RELIGIILE LUMII / 2021

=====================================================================

MATERIAL PENTRU EXAMENUL “A”

Majoritatea religiilor au, ca punct comun, dorinţa de a explica misterele vieţii: cum a fost creată
lumea şi de ce, ce se întâmplă după moarte şi de ce există suferinţă pe lume.

Religie: complex de credinţe, texte sfinte şi ceremonii prin care o societate umană îşi conturează
o viziune unitară asupra unei divinităţi (pe care o venerează în cult şi căreia îi cere ajutorul prin
rugăciune) şi relaţionează cu aceasta.

Lucrurile comune pentru toate religiile

1. Puterea Supremă
2. Suflet
3. Întrebarile esenţiale
4. Eliberare sau măntuire
5. Rugaciune şi meditare
6. Textele Sacre
7. Obiectele sfinte
8. Sărbători
9. Preoţimea
10. Locuri sfinte
11. Riturile de bază
12. Călugări şi călugăriţe

Metodele de studiere a religiilor

Aspectul exterior
1. Metoda sociologică.
2. Metoda istorică.
3. Metoda fenomenală.

Aspectul interior
4. Metoda psihologică.
5. Metoda hermeneutică.

Linia timpului şi religiile lumii

HINDUISM: (2000 pînă la Cristos)

IUDAISM: Moise (1500-1350 pînă la Cristos)
ZOROASTRISM: Zoroastru (628-527 pînă la Cristos)
JAINISM: Мahavira (599-527 pînă la Cristos)
BUDDHISM: Budda (563-483 pînă la Cristos)
DAOISM: Lao - Tzî (580-500 pînă la Cristos)
CONFUCIANISM: Confucius (551-479 pînă la Cristos)
CREŞTINISM: Isus Cristos (1-33 după Cristos)
ŞINTOISM: (100 după Cristos)
ISLAM: Мahomed (570-632 după Cristos)
SIKHISM: Guru Nanak (1469-1538 după Cristos)
BAHAISM: Baha - Ula (1817-1892 după Cristos)

I. Religiile: credinţe şi practici

GLOSAR
animism: credinţă potrivit căreia toate lucrurile şi fiinţele sînt însufleţite de spirite, fiecare om
are un suflet care poate părăsi temporar trupul în timpul viselor şi cu desâvîrşire la moarte.
religie: complex de credinţe, texte sfinte şi ceremonii prin care o societate umană îşi conturează
o viziune unitară asupra unei divinităţi (pe care o venerează în cult şi căreia îi cere ajutorul prin
rugăciune) şi relaţionează cu aceasta.
ritual: totalitatea practicilor şi a ceremoniilor religioase din cadrul unei credinţe sau al unei
religii.
rugăciune: gînd (rostit sau nu) adresat unei divinităţi venerate, prin care se cere ajutorul sau se
mulţumeşte.
superstiţie: credinţă în fenomene şi obiecte misterioase, considerate capabile să prevestească un
eveniment fericit sau tragic.

Încă din “Preistorie”, primii oameni îşi îngropau morţii împreună cu diverse arme, podoabe,
obiecte uzuale, ca şi cum ar fi trebuit să le folosească într-o altă viaţă, aceea despre care se
considera că ar trăi-o după moarte. Se pare că omul şi-a pus, foarte de timpuriu, întrebări despre
originea lucrurilor din natură, despre cauza unor fenomene pe care nu şi le putea explica:
trăsnetul, fulgerele, tunetul, vînturile, ziua şi noaptea, revenirea ciclică a anotimpurilor etc.
El a atribuit toate acestea unuia sau mai multor zei atotputernici. Se pare că oamenii au dorit
dintotdeauna să intre în contact cu zeii, pentru a le cîştiga bunăvoinţa. Tot ceea ce oamenii cred
şi fac, venerînd puterile supranaturale, constituie religia.

Rolul religiei în societate

În toate societăţile străvechi, religia a deţinut un rol esenţial: primele opere de artă au fost
realizate din motive religioase, religia a fost cea care a justificat organizarea societăţii, viaţa
familială, şi tot ea a ordonat actele zilnice. A nu practica o religie era ceva de neconceput, şi rar
se întîmpla ca în aceeaşi ţară să existe religii diferite, fără ca acest lucru să nu stîrnească războaie
sau persecuţii. Astăzi, unele state dau dovadă de toleranţă: pot coexista mai multe religii, fiecare
individ poate să practice religia pe care o doreşte sau să nu practice nici o religie. Insă există,
totodată, ţări în care legile se întemeiază pe o religie, unde cei care au opinii sau credinţe diferite
sînt persecutaţi.

Credinţele şi sacralitatea, fundament al religiilor

Religiile sînt alcătuite dintr-un ansamblu de credinţe: animiştii consideră că natura este
însufleţită de spirite nenumărate şi invizibile; politeiştii cred în mai mulţi zei; monoteiştii au o
singură divinitate: Dumnezeu. Totuşi, politeiştii recunosc adesea că un mare zeu se află la
originea întregii creaţii, asemuindu-se prin aceasta cu monoteiştii. Dar pentru toţi, divinitatea
este în afara lumii vizibile, ea este sacră. In legătură cu zeii lor, credincioşii îşi transmit, pe cale
orală sau în scris, tot felul de povestiri, miturile, al căror ansamblu formează mitologia. Aceste
mituri sînt extrem de variate, însă unele dintre ele se regăsesc în mai multe religii: mitul
paradisului terestru, cel al creării primului om, mitul potopului...
În unele religii, credincioşii socotesc că Dumnezeu se adresează nemijlocit oamenilor, prin
revelaţie; este vorba despre „religiile revelate". Există, de asemenea, persoane care nu cred în
existenţa lui Dumnezeu şi nici în a altei divinităţi: aceştia sînt ateii, cei „fără Dumnezeu". Alţii
consideră că omul nu poate şti nimic despre originea Universului sau despre destinul său: se
spune că aceştia sînt agnostici, indiferenţi faţă de orice credinţă.

Practicile: ceea ce trebuie făcut pentru divinitate

Se numesc „credincioşi" cei care practică o religie, împlinindu-i preceptele. Mulţi dintre aceştia
afirmă că aparţin unei religii, fără a face însă tot ceea ce impune ea: aceştia sînt credincioşi, dar
nu practicanţi. într-adevăr, în toate religiile, practicanţii săvîrşesc acte precise care, conform
credinţei, sînt cerute de Dumnezeu. Cultul este venerarea unui zeu (sau a mai multor zei): el
impune ceremonii, adică sărbători cu caracter sacru, care marchează diferitele momente ale vieţii
sau ale anului, şi rugăciuni, prin care se cere ceva sau se mulţumeşte. Ceremoniile şi rugăciunile
pot fi organizate potrivit unor reguli precise, ritualurile. Dintotdeauna, oamenii au încercat să-i
îmbuneze pe zei, înălţînd temple şi închinîndu-le un cult. În majoritatea religiilor, anumite
persoane sînt însărcinate cu interpretarea textelor religioase şi veghează la respectarea cultului.
Aceste persoane, cel mai adesea preoţi, alcătuiesc clerul. Se întîlnesc totuşi şi religii fără cler,
unde nu există un intermediar între om şi zeul (sau zeii) în care acesta crede. Un alt tip de
manifestare spirituală proprie Preistoriei este magia. Oamenii considerau că lumea este populată
de spirite, a căror bunăvoinţă poate fi atrasă, în folosul lor, prin incantaţii, formule şi ritualuri
magice. Astăzi, toţi cei care nu cred în practicile magice consideră că acestea sînt superstiţii.

II. Primele credinţe

E greu de afirmat că în Preistorie oamenii practicau o religie. însă descoperirile arheologice ne

lasă să credem că primele comunităţi omeneşti împărtăşeau anumite credinţe.

S-a dat numele de „Preistorie" perioadei în care oamenii nu descoperiseră încă scrierea. Istoria
începe abia în anul 3000 î. Hr., o dată cu inventarea scrisului. Cunoaştem anumite ritualuri şi
practici religioase ale oamenilor din Preistorie datorită picturilor rupestre şi osemintelor
descoperite în morminte.

GLOSAR

cairn: morman de pietre ce acoperă în general dolmenele.

cult: actul de venerare a unei divinităţi; ceremonie religioasă în cadrul căreia se venerează
divinitatea.
dolmen (de la bretonul doi sau taol „masă" şi men „piatră"): monument preistoric constituit
dintr-o dală orizontală susţinută de mai multe pietre ridicate vertical.
fecunditate: capacitatea de a se putea reproduce, de a putea avea copii. în vechile credinţe
religioase, fecunditatea pămîntului era comparată cu cea a femeii.
megalit: monument preistoric alcătuit dintr-unul sau din mai multe blocuri mari de piatră.
Principalii megaliţi sînt dolmenele şi menhirele.
menhir (de la bretonul men „piatră" şi hir „lung"): monument preistoric constituit dintr-un
singur bloc de piatră vertical.
mit: povestire cu caracter fabulos în care sînt implicate personaje supranaturale, a cărei acţiune
s-a petrecut în vremuri imemoriale; miturile au scop religios sau moralizator.
sacru: sfînt, pur, intangibil, demn de adoraţie.
sepultură: loc unde este îngropat un mort.
tumul: movilă de pămînt, care era înălţată deasupra unei sepulturi destinate membrilor marcanţi
ai unei comunităţi.
Primele morminte
Simplul fapt de a îngropa morţii este deja un act religios, din moment ce se presupune că fiinţa
umană are şi alte nevoi decît cele ale vieţii cotidiene. Cele mai vechi urme de credinţe religioase
sînt nişte resturi de schelete de om, înconjurate sau acoperite de obiecte. Gropile în care au fost
descoperite pot fi considerate primele morminte. Morţii erau îngropaţi în gropi cu pereţii
acoperiţi adesea cu un fel de argilă roşie, numită „ocru-roşu". Erau împodobiţi cu podoabele ce
le-au aparţinut (şiraguri de scoici şi de perle sau pandantive din fildeş), fiind înconjuraţi de tot
felul de obiecte: arme, unelte din piatră sau din os etc. Se crede că semnificaţia acestor practici
era legată de credinţa în continuarea vieţii defunctului, într-o altă formă, şi după moarte.

