ECONOMIE (Microeconomie) - CURS - 2020-2021 PDF

prof.univ.dr. habil.
Emilia HERMAN
ECONOMIE
(MICROECONOMIE)
Pentru uzul studenţilor
2020
Economie (Microeconomie) Emilia Herman
CUPRINS
Modulul 1: ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI ECONOMIA...................................................................... 3

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE .................................................................... 4
PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A ECONOMIEI .............................................................................. 11
Modulul 2: ACTIVITATEA ECONOMICĂ ....................................................................................... 21
ACTIVITATEA ECONOMICĂ- DEFINIŢIE, TRĂSĂTURI ŞI REZULTATE .......................................................... 22
AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE ................................................................. 25
Modulul 3: SISTEME ECONOMICE.................................................................................................. 35
ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB .................................................................................. 36
ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI ECONOMIA DE COMANDĂ ................................................................................ 45
Modulul 4: CONSUMATORUL ŞI UTILITATEA ECONOMICĂ ............................................. 53
UTILITATEA ECONOMICĂ- CONCEPT, MĂSURARE ŞI FORME................................................................... 54
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI .............................................................................................................. 58
Modulul 5: CEREREA ............................................................................................................................. 68
CEREREA - CONCEPT, TRĂSĂTURI, FACTORI DE INFLUENŢĂ .................................................................... 69
ELASTICITATEA CERERII ............................................................................................................................ 72
Modulul 6: FACTORII DE PRODUCŢIE .......................................................................................... 79
CONCEPT, TIPOLOGIE, CARACTERIZARE GENERALĂ ................................................................................ 80
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE .................................................................................... 87
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE ............................................................................................ 91
Modulul 7: COSTUL DE PRODUCŢIE ........................................................................................... 109
CONCEPTUL, FORMELE ŞI FUNCŢIILE COSTULUI DE PRODUCŢIE ........................................................... 110
PRAGUL DE RENTABILITATE A FIRMEI .................................................................................................... 120
Modulul 8: OFERTA .............................................................................................................................. 128
OFERTA: CONCEPT, TRĂSĂTURI, FACTORI DE INFLUENŢĂ ..................................................................... 129
ELASTICITATEA OFERTEI ......................................................................................................................... 133
Modulul 9: VENITURILE FUNDAMENTALE ALE FACTORILOR DE PRODUCŢIE ... 140
SALARIUL ŞI PROFITUL............................................................................................................................ 141
DOBÂNDA ŞI RENTA ............................................................................................................................... 149
Modulul 10: PIEŢE ŞI PREŢURI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ ............................................... 158
PIAŢA - REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ ......................................................................................... 159
PREŢUL- CONCEPT, TEORII, TIPURI ŞI FUNCŢII ....................................................................................... 162
Modulul 11: CONCURENŢA .............................................................................................................. 172
CONCURENŢA: CONCEPT, FACTORI, ROL ŞI INSTRUMENTE .................................................................. 173
FORMELE CONCURENŢEI........................................................................................................................ 175
2
MODULUL 1
ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI ECONOMIA
Timp alocat-3 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Organizarea sarcinilor de lucru
Tema 1 APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE
Tema 2 PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A ECONOMIEI
Rezultate aşteptate
TEST DE AUTOEVALUARE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Cursul este destinat prezentării obiectului de studiu al
economiei ca ştiinţă, realizând, în acelaşi timp, o incursiune în
INTRODUCERE
gândirea economică din antichitate şi până în perioada
contemporană. Economia, ca ştiinţă, are ca obiect de studiu
problema economică fundamentală, adică ce să se producă, cât,
cum şi pentru cine, în condiţiile unor resurse limitate şi nevoi
nelimitate.
 Definirea economiei ca ştiinţă

 Prezentarea principalelor etape de constituire şi dezvoltare a
ştiinţei economice
 Prezentarea obiectului economiei şi legilor economice
OBIECTIVE
 Identificarea problemei fundamentale a economiei
MODUL
3
 Parcurgeţi cele două teme ale cursului.

 Fixaţi principalele idei ale cursului.
 Completaţi testul de autoevaluare.
SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare
DE LUCRU este de 10 minute.
TEMA 1
APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE

A. Economie politică sau Economics?
Termenul de economie politică a fost folosit pentru prima dată de mercantilistul
francez Antoine de Montchrestien în lucrarea Traité d’économie politique (1615).
Etimologic, sintagma „economie politică”, provine de la cuvintele greceşti:
OIKOS =casă, gospodărie; NOMOS = lege; POLIS = cetate (colectivitate), însemnând
legea (ştiinţa) gospodăririi cetăţii.
Interpretarea iniţială dată economiei politice era de reguli, legi de gestionare
(administrare) a patrimoniului (bunurilor) cetăţii, statului, şi nu a patrimoniului
individual, privat. Regulile, principiile descoperite de economia politică sunt valabile atât
pentru comportamentul individului în gestionarea patrimoniului său cât şi pentru
activitatea unei colectivităţi umane, a economiei societăţii omeneşti în ansamblu.
Adjectivul politică a fost preferat altor denumiri cum sunt: naţională, civică, clasică,
publică, socială, privată etc.
Denumirea de Economie politică a fost însuşită şi păstrată de cei care au contribuit
în mod hotărâtor la constituirea ei ca ştiinţă generală a universului economic. În raport cu
evoluţia în timp a vieţii economice, în legătură cu denumirea ştiinţei economice s-au
conturat mai multe puncte de vedere, fiecare dintre ele având o arie de răspândire mai
mult sau mai puţin cuprinzătoare. Economistul neoclasic Alfred Marshall în lucrarea
Principles of Economics (1890) a înlocuit termenul de economie politică cu Economics1,
punând sensul egalităţii între ele: „Economia politică sau Economics-ul se ocupă cu
cercetarea activităţii vitale normale a societăţii omeneşti; ea studiază acea sferă a
acţiunilor individuale şi sociale, care este legată în modul cel mai strâns de crearea şi
1
Termen preluat de la W.S. Jevons, care-l folosise pentru prima dată în 1871
4
folosirea bazei materiale a bunăstării”. Mai târziu acelaşi economist aprecia că denumirea
de Economics este mai cuprinzătoare.
În secolul XX s-a generalizat în lumea anglo-saxonă termenul de Economics în
timp ce societatea latină foloseşte, în continuare, de regulă, sintagma Economie politică.
În zilele noastre, dominante sunt două denumiri: Economia politică şi
Economics. După unele aprecieri, între cele două denumiri nu există nicio deosebire;
după alte opinii, denumirea de Economics este mai cuprinzătoare decât cea de Economie
politică, iar după alte opinii relaţia este inversă.
Considerăm că mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o

ştiinţă care are un obiect sau domeniu propriu de cercetare- realitatea
Important economică, înţeleasă ca un sistem coerent de acţiuni economice
interdependente, aflate sub dictatul limitării resurselor economice.
Economia studiază ansamblul activităţii economice interdependente. La fel

cum Fizica studiază ansamblul fenomenelor fizice, Chimia studiază ansamblul
fenomenelor chimice etc., tot aşa şi Economia studiază întregul sistem al activităţii
economice.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept ştiinţă, în
diverse etape, dezvoltându-şi şi perfecţionându-şi continuu obiectul şi metoda sa de
studiu.
B. Periodizarea procesului de formare a ştiinţei economice

În evoluţia ştiinţei economice se disting următoarele etape:
B.1.Faza preştiinţifică (antichitate până în secolul al XVIII-lea) în care
problemele economice erau abordate ca o anexă la preocupările cu caracter filosofic,
politico-juridic, de morală religioasă şi politică.
Sfârşitul Evului Mediu marchează începuturile constituirii ştiinţei economice sub
denumirea de mercantilism2 (concepţie după care banii sunt forma ideală a bogăţiei
sociale). Indiferent că vorbim de mercantilismul timpuriu (secolul al XVI-lea),
mercantilismul matur (secolul al XVII-lea) sau mercantilismul târziu (secolul al XVIII-
lea), mercantiliştii au fost preocupaţi de problemele monetare (rolul creşterii stocurilor
monetare pentru expansiunea economică), de problemele populaţiei (sporirea acesteia
favoriza creşterea economică), de problemele dobânzii (era ea un preţ?, de ce era preţ?, se
poate fixa în mod eficient nivelul ei?), de problemele fiscale, legate în principal de
comerţul exterior.
B.2. Faza constituirii ştiinţei economice (1750-1870)
Teoria economică a început să se formeze ca o disciplină ştiinţifică autonomă în
cadrul curentului de gândire fiziocrat, în decursul secolului al XVIII-lea. Purtătorii noii
2
Termenul de mercantilism derivă de la cuvintele italieneşti „mercato” (piaţă) „mercante”
(negustor) şi „mercantile” (legat de câştigul bănesc);
5
orientări în gândirea economică sunt fiziocraţii3, care pornind de la ideea de fizică socială
şi prin analogie cu fizica, doreau să introducă aceaşi rigoare şi în domeniul economiei.
Rolul fiziocratismului în istoria teoriei şi practicii economice, se poate evidenţa
prin următoarele caracteristici:
 fiziocraţii au fost ultimii care au limitat sfera productivă la o singură ramură şi la un
singur factor de producţie (agricultura), care au explicat viaţa economică prin intermediul
unei paradigme preponderent religioase;
 fiziocraţii au fost primii care:
 au transferat obiectul de studiu al economiei politice din sfera circulaţiei în sfera
producţiei; au apreciat că bogăţia naţională este formată din bunuri şi nu din bani (si-au
concentrat atenţia asupra bogăţiei create în agricultură);
 au cercetat sistemul instituţiilor sociale şi s-au întrebat care este cel mai bun
sistem instituţional (au fondat un regim liberal, bazat pe proprietate şi libertatea de
acţiune a indivizilor4, dar într-o societate supusă unei „ordini naturale” create de
Dumnezeu.
 au analizat activitatea economică sub forma unor fluxuri continue de venituri şi
au considerat că pot reprezenta diversele circuite economice într-un tablou sintetic.
Şcoala clasică a pus bazele economiei politice, transformând-o într-o ştiinţă
autentică5. Clasicii au conferit ştiinţei economice o certă autonomie în raport cu alte
ştiinţe sociale (dreptul, morala, politica, religia etc.) şi au reuşit desprinderea ei de
filosofie. Ei au analizat activitatea umană din perspectiva eficienţei şi utilităţii.
Homo oeconomicus este perfect raţional: el urmăreşte maximum de rezultate cu
un minimum de efort.
Reprezentanţii săi de seamă cu lucrările lor cele mai importante sunt: Adam Smith
(Avuţia naţiunilor-1776), D. Ricardo (Despre principiile Economiei politice şi ale
impunerii.-1817), Thomas Malthus (Eseu asupra principiului populaţiei-1798), J. S. Mill
(Principiile Economiei politice-1848), J. B. Say (Tratat de economie politică-1803; Curs de
economie politică-1828-1829).
În perioada 1750-1850, în Europa Occidentală, economiştii clasici, în ciuda
divergenţelor de detaliu dintre ei, au promovat câteva idei comune:
 Viaţa economică este guvernată de legi obiective, care formează „ordinea
naturală”, ce se impune peste voinţa şi conştiinţa oamenilor; adică legi naturale
care nu pot fi încălcate fără efecte grave asupra eficienţei economice, fără
pedeapsă şi suferinţă, de nicio fiinţă omenească.
 Liberalismul economic, manifestarea neîngrădită a lui „Homo oeconomicus”,
corespunde cel mai bine ordinii economice „naturale”.
 Piaţa liberă şi concurenţa perfectă reprezintă mecanismele necesare şi suficinte
pentru realizarea şi menţinerea echilibrului economic, folosirea cu eficienţă
3
Termenul de fiziocraţie provine de la cuvintele greceşti „fizios”-natură, „Kratos”-putere
(puterea sau supremaţia naturii);
4
Principiul liberal-„laisser faire, laisser passer, le monde va de lui meme”
5
Condiţiile necesare pentru ca o disciplină să devină ştiinţă sunt: obiect propriu de investigare;
metodă proprie de cercetare şi expunere a rezultatelor; sistem propriu de categorii şi legi.
6
ridicată resurselor societăţii şi armonizarea intereselor individului cu cele ale

colectivităţii (principiul mâinii invizibile).
Liberalii clasici au adus o contribuţie esenţială şi fundamentală la definirea şi
clarificarea unor concepte ale ştiinţei economice. Au contribuţii valoroase asupra
studiului factorilor de producţie, sferelor producţiei, teoriilor producţiei, repartiţiei,
schimbului, consumului, valorii şi preţului, echilibrului şi creşterii economice.
Cu toate acestea, anumite părţi ale teoriei economice clasice au fost abandonate,
altele au suferit modificări substanţiale sau au fost înlocuite cu reflecţii noi considerate că
reflectă mai bine realitatea economică.
B.3.Faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale

Din cadrul Şcolii clasice de Economie s-au desprins două direcţii de cercetare.
 În cadrul primei direcţii se înscrie Karl Marx cu lucrarea „Capitalul” (1867). În
cadrul acesteia a dezvoltat teoria valorii-muncă, a evidenţiat rolul şi formele capitalului, a
analizat procesul reproducţiei economice (simple şi lărgite) şi a elaborat teoria originală a
plusvalorii. Mulţi exegeţi ai operei marxiste îl poziţionează pe Marx în categoria
clasicilor economiei politice, argumetându-şi poziţia, în principal, prin faptul că el a
continuat dezvoltarea consecventă a teoriei obiective despre valoare.
 A doua filiaţie (neoclasicismul sau marginalismul) este o formă a liberalismului
economic clasic, dar cu elemente specifice. Se apreciază-astăzi –că noua paradigmă,
dezvoltată începând cu 1870, a reprezentat o adevărată revoluţie în gândirea economică şi
în cunoaşterea umană.
Spre deosebire de clasici, neoclasicii consideră că:
 legile economice sunt în esenţă legi psihologice (nu obiective);
 substanţa valorii o constituie utilitatea bunurilor (teoria valorii-utilitate opusă
teoriei valorii-muncă);
 elementele mecanismului economic sunt interdependente. Neoclasicii au elaborat
importante studii asupra problematicii echilibrului (între cerere şi ofertă, între
resurse şi nevoi, între venituri şi cheletuieli) atât la nivelul indivizilor şi firmelor
cât şi la nivelul economiei naţionale.
Neoclasicii au contribuit la consolidarea funcţiei aplicative a ştiinţei economice,
multe din noţiunile folosite au putut fi cuantificate şi utilizate în fundamentarea deciziilor
privind alocarea resurselor rare (de exemplu costurile marginale, veniturile marginale,
productivitatea marginală, profitul marginal, costurile fixe şi variabile, utilitatea
marginală, calculele şi modelele de optimizare etc).
Neoclasicismul are acelaşi conţinut principal de idei peste tot în lume dar prezintă
şi anumite particularităţi de la o ţară la alta, sau de la un continent la altul. Astfel, în
Austria este dominantă orientarea psihologică (Carl Menger, E.B.von Bawerk, Friedrich
von Wieser. În Elveţia dominantă a fost orientarea matematică (Leon Walras, Vilfredo
Pareto). În Anglia s-a încercat o conciliere între teoria obiectivă şi cea subiectivă a valorii
(William Stanley Jevons, Alfred Marshall). În SUA au fost studiate, în principal,
mecanismele repartiţiei bogăţiei în societate (John Bates Clark).
7
B.4. Faza contemporană de dezvoltare şi extindere a teoriei economice

 Trecerea de la analiza microeconomică la macro- şi mondoeconomie.
Reprezentativă în acest sens este lucrarea lui J.M.Keynes „Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936). El a respins liberalismul integral în
viaţa economică, susţinând o oarecare intervenţie a statului (prin politica economică),
care să sprijine reglarea proceselor economice specifice unei economii de piaţă. Pentru
realizarea echilibrului în condiţii de utilizare deplină, Keynes propune intervenţia statului
prin politica cheltuielilor bugetare şi/sau prin politica monetară.
Activitatea ştiinţifică desfăşurată de Keynes a generat apariţia, în deceniul al IV-
lea, a unui curent de gândire important în viaţa economică, denumit keynesism. În
perioada postbelică pe această bază s-a dezvoltat curentul neokeynesist de gândire
economică.
 Monetarismului6 -Reprezentantul de seamă este Milton Friedman care în studiul
„The quantity theory of money: a restatement” (1956), va demonstra că banii au un rol
important în realizarea şi menţinerea stării de echilibru din economie; echilibrul
economic se realizează printr-o politică monetară adecvată, ce presupune menţinerea unei
creşteri constante şi stabile a ofertei de monedă, în timp ce celelalte elemente (producţia,
nivelul de ocupare, preţurile etc.) trebuie lăsate să funcţioneze independent;
 „Sinteza-neoclasică” care încearcă să realizeze o îmbinare între teoria neoclasică
şi teoria keynesistă, elaborând conceptul de „economie mixtă”7.
 Teoria fluctuaţiilor şi a ciclurilor economice: Joseph Alois Schumpeter
(Analysis of Economic Evolution, 1912), consideră că fluxul inovaţiilor nu este repartizat
uniform în timp, fapt ce constituie cheia ciclicităţii economice. A inova reprezintă –
pentru Schumpeter – funcţia specifică a unei categorii speciale de indivizi,
întreprinzătorii.
 Dezvoltarea teoriei creşterii economice. Problematica creşterii economice s–a
constituit în subiect de sine stătător al cercetării şi reflecţiei teoretice, ca şi al politicilor
practice nemijlocite abia în a doua jumătate a secolului al XX–lea.
În evoluţia de până acum a abordărilor teoretice şi practice cu privire la creşterea
economică se pot distinge două etape: Prima, începută în perioada interbelică şi extinsă
până la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut, în care preocupările s–au concentrat
asupra problematicii la nivelul firmelor şi economiilor naţionale; A doua, începută la
mijlocul anilor ’70 ai secolului al XX–lea, a extins aria investigaţiilor la nivel
mondoeconomic şi s–a concretizat în elaborarea unor teorii şi modele globale ale creşterii
economice.
În ultimele decenii ale secolului al XX–lea, problematica creşterii a fost strâns
legată de studierea altor probleme ale evoluţiei economice, precum subdezvoltarea,
ordinea economică internaţională, globalizarea economiei mondiale, criza energetică şi a
resurselor primare, alimentaţia, populaţia, sau poluarea mediului ambiant etc.
6
curent economic neoliberal
7
sinteza acestei teorii este cuprinsă în «Economics», Paul Samuelson (prima apariţie în 1947)
8
În gândirea economică contemporană coexistă şi se confruntă: radicalii şi

socialiştii, neokeynesiştii şi keynesiştii, sinteza neoclasică şi monetariştii
Important neoclasici etc. Caracteristica pozitivă a acestei etape este dinamismul
ştiinţei economice, nuanţarea diverselor teorii şi a sistemelor de gândire
economică care permit o emulaţie ştiinţifică aducătoare de progres în
domeniul economic.
C. Obiect, metode şi legi ale ştiinţei economice

Una din problemele definitorii ale statutului unei ramuri a ştiinţei este definirea cât
mai exactă a obiectului său de studiu, cunoscut fiind că orice ramură a ştiinţei economice
se defineşte, în primul rând, prin obiectul său.
O scurtă incursiune în istoria obiectului Economiei evidenţiază următoarele
probleme şi concepte pe care aceasta le studiază:
 Trebuinţele şi bunăstarea membrilor societăţii;
 Bogăţia (avuţia);
 Valoarea, schimbul, preţul, comerţul;
 Relaţiile economice sau de producţie stabilite între membrii societăţii;
 Progresul social, opţiunile şi acţiunile eficiente etc
Obiectul economiei ca ştiinţă, a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa

economică a colectivităţii umane, considerată ca un ansamblu coerent
Important de comportamente privind deciziile de alocare a resurselor limitate,
pentru satisfacerea nevoilor nelimitate, în cadrul problemei economice
generale, fundamentale a economiei.
Economia studiază modul în care societatea utilizează resursele limitate

pentru a produce bunuri şi a le distribui membrilor săi.
Important
Economistul J. Stiglitz, în manualul de economie, consideră că economia studiază
modul în care indivizii, firmele, guvernul şi alte organizaţii din societarea noastră fac
alegeri şi cum determină aceste alegeri folosirea resurselor societăţii; este considerată
ştiinţa alegerilor.
Economia studiază viaţa economică ca un tot unitar, unele aspecte fiind analizate din
perspectivă microeconomică, altele din cea macroeconomică sau din unghiul
interdependenţelor economiilor naţionale în cadrul economiei mondiale (macroeconomia
deschisă − mondoeconomia). Perspectivele micro şi macro asupra economiei sunt două
moduri de a analiza şi interpreta acelaşi lucru.
Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentului entităţilor individuale, cum
ar fi firme, menaje şi pieţe, provine de la cuvântul grec „mic”, deschizând perspectiva de
jos în sus asupra economiei. Se ocupă de analiza modului în care indivizii iau decizii şi
de factorii ce influenţeză aceste decizii.
Părintele microeconomiei este considerat Adam Smith, care în lucrarea „Avuţia
naţiunilor” (1776) analizează modul de formare a preţurilor anumitor bunuri, examinează
modul de stabilire a preţului pământului, muncii şi capitalului, evidenţiind atuurile şi
9
slăbiciunile mecanismului pieţei şi identificând proprietăţile benefice ale „mâinii

invizibile”.
Macroeconomia are ca obiect de studiu comportamentul economiei ca un tot, dar
şi comportamentul mărimilor agregate (inflaţie, şomaj, deficit bugetar, balanţă comercială
etc.), provine de la cuvântul grec „mare”, deschizând perspectiva de sus în jos asupra
economiei. J.M.Keynes este considerat părintele macroeconomiei.
Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

Cunoaşterea fenomenelor, relaţiilor, proceselor economice, descoperirea esenţei
lor, a principiilor şi legilor obiective care guvernează funcţionarea şi evoluţia vieţii
economice, a sistemelor economice reprezintă misiunea Economiei, ca ştiinţă.
Metoda de cunoaştere ştiinţifică reprezintă calea de urmat şi ansamblul de

operaţiuni şi procedee folosite pentru cercetarea fenomenelor, raporturilor şi
Important proceselor economice, respectiv pentru verificarea şi demonstrarea adevărului
economic.
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ:
comparaţia, abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza , analogia, ipoteza, logicul
şi istoricul, modelarea economică matematică etc.
Ce sunt legile economice?

Pentru orice disciplină ştiinţifică, deci şi pentru Economie, se pune problema de a
formula o serie de enunţuri teoretice, cunoscute sub denumirea de regularităţi, principii
sau legi ale domeniului respectiv.
Legi economice8 - legăturile esenţiale, necesare, generale, trainice, stabile
şi probabilistice existente în substanţa fenomenelor şi proceselor
Important economice sau stabilite între acestea.
Totalitatea legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi interacţiunea

lor constituie sistemul legilor în economie.
Exită numeroase criterii după care legile economice se grupează:
1. Din punctul de vedere al duratei, al generalităţii în timp, legile economice se pot grupa în:
a. Legi comune tuturor sistemelor economice (legea rarităţii resurselor, legea
creşterii productivităţii muncii, legea amplificării trebuinţelor);
b. Legi comune mai multor sisteme economice (legea diviziunii muncii sociale,
legea cererii, legea ofertei, legea interacţiunii dintre cerere şi ofertă, legea
concurenţei, legea acumulării);
c. Legi specifice unui singur sistem economic (legea profitului, legea crizelor de
supraproducţie).
2. Din punctul de vedere al sferei economice de acţiune:
8
Legile economice au un caracter obiectiv şi nu trebuie confundate cu legile juridice care sunt
expresia voinţei oamenilor, gândite şi formulate potrivit unor opţiuni stabilite la un moment dat.
10
a. Legi care acţionează în întreaga economie, în toate sectoarele (legi

macroeconomice: legea acumulării, legea rarităţii, legea ofertei, legea cererii, legea
concurenţei, legea concentrării producţiei şi capitalului). Se mai numesc şi legi generale,
la fel ca şi legi comune tuturor sistemelor economice;
b. Legi care acţionează numai în anumite domenii ale economiei naţionale (legile
producţiei nemijlocite, legile repartiţiei, ale schimbului de mărfuri, legile consumului).
Aceste legi se mai numesc şi legi particulare sau legi sectoriale;
c. Legi care acţionează numai la nivelul agenţilor economici, a entităţilor
economice (legi microeconomice);
d. Legi care acţionează la nivelul economiei mondiale- legi mondoeconomice (legea
diviziunii muncii, legea ofertei, legea cererii, legea interacţunii dintre cerere şi ofertă,
legea concurenţei, legea interdependenţei dintre economiile naţionale etc.)
3. Din punctul de vedere al rolului pe care îl îndeplinesc:
a. Legi structurale (legea diviziunii muncii)
b. Legi funcţionale (legea formării şi mişcării trebuinţelor)
c. Legi de dezvoltare (legea acumulării, legea creşterii productivităţii muncii etc).
Menţionăm că această clasificare nu este absolută ci relativă, având un caracter
convenţional, deoarece graniţele dintre diferitele grupe de legi sunt relative şi
convenţionale. De exemplu, legile structurale sunt, într-o anumită măsură şi într-un
anumit sens, şi legi funcţionale şi legi de dezvoltare, şi invers.
Cunoaşterea legilor economice permite formularea deciziilor potrivite pentru
asigurarea raţionalităţii activităţii economice, care presupune în esenţă obţinerea unor
rezultate maxime cu minimum de efort.
TEMA 2
PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A ECONOMIEI
Geneza şi evoluţia economiei reflectă modul în care indivizii reuşesc să coreleze

nevoile lor nelimitate şi în continuă diversificare, cu resursele rare, dar cu întrebuinţări
alternative. În faţa unor resurse relativ limitate, oamenii aleg să-şi folosească mijloacele
de care dispun pentru a-şi acoperi nevoile, în condiţii date de timp şi spaţiu. În funcţie de
vârstă, educaţie, experienţă, credinţă, mediu, familie etc., oamenii urmăresc să realizeze
cele mai bune alegeri legate de viaţa şi munca lor în societate.
11
Economia, ca ştiinţă, are ca obiect de studiu problema economică

fundamentală, adică ce să se producă, cât, cum şi pentru cine, în
Important condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate.
O asemenea problemă a fost, este şi va fi cheia vieţii economice, a cărei

cunoaştere va putea oferi oamenilor şi colectivităţilor umane în ansamblu răspunsurile
cele mai potrivite, în lupta lor continuă cu limitele naturii şi societăţii în care trăiesc.
ÎNTREBĂRILE FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI

1.Ce se produce şi în ce cantitate?
2. Cum sunt produse bunurile?
3. Pentru cine sunt produse aceste bunuri?
4. Cine ia deciziile şi prin ce proces?
A. Ce sunt nevoile? Prin ce se caracterizează? Cum se clasifică acestea?

Trebuinţele umane reprezintă şi exprimă o stare de necesitate obiectivă imanentă
indivizilor şi colectivităţilor umane. Altfel spus, trebuinţele sunt forma de manifestare a
necesităţii obiective în universul social.
În universul economic, trebuinţele reprezintă forme de manifestare a necesităţilor
economice.
În sens economic, nevoile umane reprezintă trebuinţele sau cerinţele
oamenilor de a avea şi de a utiliza bunuri materiale şi servicii, dorinţe care
Important devin nevoi efective în funcţie de condiţiile de producţie existente la un
moment dat.
Nevoile sunt dublu condiţionate:

- Condiţionate obiectiv, de nivelul de dezvoltare a societăţii;
- Condiţionate subiectiv, de nivelul dorinţelor şi aspiraţiilor individului.
Principalele trăsături ale nevoilor economice:

1. Capacitate nelimitată de lărgire, diversificare şi înmulţire a nevoilor privite în
ansamblul lor. Nevoile au caracter nelimitat. Nevoile se află într-o continuă creştere şi
diversificare, rezultând noi nevoi, sau o creştere a numărului lor, sau a calităţii lor, sau o
modificare a structurii acestora;
2. Caracter sistemic: Nevoile sunt legate direct şi/sau indirect unele de altele, se
condiţionează şi influenţează reciproc; se intersectează unele cu altele, formând un sistem
al nevoilor economice. Astfel, nevoia de hrană generează nevoia pregătirii ei; a obţinerii
şi transportului materiei prime etc.
Interacţiunea nevoilor poate avea atât un caracter cauzal cât şi un caracter complementar,
funcţional sau de altă natură.
3. Elasticitatea nevoilor: Nevoile se deosebesc sau se aseamănă între ele prin
gradul de elasticitate. Deşi toate nevoile admit o limită minimă şi o limită maximă, pragul
12
dintre cele două limite este foarte diferit. Se consideră că există nevoi cu elasticitate mică
(rigide), cu elasticitate medie, cu elasticitate mare. Elasticitatea nevoilor îşi găseşte
expresia în:
 Intensitatea diferită cu care se manifestă nevoile în timp, spaţiu şi de la individ la
altul;
 Existenţa unor stări graduale obiective de satisfacere începând cu limita minimă
şi ajungând la limita maximă.
Fiecare nevoie este limitată în mărime, în sensul că pentru a o satisface este suficientă o
anumită cantitate dintr-un bun. Datorită limitării în capacitate, pe măsura satisfacerii
nevoilor, se produce diminuarea intensităţii de manifestare a acestora.
Astfel, acţionează legea descreşterii intensităţii nevoilor (sau legea saturării
trebuinţelor) ce exprimă legătura inversă ce se stabileşte între intensitatea nevoilor şi
gradul (nivelul) de satisfacere a nevoilor.
4. Concurenţa şi complementaritatea nevoilor: Concurenţa vizează rivalitatea lor în
procesul istoric; o nevoie poate suprima manifestarea unei alte nevoi sau o poate înlocui.
Nevoile sunt concurente, în sensul că o nevoie nu poate să se dezvolte decât în
detrimentul celorlalte; Nevoile sunt complementare, în sensul că satisfacerea unei nevoi
atrage necesitatea satisfacerii altora.
Nevoile îndeplinesc un rol multiplu în viaţa economico-socială, în existenţa şi
evoluţia individului şi a societăţii omeneşti: reprezintă cauza iniţială fundamentală, forţa
motrice determinantă a activităţilor economico-sociale; reprezintă scopul final al
activităţii economice.
Clasificarea nevoilor
Tipologia trebuinţelor vizează împărţirea acestora după un ansamblu de criterii, ce
exprimă unghiuri de abordare teoretico-practică. Cercetarea tipologiei nevoilor a
înregistrat progrese importante în sistematizarea teoretică, în gruparea şi clasificarea lor,
pe temeiul unor criterii tot mai riguros determinate. Aceste criterii se referă la: rolul
nevoilor în viaţa socială, geneza lor, frecvenţa manifestării lor în timp, natura şi
conţinutul lor, gradul de extindere, bunurile sau valorile cu care se satisfac, intensitatea
cu care se manifestă, purtătorii trebuinţelor, urgenţa lor etc.
Prezentăm în continuare câteva din criteriile de grupare a nevoilor, cu menţiunea
că această clasificare nu se opreşte la cele menţionate mai jos, deoarece nevoile umane au
un caracter dinamic, ele se amplifică şi se diversifică odată cu şi pe măsura evoluţiei
oamenilor şi a societăţii omeneşti.
13
1. În funcţie de poziţia în ierarhie sunt: nevoi de bază (fundamentale) şi superioare

(complexe)
Nevoi
superioare
Nevoi
fundamentale
Piramida nevoilor (Maslow)

2. După ordinea satisfacerii lor (după urgenţa lor)
• primare;
• secundare;
• terţiare.
3. După conţinutul lor sunt: obligaţii şi aspiraţii.
4. După mijloacele băneşti existente pentru satisfacerea lor: solvabile şi insolvabile.
5. După subiectul purtător sunt nevoi: individuale; de grup; societale.
6. Natura sau conţinutul lor:
• fizice, sociale, intelectuale
• naturale (biologice sau fiziologice), sociale
• economice, tehnice, politice, juridice
7. După timpul în care se manifestă şi se satisfac
• Zilnice, săptămânale, lunare, trimestriale, anuale, multinauale
• Curente (permanente), periodice, rare.
Studiul nevoilor economice ajută la înţelegerea motivaţiei acţiunilor umane, la
aprecierea finalităţii lor, ca şi la fundamentarea mecanismelor economice pentru
încurajarea manifestării la alegere liberă, în cadrul activităţilor ce urmează a fi
întreprinse. De asemenea, studierea nevoilor economice constituie un element important
pentru înţelegerea intereselor economice.
În măsura în care sunt conştientizate nevoile economice se întruchipează în
interese economice. Acestea din urmă sunt influenţate de: factori materiali ai producţiei;
starea nevoilor economice; situaţia economică a purtătorilor acestor interese şi de relaţiile
economice existente în societate, care se manifestă ca interese şi prin interese.
În vederea punerii în funcţiune a intereselor economice şi satisfacerii trebuinţelor
pe care le exprimă, se declanşează diferite tipuri de activitate economică, care îşi are
premisele de realizare în existenţa unor resurse specifice ce urmează să se combine ca
volum, calitate şi structură.
14
B. Ce sunt resursele?
Sistemul nevoilor economice trebuie corelat cantitativ, calitativ şi structural cu cel al
resurselor economice. Dintotdeauna, echilibrul dinamic nevoi-resurse a constituit o
preocupare centrală a societăţii şi a ştiinţei economice.
Resursele reprezintă potenţialul natural-uman, spiritual-cultural, material,
financiar, ştiinţifico-tehnic, informaţional şi politic de care dispune societatea la un
moment dat, în calitate de posibilităţi, condiţii şi premise de desfăşurare a unor activităţi.
Pentru a produce bunurile necesare satisfacerii trebuinţelor, resursele sunt atrase şi
utilizate în cadrul activităţii economice. Prin urmare, resursele apar, atât ca stocuri, ca
existent la un moment dat, cât şi ca fluxuri – elemente atrase şi utilizate în activitatea
economică, într-o anumită perioadă determinată de timp.
Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care sunt

utilizabile, care pot fi atrase şi sunt efectiv utilizate în activitatea
Important economică pentru producerea de bunuri economice destinate satisfacerii
nevoilor.
În cadrul resurselor pe care omul le poate folosi în activitatea economică pentru a-şi
satisface nevoile mediul natural reprezintă cel dintâi izvor. Resursele naturale, împreună cu
cele demografice, formează resursele originare sau primare.
Activitatea umană este cea care desprinde resursele naturale din mediul lor şi
produce alte resurse, cunoscute sub denumirea de resurse derivate.
Resursele economice se pot grupa în patru mari categorii: umane, resurse
natural-materiale, informaţionale şi financiare.
În cadrul categoriei de resurse natural-materiale se includ resursele naturale
originare sau primare (pământul, fauna, flora, energia solară, energia eoliană etc.) şi
resursele materiale derivate (echipamente de producţie, tehnologii de fabricaţie, stocurile
de materii prime, energie, infrastructura economiei etc.).
Resursele umane cuprind oamenii, cu capacitatea lor fizică, biologică, intelectuală
şi educaţională, în măsură în care sunt disponibili pentru activităţile ce urmează să se
desfăşoare.
Resursele informaţionale sunt produsul final al activităţii de analiză şi cercetare
ştiinţifică şi se concretizează în descoperirile apte de a se transforma în cadrul activităţii
umane în noi resurse, pentru a produce sau pentru a fi consumate de oameni.
Resursele financiare cuprind totalitatea mijloacele băneşti concentrate la dispoziţia
agenţilor economici (numerar, monedă scripurală).
15
Resursele sunt dublu limitate:

- Limitate absolut în sensul că volumul resurselor este inferior volumului nevoilor;
resursele sunt insuficiente în raport cu volumul nevoilor.
- Limitate relativ, dinamica resurselor este inferioară dinamicii nevoilor; resursele, ca
volum, calitate şi structură, au screscut şi s-au diversificat continuu, dar mai încet comparativ
cu exigenţele cantitative, structurale şi calitative ale nevoilor.
Legea rarităţii resurselor: Resursele sunt rare, limitate, în

comparaţie cu nevoile, care au un caracter dinamic şi nelimitat.
Important
Cu cât este mai puternică intensitatea acţiunii legii rarităţii resurselor economice,
cu atât este mai durabil principiul raţionalizării utilizării resurselor în activitatea
economică. Rezultă că raritatea şi raţionalitatea în economie reprezintă două reguli
(principii, legi) generale în virtutea cărora alegerea, dintre multiplele variante de folosire
a resurselor, trebuie să asigure fie obţinerea unei producţii maxime cu resursele atrase în
circuitul economic, fie producerea de bunuri necesare nevoilor sociale cu un consum
minim de resurse.
16
În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi

consumatori, trebuie să ia o serie de decizii referitoare la volumul, structura şi calitatea
bunurilor ce trebuie produse respectiv cumpărate pentru a-şi maximiza fie poziţia
economică pe piaţă, fie gradul de satisfacere a nevoilor. Decizia de a produce sau
consuma ceva generează inevitabil renunţarea la a produce sau consuma altceva.
În toate aceste cazuri, apare „costul oportunităţii” sau „costul alternativ”.
Costul acţiunii de a viziona un film la cinema este format din:

a) preţul biletului (care exprimă volumul de bunuri şi
Exemplu servicii care ar fi putut fi procurate cu aceeaşi sumă);
b) cea mai bună alternativă de a utiliza cele două ore
(pregătirea pentru un test la una dintre disciplinele de
învăţământ).
În acest caz, costul de oportunitate al filmului constă în ambele
costuri (preţuri): al biletului şi a diferenţei de notă obţinută la test.
Deci, fie un consum de 2 ore pentru recreere, fie 2 ore de pregătire
profesională.
Costul de oportunitate reprezintă valoarea unei alternative
cedate (la care s-a renunţat) în scopul de a procura un alt bun sau
serviciu.
Costul de oportunitate exprimă costul unui bun nu în bani, ci în funcţie

de alternativa cea mai valoroasă la care trebuie să se renunţe pentru a
Important obţine respectivul bun, în condiţiile în care resursele de care dispunem,
sunt date, limitate. Din acest motiv se mai numeşte şi costul şansei
(sacrificate).
După studierea acestui modul, ar trebui să cunoaşteţi:

 Etapele de constituire şi dezvoltare a ştiinţei economice
 Obiectul ştiinţei economice şi principalele legi
economice
 Relaţia nevoi- resurse
Încercuiţi răspunsurile corecte la întrebările următoare.
ATENŢIE: pot exista unul sau mai multe răspunsuri corecte la aceeaşi
întrebare.
Timp de lucru: 10 minute
17
1. Ştiinţa economică studiază:

a. Căile de optimizare a raportului dintre nevoi şi resurse;
b. Schimbul mărfurilor şi al banilor între membrii societăţii;
c. Comportamentul oamenilor în întreaga lor existenţă;
d. Politicile economice specifice ale statelor lumii;
e. Relaţia dintre preţ-cerere-ofertă.
2. Problema economică fundamentală o reprezintă:
a. Legile vieţii economice;
b. Alocarea resurselor limitate pentru acoperirea nevoilor nelimitate;
c. Alocarea resurselor rare pentru asigurarea protecţiei sociale;
d. Maximizarea profitului.
3. Nevoile sunt condiţionate:
a. Subiectiv, de nivelul aspiraţiilor individului;
b. Obiectiv, de gradul de dezvoltare al societăţii;
c. Numai subiectiv;
d. Numai obiectiv.
4. Resursele economice sunt:
a. Factorii de producţie;
b. Destinate consumului final;
c. Bunurile economice existente pe piaţă;
d. Totalitatea elementelor luate din natură sau prelucrate de către om, care sunt utilizate
sau pot fi utilizate în activitatea economică.
5. Resursele sunt limitate absolut atunci când:
a. Dinamica resurselor este inferioară dinamicii nevoilor;
b. Nu se modifică;
c. Sunt insuficiente în raport cu volumul nevoilor;
d. Dinamica nevoilor este superioară dinamicii resurselor.
6. Costul de oportunitate reprezintă:
a. Un cost financiar;
b. Varianta sacrificată ca urmare a nevoilor nelimitate;
c. Varianta sacrificată ca urmare a resurselor limitate.
7. Utilizarea ineficientă a resurselor economice poate avea drept consecinţe:
a. Creşterea gradului de satisfacere a nevoilor;
b. Economisirea resurselor economice;
c. Renunţarea la satisfacerea noilor nevoi care apar;
d. Reducerea gradului de satisfacere a nevoilor.
8. Nevoile pot fi:
a. Primare şi derivate;
b. Fundamentale şi superioare;
c. Regenerabile şi neregenerabile;
18
d. Limitate şi nelimitate.
Grila de evaluare:
1-a; 2-b; 3-a, b; 4-Da; 5-c; 6-c; 7-d; 8-b.
Recomandări bibliografice suplimentare

Pentru o detaliere suplimentară a aspectelor prezentate în acest curs puteţi
parcurge lucrările:
[1] Herman, E., Microeconomie. Fundamente teoretice şi aplicaţii
practice, „Petru Maior” University Press, Tg. Mureş, 2015
[2] Herman, E., Economie (Microeconomie) – teste grilă și
aplicaţii, Universitatea “Petru Maior” Tg. Mureş, CD-rom, 2017
[3] Popescu, Ghe., Evoluţia gândirii economice, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009 http://www.gpopescu.ro/EGE4.pdf
[4] Samuelson, P., Nordhaus W., Economie (Economics), Ed.
Teora, Bucureşti, 2000.
[5] Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie (Economics), Ed.
Economică, Bucureşti, 2005.
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Economia studiază: 1 punct
a. Alocarea şi folosirea resurselor;
b. Cum pot fi satisfăcute nevoile nelimitate cu resursele limitate;
c. Alocarea resurselor nelimitate pentru producţia bunurilor şi serviciilor necesare
satisfacerii nevoilor;
d. Creşterea şi diversificarea nevoilor.
2. Reprezintă caracteristici ale nevoilor: 1 punct
a. Intensitatea diferită în timp, spaţiu şi de la un individ la altul;
b. Interacţiunea dintre nevoi;
c. Creşterea şi diversificarea nevoilor;
d. Limitarea nevoilor;
e. Nevoile nu pot fi concurente.
3. În funcţie de mijloacele băneşti existente pentru satisfacerea lor, 1 punct
nevoile pot fi:
a. Obligaţii şi aspiraţii;
19
b. Solvabile şi insolvabile;
c. Primare, secundare, terţiare.
4. Măsurarea nevoilor se realizează: 1 punct
a. Numai direct;
b. Direct, prin consumul de bunuri;
c. Indirect, prin consumul de bunuri;
5. Interesele economice reprezintă: 1 punct
a. Totalitatea nevoilor umane;
b. Nevoile transformate în mobiluri directe ale activităţii economice;
c. Nevoi determinate subiectiv.
6. Resursele sunt limitate deoarece: 1 punct
a. Scad în mod continuu;
b. Cresc mai încet decât nevoile;
c. Scad mai repede decât nevoile;
d. Sunt insuficiente în raport cu nevoile.
7. Utilizarea raţională a resurselor are loc atunci când: 1 punct
a. Cu un consum mai mic de resurse se satisfac aceleaşi nevoi;
b. Cu acelaşi consum de resurse sunt satisfăcute mai multe nevoi;
c. Se consumă un volum cât mai mare de resurse pentru a satisface cât mai multe nevoi;
d. Se reduce gradul de satisfacere a nevoilor iar consumul de resurse creşte
8. Sacrificarea unor alternative pentru producerea şi 1 punct
consumarea unui bun este determinată de :
a. Caracterul nelimitat al nevoilor;
b. Caracterul limitat al resurselor;
c. Insuficienţa resurselor în raport cu nevoile
9. Întrebările fundamentale ale economiei sunt: 1 punct
a. Ce se produce şi în ce cantitate?
b. Cum sunt produse bunurile?
c. Pentru cine sunt produse aceste bunuri?
d. Cine ia deciziile şi prin ce proces?
10. Legea descreşterii intensităţii nevoilor: 1 punct
a. Exprimă legătura directă dintre gradul de satisfacere a nevoilor şi intensitatea
nevoilor;
b. Arată că pe măsură ce creşte cantitatea consumată dintr-un bun utilitatea marginală a
acestuia tinde să scadă.
c. Exprimă legătura inversă dintre intensitatea nevoilor şi gradul de satisfacere a
nevoilor
Grila de evaluare:
1-b; 2-a, b, c; 3-b; 4-c; 5-b; 6-b,d; 7-a,b; 8-b, c; 9-a,b,c,d; 10- c.
20
MODULUL 2
1
ACTIVITATEA ECONOMICĂ
Timp alocat-2 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
ACTIVITATEA ECONOMICĂ- DEFINIŢIE, TRĂSĂTURI ŞI
Tema 1
REZULTATE
Tema 2 AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Cursul este destinat prezentării activităţii economice, a
rezultatelor activităţii economice şi a agenţilor economici, în
INTRODUCERE
calitate de subiecţi ai activităţii economice. Activitatea
economică este implicată, direct sau indirect, în satisfacerea
nevoilor societăţii, ea reprezentând fenomenul cel mai general
în viaţa omenirii.
 Definirea activităţii economice
 Prezentarea principalelelor caracteristici ale activităţii
economice
 Prezentarea bunurilor economice- rezultat al activităţii
OBIECTIVE
economice
MODUL  Caracterizarea principalilor agenţi economici
21

SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare este
DE LUCRU de 15 minute.
TEMA 1
ACTIVITATEA ECONOMICĂ - DEFINIŢIE, TRĂSĂTURI ŞI

REZULTATE
Activitatea economică se află în interdependenţă cu celelalte activităţi umane, ale

căror rezultate satisfac nevoi spirituale, cum sunt: activităţile culturale, artistice,
ştiinţifice, religioase etc. Pe de o parte, toate aceste activităţi umane au nevoie, pentru a
se realiza, de mijloace materiale a căror producere se realizează în activitatea economică.
În cadrul activităţii economice apar două tipuri de probleme:
 alegerea unui scop (ţel) care trebuie realizat în anumite condiţii , ceea ce conferă
activităţii economice o finalitate;
 alegerea unor mijloace (tehnici) pentru a atinge scopul stabilit, ceea ce determină
raţionalitatea acestei finalităţi, prin folosirea tehnicii de producţie cea mai
adecvată scopului propus şi restricţiilor impuse de raritatea resurselor folosite şi de
incertitudinile vieţii.
În condiţiile unor resurse relativ limitate, ansamblul activităţilor umane prin care
se urmăreşte să se răspundă la întrebările ce să se producă, cât să se producă, cum să se
producă şi pentru cine să se producă sunt cunoscute sub denumirea de activităţi
economice.
Activitatea economică reprezintă componenta fundamentală a acţiunii
umane, în cadrul căreia prin alocarea şi folosirea resurselor economice,
Important au loc procese de producţie, de circulaţie, de distribuţie şi de consum de
bunuri materiale şi servicii, în scopul satisfacerii nevoilor.
Activitatea economică se referă la totalitatea operaţiunilor care urmăresc, direct

sau indirect, satisfacerea nevoilor cu bunuri economice.
22
În funcţie de natura lor, există trei categorii de operaţiuni în cadrul economiei:

- Operaţii cu bunuri şi servicii care privesc producţia, schimbul şi consumul
(utilizarea bunurilor);
- Operaţii de repartiţie, prin care se realizează formarea şi distribuirea veniturilor legate de
producţie şi a celor de proprietate (dividente, dobânzi, rente etc.);
- Operaţii financiare- care se referă la modificarea volumului şi structurii activelor
şi/sau pasivelor agenţilor economici.
Structura activităţii economice:

1. Producţia reprezintă componenta activităţii economice care constă în combinarea
şi utilizarea resurselor (intrări în procesul de producţie) în vederea obţinerii de noi bunuri
economice sau de bunuri cu o utilitate sporită (ieşiri din procesul de producţie). În
general, scopul transfomării intrărilor în ieşiri este obţinerea profitului.
Procesul de producţie cuprinde:
 producţia de bunuri materiale;
 producţia (prestarea) de servicii;
 producţia de informaţii.
2. Circulaţia (schimbul) cuprinde acele activităţi ce asigură mişcarea continuă a
bunurilor economice între vânzători şi cumpărători.
3. Repartiţia cuprinde acele activităţi prin intermediul cărora venitul se distribuie şi
se redistribuie participanţilor la viaţa economică şi între membrii societăţii, astfel încât
bunurile materiale şi serviciile sunt îndreptate spre destinaţiile pentru care au fost create,
fiind acoperite de aceste venituri.
Se disting două tipuri de activităţi de repartiţie:
- repartiţie primară - legată de activitatea productivă (salarii, impozite indirecte
etc.);
- repartiţie secundară - legată de redistribuirea veniturilor primare (impozite
directe, subvenţii etc.)
4. Consumul, act final al activităţii economice, constă în utilizarea efectivă a bunurilor
economice în scopul satisfacerii cerinţelor. În acelaşi timp, consumul verifică utilitatea
bunurilor şi concordanţa lor cu nevoile şi preferinţele oamenilor.
Între consum şi producţie există o relaţie de condiţionare reciprocă
(interdependenţă):
Important
 Producţia creează consumul: furnizându-i obiectul, determinând
modul de consumare şi trezind în consumator trebuinţa pentru produsul care
urmează să fie creat (produsul nou);
 Consumul creează producţia sub dublu aspect: numai în cadrul consumului, bunul
devine un produs util; consumând utilităţile create, consumul „distruge” producţia
finalizând-o, creând necesitatea unei producţii noi.
Consumul poate fi:
 consum final (propriu-zis) care se referă la folosirea bunurilor economice în mod
personal sau colectiv pentru satisfacerea nevoilor directe;
23
 consum intermediar (productiv)- vizează folosirea bunurilor intermediare pentru a

produce alte bunuri economice, pierzându-şi caracteristicile iniţiale şi dobândind altele
noi.
BUNURILE ECONOMICE- REZULTAT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Bunurile, în general, reprezintă orice lucruri, obiecte, servicii etc. care au

proprietatea de a satisface o nevoie umană sau alta, adică sunt utile omului. Reprezintă
mijloace de satisfacere a nevoilor umane.
După caracteristicile generale şi provenienţa lor, bunurile se pot clasifica în:
bunuri libere (care nu sunt rezultat al acţiunii umane, nu au costuri de procurare- lumina
solară, căldura naturală, aerul etc) şi bunurile economice.
Bunurile libere există din abundenţă în natură iar folosirea lor pentru satisfacerea
nevoilor se face în mod gratuit.
Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice are un caracter relativ şi se face în
raport de loc şi timp.
Existenţa bunurilor economice presupune, în general, următoarele condiţii:
a) Existenţa unei nevoi umane reale;
b) Proprietatea obiectivă a bunului de a satisface o nevoie (să fie util);
c) Conştientizarea de către om a acestei însuşiri;
d) Necesitatea unui efort, a suportării unui cost pentru obţinerea bunului respectiv
(raritatea);
e) disponibilitatea şi accesibilitatea obţinerii şi utilizării bunului respectiv.
Bunurile economice reprezintă acele bunuri a căror caracteristică

principală este raritatea, faptul că există numai în măsura în care sunt
Important produse, că sunt produse întotdeauna în cantităţi limitate şi cu un anumit
efort.
Clasificarea bunurilor economice

1. După nevoia pe care o acoperă:
- bunuri de producţie (prodfactori) care satisfac o nevoie indirectă (ex. maşini,
materii prime, servicii de producţie- transportul, comerţul, băncile, comunicaţiile,
asigurările etc.);
- bunuri de consum (satisfactori), care satisfac direct nevoile personale ale
oamenilor, bunuri care fac obiectul consumului final (alimente, îmbrăcăminte, locuinţa,
mobila, cărţile, automobile, asistenţă medical etc.).
2. După gradul de prelucrare într-o anumită perioadă determinată:
- primare – desprinse direct din natură;
- intermediare – aflate în faze succesive de prelucrare;
- finale – care în perioada de referinţă nu mai sunt supuse transformării şi sunt
destinate consumului final,
3. După forma sub care se prezintă:
- Bunuri materiale (corporale, tangibile);
24
- Bunuri nemateriale, necorporale, intangibile (servicii, informaţii).

