) factor de producţie rămâne constant. Alternativ, se poate folosi
expresia randamente factoriale pentru productivitate marginală.
Productivitatea marginală este similară conceptului de utilitate marginală din
teoria consumatorului. Spre deosebire de imposibilitatea cuantificării utilităţii decurgând

MICROECONOMIE 142
din consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, productivitatea marginală poate fi
măsurată fără dificultate în unităţi fizice de produs (tone, m3, bucăţi etc.).
Productivitatea (fizică) medie (produsul mediu) a unui factor de producţie
exprimă cantitatea de bunuri obţinute pe unitatea de factor de producţie:
În cazul acestui tip de productivitate, producţia este văzută ca rezultat exclusiv al

unui singur factor de producţie. Modificarea productivităţii unui factor de producţie, ar
trebui analizată însă cu precauţie, fiind în fapt posibil ca sporul acestuia să se datoreze
altui factor de producţie şi nu celui în cauză.
În continuare, prezentăm un exemplu de calcul al productivităţii medii şi
marginale. Procesul de producţie se realizează prin combinarea celor doi factori de
producţie, muncă şi capital (număr echipamente). Factorul în raport cu care se va calcula
produsul mediu şi marginal este munca, iar volumul capitalului va fi menţinut constant
(K0 = 5 echipamente).
Determinarea productivităţii medii şi marginale

Tabelul 6.1.
Capital Muncă Producţia Productivitatea marginală Productivitatea medie
(K0) (L) totală (Q) a muncii (PmL ) a muncii (PML )
5 0 0 - -
5 1 800 800 800
5 2 2000 1200 1000
5 3 4640 2640 1546,66
5 4 6200 1560 1550
5 5 7500 1300 1500
5 6 8400 900 1400
5 7 8750 350 1250
5 8 8750 0 1093,75
Graficele corespunzătoare producţiei totale şi productivităţii medii şi marginale

sunt prezentate în figura 6.2 şi 6.3.
Se constată (figura 6.2) într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca în
cazul de faţă, determină creşterea mai amplă a producţiei (curba producţiei este convexă),
după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici (curba

MICROECONOMIE 143
devine concavă) pentru ca apoi să stagneze. În cazul creşterilor unitare ale factorului
muncă productivitatea fizică marginală exprimă aportul fiecărui muncitor suplimentar la
creşterea producţiei totale.
Referitor la ultimul grafic se constată:

a) produsul fizic marginal creşte mai întâi, atinge un maxim în punctul b, după
care începe să scadă. Punctul b coincide cu cel de schimbare a concavităţii curbei
producţiei totale. Atât timp cât produsul marginal se situează deasupra celui mediu
(fiecare muncitor suplimentar are un aport superior mediei), ultimul va creşte.
b) punctul c reprezintă punctul de maxim pentru produsul mediu, prin care trece şi
curba produsului marginal.
c) dincolo de punctul c, produsul marginal devine inferior celui mediu,
determinând şi scăderea acestuia.
Fig. 6.2. Curba producţiei totale

MICROECONOMIE 144
Fig. 6.3. Curbele productivităţii medii şi marginale
Legea randamentelor descrescătoare
Devine interesant de determinat cum variază producţia atunci când un factor de

producţie, considerat variabil, creşte în mod continuu, ceilalţi factori nemodificându-se.
Răspunsul este dependent de ramură sau sectorul de activitate precum şi de tipul de
combinaţie productivă sau de tehnologia disponibilă. În general, se poate admite că
producţia ar putea creşte cu o rată constantă sau în scădere.
Economiştii reţin a doua ipoteză ca fiind cea mai probabilă, ceea ce i-a condus la
enunţarea aşa-numitei legi a randamentelor descrescătoare (deşi unii o acceptă doar ca
pe o ipoteză şi nu ca lege). Conform acesteia, în condiţiile unei tehnologii date, produsul
marginal al fiecărei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil va scădea
progresiv, cantitatea din ceilalţi factori utilizaţi fiind constantă. Altfel spus, creşterea
producţiei este din ce în ce mai lentă, atunci când un factor de producţie sporeşte. Această
evoluţie se poate produce dintru început sau după un anumit nivel al factorului variabil
(aşa cum apare în exemplul precedent). Oricum, mai devreme sau mai târziu, produsul
marginal va scădea şi va antrena în această mişcare şi produsul mediu (vezi figura 6.3).
Revenind la exemplul anterior se constată că începând cu al patrulea muncitor,
producţia creşte cu cantităţi în scădere, ajungându-se ca aportul ultimului muncitor la
producţia totală să fie practic nul. Nu este exclus ca în cazul creşterii personalului peste

MICROECONOMIE 145
acest nivel, producţia chiar să scadă, iar produsul marginal să devină în consecinţă
negativ.
Aceasta constituie chiar o situaţie reală pentru unele întreprinderi, în special din
ţările slab dezvoltate, care la nivelul capitalului de care dispun sunt supradimensionate cu
personal. Reducerea numărului angajaţilor ar conduce la păstrarea nivelului de producţie
sau chiar paradoxal, însă numai aparent, la creşterea acestuia.
Un exemplu de funcţie de producţie pentru care ipoteza randamentelor factoriale
descrescătoare nu se verifică este cea liniară de tipul:
Q=aL+bK
Pentru această funcţie productivităţile marginale şi medii sunt:

PmL = f'L = a; PmK = f'K = b;
În figura 6.4 se observă că productivitatea medie scade tot timpul, iar cea
marginală rămâne constantă şi este egală cu coeficientul corespunzător factorului de
producţie.
Acest exemplu, deşi lipsit de realism, demonstrează faptul că ipoteza
randamentelor descrescătoare se poate valida empiric, neconstituind o lege în sensul
propriu al cuvântului.
Aşa cum s-a precizat anterior, productivitatea marginală reprezintă variaţia
producţiei raportată la variaţia factorului considerat, ceea ce din punct de vedere
matematic apare ca derivată parţială a funcţiei de producţie. Dacă admitem legea
randamentelor descrescătoare şi variaţia factorului de producţie într-un interval ce asigură
creşterea producţiei, tot matematic aceasta s-ar putea scrie în cazul funcţiei considerate:
f'L > 0 f"L < 0
f'K > 0 f"K < 0
Şi legea randamentelor descrescătoare are corespondent în teoria consumatorului
şi anume legea descreşterii utilităţilor marginale.

MICROECONOMIE 146
Fig. 6.4. Randamente factoriale constante
Analiza întreprinsă până acum, deşi furnizează concluzii importante, este oarecum
restrictivă. Ea presupune cazul variaţiei unui singur factor de producţie în timp ce un alt
factor este menţinut constant. Aceasta este de fapt o analiză pe termen scurt. Pe termen
scurt, vor exista întotdeauna factori de producţie a căror cantitate nu se modifică. De
exemplu, sporirea producţiei unei firme pentru a răspunde unei cereri mai mari a pieţei,
poate impune şi creşterea numărului de echipamente. Aceasta cere cel puţin timp. În
consecinţă, din punct de vedere tehnic, pe termen scurt, unica alternativă constă în
modificarea celorlalţi factori de producţie precum munca şi cantitatea de capital circulant.
Modificarea cantităţii de capital fix se înscrie într-un orizont de timp mai îndelungat, caz
în care limitele producţiei se extind însă considerabil.
Termenul scurt sau lung nu sunt şi nu pot fi definiţi în termeni calendaristici decât
în cazuri cu totul particulare. Natura produsului şi domeniul de activitate au în acest sens
o influenţă decisivă. În continuare, presupunem cazul variaţiei simultane a factorilor de
producţie consideraţi.
VI.3. IZOCUANTE ŞI RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE

TEHNICĂ
Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum

dat de producţie se poate realiza cu ajutorul curbelor de izoprodus sau izocuantelor.

MICROECONOMIE 147
Presupunem aceeaşi funcţie de producţie bifactorială Q = f (L,K). Se consideră în

plus perfecta divizibilitate a factorilor de producţie. În condiţiile în care funcţia de
producţie este continuă şi derivabilă, va exista o infinitate de combinaţii, deci de soluţii
(L, K), permiţând obţinerea unui volum dat de producţie. Figura 6.5 prezintă izocuanta
corespunzătoare volumului de producţie Q1 = 200, obţinută cu ajutorul unor cantităţi
diferite de muncă şi capital.
Fig. 6.5. Reprezentarea grafică a izocuantei

5
O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care

asigură obţinerea aceluiaşi volum de producţie.
Firma căreia îi asociem această funcţie de producţie (expresia matematică nu ne
este necesară în acest stadiu), are deci posibilitatea opţiunii între mai multe metode de
producţie. De exemplu, volumul de producţie Q1 se poate obţine fie prin utilizarea unei
cantităţi mai mari de capital şi mai puţină muncă (combinaţia I), fie mai multă muncă şi
mai puţin capital (combinaţiile II şi III).
Cu o tehnologie dată, firma poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui
nivel îi va corespunde o izocuantă. În consecinţă, într-un grafic se pot reprezenta o
infinitate de izocuante, alcătuind harta izocuantelor (figura 6.6).

MICROECONOMIE 148
Fig. 6.6. Harta izocuantelor
Cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de

producţie mai mari.
Este exclusă intersecţia a două izocuante. În figura 6.7 sunt prezentate două
izocuante care conduc la niveluri de producţie diferite Q1 şi Q2 şi unde Q1>Q2. Punctul
de intersecţie H, corespunde unei combinaţii de factori de producţie care ar asigura
obţinerea fie a producţiei Q1, fie Q2, ceea ce este evident fals.
Fig. 6.7. Imposibilitatea intersecţiei izocuantelor
În cazul de faţă s-a prezentat doar un tip de izocuantă descrescătoare, cea

convexă. Se pot întâlni însă şi izocuante concave sau liniare (figura 6.8).

MICROECONOMIE 149
Fig. 6.8. Izocuante descrescătoare
De asemenea, dacă nu există posibilitatea substituirii factorilor de producţie,

aceştia putându-se combina doar într-o anumită proporţie, atunci izocuanta unor factori
complementari se prezintă conform figurii 6.9. Chiar dacă s-ar dispune de o cantitate mai
mare dintr-un factor de producţie, outputul nu poate creşte, decât dacă şi factorul
complementar creşte corespunzător. De exemplu, atunci când cantitatea din factorul al
doilea devine K**, producţia se menţine la nivelul Q1, ceea ce se traduce printr-o
subutilizare a celui de al doilea factor.
În teoria consumatorului conceptului de izocuantă îi corespunde curba de
indiferenţă.
Panta izocuantei oferă o informaţie tehnică utilă privind substituţia între factorii
de producţie pentru un nivel de producţie dat.
Fig. 6.9. Izocuanta în cazul complementarităţii stricte

MICROECONOMIE 150
Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui

un factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant.
Altfel spus, RMS reprezintă cantitatea cu care trebuie suplimentat un factor de producţie
când celălalt se reduce, astfel ca producţia să nu se schimbe.
Figura 6.10 prezintă grafic o curbă de izoprodus şi opţiunea iniţială a firmei de
combinare a celor doi factori, H1. Dacă din motive independente sau dependente de ea,
cantitatea de muncă se reduce cu L, iar firma doreşte menţinerea constantă a outputului
se observă că soluţia constă în creşterea capitalului, iar proporţia combinării factorilor de
producţie va fi cea corespunzătoare punctului H2.
Raportul K/ L este denumit rata marginală de substituţie sau rata tehnică de
substituţie a muncii prin capital.
Fig. 6.10. Rata marginală de substituţie
Dimensiunea RMS va depinde nu numai de volumul producţiei, ci şi de cantitatea

utilizată de cei doi factori, deci de punctul cu aceste coordonate situat pe harta
izocuantelor.
În cazul izocuantelor convexe sau concave valoarea RMS este variabilă. Excepţie
face doar izocuanta reprezentată printr-o dreaptă unde RMS este constantă.
RMS este egală cu inversul productivităţilor marginale. Pentru a demonstra
aceasta se scrie diferenţiala totală a funcţiei de producţie:

MICROECONOMIE 151
Cum de-a lungul izocuantei dQ = 0, rezultă că:
VI.4 RANDAMENTELE DE SCARĂ
Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui

singur factor de producţie. Din acest motiv în exemplul prezentat în tabelul 6.1 nivelul
înzestrării cu capital a fost menţinut constant, modificându-se doar cantitatea de muncă.
Este însă posibil pentru o firmă, dar pe termen lung, variaţia simultană a tuturor
factorilor de producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări.
Vom examina în continuare efectul modificării proporţionale a factorilor de producţie
asupra cantităţii produse de firmă. Acesta este cazul randamentelor de scară.
Pornim de la o funcţie de producţie Q = f (K, L) şi presupunem creşterea cu
acelaşi factor m (m > 1) ambii factori de producţie.
Evoluţia producţiei poate fi diferită, situaţiile ivite fiind următoarele:
a) f (mL, mK) > m f (L, K)

b) f (mL, mK) = m f (L, K)
c) f (mL, mK) < m f (L, K)
În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de

producţie, randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de
eficienţă sau economii de scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea
producţiei.
Un exemplu pentru acest tip de randamente îl constituie conductele petroliere.
Creşterea diametrului lor se face cu preţul sporirii proporţionale a cantităţii de factori de
producţie însă cantitatea de ţiţei transportată creşte mai mult decît proporţional.

MICROECONOMIE 152
Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o

ameliorare prin creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi cantităţii factorilor de
producţie.
În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de
eficienţă, iar economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară)6.
De reţinut că una şi aceeaşi tehnologie poate permite, desigur nu simultan, toate
tipurile de randamente de scară. Sporirea continuă a producţiei ar putea asigura, dincolo
de un anumit nivel al producţiei, trecerea de la randamentele de scară crescătoare la cele
descrescătoare.
Totodată, o tehnologie dată permite coexistenţa randamentelor de scară constante
şi a celor factoriale descrescătoare. Singura deosebire rezidă în cei n-1 factori, variabili în
primul caz şi constanţi în cel de al doilea.
VI.5. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI
Constrângerea bugetară a dreptei izocosturilor
În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci

şi de cele financiare. Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile
de achiziţie ale factorilor muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.
6
Determinarea tipului de randamente de scară se poate realiza apelând la proprietatea de
omogenitate a unei funcţii:
O funcţie Q = f (x1, x2, . . . , xn) este omogenă de gradul t dacă:
f (mx1, mx2, . . ., mxn) = mt f (x1, x2, . . ., xn) pentru orice m > 1.
Discuţia se va face după valorile lui t:
a) t > 1, randamentele sunt crescătoare;
b) t = 1, randamentele sunt constante;
c) t < 1, randamentele sunt descrescătoare.