Sculpturile şi grotele împodobite

În aceeaşi epocă au apărut primele forme de artă; acestea par a avea semnificaţii religioase. Este
vorba despre sculpturi realizate din os şi din piatră, statuete reprezentînd femei cu pieptul, fesele
şi organele sexuale marcate exagerat, întruchipînd probabil zeiţe ale Fecundităţii. In Europa
Occidentală s-au descoperit, datînd din această epocă, aproximativ 150 de peşteri împodobite cu
picturi rupestre sau cu gravuri reprezentînd figuri geometrice, palme şi, mai ales, animale.
Oamenii desenau cai, bizoni, cerbi, mamuţi şi rinoceri. Semnificaţia acestor picturi rămîne
misterioasă. Putem doar constata că, într-o vreme cînd vînătoarea juca un rol esenţial, animalul,
temut sau căutat, era un element important al credinţelor oamenilor. In plus, întrucît accesul în
aceste peşteri este adesea anevoios, se poate considera că ele nu serveau drept locuinţă, ci aveau
o funcţie religioasă.

Dolmenele şi menhirele
Incepînd cu anul 8000 î. Hr., modul de viaţă al oamenilor s-a schimbat. Aceştia s-au grupat în
comunităţi săteşti, nu mai trăiau doar din vînătoare şi din cules, ci început să practice agricultura
şi creştere animalelor. Această perioadă se numeşte Neolitic. Transformarea obiceiurilor de viaţă
a atras după sine schimbări importante în credinţele şi în practicile lor religioase. S-au găsit,
datînd din această perioadă, multe statuete feminine care par destinate cultului Pămîntului, al
Soarelui şi al ciclului anotimpurilor, cu scopul de a favoriza abundenţa recoltelor. Cam peste tot
în lume, dar mai cu seamă în Europa Occidentală, s-au construit atunci monumente numite
megaliţi, din blocuri de piatră enorme. Megaliţii ce alcătuiesc o masă uriaşă poartă numele de
dolmene. Este vorba despre sepulturi colective protejate prin mormane de pietre, numite cairne,
sau de pămînt, numite tumuli. Menhirele sînt pietre foarte mari, înfipte vertical în sol. Ele sînt
izolate, aliniate sau dispuse în cerc, ca la Stonehenge, în Marea Britanie, sau la Carnac, în Franţa.

CELE TREI RELIGII ALE CĂRŢII

Iudaismul, creştinismul şi islamismul sînt cele trei mari religii monoteiste ale lumii actuale.
Credincioşii lor cred într-un Dumnezeu unic, al cărui cuvînt a fost revelat oamenilor şi transcris
într-o carte.
Cele trei religii monoteiste au apărut în epoci diferite în străvechiul Orient Mijlociu: iudaismul,
cu Avraam, Isaac şi Iacov, în secolul al XlX-lea î. Hr. în ţara Canaanului; creştinismul cu Iisus
Hristos şi cei doisprezece apostoli, în secolul I al erei creştine, în Iudeea şi în Galileea; islamul,
cu Muhammad (Mahomed), în 622 d. Hr., în Arabia.

Biblia, Evanghelia, Coranul

Cele trei religii îşi atribuie menirea de a-1 face cunoscut pe tot pămîntul pe Dumnezeul unic.
Propovăduiesc că El grăieşte prin intermediul profeţilor, al înţelepţilor şi uneori al mesagerilor
(îngerii). Cuvintele lui Dumnezeu sînt scrise în Cărţile Sfinte: Biblia (pentru evrei), Biblia
completată cu Noul Testament (pentru creştini) şi Coranul (pentru musulmani).
Biblia este istoria vieţii şi a speranţei poporului evreu; este totodată povestirea revelaţiei
Dumnezeului unic, care se face cunoscut oamenilor dezvăluindu-şi Numele („Eu sînt") şi dîndu-
şi „poruncile". Primul om care a crezut în revelaţia Dumnezeului unic este Avraam.

Interpretarea acestei încercări

Acest episod a căpătat un sens propriu, foarte diferit pentru fiecare dintre cele trei religii
monoteiste. Pentru evrei, este o „încercare divină", care se produce pe Muntele Moria, situat,
potrivit tradiţiei, la Ierusalim, unde regele Solomon va ridica Templul lui Dumnezeu, loc al
„Prezenţei" divine. Pentru creştini, jertfa lui Isaac o anunţă pe cea a lui lisus, care va muri
răstignit pe cruce pentru a-i salva pe toţi oamenii. Pentru musulmani, victima este Ismael
(considerat strămoşul poporului arab, apoi al musulmanilor); fratele său, Isaac, se va naşte ca
răsplată a acestui sacrificiu. Pentru mulţi, sacrificiul are loc în Arabia, pe drumul spre Mecca,
unde Ibrahim (Avraam) venea să-1 cinstească pe Dumnezeu. Aceste interpretări divergente vor
provoca dispute violente de-a lungul istoriei.

Numele lui Dumnezeu

Credincioşii celor trei religii îl cinstesc pe Dumnezeul unic, însă îl numesc diferit. La evrei, este
vorba de patru litere care, din respect, nu sînt rostite: IHWH (se scrie Iahve, adăugînd nişte
vocale, însă cînd se citeşte se înlocuieşte cu Adonai, Stăpînul). La creştini, este Sfînta Treime,
formată din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Sfîntul Duh. La musulmani, este
Allah. Pentru toţi, este vorba de Cel Milostiv. Numele Său – sub toate formele care i se atribuie -
înseamnă că El este izvorul întregii existenţe.

I. IUDAISMUL

Iudaismul este religia poporului evreu. Este, totodată, istoria, cultura, modul lui de viaţă. Este
prima religie care a afirmat existenţa unui Dumnezeu unic. Ea se întemeiază pe textele Bibliei
ebraice.

După epoca biblică, timp de aproape 2 000 de ani, poporul evreu a trăit răspîndit prin diferite ţări
ale lumii, unit prin credinţa şi speranţa sa în vremuri mai bune pentru el şi pentru întreaga
omenire.

GLOSAR

diaspora: cuvînt grecesc care înseamnă „împrăştiere". Diaspora este împrăştierea evreilor în
afara Palestinei, înseamnă, de asemenea, totalitatea evreilor care trăiesc actualmente în afara
Statului Israel.
ghetou: cartier separat de restul oraşului unde evreii erau obligaţi să locuiască.
Israel: nume dat lui lacov, nepotul lui Avraam, apoi întregului popor evreu, numit Israel,
poporul lui Israel sau israetiţi. Este, de asemenea, numele dat statului creat în Orientul Apropiat,
în 1948, Statul Israel.
profesiune de credinţă: proclamaţie solemnă care angajează credinţa unei persoane sau a unei
comunităţi.
sinagogă (din grecescul sunagoge, care înseamnă „adunare"): edificiu unde se celebrează cultul
israelit.
menora: sfeşnicul de aur cu şapte braţe care lumina tot timpul în Templul lui Solomon. Acest
sfeşnic a fost luat de romani după distrugerea Templului, în anul 70 d. Hr. El a devenit simbolul
Templului dispărut.

Avraam, Isaac şi lacov

Istoria vechilor evrei, aşa cum este ea povestită în Biblie, începe cînd Avraam (1700 î. Hr.) a
plecat din cetatea Ur, aflată în Caldeea (azi Irak), spre ţara Canaanului, pe care Dumnezeu
făgăduise că o va dărui urmaşilor lui. Avraam s-a hotărît să se supună Dumnezeului unic şi a
făcut cu El un „legămînt", al cărui semn vizibil este circumcizia. Credinţa lui Avraam a sporit
prin încercările pe care i le-a trimis Dumnezeu, cum ar fi cea a jertfirii propriului său fiu, Isaac
(vezi p. 33). lacov, fiul lui Isaac, primeşte numele de Israel. Din cauza foametei, urmaşii lui
Avraam sînt nevoiţi să se refugieze în Egipt, unde rămîn în robie vreme de patru veacuri.

Moise
Dumnezeu 1-a ales pe Moise pentru a-i scoate pe vechii evrei din Egipt (acest moment este
numit Paşte sau „ieşirea" spre libertate) şi a-i călăuzi prin deşert spre Pămîntul Făgăduinţei (ţara
Canaanului). Pe Muntele Sinai, Moise a primit de la Dumnezeu Cele Zece Porunci (sau Zece
Cuvinte), care vor fi săpate pe două table de piatră, Tablele Legii şi purtate într-un chivot,
Chivotul legămîntului. Toţi evreii (copiii lui Israel) îmbrăţişează acest legămînt, acceptînd Cele
Zece Porunci. Timp de patruzeci de ani, ei au supravieţuit în pustiu, graţie ocrotirii divine.
împreună cu Iosua, succesorul lui Moise, ei au pornit să cucerească Pămîntul Făgăduinţei.

Regii şi profeţii
La sfîrşitul celui de-al doilea mileniu î. Hr., vechii evrei au hotărît să-şi numească un rege.
Profetul Samuel 1-a ales iniţial pe Saul, apoi pe David (1015-975 î. Hr.), care a făcut din
Ierusalim capitala regatului. Fiul lui David, Solomon, a construit aici, pentru a adăposti Chivotul
legămîntului, un templu care va fi centrul vieţii religioase din Israel. Regatul a fost apoi împărţit:
la nord, Israel; la sud, Iudeea. Atunci a fost vremea profeţilor, adesea simpli păstori sau
agricultori, insuflaţi de Dumnezeu, care au îndemnat regii şi poporul să respecte poruncile
divine.

Exilul la Babilon şi întoarcerea acasă

Regatul Israelului a opus o slabă rezistenţă cotropitorilor, care l-au cucerit în 772 î. Hr.; in 587 î.
Hr., regele Babilonului, Nabucodonosor, a invadat regatul Iudeii, a distrus Templul şi a mutat cu
forţa la Babilon o mare parte dintre locuitorii Iudeii, numiţi de atunci înainte evrei. Prin anul 538
î. Hr., aceştia au revenit in ţara lor, au înălţat la loc Templul şi au organizat din nou viaţa
religioasă. Insă grecii, iar apoi romanii, vor ocupa curînd regiunea.