4. După legătura cu alte bunuri:
- bunuri substituibile (consumul unuia înlocuieşte consumul altuia);
- bunuri complementare (consumul unui bun presupune consumul altui bun);
- bunuri concurente (consumul unuia exclude consumul altuia).
5. După sectorul economic în care sunt produse:
- bunuri publice – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice publice (colective)
- bunuri private – sunt destinate satisfacerii nevoilor economice private (individuale)
6. După modul în care circulă în cadrul economiei, de la producător la consumator:
- bunuri cu caracter de mărfuri (marfare);
- bunuri care circulă fără a fi mărfuri (nonmarfare, noncomerciale).
Pentru ca un bun să devină marfă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1. să fie rezultatul muncii omeneşti (să fie bun economic);
Important 2. să satisfacă o nevoie, să fie util (să fie cerut pe piaţă);
3. să fie destinat schimbului, prin vânzare-cumpărare, la un anumit preţ.
TEMA 2
AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE
Cine desfăşoară activitatea economică?

Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice,
cunoscute sub denumirea de agenţi economici (denumit şi subiect de proprietate, actor
economic etc.).
Agentul economic este o organizaţie pluri sau unipersonală, cu personalitate
juridică, înfiinţată pentru a desfăşura activităţi definite în baze legale, îndeplinind funcţii
bine determinate în viaţa economică.
După funcţia principală îndeplinită şi după sursa de provenienţă a resurselor în
sectoare instituţionale (criteriul instituţional) agenţii economici se grupează în şapte
categorii:
1. Gospodăriile populaţiei sau 4. Societăţile de asigurare
menajele 5. Administraţiile publice
2. Societăţile sau firmele 6. Administraţiile private
nefinanciare 7. „Restul lumii” sau „străinătatea”
3. Societăţile financiare (exteriorul)
25
1. Gospodăriile populaţiei sau menajele reprezintă agentul economic purtător al

calităţii de consumator de bunuri materiale şi servicii personale. Manifestându-se în
calitate de cumpărători-consumatori, menajele folosesc veniturile lor pentru a-şi satisface
nevoile.
În calitate de consumatori, menajele apar ca diferite categorii socioprofesionale
(salariaţi, pensionari, liber profesionişti, agricultori etc.)
Caracteristici principale:
 Funcţia principală a menajelor o reprezintă consumul (final);
 Urmăresc maximizarea satisfacerii nevoilor prin folosirea de bunuri economice
[obiectiv];
 Deţin şi vând factori de producţie (muncă, capital, pământ etc.) pe piaţa factorilor
de producţie, fiind principala proprietară de factori de producţie, decizând cui să
vândă serviciile lor;
 Obţin venituri sub formă de salarii, rentă, dobândă, dividente etc.
În calitate de subiect economic, menajele furnizează elementele de bază pentru
activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele acest flux antrenează obţinerea de
venituri, care pentru firme sunt cheltuieli. Totodată, menajele sunt principalul cumpărător
de bunuri materiale şi servicii de consum oferite de firme, efectuând pentru acestea
cheltuieli, care pentru firme sunt venituri, conform figurii nr.1.
Menajele primesc de la administraţiile publice transferuri sub formă de pensii,
indemnizaţii de şomaj etc., şi plătesc acestora impozite şi diverse taxe.
Fluxurile economice către şi de la menaje, de bunuri de consum şi de

servicii, de factori de producţie se numesc fluxuri reale, în timp ce
Important fluxurile de venituri şi de cheltuieli antrenate de acestea formează fluxurile
monetare.
Fluxurile economice dintre agenţii economici sunt de regulă tranzacţii bilaterale
de piaţă.
Ce sunt tranzacţiile economice?
Desfăşurarea activităţii economice în cadrul fiecărei economii înseamnă decizii
individuale ale tuturor agenţilor economici. Acestea sunt legate de modalităţile prin care
rezultatele activităţii economice trec de la un agent economic la altul, cunoscute sub
denumirea de tranzacţii (bilaterale).
În general, se disting tranzacţii unilaterale şi tranzacţii bilaterale.
 tranzacţii unilaterale -care nu presupun o contraprestaţie în mod direct (nu se
primeşte nimic în schimb). Apar sub forma de transferuri curente (impozite, contribuţii la
asigurări sociale, subvenţii etc.) şi transferuri patrimoniale (donaţia);
 tranzacţii bilaterale (sau de piaţă)- constau în mişcări reciproce, biunivoce de
bunuri între doi agenţi economici (de ex. Vânzarea- cumpărarea).
Fiecărei tranzacţii bilaterale îi corespund două categorii de fluxuri: reale şi
monetare. Fluxul economic- mişcare permanentă de bunuri materiale şi servicii, de
26
factori de producţie, de disponibilităţi monetare etc., între agenţii economici participanţi

la tranzacţii
Fig. 1.Menajele în circuitul economic

Obiectul tranzacţiilor economice îl reprezintă bunurile produse (corporale sau
necorporale), serviciile factorilor de producţie şi moneda.
2. Societăţile nefinanciare sau întreprinderile (firmele) cuprind unităţile

instituţionale dotate cu personalitate juridică care sunt producători de piaţă şi a căror
activitate principală constă în producerea de bunuri şi servicii nefinanciare, cu scopul
obţinerii de profit. În acest sector se include activitatea regiilor autonome şi a societăţilor
comerciale nefinanciare, precum şi a cvasi-societăţilor nefinanciare.
Caracteristici principale:
 Funcţia principală este producţia de bunuri economice;
 Urmăresc maximizarea profitului;
 Cumpără şi consumă factori de producţie în vederea producerii de bunuri destinate
pieţei (consum intermediar);
 Obţin venituri din vânzarea producţiei.
Activitatea firmelor presupune cumpărări de factori de producţie (intrările) şi
vânzări de bunuri materiale şi servicii (ieşirile). Intrările şi ieşirile pe care le antrenează
activitatea firmelor generează două categorii de fluxuri economice (conform fig.2):
a) De la menaje spre firme circulă acele elemente necesare producţiei de bunuri (factorii
de producţie- munca, pământul, capitalul, abilitatea întreprinzătorului etc.). Pentru firme
aceste intrări antrenează cheltuieli, determinate de plata serviciilor pe care le prestează
factorii de producţie achiziţionaţi. De asemenea, în aceste cheltuieli firmele mai includ şi
impozitele şi taxele directe, percepute de bugetul de stat pe veniturile factorilor de producţie.
b) De la firme spre menajele şi administraţia publică circulă bunurile materiale şi
serviciile care sunt destinate să satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme, aceste ieşiri
antrenează venituri, care sunt expresia monetară a preţurilor pentru bunurile materiale şi
27
serviciile cumpărate de menaje şi administraţia publică, la care se mai adaugă şi subvenţiile

care vin de la stat, sub forma transferurilor.
Fig.2. Firmele în circuitul economic

3. Societăţile financiare cuprind ansamblul de societăţi şi cvasi-societăţi (private,
publice sau mixte) a căror funcţie principală constă în furnizarea de servicii de
intermediere financiară şi/sau în exercitarea de activităţi financiare auxiliare.
Aceste societăţi colectează şi redistribuie disponibilităţile financiare. Resursele
principale ale acestor agenţi economici provin din fondurile obţinute pe baza
angajamentele contractate (depuneri la vedere şi la termen, obligaţiuni etc.), dobânzi
primite, comisoane etc.
4. Societăţi de asigurare cuprind societăţile care realizează contracte în vederea
transformării riscurilor individuale în riscuri colective, realizează depăgubiri când se
produc riscuri, în schimbul unor prime de asigurare.
5. Administraţiile publice cuprind toate unităţile instituţionale a căror producţie non-
piaţă este destinată consumului individual şi colectiv; resursele lor provin, în cea mai
mare parte, din contribuţiile obligatorii (impozite, taxe etc.) vărsate de unităţile
aparţinând altor sectoare.
Funcţia principală o constituie efectuarea de operaţii de redistribuire a veniturilor
şi a patrimoniului naţional, efectuând servicii non-marfare (asigurarea protecţiei sociale,
învăţământului public, asigurarea securităţii, asistenţă medicală publică etc).
Sectorul administraţiei publice se compune din următoarele subsectoare: Administraţia
centrală; Administraţiile locale; Administraţiile de securitate socială.
În timp ce folosirea bunurilor economice produse de firme presupune cumpărarea lor,
folosirea bunurilor produse de administraţiile publice, în general, nu presupune un
contraserviciu. Pentru a putea să pună la dispoziţia societăţii bunurile necesare, guvernul
cumpără de la menaje factori de producţie şi de la firme bunuri economice, fapt ce
antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de transferuri pe care
guvernul le face către firme şi menaje. Pentru a se realiza aceste fluxuri de cheltuieli,
guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de impozite directe şi indirecte de la firme
şi impozite personale de la menaje, conform figurii de mai sus (fig. 3).
28
Fig. 3. Administraţiile publice în circuitul economic

6. Administraţiile private cuprind instituţii fără scop lucrativ în serviciul
gospodăriilor populaţiei, grupează unităţile instituţional rezidente care produc, în
principal, servicii de non-piaţă (non-marfare) pentru gospodării şi ale căror resurse, în cea
mai mare parte, provin din vânzări ocazionale, contribuţii voluntare efectuate de
gospodării, vărsăminte provenite de la administraţiile publice şi din venituri din
proprietate.
În acest sector instituţional se includ organizaţii religioase (de cult), sindicate, partide
politice, uniuni, fundaţii, asociaţii culturale şi sportive.
7. Restul lumii sau străinătatea (exteriorul) reprezintă generic toate celelalte economii
naţionale şi unităţile lor autonome, cu care agenţii economici interni realizează tranzacţii
economice. În această categorie intră şi reprezentanţele unor organizaţii străine şi
internaţionale aflate pe teritoriul ţării de referinţă. Străinătatea este un agent economic
specific care nu se caracterizează prin nicio funcţie, iar evidenţierea operaţiunilor respective
furnizează o vedere de ansamblu asupra relaţiilor economice care leagã o ţarã cu restul lumii.
Fig. 4. Fluxuri cu străinătatea

În calitate de subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de
producţie, de bunuri materiale şi servicii pentru activitatea internă a fiecărei economii
29
naţionale, fluxuri de venituri şi cheltuieli şi fluxuri financiare internaţionale. Toate aceste

fluxuri sunt generate de activitatea pe care o desfăşoară agenţii naţionali în străinătate şi
agenţii străini pe teritoriul ţării, de operaţiunile de export şi import, de acordarea şi/sau
primirea de împrumuturi etc, conform figurii de mai sus (fig.4).
Dintre toţi agenţii economici prezentaţi, se apreciază că agenţii economici
producători şi cei consumatori sunt cei mai importanţi deoarece sunt expresia raportului
cerere-ofertă pe piaţă, ca raport economic esenţial în toate domeniile de activitate,
conform fig.5.
Fig. 5. Menaje şi Firme; piaţa factorilor de producţie şi piaţa bunurilor
Totalitatea fluxurilor economice (reale şi monetare), care

concretizează tranzacţiile dintre agenţii economici, componenţi a
Important unei economii naţionale, formează circuitul economic.

 Caracteristicile şi rezultatele activităţii economice
 Distincţia dintre bunurile libere şi bunurile economice
 Rolul principalilor agenţi economici în economia
naţională şi modul de formarea a veniturilor şi cheltuielilor.
întrebare.
30
1. Relaţia dintre mijloacele şi scopul acţiunii economice, bazate pe raţionalitate, este

redată sub forma:
a. Mijloacele sunt subordonate scopului;
b. Scopul determină mijloacele;
c. Scopul scuză mijloacele;
d. Nu există nicio relaţie între scop şi mijloc
2. Activitatea economică prin care se utilizează şi se combină factori de producţie în
vederea obţinerii de noi bunuri economice destinate satisfacerii nevoilor
reprezintă:
a. Producţia;
b. Circulaţia;
c. Consumul;
d. Repartiţia.
3. Subiecţii activităţii economice pot fi:
a. Maximizarea profitului;
b. Proprietatea privată;
c. Agenţii economici;
d. Bunurile economice.
4. Întreprinderile nefinanciare se caracterizează prin:
a. Sunt principalele producătoare de bunuri economice;
b. Urmăresc maximizarea satisfacerii nevoilor;
c. Realizează consum final;
d. Reprezintă cererea pe piaţa factorilor de producţie.
5. Administraţiile publice:
a. Au ca surse principale de venituri impozitele şi taxele;
b. Nu au calitatea de agent economic;
c. Au ca obiect de activitate producerea de servicii financiare;
d. Au în principal funcţia de redistribuire a veniturilor;
e. Urmăresc maximizarea profitului.
6. Care din variantele de mai jos sunt relevante pentru conţinutul fluxurilor
economice:
a. Reprezintă transmiterea de bunuri materiale de la un agent economic la altul;
b. Constau în transmiterea contraprestaţiilor de la cumpărători la vânzători;
c. Reprezintă circulaţia bunurilor materiale, serviciilor, disponibilităţilor băneşti,
între agenţii economici.
7. Operaţiunile de repartiţie:
a. Pot fi primare şi intermediare;
b. Asigură deplasarea bunurilor economice între vânzători şi cumpărători;
31
c. Asigură împărţirea veniturilor obţinute din activitatea economică între agenţii

economici.
d. Sunt operaţiuni prin care are loc distribuirea şi redistribuirea rezultatelor producţiei
8. Între fluxul economic şi circuitul economic există o relaţie:
a. Ca de la parte la întreg;
b. Ca de la întreg la parte;
c. Nu se poate preciza;
d. De egalitate.
9. Dacă o întreprindere producătoare de bunuri economice vinde o marfă şi
încasează contravaloarea mărfii respective realizează:
a. Numai un flux real;
b. Numai un flux monetar;
c. Atât un flux real cât şi un flux monetar.
10. Menajele stabilesc relaţii cu întreprinderile prin:
a. Impozite şi taxe;
b. Depozite bancare;
c. Pensii şi indemnizaţii de şomaj;
d. Muncă, salarii şi dividende.
Grila de evaluare:
1-a,b; 2- a; 3- c; 4-a,d; 5-a,d; 6-c; 7-d; 8-a; 9-c; 10-d.

[1] Herman, E., Microeconomie. Fundamente teoretice şi aplicaţii practice,
„Petru Maior” University Press, Tg. Mureş, 2015
[2] Herman, E., Microeconomie-Aplicaţii, Universitatea “Petru Maior” Tg.
Mureş, departamentul IFRD, 2009
[3] Popescu, C., Gavrilă, I., Ciucur D., Teorie economică generală, vol. 1.
Microeconomie, http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=464&idb=
[4] Samuelson, P., Nordhaus W., Economie (Economics), Ed. Teora,
Bucureşti, 2000.
[5] Stiglitz, J. E., Walsh, C. E., Economie (Economics), Ed. Economică,
Bucureşti, 2005.
[6] *** Dicţionar de economie, ediţia a doua, Bucureşti, Ed. Economică,
2001
32
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Care din următoarele afirmaţii cu privire 1 punct
la activitatea economică sunt false:
a. Este forma fundamentală a activităţii umane;
b. Nu are finalitate şi caracter funcţional;
c. Se caracterizează întotdeauna prin raţionalitate şi eficienţă.
2. Consumul final se referă la utilizarea 1 punct
bunurilor economice pentru:
a. Satisfacerea nevoilor directe;
b. Producerea altor bunuri materiale;
c. Prestarea de servicii;
d. Producerea de informaţii
3. Reprezintă tranzacţii economice bilaterale: 1 punct
a. Transferuri patrimoniale;
b. Transferuri curente;
c. Tranzacţiile în care oricărei transmiteri de bunuri îi corespunde o contrapartidă;
d. Tranzacţiile de vânzare-cumpărare;
e. Donaţiile.
4. Principala funcţie a menajelor este: 1 punct
a. Să producă bunuri economice;
b. Să consume bunuri;
c. Să presteze servicii necomerciale pentru anumite categorii de populaţie;
d. Maximizarea profitului.
5. Administraţiile private: 1 punct
a. Prestează servicii nonmarfare pentru anumite colectivităţi specifice;
b. Furnizează servicii publice colective;
c. Nu urmăresc maximizarea profitului;
d. Nu sunt agenţi economici.
6. Operaţiunile de producţie sunt 1 punct
acele operaţiuni prin care:
a. Sunt generate noi bunuri economice;
b. Se utilizează efectiv bunurile economice pentru satisfacerea nevoilor;
33
c. Sunt fabricate bunurile economice şi tranzacţionate;

d. Sunt achiziţionaţi factorii de producţie necesari activităţii economice.
7. Operaţiunile de consum sunt 1 punct
acele operaţiuni prin care:
a. Se utilizează bunurile economice, în scopul satisfacerii efective a nevoilor umane;
b. Se folosesc efectiv maşinile, instalaţiile, materiile prime pentru obţinerea unor bunuri
economice;
c. Se utilizează efectiv prodfactorii pentru satisfacerea nevoilor.
8. Totalitatea legăturilor economice dintre agenţii 1 punct
economici dintr-o ţară şi dintre aceştia şi „exterior” formează:
a. Economia naţională;
b. Circuitul economic;
c. Fluxul economic;
d. Activitatea economică
9. În funcţie de natura lor, fluxurile economice pot fi: 1 punct
a. Active şi pasive;
b. Primare şi derivate;
c. Principale şi secundare;
d. Nominale şi reale;
e. Reale şi monetare.
10. Atunci când administraţia publică angajează 1 punct
forţă de muncă şi plăteşte salarii se realizează:
a. Numai un flux real;
b. Numai un flux monetar;
c. Atât un flux real cât şi un flux monetar;
d. Nu se poate preciza.
Grila de evaluare:
1-b,c; 2-a; 3-c,d; 4-b; 5- a,c; 6-a; 7-a; 8- b; 9-e; 10 –c.
34
MODULUL 3
SISTEME ECONOMICE
Timp alocat-4 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB
Tema 2 ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI ECONOMIA DE COMANDĂ

BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Indiferent de sistemul economic sau de nivelul de
dezvoltare orice societate este constrânsă să dea răspuns la
INTRODUCERE
întrebările esenţiale ale economiei (ce,cât, cum, pentru cine?), în
condiţiile unor resurse limitate şi nevoi nelimitate.
Deşi aceste întrebări fundamentale ale economiei sunt
comune tuturor societăţilor, modul de soluţionare a lor diferă în
timp şi spaţiu, aşa cum vom vedea în prezentul modul. Ştiinţa
economică s-a preocupat, încă de la începuturile sale, să
fundamenteze tipurile specifice de organizare şi reglare a
activităţii economice, chemate să aducă rezolvări viabile
problemei economice fundamentale ale existenţei economice.
 Definirea economiei naturale şi a economiei de schimb
 Prezentarea trăsăturilor economiei de schimb
 Evidenţierea economiei monetarizate
 Prezentarea principalelelor caracteristici ale economiei de
OBIECTIVE
piaţă şi economiei de comandă
35
MODUL  Prezentarea principalelor caracteristici ale economiei de piaţă

contemporane

SARCINI  Timpul de lucru pentru parcurgerea testului de autoevaluare este de
DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
ECONOMIA NATURALĂ ŞI ECONOMIA DE SCHIMB
Sistemul economic este definit ca fiind un ansamblu alcătuit dintr-o multitudine

de componente (fenomene, procese, acte ş.a.), între care există legături funcţionale
complexe, desfăşurate în planul mediului înconjurător.
Sistemul economic este caracterizat ca un complex coerent de structuri
instituţionale şi sociale, economice şi tehnice, psihologice sau mentale. Acesta are drept
obiectiv esenţial atenuarea conflictului dintre resursele limitate şi nevoile nelimitate.
Pe parcursul evoluţiei sale, omenirea a străbătut mai multe sisteme economice.
Primul dintre acestea- cronologic- a fost cel al economiei naturale.
Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a

activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute din
Important producţie proprie, fără a apela la schimb, prin autoconsum.
Economia naturală se mai numeşte "economie autarhică", "economie casnică
închisă", sau "noneconomie”.
Autoconsumul desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru
satisfacerea nevoilor. Autoconsumul apare sub două forme:
 autoconsum final (care permite satisfacerea directă a nevoilor umane)
 autoconsum intermediar (destinat producerii altor bunuri).
36
Aceasta a fost prima formă de organizare a economiei cunoscută de societatea

omenească şi a fost predominantă în: comuna primitivă, sclavagism şi feudalism. Ea a
fost preponderentă până la prima revoluţie industrială.
Economia naturală apare ca un sistem închis, în interiorul căruia resursele
(resursele naturale, bunurile de capital, precum şi resursele umane) şi rezultatele
producţiei (bunurile) sunt alocate în strictă corespondenţă cu utilizatorii lor şi în raport cu
limitele oferite de realitate, urmărindu-se doar satisfacerea nevoilor în limita propriei
producţii obţinute.
În cadrul economiei naturale activitatea economică se realiza, în principal, la
nivelul gospodăriei individuale, izolată din punct de vedere economic, în care "producţia
şi consumul erau îmbinate într-o singură funcţie dătătoare de viaţă".
De-a lungul timpului, economia naturală a cunoscut o evidentă tendinţă de
restrângere relativă. Restrângerea graniţelor economiei naturale a fost provocată şi
compensată de apariţia şi rapida dezvoltare a economiei de schimb, în etapa
descompunerii comunităţilor primitive.
Dezvoltarea economiei de schimb s-a realizat ca urmare a amplificării nevoilor şi
mijloacelor de satisfacere a lor, prin extinderea meşteşugurilor şi apoi prin realizarea
primei revoluţii industriale, care a adus cu sine o producţie de mărfuri generalizată şi,
prin aceasta, trecerea de la un sistem economic în care predomina economia naturală, la
un sistem în care locul şi rolul principal revine economiei de schimb.
Înfăptuirea civilizaţiei industriale, pe parcursul ultimelor trei secole, a dus la
separarea producătorului de consumator şi la ruperea unităţii dintre producţie şi consum.
„Al Doilea Val - subliniază A.Toffler a eliminat practic bunurile produse pentru
consumul personal - pentru folosinţa celui care le produsese şi a familiei sale; el a creat o
civilizaţie în care nimeni, nici măcar agricultorul, nu mai era independent din acest punct
de vedere, ei devenind dependenţi de piaţă”.
Economia de schimb reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare

a activităţii economice în care agenţii economici (autonomi, independenţi
Important şi specializaţi în fabricarea anumitor produse) creează bunuri în scopul
satisfacerii nevoilor de consum ale societăţii, prin intermediul
schimbului.
Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în

compensaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.
Toate economiile contemporane funcţionează ca economii de schimb.
Existenţa şi funcţionarea sistemului economiei de schimb, presupune îndeplinirea
cumulativă a două condiţii:
 diviziunea socială a muncii şi specializarea producătorilor- reprezintă procesul
obiectiv de desprindere şi diferenţiere a producătorilor, de separare în raport cu
elementele esenţiale de sine stătătoare pe care ei le realizează; Aceasta duce la
diferenţierea bunurilor şi dependenţa producătorilor unii faţă de alţii;
37
 autonomia şi independenţa producătorilor- la baza procesului de producţie stă o

anumită formă de proprietate (proprietatea privată) ce dă dreptul de decizie a
agentului economic, în privinţa dispoziţiei asupra unui bun.
Economie naturală vs. Economie de schimb

 Economia naturală nu implică piaţa, în timp ce economia de schimb
implică apariţia şi funcţionarea pieţei;
 Economia naturală se caracterizează prin alocarea suboptimală a
resurselor, în timp ce economia de schimb realizează alocarea resurselor pe baza
avantajului comparativ;
 Elemente de economie naturală (producţia casnică a gospodăriilor) sau de
economi de schimb nemonetară [ (barter -troc) efectuată pentru a contracara lipsa
de lichidităţi monetare sau pentru a contracara deprecierea rapidă a monedei] se
întâlnesc şi în sistemele economice moderne.
CARACTERISTICI GENERALE ALE ECONOMIEI DE SCHIMB
Principalele caracteristici ale economiei de schimb sunt:

1. specializarea agenţilor economici;
2. autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici;
3. activitatea economică gravitează în jurul pieţei;
4. monetarizarea economiei;
5. legăturile economice dintre agenţii economici se desfăşoară, de regulă, sub forma
tranzacţiilor bilaterale de piaţă;
6. bunurile economice tranzacţionate au forma de marfă.
1. Specializarea agenţilor economici

Economia de schimb are la bază diviziunea socială a muncii care generează agenţi
economici specializaţi: pe profesii (ocupaţii), pe ramuri (activităţi) şi teritorial.
Pe măsura constituirii ştiinţei economice, s-a demonstrat că, în ultimă instanţă,
specializarea unui agent economic într-un domeniu sau altul de activitate are la bază
interesul economic, avantajul obţinut dintr-o activitate în raport cu alta. Aceasta înseamnă
că deciziile de specializare se întemeiază, conştient sau intuitiv, pe teoria avantajului
competitiv (comparativ) relativ.
Un agent economic sau o economie naţională dispune de avantaj

competitiv relativ în raport cu alţii dacă obţine un anumit bun cu un cost
Important de oportunitate mai mic în raport cu al celorlalţi.
Orice decizie şi acţiune a oricărui agent economic pus în faţa unei alegeri este
guvernată de principiul avantajului comparativ.
Specializarea agenţilor economici generează:
38
 sporirea rezultatelor cu un efort dat (de exemplu, creşterea productivităţii muncii),

fiind sursă de surplus economic;
 necesitatea cooperării şi conlucrării agenţilor economici, inclusiv schimbul
voluntar dintre agenţii economici. Ea face ca activitatea şi satisfacerea nevoilor unuia să
fie dependente de ale celorlalţi.
Principiul avantajului competitiv relativ este aşezat şi la baza specializării
raţionale a ţărilor în producerea cu precădere a anumitor categorii de bunuri economice
şi, în consecinţă, la baza participării lor, prin intermediul agenţilor economici individuali,
la comerţul internaţional. Acestea determină câştiguri diferenţiate pentru fiecare ţară.
2. Autonomia şi independenţa economică a agenţilor economici

Ca trăsătură a economiei de schimb, autonomia presupune că agenţii economici
sunt abilitaţi cu dreptul de decizie, iar înstrăinarea bunurilor are la bază criterii
economice.
Autonomia este fundamentată pe interesul agentului economic izvorât din
proprietate şi se realizează în modalităţi diferite în funcţie de o formă sau alta de
proprietate.
Ce este proprietatea? Care sunt formele proprietăţii ? Care sunt atributele
proprietăţii?
În sens economic, proprietatea exprimă relaţiile între oameni în legătură

cu bunurile economice existente în societate, obţinute prin activitatea
Important umană şi drepturile asupra lor.
Conţinutul proprietăţii, în esenţă, redă unitatea dintre subiectul şi obiectul ei.

Obiectul proprietăţii îl constituie bunurile, care se prezintă sub forma unor entităţi
identificabile şi măsurabile economic. În economia de schimb au importanţă bunurile
economice, respectiv acelea, care intră în circuitul marfar sau, cel puţin, sunt măsurabile
în expresie bănească.
Subiectul proprietăţii îl formează agenţii economici. Astfel, ca subiecţi ai
proprietăţii se manifestă indivizii, ca persoane fizice, menajele, sociogrupurile,
organizaţiile, statul.
În prezent structura internă a raportului economic de proprietate cuprinde
următoarele atribute ale proprietăţii:
a) Apartenenţa obiectului proprietăţii şi relaţiile de apartenenţă - fixează proprietarul
asupra obiectului (posesiune de drept).
b) Posesiunea şi relaţiile de posesiune- ca drept de gospodărire, administrare şi
gestionare a obiectului proprietăţii, însuşire (apropriere) parţială, incompletă (posesiune
de fapt). De exemplu, arendaşul unui teren agricol deţine dreptul de posesiune, iar
proprietarului terenului dat în arendă îi revine apartenenţa.
c) Dispoziţia şi relaţiile de dispoziţie vizează a decide transformarea, înstrăinarea,
consumul sau distrugerea obiectului proprietăţii;
39
d) Utilizarea obiectului proprietăţii şi relaţiile economice de utilizare - constă în

folosirea obiectului proprietăţii în concordanţă cu funcţiile pe care le poate îndeplini în
activitatea economică. Folosirea obiectului proprietăţii prezintă un proces tehnic,
economic şi organizatoric.
e) Uzufructul- însuşirea roadelor date de bunurile aflate în proprietate, manifestarea
raporturilor de proprietate asupra rezultatelor economice.
Exercitarea acestor atribute, în condiţiile respectării legii, constituie monopolul
proprietarului, iar înstrăinarea lor este o funcţie exclusivă a acestuia.
Înstrăinarea atributelor proprietăţii se poate realiza total (prin vânzare-cumpărare,
donaţie, moştenire etc.) sau parţial (prin concesionare, închiriere, arendare, leasing,
contract de management, locaţii de gestiune etc.).
Condiţiile social-economice diferite de-a lungul istoriei, au impus în mod clar
două forme fundamentale de proprietate:
1) Proprietatea privată: Această formă prezintă mai multe modalităţi de însuşire, de
posesiune şi utilizare a bunurilor:
a) proprietate individuală:
a.1). mica proprietate individuală- în cadrul căruia cel ce stăpâneşte factorii de
producţie îi şi foloseşte direct (proprietarul este şi producător direct);
a.2). proprietatea privată-individuală mijlocie şi mare- în cadrul căreia proprietarul
deţine factori de producţie pe care îi utilizează cu lucrători salarizaţi nonproprietari;
b). proprietatea privat-asociativă, forma principală actuală de proprietate privată,
care se prezintă, la rândul ei, ca:
b.1). societăţi comerciale (asociaţii de persoane sau de capitaluri), în care proprietarii
fie că utilizează salariaţi nonproprietari, fie că ei însuşi sunt participanţi la procesul de
producţie;
b.2). proprietate cooperatistă- cooperative de producţie, de consum, de credit.
2) Proprietatea publică (de stat)
Proprietatea publică (de stat) prezentă în toate ţările lumii, în proporţii diferite, se
caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiţionale, se află în proprietatea
organizaţiilor statale privite ca subiect de proprietate. Ea este cadrul favorabil pentru
asigurarea existenţei şi dezvoltării unor sectoare de largă utilitate publică: electricitate,
distribuţia de gaz metan, apă şi canalizare, transport aerian şi feroviar ş.a.; gestionarea
obiectului acestei proprietăţi revine în sarcina administraţiilor publice centrale sau locale.
3). Din combinarea formelor fundamentale de proprietate, în proporţii diferite a rezultat
proprietatea mixtă, prezentă în toate ţările lumii.
Capitalul unităţilor ce fac parte din proprietatea mixtă are ca sursă de provenienţă
participările unor persoane fizice (proprietate individuală sau privată) şi ale unor
persoane juridice (cooperative, societăţi de capital) inclusiv ale diferitor întreprinderi şi
organizaţii publice. Dacă au loc participări din mai multe ţări, se formează proprietatea
mixtă, multinaţională.
40
Gradul cel mai mare de autonomie se realizează în condiţiile

proprietăţii private, când agentul economic decide în mod direct - sau
Important prin reprezentanţi – în virtutea atributelor dreptului de proprietate,
asumându-şi beneficiile şi riscurile deciziilor.
3. Activitatea economică gravitează în jurul pieţei

Datorită diviziunii muncii şi specializării agenţilor economici, fiecare este
dependent de bunurile furnizate de alţii, majoritatea covârşitoare a acestora fiind destinate
schimbului. Procesul separă, în timp şi spaţiu, producţia de consum, pe producător de
consumator, creează o dependenţă puternică a fiecăruia de ceilalţi.
Între producţie şi consum, între producător şi consumator se interpune schimbul –
piaţa.
Piaţa este un mecanism prin intermediul căruia se realizează legătura dintre
cumpărători şi vânzători în vederea stabilirii preţului şi cantităţii pentru un bun sau un
anumit serviciu.
Piaţa devine instituţia centrală în jurul căreia gravitează întreaga

viaţă economică.
Important
Indiferent de modalităţile concrete de funcţionare, piaţa este aceea care, în ultimă

instanţă, validează deciziile economice. În cadrul pieţei se efectuează schimburile dintre
agenţii economici. Schimbul poate avea loc direct (un anumit bun contra altuia – troc)
sau intermediat de monedă.
În prezent, majoritatea covârşitoare a schimburilor se realizează prin mijlocirea
monedei, ceea ce face ca economia de schimb contemporană să funcţioneze ca o
economie monetară.
4. Monetarizarea economiei
Această trăsătură a economiei de schimb se concretizează în faptul că „banii
reprezintă, alături de capital şi specializare, cel de-al treilea aspect major al vieţii
economice moderne. Fluxul de bani reprezintă sângele care irigă sistemul economic … şi
etalonul de măsură a valorii” (Samuelson, 1953, p. 88).
Ansamblul tranzacţiilor economice, modul de funcţionare a economiei, chiar
structura organică a societăţii sunt, într-o formă sau alta, influenţate de către bani
(monedă). O asemenea importanţă a banilor (monedei) este pusă în evidenţă şi de către
funcţiile lor.
Ce sunt banii? Care este forma banilor? Care sunt funcţiile lor?
În literatura economică există o serie de puncte de vedere, chiar divergente, în
privinţa definirii banilor.
Unii autori (Dicţionar de economie, 2001) consideră că banii reprezintă o marfă
specială.....care îndeplineşte funcţia de echivalent general al tuturor celorlalte mărfuri şi
41
de instrument general al schimbului, datorită proprietăţilor sale deosebite. În opinia altor

autori, banii reprezintă noţiunea generică, pivot prin care este desemnat intermediarul
general al schimbului. Aceştia deosebesc banii de monedă care reprezintă o stare concret-
istorică de existenţă a banilor, ce presupune structuri instituţional-juridice bine definite.
Ceea ce numim astăzi bani sunt titluri de valoare emise de stat investite cu putere
de cumpărare şi de plată.
Banii reprezintă un instrument social, general acceptat, de măsurare şi

comparare a schimburilor, de mijlocire directă şi indirectă a acestora, de
Important transferare a drepturilor de proprietate de la o persoană la alta.
Originea şi formele banilor:

Primele forme de bani au apărut odată cu apariţia schimbului, desfăşurat pe
principiul trocului, în cadrul căruia fiecare marfă reprezenta o formă a banilor
(bani=marfă). Vânzătorul era simultan şi cumpărător. Funcţionarea anevoioasă a acestui
mecanism, care necesita coincidenţa reciprocă a dorinţelor şi cantităţilor, a generat nevoia
unui obiect care să intermedieze schimbul.
Treptat pe măsura multiplicării actelor de schimb, rolul de mijlocitor al schimbului
a fost preluat doar de anumite mărfuri. Apariţia unui mijlocitor al schimbului a permis
descompunerea acestuia în două acte separate: în vânzare şi cumpărare, iar acestea se
puteau face independent unul de altul.
Din punct de vedere al funcţiei de mijlocitor al schimbului au urmat mai multe
faze:
1). Un mijlocitor reprezentat de mărfuri. Alegerea lor depindea de dezvoltarea
social-economică, de preocupările comunităţii respective, şi putea fi: sare, piei, scoici,
animale, peşte, metale (Au, Ag, Cu) etc.
2). Faza în care se impun ca mijlocitor metale preţioase, motivele fiind multiple:
 sunt uşor prelucrabile;
 au valoare mare în volum mic;
 sunt omogene, inalterabile;
 sunt uşor de divizat iar în urma divizării pot să nu-şi piardă valoarea de întreg etc.
Inconvenientele de cântărire, măsurare a purităţii şi divizare au determinat trecerea la
următoarea etapă.
3). Pentru a elimina aceste inconveninte s-a trecut, începând cu secolele VII-VI
i.e.n. la baterea monedei, consemnându-se astfel elementele ce certificau cantitatea,
puritatea şi densitatea aurului cuprins într-o monedă (Faza schimbului cu moneda
bătută, inscripţionată).
4). Faza circulaţiei mixte, a banilor din metal preţios şi hârtie (cu valoare
intrinsecă)
În secolul al XVI-lea au fost emise bancnotele sau bilete de bancă atestând
depozitele valoroase, bilete care puteau fi convertite la cerere în aur. În scopul
42
posibilităţii de convertire a bancnotelor în aur, băncile trebuiau să aibă în depozit

cantitatea acoperitoare de metal preţios.
Biletele de bancă circulau ca bani de credit şi aveau caracter fiduciar. Treptat,
băncile emitente de bilete de bancă şi monedă au trecut sub controlul statului, iar ulterior
s-a rezervat unei singure bănci acest drept, pentru garantarea emisiunilor monetare. Timp
de 2 secole (de la apariţia bancnotelor şi până la primul război mondial) au circulat în
paralel bancnotele convertibile în diferite proporţii în metale preţioase şi monedele.
Monedele erau confecţionate fie din metale preţioase (cele de valori mari), fie din metale
obişnuite- monede divizionare (cele de valoare mică).
5). După primul Război Mondial s-au retras treptat din circulaţie monedele de
metal preţios şi s-a suspendat convertibilitatea bancnotelor în aur şi argint. Banii rămân
simple însemne ale valorii fiind doar o convenţie socială cu valoare nominală (valoarea
extrinsecă), iar aurul rămâne cu funcţia de măsură a valorii şi etalon al preţurilor
(excepţie face $ SUA, ţară neafectată de război, care a continuat să asigure
convertibilitatea în aur a banilor săi în cantităţi mai mari, respectiv contravaloarea unui
lingou - până în 1971).
În 1976, FMI a hotărât demonetizarea aurului. Astfel aurul şi-a încetat funcţiile
băneşti, îndeosebi aceea de măsură a valorii.
6). O nouă etapă în utilizarea banilor în procesul de schimb a constituit-o apariţia
banilor de cont (modeda scripturală). Trecerea de la banii de hârtie la banii de cont a
fost condiţionată de existenţa prealabilă a unor depozite bancare (provizioane). Banii
scripturali sunt reprezentaţi de sumele (înscrisurile) din conturile bancare pe numele
agenţilor economici (persoane, instituţii, întreprinderi). Circulaţia banilor se efectuează
prin viramente şi transferuri între conturi.
7). Ultima etapă în evoluţia banilor este faza banilor electronici generată de
revoluţia electronică şi informatică. Tranzacţiile băneşti se realizează cu ajutorul tehnicii
electronice şi automatelor bancare.
În funcţie de natura instrumentelor care au mijlocit raportul de schimb, etapa

economiei monetare cuprinde în interiorul ei mai multe faze:
• faza banilor-marfă
• faza banilor de metal şi de hârtie (circulaţie mixtă)
• faza banilor de cont (moneda scripturală)
• faza banilor electronici.
Funcţiile banilor
În prezent se consideră că banii îndeplinesc mai multe funcţii, dintre care cele mai
importante sunt:
1. Funcţia de măsură a valorii (sau funcţia de evaluare) a bunurilor şi serviciilor:
constă în faptul că toate mărfurile sau activităţile îşi găsesc valoarea măsurată şi
exprimată în bani.
Moneda naţională (sau cea internaţională) reprezintă etalonul general de măsurare pentru
întreaga activitate economică, stă la baza măsurării monetare (reprezentând forma de
43
măsurare specifică economiei de schimb). Instrumentul concret al măsurării monetare

este preţul.
La ora actuală valoarea sau preţul banilor pe piaţa internă se stabileşte în funcţie
de puterea de cumpărare.
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea reală de bunuri şi

servicii care poate fi cumpărată cu o unitate monetară aflată în circulaţie,
Important la un moment dat.
Pcb= unde Pcb-puterea de cumpărare a banilor; M-masa monetară; P- nivelul
general al preţurilor.
Pentru îndeplinirea acestei funcţii nu este necesară prezenţa efectivă a banilor,
aceasta fiind o operaţie abstractă.
2. Mijloc de schimb: Este principala funcţie a banilor; prin această funcţie banii
intermediază schimbul de bunuri economice şi-l separă în două acte (vânzarea şi
cumpărarea), asigurând fluiditatea tranzacţiilor între vânzători şi cumpărători (ex.
cumpărarea de bunuri şi servicii cu plata imediată).
Banii au devenit instrument unic de realizare a tranzacţiilor numai în momentul
când economia a trecut din faza de autarhie (economie naturală) la cea de schimb.
3. Mijloc de plată: Prin această funcţie banii permit stingerea unei obligaţii
pecuniare între diferiţii participanţi la procesul economic. Funcţia de mijloc de plată al
banilor se exercită atunci când momentul naşterii unei obligaţii de plată nu coincide cu
momentul stingerii obligaţiei respective (ex. plata salariilor sau cumpărarea de mărfuri în
rate sau leasing).
4. Mijloc de economisire sau funcţia de stocare a valorii (de tezaurizare): moneda
este cel mai adecvat mijloc de economisire, poate fi economisită prin depunere la bănci,
care o pun în circulaţie, existând oricând posibilitatea trensformării în bunuri şi servicii.
5. Monedă universală (funcţia de bani universali): intermediază tranzacţii
internaţionale. În acest sens, moneda trebuie să fie convertibilă şi, în plus, să se bucure
de încrederea agenţilor economici (euro, dolarul, yenul, lira sterlină).
Pentru a-şi îndeplini funcţiile, banii trebuie să existe în societate, să fie creaţi şi puşi
în circulaţie într-o anumită cantitate.
Masa monetară ca stoc, reprezintă cantitatea de instrumente

monetare aflată în posesia agenţilor economici şi populaţiei dintr-o ţară,
Important într-o perioadă determinată de timp.
Masa monetară ca flux, reprezintă cantitatea medie de bani care
circulă într-o anumită perioadă de timp.
Masa monetară este formată din numerar (monedă divizionară şi bancnote cu
valoare extrinsecă) şi monedă scripturală (monedă de cont).
44
M= unde M- masa monetară; P- nivelul general al preţurilor;

Y- volumul (cantitatea) bunurilor tranzacţionate;
P∙Y- valoarea bunurilor tranzacţionate;
V- viteza de rotaţie (circulaţie) a monedei;
Viteza de circulaţie (rotaţie) a banilor reprezintă numărul mediu de operaţiuni de
vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care le mijloceşte o unitate monetară, într-un interval de
timp.
TEMA 2
ECONOMIA DE PIAŢĂ ŞI ECONOMIA DE COMANDĂ
Intuind tendinţa spre generalizare a economiei de schimb, ca formă universală de

desfăşurare a vieţii economice, diferite şcoli economice au fost preocupate, încă din
perioada clasică, să fundamenteze modele de organizare şi funcţionare, apte să ofere
rezolvări viabile problemei rarităţii resurselor.
Pe baza acestor modele au fost imaginate (ideatizate) diferite sistemele economice,
tipuri specifice de organizare şi reglare a activităţii economice.
Sistemele economice se caracterizează (dar se şi deosebesc între ele) prin
răspunsurile specifice la întrebările:
a) Cine decide ce, cât, cum, pentru cine să se producă? El este agentul economic
direct, care are iniţiativa şi îşi asumă decizia şi acţiunea de a întreprinde ceva şi culege
efectele succesului sau insuccesului? Sau din contră o organizaţie, în ultimă instanţă
statul?
b) Cum, prin ce modalitate se adoptă decizia pentru a oferi soluţii problemei
economice fundamentale? Se realizează aceasta în mod descentralizat, de către fiecare,
în cadrul a numeroase centre, sau, din contră, în mod centralizat, pentru întreaga
economie?
c) Prin ce instituţii cheie se adoptă şi se verifică calitatea deciziilor şi rezultatele
lor? Prin instituţiile proprietăţii private, ale pieţei, concurenţei şi preţurilor libere sau ale
proprietăţii publice, planului centralizat cu indicatori obligatorii pentru agenţii economici.
45
În funcţie de aceste elemente, în cadrul economiei de schimb se

delimitează două mari tipuri teoretice de sisteme economice:
Important 1. sistemul economiei cu piaţă concurenţială şi
2. sistemul economic de comandă, cu planificare centralizată.
Criteriile fundamentale de divizare a economiei de schimb sunt considerate a fi

gradul de libertate a agenţilor economici şi caracteristicile mecanismului de reglare a
activităţii economice.
Adam Smith şi alţi mari economişti fondatori ai şcolii neoclasice au realizat
contururile primului model – economia de piaţă, bazat pe principiul liberal-„laisser faire,
laisser passer, le monde va de lui meme” şi a „mâinii invizibile”. Cel de-al doilea model a
fost conturat de către K. Marx şi alţi teoreticieni cu aceleaşi convingeri ideologice.
Economia de piaţă pură

Economia de piaţă pură reprezintă acel tip de organizare a economiei în care
mecanismele pieţei sunt singurele care determină principiile de prioritate în alocarea şi
utilizarea resurselor, iar accesul diferitelor categorii de persoane la bunurile economice
este stabilit prin preţ.
Elemente structurale ale economiei cu piaţă concurenţială sunt:
 Proprietatea privată este baza sistemului: agenţii economici (menaje,
întreprinderi, instituţii etc.), independenţi juridic şi egali în faţa legii, îşi exercită liber
atributele dreptului de proprietate asupra bunurilor economice de care dispun (forţă de
muncă, bani, titluri, bunuri economice marfare); Pe baza dreptului de proprietate, sacru şi
inviolabil, subiecţii acestuia au deplina libertate de a se angaja în acţiuni economice
(legale) pe care le consideră oportune în conformitate cu interesul propriu, asumându-şi
integral avantajele şi riscurile propriilor decizii;
 Relaţiile economice dintre operatorii economici îmbracă forma
tranzacţiilor de piaţă, bilaterale, libere şi directe, în care fiecare, ghidat de interesul
personal, particular (homo economicus), îşi alege în mod liber partenerii de tranzacţii
economice, pe criterii de raţionalitate economică;
 Existenţa unui sistem generalizat de pieţe interdependente;
 Concurenţă liberă (pură sau perfectă) între toţi agenţii economici şi toate
categoriile de pieţe, care asigură cooperarea şi confruntarea prin prisma rezultatelor
economice. Concurenţa liberă şi generalizată este cel mai important factor al progresului
economic individual;
 Formarea liberă a preţului pe toate pieţele şi la toate categoriile de bunuri
economice; nivelul şi dinamica preţului reprezintă barometrul de apreciere a stării
sistemului şi sursa de fundamentare a deciziilor fiecărui producător şi consumator. Pe
baza preţurilor libere, raportul dintre cerere şi ofertă este expresia raportului dintre
nevoia socială şi resurse;
 Modelul teoretic al economiei de piaţă exclude intervenţia administrativă,
în viaţa unităţilor, din partea statului şi a altor centre de presiune (monopoluri, sindicate
46
etc.), el asigurându-şi autoreglarea şi auto-reproductibilitatea prin mecanismele pieţei.