MICROECONOMIE 153
Constrângerea bugetară este dată de ecuaţia:

B = PL L + PK K.
Din expresia de mai sus se poate deduce cantitatea de capital în funcţie de
celelalte variabile:
Aceasta este ecuaţia unei drepte de pantă negativă (- PL/PK), numită dreapta de
buget sau a izocostului. Ea evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de
producţie, pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul.
Fig. 6.11. Dreapta bugetului producătorului
Alegerea optimă a producătorului
Alegerea unei metode în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai
bune combinări a factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de
constrângeri.
Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaţii a
factorilor presupune căutarea cantităţilor K* şi L* care să fie utilizate pentru a produce o
cantitate dintr-un bun Q0 cu costuri cât mai mici; sau, determinarea combinaţiei optime
pentru a produce cea mai mare cantitate dintr-un bun, dată fiind constrângerea bugetară:

MICROECONOMIE 154
Min C = PL L + PK L pentru Q0 = f (L, K)

sau
Max Q = f (L, K) pentru C0 = PL L + PK K
Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau
maximizarea cantităţii sub constrângerea costului, sunt similare obiectivului de
maximizare a profitului. Se consideră că producătorul nu influenţează prin acţiunea sa
preţul bunului realizat şI nici pe cel al inputurilor folosite.
În figura 6.12 este trasată izocuanta de nivel Q0 care se confruntă cu harta
dreptelor de izocost.
Fig. 6.12. Minimizarea costului pentru un nivel dat de producţie
Dacă prima dreaptă de buget C1 reflectă cu consum de factori insuficient atingerii

obiectivului, cea de a treia presupune un cost prea ridicat. Combinaţia optimă va fi cea
definită de punctul de tangenţă între o dreaptă de izocost şi izocuanta de nivel Q0.
Punctul de optim se află deci simultan pe dreapta de buget C2 şi pe izocuanta Q0.
Având în vedere că dreapta bugetului are panta dK/dL = - PL/PK, iar panta
izocuantei este dată de RMS (valoarea sa este de fapt opusul valorii acestei pante), egală
la rândul său cu inversul productivităţilor marginale (dK/ dL = - PmL /PmK), obţinem
condiţia de optim:

MICROECONOMIE 155
La optim rata marginală de substituţie este egală cu raportul preţurilor factorilor.

Acestă condiţie se poate deduce şi pe cale analitică construind o funcţie de tip
Lagrange:
L = P L L + PK K + Q0 - f (L, K) .
Condiţiile de prim ordin presupun anularea derivatelor parţiale în raport cu cele
trei variabile:
iar prin împărţirea primelor două ecuaţii obţinem:
La acelaşi rezultat se ajunge presupunând că producătorul are drept obiectiv

maximizarea producţiei, cunoscut fiind nivelul resurselor de care dispune. În figura 6.13
s-a trasat dreapta de buget C0 şi un număr de izocuante.
Fig. 6.13. Maximizarea producţiei pentru un cost dat
Se observă că există niveluri de producţie accesibile şi niveluri inaccesibile.Pentru

ultimele, nivelul resurselor se dovedeşte insuficient. Producţia maximă, posibil de obţinut
cu resursele date, corespunde izocuantei tangentă la dreapta bugetului, respectiv Q2.

MICROECONOMIE 156
Acest punct oferă nu doar informaţia privind nivelul maxim al producţiei, ci şi

combinaţia optimă de factori de producţie (L*,K*).
Funcţia Lagrange asociată acestui caz este:
L=f(L,K)+ (C0 – PL L – PK K)
Reluând raţionamentul anterior se obţine aceeaşi condiţie de optim.
Profitul întreprinzătorului este funcţie de nivelul producţiei şi de cel al resurselor
folosite:
= P f ( L , K ) - (PL L – PK K).
Maximizarea sa presupune anularea derivatelor parţiale în raport cu L şi K:
0
L
şi
0.
K
În urma efectuării operaţiilor se obţine: pPmL pL 0 şi pPmK pK 0 . Aceasta
conduce la condiţia de echilibru anterioară.
Calea de expansiune
Harta izocuantelor şi ansamblul curbelor de izocost permit determinarea costului

total minim pentru niveluri diferite ale producţiei. În timp, nivelul resurselor
producătorului se poate ameliora sau din contră înrăutăţi. Ca urmare, dreapta de buget se
va deplasa spre dreapta sau spre stânga (preţurile factorilor sunt presupuse constante).
Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de
optim. Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă
creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei.
Calea de expansiune poate fi sau nu o dreaptă. În primul caz, prezentat în figura
6.14a, creşterea cantităţilor din cei doi factori este proporţională cu creşterea producţiei.
În cel de al doilea caz, prezentat în figurile 6.14.b şi c, un factor poate creşte mai repede
decât celălalt sau chiar să scadă pe măsura creşterii producţiei.

MICROECONOMIE 157
a) Creşterea proporţională b) Creşterea mai rapidă a c) Descreşterea

a factorilor de producţie factorului capital în raport cantităţii de muncă
utilizaţi cu factorul munca
Fig. 6.14. Calea de expansiune
REZUMAT
Producţia totală este influenţată de volumul şi calitatea factorilor de producţie. O

tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie,
care asigură realizarea unui anumit volum de producţie.
Funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-
un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru realizarea sa.
Productivitatea marginală a unui factor de producţie reprezintă sporul de producţie
datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în care ceilalţi factori de
producţie rămân constanţi.
Productivitatea medie a unui factor de producţie exprimă cantitatea de bunuri obţinute
pe unitatea de factor de producţie.
Legea randamentelor descrescătoare se referă la reducerea, în condiţiile unei
tehnologii date, a productivităţii marginale în condiţiile în care cantităţile din ceilalţi
factori utilizaţi sunt constante.
Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permite
obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Cu o tehnologie dată, producătorul poate
obţine niveluri diferite de producţie. Fiecărui nivel îi corespunde o izocuantă.
Ansamblul izocuantelor repezintă harta izocuantelor.

MICROECONOMIE 158
Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui un

factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant.
Randamentele de scară surprind efectul asupra producţiei în urma modificării
simultane şi proporţionale a factorilor de producţie. Randamentele de scară sunt
crescătoare, descrescătoare şi constante.
Constrângerea bugetară a producătorului presupune ca suma cheltuielilor aferente
achiziţionării de factori de producţie să fie cel mult egală cu bugetul de care acesta
dispune.
Producătorul, al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va folosi factorii
de producţie astfel încât rapoartele dintre productivitatea marginală a factorilor de
producţie şi preţul factorilor să fie egale între ele.
Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de optim.
Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă
creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei.
 TERMENI CHEIE
Funcţia de producţie
Legea randamentelor descrescătoare
Productivitatea marginală
Productivitatea medie
Izocuante
Rata marginală de substituţie tehnică
Randamentele de scară
Echilibrul producătorului
Constrângerea bugetară
Calea de expansiune

MICROECONOMIE 159
VI.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE NR. 6
1. Precizaţi distincţia între termenul scurt şi termenul lung, pornind de la un exemplu

concret.
2. Analizaţi comparativ randamentele factoriale şi randamentele de scară.
3. Explicaţi conţinutul legii randamentelor descrescânde.
4. Un producător nu va accepta niciodată să producă atunci când produsul marginal este
negativ. Argumentaţi această decizie.
5. Analizaţi procesul combinării unei suprafeţe date de pământ cu un număr variabil de
lucrători agricoli.
VI.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6
1. Raportul dintre creşterea producţiei şi creşterea cu o unitate a unui factor de

producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân nemodificaţi reprezintă:
a) producţia totală;
b) productivitatea marginală;
c) productivitatea medie globală;
d) productivitatea medie factorială;
e) randamente de scară.
2. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte?

a) funcţia de producţie pune în evidenţă relaţiile dintre factorii de producţie;
b) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea produsă dintr-un bun şi cantitatea
dintr-un factor de producţie folosit la producerea acesteia;
c) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă produsă dintr-un bun şi
cantităţile utilizate din factori de producţie diferiţi necesari realizării sale;
d) funcţia de producţie este o expresie matematicăa fenomenelor tehnice.

MICROECONOMIE 160
3. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte?

a) R M S este constantă în cazul izocuantelor convexe;
b) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor concave;
c) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor liniare;
d) R M S este descrescătoare în cazul izocuantelor convexe;
e) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor convexe.
4. Izocuantele descrescătoare pot fi:

a) convexe;
b) concave;
c) liniare;
d) toate cele de mai sus.
5. Rata marginală de substituire între factorii de producţie exprimă:

a) modificarea volumului producţiei la creşterea cu o unitate a unui factor de producţie;
b) modificarea unui factor de producţie, atunci când un altul se diminuează cu o unitate,
volumul producţiei menţinându-se constant;
c) productivitatea marginală a factorului substituit raportată la productivitatea marginală a
factorului de substituire;
d) productivitatea marginală a factorului de substituire raportată la productivitatea
marginală a factorului substituit.
VI.8. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 6


MICROECONOMIE 161
4. Huidumac C., Rogojanu A. Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL,
Bucureşti, 1998.

MICROECONOMIE 162
VII.Unitatea de învăţare nr. 7

COSTURILE DE PRODUCŢIE

După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea:
 să cunoască schemele de elaborare a programului de producţie
 să poată analiza tipurile de programe a producţiei.

I
VII.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic (pag. 114)

VII.2. Costurile de producţie pe termen scurt. (pag. 116)
VII.3 Costurile de producţie pe termen lung (pag. 119)
VII.4. Tema de control a unităţii nr. 7 (pag. 150)
VII.5. Testul de autoevaluare nr. 7 (pag. 153)
VII.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 7 (pag. 155)
Orice producător are obiective şi se supune anumitor constrângeri. Teoria

tradiţională a firmei presupune că principalul obiectiv al acesteia îl constituie
maximizarea profitului sau, altfel spus, interesul întreprinzătorului de a câştiga cât mai
mulţi bani. Realizarea unui asemenea obiectiv este dependentă de o serie de constrângeri.
Acestea privesc, în primul rând, costul de producţie (imaginea constrângerilor
tehnologice şi a pieţelor factorilor de producţie), bugetul de care dispune producătorul, iar
apoi cererea consumatorilor vizând produsele sale.

MICROECONOMIE 163
La baza obţinerii unui bun stau resursele. Acestea sunt limitate, imprimând acelaşi
caracter şi bunurilor economice produse. Din acest motiv bunurile economice, ca şi
resursele, se achiziţionează în schimbul unui preţ.
Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea
resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt de
fapt costuri de oportunitate. Acestea reprezintă costul unei acţiuni în termenii
sacrificiului presupus de realizarea sa sau al oportunităţilor la care se renunţă. Ele
constituie o restricţie fundamentală a capacităţii întreprinzătorului de a-şi maximiza
profitul.
VII.1 COSTURILE EXPLICITE, COSTURILE IMPLICITE ŞI

PROFITUL ECONOMIC
Orice producător este interesat în cunoaşterea nivelului costului de producţie.

Acest nivel reprezintă o informaţie esenţială în efectuarea calculelor de eficienţă şi, mai
departe, a deciziilor producătorului.
Măsurarea costurilor nu se dovedeşte simplă, în primul rând datorită conotaţiei lor
multiple. În general, aceasta se poate realiza în sens contabil sau în sens economic.
Criteriul avut în vedere îl reprezintă sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea
economică, dacă ei provin din afara întreprinderii, fiind furnizaţi de terţi, sau din
interiorul acesteia. Din acest punct de vedere, distingem costurile explicite şi costuri
implicite. Determinarea contabilă reţine doar costurile explicite, în timp ce cea
economică şi pe cele implicite.
Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea
sau închirierea factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei. Acestea vor include
salariile plătite angajaţilor (muncitori şi manageri, alţii decât proprietarii întreprinderii),
plăţile pentru cumpărarea materiilor prime, pentru serviciile de transport sau financiare,
comisioane, inclusiv amortizarea capitalului fix propriu. Costurile de oportunitate sunt în
acest caz situate chiar la nivelul acestor plăţi.

MICROECONOMIE 164
Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens

economic, în termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Aceşti
factori de producţie sunt aceiaşi cu cei proveniţi din afara întreprinderii cu singura
deosebire că folosirea lor nu are caracter oneros, nefiind necesare plăţi în baza unor
contracte încheiate între proprietari şi alţi posesori de factori de producţie. Astfel de
costuri privesc munca proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere
de întreprinzător. În fiecare din aceste cazuri există, în general, alternative ale utilizării
lor. De exemplu, proprietarul ar putea desfăşura o activitate în folosul altcuiva, primind în
schimb un salariu pentru munca prestată; clădirile ar putea fi închiriate generând renta;
capitalul bănesc ar putea fi dat cu împrumut sau depus la o bancă, ceea ce ar aduce
dobândă. Evaluarea acestor factori în termenii costului de oportunitate se face luând în
considerare cea mai bună alternativă, deci acolo unde se obţine o valoare maximă pentru
randamentul lor dacă s-ar utiliza în afara întreprinderii şi nu în activitatea curentă. Aceste
costuri nu apar surprinse în costurile contabile, dar aceasta nu face costurile mai mici
decât cele reale.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru
înţelegerea conceptului de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor
asupra costurilor. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa
dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic, profitul economic se
obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul economic este inferior celui
contabil (figura 7.1).
Fig. 7.1. Costul de producţie şi profitul

MICROECONOMIE 165
Prezentăm în continuare un exemplu de determinare a costului şi profitului, în

cazul unei întreprinderi.
Încasările totale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500.000 u.m.
Costul explicit
Salarii. . . . . . . . . . . . .. . . . . . . ………… . . . . . . . . 200.000 u.m.
Materiale. . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . ………... . ..75.000 u.m.
Rente. . . .. . . . .. . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . ………….25.000 u.m.
Profitul contabil .. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . …………200.000 u.m.
Costul implicit
Salariile proprietarilor.. . . . . . . . . . . . . . . . . . ………50.000 u.m.
Dobânda la capital. . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . ………..25.000 u.m.
Profit economic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..125.000 u.m.
Se observă că profitul economic există, însă este inferior celui contabil. În

anumite situaţii el poate fi negativ, chiar dacă profitul contabil este pozitiv.
VII.2. COSTURILE DE PRODUCŢIE PE TERMEN SCURT
Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.

Costurile fixe (CF) sau costurile de regie se referă la factorii de producţie oferiţi
în cantitate fixă în cursul unei perioade, modificarea lor cerând un timp mai mult sau mai
puţin îndelungat, în funcţie de specificul activităţii.
Aceste costuri sunt independente de volumul producţiei, fiind pozitive chiar dacă
întreprinderea nu produce nimic (cu condiţia însă ca ea să fie în funcţiune).
În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea echipamentelor de producţie şi
clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile managerilor,

MICROECONOMIE 166
cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte taxe care nu depind de
cantitatea produsă etc. Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei
producţiei (figura 7.2).
Fig. 7.2. Costul fix
Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se

în acelaşi timp şi sens cu acesta. Spre deosebire de costurile fixe, cele variabile pot fi
evitate sau diminuate pe termen scurt.
În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele şi
combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor
etc.
Când afacerile sunt în dificultate aceste costuri pot scădea căci producătorul poate
disponibiliza lucrători, opri unele echipamente sau consuma mai puţine materii prime.
Situaţia se inversează atunci când afacerile se înviorează.
Unele din aceste elemente de cost se modifică strict proporţional în raport cu
producţia, în timp ce altele nu. Forma curbei costurilor variabile este determinată prin
acţiunea legii randamentelor descrescătoare.
Într-o primă fază, productivităţile marginale au tendinţa de creştere. Producţia va
creşte din acest motiv mai amplu decât consumul factorilor variabili, iar curba costurilor
variabile va fi mai întâi concavă.
Când însă creşterea producţiei se reduce, iar randamentele factoriale marchează
tendinţa de scădere confirmând legea descreşterii randamentelor, costurile variabile încep
să crească progresiv mai mult decât producţia. Curba costurilor devine astfel convexă.