Diaspora
In anul 70 d. Hr., după o răscoală a evreilor, romanii au dat foc Ierusalimului. Nu se mai
păstrează din Templu decît Zidul de apus (sau Zidul Plîngerii). Numeroşi evrei au plecat în
Egipt, Maghreb, Europa sau în Babilonia. Istoria diasporei a fost marcată de persecuţiile suferite
de evreii din Europa în Evul Mediu. Ei au fost siliţi adesea să trăiască în ghetouri. Au fost
expulzaţi din Anglia în 1290, din Franţa în 1394 şi din Spania în 1492. In toată această perioadă,
au continuat să-şi aprofundeze gîndirea religioasă. La sfîrşitul secolului al XlX-lea, s-a dezvoltat
antisemitismul, curent care propovăduieşte ura împotriva evreilor şi îi consideră inferiori şi
periculoşi. In Rusia ţaristă, evreii au fugit de pogromuri (masacre). In timpul celui de-al doilea
război mondial, aproximativ 6 milioane de evrei (bărbaţi, femei, copii) au fost exterminaţi
metodic. Este vorba de Shoah („catastrofă", în ebraică), cea mai cumplită persecuţie antisemită
din istorie, organizată de Hitler şi de regimul nazist în Germania şi în toate ţările ocupate din
Europa. In 1948 a fost creat Statul Israel, unde evreii sînt acum în număr de peste 4 milioane.
Aproape 6 milioane de evrei trăiesc în Statele Unite; în Europa sînt aproximativ 4,5 milioane.

Biblia, Talmudul şi mesajul lor

Rieligia iudaică se bazează pe o carte, Biblia, şi pe alte scrieri care o comentează, cum ar fi
Talmudul. Biblia afirmă existenţa unui Dumnezeu unic, Care a încheiat un legămînt cu poporul
lui Israel.

Biblia
Biblia (de la cuvîntul grecesc biblos „carte") este baza întregii gîndiri iudaice. Ea este alcătuită
din douăzeci şi patru de cărţi scrise în ebraică şi repartizate în trei grupe: Tora, Nebiim şi
Ketuvim (de unde şi denumirea de TaNaKh). Tora este o învăţătură, o cale de urmat, şi este
structurată în cinci părţi (Pentateuh, în greacă): Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi
Deuteronomul. Aici putem citi povestirea despre originea lumii, evenimentele întemeietoare ale
Israelului (legămîntul lui Dumnezeu cu Avraam), apoi încercările poporului lui Israel, călăuzit de
Moise. Insă Tora este mai mult decît o povestire şi mai mult decît o Lege, cu numeroasele ei
învăţături, care au drept punct central Cele Zece Porunci şi preceptele iubirii de Dumnezeu şi ale
iubirii aproapelui. Tora este partea fundamentală a Bibliei. Este citită la sinagogă, în ebraică, în
fiecare dimineaţă de sabat (vezi p. 38) şi de sărbătoare, de pe un sul de pergament pe care a fost
copiată de mînă. In Nebiim sau „Profeţii", se disting „profeţii cei vechi" şi „profeţii cei noi".
„Profeţii cei vechi" povestesc istoria Israelului de la cucerirea Canaanului pînă la distrugerea
primului Templu din Ierusalim. Povestirea lor, inspirată nemijlocit de Dumnezeu, afirmă că
prezenţa divină se manifestă de-a lungul întregii istorii. „Profeţii cei noi", dintre care trei „mari"
(Isaia, Ieremia, Iezechiel) şi doisprezece „mici" (printre care Amos şi Iona), insistă asupra
conţinutului moral al mesajului divin. Cuvintele lor, ca şi cele din întreaga Biblie, sînt destinate
în primul rînd lui Israel, însă prin intermediul lui se adresează tuturor oamenilor. Ketuvim sau
„Scrierile" sînt foarte variate: psalmi, proverbe, cronici, cugetări despre problemele vieţii, ale
morţii, ale suferinţei. întreaga Biblie este numită de asemenea „Tora scrisă".

Talmudul
Acest cuvînt înseamnă „învăţătură". Biblia este un mesaj viu, iar înţelepţii au avut - şi au în
continuare - sarcina de a interpreta ceea ce este scris. In Talmud, ei au formulat legi precise care
permit aplicarea poruncilor Bibliei în orice împrejurare din viaţă. Aceste învăţături, mai întîi
orale, au fost apoi aşternute în scris: ele alcătuiesc o adevărată enciclopedie a Legii şi a gîndirii
iudaice.

Unicitatea lui Dumnezeu

Dumnezeu este Unul. Aceasta este afirmaţia fundamentală a Bibliei şi a iudaismului, ce se
găseşte în pasajul din Tora numit Shema Israel. Este totodată profesiunea de credinţă iudaică,
recitată la sculare şi la culcare în fiecare zi. Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub „Numele"
format din patru litere ebraice IHWH, care înseamnă „Cel Care este, a fost şi va fi". In rugăciune,
pentru acest nume se foloseşte „Adonai", tradus prin „Stăpînul" sau „Eternul". Dumnezeu este
invocat sub numele de „Tatăl Nostru" sau „împăratul Nostru". El este Creatorul lumii,
Dumnezeu cel milostiv şi drept Care intervine în istorie. El 1-a „scos pe Israel din robia în
Egipt", ceea ce dovedeşte că este aproape de cei năpăstuiţi.

Legămîntul şi Alegerea
Dumnezeu i-a dăruit Tora lui Israel pentru ca, dîndu-i ascultare, neamul lui să devină „un popor
de preoţi şi o seminţie sfîntă". Israel este ales pentru a mărturisi despre dragostea Creatorului
pentru toţi oamenii. Legămîntul este o responsabilitate, şi nu un privilegiu.

Mesia şi mesianismul
încă de la legămîntul lui Dumnezeu cu Avraam şi apoi prin profeţi, poporului evreu i-a promis
Dumnezeu că-i va trimite un Mîntuitor (în ebraică Mesia, „Cel uns") care va scăpa întreaga
omenire de suferinţe. El se va naşte din neamul regelui David şi îi va mîntui de păcate pe toţi
oamenii. Mai tîrziu, evreii au crezut că Mesia este simbolul dorinţei lor de pace, dreptate,
fraternitate, între toate naţiunile lumii, căci ei nu l-au recunoscut drept Mesia pe Iisus Hristos,
întemeietorul religiei creştine.

Practicile şi sărbătorile

Evreul credincios trebuie, în cursul vieţii, să se conformeze poruncilor Torei. Din versetul Torei:
„Iţi vei iubi aproapele ca pe tine însuţi" decurg regulile de comportare faţă de semeni.
Binecuvîntarea, rugăciunea, studiul
Pentru evreul credincios, toată fericirea pe care i-o aduce viaţa este un dar de la Dumnezeu, de
aceea binecuvîntează toate actele pe care le săvîrşeşte. Trei slujbe cotidiene, dimineaţa, după-
amiaza şi seara, îi rînduiesc ziua. Dimineaţa şi seara recită Shema Israel („Ascultă Israel").
Dimineaţa îşi pune şalul de rugăciune (talith), simbol al prezenţei divine, şi poartă pe frunte nişte
cutiuţe din piele (tefillim) conţinînd patru pasaje din Tora, pentru a simboliza ataşamentul său
faţă de Dumnezeu şi de poruncile divine. Studierea şi predarea textelor sacre sînt obligatorii.

Citirea Torei
La bar-mitsva, cuvînt ebraic care înseamnă că băiatul devine „fiu al poruncii", copilul citeşte
Tora în sinagogă, în prezenţa părinţilor săi şi a tuturor membrilor comunităţii, moment din care
este considerat adult. Astfel sînt consfinţiţi anii de studiere a Torei, şi evident învăţarea limbii
ebraice.

Sinagoga şi casa
Evreii credincioşi practică religia în sinagogă şi acasă. Sinagoga este locul de rugăciune şi de
studiu. Îndrumătorul religios este rabinul. Acesta predă învăţătura, prezidează ceremoniile, îi
povăţuieşte pe credincioşi. La intrarea în casă este aşezată mezuza, o cutiuţă în care sînt înscrise
versete din Tora, printre care şi Shema. Credinciosul respectă un anumit număr de reguli
alimentare numite kaşrut. Dintre acestea, menţionăm distincţia dintre animalele pure şi cele
impure. Nu este permis decît consumul rumegătoarelor cu copita despicată, al animalelor
acvatice cu solzi şi înotătoare, al păsărilor de curte; în consecinţă, se interzic porcul, calul,
iepurele, la fel ca şi anghila, stridiile, scoicile şi alte fructe de mare. Tora interzice, de asemenea,
consumul sîngelui, de unde şi interdicţia de a mînca un animal ucis la vînătoare, şi stabileşte
totodată reguli speciale privind tăierea animalelor. Aceste legi au drept scop sfinţirea vieţii
cotidiene.

Dulăpiorul sfînt din sinagogă

Sinagoga (în ebraică bet ha-knesset) este locul de adunare a comunităţii evreieşti pentru
rugăciunea comună şi pentru studiu. Este orientată spre oraşul Ierusalim, unde se înălţa Templul
înainte de a fi distrus.
Două sau trei piese mobiliare constituie obiectele de cult. Mobila principală este dulăpiorul sfînt,
în care sînt închise manuscrisele Torei. în faţa acestui dulâpior arde o lumină veşnică. Mai există,
de asemenea, un postament pe care se aşază Tora, din care se citeşte cu glas tare. în faţa acestui
postament, există o masă mai joasă, destinată celui care oficiază slujba.

Etapele vieţii
Circumcizia (Beritb mila) copilului de sex masculin la vîrsta de opt zile este semnul legămîntului
lui Dumnezeu cu Israel. Majoratul religios, bar-mitsva, pentru băieţi la treisprezece ani, pentru
fete la doisprezece ani, confirmă anii de studiere a Torei. Căsătoria are loc la sinagogă sau acasă.
Cuplul este binecuvîntat de rabin. După rugăciunile de doliu, rudele şi prietenii vin să se roage
timp de şapte zile în casa defunctului. Ei recită kaddiş, rugăciune care invocă venirea împărăţiei
Domnului.
Sabatul
Este a şaptea zi din săptămînă. Sărbătoarea Sabatului începe vineri seara şi durează pînă sîmbătă
seara. Este ziua de odihnă ţinută în amintirea creării lumii, încheiate de Dumnezeu în a şaptea zi,
şi în amintirea fugii din Egipt, cînd Dumnezeu a dăruit poporului său libertatea. In această zi,
este interzisă orice activitate (aprinderea focului, scrisul...), căci această zi este închinată Celui
Etern, prin rugăciune la sinagogă, prin lectura şi studierea Torei, dar şi prin vizite la cei suferinzi.

