Condiţia omului de geniu în opera eminesciană

1. Mihai Eminescu porneşte de la un ideal romantic, având conştiinţa superiorităţii sale într-o societate
incapabilă să-l înţeleagă şi să-l accepte.
- Concepţia despre poezie şi menirea poetului nu apare în studii sistematice, regăsindu-se în articole şi poezii
din diverse perioade;
- Poeme reprezentative:
→ antume:”Epigonii”, “Glossă”,“Odă(în metru antic)”, “Criticilor mei”;
→ postume:”Icoană şi privaz”, “Eu nu cred nici în Iehova”, “Odin şi poetul”, ”Iambul”, “Numai poetul”, “În
zadar în colbul şcolii”.
- Articole: omul nu e “decât o paranteză mecanică, o maşină intercalată”. Faţă de cadrul dat, secretul trecerii
demne prin lume ar fi să privim la rece atât norocul (fericirea), cât şi suferinţa, existenţa rămânând în fapt o enormă
întrebare. Cu toată diversitatea de suprafaţă, cu toate însemnele individuale aparent altele, umanitatea urmează în plan
ontologic acelaşi curs, drept pentru care Eul eminescian e, de multe ori, un Eu universal: “Oare eu, tu, el, nu e totuna?”;
“Omul e o-ntrebare: fiecare om e o-ntrebare pusă din nou spiritului Universului”; “Eu şi cu tine-un singur eu”;
“Contrazi-te singur şi vei găsi pace”; “Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi”; “Cu fiecare viaţă de om perdeaua
cade”;
- Stările conflictuale sunt cele care determină forma internă a individului – “antitezele sunt viaţa…”
2. Poetul afirmă în repetate rânduri descendenţa romantică a creaţiei sale, deşi în opera eminesciană se
întâlnesc şi elemente de clasicism (cunoaşterea şi preţuirea artei antice, raportarea la idealurile de bine, frumos şi
adevăr, aspiraţia spre perfecţiune formală şi echilibru, specii cultivate).
3. Concepţia estetică a lui Mihai Eminescu este modelată de:
- Poetica romantică paşoptistă → scriitorul e un “copil al veacului”, propunând un model al artistului implicat în
problematica vremii lui; vizionar, titan revoltat, care luptă pentru împlinirea idealurilor umanităţii;
- Filozofia sceptică a geniului solitar (de provenienţă schopenhaueriană), contemplativ, trăind într-o societate
mediocră;
4. Geniul eminescian apare în mai multe ipostaze:
a) “nebunia” romantică (noţiune sinonimă cu genialitatea);geniul este, în spiritul filozofiei lui Schelling,
spiritul care se află în strânsă legătură cu divinul, microcosmosul cel mai luminat de macrocosmos;
- concepţia aceasta apare şi în Renaştere; pentru Cusanus, geniul reprezintă un termen mediu între particular şi
universal, capabilă să înţeleagă integral Divinitatea, printr-o “visio itellectualis”; e un “Deus creatus” şi un “Deus
occasionatus”, participând efectiv la creaţie. Acum se introduce şi noţiunea de artă.Dumnezeu, forţa creatoare prin
excelenţă, este “arta absolută”, iar omul renaşte lumea sensibilă, exercitându-şi libertatea creatoare asupra ei, dându-i o
formă mai apropiată de idee. Marsillio Ficini insistă asupra momentului creator; Leonardo da Vinci spunea că arta e a
doua creaţie a lumii prin imaginaţie; ştiinţa e o a doua concepţie prin raţiune. Arta este un moment al religiei, o
exercitare a libertăţilor congenitale. Renaşterea propune două tipuri de oameni: un “homo natural” şi un “homo-homo”,
un “primus homo” şi un “secunduc homo”, adică fiinţa genială, demonică. Giordano Bruno (DE GLI EROICI
FURORI) distinge două tipuri de furii, una pasivă, iraţională şi una raţională, creatoare.
- Pentru romantici, facultatea esenţială este entuziasmul, raţiunea reprezentând o “nebunie captată” (Fr.