MICROECONOMIE 167
Cum o producţie zero nu ocazionează nici un consum de factori variabili, punctul de

plecare al curbei îl reprezintă originea (figura 7.3).
Fig. 7.3. Costul variabil
Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi

într-o perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv
pentru care costurile totale, ca şi cele variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.
CT = CF + CV
Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată
în sus cu o mărime egală cu cea a costului fix (figura 7.4).
Fig. 7.4. Costul total
Costul total depinde nu doar de volumul producţiei, ci şi de preţurile de achiziţie

ale factorilor de producţie. Curbele costului îşi vor modifica poziţia la orice schimbare
survenită în preţurile inputurilor.

MICROECONOMIE 168
Cunoaşterea costului total este importantă însă costurile medii reprezintă o

informaţie suplimentară, utilă în analiza pe termen scurt a producţiei.
Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

CFM = CF / Q
Curba costului fix mediu este permanent descrescătoare în raport cu producţia
având ca asimptote cele două axe (figura 7.5).
Fig. 7.5. Costul fix mediu
Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic
produsă:
CVM = CV / Q
Evoluţia sa derivă din evoluţia productivităţii medii. Pe măsură ce productivitatea
medie creşte, costurile variabile medii se reduc atingând punctul de minim corespunzător
nivelului maxim al productivităţii medii. Dincolo de acest punct, productivitatea medie
începe să scadă ceea ce determină creşterea costului variabil mediu (figura 7.6).
Fig. 7.6 Costul variabil mediu

MICROECONOMIE 169
Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este
suma costului fix mediu şi a celui variabil mediu:
CTM = CT / Q
CTM = CFM + CVM
Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu
deosebirea că este deplasată mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, datorită
costului fix mediu (figura 7.7).
Fig. 7.7. Costul total mediu
Se observă că sporirea producţiei conduce la apropierea celor două curbe, ca

urmare a reducerii sensibile a costului fix mediu.
Costul marginal (Cm) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se

calculează prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia
producţiei:
Cm = CT / Q C m = CV / Q
Forma curbei costului marginal se poate deduce plecând de la aceeaşi lege a
randamentelor descrescătoare. Productivitatea marginală în creştere reduce costul
unităţilor suplimentare, ceea ce determină costul marginal să se reducă. Ulterior, când
productivitatea marginală se reduce, costul fiecărei unităţi suplimentare este în creştere.
Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului
variabil mediu cât şi pe cea a costului mediu (figura 7.8). Cât timp noile unităţi de
producţie vor costa mai puţin decât media, producţia lor va determina reducerea costului

MICROECONOMIE 170
mediu (dar şi a costului variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal depăşeşte
costul mediu.
Fig. 7.8. Costul marginal şi costul mediu
VII.3. COSTURILE DE PRODUCŢIE PE TERMEN LUNG
A. Costul mediu pe termen lung
Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii
devenind variabili. Producţia unei firme poate spori nu numai prin creşterea cantităţii de
muncă sau de capital circulant, ci şi pe seama construirii unor noi unităţi de producţie sau
sporirii volumului echipamentelor.
Toate costurile vor fi în consecinţă variabile, iar legea descreşterii
productivităţilor marginale îşi pierde actualitatea.
Pe termen lung, toţi factorii de producţie pot creşte sau nu strict proporţional.
Vom reţine pentru analiza prezentă doar primul caz. Ajustările în cantităţile tuturor
inputurilor în aceste condiţii semnifică modificări în scara producţiei.
Randamentele de scară pot fi crescătoare, descrescătoare sau constante. În prima
situaţie randamentul utilizării factorilor creşte şi concomitent costul mediu pe termen
lung (CTMTL) se reduce (figura 7.9a).
Aceasta este situaţia economiilor de scară, avută în vedere de întreprinzători
atunci când extind scara producţiei. Sursele economiilor de scară pot fi de natură tehnică

MICROECONOMIE 171
sau financiară. O producţie mai mare permite utilizarea unor tehnologii eficiente, de mare
randament, utilizarea mai bună a personalului, dar şi condiţii de creditare avantajoase,
respectarea termenelor de livrare şi chiar reduceri de preţ în cazul achiziţionîrii unor
cantităţi mari de factori de producţie.
Dincolo de un anumit nivel de producţie, dezeconomiile de scară devin
predominante, iar costul mediu pe termen lung va creşte în consecinţă (figura 7.9c).
Cauzele rezidă în dificultăţi de ordin administrativ şi probleme de comunicare în cadrul
firmei.
Între randamentele de scară crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă
în care modificarea scării producţiei nu afectează costul mediu. Randamentele de scară
sunt în acest caz constante (figura 7.9b).
Fig. 7.9. Situaţii alternative pentru costul mediu pe termen lung
Costul mediu pe termen lung este ca şi cel pe termen scurt o curbă în U, datorită
efectului randamentelor de scară (figura 7.10).
Fig. 7.10. Costul mediu pe termen lung

MICROECONOMIE 172
Se constată că pentru o producţie inferioară lui Q1, efectul economiilor de scară

este predominant, în timp ce o producţie superioară lui Q2 generează dezeconomii de
scară. În cele mai multe reprezentări ale costului mediu pe termen lung, zona
intermediară lipseşte. Studiile empirice demonstrează existenţa ei, costurile medii
modificându-se nesemnificativ la creşterea producţiei.
B. Relaţia între costul mediu pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung
Construirea curbei costului pe termen lung se va realiza considerând întrunite

următoarele condiţii:
- preţurile factorilor de producţie sunt date;
- tehnologia şi calitatea factorilor nu suferă ameliorări în timp;
- în obţinerea oricărui nivel de producţie întreprinzătorul optează pentru o
combinaţie corespunzătoare minimului costului mediu. Altfel spus, fiecare punct de pe
curba costului mediu pe termen lung va respecta regula egalităţii între productivităţile
marginale divizate prin preţurile factorilor.
Considerăm cazul unui producător care dispune de un echipament de producţie şi

este confruntat cu un cost mediu pe termen scurt dat (CTMTS1). Anticipând o creştere a
cererii pieţei, întreprinzătorul decide să se extindă, achiziţionând un echipament nou,
similar primului.
În mod normal, această investiţie se însoţeşte de economii de scară într-o primă
fază. Fiecare echipament în plus va conduce la costuri medii pe termen scurt inferioare.
Cum fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt corespunde unui număr dat de
echipamente, extinderea treptată va conduce la o succesiune de curbe ale costului mediu
(figura 7.11).

MICROECONOMIE 173
Fig. 7.11. Succesiune a costurilor medii pe termen scurt
Există întotdeauna un nivel dat al echipamentelor perminţând obţinerea unei

producţii în condiţii de eficienţă. Practic, este posibil a produce acelaşi output cu un
număr mai mare sau mai mic de echipamente, însă această decizie are implicaţii asupra
costurilor.
De exemplu, o producţie Q1 este realizată la cel mai mic cost utilizând doar un
echipament. Utilizarea a două echipamente pentru aceeaşi producţie ar creşte costul
mediu. Achiziţionarea celui de al doilea echipament se justifică doar dacă se doreşte
realizarea unei producţii superioare, de exemplu Q2.
Din această succesiune de curbe ale costului mediu pe termen scurt se poate
construi curba costului mediu pe termen lung (CTMTL). Această curbă, denumită şi
"curba înfăşurătoare", se observă în figura 7.12, este tangentă curbelor costului mediu pe
termen scurt.
Fig. 7.12. Costul mediu pe termen lung

MICROECONOMIE 174
REZUMAT
Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea resurselor,

indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt costuri de
oportunitate.
Costurile pot fi privite din perspectivă economică sau contabilă. Conform primului
punct de vedere costurile cuprind costurile explicite şi costurile implicite. Costurile
contabile reţin numai costurile explicite. Distincţia dintre costurile explicite şi cele
implicite este determinată de sursa provenienţei factorilor de producţie: din exteriorul
întreprinderii şi, respectiv din interiorul acesteia.
Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru
înţelegerea conceptului de profit. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul
contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic,
profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul
economic este inferior celui contabil.
Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.
Costurile fixe cuprind consumurile de factori de producţie care nu se modifică atunci
când producţia variază.
Costurile variabile cuprind consumurile de factori de producţie care se modifică în
acelaşi timp şi sens cu modificarea producţiei.
Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o
perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile.
Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs.
Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă.
Costul total mediu reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului
fix mediu şi a celui variabil mediu.
Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare.
Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii de
producţie devenind variabili. Toate costurile sunt în consecinţă variabile.

MICROECONOMIE 175
Randamentele de scară determină evoluţia costului mediu pe termen lung. Costul

mediu pe termen lung se obţine pornind de la costurile medii pe termen scurt. Curba
costului mediu pe termen lung sau "curba înfăşurătoare", este tangentă curbelor
costului mediu pe termen scurt.
 TERMENI CHEIE
Costurile explicite
Costurile implicite
Profitul contabil
Profitul economic
Costurile fixe
Costurile variabile
Costul total
Costul fix mediu
Costul variabil mediu
Costul total mediu
Costul marginal
Costul mediu pe termen lung
Curba “înfăşurătoare”
VII.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚ ARE

NR. 7
1. Analizaţi corelativ costul de oportunitate, costul explicit, implicit şi profitul.

2. Justificaţi decizia unui întreprinzător de a rămâne în activitate chiar dacă profitul
economic nu există.
3. Ce evoluţie înregistrează costurile unui producător atunci când dinamica costurilor
variabile este superioară dinamicii producţiei ?

MICROECONOMIE 176
4. Curbele costului mediu pe termen lung şi scurt au aceeaşi formă. Justificaţi această
afirmaţie.
5. Explicaţi cum influenţează modificarea salariului costul variabil mediu şi costul
marginal asociat utilizării factorului muncă.
6. Care sunt sursele economiilor de scară? Dar ale dezeconomiilor de scară? Precizaţi
aceste surse pornind de la un caz concret.
VII.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 7
1. Dobânda plătită de un producător băncii în contul unui credit reprezintă:

a) cost explicit;
b) cost implicit;
c) cost variabil;
d) cost de oportunitate.
2. Când legea randamentelor descrescătoare este valabilă:

a) costul variabil creşte, însă din ce în ce mai rapid;
b) costul variabil se menţine constant;
c) creşterea costului variabil se face cu o rată descrescătoare;
d) costul variabil scade.
3. Costul..............este dependent de volumul producţiei realizate:

a) implicit;
b) marginal;
c) variabil;
d) fix.

MICROECONOMIE 177
4. Costul marginal reprezintă:

a) variaţia costului total;
b) modificarea costului variabil raportată la modificarea producţiei;
c) raportul dintre variaţia costului total şi cea a producţiei;
d) modificarea costului variabil ca urmare a creşterii producţiei cu o unitate;
e) sporul producţiei ca urmare a creşterii cheltuielilor.
5. Selectaţi din lista următoare factorii ce influenţează oferta firmei:

a) randamentul capitalului;
b) preţul inputurilor variabili;
c) numărul de firme existente pe piaţă;
d) tehnologia;
e) productivitatea firmelor concurente.
VII.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE

ÎNVĂŢARE NR. 7
Bucureşti, 1998

MICROECONOMIE 178
VIII.Unitatea de învăţare nr. 8

CONCURENŢA PERFECTĂ

După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea înț elege:
 Care sunt constrângerile cărora trebuie să le facă faţă consumatorul
 Care este relaţia dintre preferinţe şi utilitate
 Cum decide consumatorul asupra structurii consumului astfel încât utilitatea

să fie maximă
 Cum influenţează modificările de preţ şi venit alegerea consumatorului
VIII.1. Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă (pag. 114)

VIII.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt (pag. 116)
VIII.3. Echilibrul producătorului pe termen lung (pag. 119)
VIII.4. Tema de control a unităţii nr. 8 (pag. 150)
VIII.5. Testul de autoevaluare nr. 8 (pag. 153)
VIII.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 8 (pag. 155)
Economiştii au construit două modele fundamentale prin care sunt evidenţiate

diferite aspecte ale funcţionării pieţelor. Primul model este cel al concurenţei perfecte, iar
cel de al doilea este cel al monopolului. Ele sunt considerate ultrasimplificări ale
realităţilor pieţei, deoarece ipotezele pe care se bizuie nu reflectă condiţiile concrete ale
pieţei.