Sărbătorile
Calendarul iudaic începe la data simbolică a creării lumii (astfel, 2001 este anul 5761). Anul
Nou, Roş Haşana, sărbătorit în septembrie-octombrie, celebrează acest eveniment. La sinagogă,
se sună din şofar (corn de berbec ale cărui sunete amintesc de sacrificiul lui Avraam şi de
credinţa lui în Dumnezeu); acasă, se mănîncă mere şi miere, cu urarea ca anul să fie dulce. După
zece zile de rugăciune şi pocăinţă (omul cere iertare aproapelui pentru greşelile săvîrşite
împotriva lui), are loc Yom Kippur, Ziua Pocăinţei, cea mai solemnă sărbătoare a anului. Ea este
marcată printr-o zi de post, consacrată întru totul rugăciunii la sinagogă, şi se încheie în sunete
de şofar. Cinci zile după aceea, Sărbătoarea Corturilor, Sukkot, durează o săptămînă. In
amintirea pribegiei evreilor călăuziţi de Moise prin deşert, fiecare familie îşi construieşte, în
curte sau pe terasă, o colibă din crengi, în care, simbolic, mănîncă o dată. In a opta zi, este
sărbătoarea Torei, Simhat Tora. Sărbătoarea Luminilor, Hanukka, în decembrie, evocă victoria
lui Iuda Macabeul asupra grecilor, în 167 î. Hr. Sărbătoarea Purim, în februarie-martie, este
foarte populară, şi aminteşte că Estera, ajunsă regină a Persiei, şi-a salvat poporul de la
exterminare. In semn de recunoştinţă, se schimbă bucate alese şi se fac daruri săracilor. In
primăvară, Sărbătoarea Pessah (Pastele) celebrează întemeierea poporului lui Israel: fuga din
Egipt. Se sărbătoreşte în familie printr-o ceremonie: seder. In timpul unui dejun, se cîntă psalmi
şi se citesc pasaje din Biblie. Se mănîncă bucate simbolice: pîine nedospită (adică fără drojdie),
ierburi amare, apă sărată; se beau patru cupe de vin. Cincizeci de zile după aceea, Sărbătoarea
Shavuot (Cincizecimea) aminteşte de momentul în care Tora i-a fost dăruită lui Moise; la
sinagogă, se citesc Cele Zece Porunci.

Ceremonie de căsătorie
în timpul celebrării, cuplul stă sub hupa, baldachin nupţial simbolizînd căminul ce va fi creat.
Rabinul citeşte ketuba, contractul de căsătorie, în prezenţa părinţilor şi a martorilor. După
binecuvîntările nupţiale, tînărul soţ sparge un pahar în amintirea distrugerii Templului.

II. ISLAMUL

Islamul, religia musulmanilor, se întemeiază pe credinţa într-un Dumnezeu unic, Allah, care s-a
arătat profetului Mahomed. Cuvintele revelate lui Mahomed au fost transcrise într-o carte,
Coranul.

În secolul al Vl-lea d. Hr., locuitorii Peninsulei Arabe (Arabia Saudită actuală) erau crescători
nomazi de animale. Majoritatea erau politeişti, adică se închinau mai multor zei, dar unii
recunoşteau şi o divinitate supremă. In aceeaşi regiune trăiau mici comunităţi creştine şi
evreieşti, a căror credinţă era în Dumnezeul unic din Biblie. încă din această epocă, unele triburi
arabe se duceau de mai multe ori pe an la Mecca, mare oraş comercial şi centru religios foarte
renumit. Aici, era practicat cultul Pietrei Negre, încastrate în unghiul unui edificiu în formă de
cub: sanctuarul Ka'aba.

GLOSAR
jihad: război sfînt pe care orice musulman trebuie sâ-l înfăptuiască pentru a se apăra sau,
eventual, pentru a extinde domeniul islamului. Pentru mulţi musulmani, războiul este un jihad
minor, jihadul major fiind lupta împotriva răului, inclusiv cel care se ascunde în sufletul
credinciosului. muezin: preot musulman care anunţă din minaret ora rugăciunii.
pelerinaj: călătorie efectuată de credincioşi la un loc sfînt, din motive religioase.
ramadan: numele celei de-a noua luni din calendarul musulman, în timpul căreia Mahomed a
primit vizita îngerului Gabriel. Perioadă de post care permite credinciosului să se apropie de cel
sărac, simţind, ca şi acesta, foamea şi setea.
sanctuar: edificiu consacrat ceremoniilor religioase; loc sfînt.
sunnit: musulman care aparţine sunnismului, curent majoritar al islamului.
şiit: musulman care aparţine şiismului, curent minoritar al islamului.

Mahomed Profetul
Mahomed (Muhammad) s-a născut prin anul 570 la Mecca, în Arabia. La douăzeci şi cinci de
ani, s-a însurat cu Hadige, negustoreasă bogată. Din căsătoria lor se vor naşte mai mulţi fii, care
au murit toţi la o vîrstă fragedă, şi patru fiice, printre care şi Fatima. Muncind pentru Hadige,
Mahomed a fost considerat de comunitate drept un om sincer şi integru.
Aidoma anumitor creştini, el obişnuia să se retragă în singurătatea deşertului. Intr-o bună zi, la
vîrsta de patruzeci de ani, a auzit o voce şi a avut o viziune, în care i s-a înfăţişat îngerul Gabriel
(Jibril în arabă), care i-a transmis cuvintele lui Dumnezeu.
Mesajele care i-au fost dictate zi după zi vor forma Coranul. Mahomed a devenit Profetul
Dumnezeului unic, Allah. Cei din jurul său au început să se convertească, însă s-au izbit de
împotrivirea locuitorilor din Mecca. In 619, unchiul şi soţia sa s-au prăpădit. Atunci şi-a luat
două neveste, una fiind tînăra Aişa, de nouă ani, fiica lui Abu Bakr, unul dintre primii săi
apropiaţi.

Hegira
Din cauza ostilităţii concetăţenilor săi, Mahomed a plecat din Mecca şi s-a instalat la Medina, pe
24 septembrie 632. Această „emigrare" (hegira, în arabă) marchează adevăratul început al noii
religii şi punctul de pornire al calendarului musulman. La Medina, Mahomed şi-a organizat
prima comunitate de credincioşi, musulmanii (în arabă, moslem, „credincios"). El a convertit
populaţia, continuînd totodată să primească mesajul divin. A hotărît ca toţi credincioşii să se
întoarcă, în timpul rugăciunii, cu faţa către sanctuarul Ka'aba, din Mecca, deoarece, potrivit celor
revelate de glasul dumnezeiesc, sanctuarul a fost clădit de Avraam şi de fiul său Ismael, din
porunca lui Allah. Au avut loc mai multe bătălii între musulmani şi adversarii Profetului, în
special locuitorii din Mecca, oraş ce a fost supus în 630. Mahomed a murit în 632, după ce a
făcut un pelerinaj la Mecca.

Cele două ramuri principale ale islamului

Încă de la dispariţia Profetului, au apărut neînţelegeri cu privire la succesiunea sa. În 632,
majoritatea credincioşilor socoteau că pentru a-1 înlocui, trebuie desemnat cel mai vrednic dintre
musulmani. A fost ales Abu Bakr, unul dintre apropiaţii lui Mahomed. Acesta a devenit primul
calif, adică şeful politic şi religios al comunităţii. I-au urmat alţi doi califi, Omar şi Otman.
Însă unii considerau că, de drept, califatul trebuia să revină unui membru din familia Profetului.
Al patrulea calif, aşadar, a fost Aii, ginerele lui Mahomed. Totuşi, alţi credincioşi socoteau că e
mai important să fii bun musulman decît rudă a Profetului. Guvernatorul din Damasc,
Mu'awiyya, a profitat de acest dezacord pentru a isca un război civil, care s-a încheiat cu
asasinarea lui Aii, în 661. Astfel s-au constituit cele două mari tendinţe ale lumii islamice:
sunniţii, care sînt majoritari, reprezintă „oamenii comunităţii şi ai tradiţiei" (în arabă, sunna);
şiiţii, pentru care urmaşii lui Ali sînt cei apţi să călăuzească comunitatea. Minoritari în sînul
islamului, şiiţii reprezintă astăzi 12% din musulmani, restul fiind sunniţi.
Islamul astăzi
La sfîrşitul secolului XX, islamul număra peste un miliard de credincioşi, răspîndiţi în
lumea întreagă. Ţările care înconjoară Arabia (Egiptul, Maghrebul, Siria, Irakul etc.) rămîn
inima istorică şi religioasă a islamului. Însă arabii nu reprezintă decît 20% din totalul
musulmanilor. Majoritatea acestora se află în Asia (Indonezia, India, Pakistan, Bangladesh etc);
un număr foarte mare se găseşte şi în Africa neagră. Totuşi, limba arabă, în care i-a fost revelat
lui Mahomed Coranul, rămîne limba sacră a islamului, în care toţi musulmanii trebuie să-şi
spună rugăciunile.

Expansiunea islamului
încă de la moartea lui Mahomed (în 632 d. Hr.), musulmanii, însufleţiţi de credinţa lor, au pornit
războaie de cucerire pentru a răspîndi noua religie. A fost punctul de plecare al unei formidabile
expansiuni. Prin bătălii şi prin convertiri, islamul s-a răspîndit din Arabia spre ţări mai
îndepărtate: Africa de Nord, Siria, Persia, Egipt, Spania şi Portugalia. La sfîrşitul secolului al
VIII-lea, musulmanii au stăpînit un imperiu imens, care se întindea de la Atlantic pînă la
graniţele Chinei. Acest imperiu s-a împărţit foarte repede în mai multe state, ale căror capitale
principale sînt Bagdad, Damasc şi Cordoba. între secolele al X-lea şi al XV-lea, islamul s-a
propagat în nordul Indiei, în China şi în Asia Centrală. Noile capitale ale lumii musulmane au
fost Samarkand, Istanbul, fostul Constantinopol, şi Delhi.

Fundamentele religiei musulmane

Cuvîntul „islam" înseamnă în arabă „supunere de bună voie faţă de un Dumnezeu unic şi
universal" şi caracterizează atitudinea pe care trebuie să o aibă credinciosul musulman faţă de
Allah, Dumnezeul unic. Islamul este o religie întemeiată pe textele conţinute în Coran şi în
sunna. Acestea conţin un ansamblu de reguli, numite „legea islamică" sau şaria, care ordonează
viaţa cotidiană.