Statul este prezent în activitatea economică în măsura în care este un agent economic ca
oricare altul (este cumpărător sau producător de anumite bunuri economice) şi respectă
integral regulile şi filozofia de funcţionare a sistemului cu piaţă concurenţială. El este
chemat să creeze cadrul legal al funcţionării economiei, să fundamenteze infrastructura
economică a societăţii, să pună la dispoziţia cetăţenilor şi a altor agenţi economici servicii
şi să le ofere securitate socială, să asigure cadrul necesar, propice funcţionării
concurenţei.
Economia de comandă
Modelul teoretic al economiei de comandă a fost fundamentat ca o reacţie
ideologică la unele disfuncţionalităţi ivite în funcţionarea reală a sistemului de piaţă, ca o
alternativă a acestuia.
Elemente structurale ale economiei de comandă (centralizată) :
 Orientarea acţiunii agenţilor economici se face în mod centralizat şi
obligatoriu, folosindu-se în acest scop aparatul de stat, care, deşi format din persoane
individuale, se consideră că acţionează şi sintetizează interesele întregii societăţi.
Colectivismul este filosofia sistemului.
 Proprietatea publică generalizată şi principiul primordialităţii intereselor
generale şi colective, de a căror realizare depinde şi satisfacerea intereselor individuale,
personale.
 În cadrul acestui sistem iniţiativa deciziei economice aparţine unei autorităţi
centrale. Întrucât principalele decizii economice sunt concentrate într-un centru unic, spunem
că economia este unipolară. Toate aceste decizii se regăsesc în planul centralizat, iar
realizarea lor este obligatorie, reprezentând o normă de conduită pentru agenţii economici,
folosindu-se în acest scop aparatul de stat.
 În virtutea dreptului său de proprietate asupra unei părţi importante a avuţiei
naţionale, statul substituie relaţiile economice dintre subiecţii economiei cu relaţii
verticale de tip administrativ care, prin însăşi natura lor, sunt anti-economice, relaţii care
exclud prin definiţie piaţa. În plus, aceasta implică ca necesară, şi constituie baza
materială a existenţei purtătorului relaţiilor administrative, birocraţia, forţa socială vital
interesată în blocarea formării relaţiilor de piaţă.
 Motivaţia dominantă a oricărei decizii economice este interesul general al
colectivităţii naţionale, preocuparea pentru bunăstarea socială, de realizarea cărora
depinde şi satisfacerea intereselor personale. Profitul este doar un indicator al unei bune
gestiuni, dar niciodată un stimulent al activităţii economice. Doar în acele componente
ale economiei individuale profitul exprimă interesul personal şi reprezintă motivaţia
principală a deciziei economice. Însă, acestea au o pondere limitată în ansamblul
producţiei sociale.
 Ca elemente-stimulente prevalează cele negative nonmonetare (constrângerea,
teama, privaţiunea de libertate) sunt prezente şi cele monetare (amenzi, penalizări). Ca
stimulente pozitive sunt foarte preţuite cele nonmonetare (diplome, panouri de onoare,
47
medalii etc) alături de cele monetare directe (salariul şi beneficiul). Mecanisme ale
economiei de comandă au existat în ultima vreme în ţările fasciste şi socialiste.
Economia contemporană de piaţă

În realitatea economică niciunul dintre modelele teoretice de organizare a
economiei de schimb nu funcţionează în formă pură. Toate economiile contemporane
conţin, în proporţii diferite, elemente, caracteristici şi mecanisme ale sistemului de piaţă
liberă dar şi ale sistemului planificat.
Economia de piaţă contemporană, aşa cum funcţionează în

fiecare ţară, se prezintă ca un sistem economic mixt, în care se îmbină în
Important proporţii diferite elemente ale sistemului de piaţă liberă cu implicarea
statului în economie. Ele sunt „economii mixte”, funcţionând ca un
melanj de economie de piaţă concurenţială şi economie planificată.
Într-o economie mixtă, piaţa este cea care determină preţurile şi cantităţile pentru
majoritatea bunurilor, în timp ce statul coordonează activitatea economică prin
intermediul politicilor de impozitare, al cheltuielilor publice şi a reglementărilor
monetare9.
Trăsăturile tipului actual al economiei de piaţă:

a) economie descentralizată -deciziile sunt luate de agenţi individuali, independenţi;
acţiunile sunt coordonate spontan şi automat prin intermediul pieţei, al fluxurilor monetare,
unităţile fiind legate între ele prin schimburi de activităţi.
b) economie multipolară- datorită multitudinii centrelor de decizie;
c) pluralismul formelor de proprietate, egale în faţa legii, în cadrul cărora ponderea
principală o deţine cea privată;
d) interesul personal şi raporturile de piaţă bilaterale reprezintă baza activităţii
economice, impulsul său, sintetizat în maximizarea profitului pentru vânzător şi a utilităţii
(satisfacţiei) pentru cumpărător (consumator);
e) economie de întreprindere - spaţiul microeconomic este fundamental pentru desfăşurarea
activităţii; întreprinderea este un microsubiect cu autonomie de decizie;
f) economie de calcul în expresie monetară - moneda constituie numitorul comun al
întregii activităţi;
g) economie în care statul exercită o intervenţie indirectă şi globală- statul nu
desfiinţează piaţa, ci o susţine şi încearcă să înlăture insuficienţele şi consecinţele negative
ale funcţionării sale; intervenţia statului este indirectă datorită libertăţii de decizie a agenţilor
economici dar, poate influenţa această libertate prin politici financiare, monetare, sociale, şi
globală deoarece el nu poate pătrunde la nivel micro ci acţionează doar asupra direcţiilor
mari, de exemplu repartiţia venitului, determinarea nivelului cererii globale, respectarea
concurenţei etc.
9 Paul Samuelson, W. Nordhaus, Economie (Economics), Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.61
48
Pe piaţă coexistă preţuri libere (determinate pe baza raportului dintre cerere şi ofertă)
dar şi administrate, influenţate sau impuse de către stat
h) economie în care profitul este mobilul agenţilor economici şi obiectivul central al
întreprinderii;
i) economie orientată spre un comportament de consum, furnizând maximul din ceea
ce au nevoie oamenii.

 Definirea şi caracteristicile economiei naturale şi
economiei de schimb
 Definirea şi formele proprietăţii
 Formele şi funcţiile banilor în economia de schimb
 Distincţia dintre economia de piaţă pură şi economia de
comandă
 Trăsăturile economiei de piaţă contemporane
întrebare.
1. Reprezintă condiţii ce au stat la baza apariţiei economiei de schimb:
a. Diviziunea muncii şi autonomia agenţilor economici;
b. Proprietatea privată şi schimbul;
c. Marfa şi piaţa;
d. Maximizarea profitului şi minimizarea costurilor;
2. Care din următoarele afirmaţii cu privire la atributele proprietăţii sunt false:
a. Posesiunea reprezintă însuşirea parţială a obiectului proprietăţii;
b. Uzufructul vizează rezultatele folosirii bunurilor;
c. Apartenenţa înseamnă posesiunea de drept a obiectului proprietăţii;
d. Dispoziţia vizează numai utilizarea obiectului proprietăţii.
3. Marfa este un bun care:
a. Există atât în cadrul economiei naturale cât şi în economia de schimb;
49
b. Satisface anumite nevoi ale omului şi este destinat schimbului prin vânzare-
cumpărare;
c. Satisface anumite nevoi ale omului şi este destinat consumului propriu al
producătorului.
4. Economii moderne sunt economiile:
a. Care există în ţările cele mai bogate în resurse;
b. Care furnizează maximum din ceea ce au nevoie oamenii;
c. Celor mai mari ţări din lume;
d. În care importanţa intervenţiei statului este nesemnificativă;
e. În care nu se utilizează raţional resursele.
5. În economia de comandă predomină stimulentele:
a. nonmonetare pozitive şi negative;
b. nonmonetare pozitive;
c. monetare negative;
d. monetare pozitive şi negative
6. Banii reprezintă:
a. convenţie socială;
b. O marfă specială care îndeplineşte funcţia de echivalent general al celorlalte mărfuri;
c. O marfă ca oricare alta;
d. Un bun liber.
7. Masa monetară este influenţată direct proporţional de:
a. Nivelul general al preţurilor;
b. Volumul bunurilor tranzacţionate;
c. Valoarea mărfurilor tranzacţionate;
d. Viteza de rotaţie a banilor.
8. Banii îndeplinesc funcţia de mijloc de plată în următoarele situaţii:
a. La achitarea taxelor de şcolarizare;
b. La achiziţionarea de bunuri economice, cu plata în rate;
c. La depunerea în conturi bancare;
d. La cumpărarea de bunuri economice.
Grila de evaluare:
1-a; 2- d; 3- b; 4-b; 5-a; 6-a,b; 7-a,b,c; 8-a,b.
50

[1] Georgescu Maria-Ana, Bazele microeconomiei, Ed. Accent,Cluj-
Napoca, 2003
[4] Popescu, C., Gavrilă, I., Ciucur D., Teorie economică
generală, vol. 1. Microeconomie, http://www.biblioteca-
TEST DE EVALUARE
întrebare.
11. Reprezintă forme ale proprietăţii: 1 punct

a. Privată, publică, mixtă;
b. Individuală, totală, marginală;
c. Tribală, comună şi particulară
12. În economia naturală: 1 punct
a. Fiecare comunitate îşi satisface nevoile de consum din producţie proprie;
b. Schimbul se realizează numai sub forma trocului;
c. Bunurile sunt destinate autoconsumului.
13. Deosebirea dintre economia naturală şi 1 punct
economia de schimb derivă din faptul că:
a. În economia naturală schimbul se realizează în natură şi în cea de schimb prin
intermediul banilor;
b. Economia naturală nu cunoaşte noţiunea de marfă;
c. Economia naturală nu mai există astăzi;
d. Economia naturală produce pentru autoconsum, iar cea de schimb preponderent
pentru piaţă.
51
14. În cadrul economiei de schimb marfa este: 1 punct

a. Orice bun util;
b. Orice bun economic;
c. Doar bunul produs în vederea autoconsumului;
d. Bunul economic care ajunge la cumpărător prin intermediul schimbului.
15. Reprezintă trăsături fundamentale ale economiei de piaţă: 1 punct
a. Creşterea continuă a nivelului de trai;
b. Pluralismul formelor de proprietate, în care predomină proprietatea privată;
c. Criteriul esenţial de acţiune pentru agenţii economici este maximizarea profitului.
16. Masa monetară aflată în economie se compune din: 1 punct
a. Numerar şi monedă scripturală;
b. Bancnote şi monede divizionare;
c. Bani electronici şi cardurile;
d. Monede divizionare şi moneda de cont.
17. Masa monetară ca flux reprezintă : 1 punct
a. cantitatea de instrumente monetare aflată la dispoziţia agenţilor economici şi a
populaţiei, dintr-o ţară, într-o anumită perioadă;
b. cantitatea medie de bani care circulă într-o anumită perioadă de timp, în economie;
c. numărul de tranzacţii la care participă o unitate monetară aflată în circulaţie.
18. În care din situaţiile de mai jos banii 1 punct
îndeplinesc funcţia de mijloc de schimb:
a. Se cumpără un bun economic de pe piaţă;
b. Se achită o marfă achiziţionată anterior;
c. Se achită salariile;
d. Se achită impozitele şi taxele.
19. Atunci când nivelul general al preţurilor creşte, 1 punct
masa monetară:
a. Creşte;
b. Scade;
c. Nu se modifică.
Grila de evaluare:
1-a; 2-a,c; 3-b,d; 4-d; 5- b,c; 6-a; 7-b; 8- a; 9-a.
52
MODULUL 4
CONSUMATORUL ŞI UTILITATEA ECONOMICĂ
Timp alocat-2 ore

CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 UTILITATEA ECONOMICĂ- CONCEPT, MĂSURARE ŞI FORME
Tema 2 ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
În calitate de consumator, individul se manifestă ca
purtător al cererii de bunuri şi servicii de consum, urmărind
INTRODUCERE
maximizarea satisfacerii nevoilor sale prin utilizarea resurselor
limitate pe care le are la dispoziţie.
Teoria consumatorului explică modul în care individul
repartizează resursele sale între diferite bunuri şi servicii
disponibile, astfel încât să-şi maximizeze satisfacţia produsă prin
consumul lor.
 Prezentarea conceptului de utilitate economică şi teoriile cu

privire la măsurarea utilităţii
 Evidenţierea formelor utilităţii economice
 Prezentarea echilibrului economic al consumatorului
OBIECTIVE
 Analiza geometrică a echilibrului consumatorului
MODUL
53

TEMA 1
UTILITATEA ECONOMICĂ- CONCEPT, MĂSURARE ŞI

FORME
Comportamentul consumatorului exprimă ansamblul reacţiilor lui (atitudini,
acţiuni, iniţiative) în legătură cu satisfacerea nevoilor prin utilizarea de bunuri
economice.
Obţinerea satisfacţiei maxime oferite de consumul bunurilor economice procurate
cu ajutorul resurselor limitate care formează bugetul individului defineşte starea de
echilibru a consumatorului. Această teorie a fost dezvoltată de economiştii neoclasici din
ultima pătrime a secolului al XIX-lea, sub influenţa filosofilor utilitarişti, pornindu-se de
la premisa că individul raţional caută maximum de satisfacţie sau de utilitate.
Utilitatea unui bun economic este dată de capacitatea acestuia de a satisface o
nevoie (datorită caracteristicilor intrinseci), măsurabilă prin capacitatea acelei mărfi de a
produce mulţumire consumatorului.
În sens economic, utilitatea reprezintă satisfacţia resimţită de un

consumator dat, în urma consumării unei anumite cantităţi dintr-un bun
Important sau mai multe bunuri.
Utilitatea are o dublă determinare:

 determinare obiectivă, pentru că se bazează pe calităţile reale ale bunului
considerat;
 determinare subiectivă- caracterul subiectiv se manifestă prin capacitatea
individului de a aprecia dacă bunul respectiv (serviciu) e util sau nu – şi cât de
mare este satisfacţia sau dezamăgirea determinate de consumul lui.
54
Cu toate că utilitatea, în sens general, este determinată obiectiv şi subiectiv,

utilitatea economică are un pronunţat caracter subiectiv, depinzând de raportul pe care
fiecare individ îl stabileşte între un bun economic şi nevoile sale, în condiţii determinate
de loc şi timp.
Pentru ca un bun economic să se dovedească util, trebuie să fie îndeplinite
simultan următoarele condiţii:
 să existe o relaţie între trăsăturile bunului şi o nevoie manifestată de subiect
(caracteristicile bunului satisfac nevoile individului);
 specificul mărfii să fie cunoscut de utilizator (conştientizarea relaţiei dintre
trăsăturile bunului şi nevoi);
 omul să aibă posibilitatea folosirii bunului.
Pe baza acestor criterii, se poate aprecia că utilitatea economică sintetizează
importanţa, preţuirea pe care o persoană o acordă, la un moment dat şi în condiţii
determinate, fiecărei unităţi dintr-o mulţime de bunuri identice. Este, în fond, satisfacţia
pe care o resimte prin consumarea unei cantităţi determinate dintr-un bun sau un pachet
de bunuri.
Cum se măsoară utilitatea economică?

În literatura economică s-au identificat două teorii privind măsurarea utilităţii
bunurilor:
A. Teoria cardinală a utilităţii
B. Teoria ordinală a utilităţii
A. Comensurarea cardinală a utilităţii
Conform acestei teorii pentru fiecare nivel de utilitate, care rezultă din consumarea
unui produs, se stabileşte câte un număr bine determinat. Astfel, consumatorul poate
măsura utilitatea unei mărfi printr-un număr. Dacă această marfă e un bun omogen,
individul este capabil să acorde fiecărei doze sau unităţi a bunului o utilitate mai mare
sau mai mică, prin intermediul unui număr de unităţi de utilitate (numite utili).
Pentru un consumator se verifică următoarele: unui TV color îi corespund
1.000 unităţi de utilitate; unui telefon, 800 unităţi de utilitate; unui TV alb-negru
400 unităţi de utilitate; unui aparat de radio, 200 unităţi de utilitate. Pentru acest
Exemplu individ utilitatea unui TV color e de 5 ori mai mare decât a unui aparat de radio, de
1,25 ori mai mare decât a unui telefon, şi de 2,5 ori mai mare decât a TV alb-
negru.
Se consideră că fiecare consumator posedă cunoştinţe asupra numărului de unităţi
de utilitate pe care i le procură fiecare cantitate din orice bun, ceea ce-i permite să
compare utilitatea diferitelor bunuri şi să efectueze un calcul economic riguros.
În realitate însă, preferinţele consumatorilor sunt diferite de la un individ la altul.
Astfel nu este aplicabilă teoria elaborată pe baza stabilirii nivelului de utilitate printr-un
număr, care poate fi determinat doar prin investigarea preferinţelor unui număr restrâns
de indivizi.
55
B. Comensurarea ordinală a utilităţii

Teoria utilităţii ordinale susţine că nu este posibilă asocierea numărului de
utilitate fiecărui bun economic, dar nici nu este necesară, fiind suficientă ierarhizarea
bunurilor economice după mărimea utilităţii lor, ceea ce face ca bunurile să nu mai poată
fi comparate cantitativ în mod direct, ci doar ordonate între ele.
Teoria ordinală presupune aşezarea diferitelor bunuri într-o ordine, în virtutea
opţiunii raţionale a consumatorului. În esenţă, ea pune în valoare (criticând teoria
cardinală) faptul că omul nu calculează, de obicei, utilitatea bunurilor, ci ordonează
prioritatea acestora.
Pentru un individ, pe primul loc în “topul” utilităţii aparatelor
electrocasnice este televizorul color, pe locul al II-lea maşina de spălat, pe
III – cafetiera, pe IV – storcătorul de fructe, iar pe locul V cuptorul cu
Exemplu microunde
Prin urmare, când face alegeri, cumpărătorul consumator nu
apelează la evaluări cifrice ale utilităţii economice, ci ierarhizează bunurile
sau pachetele de bunuri în ordinea preferinţelor sale subiective, stabilind
ordinea în care preferă bunurile şi nu mărimea cardinală (cifrică) a
satisfacţiei.
Teoria ordinală a utilităţii are la bază elemente care alcătuiesc fundamentul teoriei
consumatorului:
I. axiomele alegerii din perspectiva consumatorului raţional;
II. curbele de indiferenţă şi rata marginală de substituţie;
III. linia bugetului şi echilibrul consumatorului (optimul de consum).
Care sunt formele utilităţii economice?

În literatura economică s-au identificat trei forme ale utilităţii:
1. Utilitatea individuală (Ui) reprezintă satisfacţia pe care o aduce fiecare unitate
consumată dintr-un bun economic.
2. Utilitatea totală (UT) reprezintă satisfacţia totală resimţită de un consumator,
dobândită prin consumarea tuturor unităţilor dintr-un bun economic care se poate
cumpăra la un moment dat cu ajutorul bugetului de care dispune un individ.
Utilitatea totală este o funcţie crescătoare, odată cu sporirea cantităţii

consumate, dar ea creşte din ce în ce mai puţin.
Important
Utilitatea totală depinde de cantitatea consumată: creşte pe măsură ce sporeşte

cantitatea (X) consumată din respectivul bun de consum.
UT = f (X) =Ui1 + Ui2 + Ui3 +… Uin
56
3. Modificarea utilităţilor totale prin creşterea consumului cu o doză, se apreciază prin

conceptul de “utilitate marginală”. În mod colocvial, utilitatea marginală răspunde la
întrebarea: „Care este utilitatea suplimentară pe care o aduce consumul unei unităţi
suplimentare i dintr-un anumit bun?“
Utilitatea marginală (Umg) reprezintă variaţia utilităţii totale (ΔUt) care

rezultă prin creşterea (Δx) cu o unitate a cantităţii consumate dintr-un bun, sau
Important satisfacţia resimţită de un consumator dat la consumarea ultimei cantităţi dintr-
un bun.
Umg=
unde ΔUT – sporul de utilitate totală ;
ΔX – sporul cantităţii consumate din bunul X
Dacă se raţionează identic în cazul unor cantităţi infinitezimal de mici din bunul X şi
funcţia UT(X) este continuă şi derivabilă, utilitatea marginală se poate defini ca fiind
derivata funcţiei de utilitate totală în funcţie de cantitatea consumată:
Umg= =UT’X
În analiza utilităţii marginale s-a plecat de la legea lui Gossen-Prima lege a lui
Gossen, conform căreia, pe măsură ce o nevoie este satisfăcută în mod continuu prin
consumul unor cantităţi adiţionale de resurse (produse), intensitatea ei descreşte progresiv,
până devine nulă. Ca urmare, dacă o senzaţie agreabilă se repetă, gradul şi durata ei scad cu
fiecare repetare, până ajung la zero. Corespunzător, se reduce şi utilitatea resurselor
(bunurilor) respective, iar în caz extrem se atinge stadiul de dezutilitate (trecându-se prin faza
de non-utilitate).
Legea utilităţii marginale descrescânde – pe măsură ce creşte cantitatea

consumată dintr-un bun, utilitatea marginală a acestuia tinde să scadă.
Important
Reducerea utilităţii marginale apare ca rezultat al scăderii satisfacţiei generate de
fiecare unitate de produs nou consumată.
Exemplu
57
OBSERVAŢII:
 Prin creşterea cantităţii consumate, utilitatea totală (agregată sau cumulată) creşte
treptat, cu rate descrescânde, fapt ce arată că utilitatea marginală se diminuează.
 Utilitatea totală atinge maximum la cea de a patra doză (care reprezintă pragul de
saturaţie), rămâne la acest nivel prin consumarea a cinci unităţi după care scade;
 Evoluţia normală a UT este să crească pe măsură ce sporeşte cantitatea consumată;
 Utilitatea marginală este, în schimb, descrescândă pe măsura creşterii consumului,
astfel că, pentru un consumator dat, pe termen scurt, utilitatea şi valoarea primei doze
este mai mare decât a celei de a doua ... (8; 6; 4; 2...; -2, vezi graficul şi tabelul de mai
sus), devine nulă pentru cea de a cincea unitate şi se transformă în dezutilitate la cea de
a şasea doză (utilitate marginală, cu sens negativ).
 Se observă că Umg este egală cu utilitatea individuală, numai că Umg reprezintă
utilitatea individuală a ultimei unităţi consumate din bunul X.
 pentru doza 5, Umg = 0 ⟹saturaţie
 consumul dozei 6 determină dezutilitate, Umg negativă.
Concluzii:
Dacă Umg este pozitivă, UT creşte, dar cu o rată descrescătoare;
Dacă Umg este zero, UT este maximă şi coincide cu punctul de saturare;
Dacă Umg este negativă, UT scade.
Evoluţia utilităţii marginale determină şi comportamentul consumatorului la

modificarea preţului, respectiv, elasticitatea diferită a cererii în raport de evoluţia preţului
la acelaşi bun şi la bunuri diferite. De asemenea, legea utilităţii marginale descrescătoare
determină forma curbei cererii unui bun pe piaţă (înclinaţia spre sud-est a pantei).
TEMA 2
ECHILIBRUL CONSUMATORULUI
Echilibrul consumatorului desemnează acea variantă de repartizare a venitului în

diferite programe de consum, care îi asigură maximum de satisfacţie (utilitate agregată),
comparativ cu oricare altă variantă, în condiţiile venitului disponibil şi ale preţurilor date.
58
Echilibrul consumatorului = max.UT

Optimul de consum denumeşte situaţia în care cumpărătorul îşi maximizează
utilitatea totală, în condiţiile constrângerilor existente: venit disponibil cheltuit integral şi
preţuri date ale mărfurilor.
Condiţia fundamentală pentru maximizarea satisfacţiei sau utilităţii totale
este următoarea10:Un consumator, care are un venit fix şi care este pus în faţa
preţurilor de piaţă, obţine maximum de satisfacţie sau de utilitate atunci când utilitatea
marginală a ultimei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea unui anumit bun este
egală cu utilitatea marginală a ultimei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea
oricărui alt bun.
Starea de echilibru se asigură în varianta de achiziţii (program de consum)
care satisface condiţiile cumulative:
V = x·PX + y·PY condiţia (1)
= Sau = condiţia (2)
Condiţia (1) înseamnă că volumul cheltuielilor efectuate să se încadreze în buget.

Condiţia (2) raportul dintre utilităţile marginale ale bunurilor achiziţionate este egal cu
raportul dintre preţurile unitare ale celor două bunuri. Sau, altfel spus, raportul utilitate
marginală/preţ pentru cele două (n) bunuri este acelaşi.
Echilibrul consumatorului se modifică, are caracter dinamic, pentru că:

 preferinţele consumatorului se modifică permanent, ceea ce se concretizează în
atribuirea altor utilităţi marginale pentru diferite doze din bunurile X şi Y, fapt care
modifică funcţia de utilitate totală şi configuraţia diferitelor programe de consum
(şi, implicit, alura curbelor de indiferenţă);
 venitul nominal disponibil pentru consum poate creşte sau poate scădea;
 preţurile bunurilor X şi Y cresc sau scad, ceea ce schimbă configuraţia liniei
bugetului.
Analiza geometrică a echilibrului consumatorului
Comportamentul raţional al consumatorului atunci când consumă mai multe

bunuri, se concretizează într-o alegere eficientă (respectiv alegerea combinaţiilor mai
avantajoase, care îi aduc cea mai mare utilitate).
Instrumentele principale în alegerea consumatorului, bazată pe măsurarea
ordinală, sunt:
1. curba de indiferenţă (numită şi isophelimă sau curbă de isoutilitate) şi
2. rata marginală de substituţie (RMS).
10 Paul Samuelson, W. Nordhaus, Economie (Economics), Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p.104
59
În teoria alegerii bazată pe măsurarea ordinală a preferinţelor, consumatorul îşi

elaborează unul sau mai multe programe de consum.
Programul de consum (sau reţeta de consum) reprezintă specificarea unor
cantităţi determinante x,y,z,… din bunurile diferite X, Y, Z,... care-i asigură unui
consumator dat o anumită utilitate (satisfacţie) totală.
Un program de consum dă expresie sistemului de nevoi al consumatorului;
obişnuinţelor, gusturilor, dar şi preferinţelor sale; disponibilităţii în timp şi spaţiu ale
diferitelor bunuri, utilităţii pe care el o acordă diferitelor cantităţi (doze) din bunurile X,
Y, Z,….
El se bazează pe presupoziţia că un nivel dat de satisfacţie (utilitate) totală poate fi
obţinut din cantităţi diferite din bunurile X şi Y.
Două sau mai multe programe de consum sunt echivalente dacă îi asigură
consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie, prin combinaţiile respective, iar el nu are
preferinţe pentru unul sau altul.
Să presupunem că alegerea consumatorului se restrânge la două bunuri: X (din
care se consumă x unităţi) şi Y (din care se consumă y unităţi). Consumatorul îşi
cheltuieşte integral bugetul cumpărând cantităţile x şi y din bunurile X şi Y.
Astfel, funcţia de utilitate devine: UT = U(x, y)11.
 În fiecare punct de pe curba de

D indiferenţă, respectiv punctele A, B, C, D în
care se realizează diferite combinaţii între
produsele X şi Y, consumatorul are acelaşi
B nivel de utilitate.
 Prin trecerea din punctul A în punctul B
C al curbei de indiferenţă consumatorul
realizează o substituţie între bunuri (creşte
A cantitatea consumată din bunul Y şi scade cea
consumată din bunul X).
Fig.2. Curba de indiferenţă sau de izoutilitate
Curba de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă locul geometric al

tuturor programelor de consum echivalente sau al punctelor ce reflectă
Important cupluri din bunurile X şi Y, care procură aceeaşi utilitate (satisfacţie)
totală sau totalitatea combinaţiilor posibile din diferite bunuri, care aduc
aceeaşi utilitate consumatorului.
11 Maximizarea funcţiei de utilitate UT(x,y) presupune ca derivata ei de ordinul I să fie nulă

60
Dacă un consumator dispune de un buget mai mare, el poate cumpăra o cantitate

mai mare din ambele produse şi va obţine un nivel mai înalt de utilitate, ceea ce
presupune trecerea pe o altă curbă de indiferenţă (U1→U2, fig.3).
Astfel, cu cât bugetul este mai mare cu atât consumatorul va obţine o utilitate mai
mare, respectiv se va situa pe o curbă de indiferenţă mai înaltă. Se formează o familie de
curbe de indiferenţă sau o hartă a curbelor de indiferenţă.
Fig.3. Harta curbelor de indiferenţă.
Trăsăturile curbelor de indiferenţă:

1. Pe o curbă de indiferenţă sporul de utilitate este nul;
2. În principiu, curbele de izoutilitate au înclinaţie descendentă (direcţia NV – SE). Deoarece
nivelul satisfacţiei rămâne constant pe aceeaşi curbă, renunţarea la o anumită cantitate dintr-
un bun se compensează cu o cantitate adiţională din celălalt bun.
3. Două curbe de indiferenţă nu se intersectează.
4. Fiecare curbă de indiferenţă indică un alt nivel de utilitate
5. Curbele de izoutilitate sunt convexe în raport cu originea, ceea ce reflectă
descreşterea – pe traseul descendent al fiecărei curbe – a ratei marginale de substituţie
între cele două bunuri X şi Y, din care se consumă cantităţile x şi y.
Mărimea ratei marginale de substituţie (RMS) dă panta curbei de indiferenţă
Programele de consum echivalente A … D (fig.2) au la bază faptul real că utilităţi

agregate identice se asigură prin creşterea cantităţii consumate dintr-un bun (în cazul
nostru „X”) şi reducerea unităţilor consumate din celălalt (în cazul nostru „Y”).
Rata marginală de substituţie între două bunuri Y şi X (RMS)

reprezintă cantitatea din bunul Y necesară pentru a compensa pierderea
Important de utilitate ca urmare a diminuării cu o unitate a consumului bunului X,
61
astfel încât utilitatea resimţită de subiectul economic să rămână

neschimbată12 (în condiţiile menţinerii constante satisfacţiei
consumatorului):
Rms =
Unde UT’X şi UT’y-derivatele de ordinul I ale funcţiei utilităţii totale în raport cu X,

respectiv cu Y.
Sau
Pentru a se menţine aceeaşi utilitate totală trebuie ca utilitatea adiţională care se
obţine pe baza suplimentării consumului din bunul Y, (ΔUT=Δy ∙UmgY) să fie egală cu
utilitatea la care se renunţă prin micşorarea consumului din bunul X, (ΔUT=-Δx ∙
UmgX), adică:
Δy ∙UmgY = -Δx ∙ UmgX ⟹ = ⟹
Rms =│ │ Rms =
Deşi consumatorul îşi proiectează programele de consum sub impulsul

preferinţelor sale, el se confruntă şi cu restricţii economice: are un anumit venit
disponibil (V), iar preţurile unitare ale bunurilor economice X şi Y (Px , Py) sunt date,
reprezentând variabile exogene în raport cu forţa sa de decizie.
Alegerea consumatorului raţional depinde de două constrângeri economice:

 venitul (bugetul) disponibil;
Impo  preţul bunurilor consumate
rtant
Cu venitul disponibil V şi în condiţiile preţurilor PX, PY, consumatorul poate

realiza diferite combinaţii de achiziţii, respectiv cantităţi diferite x1 , x2 … xn din bunul X
şi y1, y2 … yn din bunul Y, astfel:
V = x·PX + y·PY sau y·PY = V – x·PX iar -
Restricţiile economice ale consumatorului sunt sintetizate în dreapta (linia)
bugetului care exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi
achiziţionate în condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare.
Pentru a determina extremele dreptei bugetului presupunem că întregul buget este
utilizat alternativ exclusiv pentru a achiziţiona bunul X, respectiv Y. În felul acesta
12 Abraham –Frois Gilbert, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.177
62
obţinem cantităţile maxime B, respectiv A care pot fi achiziţionate din aceste bunuri de
consum:
Unind punctele A şi B, obţinem dreapta bugetului (AB) ale cărei puncte exprimă
infinitatea combinaţiilor din bunurile X şi Y care pot fi achiziţionate în condiţiile date de
buget şi de preţuri.
Interpretarea graficului
V  Orice punct al dreptei bugetului – A, B, C sau D
Py – denotă alegeri posibile din perspectiva
constrângerilor de venit şi de preţuri (în cazul
punctului C, xC·PX + yC·PY =V iar pentru D, xD·PX
+ yD·PY =V);
 Orice punct din interiorul triunghiului AOB
înseamnă o combinaţie accesibilă, deoarece
cheltuiala aferentă opţiunii respective este cel mult
egală cu venitul disponibil (de exemplu, punctul F,
în care xF·PX + yF·PY < V);
 Orice punct situat “deasupra” dreptei arată o
V combinaţie inaccesibilă, deoarece depăşeşte
Px venitul (cazul punctului E, în care xE·PX + yE·PY >
V).
Fig.4. Restricţia bugetară în cazul consumului a două bunuri X şi Y
Dreapta bugetului semnifică linia posibilităţilor maxime de consum

(demarcaţia dintre opţiunile accesibile şi cele imposibile).
Important
Fiecare punct al ei – de ex. A, B, C şi D– reprezintă o combinaţie a cantităţilor

maxime ce pot fi achiziţionate din bunurile X şi Y, în condiţiile utilizării venitului
disponibil pentru consum.
Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor două
bunuri şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din bunul X
când cantitatea cumpărată din bunul Y se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX ∙ PX = ΔY ∙PY Panta dreptei bugetului AB =
1. Suprafaţa OAB din grafic (domeniul de alegere al consumatorului) acoperă mulţimea

combinaţiilor de unităţi din mărfurile X şi Y, care pot fi achiziţionate cu venitul V, în
condiţiile date de preţ şi de mărimea bugetului.
2. În absenţa restricţiilor bugetare şi/sau de preţ, soluţiile de tip E, corespunzătoare
exteriorului triunghiului AOB, ar fi preferate celor de tip F, din interiorul zonei
respective.
63
Pentru orice consumator raţional există, la un moment dat, o hartă a curbelor de

indiferenţă – relevând totalitatea posibilităţilor de consum – corelată cu dreapta
bugetului.
 Individul raţional nu va exprima alegerea
aferentă punctului E (pentru că nu-i ajunge venitul);
 Deşi poate opta pentru varianta F, nu va fi
interesat de ea, pe motiv că nu-şi foloseşte integral
bugetul şi satisfacţia lui nu e deplină;
 Individul poate alege şi soluţia punctului D,
situat pe dreapta bugetului; dar comparativ cu
punctul C, punctul D se află pe o curbă de
indiferenţă sub nivelul celei aferente punctului C,
ceea ce echivalează cu o utilitate mai scăzută;
 Individul raţional va opta pentru varianta C, în care
va găsi satisfacţia maximă posibilă. Punctul C
reprezintă alegerea optimă a consumatorului (starea de
echilibru fiind determinată de “cuplul” cantităţilor x3 şi
y3 şi de curba de indiferenţă U3).
Fig. 5. Echilibrul consumatorului
În faţa preferinţelor subiective alternative, exprimate în diferite programe de
consum (şi curbe de indiferenţă), şi a restricţiilor economice (dar care şi ele oferă mai
multe alternative), cumpărătorul trebuie să aleagă, să decidă asupra unui program de
achiziţii, de consum. Opţiunea (decizia) nu este întâmplătoare, ci trebuie fundamentată în
aşa fel încât să-i asigure echilibrul.
GRAFIC starea de echilibru se asigură prin acel program de consum la care linia
bugetului este tangentă la curba de indiferenţă, adică în punctul (C) unde panta curbei
de indiferenţă este egală cu panta dreptei bugetului (vezi fig.5).
panta curbei de indiferenţă=Rms =
Panta dreptei bugetului = ⟹
⟹ │
Rms =

 Noţiunea de utilitate economică şi formele acesteia
 Cum se măsoară utilitatea economică
 Modul de determinare a formelor de utilitate economică
 Determinarea analitică şi geometrică a echilibrului
64
consumatorului
întrebare.
1. Consumatorul realizează:
a. Consum destinat satisfacerii nevoilor directe;
b. Consum intermediar;
c. Consum final.
2. Conform legii Gossen:
a. Când cantitatea consumată dintr-un bun creşte utilitatea marginală tinde să scadă;
b. Când cantitatea consumată dintr-un bun creşte utilitatea marginală tinde să crească;
c. Utilitatea totală creşte.
3. Dacă utilitatea marginală este zero, utilitatea totală este :
a. Maximă;
b. Minimă;
c. Egală cu zero;
d. Crescătoare.
4. Echilibrul economic dinamic al consumatorului este influenţat de:
a. Costul produselor;
b. Preţul produselor;
c. Utilitatea marginală;
d. Modificarea venitului.
5. Confom teoriei marginaliste, consumatorul are un comportament raţional dacă:
a. Urmăreşte maximizarea utilităţii totale în raport cu constrângerile bugetare;
b. Are loc egalizarea utilităţii marginale pe unitatea monetară cheltuită pentru procurarea
diferitelor bunuri economice;
c. Cumpără numai bunuri de calitate inferioară;
d. Economiseşte cea mai mare parte din venit.
6. Dreapta (linia) bugetului:
a. Exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în
condiţiile date de buget disponibil şi de preţuri unitare.
b. Reprezintă cantitatea din bunul y necesară pentru a compensa pierderea de utilitate ca
urmare a diminuării cu o unitate a consumului bunului x, astfel încât utilitatea totală să nu
se modifice;
c. Semnifică linia posibilităţilor maxime de consum.
65
Grila de evaluare:
1-a,c; 2- a; 3- a; 4-b,c,d; 5-a,b; 6-a,c.