MICROECONOMIE 179
Concurenţa perfectă reprezintă o sintagmă frecvent utilizată în analizele

economiştilor. Acest concept este foarte vechi şi a fost folosit (fără menţiunea ca atare de
concurenţă perfectă) de Adam Smith în “Avuţia naţiunilor”. Mai târziu, Francis Y.
Edgeworth a încercat primul, în cartea sa Mathematical Psychics (1881), o definire
sistematică şi riguroasă a concurenţei perfecte. Ulterior, conceptul a dobândit o
prezentare completă în cartea lui Frank Knight “Risk, uncertainty and profit ” (1921).
Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal, întâlnit doar în teorie, fără
corespondent în realitatea economiilor contemporane.
Studiul acestui model permite compararea diferitelor tipuri de concurenţă cu
concurenţa perfectă, comună în analizele economiştilor neoclasici până la începutul
secolului actual. Relevantă, din acest punct de vedere, este consideraţia lui Leon Walras
care, în “Elemente de economie pură” (1874), afirma: “Vom presupune întotdeauna o
piaţă perfect organizată sub raportul concurenţei, aşa cum, în domeniul mecanicii,
maşinile sunt studiate întâi fără frecare”.
VIII.1 IPOTEZELE PIEŢEI CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ
Piaţa cu concurenţă perfectă presupune întrunirea concomitentă a mai multor

condiţii. Pornind de aici pot fi înţelese modalităţile de determinare ale preţului şi cantităţii
de echilibru precum şi condiţiile de stabilitate ale preţului.
Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă sunt următoarele:
a) Atomicitatea
Pe piaţă există un număr foarte mare de agenţi economici care participă la cererea
şi oferta unui bun. Fiecare dintre aceştia are o dimensiune neglijabilă în raport cu piaţa
şi, ca urmare, un rol nesemnificativ privind influenţa asupra variabilelor preţ sau cantitate
tranzacţionată.
În aceste condiţii, de concurenţă purificată de orice element de monopol, preţul se
stabileşte strict prin interacţiunea cererii cu oferta. Producătorul dintr-o piaţă cu

MICROECONOMIE 180
concurenţă perfectă nu poate influenţa nivelul preţului prin decizii şi acţiuni individuale.
Un astfel de preţ se impune fiecărui producător individual. Acesta manifestă un
comportament de “price-taker” sau de “prenneur de prix”, existând astfel o suveranitate a
pieţei (figura 8.1).
Singura variabilă pe care un producător are puterea de a o influenţa este cea a
cantităţii individual oferite, ca parte microscopică a cantităţii oferite de ansamblul pieţei.
Iar decizia acestuia de a o modifica, ca şi decizia consumatorului de a schimba cantitatea
cerută, nu vor afecta cantitatea totală oferită sau cerută pe piaţă. Dacă un producător
părăseşte ramura, mişcarea spre stânga a curbei ofertei este atât de slabă încât preţul
rămâne neschimbat. În mod similar, creşterea outputului unui producător nu cauzează
mutarea curbei ofertei spre dreapta. Numai modificarea la nivelul ofertei unui număr
important de producători ar putea deplasa curba ofertei. Oricum, atât ofertele cât şi
cererile vor fi satisfăcute în întregime, cu condiţia exprimării lor la preţul pieţei.
Concurenţa între firme este impersonală. Preţurile de vânzare şi cantităţile
vândute sunt determinate ca sume ale comportamentelor individuale.
Obiectivul producătorului participant pe această piaţă îl reprezintă maximizarea
profitului, iar cel al consumatorului maximizarea satisfacţiei.
P P
C O
0 Q 0 q
Ramura Producătorul individual
Fig. 8.1. Echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă
b) Omogenitatea produsului
Toţi producătorii care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă realizează un

produs omogen, prezentând caracteristici absolut identice, lipsite de diferenţe reale sau
imaginare. Condiţiile de acces sunt aceleaşi, nu există publicitate şi nici o diferenţiere a

MICROECONOMIE 181
produselor. În aceste condiţii, produsele apar ca echivalente şi substituibile,

consumatorului fiindu-i indiferent de unde le achiziţionează. Fidelitatea unui consumator
apare doar la diferenţierea produselor, fiind deci suficientă modificarea unei caracteristici
intrinseci sau extrinseci. Cum acest fapt nu se petrece, consumatorului îi va fi indiferent
de unde cumpără.
c) Libera intrare şi ieşire în /din ramură
Producătorii au dreptul de a se manifesta liber pe piaţă. Astfel, nu există nici-o

barieră juridică sau instituţională la intrarea/ieşirea unor producători în/dintr-o ramură. În
condiţiile contemporane, accesul într-un domeniu este restricţionat de îndeplinirea unor
condiţii precum atestate (diplome) care să dovedească pregătirea profesională a
întreprizătorului, un nivel minim al capitalului social, diferite autorizaţii de funcţionare
obţinute de la instituţiile abilitate etc. Concurenţa perfectă exclude prin ipoteză asemenea
bariere.
În ciuda absenţei acestor impedimente manifestarea unui producător pe piaţă nu
poate fi rezultatul unei acţiuni simpliste. În esenţă, deciziile producătorului vor fi
condiţionate de obţinerea profiturilor, cu unele diferenţieri în funcţie de caracterul
analizei, pe termen scurt sau lung. Oricum, intrarea, ca şi ieşirea în/din ramură, se poate
produce doar pe termen lung şi nu pe termen scurt.
d) Perfecta transparenţă a pieţei
Vânzătorii şi cumpărătorii posedă în mod natural toate informaţiile privind

calitatea, natura şi preţul produsului, ceea ce înseamnă acces liber la informaţie. Ei sunt
permanent şi deplin informaţi, ceea ce înseamnă că pe piaţă există certitudine.
În aceste condiţii, orice produs poate fi înstrăinat doar la un singur preţ, indiferent
de dorinţele individuale ale producătorilor sau consumatorilor. Pentru a demonstra
aceasta este suficient să presupunem situaţia inversă, adică încercarea unui producător de
a-şi vinde produsele la două preţuri. Consumatorii cunosc acest lucru şi în plus faptul că
produsele sunt identice. În acelaşi timp, aceiaşi consumatori sunt dispuşi a cheltui cât mai

MICROECONOMIE 182
puţin pentru a obţine acelaşi produs. În consecinţă, tentativa de a vinde un produs la un

preţ mai ridicat decât cel determinat de piaţă este sortită eşecului, iar preţul va fi unic.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie
Factorii de producţie, având mobilitate perfectă, se orientează întotdeauna către

cele mai bune utilizări, adică către domeniile unde recompensa pentru folosirea lor este
maximă. Astfel, lucrătorii se vor îndrepta către angajatorii care oferă salariile cele mai
ridicate, iar capitalul acolo unde randamentul utilizării lor este cel mai înalt. În acelaşi
timp, întreprinzătorii vor găsi fără dificultate factorii de producţie pe care-i doresc, cu
condiţia să consimtă la plata serviciului lor la nivelul impus de piaţă. Cei care nu vor
accepta preţul pieţei pentru factorii de producţie vor fi în imposibilitatea obţinerii
acestora. Ca urmare, acest nivel de preţ este unic la un moment dat.
Concurenţa va fi considerată perfectă atât timp cât cele cinci condiţii vor fi
îndeplinite concomitent. Neîndeplinirea cel puţin a uneia dintre ele va schimba caracterul
concurenţei din perfectă în imperfectă.
VIII.2 ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI PE TERMEN SCURT
Obiectivul producătorului care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă este

acela de maximizare a profitului.
Fiecare producător preia preţul pieţei, rezultat din interacţiunea cererii cu oferta
totală. Preţul reprezintă astfel o variabilă exogenă pentru producători, dar şi pentru
consumatori.
Profitul producătorului individual depinde de producţia acestuia, singura variabilă
aflată la latitudinea producătorului.
În figura 8.2 este prezentată situaţia unui producător aflat pe o piaţă cu concurenţă
perfectă.

MICROECONOMIE 183
P, CTM Cm
CTM
P A M B
0 qA qM qB q
Fig. 8.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt
Preţul impus de piaţă este P, astfel că fiecare unitate de bun oferită va fi vândută
la acest preţ. Suma obţinută din vânzarea întregii cantităţi oferite reprezintă încasarea
totală (IT).
IT = P q
Încasarea medie (IM) reprezintă suma obţinută din vânzarea fiecărei unităţi de
bun şi este egală cu preţul de vânzare.
IM = IT / q = P
Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare datorat vânzării unei
unităţi suplimentare de bun. Încasarea marginală poate fi privită şi drept derivata întâi a
încasării totale.
Im = IT / q = I‟T
În condiţiile concurenţei perfecte, încasarea marginală este permanent egală cu
preţul de piaţă al bunului.
Im = P
Costul total mediu este o curbă în U şi este intersectat în punctul său de minim de
curba costului marginal. Profitul producătorului este diferenţa dintre încasările totale şi
costul total. Să privim evoluţia profitului în funcţie de nivelurile posibile de producţie.

MICROECONOMIE 184
Dacă producţia este situată la un nivel inferior lui qA sau superior lui qB, profitul
total este negativ deoarece preţul este de fiecare dată mai mic decât costul mediu. Atunci
când preţul este egal costului total mediu profitul este zero În schimb, profitul devine
pozitiv pentru un nivel al producţiei aflat între qA şi qB. Nivelul optim al producţiei este
qM. Atât timp cât preţul (sau încasarea marginală) este superior costului marginal,
producătorul va avea interes să crească producţia. Astfel, profitul va creşte de fiecare dată
cu diferenţa dintre cele două variabile sau, altfel spus, cu profitul marginal. Dincolo de
nivelul qM, costul marginal excede preţul ceea ce va provoca pierderi marginale şi
reducerea profitului total.
Condiţia necesară maximizării profitului este în consecinţă:
P = Cm
Profitul, s-a precizat, reprezintă diferenţa dintre încasarea totală şi costul total:
= IT - CT
Condiţia necesară pentru maximizarea profitului constă în anularea derivatei
acesteia în raport cu producţia:
d / dq = dIT /dq - dCT /dq = P - Cm
Condiţia suficientă pentru maximizarea profitului o reprezintă semnul negativ al
derivatei de ordinul doi al profitului:
unde q* reprezintă nivelul optim al producţiei.
În figura 8.3 este prezentată decizia de producţie a firmei pe termen scurt. Preţul
pieţei, determinat exogen, este p*, iar curba cererii la firmă este paralelă la abscisă
trecând prin p*. Producţia optimă (q*) corespunde punctului de intersecţie dintre dreapta
preţului şi cea a costului marginal. Dacă preţul creşte la p** atunci şi producţia creşte la
q**. Cum pentru fiecare nivel al producţiei preţul este superior costului mediu, profiturile
sunt strict pozitive. Dacă preţul ar fi inferior costului mediu, ceea ce se întâmplă pentru
p***, firma ar pierde cu fiecare unitate vândută. Pe termen scurt, capacitatea de
producţie este constantă iar producătorul nu poate ieşi de pe piaţă. Din acest motiv, costul
fix se înregistrează chiar şi atunci când producţia încetează.

MICROECONOMIE 185
Fig. 8.3. Curba ofertei firmei pe termen scurt
Deşi firma înregistrează pierderi, cea mai bună decizie o reprezintă continuarea
producţiei. Pentru o producţie corespunzătoare egalităţii dintre preţ şi costul marginal
încasările permit acoperirea costurilor variabile şi a unei părţi din costurile fixe.
Pierderile sunt în acest caz mai mici comparativ cu cazul încetării producţiei.
În schimb, dacă preţul ar deveni inferior lui P1 firma ar putea decide încetarea
producţiei. Dacă totuşi ar continua să producă pierderile ar depăşi costurile fixe.
Producţia vândută la acest preţ nu acoperă costurile variabile, pierderile adăugându-se
costurilor fixe. Reducând producţia la zero, firma ar putea suporta doar costurile fixe şi
evita pe cele variabile.
În concluzie, firma decide să producă pentru un nivel al preţului superior costului
variabil mediu minim. Şi încetează să mai producă dacă preţul este inferior costului
variabil mediu.
Curba ofertei firmei pe termen scurt arată cât de mult ar putea aceasta produce
pentru niveluri diferite de preţ. Pentru o firmă care urmăreşte maxim de profit şi care
preia preţul pieţei ca dat, această curbă este dată de segmentul curbei costului marginal,
cu pantă pozitivă, aflat deasupra punctului de minim al costului variabil mediu.

MICROECONOMIE 186
VIII.3. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI PE TERMEN LUNG
Pe termen lung flexibilitatea firmelor de a intra sau părăsi piaţa este evidentă.
Producătorul individual care îşi propune maximizarea profitului şi care este un price-
taker va opta pentru un nivel de producţie pentru care preţul este egal cu costul marginal
pe termen lung.
Perspectiva profiturilor economice reprezintă un stimulent pentru intrarea în
ramură de noi firme (sau dezvoltarea producţiei celor vechi), după cum absenţa acestora
va determina ieşirea din ramură a altor firme. Costurile intrării sau ieşirii din ramură sunt
presupuse nule.
Creşterea numărului ofertanţilor şi, pe această bază, a ofertei totale va determina
deplasarea spre dreapta a curbei ofertei pieţei şi, odată cu aceasta, reducerea preţului.
Intrarea noilor firme se va produce până când profiturile economice vor fi nule. Această
situaţie corespunde punctului de minim al curbei costului mediu total pe termen lung.
La acelaşi rezultat se poate ajunge şi dacă procesul se desfăşoară în sens invers.
Dacă preţul pieţei conduce la pierderi (preţul este inferior costului mediu) unele firme vor
da faliment sau vor fi constrânse să părăsească piaţa.
Astfel, curba ofertei se va deplasa spre stânga, determinând cresterea preţului.
Ieşirea firmelor de pe piaţă se va produce concomitent cu reducerea pierderilor, până
când preţul va fi egal cu minimul costului mediu.
Profitul maxim pentru fiecare producător (costul marginal egal cu preţul) şi
profiturile economice zero sunt cele două condiţii ale echilibrului pe termen lung.
Echilibrul pe termen lung va fi realizat atunci când nu mai există nici un motiv
pentru firme de a intra sau ieşi pe/de pe piaţă sau de a-şi extinde sau restrânge producţia.
Să urmărim procesul ajustărilor de preţ şi cantitate pentru atingerea echilibrului pe
termen lung.
Considerăm pentru simplificarea prezentării că toate firmele sunt identice şi
produc în aceleaşi condiţii. Vom raţiona pe cazul unei firme "reprezentative".

MICROECONOMIE 187
Menţinând analiza în termenii echilibrului parţial, intrarea sau ieşirea firmelor

pe/de pe piaţă nu va afecta preţul factorilor de producţie şi prin aceasta curbele costului
firmelor.
În figura 8.4 se observă că echilibrul iniţial (pe termen scurt) corespunde unui preţ
P1, impus tuturor participanţilor pe piaţă şi unei cantităţi Q1, ca sumă a cantităţilor
individuale oferite de cele n1 firme aflate pe piaţă.
Cum curbele costurilor sunt identice, fiecare firmă va produce o cantitate egală,
pentru care preţul pieţei este egal cu costul marginal pe termen scurt:
q1 = Q1 / n1
Deoarece preţul pieţei este superior costului mediu, fiecare firmă va obţine
profituri pozitive. Noi firme vor fi atrase în ramură de această perspectivă, producând un
bun omogen în aceleaşi condiţii de cost. Oferta iniţială va spori de la Q1 la Q2, iar preţul
pieţei se va reduce la P2. Cantitatea oferită la acest preţ de către fiecare firmă va fi mai
mică decât în primul caz:
q2 = Q2 / n2 , iar q2 < q1
Dacă şi acest nivel de preţ va permite obţinerea profiturilor economice, incitaţia la

pătrunderea în ramură pentru alte firme se va păstra. Accesul fiind liber, intrarea în
ramură va asigura în final o ofertă suficient de mare pentru ca preţurile reducându-se,
profiturile economice să se anuleze.
Acest lucru se petrece când dreapta preţului va fi tangentă costului mediu în
punctul de minim al acestuia. Cum prin acest punct trece şi curba costului marginal, este
întrunită şi a doua condiţie a echilibrului pe termen lung, profiturile fiind maxime pentru
fiecare producător dat fiind preţul pieţei.
Oferta individuală va fi în cazul de faţă qm, iar preţul pieţei Pm.