Coranul şi sunna
In arabă, coran înseamnă „lectură", „carte" sau „recitare"; într-adevăr, cînd i-a dezvăluit lui
Mahomed cuvintele lui Dumnezeu, îngerul Gabriel i-a poruncit să le repete, spunîndu-i „Recită".
Mahomed a învăţat pe de rost aceste texte sau le-a dictat apropiaţilor săi, care le-au transcris pe
frunze de curmal, pe bucăţi de piele sau pe oase (omoplaţi) de cămilă. După moartea Profetului,
califul Otman a adunat texte, care vor constitui Coranul. Acesta cuprinde 6 226 de versete,
repartizate în 114 surate sau capitole. Coranul este scris în arabă, limba în care a fost primită
revelaţia divină. Cartea sacră a islamului este completată printr-o altă culegere de texte, sunna (în
arabă „obicei", „tradiţie"). Aceasta cuprinde cuvintele, faptele şi judecăţile lui Mahomed: este
vorba de hadit sau de „cuvintele Profetului", care au fost adunate de apropiaţii săi. Coranul şi
sunna constituie fundamentul credinţei şi legea care ghidează viaţa oricărui credincios.

Mesajul Coranului
Coranul afirmă cu insistenţă că nu există decît un singur Dumnezeu: Allah. Creator şi salvator al
Universului, el este inaccesibil şi nu poate fi reprezentat prin imagini. Acest Dumnezeu,
precizează Coranul, a transmis cuvîntul şi legea sa diferiţilor profeţi, cum ar fi Avraam, Moise,
Iisus şi Mahomed. Insă nici o altă revelaţie divină nu mai poate surveni după aceea pe care a
primit-o Mahomed, fiindcă aceasta le înglobează şi le depăşeşte pe toate cele care au precedat-o.

Fundamentele Credintei Islamice

1) Credinta in Dumnezeu si in unicitatea lui

Musulmanii cred in unicul, atotputernicul si incomparabilul Dumnezeu. Dumnezeu este
Creatorul, Stapinul, Sustinatorul a tot ceea ce este in univers si este inzestrat cu 99 de calitati.
Unicitatea lui Dumnezeu este cel mai important principiu al religiei islamice. Coranul spune "El
este Dumnezeu, cel Unic! Dumnezeu este Stapanul! El nu zamisleste si nu este nascut". A spune
ca Dumnezeu are fii sau fiice (in religia Arabiei pre-islamice se spunea ca Dumnezeu are fiice)
este mare pacat si contravine principiului unicitatii lui Dumnezeu.

2) Credinta in Ingeri
Conform religiei islamice ingerii sunt creati de Dumnezeu din lumina. Rolul lor este de a
indeplini poruncile lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, ingerii sunt fiinte imortale care nu
pacatuiesc, se supun intotdeauna lui Dumnezeu si nu fac decat ceea ce el hotaraste. Ingerii sunt
foarte prezenti in viata noastra. In anumite situatii ingerii au luat chip de om si au vorbit
profetilor. Maria, Avraam, Lut au avut ocazia sa-i vada. Trimisul lui Dumnezeu, Mahomed l-a
vazut pe ingerul Gabriel. Dumnezeu a dat fiecarei categorii de ingeri o anumita calitate.
In pofida acestor lucruri, oamenii sunt din multe puncte de veder superiori ingerilor. Dumnezeu a
incredintat pamantul oamenilor si nu ingerilor; acestora li s-a spus sa se plece in fata lui Adam si
oamenii au acces la un nivel de cunoastere la care ingerii nu au.

3) Credinta in cartile lui Dumnezeu

Credinciosul musulman crede in toate cartile revelatoare care sunt mentionate in Coran. Acestea
sunt: Tora, Psalmii lui David, Evanghelia, Pergamentele lui Avraam. Totusi, musulmanul
urmeaza doar Coranul si nu celelalte carti, deoarece Coranul este singura carte care s-a pastrat
intacta, fara nici o modificare. Trebuie mentionat ca Coranul isi pierde din inteles prin traducere,
deoarece multe cuvinte arabice au semnificatii exacte care nu pot fi traduse.

4) Credinta in profeti
Musulmanii cred in profeti si in mesagerii lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis profeti si mesageri
in anumite perioade critice din istoria omenirii. Mahomed este ultimul profet. Primul a fost
Adam. Alti profeti sunt Noe, Avraam, Ismail, Salih, Enach, Iacob, David, Ioan, Moise, Iov si
Isus. Profetii au fost alesi de Allah dintre oamenii care puteau fi model de urmat pentru
comunitatile lor. Toti profetii se bucura de acelasi grad de respect din partea musulmanului.
Profetii sunt dovada iubirii lui Dumnezeu fata de oameni, El nu isi abandoneaza creatia si
incerca sa ii informeze. Totusi, odata ce mesajul a fost revelat, este resposabilitatea oamenilor sa
il accepte, iar ei vor fi rasplatiti (sau pedepsiti) in functie de alegera lor.

5) Credinta in Ziua Judecatii

Musulmanii cred in ziua judecatii si in faptul ca in aceasta zi oamenii isi vor primi pedeapsa sau
rasplata de la Dumnezeu. In religia islamica Ziua Judecatii se mai numeste si Ziua Socotirii, Ziua
cea Adevarata, Ziua Adunarii, Ziua Vesniciei, Ziua Iesirii din Morminte, Ziua Durerii, Ziua
Chemarii. In Coran este scris in detaliu despre ceea ce se va intimpla in aceasta zi. Paradisul este
de asemenea descris, in termeni metaforici. Este posibil ca ne-musulmanii sa ajunga in paradis,
cu conditia sa fi fost oameni buni si sa creada in acelasi Dumnezeu (sa fie Crestini sau Evrei).

6) Credinta in destin
Credinta in destin inseamna a fi constient de faptul ca viata si tot ceea ce exista este in mainile
lui Dumnezeu. Oamenii nu pot avea ceea ce Dumnezeu hotaraste sa nu aiba. Numai Dumnezeu
cunoaste destinul oamenilor. Un musulman crede in destin si in predestinare indiferent daca
destinul e bun sau rau. Credinta in destin nu este in contradictie cu vointa omului. Omul este
capabil sa aleaga intre bine si rau. Responsabilitatea apartine omului iar faptele sunt create de
Dumnezeu. Nimeni nu poate aduce ca argument pentru pacatele sale destinul.

Cei cinci stîlpi ai islamului

Cele cinci îndatoriri fundamentale ale fiecărui musulman, numite „cei cinci stîlpi ai islamului",
1. Sahada - Marturisirea de credinta La illaha illa Allah ua anna Mahomedan rasulu Allah.
Aceasta inseamna: Marturisesc ca nu exista alt Dumnezeu in afara de Allah si Mahomed este
trimisul sau. Este principala modalitate prin care musulmanii isi afirma apartenenta la religia
islamica. Marturisirea de credinta este omniprezenta in viata musulmanului.

2. Salah - Rugaciunea Rugaciunea este dovada practica a credintei. Musulmanii fac rugaciune
de 5 ori pe zi. Rugaciunile se efectueaza in cele 5 momente importante ale zilei si se numesc in
functie de acele momente cand ea trebuie efectuata. Rugaciunea se efectueaza in directia Al-
Kaaba (Casa sfinta) aflata in Mekka. Inainte de a se ruga, musulmanul trebuie sa fie curat pe
haine si corp, iar locul unde intentioneaza sa faca rugaciunea trebuie sa fie curat. Religia islamica
interzice rugaciunea la Mahomed, alti profeti sau ingeri. Musulmanul se roaga doar la
Dumnezeu. In afara de cele 5 rugaciuni obligatorii musulmanul poate sa faca si alte rugaciuni
optionale.

3. Hajj - Pelerinajul la Mekka Orice musulman care are capacitate financiara si o buna stare de
sanatate este obligat sa efectueze macar o data in viata acest pelerinaj. Al-Kaaba (casa lui Allah)
este o cladire cubica cu un etaj despre care religia islamica spune ca a fost construita de Adam si
reconstruita mai tarziu de catre profetul Ibrahim si fiul sau Ismail.

4. Postul din luna Ramadan. Luna Ramadan a noua luna a calendarului Islamic si
comemoreaza luna in care profetul Mahomed a primit revelatia de la Dumnezeu. Timp de 30 de
zile musulmanii adulti trebuie sa posteasca din zori pana la apusul soarelui. Aceasta inseamna
abstinenta de la mancare, bautura, fumat si relatii conjugale in timpul orelor de post. Calatorii,
femeile gravide, femeile care alapteaza si bolnavii pot amana postitul, urmand sa-l faca ulterior.
In afara de acest lucru musulmanii trebuie sa-si modifice comportamentul; sa nu minta, sa nu-i
jigneasca pe ceilalti. Luna Ramadan este considerata o luna a iertarii si a milei. Religia islamica
stabileste postul ca un mijloc de purificare, un exercitiu de auto control si o dovada de credinta.

5. Zakat - Dania rituala In limba araba cuvantul zakat inseamna purificare, curatire. Religia
islamica stabileste plata daniei ca modul de a pastra averea curatita de lacomie si avaritie. Dania
rituala este obligatorie de 2,5 % din valoarea veniturilor. Dania rituala are o destinatie precisa
cum a mentionat Coranul: "Milosteniile -din dania- sunt numai pentru saraci, pentru sarmani,
pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale caror inimi se aduna -intru credinta-, pentru
slobozirea robilor, pentru cei indatorati greu, pentru calea lui Allah si pentru calatorul aflat pe
drum". Persoana care il ofera trebuie sa nu astepte nimic in schimbul lui si sa nu urmareasca
laude din partea celorlalti pentru actele sale de caritate.

Jihad înseamnă literal „lupta pentru o cauză dreaptă", dar se traduce adesea în mod eronat prin
„război sfînt". Nu se numără printre „stîlpii islamului". Totuşi, este considerat adesea drept o
obligaţie religioasă.

Legea islamică sau şaria

Legea islamică sau şaria este enunţată în Coran şi în sunna. Ea coordonează viaţa socială şi
familială, fixînd ritualurile de la naştere pînă la moarte. Regulile şariei nu sînt aplicate la fel în
toate ţările musulmane: în anumite state, şaria este singurul izvor al legilor şi al reglementărilor.
Acestea sînt adesea foarte severe: vinovaţii pot fi supuşi la pedepse corporale. În schimb, în alte
state, specialiştii islamului fac cercetări pentru ca musulmanii să se poată adapta realităţilor
lumii moderne, rămînînd în acelaşi timp credincioşi învăţăturii Coranului. Oricare ar fi
atitudinea lor faţă de tradiţiile musulmane, toţi credincioşii islamului marchează la fel
marile momente din viaţă. Băieţii musulmani trebuie să fie circumcişi, potrivit unei tradiţii
anterioare islamului. Educaţia religioasă a copiilor începe cu citirea Coranului, la şcoala
coranică. Căsătoria este o ceremonie mai mult familială decît religioasă. La înmormîntare,
defunctul este aşezat cu capul întors spre Mecca. Şaria cuprinde şi prescripţii alimentare. Un
musulman nu trebuie să mănînce carne dacă animalul nu a fost tăiat după recitarea unei formule
ritualice, şi nici să consume porc sau alcool.