Schlegel); aspiraţia esenţială este de a “descifra” universul, care de la organic la anorganic e o hieroglifă, o cifră a
spiritului absolut.
- Şi pentru romantici, şi pentru omul Renaşterii, unghiul de interferenţă a tuturor razelor cosmice este conştiinţa
umană, oglindă a totului divin. Aşa cum oglinda cea mai limpede dă imaginea cea mai clară, individualitatea cea mai
puternică (geniul) va fi şi cea mai aptă de a răsfrânge cosmicul; de aici, cultul marii personalităţi, exaltarea geniului, a
titanului, compendiu al umanităţii şi al absolutului. Prin definiţie, o personalitate e o expresie a totalităţii, a organicului,
om al simţirii, al faptei, al gândirii, al contemplaţiei. El conciliază în sine contrastele. Geniul, care e un microcosmos,
se relevă total în creaţie. Funcţia lui esenţială este estetică. Geniul este inteligenţa care lucrează ca natură, conciliind
sensibilul cu spiritualul, finitul cu infinitul, de unde proteism, posibilitatea apariţiei şi manifestării în cele mai variate
forme. Acest model (prometeic) al geniului apare în SĂRMANUL DIONIS (dar poetul nu insistă asupra structurii
excepţionale a lui Dionis, ridicându-se până la conştiinţa eului său universal activ, ci a motivat epica onirică a nuvelei
prin aprioritatea cadrelor de percepţie), în CEZARA, MUREŞANU.
b) omul superior, neînţeles de contemporani, osândit la o suferinţă inerentă esenţei sale LUCEAFĂRUL,
GLOSSĂ, ODĂ, SCRISORILE, GENIU PISTIU.
Două Ipostaze: → umană
→ eonică(ipostază a fiinţei divine)
1
 5. Motive asociate la temă
- demon → revoluţionarul înfrânt (ÎNGER ŞI DEMON)
- titan → forţă revoluţionară (MUREŞANU, GENIU PUSTIU)
- luna, codrul, izvoarele, floarea albastră; micro- şi macrotimpul; micro- şi macrouniversul.

Acesta este un singur personaj care se izolează de lume şi societate (SCRISOAREA I, SCRISOAREA II,
CRITICILOR MEI, ICOANĂ ŞI PRIVAZ, CU GÂNDIRI ŞI CU IMAGINI)
Geniul este înfrânt. El va urca treptele contemplaţiei şi ale însingurării. LUCEAFĂRUL: “Tu rămâi la toate
rece”; GLOSSĂ:”nemuritor şi rece”
6. Preocupările omului de geniu
6 a. cosmogonia (cu elemente preluate din opera lui Kant şi din imnurile vedice):SCRISOAREA I: bătrânul
dascăl este geniul purtător al unui sentiment elegiac generat de incompatibilitatea cu lumea. Naşterea şi stingerea
universului, macro- şi microtimpul sunt văzute din perspectivă titaniană; extincţia universală trimite la negarea ideii de
timp(Schopenhauer):”Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş, / Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi, /
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ / Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi, / Iar catapeteasma
lumii în adânc s-au înnegrit, / Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine
veşnicie”.
b. Timpul şi spaţiul (relativitatea): SĂRMANUL DIONIS, PANORAMA DEŞERTĂCIUNILOR,
GLOSSĂ; ideea de prezent etern: ”Cu mâne zilele-ţi adaogi, / Cu ieri viaţa ta o scazi / Şi ai cu toate astea-n faţă / De-a
pururi ziua cea de azi” (GLOSSĂ)
7. Stare de spirit
Pentru geniu, lumea terestră este un cerc prea strâmt în raport cu idealurile şi visurile lui. Pesimismul lui
Eminescu este o caracteristică prin care acesta se apropie de romantici; Tudor Vianu vorbea de o anume “blândeţe a
pesimismului eminescian”; pesimismul decurge din reflecţia asupra destinului uman, a nefericirii individuale.
Forme de protest → evadare în vis
→ dispreţul
→ ironia → în poezia cu caracter filozofic
→ satira → poezia socială