MICROECONOMIE 188
Fig. 8.4. Echilibrul pe termen lung în condiţiile identităţii curbelor costului
REZUMAT
Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un caz ideal, fără a fi întâlnită ca atare în

practică. Ipotezele pe care se fundamentează sunt: atomicitatea cererii şi ofertei,
omogenitatea bunului, transparenţa perfectă, libera intrare şi ieşire pe/de pe piaţă şi
perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Criteriul de comportament al producătorului în stabilirea producţiei este maximizarea
profitului total. Acest criteriu este echivalent cu cerinţa ca producţia să includă toate
unităţile de cantitate al căror profit marginal este pozitiv. Dacă profitul ultimei unităţi
de cantitate este strict poitiv, atunci profitul total creşte iar producătorul este interesat
să sporească producţia. Dacă însă profitul ultimei unităţi de cantitate este negativ
atunci unitatea respectivă de cantitate reduce profitul total iar producătorul decide
scăderea producţiei.
Comportamentul producătorului în stabilirea producţiei este determinat de regula P =
Cm.
Pe termen scurt, capacitatea de producţie este constantă iar producătorul nu poate ieşi
de pe piaţă atunci când înregistrează pierderi. Ca urmare, costul fix există chiar şi
atunci când producţia încetează. Producţia continuă pe termen scurt dacă încasările
acoperă costul variabil. Dacă încasările nu acoperă costul variabil atunci pierderile

MICROECONOMIE 189
sunt mai mari decât costul fix iar producţia încetează pe termen scurt. Producătorul
decide să producă numai atunci când preţul depăşeşte costul variabil mediu
Pe termen scurt, un producător aflat pe o piaţă cu concurenţă perfectă poate obţine
supraprofituri.
Curba ofertei pe termen scurt este dată de curba costului marginal aflată deasupra
costului variabil mediu minim.
Pe termen lung, capacitatea de producţie este variabilă iar producătorul poate ieşi de
pe piaţă. Producţia continuă numai dacă încasările acoperă costul total. Condiţia de
echilibru este P = Cm = CTM
Pe termen lung, producătorul nu mai obţine supraprofituri. Singurele profituri
obţinute sunt cele normale.
 TERMENI CHEIE
Concurenţă perfectă
Încasarea totală
Încasarea medie
Încasarea marginală
VIII.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚ ARE

NR. 8
1. Precizaţi condiţiile necesare pentru manifestarea unei competiţii economice eficiente.

2. Identificaţi avantajele concurenţei într-o economie de piaţă liberă.
3. Care sunt caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă ?
4. Încercaţi identificarea unei pieţe apropiate tipului de concurenţă perfectă.
5. Cum va fi afectată curba ofertei pieţei pe termen scurt şi preţul de echilibru în urma a
creşterii salariilor ?
MICROECONOMIE 190
6. Ce înţelegeţi prin echilibrul pe termen lung şi care sunt condiţiile sale?

7. Ce consecinţe pe termen lung apreciaţi că are creşterea numărului de ofertanţi? Dar
creşterea cererii?
VIII.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5
1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund pieţei cu concurenţă perfectă ?:

a) numeroşi vânzători;
b) partea de piaţă care revine fiecărui vânzător este foarte mică;
c) absenţa oricăror bariere juridice sau instituţionale privind accesul pe piaţă a noilor
producători;
d) informaţia circulă liber, fiind oricând şi oricui disponibilă;
2. Arătaţi condiţia care nu este necesară pentru a defini o piaţă perfect

concurenţială:
a) mulţi cumpărători;
b) mulţi vânzători;
c) multă publicitate;
d) omogenitatea produselor;
e) libera circulaţie a informaţiei.
3. Care dintre următoarele afirmaţii constituie o consecinţă a ipotezei atomicităţii

ofertei pe piaţa cu concurenţă perfectă?:
a) modificările la nivelul producţiei unei firme afectează încasările celorlalţi
producători;
b) modificările la nivelul producţiei unei firme modifică oferta pieţei;

MICROECONOMIE 191
c) modificările în nivelul producţiei unei firme nu afectează semnificativ încasările

acesteia;
d) firma nu poate vinde oricât doreşte chiar dacă respectă preţul pieţei;
e) schimbarea producţiei individuale nu are nici o influenţă asupra preţului pieţei.
4. Pentru o piaţă caracterizată prin concurenţă perfectă preţul unui bun X practicat
de firmele care acţionează pe piaţă este la un moment dat:
a) identic;
b) dependent de costurile individuale de producţie;
c) determinat prin acţiunea asociaţiilor patronale;
d) determinat prin acţiunea sindicatelor din ramura respectivă;
e) influenţat prin acţiunea guvernului.
5. Care dintre următoarele argumente justifică existenţa unui singur preţ pentru un
singur produs pe piaţa cu concurenţă perfectă ?:
a) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi atomicitatea cererii şi
ofertei;
b) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi transparenţa perfectă a
pieţei;
c) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi transparenţa
perfectă a pieţei;
d) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi accesul liber
pe piaţă;
e) atomicitatea cererii şi ofertei, accesul liber pe piaţă şi transparenţa perfectă a pieţei;
6. Într-o democraţie cu economie de piaţă, concurenţa:

a) este decisă de parlament;
b) provoacă falimente succesive;
c) este protejată prin legislaţie;
d) exclude orice măsură legislativă;
e) este eliminată.

MICROECONOMIE 192
7. Dacă piaţa unui bun este concurenţială şi în situaţie de echilibru, atunci:

a) toţi cumpărătorii vor face presiuni de scădere a preţului;
b) toţi cumpărătorii vor face presiuni de creştere a preţului;
c) ofertanţii vor face presiuni de scădere a preţului;
d) ofertanţii vor face presiuni de creştere a preţului;
e) nici un agent economic nu va face presiuni asupra preţului.
8. În care dintre situaţiile de mai jos un producător decide să nu mai continue

producţia:
a) când obţine profit normal;
b) când obţine supraprofit;
c) când nu obţine profit normal;
d) în oricare dintre situaţiile de mai sus;
e) nu se poate preciza condiţia care determină o asemenea decizie.
9. În cazul în care preţul pieţei excede costul marginal şi costul variabil mediu, un
producător al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va decide:
a) să-şi reducă producţia;
b) să-şi sporească producţia;
c) să menţină constant nivelul producţiei, însă să modifice preţul de vânzare;
d) să crească concomitent preţul şi producţia.
10. Ceteris paribus, producţia oferită de o firmă, va ...... dacă factori precum preţul
inputurilor variabile vor ......... :
a) creşte/creşte;
b) creşte/scădea;
c) scade/scădea;
d) scădea/creşte.

MICROECONOMIE 193
11. Într-o ramură perfect concurenţială, curba ofertei unei firme este dată de:
a) curba costului marginal;
b) segmentul curbei costului marginal aflat desupra minimului costului variabil mediu;
c) curba ofertei pieţei;
d) curba costului mediu total;
e) curba costului fix.
12. Identificaţi răspunsul corect:

a) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte pot exista supraprofituri;
b) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte nu pot exista supraprofituri;
c) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte singurele profituri obţinute sunt cele
normale;
d) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte o firmă nu poate nici intra şi nici ieşi
pe/de pe piaţă;
13. Pierderea înregistrată de o firmă, aflată în funcţiune, atunci când producţia este
nulă este egală cu:
a) costurile marginale;
b) costurile variabile;
c) costurile fixe;
d) costurile medii;
e) zero.
14. Existenţa profiturilor economice, în cazul unei ramuri perfect concurenţiale

determină:
a) intrarea de noi firme în ramură, creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei;
b) ieşirea unor firme din ramură, reducerea ofertei şi creşterea preţului;
c) intrarea unor firme noi în ramură, creşterea ofertei şi a preţului pieţei;
d) numărul firmelor în ramură rămâne constant ca, de altfel, şi oferta şi preţul pieţei.

MICROECONOMIE 194
15. Condiţia de echilibru pe termen scurt pentru un producător aflat în condiţii de

concurenţă perfectă este:
a) încasarea medie superioară celei marginale;
b) preţul egal cu costul marginal;
c) preţul egal cu costul mediu;
d) preţul egal cu costul fix;
e) oricare dintre variantele de mai sus.
16. Pe termen lung, profiturile economice sunt:
a) negative;
b) pozitive;
c) zero.
VIII.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE

ÎNVĂŢARE NR. 8
1. Allen, R. G. D., Analiză matematică pentru economişti, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1971
2. Badea F. – Managementul producţiei, Editura ALL, Bucureşti, 2000
3. Baumol, W. F., Theorie economique et analise operationnelle, Ed. Dunod, Paris,
1963

MICROECONOMIE 195
IX. Unitatea de învăţare nr. 9

MONOPOLUL

După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea înț elege:
 Care sunt trăsăturile principale ale monopolului
 Care sunt obiectivele monopolului
 În ce constă discriminarea prin preţ practicată de monopol
 Care sunt deosebirile esenţiale între concurenţa perfectă şi monopol
IX.1. Caracteristicile monopolului (pag. 114)

IX.2. Cererea către firmă şi încasările (pag. 116)
IX.3 Echilibrul producătorului (pag. 119)
IX.4. Monopolul discriminatoriu (pag. 130)
IX.5. Monopolul versus concurenţa perfectă (pag. 134)
IX.6. Tema de control a unităţii nr. 9 (pag. 150)
IX.7. Testul de autoevaluare nr. 9 (pag. 153)
IX.8. Bibliografia specifică unităţii nr. 9 (pag. 155)
Monopolul reprezintă alternativa extremă la concurenţa perfectă. Spre deosebire

de cazul concurenţei perfecte unde oferta provine de la un număr foarte mare de
producători, la monopol există un singur ofertant pentru un bun sau serviciu. În virtutea
acestui fapt, monopolistul dispune de posibilitatea controlului asupra preţului de vânzare.

MICROECONOMIE 196
IX.1. CARACTERISTICILE MONOPOLULUI
Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant

al unui produs omogen, având control asupra ramurii respective. Fiind singurul
producător şi vânzător, monopolul nu suportă rigorile confruntării cu alţi producători ai
aceluiaşi bun. În consecinţă, concurenţa nu există decât prin intermediul bunurilor
substituibile.
Accesul pe o piaţă cu structură de monopol este dificil, iar în anumite cazuri, chiar
imposibil, datorită restricţiilor la intrare care pot fi legale sau de altă natură. Atunci, când
o întreprindere este protejată legal de concurenţă, monopolul este de tip închis.
O astfel de situaţie se întâlneşte de regulă în domeniul serviciilor poştale şi de
telecomunicaţii, furnizării de energie electrică sau gaze. Tot legal sunt protejate patentele,
brevetele şi drepturile de copiere.
În alte cazuri nu există o protecţie specială în faţa concurenţei, monopolul fiind
deschis. Firmele se pot afla în situaţie de monopol cel puţin un timp, existând însă riscul
pătrunderii altor firme în domeniu.
Dacă pe termen scurt acest lucru este puţin probabil, pe termen lung nici o firmă
nu este la adăpost de concurenţa internă sau externă. Orice deschidere la comerţul
internaţional, eliminarea chiar şi parţială a restricţiilor tarifare sau netarifare, este de
natură să genereze concurenţă, modificând situaţia de monopol.
Firmele se protejează apelând la bariere precum secretul de producţie, tehnologie
specifică, control asupra materiilor prime cheie etc.
Clasificarea monopolului în închis sau deschis este uneori discutabilă.
De exemplu, în funcţie de orizontul de timp una şi aceeaşi firmă se poate afla în
ambele situaţii. Protecţia patentului situează pe termen scurt firma în prima situaţie, în
timp ce pe termen lung firma devine monopol deschis.
Este de presupus că pe un interval de timp mai lung şi alte firme devin capabile să
ofere un produs cu performanţe asemănătoare celui iniţial.
Avantajele care decurg din realizarea şi utilizarea unei inovaţii justifică creşterea
accentuată a cheltuielilor pentru cercetare - dezvoltare.

MICROECONOMIE 197
Existenţa monopolului nu înseamnă dominaţia absolută asupra pieţei. Pe de o

parte, monopolurile întâlnite în practică nu sunt şi nu pot fi considerate pure.
Condiţia esenţială acestui tip de monopol, alături de unicitatea vânzătorului şi
atomicitatea cererii, constă în absenţa oricăror substitute apropiate pentru bunul realizat.
În realitate, orice bun are substitute.
Pe de altă parte, legea cererii funcţionează şi în cazul monopolului. Creşterea
preţului este însoţită inevitabil de reducerea achiziţiilor cumpărătorilor.
IX.2 CEREREA CĂTRE FIRMĂ ŞI ÎNCASĂRILE
Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în

sensul determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare.
Curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă, spre deosebire de cazul
concurenţei perfecte unde acestea sunt distincte (figura 9.1).
a) Cazul concurenţei perfecte (ansamblul ramurii şi firma); b) Cazul monopolului.
Fig. 9.1. Cererea în condiţii de concurenţă perfectă şi de monopol
Abilitatea monopolistului constă în a selecta cuplul preţ - cantitate din mai multe
alternative posibile care să corespundă obiectivului propus. Se presupune că el cunoaşte
integral caracteristicile curbei cererii fie din studii econometrice, fie prin intuiţie.
Dacă în cazul concurenţei perfecte fiecare producător preia preţul pieţei
(producătorul individual este price-taker), în cazul monopolului acesta este cel care
stabileşte preţul.

MICROECONOMIE 198
Producţia poate fi vândută, în funcţie de circumstanţe la acelaşi preţ sau la preţuri

diferite.
În continuare, vom considera că monopolistul vinde întreaga producţie la un preţ
unic. Cazul discriminării prin preţ va fi tratat ulterior.
În tabelul 9.1 se prezintă relaţia existentă între cantitate, preţ, încasare totală şi
marginală pornindu-se de la o funcţie a cererii de tip liniar:
Q = 10 – P
Opţiunea producătorului pentru un nivel dat al preţului influenţează cantitatea

cerută şi, în consecinţă, încasările producătorului.
Încasarea totală (IT) reprezintă produsul dintre preţ şi cantitatea realizată şi
vândută:
IT = P Q = ( 10 - Q ) Q
Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o

unitate a vânzărilor:
IT
Im sau pentru intervalele infinitesimale
Q
dIT
Im I T' [(10 Q)Q]' 10 2Q
dQ
Cererea, încasarea totală şi încasarea marginală în cazul monopolului

MICROECONOMIE 199
Tabelul 9.1.
Cantitate Preţ Încasarea totală Încasarea marginală

1 9 9 9
2 8 16 7
3 7 21 5
4 6 24 3
5 5 25 1
6 4 24 -1
7 3 21 -3
8 2 16 -5
9 1 9 -7
10 0 0 -9
Încasarea medie (IM) este încasarea obţinută pe fiecare unitate de produs vândută:
IT PQ
IM P 10 Q
Q Q
Curba încasării medii este identică cu curba cererii.
În figura 9.2 sunt reprezentate curbele încasării totale, medii şi marginale.
Fig. 9.2. Curbele încasării totale, medii şi marginale

MICROECONOMIE 200
Se observă că încasarea marginală este inferioară încasării medii.