Femeia musulmană
Apărută la începutul Evului Mediu, legea islamică a păstrat caracteristici din această epocă. în
consecinţă, potrivit acestei legi, femeile trebuie să se comporte în aşa fel, încît să nu-i facă pe
bărbaţi să săvîrşească greşeli, întrucît, în Evul Mediu, nu se cădea să-ţi arăţi părul, femeile au
luat obiceiul, în unele ţări musulmane -dar nu în toate, să poarte un voal (tchadorm Iran, hijab în
Africa de Nord), aşa cum fac aceste studente de la universitatea din Cairo.
Coranul asigură femeilor o ocrotire de care acestea nu beneficiau înainte: el afirmă că „acela care
creşte două fete merge în Paradis". Coranul îi obligă pe bărbaţi să-şi întreţină corect nevestele;
permite poligamia, dar o limitează la patru soţii, cu condiţia de a avea acordul celorlalte neveste
şi de a oferi fiecăreia acelaşi nivel de viaţă.

Practicile şi sărbătorile

Ceremoniile religiei musulmane se desfăşoară îndeobşte la moschee. Este vorba despre

rugăciunea solemnă de vineri (zi de rugăciune, dar nu şi zi de odihnă obligatorie) şi despre
sărbătorile religioase, care respectă calendarul musulman. In plus, credincioşii trebuie să facă
cinci rugăciuni zilnice, indiferent de locul unde s-ar afla.

Îndrumătorii religioşi
Islamul nu admite, pe pămînt, existenţa intermediarilor între om şi Dumnezeu. Serviciul religios
este condus de un membru al comunităţii, stimat şi instruit în privinţa credinţei musulmane.
Adesea, acest credincios, care are sarcina de a conduce rugăciunea comună, este un imam, adică
un „îndrumător". Imamul este, aşadar, musulmanul sub conducerea căruia, vinerea la amiază,
credincioşii se adună pentru a se ruga şi a asculta o predică. In islamul şiit, termenul de imam are
un sens specific. El îi desemnează, bunăoară, pe urmaşii Profetului care au fost îndrumătorii
supremi ai întregii comunităţi de credincioşi; primul îndrumător, după Mahomed, a fost Aii.
Anumite funcţii sînt încredinţate, în islam, unor specialişti în Coran şi în legea islamică, spre
exemplu ulema şi muftiii. In lumea musulmană, nu există o autoritate centrală care să se
pronunţe asupra problemelor de credinţă.

Moscheea
Moscheea este edificiul în care credincioşii musulmani se adună în special pentru a se ruga. Ea
este adesea decorată cu versete din Coran pictate sau sculptate în piatră, dar fără nici un fel de
reprezentare figurativă, căci, în religia musulmană, Dumnezeu nu poate fi reprezentat, doar
cuvintele sale fiind ilustrate.
În moschee se intră, în general, printr-o curte mare, în care se află bazinul pentru abluţiuni. într-
adevăr, fiecare credincios trebuie să îşi facă abluţiunea, stropindu-se cu apă pe mîini, pe braţe, pe
faţă, pe cap şi pe picioare, pentru a se purifica înainte de-a merge să se roage.

Sărbătorile musulmanilor
In islam, practicile ritualice, sărbătorile şi chiar viaţa civilă sînt reglementate potrivit unui
calendar diferit de cel al ţărilor de tradiţie creştină. Acest calendar are drept punct de plecare anul
662 al calendarului creştin, dată care corespunde hegirei, fuga lui Mahomed spre oraşul Medina.
Sărbătorile musulmane se succed de-a lungul celor douăsprezece luni proprii acestui calendar şi
au, în mod alternativ, 29 şi 30 de zile. In cursul lunii ramadan este celebrată Noaptea Destinului,
Lailat-al-Qadr, care aminteşte de revelaţia Coranului primită de Mahomed. Id al-Fitr sau „Mica
Sărbătoare" încheie în bucurie postul ramadanului. In această zi, lumea se strînge la moschee
pentru a se ruga. Este o sărbătoare veselă cînd, în fiecare casă, se împart prăjituri şi se oferă
daruri. La sfîrşitul pelerinajului la Mecca are loc „Sărbătoarea oii" (vezi paragraful următor).

Pelerinajul la Mecca
Ultima lună a anului musulman este consacrată pelerinajului la Mecca. Este Dhu l-Hijja sau luna
pelerinajului. Mecca este primul oraş sfînt al islamului. Celelalte două sînt Medina şi Ierusalimul
(numit de musulmani Al Quds, „oraşul sfînt"). În centrul oraşului Mecca se află Ka'aba, micul
edificiu cubic care este locul cel mai sfînt al islamului. După unii, Piatra Neagră pe care o
conţine ar fi fost adusă din Paradis de Adam şi pecetluită în sanctuar de Avraam şi de fiul său,
Ismael. Astăzi, Ka'aba, învăluită în draperii negre, este centrul pelerinajului. înainte de a începe
pelerinajul (una dintre cele cinci îndatoriri obligatorii ale fiecărui musulman), credinciosul
trebuie să se îmbrace cu două bucăţi din stofă albă fără cusături. Ritualul principal constă în a
înconjura Ka'aba de şapte ori, pornind de la Piatra Neagră şi mergînd spre dreapta. De fiecare
dată cînd trec prin faţa pietrei sacre, credincioşii o sărută, o ating sau o salută cu mîna.
Pelerinajul este un prilej pentru musulmanii din toate ţările lumii de a se întîlni pentru a se ruga
împreună. El se încheie prin „Marea Sărbătoare", Idal-adha (în Maghreb, Aid-el-Kebir), numită
de asemenea „Sărbătoarea jertfelor" sau „Sărbătoarea oii". În timp ce la Mecca se desfăşoară
pelerinajul, musulmanii celebrează acest eveniment în celelalte regiuni ale lumii.
Fiecare familie jertfeşte un animal, de obicei o oaie, în amintirea animalului pe care Avraam 1-a
sacrificat în locul fiului său. Carnea trebuie să fie împărţită între cei din familie, vecini şi săraci.

Minaret şi muezin
Unul sau mai multe turnuri domină moscheea: acestea sînt minaretele, din vîrful cărora muezinul
cheamă la rugăciune, de cinci ori pe zi. Orice musulman este poftit să se roage, oriunde s-ar afla.

Rugăciunea de vineri
Musulmanii merg la moschee vinerea la prînz, pentru a se ruga împreună, în imaginea de mai
jos, rugăciunea de la Moscheea Essaunna (Rabat, Maroc).

Rugăciune în faţa mihrabului

Mihrabul este o nişă, adesea bogat decorată, săpată în zidul din spatele moscheii. Indică direcţia
spre Mecca, primul oraş sfînt al musulmanilor. în timpul slujbei, credincioşii stau în rînduri
unii în spatele altora şi se roagă cu faţa spre mihrab. înainte de a începe rugăciunea, credinciosul
trebuie să se purifice cu apă şi să-şi scoată încălţămintea. Este un semn de respect faţă de
Dumnezeu. Patru poziţii se succed în timpul rugăciunii: credinciosul stă în picioare, se înclină,
apoi se prosternează (pentru a-şi exprima supunerea faţă de voinţa lui Dumnezeu), în final,
credinciosul se aşază şi rosteşte formulele care conţin adevărurile fundamentale ale islamului.

ZOROASTRISMUL (MAZDEISMUL): VECHIUL DUALISM PERS

Mazdeismul este o religie întemeiată în Persia (Iranul actual), în secolul al V-lea î. Hr., de către
Zoroastru. În secolul al IX-lea, numeroşi mazdeeni s-au instalat în nord-vestul Indiei, unde au
fost numiţi parsis (perşi). Cel mai mare zeu al lor era Ahura-Mazda, al cărui simbol este focul.
Astăzi există aproximativ 200 000 de parsis în India.

Zoroastrismul, religia preislamică dominantă a Persiei (Iranul din ziua de azi), din secolul al Vl-
lea Î.Hr. până în secolul al Vl-lea d.Hr., a fost fondat de profetul Zoroastru, despre care se crede
că a trăit undeva în estul Persiei înainte ca statul să fie unit sub Cirus al II-lea (decedat în 529
Î.Hr.). învăţăturile lui Zoroastru s-au extins treptat spre vestul Persiei, înainte de vremea lui
Aristotel (384-322 Î.Hr.), după cum relata acesta despre această religie în scrierile sale. După
expansiunea islamică în Persia, şi în special după înfrângerea decisivă a lui Yazdegerd al III-lea
în Bătălia de Ia al-Qadisiyah în 635 d.Hr., zoroastrismul a intrat în declin în Persia. Deşi
musulmanii erau relativ toleranţi faţă de religia mai veche, se pare că mulţi dintre adepţii săi au
fost obligaţi sau convinşi să se convertească la islamism.

TRECEREA ÎN INDIA
În secolul X d.Hr. doar o mână de zoroastrieni mai supravieţuiau în Persia, în special în două
mici enclave: la Yazd şi la Keiman. Insă în acest timp mulţi zoroastrieni au migrat în India, unde
au fondat o aşezare la Gujarat. Descendenţii acestor emigranţi - cunoscuţi sub numele de parşi -
supravieţuiesc la Bombay; s-a estimat că există aproximativ 100.000 de practicanţi ai acestei
religii în prezent în întreaga lume. Statutul de membru este limitat la cei ai căror amhi părinţi
aparţin acestei credinţe.