[1] Abraham –Frois Gilbert, Economia politică, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Utilitatea economică: 1 punct

a. Are un caracter predominat subiectiv;
b. Are un caracter predominant obiectiv;
c. Reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie datorită caracteristicilor
intrinseci.
2. Utilitatea marginală reprezintă: 2 puncte
a. Satisfacţia resimţită în urma consumului unei unităţi dintr-un bun;
b. Variaţia utilităţii totale determinată de creşterea cu o unitate a cantităţii consumate
dintr-un bun;
c. Satisfacţia resimţită în urma consumului ultimei unităţi dintr-un bun.
3. Grafic starea de echilibru a consumatorului 1 punct
se asigură prin acel program de consum la care:
66
a. Curba de izoutilitate este tangentă la linia bugetului;

b. Linia bugetului este tangentă la curba de indiferenţă;
c. Linia bugetului este tangentă la curba de izoproducţie.
4. Conform teoriei ordinale a utilităţii: 1 punct
a. Trebuie să se măsoare utilitatea numeric;
b. Trebuie să se ordoneze preferinţele consumatorilor;
c. Pentru fiecare nivel de utilitate ce rezultă din consumarea unui bun se stabileşte câte
un număr bine determinat.
5. Utilitatea totală este maximă atunci când: 2 puncte
a. UmgX/PY= UmgY/PX
b. UmgY/PY= UmgX/PX
c. UmgX/ UmgY = PY/PX
d. UmgX/ UmgY = PX/PY
6. Esenţa alegerii consumatorului raţional constă în : 1 punct
a. Găsirea acelei alternative de achiziţie care-i asigură maximum de satisfacţie în condiţiile
date de venit;
b. Găsirea şi achiziţionarea bunurilor care au calitatea cea mai ridicată;
c. Găsirea şi achiziţionarea bunurilor care au preţurile cele mai mici.
7. Curba de indiferenţă: 1 punct
a. Reprezintă locul geometric al tuturor programelor de consum echivalente sau al
punctelor ce reflectă cupluri din bunurile X şi Y, care procură aceeaşi utilitate totală;
b. Reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile din diferite bunuri, care aduc aceeaşi
utilitate marginală consumatorului;
c. Exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în
8. Legea utilităţii marginale descrescânde 1 punct
a fost enunţată de:
a. C. Menger
b. V. Pareto
c. H. Gossen.
Grila de evaluare:
1-a; 2-b,c; 3-b; 4-b; 5- b,d; 6-a; 7-a; 8- c.
67
MODULUL 5
CEREREA
Timp alocat-1 oră
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CEREREA- CONCEPT, TRĂSĂTURI ŞI FACTORI DE INFLUENŢĂ
Tema 2 ELASTICITATEA CERERII

BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Analiza cererii reprezintă continuarea problemelor privitoare
la nevoile umane şi la caracteristicile lor, la interesele economice. În
INTRODUCERE
acelaşi timp, teoria cererii constituie baza alocării veniturilor limitate
de către consumatorii raţionali. Cursul este destinat prezentării
cererii, sub aspectul definirii, trăsăturilor caracteristice şi a factorilor
de influenţă. Cunoaşterea cererii şi a elasticităţii cantităţilor cerute
are o mare importanţă teoretică şi practică. Fără teoria cererii nu
se poate înţelege legea cererii şi ofertei, iar fără aceasta nu se
poate explica mecanismul concurenţial al economiei de piaţă.
 Prezentarea conceptului de cerere şi a legii cererii
 Evidenţierea factorilor ce influenţează nivelul şi dinamica
cererii
 Prezentarea formelor elasticităţii cererii
OBIECTIVE
MODUL
68

DE LUCRU 10 minute.
TEMA 1
CEREREA - CONCEPT, TRĂSĂTURI, FACTORI DE INFLUENŢĂ

În sens general, cererea semnifică expresia nevoilor solvabile ale subiecţilor
economici, privite prin intermediul cantităţii dorite de aceştia (cererea pentru un
bun<nevoia pentru un bun). Cererea reprezintă cantitatea dintr-un bun economic ce se
poate cumpăra într-o anumită perioadă de timp, la preţul pieţei.
Cerererea individuală reprezintă cantitatea dintr-un bun economic ce se doreşte a
fi cumpărată, în condiţii date de loc şi de preţ, de către un singur consumator.
Cererea totală a unui bun reprezintă întreaga cantitatea cerută de către toţi
posibilii cumpărători ai aceluiaşi bun şi se formează prin însumarea cererilor individuale
pentru bunul respectiv.
Legea generală a cererii

Legea generală a cererii reflectă în mod esenţial comportamentul consumatorului
raţional sub forma regularităţii care există între cantitatea cerută dintr-un bun şi preţul
său unitar, când ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (ceteris paribus).
Relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută este negativă, dovedind raportul de sens opus
dintre volumul de marfă pe care indivizii sunt dispuşi să-l achiziţioneze şi preţul necesar
pentru a-l obţine: P ⟹ C, respectiv P ⟹ C).
Legea cererii: Cererea se extinde când preţul scade şi se contractă

Important când preţul creşte.
Aceasta înseamnă că, în cazul bunurilor cu statut normal, în consumul oamenilor,

atunci când preţul creşte, are loc contracţia cererii şi, invers, când preţul scade, cererea
creşte. Aceasta semnifică faptul că, la o scădere a preţului, cererea sporeşte în cantitate.
69
Acest efect al scăderii preţului asupra dinamicii cererii se explică prin legea utilităţii
marginale descrescânde, consumatorul căutând maximum de satisfacţie din sporirea
cantităţilor consumate.
Studierea relaţiei cerere-preţ se realizează cu instrumentele:
 baremul cererii – tabel care surprinde intenţiile de cumpărare ale bunului x la
diferite niveluri ale preţului unitar;
 funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii
cerute din bunul x faţă de preţul său unitar. În general are forma:
CX= a – b ∙PX în care a şi b sunt parametrii, iar Px = preţul unitar al bunului X.
 diagrama cererii – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă
locul geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul X la diferite niveluri
ale preţului unitar.
1. Baremul cererii
Exemplu
2. Funcţia cererii, exprimă o relaţie negativă între cerere şi preţul unitar:

Qc = 20 – 4·Px
3. Diagrama cererii pentru un bun normal cererii are pantă negativă.
A. Caz particular B. Caz general
Fig.1. Relaţia cerere-preţ
Factorii ce influenţează mărimea şi dinamica cererii

1. Preţul bunului (P): în cazul bunurilor normale, orice creştere a preţului P
provoacă o scădere a cererii C – şi invers (relaţia de dependenţă este negativă, astfel
încât P → C, respectiv P → C).
EXCEPŢII:
 Cazul bunurilor inferioare (pâine, cartofi etc.) care satisfac “paradoxul Giffen”,
pentru care cererea este în relaţie directă (pozitivă) cu preţul (P ⟹ C, respectiv P
70
⟹ C); Asemenea bunuri deţin o pondere importantă în consumul şi cheltuielile

menajelor aflate sub pragul sărăciei, cererea pentru ele creşte când are loc creşterea
generalizată a preţurilor.
 „Paradoxul de snobism” (efectul Veblen) surprinde comportamentul atipic al
indivizilor cu atitudinea de „snob effect” care, pentru a-şi etala „statutul”, cumpără mai
ales bunuri ale căror preţuri cresc şi renunţă la achiziţia bunurilor ale căror preţuri relative
scad şi devin astfel accesibile unui cerc mai larg de consumatori.
 Situaţia în care anticiparea unor creşteri de preţ determină sporirea cererii în
prezent (efectul speculaţiei sau al anticipaţiei).
2. Venitul consumatorului (V):
 În cazul bunurilor normale şi al celor superioare, între evoluţia veniturilor
familiei şi cererea pentru aceste bunuri există o relaţie directă şi pozitivă. O dată cu
creşterea veniturilor, creşte şi cererea pentru astfel de bunuri şi invers (V⟹ C,
respectiv V ⟹ C);
 Dacă se au în vedere bunurile inferioare, atunci între dinamica veniturilor (V) şi
cerere există o relaţie negativă (creşte venitul, dar scade cererea pentru astfel de
bunuri):V ⟹C, respectiv V⟹C.
3. Modificarea preţului altor bunuri: substituibile (Ps) şi complementare (Pc)
 în situaţia a două bunuri substituibile, între modificarea preţului bunului A (bun ce
este înlocuit) şi cererea pentru bunul B (bun care substituie) există o relaţie pozitivă;
 În cazul bunurilor complementare, relaţia între creşterea preţului unui bun şi
cantitatea cerută din celălalt bun este negativă.
 Când venitul cumpărătorului creşte, iar preţul bunului
rămâne neschimbat, cantitatea cerută din produs creşte – şi
invers – pe baza deplasării dreptei bugetului:
C0- curba iniţială a cererii, corespunzătoare preţului P şi
cantităţii cerute Qc0.
 Reducerea venitului atrage scăderea volumului cerut
din marfa vândută la acelaşi preţ P, deplasarea curbei
cererii spre stânga (C1).
 Mărirea venitului aduce cu sine creşterea volumului
cerut din marfa vândută la preţul P, deplasarea curbei
cererii spre dreapta (C2).
Fig. 2.Modificarea cererii la un nivel dat al preţului.
4. Numărul de consumatori şi structura lor (pe vârste, sexe, profesiuni): între

numărul cumpărătorilor – solicitanţi şi cantitatea totală cerută pentru un anumit bun
există o relaţie pozitivă;
5. Gusturile şi preferinţele cumpărătorilor: Intensificarea preferinţelor
consumatorilor pentru un bun face ca cererea să crească şi invers (relaţie pozitivă).
6. Anticipările privind evoluţia preţului la bunul a cărui cerere se analizează
(relaţie pozitivă) şi evoluţia venitului.
71
7. Alţi factori: reclama; perspectivele conjuncturii economice şi a locului de muncă-

inclusiv statutul social şi profesional (relaţie pozitivă);
În concluzie, fiecare factor exercită o influenţă mai mare sau mai mică; unii factori
influenţează în sensul creşterii cantităţii cerute, alţii în sensul scăderii ei. Modificarea
totală a cererii, pentru un bun şi la un nivel dat al preţului, se determină prin însumarea
algebrică a influenţelor parţiale.
Funcţia cererii: C = f (P, V, Ps, Pc , ...)
Sub incidenţa factorilor de influenţă, la un preţ dat diagrama cererii se deplasează
la dreapta (când creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că cererea individuală şi
a pieţei creşte, respectiv scade, aşa cum rezultă din graficul de mai sus (fig.2). Implicit,
se modifică şi funcţia matematică a cererii.
TEMA 2
ELASTICITATEA CERERII
Elasticitatea cererii reprezintă gradul de sensibilitate a cererii la modificarea
preţului unitar şi a factorilor săi sau modul în care reacţionează cantitatea cerută la
modificările factorilor de influenţă (preţ, venit etc).
Forme de elasticitate a cererii:

Elasticitatea cererii în raport de preţ
Elasticitatea cererii pentru un bun în raport de venit
A. Elasticitatea cererii în raport de preţ

Modificarea cantităţii cerute de consumatori determinate de modificarea preţului
de vânzare se numeşte elasticitatea cererii în funcţie de preţ. Altfel spus, elasticitatea
cererii la preţ măsoară gradul de sensibilitate a cererii faţă de variaţiile preţului.
Legea cererii ne indică doar cum se modifică cererea în funcţie de
preţ (sensul modificării). Cât de mult se modifică cantitatea cerută în funcţie
Important de preţ se calculează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în
funcţie de preţ.
Coeficientul de elasticitate a cererii în funcţie de preţ (Cec/p) se determină ca un

raport între modificarea relativă sau procentuală a cererii (ΔC%) şi modificarea relativă
sau procentuală a preţului (ΔP%), folosind una din relaţiile:
72
Cec/p= : = ∙ sau Cec/p=

[între cerere şi preţ există o relaţie negativă]
În condiţiile variaţiei infinitezimale a elementelor implicate:
Cec/p=
Notaţii: C0 – cantitatea cerută iniţial (variabilă dependentă); C1 – cantitatea cerută din
bun, în perioada curentă;
P0 – preţul iniţial al bunului (variabilă independentă); P1 – preţul lui actual (curent);
C’(P) – prima derivată a funcţiei cererii în raport cu preţul P;
C – cantitatea cerută din marfă, în condiţiile variaţiei infinitezimale;
P – preţul mărfii, în condiţiile variaţiei infinitezimale.
În funcţie de mărimea acestui coeficient cererea poate fi:
Cerere elastică Cerere unitar Cerere

ΔQ>ΔP elastică ΔQ=ΔP inelastică
ΔQ<ΔP
Cerere perfect
Cerere perfect Cerere atipică
elastică
inelastică
Fig. 4.Forme ale elasticităţii cererii în funcţie de preţ
Fig. 3.Forme ale elasticităţii cererii în funcţie de preţ
1. Cerere elastică (sau cu elasticitate supraunitară), când Cec/p>1 sau Cec/p є (1;
+∞); cantitatea cerută dintr-un bun se modifică într-o măsură mai mare decât se modifică
preţul; (de exemplu reducerea preţului cu 10% determină majorarea
cantităţii cerute, cu 15%);
2. Cerere inelastică (sau cu elasticitate subunitară), când Cec/p<1 sau Cec/p є (0;
1); cantitatea cerută dintr-un bun se modifică într-o măsură mai mică decât se modifică
73
preţul: (de exemplu reducerea preţului cu 10% determină majorarea

cantităţii cerute, cu 5%);
3. Cerere elasticitate unitară când Cec/p=1; modificările celor două variabile
dependente au loc în aceeaşi proporţie: (de exemplu, reducerea
preţului cu 10% determină majorarea cantităţii cerute, cu 10%).
Cazuri extreme
1. Cerere perfect elastică (cu elasticitate infinită) Cec/p→∞; modificarea preţului cu
o valoare nesemnificativă (infinitezimală), determină o sensibilitate majoră a cantităţii
cerute: ΔP(%) << ΔC(%); [este o stare ideală].
2. Cererea perfect inelastică (Cererea cu elasticitate zero) când Cec/p = 0;
modificarea preţului nu provoacă absolut nicio reacţie a cantităţii cerute:
ΔP(%) >>ΔC(%); [de exemplu: un medicament în cazul în care viaţa bolnavului depinde
de consumarea acestuia].
Cererile atipice apar în situaţia bunurilor inferioare de tip “Giffen”, dar şi atunci
când mărfurile dorite se cumpără doar pentru satisfacerea vanităţii sau din snobism
(efectul Veblen). În aceste cazuri P → C, respectiv P → C, iar Cec/p < 0.
De ce este important să cunoaştem elasticitatea cererii în funcţie de preţ?

În funcţie de tipul de elasticitate a cererii, în funcţie de preţ şi de sensul modificării
preţului, veniturile vânzătorului (respectiv cheltuielile cumpărătorului) cresc sau scad.
Astfel:
 la o cerere elastică, veniturile vânzătorului (calculate ca produs între preţul de
vânzare unitar şi cantitate) cresc dacă preţurile scad şi scad dacă preţurile cresc.
Exemple cifrice:
A. dacă preţul unui produs scade cu 10%, cererea se va majora cu 20%, în cazul în
care cererea este elastică.
Veniturile vânzătorilor vor creşte cu 8%
[Iv=(Ic∙Ip)∙100=(120%∙90%)∙100=108%] unde Iv-indicele venitului; Ic-indicele cererii;
Ip-indicele preţului
B. dacă preţul unui produs creşte cu 10%, cererea scade cu
20%, . În acest caz, veniturile vânzătorilor scad cu 12%
[Iv=(Ic∙Ip)∙100=(80%∙110%)∙100=88%].
 la o cerere inelastică, dacă preţurile cresc veniturile vânzătorului cresc iar dacă
preţurile scad, scad şi veniturile.
B. Elasticitatea cererii în raport de venit

Elasticitatea cererii în raport de venit exprimă sensibilitatea cererii individuale (şi
a pieţei) la modificarea venitului.
Se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii în raport de venit
(Cec/v), care se determină ca raport între variaţia procentuală sau relativă a cererii (ΔC%)
şi modificarea procentuală sau relativă a venitului (ΔV%).
74
Cec/v = : ∙ sau Cec/v=

[între cerere şi venit există o relaţie pozitivă]
În condiţiile variaţiei infinitezimale a elementelor implicate:
Cec/v=
În funcţie de mărimea acestui coeficient cererea poate fi:
1. Cerere elastică (sau cu elasticitate supraunitară), când Cec/v>1 sau Cec/v є (1;
+∞); (de exemplu creşterea venitului cu 10% determină majorarea
cantităţii cerute, cu 15% - bunuri superioare, de lux).
2. Cerere inelastică (sau cu elasticitate subunitară), când Cec/v<1 sau Cec/v є (0; 1);
(creşterea venitului cu 10% determină majorarea cantităţii cerute, cu
5% - bunuri de larg consum).
3. Cerere elasticitate unitară când Cec/v=1; modificările celor două variabile
dependente au loc în aceeaşi proporţie: (de exemplu creşterea
venitului cu 10% determină majorarea cantităţii cerute, cu 10% - articole nealimentare de
uz şi confort personal).
4. Cerere atipică, apare în cazul bunurilor inferioare, când creşterea venitului
determină o reducere a cantităţii cerute (Cec/v<0);
Cunoaşterea tipului de elasticitate a cererii reprezintă o importanţă deosebită în
procesul decizional deoarece în condiţiile practicării unor preţuri mai scăzute,
maximizarea profitului este posibilă numai în situaţia unei cereri elastice.

 Distincţia dintre cererea individuală şi cererea totală
 Factorii ce influenţează mărimea şi dinamica cererii pe piaţa
unui produs
 Legea cererii
 Elasticitatea cererii în funcţie de preţ şi venit precum şi
importanţa analizării acesteia.
întrebare.
1. Timp dedelucru:
Într-o economie 10 minute
piaţă:
a. cererea şi nevoia pentru un bun economic dat sunt egale;
b. cererea şi nevoia sunt diferite, fără legătură între ele;
c. cererea pentru un bun economic, în mod normal, este mai mică decât nevoia pentru
bunul respectiv.
75
d. cererea pentru un bun economic, în mod normal, este mai mare decât nevoia pentru
bunul respectiv.
2. În cazul bunurilor substituibile, creşterea preţului unuia dintre bunuri are ca
efect:
a. creşterea cantităţii cerute din bunul care îl poate substitui, în cazul în care aceasta este mai
ieftin;
b. scăderea cererii atât pentru acel bun, cât şi pentru orice alt bun cu care bunul se află în
relaţie;
c. creşterea cantităţii cerute din orice alt bun cu care bunul respectiv se află în relaţie;
d. creşterea cererii pentru un bun complementar;
menţinerea constantă a cererii pentru un bun complementar
3. Dacă elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul său este egală cu 2, o creştere
a preţului cu 10% va antrena:
a. o creştere a cantităţii cerute cu 5%;
b. o scădere a cantităţii cerute cu -5%;
c. o scădere a cantităţii cerute cu 2%;
d. o creştere a cantităţii cerute cu 20%;
e. o scădere a cantităţii cerute cu 20%.
4. Curba verticală a cererii unui bun în raport cu preţul său are următoarea
semnificaţie:
a. bunul este relativ elastic în raport cu preţul;
b. bunul are elasticitate unitară în raport cu preţul;
c. bunul este perfect elastic în raport cu preţul;
d. bunul este inelastic în raport cu preţul;
e. bunul este perfect inelastic în raport cu preţul.
5. Dacă elasticitatea cererii unui bun în raport cu venitul este egală cu 0,5 şi dacă
statul creşte impozitele având ca efect o scădere a veniturilor cu 20%, atunci
cantitatea cerută:
a. creşte cu 10%;
b. scade cu 10%;
c. creşte cu 20%;
d. scade cu 0,5%;
e. scade cu 20%;
Grila de evaluare: 1-c; 2- a; 3- e; 4-e; 5-b

76

TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Cererea solvabilă este cantitatea dintr-un bun 2 puncte
pe care un individ:
a. doreşte să o cumpere;
b. speră că poată să o cumpere dacă preţurile se vor menţine în viitor;
c. crede că poate să şi-o procure în raport cu venitul de care dispune;
d. o cumpără cu certitudine indiferent de evoluţia previzibilă a preţurilor şi, respectiv a
venitului de care dispune;
e. doreşte şi poate să o cumpere în raport cu preţurile practicate pe piaţă şi venitul de care
dispune
2. Coeficientul de elasticitate al cererii 2 puncte
în funcţie de preţ este mai ridicat:
a. la bunuri de strictă necesitate;
b. la bunuri care au mai multe utilizări;
c. la bunuri pentru care consumatorii cheltuiesc fracţiuni reduse din salariul lor;
d. la bunuri alimentare care se găsesc pe piaţă în sortimente extrem de reduse;
e. la bunuri abundente pe piaţă
3. Dacă elasticitatea cererii unui bun în raport cu preţul 2 puncte
său este egală cu 3 pentru care cantitatea cerută creşte
cu 30%, va trebui ca preţul:
a. să scadă cu 2%
b. să scadă cu 30%;
c. să crească cu 10%;
d. să scadă cu 10%;
77
să crească cu 3%.
4. Dacă cererea pentru un bun este elastică în raport 2 puncte
cu preţul său, atunci, în cazul unui bun normal:
a. cantitatea cerută rămâne constantă, dacă preţul scade;
b. cantitatea cerută scade dacă preţul scade;
c. cantitatea cerută poate fie să scadă, fie să crească dacă preţul se reduce;
d. cantitatea cerută poate fie să scadă, fie să crească dacă preţul creşte.
e. cantitatea cerută creşte dacă preţul scade.
5. Cererea pentru un bun creşte când scade preţul deoarece: 2 puncte
a. veniturile indivizilor cresc în mod obligatoriu;
b. scade puterea de cumpărare;
c. creşte interesul consumatorilor pentru achiziţionarea unei cantităţi sporite din bunul
respectiv;
d. oferta este stimulată;
e. veniturile indivizilor scad în mod obligatoriu.
Grila de evaluare:
1-e; 2-b; 3-d; 4-e; 5- c;
78
Modulul 6
FACTORII DE PRODUCŢIE
Timp alocat- 3 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONCEPT, TIPOLOGIE, CARACTERIZARE GENERALĂ
Tema 2 PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Tema 3 COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
În calitate de producător, individul se manifestă ca

purtător al ofertei de bunuri şi servicii, pe care o produce prin
INTRODUCERE
atragerea, combinarea, utilizarea şi consumarea factorilor de
producţie. Ca agent esenţial al producţiei, dar şi al pieţei,
producătorul, cunoscut şi sub numele de întreprinzător,
urmăreşte maximizarea rezultatelor obţinute, concretizate în
diferenţa dintre veniturile încasate prin vânzarea bunurilor
produse şi cheltuielile efectuate cu factorii de producţie
consumaţi.
 Definirea şi clasificarea factorilor de producţie
 Prezentarea principalelelor caracteristici ale factorilor de
producţie
79
OBIECTIVE  Evidenţierea caracteristicilor specifice combinării pe termen

MODUL foarte scurt
 Analiza combinării pe termen mediu. Prezentarea echilibrului
economic al producătorului
 Prezentarea productivităţii factorilor de producţie, ca formă
sintetică a eficienţei utilizării acestora în procesul de producţie.
 Parcurgeţi cele trei teme ale cursului.

TEMA 1
CONCEPT, TIPOLOGIE, CARACTERIZARE GENERALĂ
CE SUNT FACTORII DE PRODUCŢIE?
Factorii de producţie constituie, în general, ansamblul elementelor şi condiţiilor

necesare şi suficiente pentru ca orice proces de producţie să se poată desfăşura conform
scopului său predeterminat (obţinerea profitului).
Procesul de producţie se realizează în cadrul unei întreprinderi. Întreprinderea
este acea unitate economică producătoare care se caracterizează printr-un gen specific de
activitate, printr-o funcţionalitate şi organizare tehnologică, prin capacitatea de a produce
anumite bunuri, de a se conduce şi gestiona raţional, precum şi prin autonomia sa
financiară.
Fiind o unitate multifuncţională şi desfăşurându-şi activitatea într-un mediu foarte
complex, întreprinderea asigură coerenţa deciziilor privitoare la tranzacţiile sale
comerciale, ca şi coerenţa acestora în organizarea şi funcţionarea ei internă.
80
Procesul de producţie, ca proces de transformare care are loc în cadrul

întreprinderilor (firmelor) se desfăşoară conform principiilor13:
 economice, din care se detaşează ca importanţă, principiul raţionalităţii;
 tehnologice, concretizat în precizii dimensionale, aspecte calitative, parametri
funcţionali etc;
 sociale, referitoare la condiţiile de muncă, durata şi intensitatea muncii etc;
 etice, ce decurg din stabilirea trebuinţelor omului, ca obiective ţintă de atins ale
producţiei;
 ecologice, impuse de necesitatea de a reduce poluarea în procesul de producţie,
sau în cel de utilizare a bunurilor deja produse etc.
Fig. 1. Intreprinderea şi mediul exterior
Resursele economice atrase şi utilizate în activitatea de producţie

reprezintă factorii de producţie. Raportul dintre factorii de producţie şi
Important resurse este subunitar.
Factorii de producţie reprezintă intrările (input-uri, respectiv indicatori de efort)

într-un sistem economic (întreprinderea), care urmăreşte obţinerea unor rezultate (ieşiri
sau output-uri, respectiv efecte).
Principalele trăsături ale factorilor de producţie sunt:
 caracterul limitativ, restrictiv al lor (acesta se bazează pe legea rarităţii resurselor);
 diversitatea şi multiplicarea lor.
CLASIFICAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
 După origine: primari sau originari (natura, munca) şi derivaţi (capitalul,

abilitatea managerială etc.);
 În raport cu teoria economică: factori clasici (muncă, pământ, capital) şi neoclasici
sau neofactori (progresul tehnico-stiintific, informaţia – bănci de date, întreprinzătorul şi
abilităţile sale etc.)
13Popescu Constantin, Gavrilă Ilie, Ciucur Dumitru, Teorie economică generală, vol. 1.
Microeconomie, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=464&idb=
81
 După acţiune: direcţi (contribuie nemijlocit la obţinerea de rezultate – ex. materiile

prime) şi indirecţi (cu influenţă asupra altor factori de producţie – ex. progresul tehnic,
vizibil în mijloacele de muncă folosite).
 După capacitatea de divizare: divizibili (apă, energie electrică) şi indivizibili
(utilaje, instalaţii – ce pot fi dezasamblate, dar în detrimentul producţiei).
 După posibilitatea de înlocuire: substituibili (pot fi înlocuiţi, fără a afecta
activitatea: capital – muncă; plastic – metal) şi nesubstituibili (energia electrică utilizată
în cazul aparaturii).
 După participarea la producţie: integral consumabili (materii prime, energie
electrică) şi parţial consumabili sau de stoc (care contribuie la mai multe acte de
producţie: utilaje, clădiri).
CARACTERIZAREA GENERALĂ A PRINCIPALILOR FACTORI DE

PRODUCŢIE
A. MUNCA
Munca este definită ca activitate specific umană desfăşurată cu scopul obţinerii de
bunuri economice, destinate satisfacerii nevoilor.
Reprezintă factorul activ şi determinant al procesului de producţie, acel

factor de producţie care are capacitatea de a pune în funcţiune ceilalţi factori
Important de producţie şi de a determina transformarea lor în bunuri economice.
Trăsăturile factorului de producţie- muncă:

 îmbracă o formă procesuală, şi nu forma unei resurse stocabile; se manifestă
numai ca factor de producţie în stare activă; Resursa care generează acest flux se referă la
totalitatea abilităţilor fizice şi intelectuale care fac posibilă prestarea unei anumite munci.
 Este un factor de producţie originar, munca fiind intrinsec asociată personalităţii
celui care o prestează, neputând fi creată sau reprodusă artificial; munca apare ca factor
de producţie neregenerabil iar prestaţia de muncă este ireversibilă, la fel ca şi timpul de
muncă care este irecuperabil;
 Progresul calitativ al factorului muncă determinat de dezvoltatea generală a
societăţii.
Munca poate fi analizată atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ.
Dimensiunea cantitativă a factorului de producţie muncă surprinde volumul de
muncă de o anumită natură prestat într-un proces de producţie dat: timp de muncă (număr
de ore lucrate) sau locuri de muncă (numărul de lucrători sau de om-ore prestate în
condiţii de producţie date).
Dimensiunea calitativă se referă la gradul de pregătire profesională, calitatea
muncii prestate, nivelul productivităţii muncii etc.
Consumul factorului de producţie muncă se poate exprima:
82
 Fizic, prin timpul de muncă necesar pentru producerea unui bun sau pentru
întreaga producţie;
 Valoric- ca suma cheltuită de agentul economic pentru angajarea acestui factor de
producţie.
B. NATURA
Ca factor de producţie, natura reprezintă totalitatea elementelor brute din natură,
preexistente omului, care sunt folosite în producerea bunurilor economice.
Natura oferă producţiei în primul rând mediul de desfăşurare, apoi

substanţa materială şi condiţiile primare, şi nu în ultimul rând energia
Important primară.
Trăsăturile factorului de producţie- natură:

Prezenţa factorului de producţie - natură este sesizabilă mai ales în activităţile aferente
sectorului primar al economiei, specializat în desprinderea din natură a resurselor brute:
activităţi din agricultură, silvicultură, piscicultură, minerit etc.
Dimensiunea cantitativă a factorului natură se referă la volumul în care o resursă
naturală sau alta este atrasă efectiv în circuitul economic (suprafaţa cultivată pentru-
terenul agricol; cantităţile de substanţă utilă extrasă-pentru minerale, volumul de masă
lemnoasă - pentru fondul silvic etc.).
Dimensiunea calitativă a factorului natură, surprinde acele atribute intrinseci ale
unei resurse primare care o fac proprie utilizării productive, materializate în
randamentele de utilizare obţinute în procesul de producţie (producţia agricolă la hectar,
producţia pe cap de animal etc.).
Componentele principale ale factorului natural de producţie:

a) Pământul sau solul- principala formă de factor natural de producţie, este spaţiul
de desfăşurare a proceselor de producţie, cadrul de amplasement, suportul şi punctul
iniţial al întregii activităţi economice. Pământul este un factor de producţie nesubstituibil,
nereproductibil, imobil, limitat ca întindere, dar regenerabil ca fertilitate.
Consumul factorului natural (pământ) se cuantifică din punct de vedere valoric, prin
suma necesară pentru obţinerea, utilizarea, respectiv cumpărarea sau arendarea lui.
b) Resursele minerale- au rol important în asigurarea bazei de materii prime şi
energie necesare desfăşurării activităţii economice. Resursele minerale se grupează în
funcţie de mai multe criterii:
 După gradul de cunoaştere a existenţei lor la un moment dat: resurse certe şi resurse
ipotetice;
 După posibilitatea de exploatare: resurse exploatabile economic şi resurse
neexpoatabile economic cu tehnologiile actuale;
 După conţinutul lor: resurse bogate şi resurse sărace în substanţă utilă.
83
c) Relieful şi apele pot condiţiona amplasarea activităţii economice; potenţialul

hidraulic constituie o importantă sursă de energie.
d) Climatul, poate influenţa dezvoltarea economică a unei ţări, datele statistice
evidenţiind existenţa unei relaţii directe între gradul de dezvoltare şi clima favorabilă
dezvoltării (clima temperată).
Majoritatea resurselor naturale reprezintă alternative de utilizare multiple în raport
cu nivelul tehnologiilor existente şi disponibile. O anumită resursă naturală, prelucrată
într-un mod specific, se transformă într-un tip determinat de bun economic. În anumite
procese de producţie, resursele naturale pot fi substituibile prin bunuri-capital create
artificial.
C. CAPITALUL
Capitalul, în calitate de factor de producţie, reprezintă totalitatea

bunurilor produse (acumulate prin muncă) şi utilizate în scopul
Important producerii altor bunuri economice, destinate vânzării.
În raport cu factorii primari de producţie (munca, pământul), factorul de producţie

capital, este un factor derivat, datorită provenienţei din procesele de producţie anterioare.
Ca factor de producţie derivat, în literatura economică se introduce termenul de
capital real (tehnic) reprezentând bunurile de capital propriu-zise14.
După forma de existenţă capitalul poate fi:

a. Capital real, tehnic – cel cu existenţă fizică, materială, cu valoare intrinsecă şi care
se mai numeşte şi mijloc de producţie, adică bunuri de capital (stocurile de materii prime,
materiale, combustibil, energie, semifabricate, clădiri, utilaje, instalaţii, infrastructura
firmelor din diferite domenii etc.);
b. Capital nominal – nu are o valoare reală, nu circulă în producţie, ci se exprimă prin
titluri de valoare care dau drept de proprietate asupra capitalului real, permiţând însuşirea
de venituri (dividende etc.)
c. Capital bănesc- în formă lichidă
Abordat la nivel de firmă (întreprindere) capitalul real reprezintă o parte a
capitalului în funcţiune, participând la un circuit economic specific care cuprinde:
 Stadiul I - stadiul aprovizionării cu mijloace de productie, în care are loc
transformarea capitalului lichid în capital real productiv (firma cumpără bunuri de capital
de pe piaţă); în acest stadiu întreprinderea angajează concomitent forţa de muncă
necesară: K lichid→Kreal
 Stadiul II -stadiul producţiei, în care stocurile (capitalul) suferă transformarea
cantitativă şi calitativă prin prelucrare, transformându-se în produse finite destinate pieţei
(M’): Kreal→Marfa
14
Este important să nu se confunde capitalul real cu capitalul nominal şi nici cu cel bănesc.
84
 Stadiul III – stadiul desfacerii în care mărfurile se vând sau cumpără pe piaţă la
preţurile pieţei transformându-se în K bănesc, dar cu o valoare mai mare decât cea
injectată iniţial în producţie: Marfa→ Klichid’ (Klichid’> Klichid).
Fig. 2. Circuitul economic al capitalului
Corespunzător celor trei stadii capitalul îmbracă trei forme: capital-bănesc (banii),
bunurile de capital şi capital-marfă. Reluarea la acelaşi nivel sau pe scară lărgită a
circuitului precedent constituie rotaţia capitalului, iar timpul necesar parcurgerii
circuitului reprezintă viteza de rotaţie a capitalului. Viteza de rotaţie a capitalului este
influenţată mai ales de tipul şi structura capitalului utilizat: este cu atât mai mare cu cât
ponderea capitalului fix în întreg capitalul este mai scăzută – şi invers).
Capitalul real sau tehnic
După modul în care se consumă şi se înlocuiesc componentele capitalului

tehnic, factorul de producţie capital se grupează în: capital circulant şi
Important capital fix.
Capitalul circulant reprezintă componenta capitalului real care participă şi se

consumă integral într-un singur ciclu de producţie, necesitând înlocuire la fiecare nou
asemenea ciclu (materii prime, materiale de bază şi auxiliare, combustibil, energie,
semifabricate etc.). În contabilitate, capitalul circulant se reflectă sub forma activelor
circulante.
Consumul capitalului circulant se realizează într-un singur ciclu de producţie şi
se exprimă atât fizic (tone, kg, metri...) cât şi valoric. Cantitatea de capital circulant
necesară pentru realizarea unei unităţi dintr-un bun economic reprezintă consumul
specific (Cs): Cs= , unde Q-producţia
Consumul specific trebuie să fie cât mai mic.
Capitalul fix este acea parte a capitalului real alcătuită din bunuri şi echipamente
de folosinţă îndelungată, caracterizate prin: participă la mai multe cicluri de producţie, se
depreciază (consumă) treptat şi se înlocuieşte după mai mult timp de utilizare.
În categoria de capital fix intră: clădiri, construcţii, utilaje, echipamente,
calculatoare, instalaţii, mijloace de transport etc.
85
Capitalul fix se formează prin intermediul investiţiilor. Investiţiile reprezintă

totalitatea cheltuielilor realizate de întreprindere pentru crearea de noi capacităţi de
producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacităţilor de
producţie existente.
Totalitatea investiţiilor efectuate într-o anumită perioadă pentru formarea brută a
capitalului fix poartă denumirea de investiţie brută (Ibrută). Aceasta are ca sursă de
finanţare amortizarea (A) şi reinvestirea unei părţi din profit (investiţia netă-Inetă).
Ibrută=Inetă+ A sau Ibrută=Inetă+ I de înlocuire
Pe parcursul utilizării în procesul de producţie capitalul fix înregistrează un proces
de depreciere (consumare) treptată. Consumarea treptată a capitalului fix se
concretizează în uzură.
Uzura capitalului fix reprezintă procesul de depreciere progresivă şi cumulativă
a caracteristicilor tehnice, funcţionale şi economice ale bunurilor de capital, până la
scoaterea lor din funcţiune.
Uzura poate fi: fizică şi morală. Uzura fizică este determinată de folosirea în timp
a capitalului fix şi de acţiunea factorilor naturali.
Deoarece capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, suferă de fiecare
dată un anumit grad de uzură fizică. Se calculează cote de amortizare, incluse în costul de
producţie pentru a se reconstitui suma necesară înlocuirii capitalului fix uzat (fond de
amortizare).
Amortizarea reprezintă recuperarea treptată a valorii mijloacelor fixe utilizate în
procesul de producţie. Amortizarea se include în costul de producţie, respectiv în preţul
bunurilor la a căror fabricaţie participă. Mărimea amortizată din valoarea mijlocului fix
amortizabil într-o perioadă de timp (an, lună) reprezintă amortismentul.
Mărimea absolută a amortizării (masa amortizării): A=
Mărimea relativă a amortizării (rata amortizării %) RA= ∙100
Unde: A-amortizarea anuală; Kfix- valoarea capitalului fix ;
t- durata de amortizare ; RA- rata amortizării
Uzura morală este cauzată de progresul tehnic şi de piaţă: apariţia de utilaje şi

instalaţii noi şi/sau cu caracteristici tehnico-economice superioare celor existente. Uzura
morală poate fi:
 Uzura morală de gradul I intervine atunci când pe piaţă apar bunuri similare (din
punct de vedere al randamentului) celor de care dispune firma, dar mai ieftine.
 Uzura morală de gradul II apare când pe piaţă există bunuri similare celor
deţinute de firmă, dar cu un randament superior.
În condiţiile în care performanţele economice şi tehnice ale capitalului fix nu mai
corespund, este necesară scoaterea din funcţiune şi înlocuirea capitalului fix vechi,
depreciat din punct de vedere moral, cu capital nou, chiar înainte de a se uza fizic
complet. Altfel spus, scoaterea din funcţiune este rezultatul deprecierii capitalului, ca
urmare a uzurii fizice şi/sau uzurii morale.
86
TEMA 2
PRODUCTIVITATEA FACTORILOR DE PRODUCŢIE

Expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de producţie în activităţile din
care rezultă bunuri economice este productivitatea.
Succesul unei întreprinderi depinde de evoluţia acestui indicator. Prin creşterea
productivităţii, producţia de bunuri poate să crească mai mult decât proporţional faţă de
volumul de fatori de producţie utilizaţi, iar profitul firmei creşte. În condiţiile unor
resurse limitate, obţinerea unui nivel al producţiei care să-i asigure producătorului un
profit maxim se poate realiza doar prin creşterea eficienţei utilizării lor, a raţionalităţii
activităţii sale.
Productivitatea (randamentul) factorilor de producţie constituie forma

eficienţei economice care reflectă relaţia dintre volumul rezultatelor
Imp obţinute şi factorii de producţie utilizaţi, adică raportul dintre rezultatele
ortant obţinute (efectul) şi consumul de factori de producţie (efortul depus).
Altfel spus, productivitatea (W) reprezintă randamentul cu care sunt avansaţi,

substituiţi, combinaţi şi utilizaţi factorii de producţie în activitatea economică. Ea relevă
eficienţa consumării factorilor de producţie, deoarece, de regulă, urmăreşte realizarea
maximului de efect posibil, prin folosirea unui minim de resurse (efort).
Eficienţa economică= W ⟹max.
FORMELE PRODUCTIVITĂŢII
1. În funcţie de unităţile de măsură folosite pentru exprimarea producţiei şi a

factorilor de producţie:
 productivitate fizică- în unităţi fizice, natural –convenţionale (W fizică):
buc/lucrător, tone/ha etc.
 productivitate valorică- în unităţi monetare (W valorică): lei/lei
2. După modalitatea de calculare a rezultatelor obţinute în activitatea economică:
87
 productivitate brută, calculată ca raport între producţia finală şi cantitatea utilizată din
factorii de producţie;
 productivitate netă, ca raport între valoarea adăugată şi cantitatea utilizată din factorul
sau factorii de producţie utilizaţi.
Valoarea adăugată reprezintă suma de bani încasată din vânzarea producţiei din care se
scade consumul intermediar (cheltuielile materiale mai puţin consumul de capital fix),
aferent producţiei respective.
3. În funcţie de modul de calcul şi analiză a productivităţii:
 productivitatea parţială
 productivitatea globală.
Productivitatea parţială este productivitatea unui factor de producţie, considerată

a fi la originea producţiei şi a modificării acesteia (ceilalţi factori fiind constanţi).
În funcţie de factorul reţinut, productivitatea (sau randamentul) parţială se prezintă
ca: productivitate (randament) a muncii, productivitate (randament) a capitalului şi
productivitate (randament) a pământului.
Productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a tuturor factorilor de
producţie implicaţi în obţinerea rezultatelor, indicând performanţa în ansamblu a
factorilor de producţie. Evaluarea riguroasă a productivităţii (randamentului) la nivel
global este dificilă, pentru că metodele prin care sunt însumaţi factorii de producţie
utilizaţi prezintă numeroase aspecte discutabile.
Ambele forme ale productivităţii (randamentului) apar ca productivitate medie şi
ca productivitate marginală.
PRODUCTIVITATE MEDIE
Productivitatea medie a unui factor de producţie (Wm) exprimă

producţia care se poate obţine de un singur factor de producţie.
Important
Wm= (efect/efort) sau Wm= (efort/efect)
Productivitatea medie a muncii (WmL) exprimă producţia medie obţinută pe o

unitate de muncă vie cheltuită, nivelul său fiind un criteriu pentru stabilirea mărimii
salariilor şi pentru aprecierea eficienţei economice şi competitivităţii întreprinderilor,
activităţilor şi economiilor naţionale.
Se determină ca raport între producţia totală (Q) şi cantitatea totală de muncă utilizată
(L) exprimată, după caz, prin numărul de salariaţi (L) sau prin timp - ore-muncă (T).
WmL= (produse fabricate/1 angajat) sau WmL= (producţie/unitatea de timp)
88
Acest indicator de eficienţă poate exprima şi cheltuiala ce revine pe o unitate de

produs: WmL= (angajaţi / unitatea de produs) sau
WmL= (timp/1 produs); exprimă timpul necesar realizării unui produs
Productivitatea medie a capitalului (Wmk) sau randamentul mediu al capitalului
se calculează ca raport între rezultatele obţinute într-o anumită perioadă de timp (Q) şi
capitalul utilizat (K): Wmk=
Productivitatea medie a pământului (WmP) sau randamentul mediu al
pământului exprimă eficienţa medie a factorului de producţie pământ utilizat în
activitatea economică. Se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi suprafaţa
totală de teren utilizată (P) pentru obţinerea producţiei sau invers: WmP= sau
WmP=
Productivitatea medie globală reprezintă eficienţa agregată a utilizării tuturor
factorilor de producţie utilizaţi:
Wm globală= (efect/efort) sau
Wm globală=
Unde a, b – coeficienţii de transformare a K şi P în unităţi de muncă L.
PRODUCTIVITATEA MARGINALĂ
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea

Important
cu o unitate a unuia sau a tuturor factorilor de producţie.
Productivitatea marginală a unui factor de producţie arată sporul de rezultate

obţinut prin utilizarea în producţie a unei unităţi adiţionale dintr-un factor de producţie,
când ceilalţi factori nu se modifică. Se calculează ca raport între sporul de producţiei
(ΔQ) şi modificarea factorului de producţie (ΔFP).
Wmg=
Cunoaşterea nivelului productivităţii marginale este foarte importantă pentru
fundamentarea deciziei întreprinzătorului privind viabilitatea modificării (creştere sau
scădere) cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
Dacă se consideră că producţia şi factorii de producţie pot fi divizaţi în unităţi
foarte mici, productivitatea marginală se poate determina prin derivarea parţială a
funcţiei de producţie în raport cu fiecare factor de producţie
Wmg= = Q’FP
89
Productivitatea marginală a muncii (WmgL) exprimă eficienţa ultimei unităţi de

muncă implicată în activitatea economică şi se determină ca un raport între variaţia
absolută a rezultatelor obţinute (ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL sau ΔT):
WmgL= = Q’L sau WmgL=
Productivitatea marginală a capitalului (Wmgk) reflectă eficienţa ultimei unităţi
din capitalul tehnic atras şi utilizat în activitatea economică. Se determină ca un raport
între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută a capitalului tehnic utilizat
(ΔK): Wmgk=
Productivitatea marginală a pământului (WmgP) exprimă randamentul ultimei
unităţi de teren (ha, ar, mp) atras în activitatea economică. Reprezintă sporul de producţie
care se obţine prin utilizarea unei unităţi suplimentare de teren în procesul de producţie,
când ceilalţi factori de producţie nu se modifică. Se determină ca raport între variaţia
absolută a producţiei (rezultatelor) şi variaţia absolută a suprafeţei de teren (ΔP):
WmgP=
Productivitatea marginală globală (Wmg globală), exprimă eficienţa ultimei
unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi în activitatea economică şi se determină ca
raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi variaţia absolută agregată a tuturor
factorilor de producţie (ΔL + ΔK + ΔP):
Wmg globală=
În analizele economice se calculează cel mai frecvent productivitatea medie a
muncii, fiind considerat instrumentul principal de aprecierea a eficienţiei economice atât
la nivel microeconomic cât şi la nivelul economiei naţionale, constituind şi un mijloc de
comparare între agenţii economici, între diferite domenii de activitate şi între ţări.
Nivelul şi evoluţia productivităţii factorilor de producţie sunt influenţate de o serie
de factori, printre care factori naturali, factori tehnici, factori sociali, factori psihologici,
factori structurali, factori internaţionali (ce ţin de specificitatea relaţiilor economice
internaţionale) etc. Aceşti factori acţionează diferit în funcţie de caracteristicile fiecărui
factor de producţie.
Principalii factori ce influenţează nivelul şi dinamica productivităţii muncii:

 nivelul tehnic al producţiei- gradul şi calitatea înzestrării tehnice ;
 pregătirea şi calificarea forţei de muncă;
 gradul de organizare a procesului de producţie şi a muncii;
 calitatea condiţiilor de muncă şi climatul social din firmă;
 gradul de cointeresare a lucrătorilor şi managerilor (realizarea unei corelaţii
pozitive între evoluţia productivităţii muncii şi a veniturilor salariale);
 condiţiile naturale.
Creşterea productivităţii este importantă atât pentru fiecare agent economic, cât şi
pentru economia naţională.
90
Pentru fiecare întreprinzător creşterea productivităţii are o importanţă economică

deosebită deoarece:
 are loc reducerea costului total mediu, respectiv creşterea profitului;
 creşte competitivitatea firmei şi a performanţelor firmei;
 posesorii factorilor de producţie pot obţine venituri mai mari în condiţiile când
bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici.
La nivelul economiei naţionale creşterea productivităţii poate duce la:
 producerea mai multor bunuri şi servicii cu acelaşi volum de factori de producţie,
ceea ce permite satisfacerea mai bună a nevoilor;
 atenuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse;
 creşterea prosperităţii şi bunăstării unui popor;
 creşterea competitivităţii bunurilor, pe piaţa internă şi externă;
 creşte puterea de cumpărare a populaţiei (prin salarii mai mari şi prin reducerea
preţurilor);
 creşterea salariului mediu nominal dar fără a genera inflaţie (dinamica
productivităţii muncii trebuie să fie superioară dinamicii salariului mediu) etc.
TEMA 3
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE
Combinarea factorilor de producţie reprezintă unirea cantitativă,

structural-funcţională şi calitativă a cel puţin doi factori de producţie, în
Important scopul obţinerii de bunuri economice.
Ca problemă de alegere în economie, combinarea factorilor de producţie trebuie să

ţină seama atât de raritatea resurselor cât şi de posibilităţile reale de utilizare a factorilor
de producţie. Se adoptă acea combinare care asigură eficienţa economică maximă, în
condiţiile date.
Combinarea factorilor de producţie trebuie privită atât sub aspect tehnic, cât şi sub
aspect economic.
91
Privită sub aspect TEHNIC, combinarea factorilor de producţie se bazează pe

cunoaşterea caracteristicilor şi calităţii factorilor de producţie care să permită obţinerea
celor mai bune rezultate.
Combinarea factorilor de producţie sub aspect tehnic reflectă legătura dintre
rezultate (producţia obţinută) şi consumul de factori de producţie. Această legătură
depinde de caracteristicile funcţionale, de domeniul de activitate, de nivelul tehnic,
sintetizându-se în funcţia de producţie.
Funcţia de producţie reprezintă expresia matematică a legăturilor dintre
cantităţile consumate din factorii de producţie şi volumul maxim de rezultate (bunuri,
servicii), fabricat în limitele respectării uneia / mai multor restricţii.
Forma generală a unei funcţii de producţie: Q = f(L, K, ...),
unde Q = producţia (variabilă dependentă); L, K,... = factori de producţie (variabile
independente; L = munca, iar K = capitalul).
Sub aspect ECONOMIC combinarea factorilor de producţie reprezintă
raţionamentul întreprinzătorului privind compararea permanentă a ieşirilor şi intrărilor,
în expresie monetară, a venitului cu costul de producţie pentru a găsi acea variantă de
utilizare, care-i aduce cele mai bune rezultate.
Din punct de vedere economic combinarea factorilor de producţie înseamnă
concretizarea ei în obiectivele minimizării costurilor de producţie şi, respectiv al
maximizării profitului.
Combinarea este realizabilă în condiţiile în care factorii de producţie au
PROPRIETĂŢILE de:
 Divizibilitate- împărţirea factorilor de producţie în elemente omogene, fără a fi
afectată calitatea, în scopul alocării în producţie doar a cantităţilor cerute din fiecare (de
exemplu: factorul muncă se divide în unităţi omogene-de timp de muncă; o tonă de grâu
se divide în unităţi omogene- kg etc.);
 Adaptabilitate- posibilitatea de asociere a unei unităţi date dintr-un factor de
producţie cu un număr mai mic sau mai mare dintr-un alt factor de producţie (pe o
anumită suprafaţă de teren agricol este posibil să lucreze, cu o eficienţă diferită, un număr
mai mare sau mai mic de lucrători agricoli; un muncitor poate lucra pe una sau pe mai
multe maşini etc.)
DACĂ factorii de producţie se caracterizează în acelaşi timp prin adaptabilitate şi
divizibiliate, au loc DOUĂ PROCESE organic legate între ele:
 Complementaritatea - procesul prin care se stabilesc raporturile cantitative ale
factorilor de producţie care participă la producerea unui anumit bun; o cantitate fixă
dintr-un factor de producţie este asociată cu o cantitate diferită din alt factor de producţie;
 Substituibilitatea - posibilitatea de a înlocui o cantitate dată dintr-un factor de
producţie printr-o cantitate determinată dintr-un alt factor de producţie, în condiţiile
menţinerii aceluiaşi nivel de producţie.
Substituibilitatea se evaluează cu ajutorul ratei marginale de substituire tehnică
(RMST).
92
Rata marginală de substituţie tehnică între doi factori Y şi X (RMST)

reprezintă cantitatea din factorul Y necesară pentru a compensa
Important pierderea de producţie determinată de diminuarea cu o unitate a
factorului de producţie X. astfel încât producţia să rămână constantă15.
Rmst =
Unde Q’X şi Q’y-derivatele de ordinul I ale funcţiei producţiei totale în raport cu
factorul de producţie X, respectiv cu Y.
Sau:
Pentru a se obţine aceeaşi producţie totală trebuie ca producţia adiţională care se
obţine pe baza suplimentării consumului din factorul de producţie Y (ΔQ=ΔY∙ WmgY)
să fie egală cu producţia la care se renunţă prin micşorarea factorului de producţie X ,
(ΔQ = - ΔX ∙ WmgX), adică:
ΔY ∙WmgY = -ΔX ∙ WmgX ⟹ =

Rmst =│ │ ⟹ Rmst =
Decizia de înlocuire trebuie să aibă la bază comparări ale randamentelor medii,

respectiv ale productivităţilor marginale ale factorilor implicaţi.
Posibilităţile de substituire a factorilor sunt calculate cu ajutorul elasticităţii ratei

marginale de substituire. Cu ajutorul coeficientului de elasticitate al substituţiei
producătorul determină cu cât trebuie să modifice cantitatea utilizată din cei doi factori de
producţie, în condiţiile schimbării structurii preţurilor acestora, astfel încât să-şi mărească
producţia cu aceleaşi resurse. În general firmele sunt interesate să substituie munca cu
capitalul dacă are loc o creştere mai rapidă a salariilor. Prin urmare, orice înlocuire a unui
factor de producţie cu alt factor se produce dacă are loc o modificare a structurii
preţurilor relative al intrărilor în procesul de producţie.
Întreprinzătorul urmăreşte, prin decizia de combinare pe care o adoptă, o normă de
conduită referitoare la realizarea unui raport cât mai bun între venituri şi costuri.
Obţinerea de bunuri nu este un scop în sine, ci urmăreşte realizarea unui efect economic
net cât mai ridicat. Ca atare, pe întreprinzător îl interesează creşterea eficienţei combinată
cu modalitatea de atenuare a acţiunii legii rarităţii resurselor.
Există o infinitate de modalităţi de combinare a factorilor de producţie. Ele pot fi
sistematizate şi sintetizate în TREI TIPURI FUNDAMENTALE DE COMBINARE:
15 Abraham –Frois Gilbert, Economia politică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p.119
93
1. Combinarea pe termen foarte scurt -este bazată pe ipoteza că întreprinzătorul

urmăreşte maximizarea producţiei prin unirea unui factor de producţie variabil, iar ceilalţi
factori sunt ficşi;
2. Combinarea pe termen mediu- combinarea a doi factori de producţie variabili,
ce evoluează în sens contrar.
3. Combinare pe termen lung, în care toţi factorii de producţie sunt variabili
crescători.
COMBINAREA PE TERMEN FOARTE SCURT
Combinarea pe termen foarte scurt se bazează pe următoarele ipoteze:

 întreprinzătorul dispune de un factor variabil (de regulă, forţa de muncă), iar
ceilalţi sunt ficşi;
 produce pentru o piaţă elastică, adică o piaţă a cărei cerere este crescătoare. Scopul
firmei este să obţină maximum de profit;
 condiţiile tehnice sunt date.
Având ca punct de plecare funcţia de producţie a unei firme se calculează trei
indicatori importanţi de activitate: produsul total, produsul mediu şi produsul marginal16.
 Produsul total (producţia totală- Q) reprezintă producţia totală realizată de o
firmă, exprimată în unităţi fizice (tone, kg, m2, m3 etc).
 Produsul mediu (productivitatea medie- Wm) reprezintă raportul dintre produsul
total (Q) şi volumul total al factorilor de producţie utilizaţi.
 Produsul marginal (productivitatea marginală-Wmg)-volumul suplimentar al
producţiei rezultat din creşterea cu o unitate a nivelului unui factor de producţie, nivelul
celorlaţi factori de producţie fiind menţinut constant.
Pe termen scurt acţionează LEGEA RANDAMENTELOR FACTORIALE.
Legea randamentelor factoriale ne arată amploarea modificării

producţiei în cazul creşterii cu o unitate a unui factor de producţie, ceilalţi
Important rămânând constanţi.
Randamentele factoriale se calculează cu ajutorul productivităţii marginale a

unui factor de producţie iar evoluţia lor poate fi studiată cu ajutorul funcţiei de producţie.
Dacă, de exemplu, într-o activitate economică întreprinzătorul dispune de o
anumită cantitate de teren şi de capital (factori ficşi), iar cantitatea de muncă este
variabilă (conform tabelului de mai jos), producţia totală, productivitatea medie şi
marginală a factorului variabil au evoluţiile prezentate în graficul şi tabelul următor:
16
Notă: Se utilizează, în mod egal, termenii de „randament”, „produs” şi „productivitate”,
important fiind să li se adauge calificativul adecvat: „total”, „mediu” şi „marginal”.
94
Munca (L) Wmg=  Producţia totală creşte pe măsură ce

Factor Q
Wm= volumul de muncă creşte, când ceilalţi
variabil (Buc.)
factori nu se modifică;
0 0 0 0
 Producţia totală creşte dar din ce in
1 200 200 200
ce mai puţin pe măsură ce volumul de
2 450 225 250 muncă este tot mai mare;
3 800 267 350  Producţia totală scade, când
4 1000 250 200 productivitatea marginală este negativă.
5 1150 230 150 Dacă Wmg>0 ⟹Q↗,
6 1200 200 50 Dacă Wmg=0 ⟹Q→maximă
7 1200 171 0 Dacă Wmg<0 ⟹Q↘,
8 1050 131 -150
Fig. 1. Evoluţia producţiei totale, productivităţii medii şi marginale , pe termen scurt
Se constată că sporul factorului de producţie-muncă determină creşterea producţiei

mai rapidă (curba producţiei este convexă), după care producţia continuă să crească dar
cu o rată descrescătoare (curba devine concavă). Ulterior curba producţiei stagnează iar
apoi scade.
 zona I, în care toate variabilele (Q, productivitatea medie şi marginală ) cresc; în cazul
nostru ea se încheie când factorul variabil (L) atinge nivelul 3 unităţi din factorul de producţie
muncă, iar productivitatea marginală este maximă.
 zona II, în care productivitatea marginală începe să scadă, iar producţia totală şi
productivitatea medie cresc. Ea se încheie când productivitatea medie a factorului variabil
95
este maximă, ceea ce se întâmplă la acel volum al factorului variabil la care Wmg=Wm
(între 3 şi 4 unităţi din factorul de producţie muncă în cazul nostru);
 zona III- productivitatea medie şi cea marginală ale factorului variabil scad, dar
sunt pozitive, iar producţia totală creşte (în plaja de evoluţie 4-7unităţi a factorului
variabil);
 zona IV, în care productivitatea marginală a factorului variabil devine negativă, iar
producţia totală scade (în exemplul nostru, factorul variabil > 7unităţi).
Din cele 4 zone descrise doar două sunt eficiente: prima este ineficientă pentru că
nu există suficient factor- muncă care să utilizeze la maxim ceilalţi factori de producţie
existenţi; zona IV este neraţională pentru că un producător raţional nu va extinde
niciodată utilizarea muncii dincolo de punctul în care aceasta reduce producţia.
Legea randamentelor descrescătoare: pe măsură ce volumul unuia din

factorii de producţie utilizaţi creşte, produsul suplimentar obţinut este din
Important ce în ce mai mic, în condiţiile în care ceilalţi factori nu se modifică.
Altfel spus produsul marginal al fiecărei unităţi consumate dintr-un anumit factor
de producţie scade pe măsură ce se utilizează o cantitate mai mare din respectivul factor
de producţie, ceilalţi factori fiind constanţi.
EFECTELE acestei legi se concretizează în creşterea costurilor unitare de
producţie şi a costurilor marginale.
Pentru ca întreprinzătorul să obţină un profit maxim, trebuie să evalueze ce
cheltuială realizează cu fiecare unitate adiţională din factorul variabil şi ce obţine în
schimb. În exemplul nostru, pentru fiecare unitate adiţională de muncă are un anumit cost
salarial şi obţine, în schimb, un spor de producţie sintetizat în productivitatea marginală
(sau produsul marginal) al factorului variabil.
Atâta timp cât costul salarial al muncii este inferior sumei obţinute din vânzarea
produsului marginal (produsul marginal valoric), întreprinzătorul este interesat să
mărească cantitatea de factor variabil, pentru că fiecare unitate adiţională îi aduce un
profit ce rezultă din diferenţa dintre produsul marginal valoric şi costul marginal a
factorului variabil. Când costul marginal al factorului variabil şi produsul marginal
(valoric) se egalizează, profitul total al întreprinzătorului este maxim.
Profitul este maxim când:

Cmgfv= Pmgvfv ⇒ echilibru pe termen scurt
Important unde: Cmgfv = costul marginal al factorului variabil
Pmgvfv = produsul marginal valoric al factorului variabil
96
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE PE TERMEN MEDIU

Pe termen mediu se combină cel puţin doi factori de producţie care evoluează în
sens contrar; ei sunt substituibili, iar în funcţie de preţ creşte cantitatea dintr-un factor şi o
diminuează din celălalt.
Realizarea unei combinări optime a factorilor de producţie presupune, în
prealabil, existenţa unor alegeri posibile din partea producătorului:
 maximizarea producţiei obţinute, la un cost de producţie dat (buget) sau
 minimizarea costului unitar pentru un volum de producţie dat (cerut de piaţă)
Ipoteză de lucru: producţia Q se obţine doar cu ajutorul a doi factori de
producţie variabili: munca (L) şi capitalul (K) Q=f(L,K)
Ca funcţie crescătoare de cantitatea utilizată din fiecare factor de producţie, funcţia
de producţie se prezintă grafic în spaţiul tridimensional, astfel încât Q1 < Q2 < Q3,
conform fig.2.
Fig.2. Suprafaţa de producţie Fig.3. Curbele de izoproducţie
Dacă se proiectează în plan orizontal o secţiune “pe trei etaje” a diagramei de

producţie (producţiile Q1, Q2 şi Q3), se obţine o familie de curbe de nivel sau de
izoproducţie (izocuante), având în componenţă trei curbe de izoprodus (vezi fig. 3), ce
formează o hartă de indiferenţă a producătorului.
O izocuantă reprezintă totalitatea combinaţiilor factorilor de producţie

care permit obţinerea aceluiaşi nivel al producţiei, pe toată lungimea
Important curbei.
Pe o izocuantă rata marginală de substituţie scade, deoarece productivităţile

marginale ale celor doi factori de producţie X şi Y sunt pozitive dar descrescătoare.
Pe fiecare izocuantă se obţine acelaşi volum Q, însă în condiţiile utilizării unor
cantităţi diferite din cei doi factori de producţie folosiţi. Astfel, în punctul A (fig.3) se
foloseşte o cantitate mai mare din factorul X (XA) şi una mai mică din factorul de
producţie Y (YA), comparativ cu punctul B de pe izocuantă, unde se obţine aceeaşi
producţie (Q1) cu o cantitate mai mare din Y (YB>YA) şi o cantitate mai mică din X
(XB<XA).
97
Din punct de vedere matematic panta izocuantei este dată de rata marginală
de substituţie tehnică (RMST).
panta izocuantei= Rmst =│ │=
Nivelul producţiei creşte pe măsură ce izocuantele “urcă” - deplasându-se spre
dreapta şi îndepărtându-se de originea axelor. Producătorul poate mări producţia, trecând
de pe o curbă inferioară (Q1) pe una superioară (Q2 sau Q3), folosind cantităţi mai mari
de intrări (factori de producţie).
Asemănător curbelor de izoutilitate, curbele de izoproducţie au următoarele

trăsături:
 au caracter monoton (sunt continue);
 au înclinaţie descrescătoare (direcţie NV-SE);
 forma lor este convexă în raport cu originea;
 nu se intersectează.
În fiecare punct al unei izocuante eficienţa utilizării factorilor de producţie este
diferită. Pentru a-şi atinge obiectivele, producătorul trebuie să aleagă combinaţia de
factori de producţie care atrage eficienţa cea mai ridicată, în zona producţiei raţionale
(zona economică a producţiei).
Zona economică a producţiei ne arată acele puncte de pe izocuante în

care se obţine cea mai înaltă eficienţă în utilizarea resurselor de care
Important dispune la un moment dat o întreprindere.
Punctul A arată nivelul maxim al factorului de producţie X

(muncă) care poate fi folosit pentru a se obţine producţia Q1,
pentru un volum bine determinat din factorul Y. În punctul
A, productivitatea marginală a factorului de producţie X este
zero. Dacă cantitatea utilizată din factorul X va creşte peste
nivelul XA, producătorul iese din zona economică, deoarece
va obţine o producţie situată sub izocuanta Q1.
Punctul B -arată volumul maxim de capital, iar
productivitatea marginală a acestui factor este zero, dacă
volumul factorului X (munca) este bine determinat.
Creşterea cantităţii din factorul Y dincolo de YB, duce la
reducerea producţiei.
Curba OA’ se obţine prin unirea punctelor în care
productivitatea marginală a muncii (factorul X)
X (L = muncă) este zero.
Fig.4. Zona economică a producţiei Curba OB’ se obţine prin unirea punctelor în care
productivitatea marginală a capitalului (factorul Y) este
zero.
Zona economică a producţiei – zona cuprinsă între
curbele OA’ şi OB’.
98
Combinarea factorilor de producţie care minimizează costul unitar pentru a obţine

o anumită producţie se numeşte COMBINAREA OPTIMĂ.
Ea poate fi individualizată prin două metode: metoda analitică şi metoda grafică.
Prin METODA ANALITICĂ, se consideră optimă acea combinare între factorii
de producţie L şi K care satisface concomitent următoarele condiţii:
a) raportul dintre productivităţile marginale ale celor doi factori de producţie este
egal cu raportul dintre preţurile lor unitare sau raportul dintre productivitatea
marginală şi preţul unitar al celor doi factori de producţie este acelaşi. Aceasta se
exprimă prin:
sau =
WmgL =productivitatea marginală a factorului muncă (factorul X);
WmgK = productivitatea marginală a factorului capital (factorul Y);
PL = preţul unitar de achiziţie al factorului muncă;
PK = preţul unitar de achiziţie al factorului capital;
b) cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea celor doi factori se încadrează în
bugetul alocat: L • PL + K • PK ≤ B
L şi K = cantităţile achiziţionate de muncă şi capital
B = bugetul întreprinzătorului
METODA GRAFICĂ
Starea de optim este desemnată prin acea combinare la care dreapta

bugetului (numită şi izocost) este tangentă la izocuantă.
Important
Izocostul sau dreapta bugetului reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie
de factori de producţie L şi K care pot fi făcute în funcţie de bugetul disponibil al
întreprinzătorului şi preţurile unitare ale factorilor de producţie astfel încât întregul
buget va fi integral cheltuit.
Producătorul trebuie să decidă nivelul producţiei şi să adapteze corespunzător
metodele de fabricaţie. De aceea, el trebuie să cunoască cantitatea de resurse necesară
volumului de producţie şi să stabilească bugetul pentru achiziţionarea factorilor de producţie
(în funcţie de preţul acestora, adică pX şi pY). Se consideră cantitatea de resurse ca o
mărime dată, iar nivelul preţurilor, constant şi acceptat.
Posibilităţile de alegere ale producătorului se vor manifesta pornind de la
compararea graficului izocuantelor cu dreapta bugetului( dreapta izocostului).
Triunghiul OAB reprezintă domeniul de opţiune al producătorului. Prin
construcţie orice punct al dreptei reprezintă o cheltuială egală dar cu o repartizare diferită
între X şi Y.
99
Panta dreptei bugetului exprimă raportul dintre preţurile unitare ale celor doi
factori de producţie şi indică cu cât se modifică în sens contrar cantitatea achiziţionată din
factorul X când cantitatea cumpărată din factorulY se modifică cu o unitate, astfel ca
ΔX∙PX = ΔY∙PY Panta dreptei bugetului AB =
B = PL∙L + PK ∙K
(K-capital)
B
c
dacă K=0, L= punctul A
dacă L=0, K= punctul B
Unind punctele A şi B, obţinem dreapta
bugetului ale cărei puncte exprimă
c infinitatea combinaţiilor din factorii de
producţie X şi Y care pot fi cumpăraţi
AA (L-munca) în condiţiile date de buget şi de preţuri.
Fig.5. Izocostul sau dreapta bugetului
Starea de optim se realizează pe seama acelei combinări a factorilor de producţie
la care dreapta bugetului (izocostul) este tangentă la izocuantă, în cazul nostru punctul D
(vezi fig.6). Acest punct D desemnează egalitatea dintre panta bugetului şi panta
isocuantei. Programul de producţie corespunzător punctului D minimizează costul unitar
al producţiei, prin combinare KD capital şi LD muncă.
AB – linia de izocost;
Q1, Q2, Q3 – variantele de producţie (Q1 <
Q2 < Q3)]- izocuante
varianta optimă de producţie corespunde
punctului D (XD, YD), în care linia de
izocost AB este tangentă la izocuanta Q2.
În D se realizează echilibrul sau optimul
de producţie.
G F-soluţie ineficientă
C,E- soluţii admisibile
F G- soluţie inadmisibilă
D-soluţie optimă
X (L = muncă)
Fig. 6. Alegerea optimă a producătorului
Panta isocuantei= Rmst =│ │= ⟹ │
Panta dreptei bugetului =
100
Rmst =
Ca şi în cazul consumatorului şi optimul (echilibrul) producătorului are un

caracter dinamic, schimbându-se în funcţie de modificarea bugetului disponibil (când
bugetul creşte, dreapta bugetului se deplasează spre dreapta şi invers, când scade), de
modificarea preţurilor factorilor de producţie şi de condiţiile tehnice ale producţiei (care,
sub incidenţa modalităţilor de combinare pe care le determină, deplasează sau schimbă
alura izocuantei).
COMBINAREA FACTORILOR DE PRODUCŢIE PE TERMEN LUNG
Combinarea factorilor de producţie pe termen lung se bazează pe

presupunerea că toţi factorii de producţie sunt variabili şi crescători, iar
Important întreprinzătorul dispune de un buget de asemenea variabil crescător.
Întreprinzătorul lucrează pentru o piaţă ale cărei dimensiuni cresc şi îşi propune să
găsească acea combinare a factorilor de producţie din care să obţină o producţie care-i
permite maximizare profitului total.
Această formă de combinare cade sub incidenţa legii randamentelor de scară
(legea economiilor de creştere) sau legea veniturilor de creştere.
Legea randamentelor de scară reflectă sensibilitatea produsului
total (producţiei totale) la creşterea proporţională a tuturor factorilor de
Important producţie sau sensibilitatea productivităţii globale medii a factorilor de
producţie la creşterea tuturor factorilor.
Potrivit acestei legi, când cantităţi crescătoare de factori de producţie se combină

în condiţii tehnice şi organizatorice modificate, randamentul (productivitatea medie
globală) combinării factorilor de producţie creşte până la un punct, apoi rămâne constant,
iar dincolo de o anumită dimensiune începe să scadă, în condiţiile când producţia totală
creşte.
Productivitatea medie globală) factorilor de producţie (Wm globală) reprezintă
rezultatul (producţia) care se obţine pe unitatea de input – (Fi), concretizat în consumul de
factori de producţie. Wglobală
Modificarea randamentului, pe măsura creşterii cantităţii de factori de producţie
utilizaţi, este dependentă de raportul care se stabileşte între economiile de scară şi
dezeconomiile de scară, interne şi externe. Acestea apar atunci când se modifică
dimensiunile activităţii economice, implicit mărimea firmei şi reprezintă avantaje,
101
respectiv dificultăţi ce, inevitabil, apar în activitatea firmei, atunci când creşte scara
producţiei (activităţii).
Astfel, când creşte scara (dimensiunea) producţiei în activitatea firmei apar
procese care favorizează activitatea, cum sunt: o producţie mai mare permite utilizarea
unor tehnologii mai performante şi mai eficiente, utilizarea mai bună a personalului,
condiţii de creditare mai avantajoase; se reduc cheltuielile specifice cu aprovizionarea şi
desfacerea; progresul tehnic şi cercetarea ştiinţifică sunt promovate pe scară amplă, de
regulă se reduc costurile fixe pe unitatea de produs, firma este mai stabilă la şocurile
conjuncturii nefavorabile etc.
Însă apar şi unele inconveniente legate de dimensiunile prea mari-„dezeconomii de
scară” care conduc la sporirea unor cheltuieli şi/sau reducerea anumitor forme ale eficienţei
economice ce reprezintă dezeconomii de scară.
LEGEA RANDAMENTELOR DE SCARĂ (sau de dimensiune) are trei forme

principale de acţiune:
1. Sub forma randamentelor de scară crescătoare: când creşterea dimensiunii
tuturor factorilor de producţie determină o creştere şi mai mare a producţiei totale
[(Δ%Q> Δ%Fi sau indicele producţiei (IQ)> (IFi) indicele consumului de factori)].
Acest mod de acţiune se explică prin economiile de scară (interne şi externe) care sunt
preponderente faţă de dezeconomiile de scară sau pierderile de scară. Productivitatea
globală a factorilor de producţie (medie şi marginală) creşte ca expresie a sporirii
eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub incidenţa preponderenţei economiilor de
scară în raport cu dezeconomiile de scară.
În condiţiile în care randamentele de scară sunt crescătoare întreprinzătorul are
interesul să-şi mărească producţia prin investiţii noi. Dimensiunea optimă a capacităţii
de producţie se realizează în momentul în care randamentele de scară devin
descrescătoare.
În cazul randamentelor de scară crescătoare, elasticitatea producţiei17 în raport de
factorii consumaţi este supraunitară iar costul total mediu (costul unitar) se reduce.
2. Sub forma randamentelor de scară constante: când modificarea dimensiunii
tuturor factorilor de producţie determină o modificare proporţională a producţiei
(Δ%Q=Δ%Fi sau IQ= IFi). Elasticitatea producţiei în raport de factori are o valoare
unitară. Economiile de scară şi dezeconomiile (pierderile) de scară se echilibrează, iar
rezultatul global al firmei se modifică strict proporţional cu efortul; randamentele medii şi
marginale ale factorilor de producţie rămân constante. Costul total evoluează strict
proporţional cu producţia, iar costul total mediu şi costul marginal sunt relativ constante.
3. Sub forma randamentelor de scară descrescătoare când creşterea cantităţii
tuturor factorilor de producţie determină o creştere mai redusă a producţiei totale
(Δ%Q<Δ%Fi sau IQ< IFi ).
Elasticitatea producţiei se calculează ca raport între modificarea relativă a producţiei şi

17
modificarea relativă a consumului de factori de producţie

102
În acest caz economiile de scară (interne şi externe) sunt inferioare pierderilor de scară
(dezeconomiile de scară), productivitatea globală a factorilor de producţie (medie şi
marginală) scade ca expresie a scăderii eficienţei utilizării factorilor de producţie, sub
incidenţa dezeconomiilor de scară preponderente faţă de economiilor de scară.
În cazul randamentelor de scară descrescătoare elasticitatea producţiei în raport de
factorii consumaţi este subunitară iar costul total mediu creşte.
În combinarea pe termen lung, întreprinzătorul se află în echilibru atunci când
găseşte soluţii pentru maximizarea profitului total.
Profitul se realizează la acel volum de producţie la care, în condiţii de
concurenţă, se asigură egalitatea dintre încasarea marginală (Venitul
Important marginal) şi costul marginal(Cmg). Încasarea marginală reprezintă sporul
de încasări obţinute atunci când volumul producţiei vândute se măreşte cu
o unitate.
Echilibrul firmei pe termen lung se realizează când:Vmg=Cmg⟹Profit maxim
Randamentele factoriale descrescătoare sunt inevitabile numai pe termen

scurt, pentru o stare dată a tehnicii şi cu un singur factor de producţie variabil. Această
lege este perfect compatibilă cu randamentele crescătoare pe termen lung, când variază
toţi factorii.
Trebuie să deosebim legea randamentelor factoriale (care se referă la
productivitatea unui singur factor de producţie) de legea randamentelor de scară
(care are în vedere productivitatea globală a factorilor de producţie, când toţi variază
în aceleaşi proporţii).

 Definirea şi clasificarea factorilor de producţie;
 Caracteristicile esenţiale ale principalilor factori de
producţie: munca, natura şi capitalul;
 Principalele forme ale productivităţii factorilor de producţie
şi modul de calcul al acestora.
 Conceptul de combinare a factorilor de producţie
 Cum se combină factorii de producţie pe termen foarte scurt,
mediu şi lung
 Determinarea analitică şi geometrică a echilibrului
producătorului
 Acţiunea legii randamentelor factoriale şi a legii
randamentelor de scară.
103

întrebare.
1. Factorii de producţie reprezintă:
a. O parte din resursele umane;
b. Partea din resursele economice atrase şi consumate în vederea obţinerii de bunuri
economice;
c. Partea din resursele economice destinate satisfacerii nevoilor directe.
2. Teoria clasică explică procesul de producţie prin:
a. Teoria celor 2 factori de producţie;
b. Teoria celor 3 factori de producţie;
c. Teoria neo-factorilor de producţie.
3. Reprezintă criterii de împărţire a capitalului real în capital fix şi circulant:
a. Modul în care participă la activitatea economică;
b. Modul în care se consumă şi se înlocuieşte capitalul;
c. Durata şi viteza de rotaţie a elementelor de capital;
d. Domeniul de activitate al agentului economic.
4. Reprezintă capital circulant:
a. Materii prime;
b. Apă tehnologică;
c. Semifabricate;
d. Producţie neterminată;
e. Forţă de muncă;
f. Clădiri;
g. Utilaje
A(a,c,d,e); B(a,b,c); C(a,b,f,g); D(f,g) E (a,b,c,d)
5. Eficienţa economică se poate exprima ca:
a. Raport între rezultate şi efortul necesar;
b. Raport între efortul necesar şi rezultatele obţinute;
c. Randament al factorilor de producţie utilizaţi în activitatea economică.
6. Formele productivităţii pot fi:
a. Globală şi parţială;
b. Medie şi marginală;
c. Primară şi derivată;
d. Consumul specific.
104
7. Reprezintă consecinţe ale creşterii productivităţii la nivel de firmă:

a. Creşterea bunăstării populaţiei;
b. Satisfacerea mai multor trebuinţe;
c. Reducerea costului mediu.
8. Valoarea producţiei totale raportată la cantitatea totală dintr-un factor de
producţie utilizat este:
a. Valoarea productivităţii marginale globale;
b. Valoarea productivităţii medii globale;
c. Valoarea productivităţii marginale parţiale;
d. Valoarea productivităţii medii parţiale.
9. Din punct de vedere tehnic se pot combina factorii de producţie ce se
caracterizează prin:
a. Divizibilitate;
b. Adaptabilitate;
c. Complementaritate;
d. Substituibilitate.
10. Rata marginală de substituire:
a. Arată ce cantitate dintr-un factor este necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a
altui factor de producţie, astfel încât volumul producţiei să nu se modifice;
b. Arată ce cantitate dintr-un factor este necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a
altui factor de producţie, astfel încât volumul producţiei să crescă;
c. Reprezintă raportul dintre productivitatea marginală a factorului substituit şi
productivitatea marginală a factorului care substituie.
11. Legea randamentelor de scară crescătoare apare atunci când:
a. Creşterea producţiei este determinată de o creştere mai mult decât proporţională a
factorilor de producţie;
b. Creşterea factorilor de producţie determină o creştere mai mult decât proporţională
a producţiei;
c. Există o relaţie directă între producţia suplimentară şi factorii de producţie
adiţionali.
12. Legea randamentelor factoriale reflectă:
a. Amploarea modificării producţiei în cazul creşterii cu o unitate a unui factor de
producţie, ceilalţi rămânând constanţi;
b. Sensibilitatea producţiei totale la creşterea proporţională a tuturor factorilor de
producţie;
c. Sensibilitatea productivităţii globale medii a factorilor de producţie la creşterea tuturor
factorilor;
d. Sensibilitatea productivităţii marginale a unui factor de producţie, când ceilalţi factori
nu se modifică.
105
13. Pot fi trăsături ale izocuantelor:

a. Au înclinaţie descrescătoare (direcţie NV-SE);
b. Forma lor este convexă în raport cu originea;
c. Nu se intersectează
Grila de evaluare:
1-b; 2-b; 3-a, b; 4-B; 5-a,b,c; 6-a,b; 7-c; 8-d, 9-a,b; 10- a,c; 11- b; 12-a,d;
13-a,b,c.

TEST DE EVALUARE
întrebare.
1.Reprezintă factori de producţie primari: 1 punct

a. Munca;
b. Capitalul nominal;
c. Natura;
d. Banii.
2.Între factorii de producţie şi resursele economice 1 punct
se stabileşte un raport:
a. De interdependenţă;
106
b. Ca de la parte la întreg;
c. Subunitar;
d. Supraunitar
e. Unitar
3.Capitalul tehnic se poate împărţi în: 1 punct
a. Capital nominal şi capital real:
b. Capital bănesc şi capital real:
c. Capital fix şi capital circulant;
d. Capital fix şi capital variabil
4.Formele uzurii capitalului fix pot fi: 1 punct
a. Uzură morală;
b. Uzură psihică;
c. Uzură fizică;
d. Uzură totală.
5. Randamentul factorilor de producţie se determină ca: 1 punct
a. Raportul dintre veniturile realizate şi consumul de factori de producţie;
b. Raportul dintre consumul de factori de producţie şi veniturile realizate;
c. Raportul dintre costul de producţie şi veniturile realizate.
6. Productivitatea muncii: 1 punct
a. Este o formă concretă a eficienţei economice;
b. Este cea mai importantă formă a productivităţii parţiale;
c. Este cea mai importantă formă a productivităţii globale.
7. Productivitatea parţială reprezintă: 1 punct
a. Randamentul utilizării unui factor de producţie;
b. Randamentul utilizării tuturor factorilor de producţie;
c. Eficienţa agregată a factorilor de producţie;
8. Creşterea eficienţei activităţii economice exprimată 1 punct
Sub forma consumului de factori de producţie utilizaţi,
presupune un raport :
a. De minimizare;
b. De maximizare;
c. Unitar;
d. Supraunitar
9. Dacă producţia creşte şi numărul de muncitori 1 punct
nu se modifică, atunci productivitatea medie a muncii:
a. Nu se modifică;
b. Creşte;
c. Scade;
107
10. La nivelul economiei naţionale, în condiţiile creşterii 1 punct
productivităţii factorilor de producţie:
a. Creşte durata muncii populaţiei active;
b. Se pot mări salariile nominale fără a genera inflaţie;
c. Scade competitivitatea internă şi internaţională;
d. Creşte bunăstarea populaţiei.
11.Curba de izoproducţie: 2 puncte
a. Reprezintă totalitatea combinaţiilor posibile din diferite bunuri, care aduc aceeaşi
utilitate consumatorului;
b. Reprezintă totalitatea combinaţiilor factorilor de producţie care permit obţinerea
aceluiaşi nivel al producţiei, pe toată lungimea curbei.
c. Exprimă cantităţile alternative din cele două bunuri care pot fi achiziţionate în
d. Reprezintă infinitatea posibilităţilor de achiziţie de factori de producţie care pot fi
făcute în funcţie de bugetul disponibil al întreprinzătorului şi preţurile unitare ale
factorilor de producţie, astfel încât bugetul va fi integral cheltuit.
12. Pe termen mediu: 2 puncte
a. Întreprinzătorul dispunde de un factor de producţie variabil iar ceilalţi sunt ficşi;
b. Toţi factorii de producţie sunt variabili;
c. Se combină cel puţin doi factori de producţie care evouează în sens contrar.
13. Panta izocuantei este dată de: 2 puncte
a. Rata marginală de substituţie a două bunuri de consum;
b. Rata marginală de substituţie tehnică;
c. Raportul dintre preţurile unitae ale celor doi factori de producţie
14. Rata marginală de substituţie tehnică a doi 2 puncte
factori de producţie reprezintă raportul dintre:
a. Productivităţile marginale ale celor doi factori
b. Preţurile de achiziţie ale celor doi factori
c. Productivităţile medii ale celor doi factori
15. În cazul randamentelor de scară descrescătoare 2 puncte
ale utilizării factorilor de producţie, dublarea producţiei necesită:
a. Creşterea într-o proporţie mai mare a cantităţii factorilor de producţie decât
creşterea producţiei;
b. O creştere proporţională a factorilor de producţie;
c. Reducerea cantităţii de factori de producţie utilizaţi.
Grila de evaluare:1-a,c; 2-a, b, c; 3-c; 4-a,c; 5-a; 6-a, b; 7-a; 8-a; 9-b; 10- b,d.;
11-a; 12-c; 13-b; 14-a; 15- a.
108
MODULUL 7
COSTUL DE PRODUCŢIE
Timp alocat - 2 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONCEPTUL, FORMELE ŞI FUNCŢIILE COSTULUI DE
PRODUCŢIE
Temă 2 PRAGUL DE RENTABILITATE A FIRMEI
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Pentru a răspunde la întrebarea multiplă ce, cât, cum, pentru cine
să producă orice agent economic înainte de a demara o activitate
INTRODUCERE
economică de producţie recurge la calculul şi analiza costului de
producţie. Cunoaşterea nivelului costului de producţie reprezintă
o informaţie esenţială în determinarea nivelului de eficienţă,
respectiv în luarea deciziilor. Prin urmare, costul de producţie prin
structura, mărimea şi evoluţia sa reflectă gradul de eficienţă a
activităţii economice a unei firme.
 Definirea costului de producţie

 Analizarea principalelor categorii de costuri de producţie
 Evidenţierea evoluţiei costurilor de producţie: pe termen scurt
şi lung
OBIECTIVE
 Prezentarea pragului de rentabilitate a unei firme.
MODUL
109

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
CONCEPTUL, FORMELE ŞI FUNCŢIILE COSTULUI DE

PRODUCŢIE
Producerea şi desfacerea de bunuri economice necesită un anumit consum de
factori de producţie. Consumul factorilor de producţie utilizaţi de către producător se
regăseşte în preţul de vânzare a bunurilor economice obţinute, prin costul de producţie.
Costul de producţie reprezintă expresia monetară a consumului de

factori de producţie pentru producerea şi desfacerea bunurilor economice.
Important
De asemenea, costul de producţie se poate defini ca totalitatea cheltuielilor,

în expresie monetară, determinate de achiziţia, alocarea şi consumul factorilor de
producţie, realizate de o întreprindere în vederea producerii şi desfacerii bunurilor
economice.
Cheltuielile cu factorii de producţie utilizaţi şi consumaţi trebuie să se regăsească
în preţul de vânzare al bunurilor sau serviciilor, pentru a putea fi recuperate şi, astfel,
continuată activitatea economică.
TIPOLOGIA COSTURILOR DE PRODUCŢIE
Tipologia costurilor de producţie exprimă clasificarea acestora după o serie de criterii.
1. În funcţie de consumul factorilor de producţie şi nivelul la care se realizează

analiza, costul poate fi: cost global, cost mediu şi cost marginal.
110
a. COST GLOBAL - determinat de consumul global al factorilor de producţie;

reprezintă ansamblul cheltuielilor antrenate de întreaga activitate a agentului
economic (CF, CV, CT).
a.1. Costul global fix sau costurile fixe totale (CF) sunt determinate pe
perioadă scurtă de timp de consumurile fixe. Sunt independente de nivelul producţiei
Pe termen scurt, costurile fixe nu se modifică. În această categorie
intră cheltuieli cu: amortizarea capitalului fix, iluminat, încălzire
Important generală, salarii pentru personalul din activităţile general-
administrative, chirii, asigurări, dobânzi etc.
Dacă volumul producţiei este egal cu zero, costul fix are o valoare pozitivă,
deoarece va cuprinde cel puţin cota de amortizare a capitalului fix aflat în stare de
nefuncţionare, dar supus procesului de uzură fizică şi morală.
Pe termen lung, costul fix total este variabil.
a.2.Costul global variabil (CV)- este determinat de consumurile variabile;
reprezintă ansamblul cheltuielilor care depind de volumul producţiei şi se modifică, în
acelaşi sens, cu modificarea producţiei. În componenţa costului variabil intră cheltuieli cu
materii prime, materiale auxiliare, combustibil, energie, salariile personalului direct
implicat în activitatea productivă etc.
CV = F (Q) dacă Q = 0 atunci CV = 0
a.3. Costul total (CT) priveşte întrega producţie realizată a unei firme, exprimând
consumurile totale de factori de producţie.
CT = CF + CV
Costul total se mai poate calcula ca suma costurilor de producţie (CP) şi de
desfacere (distribuţie CD) sau ca suma costurilor materiale (Cmat) şi salariale (Csal.):
CT = CP + CD CT = Cmat + Csal
Deoarece cheltuielile materiale sunt generate de consumul capitalului fix
(amortizare) şi consumul capitalului circulant, acestea se calculează după formula:
Cmat = A + Kc ⟹ CT = A + Kc + Csal
unde: A- cheltuieli cu amortizarea capitalului fix; Kc- cheltuieli cu capitalul circulant
utilizat.
Costul fix este o linie paralelă cu axa
producţiei, ce pleacă de la un anumit nivel al
costurilor (nu din origine). Altfel spus indiferent de
COSTUL
evoluţia producţiei, mărimea lui rămâne constantă.

CF = CT – CV şi CV = CT – CF
Curba costului total de producţie pleacă din
acelaşi punct cu cea a costului fix
(Q = 0, CT= CF deoarece CV = 0).
Costul variabil şi costul total creşte pe
măsură ce producţia creşte, dar cu rate de
creştere diferite.
Fig.1. Reprezentare grafică a cheltuielilor globale fixe, variabile şi totale
111
b. COST MEDIU (unitar sau pe unitatea de produs) este generat de consumul

mediu al factorilor de producţie; reprezintă cheltuiala făcută de producător pentru o
unitate de produs finit. Se calculează ca raport între un tip de cost global şi volumul
producţiei.
b.1. Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe o unitate de produs. Se
calculează prin raportarea costului fix de producţie la producţia obţinută, depinzând de
evoluţia producţiei CFM =
CFM, pe termen scurt, se află într-o relaţie inversă cu evoluţia producţiei.
Când producţia creşte, CFM scade, iar când producţia scade, CFM creşte.
Important
Pe termen scurt, în funcţie de evoluţia

producţiei, de la 0 la Q1, Q2, Q3 se obţine
COST
curba costului fix mediu.

Q=0, CFM≠0, corespunde punctului A pe
grafic
A A Curba CFM este permanent descrescătoare în
raport cu producţia ( pantă negativă).
Producţia
Fig.2 Evoluţia CFM (Q)
b.2. Costul variabil mediu (CVM) costul variabil pe unitatea de produs realizată.
Se obţine prin raportarea costului variabil de producţie la producţia obţinută.
CVM= =
La un moment dat, CVM depinde de volumul costurilor variabile (CV) şi de
volumul producţiei (Q).
Pe termen scurt, CVM:
 scade când creşterea costului variabil total (ΔCV%) este devansată de creşterea
producţiei (ΔQ%) adică (ΔCV%)< (ΔQ%);
 creşte, când sporirea volumului producţiei este devansată de creşterea costului
variabil total (ΔQ%) <(ΔCV%);
Pe termen scurt18 evoluţia CVM este dependentă de evoluţia productivităţii medii.
Pe măsură ce productivitatea medie creşte costurile variabile scad, atingând punctul de
18 Ştim că pe termen scurt se modifică doar un singur factor de producţie, de regulă, munca
112
minim corespunzător nivelului maxim al productivităţii medii. Dincolo de acest

punct, productivitatea medie scade fapt ce determină o creştere a costului variabil mediu.
CVM este într-o relaţie inversă cu productivitatea medie.
b.3. Costul total mediu (CTM) reprezintă totalitatea cheltuielilor determinate de

producerea unei unităţi de produs finit. Se calculează ca raport între costul total şi
volumul producţiei sau ca sumă a costului fix mediu şi costului variabil mediu.
CTM= = = + = CFM+CVM
c. COSTUL MARGINAL generat de consumul marginal al factorilor de producţie

utilizaţi ; reprezintă sporul de cheltuieli (ΔCT) ce rezultă din creşterea cu o unitate a
volumului producţiei (ΔQ).
Este costul ultimei unităţi de produs realizat sau suplimentul de cost antrenat de
producerea unei unităţi suplimentare.
Cmg = =
CT = CF + CV ΔCT = ΔCF +ΔCV ΔCT = ΔCF +ΔCV = 0+ ΔCV = ΔCV
Pe termen scurt, CF nu se modifică ⟹ Cmg= = = CVmg
ΔCF=CF1-CF0=0
Costul marginal se poate calcula ca derivata de ordinul I al funcţiei costului total

în funcţie de volumul producţiei Cmg= =CT’Q
Pe termen scurt, forma curbei costului marginal are la bază legea randamentelor
descrescătoare. Productivitatea marginală în creştere reduce costul unităţilor suplimentare de
producţie, ceea ce determină reducerea costului marginal. Ulterior când productivitatea
marginală se reduce, costul fiecărei unităţi suplimentare de produs creşte.
De aici rezultă că, pe termen scurt, costul marginal atinge nivelul minim, atunci
când productivitatea marginală este maximă.
113
COSTURI Cmg
CTM
CVM
CTM min.
CVM min
Cmg min
CFM
(optim) Producţia (Q)
Fig.3. Corelaţia dintre CVM, CTM şi Cmg.
Interpretare GRAFIC:
Pe termen scurt:
 Producţia poate să crească, în condiţiile unor costuri fixe constante, antrenând
o creştere a costurilor variabile şi, implicit, a costurilor totale.
 În intervalul în care producţia înregistrează o creştere mai rapidă faţă de
costurile variabile şi totale (ΔQ% > ΔCV% şi ΔQ% > ΔCT%) , CVM şi CTM au o
tendinţă de reducere.
 În condiţiile creşterii producţiei, CFM are tendinţa de reducere.
 În intervalul în care producţia creşte mai încet decât costurile variabile şi totale
(ΔQ% < ΔCV% şi ΔQ% < ΔCT%), CVM şi CTM au o tendinţă de creştere;
 Odată cu creşterea producţiei, CVM şi CTM, la început, se reduc, după care
încep să crească; creşterea CTM este mai puţin pronunţată decât a CVM ca urmare a
scăderii în timp a CFM; Curba CTM se plasează deasupra curbei CVM.
 Pe măsură ce producţia creşte, diferenţa dintre CTM şi CVM scade continuu.
 Pe măsură ce volumul producţiei creşte, în raport de corelaţiile ei cu costurile
variabile, costul marginal (Cmg) la început se reduce şi apoi începe să crească. Curba
costului marginal începe să crească înaintea CVM şi CTM.
 În intervalul în care Cmg < CTM (sau Cmg < CVM), CTM şi CVM au tendinţa de
scădere, iar când Cmg > CTM (sau Cmg> CVM), CTM şi CVM cresc;
 CVM este minim când CVM = Cmg, sau grafic curba Cmg intersectează curba
CVM;
 Minimul Cmg precede min. CVM (care e atins înaintea min CTM), pentru că CFM
este descrescător pe măsură ce producţia creşte;
 Minimul CVM se realizează matematic, când derivata funcţiei CVM în funcţie de
producţie este nulă;
 CTM atinge nivelul minim când CTM = Cmg sau curba Cmg intersectează curba
CTM; punctul de minim al CTM, grafic, se situează deasupra şi la dreapta minimului
Cmg;
114
 Minimul CTM se realizează matematic, când derivata funcţiei CTM în funcţie de

producţie este nulă.
Ce semnificaţie economică are punctul de minim al CTM?

Pentru orice nivel al producţiei unde Cmg<CTM, creşterea cu o unitate a
producţiei va determina reducerea în continuare a CTM. Din contră, atunci când
Cmg>CTM, orice creştere a producţiei va duce la creşterea CTM. De aici rezultă că
nivelul optim al producţiei este dat de egalitatea CTM=Cmg, sau grafic este dat de
punctul de intersecţiei a curbei CTM cu curba Cmg.
Dincolo de acest punct Cmg şi CTM cresc, ceea ce înseamnă că producţia devine
nerentabilă. Până la acest punct creşterea producţiei este rentabilă, deoarece Cmg<CTM.
La un preţ de piaţă unitar dat, între CTM şi profit se creează o relaţie inversă: nivelul
maxim al profitului se atinge când CTM = Cmg sau când CTM - Cmg = minim.
2. După natura cheltuielilor, deosebim două categorii de cost: explicit şi implicit.
COSTUL EXPLICIT include toate cheltuielile (plăţile), efectuate de către o

firmă pentru cumpărarea sau închirierea factorilor de producţie folosiţi la producerea unui
anumit bun economic.
În această categorie se includ cheltuielile cu materii prime, materiale, energie şi
combustibil, cu forţa de muncă etc. Cheltuielile care fac parte din costul explicit
reprezintă plăţi către posesorii de factori de producţie din exteriorul firmei, ce se
înregistrează în contabilitatea firmei.
COSTUL IMPLICIT reprezintă suma tuturor veniturilor care ar fi putut fi obţinute de
către întreprinzător de pe urma factorilor de producţie aflaţi în proprietate, în cea mai bună
variantă de utilizare, la care însă a renunţat. Cuprinde cheltuielile inerente producţiei, care nu
presupun plăţi către terţi (de exemplu – salariul întreprinzătorului care este şi proprietar
pentru munca depusă; dobânda aferentă capitalului bănesc propriu utilizat în activitatea
economică; chiria pentru clădirile proprii destinate desfăşurării activităţii economice etc.). În
costul implicit se includ şi acele cheltuieli ce reprezintă amortizarea capitalului fix care
aparţine firmei.
Sub aspect contabil, costul implicit are importanţă numai pentru determinarea
profitului economic, ca diferenţă între venitul total încasat şi suma dintre costul explicit şi
costul implicit.
FUNCŢIILE COSTURILOR DE PRODUCŢIE
În economia de piaţă actuală costurile de producţie îndeplinesc următoarele funcţii

economice:
1. De informare reală asupra consumului de resurse materiale, financiare şi umane;
2. Funcţia de evidenţă şi control, măsurând consumul de mijloace materiale şi forţa
de muncă;
115
3. Costul este un indicator important ce exprimă eficienţa (sub forma de cost/unitate

de produs, sau sub forma de cheltuieli totale şi pentru calcularea ratei rentabilităţii profit).
El are funcţia de influenţare a nivelului rentabilităţii deoarece capacitatea întreprinderii
de a produce profit este determinată de nivelul costurilor de producţie19;
4. Este un criteriu de fundamentare a opţiunilor şi deciziilor privind dezvoltarea
firmei, orientarea investiţiilor, pornind de la nivelul minim al costului;
5. Reprezintă un parametru de referinţă privind comportamentul producătorului, o
pârghie de acţiune pe termen scurt/lung, stă la baza determinării optimului producătorului
pe termen lung/scurt;
6. Stă la baza stabilirii preţului producătorului (preţul reprezintă suma dintre costul
produsului şi profit);
7. Condiţionează prin preţ şi calitate competitivitatea produsului pe diferite pieţe.
EVOLUŢIA COSTURILOR DE PRODUCŢIE
PE TERMEN SCURT
Decizia producătorului de a mări producţia pe termen scurt se poate realiza
numai prin combinarea unor factori de producţie care au caracter fix cu factori de
producţie variabili.
Astfel, pe termen scurt, agentul economic producător pentru creşterea producţiei,
poate mări munca ca factor de producţie (fie număr de lucrători, fie timp de muncă),
poate suplimenta cantitatea de materii prime, materiale, combustibilul şi energia, dar în
condiţiile menţinerii capitalului fix.
În intervalul scurt de timp, combinarea factorilor de producţie ficşi cu variabili se
află sub influenţa acţiunii legii randamentelor marginale descrescânde iar costul
marginal reprezintă principalul criteriu pentru fundamentarea deciziei de a produce,
semnalând limita minimă şi maximă a producţiei.
Producătorul îşi determină nivelul optim al producţiei (vezi punctele Q1, Q2, Q3,
Q4 şi Q5, din figura 5) astfel încât să obţină cel mai mic cost pe unitatea de produs.
Pe termen scurt, condiţia fundamentală pentru ca producătorul să

realizeze un nivel minim la costului unitar, în condiţiile unei producţii
Important optime este : CTM=Cmg iar productivitatea este maximă.20
Cunoscând faptul că nivelul costului marginal se determină prin sporul costului

factorilor variabili la producţia (produsul) marginală, între evoluţia costului marginal şi
evoluţia productivităţii marginale (producţiei marginale), pe termen scurt, se creează o
relaţie inversă.
Când productivitatea marginală creşte, costul marginal se reduce şi când
productivitatea marginală scade, costul marginal creşte.
19 M.A. Georgescu, Bazele microeconomiei, Ed. Accent, 2003, p. 176-177

20 Vezi explicaţii anterioare de la cost mediu şi marginal.
116
WmgL
WmL
Cmg
Fig. 4. Corelaţia dintre cost şi productivitate

PE TERMEN LUNG
Pe termen lung toţi factorii de producţie sunt variabili, nemaifiind necesară
distincţia între factori ficşi şi factori variabili. În aceste condiţii, producţia firmei poată să
crească prin modificarea volumului tuturor factorilor de producţie, atât prin creşterea
cantităţii de muncă şi de capital circulant cât şi prin creşterea capitalului fix (construirea
unor noi unităţi de producţie, creşterea volumului echipamentelor de producţie etc).
Datorită creşterii producţiei pe baza modificării tuturor factorilor de producţie, pe
termen lung, costul marginal nu mai este afectat de legea randamentelor descrescânde, ci de
legea randamentelor de scară.
Pe termen lung, legătura dintre modificarea volumului producţiei şi costul

de producţie poartă amprenta legii randamentelor de scară sau a legii
Important veniturilor de creştere21.
Curba costului total mediu pe termen lung uneşte toate punctele de minim ale
tuturor curbelor costului mediu pe termen scurt şi este expresia grafică a funcţiei costului
total pe termen lung.
Pe termen scurt, o întreprindere care doreşte să-şi mărescă producţia nu are altă
posibilitate decât să-şi utilizeze mai intens factorul variabil, de regulă munca, în condiţiile
în care ceilalţi factori rămând neschimbaţi. Firma nu poate să-şi crească producţia în
aceste condiţii deoarece va atinge un prag în care există prea puţin factor fix şi unde
productivitatea marginală devine negativă. Înainte de această situaţie extremă dacă pe
piaţă există o cerere mărită pentru produsele pe care le realizează, întreprinderea este
stimulată să-şi mărească capacitatea de producţie (dimensiunea), pentru a obţine un cost
pe produs mai avantajos. Curba CTM1 evidenţiază costul mediu pe termen scurt şi CTM2
costul mediu pe termen scurt pe care firma îl poate obţine dacă îşi modifică dimensiunea
şi/sau tehnologia.
21 Vezi capitolul VI –Factorii de producţie, p.88-89

117
Pe termen scurt producţia se poate mări de la Q1 la Q2 trecând de la punctul A la

punctul C. Costul mediu creşte ca urmare a acţiunii legii randamentelor descrescătoare
(productivitatea factorului variabil este descrescătoare). Se constată că ar fi mai avantajos
să se producă Q2, situându-se pe curba CTM2, în punctul B decât pe CTM1.
Creşterea dimensiunii firmei şi/sau ameliorarea tehnologiilor cresc productivitatea
factorilor de producţie şi scad costurile de producţie.
Rezultă că, în fiecare moment, întreprinderea este stimulată să se situeze pe curba
cea mai bună a costului (cea mai eficientă) ţinând cont de volumul producţiei pe care-l
anticipează de-a lungul acestei perioade. Astfel până la Q* curba CTM1 corespunde
scării celei mai eficiente, dar dincolo de acest punct trebuie să schimbăm scara de
producţie să trecem pe curba CTM2.
Dacă factorii de producţie sunt divizibili, se poate schimba scara producţiei în mod
continuu. La fiecare nivel al producţiei (Q1, Q2, Q3, Q4, Q5...) corespunde o curbă a
costului care reflectă scara de producţie cea mai eficientă pe termen scurt; atât timp cât
deplasarea se face de-a lungul acestei curbe, vorbim de termen scurt (vezi CTM1, CTM2,
CTM3, CTM4, CTM5). Trecerea de la termen scurt la termen lung se face prin deplasarea
întregii curbe a CTM.
Curba costului total mediu pe termen lung este curba care „înfăşoară”
curbele CTM pe termen scurt, şi descrie diferitele evoluţii ale costului
Important mediu când întreprinderea alege în fiecare moment scara de producţie
cea mai eficentă.
Deoarece, de la un anumit nivel al producţiei costul total mediu pe termen lung începe
să crească, este necesar ca decizia de a mări producţia să nu aibă caracter permanent, în
cadrul unui orizont lung de timp. Astfel, este important ca fiecare firmă să-şi
dimensioneze optim activitatea, stabilindu-şi ce producţie să obţină cu cel mai mic cost
total mediu .
Curba CTML prezintă trei faze:

Faza I
Până la un anumit nivel al producţiei (Q3) CTML scade pe măsură ce cresc
dimensiunile firmei. Pe acest interval, efectul modificării tuturor factorilor de producţie
asupra volumului producţiei generează un tip de legătură între creşterea volumului
producţiei şi reducerea costului total mediu, cunoscută sub denumirea de legea
economiilor de creştere (legea randamentelor de scară) sau legea veniturilor de creştere.
Ca urmare a scăderii costului total mediu, odată cu creşterea producţiei, venitul
care excede costul de producţie sporeşte. Acest tip de venit care excede costul de
producţie se numeşte venit de creştere (economii de creştere), deoarece este obţinut prin
sporirea producţiei pe seama creşterii capacităţii de producţie.
Economiile de creştere se realizează prin: sporirea eficienţei economice, ca
urmare a utilizării unor factori de producţie cu o capacitate mai mare; reducerea
cheltuielilor cu aprovizionarea şi comercializarea, care la firmele mari şi foarte mari nu
118
evoluează direct proporţional cu volumul producţiei; reducerea costurilor marginale pe

seama cheltuielilor cu administrarea şi conducerea activităţii etc.
Fig. 5. Evoluţia costului mediu pe termen lung
Faza II
CTML este constant, productivitatea globală a factorilor de producţie este
constantă, ceea ce semnifică faptul că cantitatea produsă creşte în acelaşi ritm cu
cantitatea factorilor utilizaţi; este faza în care modificarea scării producţiei nu afectează
costul mediu pe termen lung; în acest caz, randamentele de scară sunt constante.
CTML atinge punctul de minim (punctul în care economiile de scară dispar).
Faza III
Dincolo de un anumit nivel al producţiei Q3, dezeconomiile de scară devin
predominante, iar costul mediu pe termen lung începe să crescă odată cu mărirea
dimensiunilor întreprinderii. Cauzele rezidă în dificultăţi de ordin administrativ şi
probleme de comunicare în cadrul firmei.
În acest interval acţionează o serie de factori care influenţează în mod negativ
utilizarea factorilor de producţie, nepermiţând reducerea costului unitar.
FACTORII ce pot duce la creşterea costului pe unitatea de produs:

 Creşterea preţurilor factorilor de producţie [de ex. Preţurile la materii prime, în
condiţiile unei mari presiuni a cererii asupra ofertei (cererea mai mare decât oferta) cresc
ajungându-se la cheltuieli materiale mai mari].
 Nefolosirea unei părţi din capacităţile de producţie existente – influenţează nivelul
costurilor prin intermediul amortizării;
 Scăderea productivităţii muncii, caz în care un volum mare de cheltuieli se va
repartiza pe un număr mai mic de produse, mărindu-se astfel costul unitar al produsului;
 Erori în managementul întreprinderii;
 Slaba valorificare a materiilor prime;
119
 Creşterea consumurilor specifice etc.