Atât timp cât curba cererii este liniară şi descrescătoare încasarea marginală va
intersecta abscisa la jumătatea distanţei faţă de punctul de intersecţie al încasării medii.
Această regulă nu este valabilă dacă funcţia cererii este de altă natură decât liniară.
Curba încasării totale este o parabolă având maximul pentru o producţie de 5
unităţi. Elasticitatea curbei cererii este cea care îi imprimă o evoluţie ascendentă la
început, iar apoi descendentă.
În prima fază, cererea fiind elastică, procentul modificării în cantitatea cerută este
superior celui al preţului, iar încasarea totală va creşte.
Când elasticitatea devine unitară, încasarea totală atinge un maxim, după care,
când cererea este inelastică, orice creştere a cantităţii diminuează încasarea totală.
IX.3. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI
Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de

maximizare a profitului, adică a diferenţei dintre încasarea totală şi costul total de
producţie:
T = IT - CT max.
Termenul din dreapta surprinde în fapt constrângerile monopolului, cererea pieţei,

pe de o parte, şi costul producţiei, pe de altă parte.
Din punct de vedere matematic, profitul este maxim atunci când derivata
profitului în raport cu producţia se anulează:
d dI T dC T
0
dQ dQ dQ
Deoarece
dI T dC T
Im şi Cm
dQ dQ
MICROECONOMIE 201
condiţia de maximizare a profitului devine:

Im = Cm
Această condiţie seamănă cu cea de la concurenţa perfectă, cu singura deosebire

că în cazul monopolului încasarea marginală nu mai este egală cu preţul, ci inferioară
acestuia.
Monopolistul cunoaşte că orice unitate suplimentară oferită va reduce preţul,

acesta fiind aplicabil şi unităţilor anterior produse.
Maximizarea profitului este reprezentată grafic în figura 9.3. Producţia

corespunzătoare profitului maxim este Q*, ceea ce constituie nivelul de echilibru,
deoarece producătorul nu este interesat în a-l modifica decât dacă eventual cererea şi /sau
condiţiile de producţie se modifică.
Un nivel de producţie inferior lui Q* tentează monopolistul să-l schimbe deoarece

profiturile marginale sunt pozitive (Im > Cm), iar profitul total va creşte concomitent cu
creşterea producţiei.
În schimb, decizia de creştere a producţiei dincolo de Q* conduce la profituri

marginale negative (Im < Cm) şi deci la o reducere a profitului total.
Preţul la care va fi vândut produsul este cel corespunzător producţiei Q* şi este

aflat pe curba cererii.
La acest nivel, preţul este superior costului mediu. Profitul total este reprezentat
de suprafaţa haşurată a dreptunghiului P*EAC şi este egal cu produsul dintre profitul
mediu (P- CTM) şi producţia realizată (Q*).

MICROECONOMIE 202
Fig. 9.3 Maximizarea profitului în cazul monopolului
Monopolistul obţine nu numai profituri normale, ci şi supraprofituri. Acest lucru

exercită o atracţie pentru noi firme de a pătrunde în ramură. Dacă monopolul este deschis,
firma dezvoltă o strategie de contracarare a noilor veniţi, iar în caz de insucces îşi poate
pierde poziţia de monopol.
În anumite circumstanţe, monopolistul poate urmări şi alte obiective decât cel de
maximizare a profitului.
Maximizarea cifrei de afaceri. Intrarea de noi producători în ramură conduce la

împărţirea pieţei şi la diminuarea profitului monopolistului.
Ca urmare, monopolistul încearcă să-şi maximizeze cifra de afaceri, preferând
profituri imediate mai mici, riscând chiar pierderi (preţul devine inferior costului mediu),
pentru a-şi proteja situaţia de unic producător.
Gestiunea în stare de echilibru. Creşterea producţiei dincolo de un anumit nivel

poate fi însoţită de pierderi. Monopolistul, interesat să-şi conserve poziţia privilegiată pe
piaţă, este totodată preocupat de preîntâmpinarea pierderilor.
Astfel, el sacrifică, cel puţin temporar, obiectivul de maximizare a profitului în
favoarea celui de creştere a vînzărilor, asociat cu profit nul. Un asemenea tip de gestiune

MICROECONOMIE 203
face ca în cazul întreprinderii administrată de puterea publică să nu apară pierderi, care

altfel ar fi suportate de către contribuabili.
Tarifarea la nivelul costului marginal. Gestiunea în stare de echilibru elimină

supraprofiturile precum şi pierderile, însă poate fi însoţită de o administrare deficitară a
resurselor.
Cantitatea corespunzătoare acestui obiectiv este dată de intersecţia încasării medii
şi costului marginal.
Din punct de vedere financiar pot apare pierderi care, în cazul monopolurilor
publice, sunt suportate de contribuabili.
Însă, din punct de vedere economic, stabilirea preţului la nivelul costului marginal
asigură o alocare eficientă a resurselor.
IX.4. MONOPOLUL DISCRIMINATORIU
Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele
sunt diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost.
Unele monopoluri sunt constrânse să vândă întreaga cantitate la un preţ unic.
Altele, pot beneficia de posibilitatea practicării unor preţuri diferite pentru aceeaşi
cantitate. Astfel, reducerea de preţ generată de vânzarea unei unităţi suplimentare nu se
aplică întregii cantităţi vândute, ci doar ultimei unităţi. Din acest motiv discriminarea este
tentantă.
Posibilitatea ei rezidă în două condiţii esenţiale. Prima se referă la imposibilitatea
revinderii produsului de către cumpărători. Cea de-a doua priveşte posibilitatea grupării
consumatorilor în categorii dinstincte în funcţie de elasticitatea cererii lor.
Consumatorii cu elasticitate a cererii în funcţie de preţ ridicată vor reacţiona mult
mai evident la o creştere de preţuri, diminuându-şi sensibil achiziţiile. De aceea, preţurile
pretinse acestora sunt în general mai scăzute. Consumatorii a căror elasticitate a cererii în
funcţie de preţ este mai slabă pot fi trataţi cu preţuri mai ridicate.

MICROECONOMIE 204
Vom analiza în continuare cazul unui monopolist care vinde pe două pieţe
separate, practicând discriminare prin preţ (figura 9.4 ).
Pentru simplificarea prezentării considerăm costul marginal constant indiferent de
nivelul producţiei, (aceleaşi concluzii vor fi obţinute chiar în condiţiile creşterii costului
marginal) şi funcţia cererii de tip liniar.
Fig. 9.4. Modelul discriminării prin preţ
Obiectivul monopolului de a obţine maxim de profit, conduce la o producţie

supusă vânzării de Q1* pe prima piaţă şi Q2* pe cea de a doua piaţă. Se observă în figură
că cererea este mai puţin elastică pe prima piaţă, motiv pentru care preţul practicat pe
această piaţă (P1) este superior celui practicat pe cea de a doua piaţă (P2).
Matematic, profitul obţinut de monopolist este diferenţa dintre încasarea totală şi
costul total. Însă, încasarea totală reprezintă suma încasărilor obţinute pe fiecare piaţă, iar
costul total este cel ocazionat de producerea întregii cantităţi vândute.
( Q1 , Q2 ) = I1 ( Q1 ) + I2 ( Q2 ) - C T ( Q1 + Q2 )
Condiţiile de prim ordin pentru maximizarea profitului constau în anularea
derivatelor parţiale în raport cu Q1 şi Q2:

MICROECONOMIE 205
Condiţia de maximizare a profitului este:
Im1 = Im2 = Cm.
Desigur, modelul se poate generaliza în cazul a n pieţe separate. Monopolistul va

alege cantitatea (sau preţul) pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie
egală cu costul marginal.
IX.5. MONOPOLUL VERSUS CONCURENŢA PERFECTĂ
S-a afirmat că monopolul şi concurenţa perfectă sunt două situaţii extreme.

Încercând o comparaţie între situaţiile de echilibru, proprii fiecărei structuri de piaţă
(presupunem acelaşi obiectiv pentru firme şi anume maximizarea profitului), economiştii
evidenţiază următoarele diferenţe:
- preţul de monopol excede preţul rezultat în condiţii de concurenţă, în timp ce
producţia este mai mică în primul caz decât în al doilea;
- preţul stabilit de monopolist depăşeşte costul marginal, ultimul fiind egal la
echilibru cu încasarea marginală. În condiţiile concurenţei perfecte, cele trei mărimi sunt
egale între ele;
- monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile (preţul este superior costului
mediu), în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere. Libera
intrare în condiţiile concurenţei perfecte, permite creşterea ofertei şi reducerea preţului
pieţei până acolo unde supraprofiturile dispar.
Din perspectiva consumatorilor, situaţia de monopol este indezirabilă. Aceştia
achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare un preţ mai ridicat. Controlul
monopolului asupra preţului asigură de fapt o redistribuire a venitului de la consumatori
către monopolişti.
După alţi autori, monopolul se dovedeşte capabil a genera într-o măsură mai mare
inovaţii comparativ cu cazul concurenţei.

MICROECONOMIE 206
REZUMAT
Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant al

unui produs omogen, având control asupra ramurii respective.
Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în sensul
determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare.
În cazul monopolului, curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă.
Încasarea marginală reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o unitate a
vânzărilor. Încasarea marginală este inferioară încasării medii.
Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de maximizare
a profitului. Monopolistul poate avea obiective alternative, precum realizarea unei
cifre de afaceri maxime, gestiunea în situaţie de echilibru sau gestiunea în condiţii de
preţ egal cu costul marginal.
Condiţia de maximizare a profitului constă în egalitatea dintre încasarea marginală şi
costul marginal. Atât timp cât încasarea marginală este superioară costului marginal
monopolistul decide mărirea producţiei. Atunci când încasarea marginală este
inferioară costului marginal monopolistul decide scăderea producţiei.
Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele sunt
diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost. Monopolistul va alege
cantitatea pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie egală cu costul
marginal.
Prin comparaţie cu concurenţa perfectă profitul şi preţul practicat în condiţii de
monopol sunt mai ridicate. În schimb, producţia este mai redusă. Monopolului îi sunt
proprii supraprofituri durabile, în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea
apar, sunt efemere.

MICROECONOMIE 207
 TERMENI CHEIE
Monopol
Monopol deschis
Monopol închis
Cererea la firmă
Gestiunea în stare de echilibru
Monopol discriminatoriu
IX.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 9
1. Ce înţelegeţi prin poziţia de monopol a unui producător? Oferiţi un exemplu de firmă

aflată în situaţie de monopol din economia noastră.
2. Care este condiţia de maximizare a profitului pentru monopolist? Comparaţi condiţia
de maximizare a profitului în condiţii de monopol cu cea proprie concurenţei perfecte.
3. Ce înţelegeţi prin monopolul discriminatoriu? Care sunt condiţiile sale de manifestare
şi care este motivul pentru care un monopolist practică discriminarea prin preţ ?
4. Se consideră afirmaţia următoare: "Diferenţa între un monopolist şi o firmă aflată în
condiţii de concurenţă perfectă constă în aceea că monopolistul poate cere orice preţ
doreşte, în timp ce în al doilea caz trebuie să se preia preţul pieţei ca dat". În ce sens este
adevărat că "monopolistul poate cere orice preţ doreşte ?"

MICROECONOMIE 208
IX.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 9
1. Pe o piaţă de monopol:
a) nu există concurenţă;
b) concurenţa poate exista doar prin intermediul produselor substituibile;
c) gradul de satisfacere al nevoilor consumatorilor este mai redus comparativ cu
situaţiile de concurenţă monopolistică sau oligopol;
d) unicitatea producătorului nu conduce la dominaţia absolută asupra pieţei;
2. Care dintre următoarele caracteristici poate fi asociată pieţei de monopol?:

a) deschiderea la comerţul internaţional poate modifica situaţia de monopol;
b) se poate practica discriminarea;
c) accesul pe o astfel de piaţă este foarte greu, uneori chiar imposibil;
d) profiturile producătorului sunt cele mai ridicate comparativ cu cazul altor pieţe;
3. Când cererea pieţei este inelastică, încasarea totală a monopolistului are

următoarea evoluţie:
a) creşte odată cu creşterea producţiei;
b) scade pe măsură ce producţia creşte;
c) rămâne neschimbată, indiferent de evoluţia producţiei;
d) informaţia furnizată este insuficientă pentru a oferi un răspuns precis.
4. Încasarea marginală este egală cu preţul în cazul........ şi mai mică decât preţul
atunci când firma se află în situaţie de........:
a) monopolului, concurenţă perfectă;
b) monopolului, oligopol;
c) oligopolului, concurenţă perfectă;

MICROECONOMIE 209
d) concurenţei perfecte, monopol.
5. Condiţia maximizării profitului în cazul monopolistului este:

a) preţul egal cu costul marginal;
b) încasarea marginală egală cu preţul;
c) costul marginal egal cu încasarea marginală;
d) costul mediu egal cu preţul.
6. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în condiţii de monopol al cărui

obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului?:
a) monopolistul obţine supraprofituri;
b) preţul excede costul mediu;
c) încasarea medie depăşeşte costul marginal;
d) încasarea marginală este inferioară celei medii;
7. Producţia unei ramuri aflată în situaţie de monopol este comparativ cu o aceeaşi

ramură, însă caracterizată prin concurenţă perfectă........, în timp ce preţul de
vânzare este.........în primul caz decât în al doilea:
a) egală, mai mare;
b) mai mare, mai mic;
c) mai mică, mai mare;
d) nu se poate realiza comparaţia nici în ceea ce priveşte producţia şi nici în cazul
preţului de vânzare.
IX.8. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 9

MICROECONOMIE 210
Bucureşti, 1998

MICROECONOMIE 211
X.Unitatea de învăţare nr. 10

CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ
ŞI OLIGOPOLUL

După studiul acestei unităţi de învăţare studenţii vor putea înţelege:
 Care sunt trăsăturile esenţiale ale pieţelor cu structură monopolistică şi de
oligopol
 Care sunt condiţiile de maximizare a profitului producătorului în condiţiile
celor două tipuri de piaţă
 Care sunt principalele situaţii de oligopol
X.1. Concurenţa monopolistică (pag. 114)

X.2. Oligopolul (pag. 116)
X.3. Tema de control a unităţii nr. 10 (pag. 150)
X.4. Testul de autoevaluare nr. 10 (pag. 153)
X.5. Bibliografia specifică unităţii nr. 10 (pag. 155)
În lumea reală concurenţa este departe de a fi perfectă, iar monopolul, desi există,
nu constituie regula. Studiul lor permite înţelegerea, fie şi numai parţială, a forţelor care
influenţează preţurile pe piaţă şi cantităţile oferite.
MICROECONOMIE 212
Între aceste două situaţii extreme se întâlnesc cazuri intermediare precum

concurenţa monopolistică şi oligopolul.
X.1 CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ
Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică
Concurenţa monopolistică, reprezintă o structură a pieţei, care prezintă afinităţi cu

concurenţa perfectă, evident însă şi deosebiri.
Concurenţa monopolistică există atunci când oferta pieţei provine de la un
număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate. Acest tip de
concurenţă se întâlneşte în mod frecvent în domeniul vânzărilor cu amănuntul, al
industriei textile, al încălţămintei, al produselor cosmetice, restaurantelor, staţiilor service
etc.
Numărul mare de ofertanţi confirmă ipoteza atomicităţii întâlnite la concurenţa
perfectă. Fiecare producător satisface o parte mică, însă nu microscopică, din cererea
pieţei. Se apreciază, în mod obişnuit, că segmentul de piaţă ce revine unei firme este de
cel puţin 1% şi cel mult 10%, tendinţa fiind în general de apropiere de limita inferioară.
Produsul oferit de o firmă este similar celor realizate de celelalte firme,
substituibil în consecinţă, însă nu în mod perfect. Fiecare producător se distinge de
ceilalţi printr-o serie de caracteristici intrinseci sau extrinseci imprimate produsului sau
serviciului său.
Dacă, în cazul concurenţei perfecte, consumatorului îi este indiferent de unde
cumpără produsul, aici sentimentul fidelităţii devine evident. În condiţiile unui preţ egal,
acesta va prefera un producător anume datorită de exemplu, localizarii, calităţii
produselor sau unor avantaje oferite după vânzarea produsului. Se relevă astfel o trăsătură
esenţială a concurenţei contemporane - concurenţa prin produse. Deşi variabilele
tradiţionale ale concurenţei, preţul şi cantitatea, continuă să fie avute în vedere, ele şi-au
redus însă importanţa.