CREDINŢELE DE BAZĂ
Zoroastrismul recunoaşte existenţa unui zeu bun, cunoscut suh numele de Ahura Mazda (adică
un dumnezeu înţelept cu puteri speciale) si a unui spirit rău, Angra Mainyu, care poate să apeleze
la susţinerea unui număr marele demoni. Aceste personaje sunt într-o continuă luptă, dar
zoroastrienii cred că Ahura Mazda va triumfa în cele din urmă cu ajutorul unor amesba spentas,
sau “fiinţe nemuritoare”. Parsismul se bazează pe cele două credinţe de menţinere a vieţii, prin
creşterea vitelor, cultivarea plantelor şi procreare, şi de luptă între bine si rău. Parsii trebuie să
lupte împotriva demonilor care reprezintă răul sau orice fiinţe - oameni sau animale -care sunt
controlate de aceştia. Principalele învăţături religioase ale zoroastrismului se găsesc în sfintele
scripturi cunoscute sub numele de Avesta. Deşi istoricul grec Herodot (aprox. 485-425 Î.Hr.) a
afirmat clar că perşii nu au constant temple, s-au găsit urme ale unor terase, turnuri şi încăperi
pătrate pentai venerare, si s-au descoperit altare permanente, adesea reprezentate pe monede cu
un foc aprins. Ritualurile erau supravegheate de lideri, Magi, care aveau anumite roluri
religioase, precum expunerea morţilor, interpretarea viselor şi înfrângerea animalelor rele. Aceşti
preoţi au adoptat mai târziu o organizare ierarhică, formată din magupat (conducătorul Magilor)
şi ehrpat (în principal un deţinător al focului). Preoţimea în ziua de azi constă din dastur (preoţi
cu rang de episcopi care controlează templele), mobed (oficiali de rang mijlociu) şi ervad (preoţi
din ordinul inferior). Statutul de membru este ereditar, dar toţi trebuie să participe la o ceremonie
de învestitură.

CEREMONII Şl RITUALURI
Ceremonia joacă un rol important în zoroastrismul si parseismul modern. Toţi membrii tineri
sunt iniţiaţi (la vârsta de zece ani în Iran şi şapte ani în India) si li se oferă şadre (cămaşa) şi
kusti (centura) care simbolizează acceptarea lor în cadrul comunităţii. Există de asemenea
ritualuri de purificare care pot să dureze timp de mai multe zile: padyab (spălarea), nabn
(îmbăierea) şi bareshnum, care durează mai mult. În baresbnum, cei care sunt purificaţi trebuie
să atingă urechea stângă a unui câine; despre privirea acestuia se crede că sperie spiritele rele. În
interiorul templelor, focul sacru trebuie să ardă încontinuu şi i se adaugă combustibil de cinci ori
pe zi. Înfiinţarea unui nou foc implică o ceremonie complexă. Rugăciunile se spun de cinci ori pe
zi. Recunoaşterea păcatelor implică recitarea unui patet, jurământul asupra faptului că se vor
evita păcatele în viitor, şi confesiunea în faţa unui preot. Principala ceremonie religioasă este
Yasna, care implică un sacrificiu de baoma (lichidul sacru) în faţa focului sacru, în timp ce se
recită fragmente din Avesta. De asemenea, se prezintă ofrande - în prezent alcătuite din pâine şi
lapte, dar în trecut alcătuite din grăsime sau carne animală. Există şase festivaluri de sezon
-Gahanbamri - şi zile petrecute în memoria celor morţi la sfârşitul anului. Fiecare lună din an
este dedicată unei anumite zeităţi. Un mare festival de Anul Nou, Noruz, este organizat în
onoarea lui Rapithwin, personificarea amiezii şi a verii. Ritualurile parse de înmormântare sunt
complexe. După moarte, un câine este aşezat în faţa decedatului de cinci ori pe zi. Câinele ar
trebui să fie de preferinţă cu "patru ochi", adică să aibă câte o pată pe blană deasupra ambilor
ochi, deoarece aceste pete sunt mai eficiente în alungarea spiritelor rele. În încăpere se menţine
un foc aprins timp de trei zile, după care corpul este mutat în Templul Tăcerii. Transportul la
templu trebuie să aibă loc în timpul orelor luminoase ale zilei. La templu, care este construit în
trei cercuri concentrice pentru ca bărbaţii, femeile şi copiii să se poată aduna separat, morţii sunt
expuşi pentru a fi consumaţi de vulturi. După ce carnea a fost îndepărtată, rămăşiţele sunt depuse
într-un puţ central. Parsismul susţine că viaţa de după moarte a unei persoane este hotărâtă de
echilibrul dintre faptele, cuvintele şi gândurile bune şi rele din timpul vieţii sale. Totuşi, nu
trebuie luat în considerare toate faptele rele, deoarece este recunoscută slăbiciunea umană. Unele
păcate pot fi spălate prin confesiune sau în ceremonia care are loc pentru decedat. De asemenea,
preoţii şi rudele decedatului pot interveni la rândul lor prin rugăciune. În prezent, adepţii
parsismului au devenit una dintre cele mai prospere comunităţi din India, a cărei bunăstare se
bazează pe industrie şi pe comerţ.

=====================================================================

MATERIAL PENTRU EXAMENUL “B”

RELIGIILE ORIENTALE

I. HINDUISMUL

Hinduismul este una dintre cele mai vechi religii din lume. A apărut în jurul anului 2000 î. Hr.,
în India, unde continuă să fie cea mai practicată religie. Credincioşii lui se numesc hinduşi.

Religia hindusă numără astăzi în lume aproximativ 700 de milioane de credincioşi. Este
dominantă în sud-estul Asiei, îndeosebi în India şi în Bali. Hinduismul se bazează pe mai multe
categorii de texte. Se disting mai ales Vedele, care au fost compuse începînd din anul 1800 î. Hr.,
şi epopeile, alcătuite începînd din anul 700 î. Hr.

GLOSAR

abluţiune: gest pe care îl fac adepţii unor religii pentru a se purifica, stropindu-şi cu apă diferite
părţi ale corpului.
atribut: ceea ce este specific pentru cineva sau pentru ceva, ceea ce îl caracterizează.
avatar: nume dat diferitelor încarnări ale zeilor.
brahman: membru al primei caste hinduse. Brahmanii sînt cei care studiază textele sacre.
castă: grup căruia individul îi aparţine prin naştere şi pe care nu-l poate schimba pe parcursul
vieţii.
epopee: lung poem sau povestire în proză, care narează faptele vitejeşti ale unui erou legendar.
guru: în India, înţelept considerat drept maestru spiritual; lui i se încredinţează educaţia
religioasă a băieţilor care fac parte din castele superioare.
încarnare: capacitatea unui zeu de a lua înfăţişarea unui om, a unui animal etc.
karma: totalitatea faptelor, bune sau rele, săvîrşite de un om în timpul vieţii sale.
reîncarnare: reînvierea unui om decedat într-un alt trup.
samsara: principiu potrivit căruia viaţa unei fiinţe omeneşti nu este decît veriga unui lanţ de
vieţi. Fericirea din fiecare viaţă depinde de faptele (karma) săvîrşite în viaţa anterioară.
cremaţiune: după moarte, defunctul este îmbrăcat cu haine noi şi dus cu alai pentru a fi
incinerat. Corpul său este pus pe un rug şi este ars.

Textele sacre şi epopeile

Vedele povestesc despre originea lumii, despre viaţa zeilor şi conţin rugăciuni şi ritualuri. Sînt
alcătuite din patru lucrări, dintre care cea mai veche, Rig Veda, are peste o mie de imnuri
adresate zeilor. Vedele au fost ulterior comentate de brahmani şi au dat naştere altor texte,
îndeosebi Upanişadele, Brahmana şi Codicele lui Manu. În această ultimă culegere sînt expuse
principiul castelor şi legea reîncarnării. Epopeile au fost compuse în versuri, mai tîrziu decît
Vedele, şi ele explică originea lumii şi povestesc despre viaţa zeilor. Principalele două sînt
Mahabharata şi Ramayana. Mahabharata, cel mai lung poem care a fost compus vreodată,
povesteşte în 200 000 de versuri lupta dintre două familii princiare, cei o sută de Kaurava şi verii
lor, cei cinci fraţi Pandava. Zeii participă la aceste conflicte; zeul Krişna ia partea celor cinci fraţi
şi îi ajută să cîştige. Pe parcursul povestirii, Krişna îşi prezintă învăţătura într-un lung poem,
Bhaghavad-Gita, Cîntecul celui Preafericit. Epopeea Ramayana povesteşte viaţa şi peripeţiile lui
Rama, cea de a şaptea încarnare sau cel de al şaptelea avatar al zeului Vişnu.
O multitudine de zei
Sînt cîteva mii de zei în hinduism. Toţi sînt reprezentări ale unei Fiinţe unice care există înainte
de orice lucru şi se află peste tot. In epoca în care au fost scrise Vedele, Indra, stăpînul cerului,
era unul dintre marii zei. Trei zei au căpătat apoi mai multă importanţă: Brahma, Vişnu şi Siva.
Brahma creează lumea, are patru chipuri şi patru braţe care îi permit să vadă şi să acţioneze peste
tot. Vişnu păzeşte lumea, avînd drept atribute un disc, simbol al energiei divine, o măciucă, semn
al puterii, şi o scoică, ce reprezintă apa, fertilitatea şi bogăţia. Siva distruge lumea pentru a o
transforma; este deopotrivă înfricoşător şi binefăcător. El este înfăţişat adesea într-un cerc de foc,
element distrugător, şi ţine o mică tobă, care a produs primul sunet, cel al creaţiei.

Castele
În India, societatea era împărţită în caste:
în vîrf, (1) brahmanii (clerul),
apoi (2) ksatriya (nobili şi militari),
(3) vaisya (negustori şi agricultori),
în fine, (4) şudra (slujitori ai celorlalte caste).
Se consideră că acela care a dat naştere ierarhiei este zeul Brahma, creatorul lumii, fiecare castă
provenind dintr-o parte a trupului său: din gura sa a ieşit casta cea mai pură, cea a brahmanilor,
care studiază textele sacre; din braţele sale s-au născut ksatriya; din coapsa sa, vaisya, iar din
picioare, sudra. Hinduşii care nu aparţin nici uneia dintre cele patru caste principale sînt
consideraţi impuri. Ei se numesc paria. Sistemul castelor a fost suprimat oficial în 1947; totuşi el
continuă să existe în anumite regiuni.

