Constituirea discursului antropologic francez

Exista o mare deosebire intre discursul antropologic american si cel francez.

In cazul antropologiei americane se pune accentul pe cercetarea individuala de teren (metoda observatiei
participative).

Discursul antropologic francez a fost initial unul preponderent teoretic. Cercetatorii francezi analizau si
interpretau faptele observate de altii. Asadar, cercetatorii francezi isi fundamentau analizele pe informatii
de mana a II-a.
Antropologii francezi privilegiau munca de biblioteca in defavoarea muncii de teren. Cu toate aceste
lipsuri contributia franceza la constituirea antropologiei culturale nu poate fi contestata, cel putin din punct
de vedere teoretic si metodologic.
O alata particularitate a discursului antropologic francez: la inceput cercetarea antropologica era
subordonata unor alte discipline(sociologia, psihologia).
Personalitate stiintifica marcanta de care se leaga inceputurile antropologiei franceze este sociologul
Émile Durkheim.
In 1912. Durkheim publica o carte intitulata „Formele elementare ale vietii religioase”.
Durkheim a fost un teoretician al societatii in general, dar el a fost preocupat si de fenomenele din
societatile asa-zis primitive.
In cartea sa, acesta formuleaza o teorie generala a religiei si porneste de la analiza totemismului australian.
Totemismul este o credinta conform careia stramosii ar descinde dintr-un animal.
Ceea ce ramane important din contributia sa este definirea sentimentului religios.
El este cel care considera ca religia reprezinta impartirea lumii in lucruri sacre si lucruri profane.

Din Scoala Sociologica a lui Durkheim face parta si Marcel Mauss (1872-1950).

Importanta lui Marcel Mauss

In 1936 publica un studiu de pionierat: „Tehnicile corpului”. In acest studiu deschide calea studiilor in
domeniul comunicarii nonverbale. Marcel Mauss propune o reflectie asupra modalitatilor in care oamenii
stiu sa se foloseasaca de propriul corp. Porneste de la premiza, conceptia ca miscarile corpului nu
constituie un limbaj universal si sunt rezultatul unor diferente culturale si sociale.
El spune „corpul reprezinta ceea ce am invatat despre el, dar si ceea ce facem cu el, ceea ce simtim cu el,
precum si ceea ce spunem cu el”.
Tehnicile corpului: „sunt gesturi cu finalitate practica sau simbolica, modalitati de actiune, sincronii
musculare care se suced in vederea indeplinirii unei actiuni”.
Corpul „este primul si cel mai natural instrument al omului”.

Clasificarea tehnicilor propusa de Marcel Mauss (nu are un criteriu unitar de clasificare):
El considera ca aceste tehnici corporale difera in functie de sexul si de varsta indivizilor.
Dupa sex: M/F
Mauss considera ca exista mari deosebiri in miscarile corpului, atitudini, comportamente, in functie de
sex.
Ex.: inchiderea pumnului
aruncarea unui obiect
Mauss considera ca doar copiii mici stiu sa stea pe vine. Pentru adultii europeni este o adevarata tortura.
Statul pe vine este o tehnica abandonata pe masura ce copiii cresc.

In functie de varsta individului, Mauss gaseste mai multe tipuri de tehnici:

- tehnici ale nasterii: posturi obstetrice
- moduri de a purta nou-nascutul
- tehnicile copilariei: educatia senzoriala a copilului, deprinderea mersului, impunerea sau interzicerea
unor gesturi, modelarea corpului copilului
- tehnicile varstei adulte
criterii: repausul corporal, miscarea corporala
- tehnicile somnului

Pozitiile corpului in timpul somnului nu sunt naturale, exista conditionari culturale, materiale care impun
o pozitie in timpul somnului.
Exista societati in care indivizii sunt educati sa doarma in picioare.
Ex.: razboinicii populatiei Masai

Exista culturi care privilegiaza somnul.

Ex.: Japonia  cult al somnului

Alte tehnici ale repausului:

- odihna sezand
Exista culturi in care indivizii se odihnesc sezand pe vine.
Ex.: arabii

Aceste posturi depind de obisnuintele culturale.

Marcel Mauss spunea ca o tehnica a miscarii corpului este mersul. A acordat o atentie deosebita mersului.
Mersul este natural, este o functie fiziologica, insa stilul de mers nu este natural, este expresia unor tipare
culturale si sociale.

Stiluri de mers:
- al tinerelor maori: stil specific  balansarea detasata si articulata a soldurilor
- al tinerelor din America

Fiecare cultura are un stil propriu de a merge.

- al italienilor: mers lent

Mersul se invata si este supus diversitatii culturale dar si presiunilor sociale.

Stilul de a merge implica si o codificare sociala, poate fi insemnul apartenentei la un grup.
Tehnica de alergare demonstreaza aceasta conditionare a corpului.

Dansul este si el o tehnica corporala care se invata si difera de la o cultura la alta.

Dansul poate fi: - de repaus (a)

- de actiune (b)

(a) Dansul de rapaus nu necesita mult spatiu.

Tehnici ale ingrijirii corpului sau ale nevoilor corporale:
- igiena corporala, nevoile corpului  tehnici ale scuipatului
- tehnici ale consumarii hranei
La arabi nu se mananca cu mana stanga deoarece este considerata impura

- tehnici ale reproducerii

Mauss noteaza ca nimic nu este mai tehnic ca pozitiile sexuale.