Eliminarea acestor deficienţe imprimă costului de producţie unitar o tendinţă de
scădere, un rol deosebit de important constituindu-l creşterea productivităţii muncii.
TEMA 2
PRAGUL DE RENTABILITATE A FIRMEI
Rentabilitatea economică reprezintă o formă sintetică de exprimare a eficienţei

economice, sintetizând acţiunea tuturor factorilor de producţie utilizaţi; în general se
exprimă la nivel microeconomic.
Rentabilitatea reprezintă eficienţa activităţii economice, apreciată din perspectiva
întregului sistem de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi pentru producerea şi
desfacerea bunurilor economice într-o anumită perioadă.
O firmă desfăşoară activitate rentabilă atunci când obţine profit, adică

are venituri (încasări) mai mari decât costul total de producţie.
Important
Rentabilitatea se poate determina:

 în mărime absolută, ca masa profitului, scăzând din totalul încasărilor costul de
producţie:
Pr=VT-CT, unde VT- totalul încasărilor sau cifra de afaceri (CA)
CT-costul total de producţie; Pr - profit;
Dacă VT> CT agentul economic obţine profit; dacă VT<CT, agentul economic
înregistrează pierdere.
 în mărime relativă se calculează prin rata rentabilităţii economice:
Rata rentabilităţii economice=Rpr/CT= ∙100
Când o firmă începe să obţină profit?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să determinăm, pragul minim de
rentabilitate a firmei, sau punctul mort al firmei. Cunoaşterea acestui prag permite
120
întreprinzătorilor să stabilească volumul de producţie (şi, implicit, de încasări) de la care

firma devine rentabilă.
Acest prag reprezintă acel nivel al producţiei de la care producătorul începe să
obţină profit. Condiţia care trebuie îndeplinită în pragul minim de rentabilitate este ca
încasările totale rezultate din activitatea economică a firmei să fie egale cu cheltuielile
totale efectuate pentru obţinerea încasărilor respective. Profitul obţinut de producător în
cadrul pragului de rentabilitate este nul.
METODA ANALITICĂ:
Pr=0, Pr=VT-CT, dacă Pr=0, rezultă CA=CT VT=Pu∙Q
CT=CF+CV
CVM= CV=CVM∙Q ⟹CT=CF+CVM∙Q
VT=CT ⟹ Pu∙Q=CF+CVM∙Q⟹ QR=

unde: Pu- preţul unitar; QR- producţia realizată ce corespunde pragului de rentabilitate.
Pragul de rentabilitate nu se poate menţine pe termen lung deoarece grăbeşte
ieşirea din competiţia pieţei; ele este conceput pe termen scurt.
METODA GRAFICĂ:
După modul de evoluţie al costului variabil total CVT, există două modalităţi grafice de
determinare a pragului de rentabilitate.
A) Modalitatea liniară se construieşte pe ipoteza în care costul variabil total (CVT)
evoluează direct (strict) proporţional cu volumul producţiei Q. În acest caz, toate
elementele exprimă relaţii liniare.
Fig. 6.Pragul de rentabilitate (metoda liniară)

B) Modalitatea neliniară
Costul variabil total CVT are o evoluţie neproporţională faţă de producţia Q, aşa
cum se întâmplă, de fapt, în realitate. Evoluţia neproporţională a costului variabil
imprimă şi costului total o evoluţie neliniară.
121
Fig. 7. Pragul de rentabilitate (metoda neliniară)

Presupunând că preţul unitar nu se schimă se identifică trei zone:
 O zonă a pierderilor în care nivelul producţiei este redus, iar costurile totale
depăşesc veniturile;
 O zonă de profit cuprinsă între nivelul inferior şi cel superior al pragului de
rentabiliate;
 O nouă zonă de pierderi dar la un nivel de producţie mai ridicat.
Până la nivelul QR al producţiei, încasările înregistrate din desfacerea bunurilor
produse de o firmă nu se ridică la nivelul costurilor totale de producţie, firma desfăşurând
o activitate nerentabilă, obţinând pierdere. La nivelul producţiei QR, firma se află în prag
de rentabilitate.
De la un anumit volum de producţie (QR) încasările sunt mai mari decât
cheltuielile firma înregistrând profit.
Se confirmă faptul că rentabilitatea este o mărime variabilă de timp şi spaţiu, în
funcţie de un sistem de factori care o influenţează şi de care întreprinzătorul trebuie să
ţină seama.
FACTORI ce contribuie la creşterea rentabilităţii economice sunt22:

 Reducerea costurilor de producţie (materiale şi salariale);
 Creşterea productivităţii muncii atunci când această creştere este superioară
creşterii salariilor nominale;
 Creşterea volumului producţiei şi realizarea unei structuri adecvate a acesteia, prin
influenţa indirectă asupra masei profitului (creşterea cantităţii produse duce la diminuarea
costului fix mediu, şi implicit la reducerea costului total)
 Menţinerea sau creşterea nivelului preţului produsului realizat;
 Creşterea vitezei de rotaţie a capitalului, respectiv reducerea duratei circuitului
fară a mări masa capitalului utilizat.
Creşterea rata rentabilităţii pentru firmă este deosebit importantă deoarece:

 Rata rentabilităţii favorizează orientarea structurii producţiei pe produse, ramuri şi
subramuri, în scopul găsirii celor care asigură cel mai mare avantaj.
22 M.A. Georgescu, Bazele microeconomiei, Ed. Accent, 2003, p. 192-193

122
 Stimulează gestiunea prin utilizarea raţională a resurselor.

 Rata rentabilităţii contribuie la creşterea interesului întreprinzătorului pentru
diferenţierea produselor având în centrul acesteia modernizarea conceptului de calitate;
 Rata rentabilităţii favorizează segmentarea pieţei şi diferenţierea strategiilor
concurenţiale.
ÎN CONDIŢIILE ECONOMIEI CU PIAŢĂ CONCURENŢIALĂ, pentru a

obţine un profit maxim, întreprinzătorul are posibilitatea să acţioneze, în primul rând, asupra
volumului producţiei, pentru a găsi acele dimensiuni ale cantităţii de bunuri economice care
să maximizeze încasările totale, minimizând, în acelaşi timp, costurile totale.
Maximizarea profitului poate avea loc prin creşterea volumului producţiei până la
nivelul la care costul marginal Cmg devine egal cu venitul marginal Vmg (creşterea
venitului datorată vânzării unei unităţi suplimentare de produs), care, la rândul său, este
egală cu preţul pieţei, drept o variabilă exogenă firmei (în cazul concurenţei perfecte), în
punctul A, fig.8:
Cmg=Vmg=P0
Orice creşterea a producţiei peste aceste limite ar însemna pierderi pentru firmă.
Dacă preţul pieţei P0 scade la nivelul PR, unde Cmg=CTM (curba costului
marginal intersectează curba costului mediu) atunci firma obţine un profit nul (punctul
B) Acesta constituie punctul de inflexiune sau punctul mort (prag de rentabilitate):
PR = minCTM = Cmg
Dacă în continuare are loc o scădere a preţului pieţei la nivelul P1, firma începe să
realizeze pierderi, întrucât preţul devine mai mic decât costul total mediu (P1<CTM), dar
îşi poate continua activitatea (punctul C), întrucât o încetare a acesteia ar însemna
pierderi mai mari (nu s-ar putea acoperi nici măcar o parte a costurilor fixe).
Firma poate suporta reducerea preţurilor pe piaţă până când Cmg=CVM=PF.
Astfel limita până la care firma poate suporta reducerea preţului este punctul D- numit
punct de închidere, în care curba costului marginal se intersectează cu cea a costului
variabil mediu, iar CVM este minim: PF = min CVM =Cmg
Dincolo de acest punct, firma nu mai poate să mai realizeze încasările necesare
pentru acoperirea cheltuielilor cu achiziţionarea materiei prime, materialelor,
combustibilului, cu plata salariilor şi cu reînnoirea capitalului fix. Astfel dacă preţul
scade sub nivelul minimal CVM firma este nevoită să-şi înceteze activitatea, să se
închidă, instituindu-se starea de faliment.
123
Fig 8. Pragul de rentabiliate şi pragul de faliment

Falimentul este instituţia economiei cu piaţă concurenţial-funcţională
prin care sunt îndepărtaţi din câmpul acţiunii economice subiecţii
Important necompetitivi, incapabili să se adapteze stărilor mereu schimbătoare ale
realităţii economice.
Cauza care determină încetarea producţiei este creşterea ofertei totale din acel bun
până în momentul în care aceasta depăşeşte cererea pe piaţă. În consecinţă, preţul
produsului are o tendinţă de scădere, iar firmele cu o eficienţă economică scăzută,
concretizată în costuri ridicate pot atinge pragul de închidere. Rămân pe piaţă firmele
care au costuri scăzute şi care reuşesc să obţină profit chiar în condiţiile scăderii
preţurilor. În aceste condiţii, oferta totală scade, iar preţul bunului va urca fiind avantajaţi
cei care au reuşit să se menţină pe piaţă.
Curba ofertei optime porneşte din punctul de închidere şi urcă pe curba costului
marginal.
Curba ofertei unei firme pe termen scurt arată cât de mult ar putea produce
întreprinzătorul pentru niveluri diferite de preţ. Pentru o firmă care urmăreşte
maximizarea profitului, în condiţiile în care preia preţul pieţei ca dat, această curbă este
segmentul curbei costului marginal, cu pantă pozitivă, aflat deasupra punctului de
închidere sau punctului de minim al CVM.
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau spre
reducerea acestuia, ia în considerare evoluţia costului marginal şi a încasării
marginale.
Producţia care maximizează profitul este acel nivel al său care asigură
egalitatea venitului marginal cu costul marginal.

 Noţiunea de cost de producţie şi principalele categorii de
costuri
 Distincţia între costuri fixe şi variabile; costuri salariale şi
materiale; costuri globale, medii şi marginale; costuri
explicite şi implicite;
 Funcţiile costului de producţie
 Noţiunea de rentabilitate şi prag de rentabilitate.
124
întrebare.
1. Costul deTimp de lucru: 10 minute

producţie:
a. Reprezintă consumul de factori de producţie sub formă bănească;
b. Reprezintă consumul de factori de producţie sub formă materială;
c. Include totalitatea cheltuielilor determinate de producţia şi desfacerea bunurilor
economice.
2. Consumul specific reprezintă:
a. Cantitatea de capital circulant consumat pentru obţinerea unei unităţi dintr-un bun
economic;
b. Cantitatea de capital tehnic consumat pentru obţinerea unei unităţi dintr-un bun
economic;
c. Cantitatea de capital circulant consumat pentru obţinerea întregii producţii dintr-un
bun economic
3. Reprezintă funcţii ale costurilor de producţie:
a. De măsurare a valori;
b. De motivare a întreprinzătorului;
c. De informare asupra consumului de resurse economice;
d. De recuperare a costurilor şi redistribuire a veniturilor.
4. Combinarea eficientă a factorilor de producţie se realizează atunci când:
a. Se obţine o producţie mai mare cu acelaşi efort sau cu un efort mai mic;
b. Costul marginal creşte;
c. Costul mediu scade;
d. Se obţine o producţie mai mare cu acelaşi efort sau cu un efort mai mare.
5. Costul marginal reprezintă:
a. Costul primei unităţi dintr-un produs realizat;
b. Costul ultimei unităţi dintr-un produs;
c. Sporul de cheltuieli determinat de creşterea producţiei cu o unitate;
d. Costul determinat de consumul mediu.
6. Pe termen scurt, dacă producţia creşte atunci costul fix mediu:
a. Creşte;
b. Scade:
c. Nu se modifică.
7. Amortizarea nu reprezintă:
a. cost fix material;
b. cost explicit;
c. cost implicit;
125
d. cost variabil material
Grila de evaluare:
1-a,c; 2- a; 3- c; 4-a,c; 5-b,c; 6-b; 7-b,d.

Napoca, 2003
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Atunci când costul marginal este mai mic 1 punct
decât costul mediu, pentru orice creştere a producţiei, costul mediu:
a. Creşte;
b. Scade;
c. Nu se modifică;
2. Creşterea producţiei determină creşterea 1 punct
costul mediu atunci când:
a. Costul marginal este mai mic decât costul mediu;
b. Costul marginal este egal cu costul mediu;
c. Costul marginal este mai mare decât costul mediu.
3. Atunci când costul variabil creşte mai încet 1 punct
decât creşte producţia, pe termen scurt:
126
a. Costul mediu creşte;

b. Costul marginal creşte;
c. Costul mediu scade;
d. Costul variabil mediu creşte.
4. Pe termen scurt, nu se modifică: 1 punct
a. Costul variabil;
b. Costul fix;
c. Costul fix mediu;
d. Costul marginal;
e. Costul variabil mediu.
5. Dacă producţia creşte în acelaşi ritm cu 1 punct
creşterea costului variabil, costul fix mediu:
a. Scade;
b. Creşte;
c. Nu se modifică;
d. Altă variantă.
6. Reducerea costurilor determină: 2 puncte
a. Creşterea rentabilităţii economice;
b. Creşterea preţului vânzare;
c. Întotdeauna scăderea calităţii produselor;
d. Creşterea competitivităţii produselor pe piaţă.
7. Dacă un agent economic decide să mărească 2 puncte
preţul de vânzare a produsului realizat, profitul creşte dacă:
a. Costul unitar nu se modifică;
b. Costul mediu scade;
c. Costul mediu creşte în acelaşi ritm cu creşterea preţului de vânzare.
8. Nu se exprimă în unităţi fizice: 1 punct
a. Consumul specific;
b. Consumul capitalului circulant;
c. Consumul capitalului fix.
Grila de evaluare:
1-b; 2-c; 3-c; 4-b; 5- a; 6-a,d; 7-a,b; 8- c.
127
MODULUL 8
OFERTA
Timp alocat-1 oră
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 OFERTA: CONCEPT, TRĂSĂTURI, FACTORI DE INFLUENŢĂ
Tema 2 ELASTICITATEA OFERTEI
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Cursul prezintă, în primul rând, conceptul de ofertă, trăsăturile
acesteia şi principalii factori ce influenţează mărimea şi dinamica
INTRODUCERE ofertei unui bun economic pe piaţă. În al doilea rând, evidenţiază
reacţia ofertei unui bun la modificarea preţului pe piaţă şi a altor
factori de influenţă, respectiv elasticitatea ofertei.
 Studierea conceptului de ofertă şi a trăsăturilor ofertei

 Evidenţierea factorilor de influenţă a ofertei
 Analizarea elasticităţii ofertei în funcţie de preţul bunului
economic
OBIECTIVE
 Evidenţierea factorilor ce influenţează elasticitatatea ofertei
MODUL
128

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
OFERTA: CONCEPT, TRĂSĂTURI, FACTORI DE

INFLUENŢĂ
Oferta individuală reprezintă cantitatea maximă dintr-un bun economic, pe care
un vânzător intenţionează să o comercializeze, într-o perioadă dată de timp şi la un
anumit preţ.
În funcţie de nivelul cererii existent pe piaţă cantitatea produsă poate fi diferită de
cantitatea oferită dintr-un bun .
Dacă se are în vedere cantităţile oferite dintr-un produs, la acelaşi preţ, de toţi
producătorii, se formează oferta totală.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o

producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta
Important totală dintr-un bun sau oferta de piaţă
Oferta totală pentru un bun sau serviciu reprezintă suma tuturor cantităţilor oferite
de toţi producătorii individuali (n) ai acestuia.
n
Ototală   Oi( p)
i 1
unde: Ototală - oferta totală a unui bun sau serviciu la un anumit preţ dat;
n - numărul de producători;
Oi - oferta unui producător al acelui bun sau serviciu la un preţ dat (oferta
individuală).
129
Din punctul de vedere al surselor de constituire a ofertei, privite în legătură şi cu

timpul, se disting:
 oferta instantanee sau pe termen foarte scurt, cea care se formează pe baza
stocurilor existente la producători şi la comercianţi, în principal angrosişti. Este cea care
reacţionează aproape instantaneu la creşterea preţurilor sau la modificarea altor factori;
 oferta pe termen scurt, cea care se asigură pe seama capacităţilor de producţie
existente. Ea se poate mări în limite restrânse, datorită unei mai bune utilizări, extensive,
a factorilor de producţie existenţi sau pe seama importului;
 oferta pe termen lung se asigură pe baza capacităţilor existente, a noilor investiţii din
respectiva ramură (industrie) şi a pătrunderii a noi întreprinzători (şi capitaluri) atraşi de
obţinerea unui profit mai mare comparativ cu alte domenii.
LEGEA GENERALĂ A OFERTEI

Relaţia de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită exprimă
conţinutul legii generale a ofertei. Această lege reflectă comportamentul producătorului
raţional, sub forma regularităţii care există între cantitatea oferită dintr-un bun şi preţul
său unitar, când ceilalţi factori ai pieţei rămân neschimbaţi (ceteris paribus).
Ea poate fi formulată astfel: când preţul unitar al unui bun creşte, are loc
extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are loc contracţia ofertei. Se
constată că relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este pozitivă:
P ⟹ O, respectiv P ⟹ O
Legea ofertei: Oferta se extinde când preţul creşte şi se contractă când
preţul scade.
Important
Legea generală a ofertei are unele excepţii cunoscute sub numele de paradoxurile
legii ofertei- acele situaţii în care modificarea preţului unitar (ceteris paribus) nu
generează modificarea, în acelaşi sens, a cantităţii oferite.
Excepţii:
 când bunul adus pe piaţă nu se poate stoca;
 dacă activitatea de producţie în urma căreia a rezultat bunul este singura realizată
de ofertant (fiind unica sursă de venit a producătorului/vânzătorului);
 pe piaţa forţei de muncă (când salariul creşte peste nivelul “de suficienţă”,
individul optează pentru mai mult timp liber, iar oferta de muncă se reduce (valabil şi
invers);
 când se preconizează modificări de preţ (alţi factori ai pieţei rămânând constanţi);
 când producătorul utilizează o parte din disponibilităţile financiare pentru a-şi
acoperi nevoile imediate (ex. plata unor datorii).
Studierea relaţiei ofertă-preţ se realizează cu instrumentele: baremul ofertei,

funcţia ofertei şi diagrama ofertei.
130
Studiu de caz:
4. Baremul ofertei
Alternativa Preţul unitar Cantitatea oferită din bunul normal X
de producţie Px (u.m.) [Q0 (buc.)], conform legii ofertei
A 1 14
B 2 18
C 3 22
D 4 26
E 5 30
5. Funcţia ofertei, exprimă o relaţie pozitivă între ofertă şi preţul unitar:

Qo = 10 +4·Px
6. Diagrama ofertei pentru un bun normal are pantă pozitivă.
Fig.1. Relaţia ofertă- preţ (caz particular- caz general)
FACTORI ce influenţează mărimea şi dinamica ofertei pe piaţa unui produs:
1. Preţul bunului oferit- oferta creşte pe măsură ce preţul creşte, producătorii

fiind motivaţi de obţinerea unui profit cât mai mare. Astfel, preţul situându-se la un nivel
mai ridicat, producătorii urmăresc să ofere cât mai multe produse pentru a-şi spori
profiturile lor. Prin creşterea preţului, diferenţa dintre preţ şi costul de producţie creşte şi
prin aceasta se măreşte profitul, fapt ce incită producătorii la sporirea producţiei, care la
rândul său, antrenează noi venituri pe piaţă (Relaţia de dependenţă este pozitivă).
P ⟹ O, respectiv P ⟹ O
2. Costul produsului oferit: Principalul factor, sub incidenţa căruia oferta creşte
sau scade (cand preţul unitar este dat), este costul marginal şi unitar al bunurilor produse.
Între ofertă (variabila dependentă) şi costul marginal şi mediu (variabila independentă) se
stabileşte o relaţie negativă: diminuarea costului atrage după sine creşterea cantităţii
oferite la acelaşi preţ unitar. Situaţia este inversă când costul mediu şi marginal cresc
(relaţia de dependenţă este negativă, astfel încât
131
Cost ⟹ O, respectiv Cost ⟹ O).

Relaţia negativă cost - cantitatea oferită se explică, în special, prin două împrejurări
economice: evoluţia preţurilor factorilor de producţie şi cea a productivităţii medii şi
marginale înregistrate în utilizarea factorilor respectivi.
3. Preţul altor bunuri (Pc, Pb):
 cazul bunurilor concurente -Pc (sau substituibile în ofertă) care se fabrică cu
ajutorul aceloraşi factori de producţie limitaţi. Dacă preţul bunului concurent Y creşte,
producătorii acestuia vor fi dispuşi să achiziţioneze o cantitate mai mare de factori
(inclusiv plătind mai mult pentru o unitate de factor). Efectul: pentru bunul X al cărui preţ
nu s-a modificat rămâne o cantitate mai mică din oferta totală de factori de producţie:
producătorii bunului X se confruntă cu dificultăţi în obţinerea facturilor de producţie la
nivelul cerut şi ca efect, oferta din X scade. Situaţia este inversă, dacă preţurile bunurilor
concurente scad. Oferta unui bun x se află în relaţie negativă cu evoluţia preţurilor altor
bunuri concurente y.
 În cazul a două bunuri A şi B în care bunul A este principal, iar B secundar.
Dacă preţul de piaţă al bunului principal (Pb) creşte, se măreşte oferta şi, inevitabil, creşte
şi oferta de bunuri secundare (deşi preţul lor a rămas neschimbat). Cantitatea oferită
dintr-un bun secundar B evoluează în relaţie pozitivă cu preţul bunului principal (A).
7. Numărul firmelor care produc acelaşi bun determină în mod direct oferta totală;
8. Nivelul fiscalităţii influenţează negativ oferta: Când fiscalitatea (percepută asupra
producţiei şi/sau vânzărilor) se reduce, oferta creşte; scade sau stagnează atunci când
fiscalitatea creşte.
9. Subvenţiile influenţează în sens pozitiv oferta: ea creşte când subvenţiile se
măresc şi se micşorează când subvenţiile se reduc sau sunt eliminate.
10. Perspectivele privind evoluţia preţurilor: Dacă preţurile au perspective de
creştere, oferta instantanee şi cea pe termen scurt se reduc (pentru că o parte din
producţie este stocată), dar apoi cresc. Dacă preţurile au perspectivă să se micşoreze,
oferta imediată va creşte (pentru că producătorii aduc pe piaţă atât producţia curentă, cât
şi o parte din stocuri), dar pe termen lung se va reduce.
11. Modificarea perspectivelor de creditare- reducerea posibilităţilor de creditare
poate diminua capacitatea firmelor care se împrumută de a obţine factorii de producţie
necesari şi implicit la reducerea ofertei.
12. Alţi factori: starea conjuncturii economice, condiţiile naturale, mai ales în
domeniile unde factorii naturali au incidenţe mari asupra costului şi productivităţii etc
Fiecare factor specificat exercită o influenţă mai mare sau mai mică; unii factori
influenţează în sensul creşterii cantităţii oferite, alţii în sensul scăderii ei. Modificarea
totală a ofertei, pentru un bun şi la un nivel dat al preţului, se determină prin însumarea
algebrică a influenţelor parţiale.
Funcţia ofertei pe piaţa unui bun:

O = f (P, Cost, Pc, Pb , Nr. firme, Fiscalitate...)
132
Sub incidenţa factorilor de influenţă, la un preţ dat diagrama ofertei se

deplasează la dreapta (când creşte) şi spre stânga (când scade), ceea ce arată că oferta
individuală şi a pieţei creşte, respectiv scade, aşa cum rezultă din graficul de mai jos.
Dacă costul de produţie creşte, atunci,

la un acelaşi preţ al pieţei, oferta scade
– şi invers.
 O0-curba iniţială a ofertei,
corespunzătoare preţului P şi cantităţii
oferite Qo0;
Fig.2. Modificarea ofertei la un nivel dat al preţului.
 O1– curba ofertei în urma creşterii costului de producţie; grafic, ea rezultă din
translatarea parcursului O spre stânga, pe noul aliniament O1 (căruia îi este proprie oferta
Qo1 < Qo0), datorită faptului că o creştere a costului atrage scăderea volumului oferit din
marfa în cauză, la acelaşi preţ P;
 O2– curba ofertei în urma scăderii costului; grafic, ea se obţine prin translatarea
parcursului O spre dreapta, pe noul aliniament O2 (pentru care cantitatea oferită Qo2 >
Qo0), datorită faptului că o scădere a costului aduce cu sine creşterea producţiei
respective, pusă în vânzare la preţul P.
TEMA 2
ELASTICITATEA OFERTEI
Elasticitatea ofertei exprimă reacţia ofertei unui produs la modificarea preţului şi a
oricăreia dintre factorii săi de influenţă. În teoria şi practica economică elasticitatea
ofertei în funcţie de preţ are o mare importanţă.
Elasticitatea ofertei în raport de preţ exprimă sensibilitatea ofertei unui bun (oferta
individuală sau a industriei) la modificarea preţului unitar.
133
Elasticitatea se apreciază cu ajutorul coeficientului de elasticitate a

ofertei în funcţie de preţ care se determină ca raport între variaţia relativă
Important a cantităţii oferite şi variaţia relativă a preţului de vânzare.
Ceo/p = : = ∙ sau Ceo/p =
În condiţiile variaţiei infinitezimale a elementelor implicate, se calculează

Ceo/p=
Notaţii:
O0 – cantitatea oferită iniţial (variabilă dependentă); O1 – cantitatea oferită din bun, în
perioada curentă;
P0 – preţul iniţial al bunului (variabilă independentă); P1 – preţul lui actual;
∆O – variaţia absolută a ofertei, ca răspuns la modificarea apărută în mărimea preţului;
∆P – variaţia absolută a preţului de la o perioadă de timp la alta;
∆O% – variaţia procentuală (relativă) a cantităţii Q; ∆P% – variaţia procentuală a preţului
P;
O’(P) – prima derivată a funcţiei ofertei în raport cu preţul P;
O – cantitatea oferită din marfă, în condiţiile variaţiei infinitezimale;
P – preţul mărfii, în condiţiile variaţiei infinitezimale.
În funcţie de intensitatea reacţiei ofertei la modificarea preţului se distinge:

1. Oferta elastică la preţ (sau cu elasticitate supraunitară) se modifică în acelaşi sens
cu preţul, dar mai intens, când Ceo/p>1 sau Ceo/p є (1; +∞); ;
2. Oferta cu elasticitate unitară (unitar elastică): cantitatea oferită variază în acelaşi
sens, dar strict proporţional, la modificarea într-o anumită direcţie a preţului, Ceo/p=1;
;
3. Ofertă inelastică (sau cu elasticitate subunitară), când Ceo/p<1 sau Ceo/p є (0; 1);
oferta se modifică în acelaşi sens cu preţul, dar mai lent; ;
Oferta inelastică
Oferta elastică Oferta unitar
ΔQ<ΔP
ΔQ>ΔP elastică ΔQ=ΔP
134
Oferta perfect Oferta atipică

inelastică Oferta perfect
ΔQ<ΔP elastică
ΔQ<ΔP
CAZURI EXTREME
4. Ofertă perfect elastică (cu elasticitate infinită) o modificare infinitezimală a
preţului determină modificarea semnificativă şi în acelaşi sens a ofertei Ceo/p→∞; ΔP
(%) << ΔO (%)
5. Oferta perfect inelastică (oferta cu elasticitate zero) când Ceo/p = 0; apare atunci
când producătorul dovedeşte o sensibilitate minoră (uneori insesizabilă pe abscisă) la
modificarea semnificativă, într-un anumit sens (mărire sau reducere), a preţului mărfii
dorite, ΔP (%) >> ΔO (%).
Ofertele atipice: apar în cazurile în care în care:

P ⟹ O, respectiv P ⟹ O şi CeO/P < 0.
Gradul de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ depinde de împrejurări ce ţin de

condiţiile specifice ale fiecărui producător, de strategia de piaţă promovată de către
fiecare firmă, de domeniul de activitate şi conjunctura generală a economiei.
Pe lângă aceste condiţii specifice, elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este

influnţată de următorii FACTORI:
1. Posibilitatea de stocare a bunurilor produse care depinde de natura mărfii, de
dimensiunile spaţiului de stocare solicitat şi condiţiile cerute etc;
2. Costul stocării: când acesta este mic, oferta este de regulă elastică şi inelastică,
atunci când costul stocării este ridicat;
3. Perioada de timp de la modificarea preţului. Dacă perioada este foarte scurtă,
oferta este de regulă inelastică (oferta se modifică doar pe seama posibilităţilor de
stocare); dacă perioada este scurtă elasticitatea ofertei în raport de preţ poate fi unitară şi
devine elastică pe termen lung. Pe termen lung, oferta este elastică în raport de preţ
pentru că producătorul măreşte producţia, pe baza creşterii tuturor factorilor de producţie,
sau are loc intrarea de noi producători pe piaţa produsului respectiv.
4. Uşurinţa transferării factorilor de producţie de la o utilizare la alta sau gradul de
mobilitate a factorilor de producţie. Cu cât gradul de mobilitate a factorilor de producţie
de la producţia unui bun la producţia altui bun este mai mare, cu atât va fi mai mare
elasticitatea ofertei bunului respectiv.
135
De exemplu, în cazul în care preţul produsului pe piaţă creşte producătorii sunt

interesaţi să mărească cantitatea oferită. Pentru aceasta ei vor realoca factori de producţie
de la întrebuinţări anterioare la altele noi. Dacă această adaptare este dificilă, oferta este
inelastică; dacă este uşoară, oferta este elastică.
5. Raportul dintre evoluţia costului marginal (pe termen scurt) şi a CTM (pe
termen lung) şi evoluţia preţului unitar (şi încasarea marginală). Dacă în urma creşterii
preţului unitar, producătorii sunt interesaţi să crească oferta, iar costul marginal creşte
foarte puţin oferta va fi elastică sau unitară. Dacă odată cu creşterea cantităţii produse
costul marginal creşte sensibil, oferta va fi inelastică.

 Conceptele de ofertă individuală şi totală
 Factorii ce influenţează mărimea şi dinamica ofertei
 Legea ofertei
 Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ
 Factorii ce influenţează elasticitatea ofertei
întrebare.
1. Oferta poate reprezenta:
a. Cantitatea dintr-un bun pe care un agent economic intenţionează să o vândă pe piaţă,
într-o anumită perioadă;
b. Cantitatea dintr-un bun pe care agentul economic o are adusă pe piaţă pentru vânzare;
c. Cantitatea dintr-un bun de care are nevoie populaţia într-o anumită perioadă;
d. Cantitatea dintr-un bun pe care agentul economic o are în depozit pregătită pentru a fi
transportată şi oferită pe piaţă;
e. Cantitatea de bunuri şi servicii pe care agenţii economici pot să o furnizeze pieţei,
într-o perioadă de timp, la niveluri determinate ale preţului.
Alegeţi varianta cu toate răspunsurile corecte:
A(a,b,c,d,e) B(a,b,d) C(a,b,e) D(b,e) E(a,b,d,e)
2. Curba orizontală a ofertei unui bun în raport de preţul său are următoarea
semnificaţie:
a. Ofertă relativ elastică în raport cu preţul;
136
b. Ofertă cu elasticitate unitară;

c. Ofertă inelastică;
d. Ofertă perfect elastică;
e. Ofertă perfect inelastică.
3. Dacă oferta bunului X are o elasticitate unitară, iar preţul bunului respectiv
scade cu 20%, atunci:
a. Cantitatea oferită creşte cu 20%;
b. Cantitatea oferită scade cu mai mult de 20%;
c. Cantitatea oferită nu se modifică;
d. Cantitatea oferită scade cu 20%.
4. Creşterea taxelor de import la materii prime are ca efect pe piaţa bunurilor

finale:
a. Scăderea ofertei;
b. Creşterea ofertei;
c. Scăderea cererii;
d. Creşterea cererii.
5. Când oferta este elastică, preţul şi venitul vânzătorului se modifică:

a. În acelaşi sens;
b. În sens contrar;
c. În sens contrar, dar cu intensităţi diferite.
6. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ este de 2,5. Preţul iniţial a fost de 1500
u.m., iar cantitatea oferită a crescut cu 40%. În prezent, preţul:
a. Scade cu 240 u.m.;
b. Creşte cu 240 u.m.;
c. Creşte cu 200 u.m.
7. Dacă oferta unui bun în raport cu preţul este perfect inelastică, coeficientul de
elasticitate:
a. Este subunitar;
b. Este egal cu zero;
c. Este supraunitar;
d. Tinde spre infinit.
Grila de evaluare: 1-C; 2- d; 3- d; 4-a; 5-a; 6-b; 7-b.

137

Napoca, 2003
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Oferta totală reprezintă: 1 punct
a. Cantitatea dintr-un bun pe care o firmă intenţionează să o vândă la un anumit preţ;
b. Suma cantităţilor oferite dintr-un bun economic, la acelaşi preţ, de către toate firmele
producătoare;
c. Suma ofertelor individuale;
d. Cantitatea totală de mărfuri destinate vânzării în economie într-o perioadă de timp;
e. Cantitatea maximă dintr-un bun pe care producătorul intenţionează să o vândă într-o
perioadă de timp.
2. Elasticitatea ofertei, depinde de următorii factori: 2 puncte
a. Condiţiile naturale, evenimentele social-politice;
b. Utilitatea economică;
c. Costul stocării;
d. Gradul de civilizaţie şi de cultură;
e. Costul producţiei;
f. Posibilităţile de stocare a bunurilor;
g. Perioada de timp ce a trecut de la modificarea preţului;
A(a,b,c,d,e) B(c,e,f,g) C(a,d,f) D(b,c,e,f) E(e,g)
3. Oferta este mai mare decât cererea: 1 punct
a. Când bunurile sunt de calitate superioară;
b. Când preţul de vânzare este mai mic decât preţul de echilibru;
c. Când preţul de vânzare este mai mare decât preţul de echilibru;
d. Când bunurile sunt de calitate inferioară;
138
e. Când preţurile sunt foarte mici.

4. Pentru un bun economic o creştere a preţului de la 2000u.m., în momentul To, la
3000 u.m. în momentul T1 antrenează o creştere a ofertei de la 100 bucăţi la 300
bucăţi. Care din valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de preţ
sunt adevărate: 2 puncte
a. 0<Keo/p<1
b. Keo/p =1
c. Keo/p>1
d. Keo/p<0
e. Keo/p=o
5. Între variaţia preţului unui bun şi cantitatea oferită 1 punct
din bunul respectiv există o relaţie:
a. Invers proporţională;
b. Negativă;
c. Direct proporţională;
d. Pozitivă;
e. Indirectă.
A(a,b,e) B(c,d) C( c) D(b)
6. Oferta elastică este reprezentată grafic cu ajutorul unei curbe: 1 punct
a. Orizontale;
b. Verticale;
c. Crescătoare;
d. Descrescătoare.
7. Dacă costul de producţie creşte, oferta: 1 punct
a. Creşte;
b. Scade;
c. Nu se modifică.
Grila de evaluare:
1-d; 2-B; 3-d; 4-c; 5- B; 6-c; 7-b.
139
MODULUL 9
VENITURILE FUNDAMENTALE ALE

FACTORILOR DE PRODUCŢIE
CUPRINS
Timp alocat - 4 ore
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 SALARIUL ŞI PROFITUL
Tema 2 DOBANDA ŞI RENTA
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Producţia reprezintă rezultatul utilizării şi combinării
factorilor de producţie. Prin urmare, fiecărui factor de producţie
INTRODUCERE implicat în activitatea economică i se cuvine de drept un venit
pentru serviciile prestate, iar recompensarea apare ca necesitate
obiectivă pentru continuarea activităţii. În caz contrar, dispare
motivaţia economică a participării factorilor de producţiie la
activităţile necesare societăţii.
Implicarea factorilor de producţie în activitatea economică
impune necesitatea recompensării (remunerării) lor, rezultând
următoarele venituri specifice:
 Din participarea directă la procesul de producţie (salariul-ca
140
recompensa factorului muncă, profitul-pentru capitalul productiv,

valorificat prin abilitatea managerială şi renta, în general- pentru
pământ);
 Din participarea indirectă la procesul de producţie
(dobânda-pentru capitalul împrumutat).
 Evidenţierea recompensei factorului muncă, sub aspect

conceptual, al formelor salariului şi al formelor de salarizare
 Prezentarea conceptului de profit, formelor profitului,
factorilor de influenţă şi funcţiile acestuia
OBIECTIVE
 Definirea şi calcularea dobânzii; evidenţierea factorilor de ce
CAPITOL influenţează rata dobânzii şi a principalelor funcţii ale dobânzii
 Prezentarea naturii şi mecanismului rentei funciare

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
SALARIUL ŞI PROFITUL
1. SALARIUL
CONCEPTUL ŞI FORMELE SALARIULUI

Munca reprezintă cel mai important factor de producţie, fiind singurul factor
productiv capabil să organizeze un proces de producţie prin combinarea cu ceilalţi factori
de producţie. Din acest motiv, din veniturile obţinute de firmă o parte se repartizează
angajaţilor, corespunzător contribuţiei acestora la obţinerea rezultatelor, sub forma
salariului.
141
Unii economişti consideră că salariul reprezintă preţul muncii, sau remunerarea

factorului de producţie- muncă, preţ care se formează pe piaţă, la fel ca orice alt preţ. Alţi
economişti consideră că salariul reprezintă o plată pentru închirierea forţei de muncă. P.
Samuelson afirmă că „omul este mai mult decât o marfă, cu toate că e adevărat că omul îşi
închiriază serviciile sale pentru un preţ. Acest preţ este nivelul salariului, care este, de
departe, cel mai important preţ”.
În funcţie de poziţia agentului economic salariul poate fi interpretat ca:

 salariu-cost: Pentru întreprinzător (angajator), salariul reprezintă suma plătită de
acesta, în scopul de a beneficia de rezultatele obţinute în urma utilizării forţei de muncă a
unui lucrător. Pentru firmă, salariul reprezintă o componentă a costului total de producţie,
cuprinzând următoarele categorii: salariul individual, premiile, diferite avantaje
materiale, concediile plătite, cheltuielile cu pregătirea profesională, asigurările şi
impozitul corespunzător. Firmele caută să-şi reducă cheltuielile cu salariile în vederea
micşorării costului pe produs, astfel încât să obţină profit maxim.
 salariu- venit. Pentru lucrător (angajat) salariul reprezintă venitul ce revine unei
persoane pentru participarea la activitatea economică, în schimbul muncii, ca factor
nemijlocit de producţie. Lucrătorii caută să obţină salarii tot mai mari în vederea
maximizării propriilor lor avantaje.
Salariul reprezintă principalul venit al societăţii, reprezentând cea mai

mare parte a veniturilor naţionale în economiile dezvoltate. Salariul
Important condiţionează situaţia economică a unui număr foarte mare de locuitori.
În ţările cu economie dezvoltată, salariaţii reprezintă peste 80% din
populaţia ocupată.
PRINCIPALELE FORME ALE SALARIULUI
1. Salariul individual, care are două forme:

 SALARIUL NOMINAL (SN) – suma de bani pe care un angajat o primeşte
pentru munca prestată în anumite condiţii. Acesta poate fi pe oră, pe săptămână, pe luna,
brut şi net (fără impozite, taxe), minim, mediu, maxim, bugetar, pe domeniu/ ramuri etc.
De regulă, salariul individual brut cuprinde: salariile de bază brute, sporurile,
indemnizaţiile, precum şi alte adaosuri. Salariile se plătesc înaintea oricăror alte obligaţii
băneşti ale angajatorilor.
Mărimea şi dinamica salariului nominal depinde de o serie de FACTORI,

printre care:
 raportul cerere ofertă pe piaţa forţei de muncă;
 nivelul de educaţie şi instruire;
 calităţile şi priceperea individului;
 vârsta şi vechimea în muncă;
142
 mărimea şi importanţa efortului depus;

 productivitatea muncii23;
 gradul de înzestrare tehnică a muncii;
 rezultatele înregistrate de firmă;
 implicarea sindicatului
 politica statului şi intervenţia autorităţii;
 conjunctura economică, migraţia internaţională a forţei de muncă etc.
În realitatea contemporană, determinarea mărimii salariul este abordată în

contractul de muncă existent şi are două limite:
 limita minimă (inferioară) a salariului - dată de salariul minim pe economie,
adică acel nivel sub care nicio firmă nu poate coborî salariul. Acesta este stabilit de
autorităţile centrale în funcţie de standardul de trai pe care doresc să-l asigure indivizilor
şi de posibilităţile economiei.
 limita maximă a salariul care diferă de la o firmă la alta şi este dată de nivelul
productivităţii marginale a muncii.
Pe termen lung, salariul nominal are o tendinţă de creştere, datorată creşterii
produsului intern brut pe locuitor (PIB)-ului pe locuitor, a productivităţii muncii, creşterii
costului resurselor de muncă (a cheltuielilor pentru calificarea forţei de muncă, transport,
hrană, întreţinere etc.), ridicării nivelului de pregătire şi formare profesională, indexării
salariilor în raport cu inflaţia etc.
 SALARIU REAL (SR) reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii ce poate fi
cumpărată cu ajutorul salariului nominal. Este un indicator al puterii de cumpărare a
populaţiei. Necesitatea calculării salariului real este determinată de faptul că preţurile
bunurilor de consum cunosc o anumită dinamică, influenţând nivelul de trai al
salariaţilor.
Prin urmare, salariul real este influenţat direct proporţional de mărimea şi
dinamica salariului nominal şi invers proporţional de nivelul şi dinamica preţurilor
bunurilor de consum.
SR ISR= ∙100,
unde ISN - indicele salariului nominal; IP- indicele preţurilor bunurilor de consum
ISN= ∙100; IP = ∙100
SN0 -salariul nominal în perioada de referinţă; SN1- salariul nominal în perioada de
curentă.
23
Relaţia care asigură funcţionalitatea sistemului economic (firmă, ramură, economie naţională)
este ca dinamica productivităţii muncii (IW) să fie superioară dinamicii salariului nominal (ISN):
IW >ISN.
143
2. Salariu colectiv – suma de bani ce se atribuie în mod global tuturor salariaţilor ca

participare la rezultatele (profitul) acesteia.
3. Salariu social reprezintă acea parte din venitul naţional, care prin politica de
redistribuire a veniturilor bugetare, este transferat anumitor categorii de salariaţi ce se
confruntă cu riscuri mari (accidente de muncă, boli profesionale, şomaj etc.).
FORMELE DE SALARIZARE
Formele de salarizare reprezintă modalităţi de determinare a mărimii şi dinamicii
salariilor individuale; realizează legătura între mărimea rezultatelor muncii, partea ce
revine salariaţilor, activitatea depusă de ei şi alte elemente de natură economică, socială,
psihologică sau de altă natură.
Se cunosc trei forme principale de salarizare:
1. salarizare în regie sau pe unitate de timp;
2. salarizare în acord (cu bucata sau pe operaţiuni);
3. salarizare mixtă.
1). Salarizarea după timpul lucrat (în regie)
Personalul încadrat în această formă de salarizare este plătit după timpul lucrat,
fără a se preciza expres cantitatea de muncă ce trebuie depusă într-o unitate de timp. O
anumită cantitate şi calitate a rezultatelor muncii sunt subînţelese pentru că ele au fost
luate în calcul la încadrarea personalului pe posturi şi trepte de salarizare. Unitatea de
măsură este tariful mediu al unei ore de muncă. Este o formă de salarizare simplă de
aplicat, se practică în sectoarele unde nu există omogenitatea operaţiilor sau activităţilor
desfăşurate.
Avantajele acestei forme de salarizare constau în garanţia securităţii venitului,
flexibilitatea muncii şi absenţa constrângerii. Dezavantaje: caracterul limitat al venitului;
nevoia controlului permanent; nu stimulează şi nu conduce la creşterea productivitătii
muncii.
2). Salarizarea în acord constă în remunerarea pe operaţiuni, activităţi sau pe
bucăţi dintr-un produs, nefiind fixată în mod expres durata timpului pentru efectuarea
muncii respective.
Această formă de salarizare este avantajoasă pentru că relevă mai bine legătura
dintre mărimea salariului şi efortul făcut de salariat, tinde să sporească productivitatea,
elimină nevoia de control, reducându-se cheltuielile administrative, conţine un sistem
variat de penalizări. Salarizarea în acord este uneori criticată, evidenţiindu-se ca aspecte
144
negative: starea de stres a salariatului privind nerealizarea normei, extenuarea (oboseala)

salariatului, fuga după cantitate, unori în detrimentul calităţii.
În funcţie de condiţiile concrete, salarizarea în acord îmbracă următoarele forme:
 în acord direct, când mărimea salariului este direct proporţională cu numărul de
produse sau operaţii făcute. Salariul efectiv se calculează în funcţie de rezultatele
obtinute, inmulţind salariul stabilit pentru unitatea de produs (tarif unitar) cu volumul
producţiei;
 în acord progresiv (regresiv) când peste/sub un nivel al rezultatelor, tariful unitar
se majorează (se micşorează);
 în acord global, care priveşte o anumită echipă, ce se angajează ca într-o unitate
de timp să execute o lucrare în comun, imposibil de realizat individual, având condiţiile
asigurate. Această formă de salarizare stimulează cooperarea în muncă, reduce conflictele
şi competiţia între indivizi.
3). Salarizarea mixtă îmbină avantajele formelor de salarizare în regie şi în
acord. Constă într-o remunerare fixă pe unitate de timp (de regulă o zi de muncă) şi o
sumă variabilă, acordată în funcţie de îndeplinirea unor condiţii tehnice, tehnologice, de
organizare etc. Fiecare condiţie presupune un tarif după importanţa, volumul şi calitatea
producţiei ori serviciului.
O formă de salarizare care stimulează tot personalul este participarea salariaţilor la
rezultatele întreprinderii: este o formulă suplimentară care măreşte ataşamentul faţă de
întreprindere şi preocuparea pentru perfecţionarea activităţii. Se poate calcula şi aloca un
fond pentru suplimentarea salariilor în funcţie de beneficiul obţinut, de creşterea
productivităţii muncii şi de creşterea capitalului prin surse proprii. Se pot distribui, de
asemenea, un număr de acţiuni ale întreprinderii cu titlu gratuit salariaţilor.
2. PROFITUL
CONCEPTUL ŞI FORMELE PROFITULUI
Profitul este un venit specific unei anumite categorii de proprietari, şi anume

proprietarul factorilor de producţie, îndeosebi a factorului capital, pentru efortul depus de
acesta, iniţiativa şi riscul asumat de el în activitatea economică.
Profitul poate fi privit ca fiind o răsplată a riscului şi a inovaţiei manageriale.
145
La origine conceptul de „profit” are verbul latinesc „proficere” care înseamnă a

întreprinde ceva, a da rezultate şi deci a progresa, ceea ce explică natura pozitivă,
progresistă a profitului ca factor de progres şi civilizaţie.
Profitul este un venit rezidual, în sensul că provine din diferenţa dintre

veniturile obţinute şi cheltuielile totale ocazionate de desfăşurarea
Important activităţii.
Marimea profitului unui agent economic se determină ca:

 masa profitului (mărimea absolută): Pr=VT-CT, unde VT- totalul încasărilor
sau cifra de afaceri (CA)
CT-costul total de producţie; Pr - profit;
 rata profitului (mărimea relativă), se calculează prin:
Rata rentabilităţii economice=Rpr/CT= ∙100;
Rpr/CA= ∙100, rata comercială a profitului;
Rpr/K = ∙100 , unde K-capitalul investit sau capitalul aflat în funcţiune
Mărimea profitului de produs: Pru=Pu-CTM

unde: Pru- profit unitar; Pu- preţ unitar; CTM-cost unitar
FORME ALE PROFITULUI:
1. În funcţie de elementele luate în calcul:

 profit contabil - se obţine ca diferenţă între veniturile totale obţinute în urma
vânzării produselor realizate şi costurile contabile (costuri explicite şi amortizarea
capitalului fix)
Pr contabil = VT - Cost contabil
 profit economic - se obţine ca diferenţă între veniturile totale şi costurile
economice (implicite şi explicite).
Pr economic = VT - Cost economic
VENITURI TOTALE
COSTUL TOTAL PR. ECONOMIC
COST EXPLICIT COST IMPLICIT
AMORTIZARE PR. NORMAL
COST CONTABIL PR. TOTAL CONTABIL
Profit contabil=Venitul total încasat - Costul explicit

Profit economic =Venitul total încasat - (Costul explicit + Costul implicit)
146
Profitul contabil = Profitul normal + Profitul economic.