MICROECONOMIE 213
Numărul mare de firme ce acţionează pe această piaţă şi proporţia redusă în

vânzările totale reduce interdependenţa dintre deciziile firmelor. Opţiunile unei firme
izolate vizând preţul sau cantitatea oferită spre vânzare nu au efect sensibil asupra
concurenţilor, însă deciziile acestora afectează situatia unei firme.
O altă trăsătură a concurenţei monopolistice o reprezintă accesul relativ liber într-
o ramură dată, trăsătură ce o apropie mai mult de concurenţa perfectă decât de monopol.
Accesul nu poate fi la fel de liber ca în cazul concurenţei, cel puţin datorită dificultăţilor
în construirea unei reputaţii pe piaţă. Firmele existente anterior sunt departe de a fi
anonime, având segmentul lor de clientelă, relativ fidel. Noua firmă trebuie să-şi asigure
o imagine favorabilă pe piaţă ceea ce reprezintă o barieră în calea pătrunderii şi apoi a
menţinerii pe piaţă.
Pe o astfel de piaţă blocajele în calea concurenţei, de genul cooperării sau
întelegerii secrete dintre firme (aşa cum se întâmplă în cazul oligopolului) sunt excluse.
Firmele nu-şi vor împărţi piata, nu vor fixa nivelul preţurilor pentru a-şi creşte profiturile
şi nici nu pot preveni pătrunderea în ramură a noilor producători.
Pieţele cu concurenţă monopolistică sunt din acest motiv puternic contestabile.
Maximizarea profitului in conditiile concurentei monopolistice

Firma aflată pe o astfel de piaţă este mai degrabă un price-searcher decât un price-
taker. Diferenţierea produselor o apropie de cazul monopolului, conferindu-i o anumită
putere de control asupra preţului său. Acest preţ nu poate fi însă sensibil diferit de cel al
concurenţilor, fără a exista riscul reducerii semnificative a cantităţii vândute.
Curba cererii are pantă negativă şi aceasta datorită diferenţierii produselor. Firma
poate creşte puţin preţul, fără a-şi pierde în totalitate clientela.
Cererea la firmă nu mai este perfect elastică ca în cazul concurenţei perfecte. Este
însă mai elastică decât în situaţia monopolului, datorită substituţiei puternice a produsului
firmei în cauză cu produse similare.
Producţia corespunzătoare maximizării profitului se obţine analog cazului
monopolului, fiind determinată de intersecţia curbei costului marginal (Cm) şi a încasării
marginale (Im). Profitul total obţinut de firmă este reprezentat de zona haşurată (figura

MICROECONOMIE 214
10.1a), fiind produsul dintre profitul unitar (preţul P* minus costul total mediu CTM) şi
producţia optimă (Q*).
a) Termen scurt b) Termen lung
Fig. 10.1 Echilibrul firmei în condiţiile concurenţei monopolistice, pe termen scurt şi

lung
Aceasta reprezintă o analiză pe termen scurt, când firmele obţin nu numai

profituri normale, ci şi economice (preţul depăşeşte costul total mediu).
Şansa obţinerii unor astfel de profituri, însotite de accesul relativ simplu în ramură
(piaţa este contestabilă), generează o astfel de reacţie pentru firme noi. Cele deja
existente sunt stimulate să se dezvolte.
Intrarea de noi firme în ramură are două consecinţe majore. În primul rând, curba
cererii la firmele existente se va deplasa spre stânga datorită creşterii şi diversificării
ofertei (produse noi care substituie pe cele existente). În al doilea rând, firmele care-şi
văd astfel diminuată puterea lor pe piaţă vor face eforturi pentru a-şi recâştiga poziţiile
pierdute. Publicitatea intensă, îmbunătăţirea produselor oferite sunt menite să recâştige
consumatorii. În acelaşi timp, aceste demersuri vor creşte costurile, motiv pentru care
curba costului total mediu se va deplasa spre dreapta. Ajustările vor continua până acolo
unde profiturile economice dispar, singurele obţinute fiind cele normale (figura 10.1b).
Conditia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi - egalitatea dintre
încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu
costul mediu.

MICROECONOMIE 215
Echilibrul pe termen lung nu conduce la un cost mediu minim. Dacă intrarea

noilor firme va continua şi după acest punct, vor apare pierderi, iar unele firme vor fi
constrânse să se retragă.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă
imperfectă care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentru consumator. Preţul şi
mai ales posibilitatea alegerii între produse diferenţiate sustin opţiunea pentru această
piaţă.
X.2 OLIGOPOLUL
Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol
O altă situaţie intermediară între concurenţa perfectă şi monopol o reprezintă

oligopolul. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic
de producători domină producţia şi vânzarea unui produs.
Produsul oferit de cele câteva firme poate fi omogen, ca în cazul petrolului sau
oţelului, sau diferenţiat, precum avioanele, autoturismele, ţigaretele, berea sau
calculatoarele.
Pieţele cu structură oligopolistă prezintă un grad înalt de concentrare. De
regulă, trei sau patru dintre producători deţin mai mult de jumătate din piaţă.
În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale
oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea. Cum fiecare firmă deţine o parte
semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. Dacă
în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel
situaţia celorlalţi (la monopol această problemă este irelevantă ), aici o firmă poate
practica în funcţie de circumstanţe şi aspiraţii un preţ diferit de cel al pieţei. Însă, prin
aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul oricărei alte firme
concurente. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi, uneori, de represiune ale
concurenţilor motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze

MICROECONOMIE 216
consecinţele propriilor decizii şi prin prisma efectului asupra celorlalţi. Reacţiile

concurenţilor constituie un element determinant în alegerile oricărui conducător de firmă.
Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare a situaţiei economico-financiare a
unei firme a avut efect de bumerang, aducând-o într-o situaţie mai delicată comparativ cu
cea iniţială sau chiar la faliment. De exemplu, o firmă care decide să crească producţia
şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte cel puţin pe termen scurt o evoluţie favorabilă. Însă
presiunea exercitată asupra preţului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme.
Devine posibilă în consecinţă o acţiune concertată vizând excluderea de pe piaţă a firmei
în cauză sau alte măsuri represive.
În concluzie, acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor, după cum şi
deciziile acestora afectează pe fiecare în parte.
Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este dacă nu imposibilă, cel puţin
dificilă. Oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Avantajele
tehnologice combinate cu o producţie de scară mare, asigură firmelor costuri unitare
reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Firmele mici
cooperează sau fuzionează cu cele mari.
Oligopolul reprezintă cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie
capitalistă.
Principalele situaţii de oligopol
Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore:

de confruntare (deschisă sau nu)
sau
de cooperare (înţelegere)
Prima situaţie, caracteristică oligopolului necooperant, se rezumă la împărţirea

pieţei şi maximizarea profitului individual. Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung,
oligopolistul urmăreşte să-şi conserve partea sa de piaţa şi, eventual, să şi-o extindă.
Confruntarea se poate desfăşura fie prin preţuri (caz mai puţin frecvent), fie prin
diferenţierea produselor. Războiul preţurilor constă dintr-un şir de reduceri alternative
şi continue ale acestora de către firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia

MICROECONOMIE 217
profiturilor economice, singurele profituri realizate fiind cele normale. În alte situaţii,
efectele unui astfel de război pot fi însă dezastruoase pentru firme.
Diferenţierea produselor reprezintă o altă consecinţă a rivalitaţii oligopoliste şi o
alternativă la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvoltă cu atât mai mult cu cât limitarea
concurenţei prin preţuri este mai accentuată şi respectată cu mai multă stricteţe. Preţul va
fi în această situaţie doar un argument, nu însă cel forte.
Atunci când însă firmele îşi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor
conjugată, iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În
consecinţă, producătorii vor stabili împreună preţul şi outputul individual şi total, împart
piaţa şi iau şi alte decizii de afaceri împreună.
Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite).
a) Cazul firmei dominante
Aceasta situaţie reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe

oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ.
Aceasta reprezintă firma barometru sau leader.
Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce
schimbări în preţ. În acest fel, ea îşi asumă responsabilitatea stabilirii preţului prin
adăugarea la costul mediu a unei sume reprezentând profitul. Celelalte firme manifestă
încredere în judecăţile firmei leader privind situaţia pieţei şi vor adopta acelaşi preţ de
vânzare.
Pe de altă parte, această atitudine, de acceptare şi preluare a preţului unei firme
dominante, apare justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A
încerca să vinzi la preţ inferior reprezintă o tentativă extrem de riscantă. Pe termen scurt,
vânzările pot creşte, însă pe termen lung se poate declanşa un război al preţurilor care
poate scoate din afaceri firma mai mică.
Firma aflată în poziţie dominantă poate fi sau nu cea mai importantă din domeniul
respectiv. Uneori, nu cifra de afaceri prezintă importanţă ci costurile unitare de producţie;
alteori, nici acestea nu sunt suficiente.

MICROECONOMIE 218
Un exemplu de situaţie oligopolistă de acest tip îl constituie sectorul bancar unde

o bancă principală adoptă o anumită rată a dobânzii considerată de referinţă pentru
celelalte banci. Banca principală se comportă precum o firmă barometru. Decizia sa de
modificare a ratei dobânzii este considerată oportună şi însuşită de celelalte bănci.
Situaţia descrisă mai sus este însă instabilă pentru că nu se bazează pe situaţia de
echilibru a firmei ci pe:
- consensul general al firmelor care acceptă situaţia unei firme barometru,
şi pe
- acceptarea de către aceeaşi firmă a riscului pierderii vânzărilor, dacă vreodată
decizia sa se dovedeşte greşită.
De aceea rolul de firmă leader poate fi îndeplinit alternativ de una sau alta dintre
firme, iar uneori de câteva în mod simultan.
b) Cazul înţelegerii secrete
În anumite circumstanţe, câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită,

reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ,
avantajos pentru fiecare.
Ca şi în cazul anterior, firmele, stapâne pe propria producţie, şi-o vor ajusta astfel
încât să obţină un profit maxim. În plus, fiecare dispune de o zonă de piaţă garantată şi
inviolabilă, stabilită pe baza unor criterii diverse, precum cele geografice. În acest fel,
acordul, atât timp cât este respectat, se dovedeşte eficient producătorilor participanţi.
Ruptura sa generează măsuri represive soldate cu pierderi mai mari sau mai mici, cu
excluderea unora de pe piaţă, menţinerea altora sau chiar cu o revizuire a vechiului acord.
c) Cazul cartelului
Un tip de acord explicit îl constituie cartelul. Cartelul reprezintă un grup de firme

independente, care produc bunuri similare şi acţionează împreună pentru a creşte preţul şi
a restricţiona outputul individual.

MICROECONOMIE 219
Spre deosebire de cazurile anterioare independenţa firmelor este mai slabă, odată
ce ele trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Aceste decizii
sunt însă adoptate cu asentimentul firmelor participante, ţinându-se seama de interesele
fiecaruia.
Odată constituit cartelul, acesta acţionează şi se manifestă asemănător
monopolului. Oferta este mai redusă, iar preţul rezultat este superior cazului când firmele
s-ar afla în concurenţă perfectă.
Firmele acţionează în sensul maximizării profiturilor însumate şi nu al celor
individuale. După ce este obţinut, acest profit va fi împărţit pe baza unor criterii
echitabile între participanţi precum cota de producţie sau costurile realizării producţiei.
Considerăm în continuare cazul în care 10 firme, aparţinând unei ramuri date, se
constituie într-un cartel. Pentru simplificarea prezentării, curbele costului le considerăm
identice. Profitul total reprezintă diferenţa dintre încasările şi costurile totale, iar acesta
trebuie maximizat:
unde
- profitul total
p - preţul de piaţă, care este funcţie de cantitatea totală produsă
Q - cantitatea totală produsă, sumă a cantităţilor individuale:
CTi - costurile individuale, dependente de cantităţile individuale produse

(qi ).
În continuare vom face apel la figura 10.2 În condiţii de concurenţă perfectă
preţul unitar de vânzare este p*, determinat pe baza condiţiei p = Cm = min CTM (figura
10.2b). Cantitatea produsă, dată fiind identitatea curbelor costurilor medii este şi ea
aceeaşi şi egală cu q*, iar cantitatea oferită de pieţă este Q = 10q*. La acest preţ toate
firmele realizează profituri normale, eliminându-se supraprofiturile.

MICROECONOMIE 220
Dacă însă firmele se constituie într-un cartel, condiţia de maximizare a profiturilor

este aceeaşi ca la monopol, adică încasarea marginală trebuie sa fie egală cu costul
marginal. Curba costului marginal se obţine prin adiţionarea curbelor costurilor
marginale individuale.
Se observă în figura 10.2 că noul preţ va fi p** (p** > p*), iar cantitatea produsă
de fiecare firmă q** (q** < q*). Aceasta reprezintă cota de producţie a fiecărui membru
al cartelului.
Dacă aceştia vor fi dispuşi la reducerea producţiei atunci creşterea preţului este
asigurată. Profiturile vor fi maxime, atunci când costul marginal al fiecărui producător
(egale între ele) vor fi egale cu încasarea marginală.
a) Ramura b) Firma
Fig. 10.2. Preţul de piaţă şi cota de producţie în condiţiile cartelului
La preţul p** fiecare producător câştigă profit, iar profiturile însumate vor fi
maxime. Producţia ramurii va fi Q*. Dincolo de acest punct, încasarea marginală a
ramurii va fi depaşită de costul marginal, iar profitul total începe să scadă.
Orice creştere a producţiei, chiar dacă ameliorează profitul unei firme, exercită o
presiune în jos asupra preţului. Dacă toate firmele sunt dispuse la respectarea acordului,
urmărindu-se maximizarea profiturilor însumate, atunci nici una dintre ale nu consimte la
creşterea producţiei proprii.
Prin preţul practicat şi avantajele conferite producătorilor cartelurile sunt benefice
mai degrabă producătorilor decât consumatorilor. Din fericire pentru ultimii, constituirea
şi mai ales funcţionarea pe termen lung a cartelurilor este foarte dificilă.

MICROECONOMIE 221
Pe de o parte sunt necesare bariere la intrare. Preţurile mai ridicate şi posibilitatea

însuşirii unor supraprofituri acţionează ca un magnet pentru alţi producători. Intrarea de
noi firme pe piaţă conduce fie la creşterea ofertei totale şi reducerea preţului pieţei fie,
dacă se doreşte menţinerea preţului, la scăderea cotei de producţie. Şi într-un caz şi în
celalalt profiturile individuale se reduc. De aceea firmele fondatoare trebuie să adopte o
strategie comună împotriva noilor veniţi, al cărei succes nu este garantat a priori.
Pe de altă parte, fiecare firmă având o structură proprie a costurilor şi profiturilor
este tentată să trişeze. Condiţiile de producţie sunt în mod evident diferite, iar unele firme
vor dispune de un avantaj de cost. Curbele costului mediu şi marginal se situează sub cel
al celorlalte firme din cartel. Tocmai acestea vor fi în primul rând tentate să trişeze,
slăbind astfel coeziunea în cadrul cartelului.
Rămânând astfel la cazul anterior în care structura costurilor este identică, să
analizăm consecinţele deciziei unei firme de a-şi mări producţia.
Premisele de la care porneşte această firmă este că producţia sa suplimentară nu
va modifica preţul şi, pe de altă parte, că celelalte firme îşi vor respecta cota lor de
producţie.
Această firmă tinde să-şi crească producţia până acolo unde costul său marginal
va fi egal cu preţul de piaţă (Cmi = p**). Astfel, ea îşi maximizează propriul profit
trişând. În figura 10.2b profitul suplimentar este reprezentat de zona haşurată.
În general, se acceptă că o firmă poate să-şi depăşească cota de producţie fără a
determina o reducere apreciabilă a preţului. Dacă toate firmele ar trişa majorându-şi cota,
atingând nivelul q***, producţia totală ar marca o creştere considerabilă până la nivelul
Q**, iar preţul s-ar reduce drastic. Rezultă un surplus de producţie în raport cu cea
presupusă de preţul anterior (p**). Cantitatea cerută ar creşte, iar cea oferită s-ar reduce
până când acest surplus este eliminat. În acest context, preţul poate reveni chiar la nivelul
iniţial, p*, egal cu minimul costului mediu. Cartelul poate supravieţui, însă sunt frecvente
situaţiile în care acestea se destramă, în ciuda măsurilor punitive pentru cei care trişează.

MICROECONOMIE 222
Studiu de caz: OPEC şi piaţa mondială a petrolului
Un exemplu de cartel, la nivel internaţional, îl constituie Organizaţia ţărilor

exportatoare de petrol (OPEC).
OPEC a luat naştere în 1960, în urma întâlnirii de la Bagdad dintre reprezentanţii
a cinci ţări: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Ulterior, în 1973 au aderat
alte opt ţări şi anume: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria,
Ecuador şi Gabon. Aceste ţări controlează aproximativ trei pătrimi din rezervele
mondiale de petrol. Tot OPEC se află la originea “şocurilor petroliere”, sintagmă care
desemnează cele două majorări masive ale preţului petrolului din 1973 şi 1981.
Ca orice cartel, OPEC-ul încearcă să crească preţul ţiţeiului printr-o politică
comună de reducere a cantităţii produse. Fiecărei ţări îi revine o cotă din producţia totală
a cartelului. Menţinerea unui preţ ridicat al petrolului este împiedicată de tentaţia fiecărui
membru de a-şi majora producţia şi a obţine astfel mai mult profit. Membrii cartelului
agreează adesea reducerea producţiei însă frecvent încalcă acordul.
Succesul cel mai mare înregistrat de OPEC a fost în perioada 1973-1985. Preţul
petrolului a evoluat de la 2,64$/baril în 1972 la 11,17$/baril în 1974 şi la 35,10$/baril în
1981. Însă, la începutul anilor ‟80, conflictul declanşat între membrii cartelului a
determinat scăderea sensibilă a preţului la numai 12,52$/baril (1986).
REZUMAT
Concurenţa monopolistică şi oligopolul constituie cazuri intermediare între

concurenţa perfectă şi monopol.
Concurenţa monopolistică reprezintă o structură a pieţei în care oferta provine de la
un număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate.
Pe termen scurt, firmele obţin nu numai profituri normale, ci şi economice. Producţia
ce asigură maximizarea profitului corespunde intersecţiei dintre curba costului
marginal şi cea a încasării marginale.

MICROECONOMIE 223
Pe termen lung, intrarea pe piaţă a noi producători, face ca preţul să fie egal cu costul
mediu. Condiţia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi şi anume egalitatea dintre
încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu
costul total mediu.
Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă imperfectă
care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentu consumator.
O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de
producători domină producţia şi vânzarea unui produs.
În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale oligopolului
sunt interdependenţa deciziilor poducătorilor şi incertitudinea.
Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: de confruntare (deschisă
sau nu) sau de cooperare (înţelegere). Cooperarea se poate finaliza în acorduri
explicite sau implicite (tacite).
Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele
pieţe oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de
preţ. Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a
introduce schimbări în preţ.
Cazul înţelegerii secrete presupune înţelegerea între câteva firme mari care se reţin de
la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru
fiecare.
Cartelul reprezintă un grup de firme independente, care produc bunuri similare şi
acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona outputul individual.
 TERMENI CHEIE
Concurenţa monopolistică
Oligopolul
Războiul preţurilor
Firma dominantă
Înţelegere secretă
Cartel

MICROECONOMIE 224
X.3. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚ ARE

NR. 10
1. Analizaţi comparativ concurenţa perfectă şi concurenţa monopolistică.

2. Care sunt principalele situaţii de oligopol?
3. Explicaţi cauzele care împiedică funcţionarea pe termen lung a cartelurilor. Oferiţi un
exemplu în acest sens.
4. Analizaţi comportamentul firmelor şi consecinţele posibile ale declanşării unui război
al preţurilor pe o piaţă cu structura de oligopol.
5. În ce sens ar putea afecta reclama preţul produsului şi profitul firmei în condiţii de
concurenţă monopolistică?
X.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 10
1. Selectaţi din următoarea listă, trăsăturile concurenţei monopolistice:

a) diferenţierea produselor;
b) număr mare de firme;
c) acces relativ uşor la intrarea în ramură;
d) concurenţa prin produse;
e) deciziile unei firme nu afectează situaţia celorlalte firme.
2. Identificaţi din lista următoare o caracteristică care nu poate fi asociată

concurenţei monopolistice:
a) număr mare de vânzători şi cumpărători;
b) fiecărui vânzător îi revine un segment de piaţă de dimensiuni reduse;
c) bunurile sunt substituibile, nu însă perfect;

MICROECONOMIE 225
d) nu se recurge la înţelegeri secrete între vânzători cu privire la preţ şi cantitatea

individual produsă;
e) accesul pe piaţă pentru noii producători este imposibil.
3. Concurenţa monopolistică este o variantă intermediară între concurenţa perfectă

şi monopol. Prin trăsăturile sale ea se situează mai aproape de ..... decât de.......:
a) monopol, concurenţa perfectă;
b) concurenţa perfectă, monopol;
c) este asemănătoare şi diferită în aceeaşi măsura de ambele variante extreme.
4. Piaţa cu structură de oligopol diferă de cea cu concurenţă perfectă prin cel puţin
următoarele caracteristici:
a) numărul firmelor pe piaţă;
b) accesul la informaţie;
c) posibilitatea înţelegerii între firme;
d) nivelul ridicat de independenţă în luarea deciziilor privind cantitatea oferită şi
alegerea preţurilor de vânzare.
e) bariere de intrare în ramură.
5. Riscurile ce decurg dintr-un eventual război al preţurilor determină firmele

dintr-o ramură cu structură oligopolistă să prefere varianta înţelegerii. Acel acord
prin care outputul este restricţionat, piaţa împarţită, iar preţul practicat de firme
acelaşi reprezintă:
a) monopol pur;
b) firma barometru;
c) cartel.

MICROECONOMIE 226
X.5. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 10
Bucureşti, 1998

MICROECONOMIE 227
XI. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI
SUPORT DE CURS
Albertini J. M., Les rouages de l’economie nationale, Les Editions Ouvrieres, Paris, 1988
Albert M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994
Angelescu C. Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

(coordonator),
Angelescu C., Economie Politică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999

Stănescu I.,
Basno C., Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994
Dardac N.,
Floricel C.,
Bremond J., Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995
Geledan A.,
Campbell M., Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill, Inc, 996
Brue S.,
Dolan E., Economics, Sixth Edition, The Dryden Press, 1991
Lindsay D.,
Donald N. The rhetoric of Economics, University of Wiscosin Press, 1985
McCloskey,
Friedman M., Essays in Positive Economics, University of Chicago Press, Chicago, 1953
Friedman M., Capitalism şi Libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992
Frois G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994
Frois G. A., Dynamique economique, Dalloz, Paris, 1989
Genereux J., Economie Politică - Microeconomie, Ed. All-Beck, Bucureşti 2000
Griffiths A., Intermediate Microeconomics, Theory and Applications, Longman, 1996

Wall S.,
Hausman D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
Heyne P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991
Hirschleifer J, The Expandind Domain of Economics, American Economic Review,

December 1985

MICROECONOMIE 228
Huidumac C., Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL, Bucureşti, 1998
Rogojanu A.,
Huidumac C., Conducerea participativă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998
Hyman D., Economics, Irwin, Homewood, 1989
Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970
Laidler D., Introduction to Microeconomics, Third Edition, Cambridge University Press,

Estrin S., Cambridge, 1989
Lipsey R., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
Chrystal A.,
Lipsey R., Economics, Harper and Row Publishers, Fifth Edition, 1978
Steiner P.,
Maddala G. S., Microeconomics, Theory and Applications, McGraw-Hill, 1989
Miller E.,
Mankiw G., Principles of Economics, The Dryden Press, 1998
Mankiw G., Macroeconomics, Worth Publishers, 1994
Nicholson W., Intemediate Microeconomics and its application, Seventh Edition, The Dryden
Press, 1997
Parkin M., Economics, Addison-Wesley Publishing Company Inc., Second Edition, 1995
King D.,
Peterson W., Principles of Economics - Macro, Irwin, Seventh Edition, 1989
Samuelson P. A, Economics, McGraw Hill, Inc, Fourteenth Edition, 1996

Nordhaus W.,
Stancu S., Teoria portofoliilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
Huidumac C.,
Walsh C., Monetary Theory and Policy, MIT Press, Cambridge, 1998
Wonnacott P., Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986

Wonnacott R,

MICROECONOMIE 229
XII. REZULTATELE TESTELOR DE

AUTOEVALUARE
Unitatea 1.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
e e c b b d e d a c d d c a d b
Unitatea 2.
1 2 3 4
a d a a
Unitatea 3.
1 2 3 4 5 6 7
d c e e e e c
Unitatea 4.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17
d c e a e c a c b e c b c d d d e
Unitatea 5.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
d c a d d b b d d d a d a
Unitatea 6.
1 2 3 4 5
b c d d b

MICROECONOMIE 230
Unitatea 7.
1 2 3 4 5
a a c c a, b, c, d, e
Unitatea 8.
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
e c e a e c e e b b a e c d b c
Unitatea 9.
1 2 3 4 5 6 7
e e d d c e c
Unitatea 10.
1 2 3 4 5
a, b, c, d, e e b c, d, e c

MICROECONOMIE 231
XIII.NOTIŢELE CURSANTULUI
________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________

MICROECONOMIE 232
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________

MICROECONOMIE 233
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________
__________________________________________________________________
_________________________________________________________________

Microeconomie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Microeconomie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MICROECONOMIE 1

UNIVERSITATEA HYPERION BUCUREŞTI

Prof. Univ. Dr. Huidumac Cătălin

DREPT COMER SUPORTN

Cunoaşterea microeconomiei, componentă a ştiinţei economice şi-a demonstrat în

Autor: Lect. Dr. Uzlău Carmen

Universitatea Hyperion | 2011

CUPRINSUL SUPORTULUI DE CURS

III.3. Circuitul economic 50

Universitatea Hyperion | 2011

Universitatea Hyperion | 2011

IX.3. Echilibrul producătorului 200

XIII. NOTIŢELE CURSANTULUI 231

Universitatea Hyperion | 2011

Timpul de studiu individual estimat: 3 h

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

 Ce sunt nevoile umane şi resursele economice

Cuprinsul unităţii de învăţare:

I.1. NEVOILE UMANE

Universitatea Hyperion | 2011

I.2. RESURSELE ȘI FACTORII DE PRODUCȚIE

Satisfacerea nevoilor presupune, înainte de toate, existenţa resurselor economice

Universitatea Hyperion | 2011

deprinderile şi abilităţile care asigură participanţilor la un proces economic competenţa

Universitatea Hyperion | 2011

Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind

I.3. RARITATEA ŞI ALEGEREA. CURBA POSIBILITĂŢILOR

Deoarece consumul de bunuri şi servicii are un caracter continuu, producerea

Universitatea Hyperion | 2011

Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea

Ipotezele acestui model sunt următoarele:

Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri la

Universitatea Hyperion | 2011

Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei

Presupunem, pentru început, că decidenţii politici din economie optează pentru

Universitatea Hyperion | 2011

resurse fixate, dorinţa de a produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea

Continuând raţionamentul, orice creştere a producţiei de îmbrăcăminte se

Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o

Universitatea Hyperion | 2011

Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte

Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)

Universitatea Hyperion | 2011

Modificări ale curbei posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a

a) Modificarea ofertei de resurse economice

Universitatea Hyperion | 2011

Fig. 1.2 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie

b) Ameliorarea calitativă a resursurselor economice

Universitatea Hyperion | 2011

Grafic, efectul acestui factor de creştere, se poate reprezenta printr-o curbă a

În mod analog, o ţară care îşi ameliorează tehnologiile în domeniul agricol, va

Universitatea Hyperion | 2011

Fig. 1.3. Modificarea curbei posibilităţilor de producţie

I.4. OBIECTUL ŞTIINŢEI ECONOMICE. PROBLEMELE

Universitatea Hyperion | 2011

Resursele sunt limitate şi au utilizări alternative. Oamenii au aspiraţii numeroase,

În “Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice” L. Robbins defineşte

Trebuie precizat că sarcina economistului este să furnizeze decidentului (omul

Universitatea Hyperion | 2011

Ştinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale:

- CE ŞI CÂT SĂ SE PRODUCĂ ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor

Ştinţa economică include microeconomia şi macroeconomia. Analiza economică