Profitul normal = Profitul contabil - Profitul economic.
2. Din perspectiva agentului economic, profitul (atât cel economic, cât şi cel
contabil) poate fi:
 profit normal - suma minimă de bani care-l motivează pe agentul economic să-
şi continue activitatea; este profitul necesar pentru ca firma posesoare de factori de
producţie să-şi poată continua activitatea;
 supraprofit - excedentul de profit peste cel normal care stimulează dezvoltarea
agentului economic. Este, de regulă, obţinut de acei producători care dispun de
condiţii mai bune din punct de vedere tehnic, organizatoric, economic etc. (de
exemplu: poziţia de monopol a unor firme pe piaţă; apropierea de sursele de
aprovizionare sau de bazele de desfacere; nivelul tehnic şi tehnologic superior etc.).
3. Din punctul de vedere al conţinutului, profitul poate fi brut şi net (sau admis):
Pr brut = VT – CT Pr net = Pr brut - Impozit pe profit
Profitul este un venit impozabil conform legilor din fiecare ţară, ce poate fi
folosit numai după plata impozitului.
4. Din punctul de vedere al respectării prevederilor legale aflate în vigoare
profitul poate fi:
 profit legitim sau legal - obţinut în condiţiile respectării legislaţiei existente;
 profit nelegitim sau nelegal - obţinut prin nerespectarea reglementărilor
existente, deliberat sau nu.
5. În funcţie de contribuţia la activitatea economică:
 profit meritat sau câştigat - venitul însuşit ca urmare a contribuţiei
întreprinzătorului la activitatea economică prin procese de producţie, de
management, prin reducerea costurilor şi a preţurilor etc., în contextul respectării
legislaţiei existente;
 profitul nemeritat sau necâştigat - venitul însuşit de întreprinzător, fără ca
acesta să fi participat la activitatea economică, beneficiind de câştiguri datorate unei
poziţii privilegiate pe piaţă (de ex. poziţia de monopol), politicilor protecţioniste,
inflaţiei, deprecierii valutare etc.
Sub aspect economic, profitul se particularizează faţă de celelalte venituri ale
factorilor de producţie, prin câteva CARACTERISTICI SEMNIFICATIVE cum sunt:
 este un rest rămas în urma unei afaceri economice;
 fluctuează în condiţii dinamice deosebite (recesiune economică sau boom economic);
 profitul poate fi negativ;
 profitul nu are o bază contractuală.
FACTORII ce influenţează mărimea şi dinamica profitului:

 nivelul şi structura costului mărfii sau serviciului (invers proporţional);
 nivelul preţului de vânzare a mărfii, volumul încasărilor realizate (direct
proporţional);
147
 modul în care se împart încasările din vânzarea bunurilor economice între

posesorii factorilor de producţie care au contribuit la obţinerea lor (cu cât salariul şi renta
sunt mai mari, profitul se micşorează);
 volumul şi calitatea serviciilor sau produselor realizate (influenţă pozitivă);
 structura produselor şi serviciilor – dacă ele aduc sau nu profit mare;
 mărimea capitalului tehnic folosit pentru producerea bunurilor economice şi viteza
de rotaţie a lui.
Fiecare factor de influenţă trebuie analizat şi dimensionat încă în faza de proiectare a
activităţii economice, astfel încât să se cunoască din acest moment gradul de rentabilitate,
care să fie urmărit pe toată durata activităţii respective.
FUNCŢIILE PROFITULUI24
Profitul constituie motivaţia obiectivă a întreprinderii şi proprietarilor firmelor.
Principalele funcţii ale profitului sunt:
1. funcţia de motivare a firmelor. Profitul stimulează iniţiativa economică, el
determină acceptarea riscului;
2. funcţia de creştere. Profitul stă la baza creşterii producţiei, a dezvoltării firmelor,
este sursa principală de autofinanţare; Profiturile pot fi investite în aceeaşi industrie sau,
prin distribuirea lor spre acţionari, pot fi investite în industrii noi. În acest fel, profiturile
creează posibilitatea să se ofere recompense mai mari posesorilor factorilor de producţie,
să fie stimulaţi aceştia să se deplaseze spre industriile noi, mai avantajoase, îndepărtându-
se de ramurile învechite, demodate sau în declin.
3. funcţia de control sau barometru asupra activităţii firmelor. El indică nu numai
eficienţa generală a activităţii agentului economic, ci şi pentru fiecare etapă din
activitatea întreprinderii, permiţând astfel efectuarea de comparaţii, conducând la
raţionalitate superioară.
4. funcţia socială, asigurând indirect sau direct resursele necesare pentru activităţi
social-culturale.
24
M.A. Georgescu, Bazele microeconomiei, Ed. Accent, 2003, p. 227
148
TEMA 2
DOBÂNDA ŞI RENTA
1. DOBÂNDA
DEFINIREA ŞI CALCULUL DOBÂNZII
Dobânda reprezintă o altă formă a venitului creat în societate şi anume, venitul ce

revine capitalului bănesc şi apare atunci când posesorul transferă capitalul său, prin
împrumut, altei persoane.
Capitalul bănesc obţinut prin împrumut de întreprinzător se transformă în capital
fizic, cu ajutorul căruia se măreşte capacitatea de producţie şi se va obţine o cantitate mai
mare de bunuri şi servicii. Astfel, dobânda se plăteşte pentru utilizarea productivă a
capitalului real.
Dobânda reprezintă pentru deţinătorul de capital bănesc împrumutat (creditor) un
venit, iar pentru cel care are nevoie de capital bănesc (debitor) pentru a desfăşura o
activitate economică reprezintă un cost. De asemenea dobânda25 poate fi considerată un
preţ, respectiv preţul banilor pe piaţa monetară.
Dobânda reprezintă preţul pe care o bancă sau un alt intermediar

financiar îl plăteşte unui creditor în schimbul utilizării banilor acestuia
Important pentru o perioadă de timp. Altfel spus, reprezintă suma de bani pe care
debitorul o datorează creditorului pentru suma împrumutată.
Mărimea dobânzii se exprimă prin:

- mărimea absolută a dobânzii (D)
- mărimea relativă a dobânzii (d’) - rata dobânzii.
Rata dobânzii se determină ca un raport procentual între mărimea dobânzii totale (D)
şi capitalul împrumutat (K). Ea reprezintă preţul plătit pentru a dispune de 100 unităţi
monetare, timp de 1 an. d’= ∙100
25
sub forma ratei dobânzii
149
Metode de calcul ale dobânzii:

3. dobânda simplă, se calculează doar pentru suma împrumutată pentru o perioadă
sub un an: D=K∙d’∙n
unde: n-număr de ani; K-suma depusă (sau împrumutată)
4. dobânda compusă, ce presupune capitalizarea dobânzii, calculându-se dobândă la
dobândă:
D= Sn-So Sn=So(1+d’)n So=K
So-suma iniţială depusă la bancă (sau împrumutată)
Sn-suma ce revine proprietarului de capital la sfârşitul celor n ani de depozit bancar (sau
de creditare).
PRINCIPALII FACTORI care influenţează nivelul şi dinamica ratei dobanzii:

 Raportul cerere-ofertă pe piaţa monetară
Oferta pe piaţa monetară provine din: economiile menajelor (depozite bancare);
economiile firmelor (profitul ce urmează a fi investit); economiile administraţiei publice
(între momentul colectării veniturilor bugetare şi momentul cheltuirii lor, sau din
excedentul bugetar)
Cererea pe piaţa monetară provine din partea acelor agenţi economici care
cheltuiesc mai mult decât venitul lor.
În condiţiile unei oferte relativ constante, creşterea cererii pe piaţa monetară
determină o creştere a ratei dobânzii şi invers.
 Rata inflaţiei
Rata dobânzii se majorează odată cu creşterea ratei inflaţiei (creşterea generalizată
a preţurilor). Se disting astfel două forme ale dobânzii:
1. rata nominală a dobânzii (d’nominală) =rata de piaţă, cea utilizată şi afişată de Banca
Centrală sau de diferitele bănci comerciale; Reprezintă mărimea propriu-zisă a dobânzii
ce include practic şi rata inflatiei;
2. rata reală a dobânzi (d’reală ) –în general, rata reală a dobânzii este egală cu rata
nominală a dobânzii minus rata inflaţiei (Ri).
d’reală = d’nominală-Ri
În condiţii inflaţioniste rata reală a dobânzii devine un indicator important ce stă la
baza deciziei de a lua un împrumut. Astfel, agentul economic care apelează la un
împrumut pentru finanţarea unui proiect de investiţii urmăreşte ca randamentul
proiectului de investiţie (sau rata profitului) să fie mai mare decât rata dobânzii.
 Durata creditului: De regulă, rata dobânzii la creditele pe termen scurt este mai
mare comparativ cu rata dobânzii la creditele pe termen lung.
 Riscul creditului
Cu cât posibilitatea de rambursare a capitalului împrumutat este mai mare cu atât
riscul este mai mic şi, în condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi în acţiunea
lor, rata dobânzii este mai mică. Dobânda poate fi privită ca fiind compusă din:
 dobânda propriu-zisă, care este preţul plătit pentru dreptul de utilizare a
capitalului împrumutat;
150
 prima de asigurare contra riscurilor, care variază de la caz la caz.

 Starea economiei naţionale (criza, recesiune, stagnare, boom economic etc.) şi
riscul.
În decursul perioadelor de boom economic, cererea pe piaţa monetară tinde să
crească şi ca urmare rata dobânzii ar putea să crească, în condiţiile unei oferte constante.
Însă în perioadele de boom economic creşte şi oferta de capital (chiar dacă aceasta
râmâne în urma cererii) şi, în acelaşi timp, se diminuează riscul ceea ce are ca efect
scăderea ratei dobânzii. Asemenea influenţe sunt contradictorii şi în perioada de
recesiune.
PRINCIPALELE FUNCŢII ALE DOBÂNZII

a) dobânda influenţează repartizarea factorilor de producţie, orientându-i către
destinaţiile ce asigură cea mai eficientă utilizare a lor. Dobânda, în special, rata dobânzii,
ajută agenţii economici să se orienteze spre cele mai rentabile şi oportune investiţii (rata
rentabilităţii să fie mai mare decât rata dobânzii).
b) dobânda reprezintă modalitatea de a asigura băncilor recuperarea cheltuielilor
efectuate şi realizarea unui profit.
Profitul bancar brut = Câştigul bancar = Dî – Dp
Dî- dobânda încasată de bancă atunci când acordă credite; dobânda activă
Dp- dobânda plătită de bancă pentru depozitele bancare; dobânda pasivă
De regulă, rata dobânzii active este mai mare decât rata dobânzii pasive.
Profit bancar net = Profit bancar = Câştig bancar-Cheltuieli de

funcţionare
Important Profit net = Profit bancar-Impozit pe profit = Profit bancar-[cota de
impozitare (%)∙Profit bancar]
c) dobânda stimulează agenţii economici (menaje, firme etc.) să sporească stocul de

capital, renunţând la anumite consumuri curente.
d) la nivelul economiei naţionale dobânda exercită o influenţă deosebit de
importantă asupra procesului de creştere economică. Astfel, o rată a dobânzii mică
încurajează investiţiile şi consumul, care la rândul lor determină o creştere a producţiei la
nivel naţional, creându-se pentru întreprinzători condiţii de extindere a activităţii
productive. Dimpotrivă, o rată ridicată a dobânzii poate avea efecte opuse.
2. RENTA
NATURA ŞI MECANISMUL RENTEI FUNCIARE
Renta funciară reprezintă venitul însuşit de proprietarul de pământ, factor de

producţie cu ofertă inelastică la preţ, în schimbul transferului drepturilor de folosinţă şi de
uzufruct celor care lucrează pământul (arendaşilor), pe un interval de timp.
151
Pământul face parte din categoria de resurse, a cărui rentă este în exclusivitate
determinată de mărimea cererii formulată pentru el. În condiţiile în care oferta pentru
terenurile agricole este rigidă (verticală), preţul pentru utilizarea pământului va fi
determinat în întregime de un singur factor şi anume cererea existentă pentru acest factor,
respectiv de cererea pentru produsele agricole obţinute de pe acesta.
Cererea pentru pământ este influenţată în mod direct de productivitatea marginală
a capitalului investit pe anumite suprafeţe agricole: se înregistrează o cerere ridicată acolo
unde productivitatea marginală a capitalului este suficient de mare, pentru terenurile cu o
fertilitate naturală deosebită şi o poziţionare bună în raport de căile de acces şi pieţele de
desfacere.
Renta funciară este obţinută ca urmare a folosirii pământului în
activitatea de producţie agricolă, sub forma venitului ce revine
Important proprietarului acestui factor de producţie limitat, în condiţiile când
cererea de produse agricole este mai mare decât oferta.
FORMELE RENTEI FUNCIARE
1. Renta funciară absolută reprezintă renta însuşită de proprietarii funciari de pe

toate terenurile intrate în circuit productiv, indiferent de fertilitatea şi poziţia lor.
2. Renta funciară diferenţială- Este renta care provine din diferenţele de fertilitate
a pământului şi din avantajele care decurg din apropierea terenurilor agricole faţă de piaţa
de desfacere sau aprovizionare.
Teoria rentei funciare diferenţiale a fost elaborată pe baza câtorva IPOTEZE:
 terenul este limitat - ipoteză realistă pentru că pământul este restrictiv atât sub
aspect fizic, cât şi în raport cu nevoile societăţii pentru suprafeţe destinate agriculturii,
industriei extractive, activităţii de construcţii şi edilitar-urbanistică;
 terenurile agricole sunt diferite ca fertilitate şi poziţie faţă de căile de comunicaţii,
faţă pieţele de aprovizionare şi desfacere, ele grupându-se în mai multe clase de calitate.
 pe terenuri identice ca mărime, dar diferite calitativ (ca fertilitate şi poziţie), investiţii
identice de factori de producţie vor conduce la rezultate diferite. Sintetic, acest lucru se
exprimă în faptul că productivitatea medie şi marginală globală a factorilor de producţie este
diferită pe diferite categorii de terenuri;
 preţul produselor agricole (şi ale industriei extractive) se formează pe seama
costurilor de producţie (cele unitare care cuprind şi profitul normal, numite costuri
„full”) de pe terenul marginal şi evoluează în mod liber în raport de cerere şi ofertă.
Creşterea preţurilor determină creşterea rentei funciare şi nu invers.
RENTA DIFERENŢIALĂ poate fi:
 rentă diferenţială I, dacă se formează ca urmare a diferenţelor de fertilitate
naturală, deci a costurilor mai mici pe terenurile mai fertile, având legătură cu agricultură
extensivă.
 rentă diferenţială II - se formează ca urmare a investiţiilor succesive de capital,
făcute pe una şi aceeaşi suprafaţă de teren, iar diferenţele decurg din deosebirea de
fertilitate economică ; este legată de agricultura intensivă.
152
3. Renta funciară de monopol reprezintă supraprofitul realizat de posesorul unor

terenuri speciale, care produc în cantităţi reduse recolte cu însuşiri deosebite, vândute la
preţuri ridicate.
DEFINIŢIA ŞI TIPOLOGIA RENTEI ÎN TEORIA ECONOMICĂ MODERNĂ
În sens general, renta reprezintă venitul ce revine proprietarului oricărui factor de

producţie cu destinaţie specifică şi a cărei ofertă este relativ inelastică sau perfect inelastică
la preţ, în virtutea transferului către o altă persoană, pe o perioadă de timp, a drepturilor de
folosinţă şi uzufruct asupra factorului de producţie respectiv. Există situaţii în care, din
motive tehnice, demografice, organizatorice, creşterea cererii pentru un anumit factor de
producţie şi creşterea preţului nu atrage după sine extinderea ofertei pentru că aceasta este
perfect inelastică sau rigidă.
Din punct de vedere material, renta se referă la excesul de rezultate (efecte)
obţinut ca urmare a utilizării unui factor de producţie cu calităţi superioare în raport cu
alţii.
Renta apare în teoria modernă ca un plus de venit de care poate beneficia orice
subiect economic care deţine un factor de producţie cu oferta inelastică sau fixă în raport
cu cererea şi preţul. Renta devine astfel o categorie generală care depăşeşte sfera
repartiţiei şi aparţine în egală măsură teoriei producţiei şi pieţelor. Regula generală este
că, azi, renta apare ca rezultat al insuficenţei ofertei în raport cu cererea şi reprezintă un
surplus de venit pentru vânzătorii anumitor factori de producţie, produse sau servicii.
Din această perspectivă renta are o sferă foarte cuprinzătoare în condiţiile
contemporane, incluzând şi alte forme clasice sau tradiţionale de venit.
 Rente ale bunurilor oferite de către natură
a) rentă minieră obţinută de către proprietarii terenurilor pe care se organizează
activităţi care ţin de industria extractivă şi care permit obţinerea unei productivităţi mai
mari decât cea din exploatarea marginală, iar cererea este în exces în raport cu oferta (pe
termen mediu sau lung), ceea ce face ca preţul să fie mai mare decât costul mediu full;
b) renta pe terenurile de construcţie obţinută de posesorii acestora şi ale cărei
dimensiuni ţin de intensitatea cererii şi poziţia terenului. Ea decurge din insuficienţa
ofertei, este foarte durabilă şi poate fi cedată o dată cu vânzarea terenului;
c) renta funciară pentru terenurile atrase în circuitul agricol, care ţine de fertilitatea şi
poziţia acestora, conjugată cu dimensiunile cererii de produse agricole.
 Renta pentru capitalurile produse de om (maşini, utilaje, amenajări durabile,
licenţe, brevete) în măsura în care unele dintre acestea au productivităţi superioare sau
ofertă insuficientă în raport cu cererea.
 Renta de abilitate ce revine posesorilor unor calităţi profesionale de excepţie,
talente înnăscute, pregătire foarte îndelungată şi costisitoare. În esenţă, renta de abilitate
este diferenţa dintre venitul obţinut de posesorul unui factor de producţie cu oferta rigidă
(fixă) şi costul oportunităţii sale, adică venitul ce l-ar obţine dintr-o întrebuinţare
alternativă.
153
 Rente ale producătorilor însuşite de acei ofertanţi care întâlnesc pe piaţă condiţii
de vânzare mai bune decât anticipările făcute; se mai numesc surplusuri (excedente) ale
producătorilor.
 Rentă în genere sunt, în ultimă instanţă, orice plăţi pentru a accede la folosirea
unor factori de producţie unici sau de calitate cu totul excepţională.
În măsura în care aceste forme de rentă au un caracter durabil ele se numesc rente
economice sau rente pure. Dacă au un caracter temporar se numesc cvasirente.

 Definirea salariului, profitului, dobânzii şi a rentei
 Distincţia dintre formele salariului şi formele de salarizare;
 Formele şi funcţiile profitului şi dobânzii;
 Natura, formele şi mecanismul rentei;
 Factorii ce influenţează marimea şi dinamica salariului,
profitului şi dobânzii
întrebare.
1. Profitul reprezintă:
a. Un venit rezidual;
b. Diferenţa dintre încasările obţinute şi costul de producţie;
c. Un venit obţinut de orice agent economic;
d. Un venit ce revine factorului capital bănesc.
2. Profitul normal:
a. Este considerat insuficient pentru continuarea activităţii;
b. Este considerat suficient pentru continuarea activităţii;
c. Este suma minimă de bani care-l motivează pe agentul economic să-şi continue
activitatea.
3. Profitul contabil se obţine:
a. Ca diferenţa dintre venitul firmei şi costul contabil;
b. Suma dintre profitul legitim şi profitul de monopol;
c. Scăzând din costul implicit amortizarea;
d. Suma dintre profitul normal şi profitul economic.
154
4. Profitul admis reprezintă:

a. Profitul net;
b. Profitul brut;
c. Profitul ce depinde de cadrul legislativ din fiecare ţară.
5. Spre deosebire de salariu, profitul:
a. Este incert, depinzând de succesul în afaceri;
b. Are o bază contractuală;
c. Este un venit sigur.
6. Salariul colectiv se distribuie:
a. Salariaţilor firmei, ca sumă globală, pentru participarea la profit;
b. Celor mai buni salariaţi;
c. În funcţie de productivitatea muncii.
7. Salariul real se deosebeşte de profit pentru că:
a. Se stabileşte prin contractul colectiv de muncă;
b. Se stabileşte prin contract individual la nivelul firmei;
c. Se exprimă în unităţi diferite;
d. Este mai mic;
e. Este mai mare.
8. Salariul poate reprezenta:
a. Un cost;
b. Un venit;
c. Un preţ.
9. Dobânda reprezintă:
a. Preţul plătit de creditor debitorului;
b. Preţul plătit de debitor pentru capitalul dat cu împrumut;
c. Venitul însuşit de creditor pentru capitalul dat cu împrumut.
10. Rata dobânzii pasive:
a. Este mai mare decât rata dobânzii active;
b. Este mai mică decât rata dobânzii active;
c. Este sinonimă cu profitul net bancar.
11. Spre deosebire de salariu, dobânda reprezintă un venit:
a. Ce rezultă din participarea indirectă la producţie;
b. Ce rezultă din participarea directă la producţie;
c. Fix.
12. Renta economică reprezintă:
a. Venitul salariatului pentru munca depusă;
b. Venitul întreprinzătorului;
c. Un venit ce revine deţinătorului unui factor de producţie, cu ofertă inelastică, introdus
în circuitul economic;
d. O plată pentru folosirea unui factor de producţie cu ofertă elastică în raport cu cererea.
13. Renta funciară absolută reprezintă:
a. Venitul obţinut de proprietarii funciari de pe toate terenurile intrate în circuitul
productiv, indiferent de fertilitatea şi poziţia lor;
155
b. Venitul însuşit de posesorii acelor terenuri care au o productivitate superioară;

c. Un venit de care pot să beneficieze toţi subiecţii economici care dispun de condiţii
deosebite.
Grila de evaluare:
1-a,b; 2- b,c; 3- a,d; 4-a,c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a,b,c; 9-c; 10-b; 10-a; 11-c; 12-a

Napoca, 2003
Economică, Bucureşti, 2005
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Rata rentabilităţii economice se exprimă ca: 1 punct
a. Raport procentual între masa profitului şi cifra de afaceri;
b. Raport procentual între masa profitului şi costul total;
c. Raport procentual între masa profitului şi capitalul utilizat.
2. Mărimea profitului este influenţat direct proporţional de: 1 punct
a. Nivelul costului bunului economic;
b. Nivelul preţului de vânzare a mărfii;
c. Viteza de rotaţie a capitalului;
d. Mărimea salariului.
3. Reprezintă funcţii ale profitului: 1 punct
a. Funcţia de motivare a salariaţilor;
156
b. Funcţia de creştere a producţiei;

c. Funcţia socială;
d. Funcţia de motivare a firmelor.
4. Relaţia care asigură funcţionalitatea 1 punct
sistemului economic (firmă, ramură, economie naţională) este ca:
a. Dinamica productivităţii muncii să fie inferioară dinamicii salariului nominal;
b. Dinamica preţurilor să fie superioară dinamicii salariului real;
c. Dinamica productivităţii muncii să fie superioară dinamicii salariului nominal.
5. Salariul nominal reprezintă: 1 punct
a. Suma de bani pe care salariatul o primeşte pentru munca prestată, într-o anumită
perioadă;
b. Cantitatea de bunuri ce poate fi cumpărată cu salariul primit;
c. Suma de bani cuvenită lucrătorului din care se scad impozitele şi taxele datorate
statului.
6. Mărimea şi dinamica salariului nominal depind de: 1 punct
a. Preţul forţei de muncă pe piaţă;
b. Cantitatea de muncă depusă de fiecare salariat;
c. Nivelul şi dinamica salariului real;
d. Calificarea profesională.
7. Rata dobânzii este influenţată de: 1 punct
a. Raportul dintre cererea şi oferta de credite;
b. Situaţia economică;
c. Riscurile existente;
d. Durata creditului.
8. Profitul bancar: 1 punct
a. Este sinonim cu câştigul bancar;
b. Este mai mic decât câştigul bancar;
c. Este mai mare decât câştigul bancar;
d. Reprezintă câştigul bancar mai puţin cheltuielile de funcţionare ale băncii.
9. Renta funciară îmbracă următoarele forme: 1 punct
a. Absolută, diferenţială, de abilitate;
b. Diferenţială, absolută, de monopol;
c. Absolută, de monopol, de abilitate.
Grila de evaluare:
1-b; 2-b,c; 3-b,c,d; 4-d; 5- a; 6-a,b,d; 7-a,b,c,d; 8-b,d; 9-b.
157
MODULUL 10
11
PIEŢE ŞI PREŢURI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ
CUPRINS
Timp alocat- 2 ore
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 PIAŢA - REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ
Tema 2 PREŢUL- CONCEPT, TEORII, TIPURI ŞI FUNCŢII
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Pentru a desfăşura o activitate economică orice agent
economic (menaj, firmă, administraţie etc.) intră în relaţie cu ceilalţi
INTRODUCERE agenţi economici, dar şi cu mediul natural-geografic, social-politic şi
economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care
caracterizează viaţa economică a unei societăţi, elementele sale
constitutive, modul în care funcţionează, finalităţile şi mecanismele
prin care este reglată activitatea economică.
 Definirea pieţei şi a preţului
 Prezentarea principaleler categorii de pieţe
 Analizarea legii cererii şi ofertei
 Prezentarea principalelor categorii de preţuri şi funcţiile acestora
OBIECTIVE
158
MODUL

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
PIAŢA - REALITATE COMPLEXĂ ŞI DINAMICĂ

La ora actuală, majoritatea economiilor de schimb funcţionează ca sisteme cu piaţă
concurenţială, ancorate pe 2 elemente fundamentale: piaţa şi concurenţa. Calitatea
mediului economic concurenţial depinde de modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile
potenţiale.
Piaţa a apărut cu mult timp în urmă, ca punte de legătură între producători şi
consumatori, extinzându-se şi dezvoltându-se în concordanţă directă cu dezvoltarea şi
creşterea productivităţii factorilor de producţie.
În general, piaţa este definită, ca locul de întâlnire, mai mult sau mai puţin
abstract, dintre oferta vânzătorilor şi cererea cumpărătorilor, prima fiind forma de
manifestare a producţiei în condiţiile economiei de schimb, a doua exprimând nevoile
umane solvabile, însoţite deci de capacitatea oamenilor de a cumpăra mărfurile oferite, şi
convenabile lor.
În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare-
cumpărare dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte
Important împrejurări care le determină. Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual –
vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi confruntă intenţiile –
cererea, oferta – şi negociază preţul.
În majoritatea tratatelor de economie, sunt acceptate următoarele elemente
fundamentale care caracterizeză piaţa:
 piaţa este un spaţiu economic în care acţionează aceleaşi persoane fizice şi juridice,
care constituie agenţii economici;
 este locul de întâlnire a vânzătorilor şi cumpărătorilor;
159
 este locul de întâlnire a ofertei şi cererii de bunuri economice;

 este locul unde se formează preţul;
 este cadrul de manifestare a concurenţei, iar concurenţa este reglatoarea pieţei.
FUNCŢIILE GENERALE ale oricărei pieţe sunt multiple, dintre care cele mai
importante sunt:
 Verifică, în ultima instanţă, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul,
structura şi calitatea bunurilor oferite (produse) cu cantitatea, structura şi calitatea celor
cerute, respectiv necesare; Pieţele având rolul de a reconcilia gusturile consumatorilor cu
posibilităţile tehnologice;
 Piaţa contribuie la repartizarea eficientă a resurselor existente şi la reglarea
economiei, ca o „mână invizibilă”.
 Piaţa realizează legătura între două acte fundamentale- producţia şi consumul,
separate în urma diviziunii sociale a muncii;
 Prin corelarea raporturilor de producţie – repartiţie – schimb – consum, piaţa
contribuie la dezvoltarea structurii sistemului pe care îl reprezintă.
 Oferă informaţii obiective şi rapide tuturor agenţilor economici.
CLASIFICAREA PIEŢELOR
Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe. Configuraţia acestui
sistem ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al eficienţei economice, de
instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor, de volumul resurselor de care dispune
etc.
Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.
1. După spaţiul economico-geografic a tranzacţiilor, distingem:
piaţa locală (regională); piaţa naţională; piaţa internaţională (mondială), piaţa unică a
UE. De reţinut că piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie
percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în enumerare.
2. După natura bunurilor ce formează obiectul tranzacţiilor:
 Piaţa bunurilor finale (satisfactorilor) bunuri corporale de folosinţă zilnică, bunuri
de folosinţă îndelungată, servicii de consum personal etc.
 Piaţa factorilor de producţie (prodfactorilor), formată din piaţa forţei de muncă,
piaţa resurselor naturale, piaţa pământului, piaţa capitalului, piaţa informaţiei, piaţa
serviciilor manageriale, de marketing, tehnice etc.
3. După modul de funcţionare, deosebim: piaţa pe care e nevoie de întâlnirea fizică
dintre ofertanţi şi clienţi (piaţă reală); piaţa pe care nu e necesar acest contact (piaţă
fictivă-bursa).
4. După gradul de transparenţă:
a. piaţa oficială: tranzacţiile sunt evidenţiate în contabilitatea naţională
b. piaţa subterană (neagră): neevidenţiată în contabilitatea naţională
160
5. În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici:

 pieţe transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către
participanţi, care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor
pieţei (cerere, ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.)
 pieţe opace – asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi
izolate, iar mecanismul de funcţionare „nu se încadrează în regulile normalităţii”.
6. După modul în care circulă marfa de la producător la consumatorul final
(conform circuitului de mai jos), distingem:
a. Piaţa tranzacţiilor între producători şi intermediari
b. Piaţa tranzacţiilor dintre diferiţi intermediari (angrosişti şi detailişti)
c. Piaţa tranzacţiilor între intermediari şi consumatorul final
7. După numărul, dimensiunea şi puterea economică a participanţilor la actele de

vânzare-cumpărare, prezentăm următoarele posibilităţi:
Oferta Număr Număr mic Unicitate

mare (Puţini)
Cerere
Număr mare Concurenţă Oligopol Monopol

(perfectă)
Număr mic Oligopson Oligopol bilateral Monopol restrâns şi
(Puţini) oligopson
Unicitate Monopson Monopson restrâns Monopol bilateral
şi oligopol
Concurenţa perfectă se manifestă pe piaţă atunci când există un număr mare atât
de ofertanţi, cât şi de cumpărători. Dacă există un număr mare de cumpărători şi un
singur ofertant, apare monopolul; iar în cazul în care există un număr mic de ofertanţi
apare oligopolul (duopol când există 2 ofertanţi).
Prima coloană din tabel evidenţiază situaţiile simetrice cu un număr mare de
ofertanţi: dacă există un singur cumpărător este vorba de monopson, dacă există un
număr restrâns de cumpărători apare oligopsonul (duopson în cazul în care există doi
cumpărători).
Monopolul bilateral este specific situaţiei în care există unicitate, în acelaşi timp,
în domeniul cererii şi al ofertei, iar oligopolul bilateral când există puţini cumpărători şi
161
puţini vânzători. Monopolul restrîns –situaţia în care pentru un singur ofertant va exista
un număr mic de solicitanţi; monopson restrâns cazul simetric.
LEGEA CERERII ŞI OFERTEI
Legea cererii şi ofertei exprimă interdependenţa cerere –ofertă-

preţ. Într-o economie concurenţială, dacă celelalte condiţii nu se
Important modifică, cererea pentru un anumit bun economic creşte pe măsură ce
preţul acestuia scade (relaţie inversă), iar oferta creşte pe măsură ce preţul
creşte (relaţie directă).
Cererea şi oferta interacţionează, în sensul că oferta are un rol important în

determinarea cererii pentru că: creează obiectul consumului, trezeşte noi nevoi, determină
modul de consum. Pe de altă parte, cererea influenţează oferta, o stimulează, producătorii
realizând acele bunuri care sunt cerute pe piaţă.
Nivelul şi structura cererii şi ofertei trebuie să fie în corelaţie.
 Astfel, dacă la un moment dat cererea este mai mare decât oferta, atunci o parte
a puterii de cumpărare rămâne neacoperită, conducând la dezechilibre băneşti şi la o
cerere nesatisfăcută, iar în condiţii concurenţiale la creşterea preţului, până când cererea
va fi egală cu oferta.
 Dacă oferta este mai mare decât cererea, o parte a producţiei nu va avea
desfacere pe piaţă, se creează stocuri, iar producătorii respectivi nu realizează venituri şi
nu-şi vor putea realua activitatea. În acest caz, preţul scade până când oferta va cobori la
nivelul cererii. Se impune astfel acţiunea legii cererii şi ofertei, agenţii economici
trebuind să urmărească echilibrul dinamic dintre cerere şi ofertă.
TEMA 2
PREŢUL- CONCEPT, TEORII, TIPURI ŞI FUNCŢII
Preţul reprezintă cantitatea de monedă primită, respectiv plătită pentru

vânzarea, respectiv cumpărarea unui bun economic. Acesta este preţul
Important absolut.
162
Alături de preţul absolut există şi preţul relativ (PR) sau raportul de schimb,
adică preţurile bunurilor a, b, c..., exprimate în funcţie de cel al unui bun considerat
etalon sau element de referinţă.
PRi= ∙ unde PRi = preţul relativ al bunului „i” PAi= preţul absolut al bunului
„i” ; PAe = preţul absolut al bunului etalon;
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori
se fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru
caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
Preţul apare ca expresia bănească a valorii mărfii; este privit ca expresia
evaluării concrete la care circulă bunurile economice.
CE MĂSOARĂ PREŢUL?
Încercând să răspundă la această întrebare, în literatura economică s-au conturat
trei teorii ale preţului: teoria clasică, teoria neoclasică şi mixtă.
Conform teoriei clasice preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică a
bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de producţie şi
de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Este o teorie obiectivă a
valorii, potrivit căreia preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie a mărfii, modul
în care ea se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie (costul mediu
şi marginal al produsului), depinzând de producător.
Teoria subiectivă a preţului - elaborată de şcoala neoclasică, conform căreia
preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea marginală şi raritatea
respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află comparativ cu cererea solvabilă.
Astfel că preţul apare ca expresie a utilităţii marginale, cât şi a insuficienţei unui bun, ce
determină un mecanism automat de echilibrare a cererii şi ofertei.Valoarea economică şi
preţul unui bun sunt cu atât mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este
mai rar. Cele două împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea
marginală şi raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Spre deosebire de teoria obiectivă a valorii, aici preţul este explicat prin condiţiile
pieţei, rolul decisiv avându-l cumpărătorul.
În teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului,
elaborată în prima treime a secolului al XX-lea (Şcola de la Cambridge) se pleacă de la
premisa că cele două teorii anterioare nu sunt opuse, ci doar explicaţii incomplete şi soluţii
parţiale privind valoarea economică şi preţul.
Economistului neoclasic Alfred Marshall îi revine meritul de a fi demonstrat că
disocierea acţiunii conjugate a cererii şi ofertei în formarea preţurilor este inoportună;
ambele au un rol la fel de important, deoarece în absenţa uneia nu se formează preţul pe
piaţă. În acest sens, Alfred Marshall se exprimă plastic: „A te întreba dacă valoarea şi
preţul unui bun sunt date de consumul de factori de producţie ori de utilitatea marginală
şi raritatea lui este sinonim cu a te întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unei
foarfece este tăiată de lama de jos ori de cea de sus”.
163
Studiind problematica preţurilor, susţine că preţul unui bun este determinat atât de
cerere (aprecieri subiective) cât şi de ofertă (apreciere obiectivă, manifestată prin costul de
producţie a bunului respectiv), în funcţie de perioada de referinţă.
Pe termen scurt, factorul determinant al preţurilor este cererea, iar

pe termen lung factorul determinant al preţurilor este oferta.
Important
Fig. 1. Factorii preţului în condiţii de concurenţă (teoria contemporană a preţului)26
Putem spune că preţul este determinat atât de consumul de factori de

producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea bunului. Privit prin prisma
consumului de factori, preţul exprimă interesele producătorului şi stă la baza formării
ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de
vedere al cumpărătorului şi fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.
TIPOLOGIA PREŢURILOR
1. În raport de situaţia pieţei şi scopul analizei preţul poate fi privit ca o variabilă

dependentă sau independentă
La baza acestui criteriu de clasificare stă faptul că relaţia cerere-ofertă-preţ trebuie privită în
dublu sens, deorece modificarea nivelului preţului poate fi uneori cauza, iar alteori efectul
modificărilor la nivelul cererii, respectiv a ofertei.
 În primul caz de variabilă dependentă, se apreciază că preţul este un rezultat al
pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de preţ”. În acest caz, agenţii
cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin cantităţi sintetizate în legile cererii şi
ofertei.
 În cel de al doilea caz, de variabilă independentă, preţul este cel care influenţează
direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima se modifică în
acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.
26
Constantin Popescu, Ilie Gavrilă, Dumitru Ciucur, Teorie economică generală, vol. 1.
Microeconomie, http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=464&idb=
164
2. După modul în care se formează, preţurile pot fi: libere, administrate şi mixte
 preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor pieţei, în
funcţie de evoluţia cereii şi ofertei. Este situaţia ideală care se întâlneşte în modelul pieţei
cu concurenţă pură şi perfectă; în economiile reale se tinde spre asemenea preţuri pe
pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri etc.
 preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale altor centre
de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, sindicate etc.);
 preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de piaţă
concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente ale „mâinii
invizibile” cu mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din reglementări legislative ale
administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se includ în preţuri, stabilirea de
plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot coborî sau peste care nu pot creşte
etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite centre de forţă privată.
Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care parcurg
mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en-gros şi en-detail
pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.
3. După raportul cerere-ofertă, preţurile pot fi:

 Preţ de echilibru- cererea şi oferta sunt egale, iar cantităţile cerute egale cu cantităţile
oferite;
 Preţul pieţei- care poate fi mai mare, egal, sau mai mic în raport cu preţul de
echilibru, determinat corespunzător forţelor economice ale pieţei.
Preţul de echilibru reprezintă acel nivel al preţului la care cantitatea
vândută dintr-un bun economic este maximă şi la care are loc egalizarea
Important cererii şi ofertei la cel mai mare volum al tranzacţiilor.
Exemplu cifric:
Dacă propunem o funcţie a cererii pentru bunul X, Cx= 200– 2Px, iar funcţia
ofertei totală din bunul X, Qx= 80+Px, la egalitatea dintre Cx şi Ox se obţine preţul de
echilibru: Cx= Ox, adică 200– 2Px = 80+Px ⇒
Px = 40u.m., acesta fiind preţul de echilibru care, înlocuit în ecuaţiile cererii şi ofertei
asigură egalitatea cererii pieţei cu oferta:
⟹ Cx = Ox = 120 buc.=QE, reprezentând cantitatea de echilibru.
Echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă se asigură pe baza unor permanente

tatonări. În funcţie de situaţiile de pe piaţă, se formează diferite niveluri ale preţului, dar
piaţa concurenţială „îşi caută” acel preţ la care cererea şi oferta totală se egalizează sau se
apropie la nivelul celui mai mare volum de vânzări-cumpărări. În caz contrar, ea
înregistrează exces de cerere sau de ofertă (vezi tabelul 2 şi figura 2).
165
Tabel 2. Formarea preţului de echilibru

Starea pieţei Tendinţa preţului pe
Funcţia Funcţia
piaţă
Preţ cererii ofertei Exces de Exces de
unitar C=200-2P O=80+P cerere oferta
10 180 90 90 Creştere
20 160 100 60 creştere
30 140 110 30 creştere
40 120 120 Echilibrată Echilibru, stabil
50 100 130 30 scădere
60 80 140 60 scădere
Fig2. Formarea preţului de echilibru

Observaţii referitoare la graficul precedent:
 La un nivel al preţului mai mare de 40 u.m., deşi producătorul ar fi interesat să
sporească vânzările, oferta nu-şi găseşte cerere efectivă, datorită restricţiilor
bugetare ale consumatorilor; pe piaţă se creează un surplus (exces) de marfă (vezi
partea superioară a graficului, comparativ cu cea inferioară – unde se înregistrează
deficit de marfă).
 La orice preţ mai mic de 40 u.m., deşi cererea este în creştere pe măsură ce preţul
scade, producătorul oferă tot mai puţin (dacă situaţia ar continua, el ar hotărî ca la
un anumit nivel al preţului, să refuze aducerea mărfii pe piaţă).
Concluzie: La PE = 40 u.m, oferta va fi complet absorbită de cerere (QE = 120 bucăţi).
În punctul E se realizează echilibrul stabil al pieţei.
Preţul de echilibru reprezintă, deci, acel preţ la care ofertanţii continuă să producă
şi să vândă o marfă, iar cumpărătorii acceptă să o achiziţioneze (preţul pentru care
cantitatea oferită o egalizează pe cea cerută).
Preţul şi cantitatea de echilibru sunt expresia celei mai bune alocări şi utilizări a
resurselor; interesele producătorilor şi vânzătorilor sunt cel mai bine satisfăcute, piaţa
este „plină” de mărfuri, iar agenţii economici au interesul să-şi perpetueze tranzacţiile
ceea ce oferă economiei dinamism şi stabilitate.
La un preţ mai mic în raport cu cel de echilibru pe piaţă apare un deficit de
mărfuri, penurie, concurenţa dintre cumpărători este acerbă, iar fenomenele de absorbţie
166
se fac simţite în ansamblul economic. Dacă preţurile sunt libere, piaţa va „propune”
preţuri superioare ce au ca efect reducerea într-o măsură oarecare cererea şi creşterea
corespunzătoare a ofertei.
Ajustarea pieţei concurenţiale se realizează mai ales prin modificarea cantităţilor”
(cerute şi oferite).
Efectele modificării cererii şi ofertei asupra preţului pe piaţa unui produs:
 O creştere a cererii, în condiţiile ofertei nemodificate – sau o scădere a ofertei, pe
suportul unei cereri stabile – determină majorarea preţului de piaţă al bunului în cauză.
 O reducere a cererii, pe fondul ofertei constante – sau o mărire a ofertei, pe
coordonatele unei cereri stabile – antrenează micşorarea preţului de piaţă al mărfii
respective.
 O modificare simultană a cererii şi ofertei, în acelaşi sens sau în sens diferit, va
determina fie creşterea, fie scăderea preţului, în funcţie de intensitatea modificării cererii
şi ofertei.
Potrivit legii economice a interacţiunii dintre cerere şi ofertă, P = f(C, O). Acest
fapt nu înseamnă deturnarea legii cererii C = f(P) şi legii ofertei O = f(P), ci privirea
dintr-o altă ipostază a realităţii pieţei. Conform legii interacţiunii dintre cerere – ofertă,
preţul de piaţă este determinat de mişcarea celor două forţe (cererea şi oferta) şi tinde
spre o stare de echilibru, care se menţine atâta vreme cât condiţiile pieţei rămân
neschimbate.
4. După natura şi obiectul pieţei:
- preţuri ale bunurilor, serviciilor (= tarife),
- preţuri ale factorilor de producţie (salariu, dobândă, rentă),
- preţuri ale hârtiilor de valoare (cotaţie, curs) etc.;
- preţuri de licitaţie;
- preţuri afişate (cotaţii la bursă).
5. După consistenţa schimbului:
 preţuri en gros (“cu ridicata”);
 preţuri en détail (“cu amănuntul”).
6. După momentul achitării:
 preţuri la vedere – plătite imediat, contra mărfii livrate în acelaşi timp;
 preţuri la termen – cazul livrării ulterioare a bunurilor
PRINCIPALELE FUNCŢII ALE PREŢURILOR

Prin funcţiile sale preţul poate influenţa deciziile şi acţiunile agenţilor economici,
preţul reprezentând o pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii
economice.
1. Funcţia de informare cu privire la situaţia pieţei, la deciziile celorlalte firme din
ramură; Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre resurse şi
nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea tensiunii şi invers.
Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt coordonate deciziile
producătorilor şi cumpărătorilor; Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri producătorul
167
decide să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În felul acesta, el este cel mai
autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea resurselor pe domenii.
2. Preţul îndeplineşte funcţia de calcul, de evaluare şi de măsură a cheltuielilor
înregistrate de subiectul economic.
3. Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi recuperează
cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru continuarea activităţii
economice ;
4. Funcţia de stimulare prin preţ a producătorului (preţ =cost + profit), prin
motivaţia economică şi psihologică ;
5. Funcţia de distribuire a veniturilor (acestea din urmă vor fi mai mari în cazul
firmelor cu costuri mici şi invers) şi redistribuire a veniturilor (preţurile având incluse
impozite indirecte).
6. Resursele fiind limitate, nu pot fi satisfăcute toate nevoile; inevitabil are loc
raţionalizarea, limitarea consumului (şi a gradului de satisfacere a nevoilor) şi a
volumului de resurse alocate fiecărui domeniu. Principalul factor de raţionalizare în
economia capitalistă este preţul. El decide pe cei care au acces pe piaţă (în calitate de
cumpărători şi vânzători). Când preţul se modifică, se modifică şi plaja acestora.

 conceptul de piaţă şi de preţ
 legea cererii şi ofertei
 principalele forme ale pieţei şi ale preţurilor
 funcţiile preţurilor
întrebare.
1.Marcaţi care din următoarele afirmaţii cu privire la piaţă sunt incorecte:
a. Piaţa este un spaţiu economic dar care are întotdeauna şi o determinare fizică;
b. Pe piaţă, un agent economic poate fi numai cumpărător sau numai producător;
c. Piaţa este mijlocul de reglare a activităţii agenţilor economici în raport de criteriile
eficienţei şi competitivităţii împuse de concurenţă;
d. Piaţa este un loc special amenajat cu diferite instalaţii unde oamenii pot vinde şi
cumpăra mărfuri;
e. Piaţa este regulatorul concurenţei.
168

A(a,b,d) B(c,e) C(b,c,e) D(a,b,e)
2.Preţul îndeplineşte următoarele funcţii:
a. De raţionalizare a resurselor deficitare ale societăţii;
b. De stimulare a agenţilor economici în direcţia producerii de bunuri mai multe;
c. Informare privind evoluţia pieţei;
d. De recuperare a costurilor şi de recompensare a întreprinzătorilor;
e. De redistribuire a veniturilor;
f. De sporire a masei monetare.
A(b,c,e) B(a,b,c,d,e,) C(a,b,c) D(a,c,e,f,g)
3.Preţurile administrate se caracterizează prin:
a. Se formează în condiţiile pieţei libere (concurenţa pură);
b. Se află sub influenţa preponderentă a firmelor mici şi mijlocii;
c. Sunt impuse de firme cu poziţie dominantă pe piaţă sau controlate de stat;
d. Se formează la nivelul la care cererea şi oferta sunt egale.
4.Preţul de echilibru nu depinde de următorii factori:
a. Veniturile şi comportamentul consumatorilor;
b. Evoluţia cererii şi a ofertei;
c. Preţurile bunurilor substituibile;
d. Costurile de producţie;
e. Comportamentul unor organizaţii aflate în situaţia de monopol;
f. Numărul de consumatori.
5. Dacă preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, atunci piaţa se
a. Existenţa unui singur cumpărător;
b. Existenţa unui surplus de ofertă;
c. Existenţa unui surplus de cerere
d. Existenţa unui deficit de ofertă
e. Egalitatea dintre cerere şi ofertă
f. Neconcordanţa cantităţilor cerute cu cele oferite.
A(a,b) B(c,d) C(c,d,f) D(b,f)
6. Dacă preţul pieţei este sub nivelul preţului de echilibru atunci piaţa se
a. Cererea va fi mai mare decât oferta, existând o penurie de bunuri;
b. Cererea va fi mai mică decât oferta, existând un surplus de produse;
c. Egalitatea cerereii cu oferta;
d. Existenţa unui deficit de cerere
e. Existenţa unui surplus de ofertă.
7.Dacă pe piaţa unui bun, se realizează un exces de ofertă:
a. Preţul de echilibru creşte;
b. Preţul de echilibru scade;
c. Preţul pieţei scade şi tinde spre preţul de echilibru;
169
d. Cantitatea de echilibru creşte.

8. Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţurile pieţei tind spre:
a. Un nivel minim;
b. Un nivel maxim;
c. Echilibru.
Grila de evaluare:
1- A(a,b,d); 2- B(a,b,c,d,e); 3- c; 4-e; 5-D(b,f); 6-a; 6-c; 8-c.

Napoca, 2003
TEST DE EVALUARE
întrebare.
1. Formarea preţului are loc pe baza 2 puncte
următorilor factori exogeni:
a. Modificările în cantitatea oferită şi în costul unitar al bunurilor;
b. Preţurile aceluiaşi bun economic pe alte pieţe;
c. Influenţele exercitate de diferitele organizaţii economice având tendinţe monopoliste şi
oligopoliste;
d. Implicarea statului pe căi economice şi administrative;
e. Abilitatea întreprinzătorului şi profitul pe care îl poate încasa.
A(a,b,e) B(c,d,e) C(c,d) Db,c,d)
170
2. Care din următoarele afirmaţii despre 1 punct

preţul de echilibru sunt adevărate:
a. Este preţul cel mai mic oferit de cumpărători;
b. Este preţul cel mai mare primit de vânzători;
c. Este preţul la care oferta unui bun este cea mai mare;
d. Este preţul la care cererea unui bun este cea mai mare;
e. Este preţul la care cererea şi oferta satisfăcute sunt egale , iar volumul vânzărilor este
maxim.
3. Dacă cererea scade şi oferta creşte, 1 punct
cantitatea de echilibru:
a. Creşte;
b. Scade;
c. Rămâne constantă;
d. Este imposibil de analizat efectul previzibil în planul evoluţiei cantităţii de echilibru,
singura variabilă , în astfel de condiţii, fiind preţul de echilibru;
e. Va avea o evoluţie imprevizibilă întrucât, conform ipotezelor furnizate, nu se poate
preciza cu rigoare sensul dinamicii acestei variabile
4. Dacă cererea creşte, preţul de echilibru şi 1 punct
cantitatea de echilibru cresc şi ele?
a. Numai dacă se măreşte şi oferta;
b. Numai dacă oferta scade;
c. Dacă se măreşte oferta , iar creşterea cererii este mai mică decât cea a ofertei;
d. Dacă se măreşte oferta , iar creşterea cererii este mai mare decât cea a ofertei.
5. Pe termen foarte scurt : 1 punct
a. Cererea reprezintă factorul principal al formării preţului;
b. Oferta reprezintă factorul principal al formării preţului;
c. Preţul este determinat numai de cerere.
6. Nu reprezintă funcţii ale preţurilor: 1 punct
a. De recuperare a costurilor de producţie;
b. De corelare a cererii cu oferta;
c. De informare reală asupra consumului de factori de producţie;
d. De informare cu privire la situaţia pieţei.
7. Oferta influenţează cererea pentru că: 2 puncte
a. Determină apariţia de noi nevoi;
b. Creează obiectul consumului;
c. Producătorii realizează acele bunuri care sunt cerute.
Grila de evaluare:
1-C(c,d); 2- e; 3-e; 4-d; 5-a; 6-c; 7-a,b
171
MODULUL 11
CONCURENŢA
Timp alocat-4 ore
CUPRINS
INTRODUCERE
Obiective
Tema 1 CONCURENŢA: CONCEPT, FACTORI, ROL ŞI INSTRUMENTE
Tema 2 FORMELE CONCURENŢEI
BIBLIOGRAFIA
TEST DE EVALUARE
INTRODUCERE
Cursul este destinat prezentării concurenţei, principala
reglatoare a pieţei. Concurenţa, trăsătura de bază a economiei de
INTRODUCERE piaţă, este cea care atestă raportul dinamic de forţe dintre
participanţii la tranzacţii, dinamizând astfel întreaga activitate
economică. În funcţie de structura de piaţă, natura şi calitatea
agenţilor economici etc. se disting două forme ale concurenţei:
perfectă şi imperfectă.
 Prezentarea noţiunii de concurenţă, a factorilor şi rolului
concurenţei pe piaţă
 Prezentarea principalelor instrumente concurenţiale
 Evidenţierea elementelor specifice concurenţei perfecte
OBIECTIVE
 Identificarea şi analizarea principalelor forme concurenţiale
MODUL
172
imperfecte

DE LUCRU 15 minute.
TEMA 1
CONCURENŢA: CONCEPT, FACTORI, ROL ŞI

INSTRUMENTE
Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi
economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de
achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare, financiare
etc. Este o competiţie pentru a obţine avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea
producerii riscurilor). Se manifestă atât pe piaţa profactorilor (factori de producţie), cât şi
pe piaţa satisfactorilor (a bunurilor si serviciilor finale).
Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor

subiecţi de proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în
Important raporturi de cooperare şi confruntare cu ceilalţi, fiind expresia liberei
iniţiative.
Pentru ca concurenţa să se poată manifesta pe piaţă, trebuie să fie îndeplinite 2

condiţii: libertatea formării preţului şi existenţa proprietăţii private, iar drepturile de
proprietate să fie riguros delimitate şi garantate (condiţiile concurenţei).
173
ROLUL CONCURENŢEI ÎN ECONOMIA DE PIAŢĂ (FUNCŢIILE

CONCURENŢEI)
1. Asigură alocarea optimă a resurselor economice şi utilizarea lor eficientă-

raritatea resurselor şi posibilitatea utilizării lor alternative, impune fiecărui agent
economic să facă alegeri referitoare la resursele necesare, modul de procurare şi folosire.
Mecanismul concret de alocare a resurselor în cadrul unei economii de piaţă îl reprezintă
concurenţa;
2. Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care
favorizează creşterea eficienţei, economisirea resurselor, satisfacerea mai bună a
nevoilor;
3. Diferenţiază agenţii economici: cei mai creativi, abili întreprinzători ies
învingători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii imobili,
conservatori; altfel spus „salubrizează” viaţa economică;
4. Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor şi
chiar a preţurilor de vânzare;
5. Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome ale
producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;
6. Face posibilă atât dezvoltarea producţiei (îi stimulează sau constrânge pe
producători să găsească soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea) cât şi
creşterea gradului de deservire a cumpărătorilor (Permite cumpărătorului să găsească
furnizorul cu marfa cea mai bună şi mai ieftină);
7. Atunci când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se
poate transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la concentrarea
exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea bunurilor mărfare; îl defavorizează
pe consumator etc.
INSTRUMENTELE (MIJLOACELE) LUPTEI CONCURENŢIALE
Instrumentele care se folosesc în cadrul concurenţei au evoluat odată cu piaţa şi

concurenţa. În mod tradiţional, se consideră că concurenţa poate avea la bază mijloace de
natură economică şi extraeconomică.
Instrumente economice:
 reducerea costurilor de producţie sub cele ale concurenţilor;
 reducerea preţurilor de vânzare sub cele ale concurenţilor;
 creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor;
 diferenţierea produselor (în special prin marca produsului);
 reclamă şi publicitate;
 acordarea de facilităţi clienţilor:
 facilităţi la vânzare – vânzarea pe credit, dobânzi mai reduse la creditele comerciale,
termene de livrare mai mici, facilităţi la transport şi/sau la punerea în funcţiune a
bunului (dacă e cazul), contribuţii la campanii de publicitate etc.
174
 facilităţi post –vâzare, referitoare la termenul de garanţie, service etc.
Instrumente extraeconomice(legale şi ilegale):

- lansarea de informaţii false despre concurenţi;
- sponsorizarea unor activităţi social-culturale;
- falsificarea unor reţete de fabricaţie, falsificarea produselor;
- încălcarea prevederilor în vigoare;
- presiuni morale; spionaj economic etc.
În funcţie de instrumentele utilizate în rivalitatea concurenţială se identifică
următoarele forme de concurenţă:
 Concurenţă loială- se caracterizează prin folosirea mijloacelor economice în
condiţiile accesului liber pe piaţă;
 Concurenţa neloială- presupune utilizarea instrumentelor extraeconomice legale;
 Concurenţa ilegală- se manifestă atunci când în lupta concurenţială agenţii
economici utilizează instrumente extraeconomice ilegale, în discordanţă cu legislaţia
comercială în vigoare.
TEMA 2
FORMELE CONCURENŢEI
În literatura economică criteriile avute în vedere la delimitarea diferitelor forme
ale concurenţei sunt diverse şi se referă în principal la: structura de piaţă sau structura
concurenţială, natura şi calitatea subiecţilor concurenţei; scopurile urmărite şi
modalităţile de realizare; localizarea geografică a pieţelor pe care se manifestă concurenţa
etc.
În analiza formelor concurenţei un criteriu deosebit de important este
STRUCTURA CONCURENŢIALĂ, care este definită în funcţie de:
 Numărul şi puterea agenţilor economici participanţi la schimb;
 Gradul de diferenţiere a produsului, respectiv omogenitatea lui;
 Fluiditatea pieţei;
 Gradul de mobilitate a factorilor de producţie;
 Transparenţa pieţei.
175
În funcţie de modul de manifestare a elementelor structurii concurenţiale se

identifică 2 tipuri fundamentale de concurenţă:
1. Concurenţă (pură şi) perfectă
2. Concurenţă (impură şi) imperfectă
1. CONCURENŢA (PURĂ ŞI) PERFECTĂ
Noţiunea concurenţă pură şi perfectă (sau completă) derivă din libera concurenţă
şi presupune ca:
 Toţi producătorii (numeroşi) să-şi vândă întreaga ofertă, la preţul pieţei, fără a
putea influenţa în vreun fel nivelul acestuia;
 Toţi consumatorii potenţiali (numeroşi) să achiziţioneze în totalitate bunurile necesare,
în cantitatea dorită, la preţul pieţei, pe care să nu-l poată modifica.
Puritatea concurenţei este dată de valabilitatea simultană şi cumulativă a trei
condiţii:
1. Atomicitatea perfectă a pieţei = dispersarea producţiei şi desfacerii de bunuri
economice, în cazul unui număr foarte mare de agenţii economici (producători, respectiv
vânzători şi consumatori, respectiv cumpărători). Fiecare dintre aceştia are dimensiuni
neglijabile în raport cu cea a pieţei şi nu influenţează semnificativ nici volumului
ofertei/cererii, nici preţul de piaţă;
2. Omogenitatea produsului tranzacţionat: Toţi producătorii realizează acelaşi bun
omogen, cu trăsături identice (nediferenţiate), creat în aceleaşi condiţii de acces la
resurse, fără favorizări. Astfel, cumpărătorilor le este absolut indiferent de la care agent
economic se aprovizionează pentru a-şi satisface nevoile de consum;
3. Fluiditatea perfectă a pieţei sau intrarea şi ieşirea libere pe / de pe piaţă:
Accesul şi mişcarea într-o ramură economică nu sunt împiedicate prin barierele juridice,
financiare sau instituţionale. Singurele “condiţii” sunt cele care determină însăşi existenţa
agentului economic: acesta pătrunde pe piaţă când nivelul costului de producţie este
inferior preţului de vânzare şi părăseşte piaţa în situaţia contrară.
Perfecţiunea concurenţei se regăseşte în îndeplinirea simultană şi cumulativă a
două condiţii:
1. Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: Presupune libertatea şi capacitatea
fiecărui agent economic de a utiliza prod-factorii aşa cum (şi unde) consideră că e mai
bine, pentru obţinerea celor mai profitabile rezultate economice (ceea ce înseamnă, în
acelaşi timp, elasticitatea totală a factorilor respectivi).
2. Perfecta transparenţă a pieţei: Se referă la informarea completă (perfectă) a
tuturor participanţilor la schimb, privind tipul, natura, caracteristicile produsului, preţul
produsului, nivelul, structura şi evoluţia cererii şi ofertei.
Concurenţa este considerată ca pură şi perfectă doar atunci când cele 5

condiţii sunt simultan satisfăcute. Atunci când una sau mai multe dintre
aceste condiţii nu sunt realizate apare concurenţa impură sau imperfectă.
176
Important
Acest tip de concurenţă apare în realitate doar în cazuri particulare, întrucât

respectarea completă şi simultană a premiselor de puritate şi perfecţiune a concurenţei e
dificilă. Concurenţa pură şi perfectă reprezintă o stare teoretică (model), spre care tinde
piaţa; are rol de model în analiza tipurilor de concurenţă.
FORMAREA PREŢURILOR ÎN CONDIŢII DE CONCURENŢĂ PERFECTĂ
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul se formează prin jocul liber

cerere – ofertă, nefiind influenţat de participanţii la schimb.
Important
Chiar şi atunci când cererea sau oferta individuală (ale unui agent economic) se
modifică, preţul de vânzare rămâne constant, concretizând alura curbei cererii la nivel
de firmă: o paralelă la abscisă, la nivelul dat de preţul P.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă producătorii (vânzătorii) şi cumpărătorii sunt
primitori de preţ (price takers; preneurs des prix). Un agent economic este primitor de
preţ când are o forţă economică atât de redusă în raport cu cererea pieţei sau oferta
industrie(vezi caracteristica de atomicitate), încât el nu are nicio posibilitate de a-l
influenţa: pentru el, preţul se formează prin tatonări, această funcţie realizând-o
permanentele confruntări dintre cerere şi ofertă; în funcţie de nivelul preţului agenţii
pieţei încearcă să se „replieze”, acţionând asupra cantităţilor pe care, în funcţie de
interese, le majorează sau le diminuează.
Echilibrul pe piaţa cu concurenţă pură şi perfectă se realizează la acel preţ (Pe)
şi volum de tranzacţii (Qe) pentru care cererea şi oferta pieţei sunt egale, adică în punctul
la care curba cererii pieţei (cererea globală) şi a ofertei globale se intersectează.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă, preţul corespunzător egalizării dintre oferta
globală şi cererea globală este considerat unul de echilibru (preţul de echilibru-PE) şi are
câteva caracteristici:
 apare spontan, în urma desfăşurării libere a concurenţei pe piaţă; ca urmare, volumul
vânzărilor efectuate la acest preţ este maxim posibil;
 se autoimpune tuturor participanţilor la schimb;
 este unic (datorită caracteristicilor de atomicitate ale pieţei);
 reprezintă o stare a echilibrului de moment, în ideea că orice intenţie de creştere sau
scădere a lui ar fi anulată de forţele pieţei, care l-ar readuce la nivelul pentru care cererea
se egalizează cu oferta.
Pe piaţa cu concurenţă perfectă diferenţiem următoarele situaţii, dependente de
perioada de referinţă:
1) La un moment dat (pe perioadă ultrascurtă) se poate ajunge la unul din două
cazuri:
177
 Oferta dintr-un bun adus pe piaţă poate deveni rigidă (relativ constantă sau chiar
fixă). Astfel că orice creştere a cererii determină majorarea preţului – şi invers (fig.3) [ex.
cazul operelor de artă unicat];
 Cererea pentru o marfă poate deveni rigidă (relativ constantă), iar orice creştere a
ofertei determină micşorarea preţului – şi invers (fig. 3.) [ex. cazul acelor bunuri de
strictă necesitate care nu permit stocarea].
Fig.3.Formarea preţurilor la un moment dat

2). Pe termen scurt, cererea se modifică, dar oferta cunoaşte modificări reduse,
sub incidenţa factorului muncă, a metodelor de marketing şi o mai bună utilizare a
capitalului fix, fapt ce determină atât o modificare a preţului cât şi a echilibrul pieţei
(fig.4a).
3). Pe termen lung, decisivă în stabilirea nivelului de preţ şi a echilibrului este
oferta. Alura ofertei pe termen lung depinde de modul în care eventuala intrare a unor noi
firme pe piaţă influenţează costul factorilor de producţie în ramură.
Echilibrul pe termen lung se realizează atunci când se trece la o nouă stare de
echilibru, când toţi factorii de producţie sunt variabili, ca urmare a intrării (ieşirii) din
industrie a unor firme, ameliorării calitative şi creşterii cantitative a capitalului fix şi a
altor inputuri (fig.4.b. )
P O P O
E1 O1
PE1
PE E PE=PE1 E E1
C1
C C1
C
QE QE1 cantitate
QE QE1 cantitate
Fig. 4.a.Echilibrul pe termen scurt Fig. 4.b.Echilibrul pe termen lung
178
Alături de echilibrul pieţei în condiţii de concurenţă perfectă este important să se

analizeze şi echilibrul unei firme în condiţii de concurenţă perfectă.
Echilibrul firmei exprimă acea situaţie care-i permite să obţină cele mai bune
rezultate posibile sintetizate în maximizarea profitului. El este privit pe termen scurt şi
pe termen lung.
Starea de echilibru, pe termen scurt, este atinsă în condiţiile în care profitul obţinut
de firmă este maxim iar volumul de producţie este optim. Obţinerea profitului maxim
este posibilă atunci când venitul marginal (Vmg) este egal cu costul marginal (Cmg).
În condiţiile concurenţei perfecte preţul nu este determinat de decizia agenţilor
economici, ci este dat, fapt ce determină ca preţul (P) să fie totdeauna egal cu venitul
marginal: Vmg=Cmg=P⟹ profit maxim.
2. CONCURENŢĂ (IMPURĂ ŞI) IMPERFECTĂ
În concurenţa imperfectă dispar una sau mai multe trăsături ale gradului de
perfecţiune şi/sau puritate a concurenţei perfecte
Producătorii şi consumatorii au puteri inegale, existând astfel posibilitatea
efectuării, din partea lor, de presiuni individuale asupra preţurilor.
Pieţelor reale, efective, cele care se întâlnesc în economiile cu piaţă concurenţială,
le este caracteristică concurenţa imperfectă. Se apreciază că într-o ramură (industrie)
există concurenţă imperfectă dacă vânzătorii, respectiv cumpărătorii, fixează ei înşişi
sau exercită influenţe individuale asupra nivelurilor preţurilor la oferta lor sau la
cererea pe care doresc să şi-o satisfacă.
Pieţele cu concurenţă imperfectă se prezintă într-o mare diversitate, dar niciodată
în formă pură. Din diversitatea acestora, vom analiza în continuare piaţa de monopol,
monopolistică şi de oligopol.
 MONOPOLUL
Monopolul reprezintă acea situaţie de piaţă în care oferta unui bun este
concentrată în forţa unui singur producător (vânzător), persoană fizică
Important sau firmă, care se confruntă cu o cerere atomizată, provenind de la
numeroşi cumpărători, fiecare cu forţă economică şi cerere individuală
reduse.
Caracteristicile concurenţei de monopol:

 Oferta este concentrată în puterea unicului fabricant al unui produs nesubstituibil
(produsul să nu aibă înlocuitor)
 Diferenţierea produselor.
 Existenţa unui control absolut asupra resurselor şi rezultatelor.
 Informaţiile asupra costurilor, preţurilor şi organizării pieţei sunt incomplete.
179
 Existenţa rigidităţii în utilizarea şi mobilizarea factorilor de producţie.

 Propriu-zis, manifestările concurenţiale sunt suprimate, datorită existenţei restricţiilor
(barierelor) la intrarea pe piaţă a altor posibili producători. Este minimizat, astfel,
pericolul apariţiei rivalilor (inexistenţa concurenţei interne şi externe).
 preţul de vânzare superior celui din concurenţa perfectă, din cea monopolistică şi
din oligopol (preţ controlat).
 monopolul nu poate asigura satisfacerea maximă (optimă) a nevoilor de consum.
Sintetizând, monopolul poate exista doar acolo unde bunul nu are substituenţi
apropiaţi, iar furnizorul este în măsură să împiedice alte firme să-l producă. Aceste
caracteristici vizează monopolul absolut (perfect) sau pur.
Spre deosebire de monopolul perfect, cu existenţă neconcretizată, monopolurile
care există pe piaţă sunt de tip imperfect (relativ), gradul lor de “impuritate” fiind dat de
faptul că bunurile oferite spre vânzare au, în general, înlocuitori. În realitate, majoritatea
trebuinţelor umane sunt satisfăcute printr-o gamă - mai extinsă sau mai restrânsă - de
bunuri economice substituibile, fiind puţine sau extrem de puţine bunurile economice
care nu au înlocuitori (substituenţi).
Monopolul pur este o situaţie limită, o stare cu totul particulară; în realitate însă
există mai degrabă situaţii de cvasimonopol, stări de piaţă în care un agent economic
produce şi vinde un bun care nu poate fi substituit în mare măsură şi în mod operativ,
rapid. Altfel spus, cvasimonopolul apare atunci când o firmă aduce pe piaţă un bun a
cărui elasticitate încrucişată (de substituire la preţ) este foarte slabă.
Dacă avem în vedere varianta simetrică, a unicităţii cumpărătorului şi atomicităţii
ofertei vom vorbi despre monopson. În această situaţie, cumpărătorul este cel care poate
influenţa preţul şi nivelul producţiei.
După obstacolul la intrarea pe piaţă:

 monopol natural – rezultă din faptul că funcţionarea mai multor firme în ramură
ar cauza înregistrarea de pierderi (investiţii suplimentare); situaţie temporară când, în
lipsa unui program de protecţie, firmele mici şi mijlocii dintr-un domeniu sunt eliminate
de pe o anumită piaţă de către o firmă mare, puternică, care deţine economii de scară 27
substanţiale sau sunt „preluate” prin mijloace economice, sub formă de fuziuni şi
absorbţii sau asocieri, dând naştere la o formă de monopol natural;
 monopol geografic – apare ca urmare a deţinerii controlului asupra unor factori de
producţie (resurse) clar delimitate ca areal;
 monopol instituţional (administrativ) – are la bază reglementări legislative, care
dau (de obicei statului) dreptul exclusiv asupra producţiei şi/sau comercializării unor
bunuri [interzicerea de către autorităţi a apariţiei altor agenţi în ramură (ex. transportul şi
distribuţia energiei electrice, industria de apărare, transportul aerian şi pe calea ferată)];
27
Economia de scară permite în anumite domenii şi în anumite condiţii scăderea costurilor de
producţie într-o măsură atât de mare încât alte firme, cu un volum mai redus de activitate (de
exemplu intreprinderile mici şi mijlocii) nu ar putea ajunge la o asemenea performanţă.
180
 monopol tehnologic – rezultă ca urmare a legiferării dreptului de proprietate

industrială;
 monopol asupra mărcii comerciale (asupra know-how-ului) – derivă din faptul
că imaginea producătorului conferă necesitatea protejării ei.
 PIAŢA CU CONCURENŢĂ DE OLIGOPOL
Oligopolul desemnează situaţia unei pieţe pe care numărul producătorilor/

vânzătorilor de bunuri similare sau diferenţiate este relativ redus (câţiva
Important ofertanţi), iar cel al cumpărătorilor este mare (realizându-se atomicitatea
cererii).
Situaţia în care oferta îşi păstrează caracterul de atomicitate iar cererea este redusă
la un număr restrâns de consumatori, se numeşte oligopson.
Pe piaţa de oligopol, oferta este asigurată de un număr relativ mic de firme între
care nu există diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forţei economice,
nivelului costului mediu, gradului de internaţionalizare a activităţii. Fiecare vânzător
reprezintă o firmă mare, cu o forţă economică, tehnologică şi financiară ridicate, deţine o
pondere importantă în oferta totală. Deşi ofertanţii n-au posibilitatea controlului asupra
preţurilor, ei au capacitatea de a influenţa piaţa în mod direct (prin deciziile privind
preţul, cantitatea, publicitatea, lansarea în modele noi, modul de comercializare etc.), şi
indirect (prin reacţiile pe care le are la acţiunile concurenţilor).
Oligopolul reprezintă structura de piaţă cea mai răspândită în ţările dezvoltate
din punct de vedere economic. Se înregistrează un grad mare de concentrare economică,
la industriile în care câteva firme asigură majoritatea vânzărilor totale din ramură: oţel,
aluminiu, ciment, automobile, bunuri electrocasnice avioane, produsele petroliere,
tehnica electronică de calcul, ţigaretele, produsele alimentare cu un grad ridicat de
prelucrare, majoritatea materiilor prime neagricole, medicamentele, energia electrică etc.
Caracteristica fundamentală a oligopolului o reprezintă interdependenţa
acţiunilor producătorilor, în sensul că deciziile luate cu privire la amplasarea în
teritoriu, preţul produsului, cantitatea produsă şi profitul realizat de un ofertant, depind de
reacţiile celorlalţi ofertanţi existenţi pe piaţă. Este foarte importantă anticiparea corectă a
reacţiilor adversarilor.
Pe această piaţă barierele de intrare pentru noii concurenţi sunt foarte puternice.
Pot exista bariere tehnice (deţinerea de licenţe, brevete etc.), financiare (privilegii
speciale cu marile instituţii financiare şi de credit care sunt piedici pentru eventualii nou
veniţi) şi organizatorice (contracte de exclusivitate cu furnizorii de anumite materii
prime, cu reţeaua comercială cu amănuntul, dar mai ales cu cea en-gros); dacă intrarea în
ramură ar fi facilă, piaţa ar deveni monopolistică.
181
PRINCIPALELE FORME DE OLIGOPOL

Când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec (ciment, oţel, energie
electrică, energie termică, ţiţei), există un oligopol pur. În acest caz, se manifestă în
special concurenţa prin preţ, interdependenţele reciproce vor fi mai mari, deoarece orice
modificare a preţului unei fime va produce efecte substanţiale asupra vânzărilor
concurenţilor şi îi va determina pe aceştia să reacţioneze.
Când bunurile sunt de acelaşi gen, dar diferenţiate intrinsec sub aspect funcţional
(autovehicule, tehnică electronică de calcul, servicii financiare juridice şi de consultanţă
economică etc.), structura de piaţă se numeşte oligopol eterogen (diferenţiat). În acest
caz modificările de preţ vor avea efecte directe mai reduse asupra celorlaţi concurenţi.
Cu cât gradul de diferenţiere al produselor este mai mare cu atât gradul de dependenţă
reciprocă va fi mai redus.
Datorită interdependenţei acţiunilor producătorilor, oligopolul are un
comportament strategic şi se confruntă cu o dilemă fundamentală: să adopte un
comportament de cooperare sau de confruntare cu celelalte câteva firme din industrie.
În funcţie de modul de manifestare a legăturilor reciproce dintre firmele

care acţionează pe piaţa de oligopol, respectiv gradul de coordonare, se
Important întâlnesc două forme extreme de oligopol: oligopol noncooperant si
cooperant.
A) oligopol noncooperant, bazat pe relaţii de confruntare deschisă. Oligopolul cu

comportament „noncooperant" este specific situaţiilor în care piaţa de oligopol este în
curs de constituire într-o anumită ţară. Firmele oligopol dintr-o industrie sau din industrii
cu produse uşor substituibile intră într-o concurenţă deschisă sub forma războiului
preţurilor, inclusiv prin forme violente, soldat cu dispariţia unora dintre combatanţi şi cu
slăbirea forţei economico-financiare a învingătorilor, facilitând astfel intrarea pe piaţă a
unor agenţi economici din afara industriei, de regulă o firmă străină, cu forţă economică
ridicată, ce-i poate învinge pe vechii combatanţi, eliminându-i de pe piaţă. Practica
economică demostrează că un asemenea tip de comportament nu este exclus la
companiile moderne, dar el este foarte rar.
B) oligopol cooperant, bazat pe relaţii de „cooperare" limitată, din interes.
Oligopol cooperant se bazează pe existenţa unor înţelegeri, exprese sau tacite, dar
confidenţiale, asupra unor aspecte importante, dar limitate, prin care participanţii îşi
asumă comportamente comune sau similare, comportamente (şi înţelegeri) aflate adeseori
la limita legii sau în conflict cu ea.
Obiectul acordurilor dintre concurenţi îl poate reprezenta: nivelul preţurilor de
vânzare, nivelul producţiei, fixarea ofertei pe baza unor cote fixe de producţie şi/vânzare,
pentru fiecare firmă pe o anumită piaţă, sau împărţirea pieţelor de desfacere (fiecare firmă
putând beneficia de pe o poziţie de monopol pe piaţă sau segmentul de piaţă ce-i revine),
etc.
182
În cadrul oligopolului cooperant între firmele oligopol prin aceste înţelegeri nu se

elimină concurenţa: regula generală este renunţarea la concurenţa prin preţ, folosindu-se
metode mult mai subtile şi rafinate, precum: publicitatea, acordarea de avantaje
cumpărătorului pentru menţinerea şi atragerea clientelei, service-ul etc., scopul imediat
fiind manipularea cererii.
Principalele forme de oligopol cooperant:
B.1). Oligopol coordonat sau cooperant
B.2) Oligopolul asimetric sau mixt
B.3) Înţelegeri temporare şi parţiale
B.1). Oligopol coordonat sau cooperant

Cartelul este o înţelegere expresă între mai mulţi producători puternici dintr-un
domeniu, care îşi păstrează independenţa de producţie şi cea financiară, înţelegându-se în
ceea ce priveşte nivelul preţurilor, volumul producţiei, împărţirea pieţelor (fiecare
participant primeşte o anumită cotă de vânzări), când şi cum să se modifice preţul etc.
Cartelul îşi propune să maximizeze funcţia obiectiv28, la nivelul său, iar rezultatul se
împarte între participanţi în funcţie de diverse criterii convenite: volumul vânzărilor,
ritmul de reînnoire a produselor, gradul de competitivitate, nivelul costului unitar etc.
Trustul este structura de piaţă bazată pe existenţa unui grup financiar puternic -
holdingul – care deţine pachetul acţiunilor de control la mai multe firme mari,
independente, din punctul de vedere al producţiei. Holdingul stabileşte modul de
împărţire a pieţelor, nivelul preţurilor între firme pentru maximizarea profitului sau
realizarea altor obiective strategice.
Concernul cuprinde întreprinderi din ramuri diferite, grupate fie pe criteriul
cooperării pe verticală (conform fluxului tehnologic), fie pe orizontală (pe ramuri
complementare).
Conglomeratul reprezintă o formă complexă de înţelegere între ofertanţi,
urmărind realizarea unui venit mai mare, simultan pe mai multe pieţe, prin desfacerea
mai multor categorii de produse, pentru a reduce riscurile legate de un singur produs.
Consorţiul bancar- înţelegere în domeniul financiar, prin care câteva bănci
puternice dintr-o ţară sau din ţări diferite participă cu resurse financiare pentru acordarea
unor credite importante, de regulă pe termen lung şi cu grad de risc ridicat, unor firme
mari sau guverne. Respectivele instituţii care cooperează în acea tranzacţie îşi corelează
acţiunile şi participarea, dar rămân concurente în numeroase alte operaţiuni.
B.2) Oligopolului asimetric (sau oligopolul cu firmă lider)

Oligopolului asimetric este structura de piaţă caracterizată prin existenţa unei
firme lider care se detaşează de celelalte, prin forţa economică, cota de piaţă şi nivelul
eficienţei.
Firma lider sau firma „barometru” îşi elaborează autonom propria strategie
privind preţul, oferta, reînnoirea producţiei etc., comportându-se ca un monopol şi făcând
28
maximizarea cifrei de afaceri şi mărirea cotei de piaţă;
183
abstracţie de ceilalţi concurenţi. Ceilalţi concurenţi (firmele satelit) vor avea un

comportament în funcţie de deciziile pe care firma lider le ia cu privire la preţ, cantitate,
piaţa de desfacere etc.
B.3) Înţelegerile temporare şi parţiale între cei câţiva ofertanţi pentru realizarea
unui interes comun, cum ar fi :
 efectuarea unor acţiuni de cercetare ştiinţifică;
 realizarea unor fuziuni parţiale prin constituirea unor filiale comune în domenii
tradiţionale sau în noi domenii (alianţa de cointegrare);
 cooperare complementară între două sau mai multe firme în care fiecare
participant încearcă să beneficieze de anumite atuuri ale celorlalţi dar care îi lipsesc lui
într-un domeniu specific.
 exercitarea de lobby politic pentru a impune măsuri legislative în favoarea
firmelor existente şi atenuarea concurenţei străine.
Comportamentul cooperant sau necooperant pe care firmele îl au influenţează decisiv
mecanismul de formare şi mişcare a preţului pe piaţa de oligopol, iar măsurile
autorităţilor trebuie îndreptate spre a menţine oligopolurile în competiţie şi nu în
complicitate.
 CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ
Teoria şi practica economică atestă existenţa unei forme de concurenţă care
întruneşte condiţiile concurenţei perfecte cu o excepţie şi anume: omogenitate produselor
este înlocuită cu diferenţierea (eterogenitatea) lor.
Diferenţierea produselor se realizează prin îmbunătăţirea calităţii (manieră reală)
şi/sau prin modul de prezentare, ambalare, reclamă, publicitate etc. (manieră iluzorie).
Prin diferenţierea produselor se încearcă să se imprime acestora particularităţi care se pot
transforma într-o situaţie de monopol temporar şi relativ, vânzătorii putând influenţa
preţul prin politica noilor sortimente de produse.
Satifacţia consumatorului este deplină, el putând să alegă între producători şi
produse.
Trăsăturile esenţiale ale concurenţei monopolistice:
 Diferenţierea mărfurilor prin care ofertantul încearcă să asigure o concordanţă tot
mai mare a bunurilor pe care le oferă cu nevoile, dorinţele consumatorului şi să-şi atragă
astfel clienţii;
 Existenţa atomicităţii cererii şi ofertei; numărul de ofertanţi este suficient de mare
pentru ca deciziile şi acţiunile individuale să fie independente de ale celorlaţi (această
caracteristică apropie concurenţa monopolistică de cea perfectă);
 Intrarea unor firme noi pe piaţă este relativ facilă;
 Înlocuirea concurenţei prin preţuri cu concurenţa prin produse- este trăsătura
fundamenată a acestei forme de concurenţă;
 Preţul de echilibru pe această piaţă este de regulă mai mare decât cel al pieţei cu
concurenţă perfectă şi mai mare decât costul marginal.
184
Deoarece această fomă de concurenţă se desfăşoară între numeroşi ofertanţi, se mai

numeşte şi concurenţă multifirme cu produs diferenţiat.
La ora actuală, piaţa monopolistică se prezintă într-o structură tot mai diferenţiată.
Pe de o parte există structura tradiţională în care întreprinderile mici şi mijlocii continuă
să lucreze pentru consumatorul final. Pe de altă parte, altele, intră în relaţii speciale cu
firme mari, puternice de tip oligopol – autohtone sau străine – livrându-le pe baza unor
contracte ferme, anumite servicii, piese, repere, semifabricate care sunt încorporate în
produsul final comercializat sub marca partenerului oligopol. De asemenea există şi
situaţii în care firmele mari subcontractează către IMM-uri o parte din comenzile pe care
le obţin în urma unor licitaţii sau contracte de amploare.
PE monopol> PE oligopol >PE monopolistică>PE concurenţă perfectă

QE monopol< QE oligopol <QE monopolistică<QE concurenţă perfectă

 Definirea concurenţei
 Factorii de influenţă şi funcţiile concurenţei
 Instrumentele concurenţiale
 Elementele specifice concurenţei perfecte şi tipurilor de
concurenţă imperfectă.
întrebare.
1. Concurenţa economică reprezintă confruntarea liberă dintre agenţii
economici privind:
a. Preţul, cantitatea şi calitatea bunurilor economice;
b. Numai preţul bunurilor economice;
c. Numai preţul şi calitatea bunurilor economice.
2. Reprezintă un instrument economic utilizat în lupta concurenţială:
a. Reducerea preţurilor de vânzare sub cele ale concurenţilor;
b. Sponsorizarea unor acţiuni;
c. Reducerea costurilor de producţie peste cele ale concurenţilor.
3. Piaţa cu concurenţă perfectă nu se caracterizează prin:
a. Atomicitatea cererii şi ofertei;
b. Diferenţierea bunurilor economice;
c. Intrarea liberă pe piaţă a agenţilor economici;
185
d. Transparenţa perfectă a pieţei.

4. Pe piaţa cu concurenţă de monopol:
a. Există un singur producător;
b. Există un singur cumpărător;
c. Preţul produsului este mai mare decât preţul de echilibru;
d. Există atomicitatea cererii.
5. În cadrul pieţei cu concurenţă de tip monopson se realizează:
a. Atomicitatea cumpărătorilor;
b. Omogenitatea produselor;
c. Influenţa cumpărătorilor asupra preţului produsului.
6. Pe o piaţă cu concurenţă perfectă un producător îşi maximizează profitul
egalizând:
a. Costul marginal cu preţul;
b. Costul mediu cu preţul;
c. Costul mediu cu costul marginal;
d. Încasările marginale cu costul mediu
e. Încasările marginale cu costul marginal;
Grila de evaluare: 1-a; 2- a; 3- b; 4-a,c,d; 5-c; 6-e;

TEST DE EVALUARE
întrebare.
186
1. Concurenţa: 1 punct
a. Apare numai între producucători;
b. Apare numai între cumpărători;
c. Vizează atât productătorii cât şi cumpărătorii.
2. Piaţa de monopol se caracterizează prin: 1 punct
a. Avantaje pentru consumatori;
b. Controlul pieţei de către un singur vânzător;
c. Cantitatea vândută este mai mare decât pe piaţa de oligopol.
3. Cartelul reprezintă: 1 punct
a. O formă a oligolpolului cooperant;
b. O formă a oligolpolului competitiv;
c. O însumare de capitaluri grupate sub aceeaşi conducere.
4. Dacă pe piaţa unui produs există câţiva 1 punct
cumpărători şi mulţi ofertanţi se formează condiţiile concurenţei de:
a. Oligopol;
b. Monopol;
c. Oligopson;
d. Monopson.
5. Diferenţierea produselor este o caracteristică 1 punct
specifică pieţei cu concurenţă:
a. De monopol;
b. Monopolistică;
c. Perfectă;
d. De duopol.
6. Cantitatea vândută pe piaţa cu concurenţă 1 punct
perfectă nu este mai mare faţă de cantitatea vândută pe piaţa:
a. De monopol;
b. De oligopol;
c. Monopolistică;
d. Altă variantă.
7. Pe piaţa cu concurenţă monopolistică : 2 puncte
a. Se manifestă avantajele concurenţei prin produse;
b. Se manifestă avantajele concurenţei prin preţ;
c. Există un număr mare de producători şi cumpărători.
Grila de evaluare: 1-c; 2-b; 3-a; 4-c; 5- b; 6-d; 7-a,c.
187

ECONOMIE (Microeconomie) - CURS - 2020-2021 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ECONOMIE (Microeconomie) - CURS - 2020-2021 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

prof.univ.dr. habil.

Pentru uzul studenţilor

Modulul 1: ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI ECONOMIA...................................................................... 3

ŞTIINŢA ECONOMICĂ ŞI ECONOMIA

Timp alocat-3 ore

 Definirea economiei ca ştiinţă

 Parcurgeţi cele două teme ale cursului.

APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA ŞTIINŢEI ECONOMICE

Considerăm că mai potrivită este denumirea de Economie, apreciată ca o

Economia studiază ansamblul activităţii economice interdependente. La fel

B. Periodizarea procesului de formare a ştiinţei economice

ridicată resurselor societăţii şi armonizarea intereselor individului cu cele ale

B.3.Faza descoperirii şi elaborării principiilor teoretice fundamentale

B.4. Faza contemporană de dezvoltare şi extindere a teoriei economice

În gândirea economică contemporană coexistă şi se confruntă: radicalii şi

C. Obiect, metode şi legi ale ştiinţei economice

Obiectul economiei ca ştiinţă, a rămas întotdeauna acelaşi, adică viaţa

Economia studiază modul în care societatea utilizează resursele limitate

slăbiciunile mecanismului pieţei şi identificând proprietăţile benefice ale „mâinii

Metode de cunoaştere economică ştiinţifică

Metoda de cunoaştere ştiinţifică reprezintă calea de urmat şi ansamblul de

Ce sunt legile economice?

Totalitatea legilor care acţionează în economie privite în unitatea şi interacţiunea

a. Legi care acţionează în întreaga economie, în toate sectoarele (legi

PROBLEMA FUNDAMENTALĂ A ECONOMIEI

Geneza şi evoluţia economiei reflectă modul în care indivizii reuşesc să coreleze

Economia, ca ştiinţă, are ca obiect de studiu problema economică

O asemenea problemă a fost, este şi va fi cheia vieţii economice, a cărei

ÎNTREBĂRILE FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI

A. Ce sunt nevoile? Prin ce se caracterizează? Cum se clasifică acestea?

Nevoile sunt dublu condiţionate:

Principalele trăsături ale nevoilor economice:

1. În funcţie de poziţia în ierarhie sunt: nevoi de bază (fundamentale) şi superioare

Piramida nevoilor (Maslow)

Resursele economice reprezintă totalitatea elementelor care sunt

Resursele sunt dublu limitate:

Legea rarităţii resurselor: Resursele sunt rare, limitate, în

În condiţiile unor resurse limitate, oamenii, în calitate de producători şi

Costul acţiunii de a viziona un film la cinema este format din:

Costul de oportunitate exprimă costul unui bun nu în bani, ci în funcţie

După studierea acestui modul, ar trebui să cunoaşteţi:

1. Ştiinţa economică studiază:

Recomandări bibliografice suplimentare

 Parcurgeţi cele două teme ale cursului.

ACTIVITATEA ECONOMICĂ - DEFINIŢIE, TRĂSĂTURI ŞI

Activitatea economică se află în interdependenţă cu celelalte activităţi umane, ale

Activitatea economică se referă la totalitatea operaţiunilor care urmăresc, direct

În funcţie de natura lor, există trei categorii de operaţiuni în cadrul economiei:

Structura activităţii economice:

 consum intermediar (productiv)- vizează folosirea bunurilor intermediare pentru a

BUNURILE ECONOMICE- REZULTAT AL ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Bunurile, în general, reprezintă orice lucruri, obiecte, servicii etc. care au

Bunurile economice reprezintă acele bunuri a căror caracteristică

Clasificarea bunurilor economice

- Bunuri nemateriale, necorporale, intangibile (servicii, informaţii).

Pentru ca un bun să devină marfă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

AGENŢII ECONOMICI ŞI FLUXURILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Cine desfăşoară activitatea economică?

1. Gospodăriile populaţiei sau menajele reprezintă agentul economic purtător al

Fluxurile economice către şi de la menaje, de bunuri de consum şi de

factori de producţie, de disponibilităţi monetare etc., între agenţii economici participanţi

Fig. 1.Menajele în circuitul economic

2. Societăţile nefinanciare sau întreprinderile (firmele) cuprind unităţile