Ciclul reîncarnărilor
In hinduism, există convingerea că fiecare individ trăieşte de mai multe ori. Moartea este
trecerea de la un destin la altul. După moarte, sufletul, care este veşnic, se reîncarnează într-un
alt trup, în funcţie de faptele (karma) săvîrşite în viaţa care tocmai s-a încheiat. Această lege se
numeşte samsara.
Ritualurile şi sărbătorile

Pentru hindus, toate actele vieţii au un caracter sacru. Liber să se adreseze zeului pe care şi 1-a
ales dintre toate divinităţile hinduismului, el săvîrşeşte zilnic acasă ritualurile de rugăciune, de
ofrandă şi face abluţiuni. Se duce la templu, unde preoţii înalţă rugi zeului. In fine, participă la
sărbători şi la pelerinaje, pentru a se apropia de zei şi pentru a obţine o reîncarnare mai bună în
existenţa sa viitoare.

Rugăciuni şi ceremonii
Fiecare casă are un altar cu imaginile divinităţii care ocroteşte familia. Membrii familiei se roagă
în faţa acestui altar de două ori pe zi, la răsăritul şi la apusul soarelui. Aşezat turceşte, fiecare
recită textele sacre arzînd beţigaşe de tămîie, apoi oferă zeului mîncare, flori, apă, seminţe etc.
Numeroase ritualuri de purificare rînduiesc ziua: clătirea gurii, stropirea cu apă pe creştet.
Acestea sînt însoţite de rugăciuni. Credinciosul se duce la templu în cartierul sau în satul său,
pentru a le aduce ofrande zeilor (lămpi sau lumînări aprinse, fructe, flori sau ierburi frumos
mirositoare) sau pentru a asculta recitarea Vedelor. Templul este lăcaşul unui mare zeu, Vişnu
sau Şiva, înconjurat, în general, de toţi ceilalţi zei. Imaginea sa, adesea o statuie, se găseşte într-o
încăpere specială, unde veghează un preot al templului. In templele mari, preotul aparţine castei
brahmanilor. In fiecare zi, el „trezeşte" zeul şi-i aduce ofrandele, pentru ca acesta să fie
binevoitor faţă de întreaga comunitate a credincioşilor. Preotul cîntă imnuri şi îl cinsteşte pe zeu,
organizînd spectacole de muzică şi de dans.

Marile etape din viaţa unui credincios

Chiar de la naştere, nou-născutul este prezentat zeilor. Cu acest prilej, un guru, adică un „maestru
spiritual", se duce în căminul familiei şi îi dă pruncului să mănînce o fiertură din miere şi unt
topit. In a zecea zi, copilului i se dă un nume. La patru ani, îi este ras părul, care este oferit zeilor
familiei. Părul care-i va creşte va fi semnul unei noi vieţi. In familiile care aparţin uneia dintre
primele trei caste, băieţelul, între şapte şi zece ani, este supus ceremoniei de iniţiere (upanayana)
care îl integrează în castă. Cel pe care tatăl 1-a ales drept guru petrece în jurul braţului drept şi în
jurul capului tînărului hindus cordonul sacru, care arată că de acum înainte acesta este „de două
ori născut". Ritualurile căsătoriei ţin mai multe zile. Soţia, condusă în noua ei locuinţă, aduce
focul domestic, se aşază pe o piele de bou, roşie, apoi împărtăşeşte cu soţul ei bucatele de
ofrandă. Bărbatul însurat, ajuns cap de familie, are datoria de a procrea fii pentru a asigura linia
urmaşilor, de a veghea asupra căminului şi de a executa ritualurile domestice.

Sărbătorile
Sărbătorile îmbracă forme diferite de la o regiune la alta a Indiei. Ele evocă adesea întîmplări din
marile epopei Mahabharata şi Ramayana. In noiembrie-decembrie, Diwali, sau Sărbătoarea
Luminilor, marchează Anul Nou în nordul ţării. Mii de lămpi ard la ferestrele caselor, în jurul
templelor şi la picioarele statuilor zeilor. In cinstea lui Vişnu, se trag focuri de artificii. Holi, în
februarie-martie, celebrează venirea primăverii. Această sărbătoare veselă este închinată lui
Kama, zeul Dragostei. Pe străzi, se aprind focuri în semn de bucurie. În timp ce participă la
procesiune, credincioşii se stropesc cu pulbere roşie şi cu apă colorată, ca semn al reînnoirii. În
anumite zone, se serbează şi Kali, zeiţa cu zece braţe, Ganeşa, cel cu cap de elefant, sau Rama,
eroul din Ramayana. In timpul procesiunilor care pornesc de la templu şi se întorc tot acolo, sînt
purtate pe care reprezentări uriaşe ale divinităţii. Majoritatea sărbătorilor se încheie printr-o baie
purificatoare, pentru a spăla reprezentarea zeului de impurităţile pe care e posibil să i le fi
transmis credincioşii.

Gangele
Gangele este fluviul sacru. Hinduşii cred că Ganga Mai, „maica noastră Ganga", a fost trimisă pe
pămînt de zeul Brahma. Se crede că Gangele ar izvorî din degetul mare de la piciorul zeului
Vişnu sau că s-ar revărsa din părul lui Şiva. De-a lungul cursului său s-au înălţat oraşe sfinte,
cum ar fi Benares. Milioane de pelerini vin aici să-şi facă baia rituală.

Zeul Ganeşa
Legenda povesteşte că Ganeşa stătea de pază în timp ce mama sa, zeiţa Parvati, se scălda.
Însă tatăl său, zeul Şiva, nu l-a recunoscut şi, gelos, a pus să i se taie capul. Pentru a-şi consola
soaţa, Şiva i-a promis că-i va dărui lui Ganeşa capul primei creaturi care se va ivi. Aceasta a fost
un elefant. Ganeşa este înfăţişat, aşadar, cu trup omenesc, avînd un pîntece proeminent, cap de
elefant şi patru braţe, în general, de culoare roşie. Stă călare pe un şobolan, simbol al hoţilor. El
este „Stăpînul obstacolelor", zeul înţelepciunii, al Inteligenţei, al Artelor şi al Negoţului. Este
unul dintre cei mai populari zei ai hinduismului. Aniversarea sa este celebrată prin mari
sărbători.
Zeii: India

Din mileniul al II-lea î. Hr., hinduismul a evoluat: credincioşii cred tot în zei foarte vechi (Indra,
Agni, Brahma...), dar preferă în locul lor alţi zei, mai populari (Şiva, Vişnu...).
Agni: foarte vechi zeu al Focului, al Muncii şi al Fecundităţii.
Brahma: zeu creator, reprezentat adesea în culoare roz, cu patru feţe şi patru braţe, călare pe o
raţă sălbatică sau pe o lebădă.
Ganeşa: fiul lui Şiva, zeu al Artelor, al Ştiinţelor şi al Meseriilor. Are cap de elefant, trup obez şi
stă călare pe un şobolan.
Indra: zeu al Energiei creatoare, al Războiului şi al Victoriei. Reprezentat călare pe un elefant,
este înarmat cu Trăsnetul. Va fi confundat cu Vişnu.
Kali: „cea Neagră", soţia lui Siva. Alt nume al zeiţei Parvati („Munteanca"), zeiţa Războiului,
cea cu zece braţe.
Krişna: reîncarnare benefică a lui Vişnu, zeu care eliberează de tirani. Este înfăţişat copil,
dansînd pe şarpele pe care 1-a îmblînzit. In secolul XX, este obiectul unui cult important, asociat
uneori cu soţia lui, Rhada.
Laksmi: „Splendoarea", soţie a lui Vişnu.
Mitra-Varuna: perechea Zilei şi a Nopţii, care face parte dintre cele mai vechi divinităţi.
Şiva: binefăcător şi distrugător deopotrivă, reprezentat ca zeu al Dansului, cu un şirag de capete
de morţi în jurul gîtului; are trei ochi, patru braţe, iar culoarea lui este adesea albastru-închis.
Surya: străvechi zeu al Soarelui, numit şi Prajapati, stăpîn al descendenţei şi al făpturilor,
reprezentat adesea ca un om foarte roşu, cu trei ochi, patru braţe, aşezat pe un lotus. Va fi
confundat ulterior cu Brahma.
Vişnu: „Pătrunzătorul", zeu benefic, creator şi salvator. S-a reîncarnat de peste zece ori pentru a-
i ajuta pe oameni. Reprezentat uneori în nuanţe de albastru-închis, călare pe un elefant alb sau pe
un vultur.

II. BUDDHISMUL

Budismul a fost întemeiat în India în secolul al V-lea î. Hr. de către un înţelept numit Buddha şi
s-a răspîndit în toată Asia între secolele al ll-lea şi al Xll-lea. Această religie a fost influenţată de
religiile ţărilor care au adoptat-o.

Budismul este astăzi una dintre cele trei religii dominante din lume. El numără între 300 şi 400
de milioane de credincioşi, care trăiesc mai ales în Asia de Sud-Est. întemeietorul budismului,
Buddha, s-a născut în India, la sfîrşitul secolului al Vl-lea î. Hr. In acea epocă, toţi indienii
practicau hinduismul, pe care Buddha s-a bazat pentru a propovădui o nouă doctrină. E vorba
mai mult de o înţelepciune, fără zei sau texte sacre, şi mai puţin de o adevărată religie.

GLOSAR

ascet: persoană care îşi impune o viată austeră şi care renunţă la plăcerile trupeşti din motive
morale sau religioase.
bodhisattva: om care a atins desăvîrşirea si care alege să rămînă în lume pentru a-i mîntui pe cei
din jur, în loc să atingă nirvana.
cult: actul de venerare a unei divinităţi; ceremonie religioasă în cadrul căreia se venerează
divinitatea.
doctrină: totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie despre lume, un
mod de comportare.
iluminare: înţelegerea totală a sufletului omenesc şi a lumii.
moara cu rugăciuni: cilindru care conţine formule sacre, pe care budiştii îl învîrt cu ajutorul unui
mîner.
nirvana: stare de beatitudine, pe care omul o atinge atunci cînd, eliberîndu-se de ciclul
reîncarnărilor, nu mai simte nici o dorinţă şi, prin urmare, nici o suferinţă.
reîncarnare: reînvierea unui om decedat într-un alt trup.
ritual: totalitatea practicilor şi a ceremoniilor religioase din cadrul unei credinţe sau al unei
religii.
predică: cuvîntare rostită de preot în biserică, în timpul slujbei, prin care explică textul Bibliei şi
îndeamnă credincioşii la săvîrşirea faptelor bune.

Viaţa lui Buddha

Prinţul Siddhartha Gautama s-a născut în jurul anului 533 î. Hr., în oraşul Kapilavastu din nordul
Indiei. A dus o existenţă lipsită de griji în palatul părinţilor săi. Insă, la vîrsta de douăzeci şi nouă
de ani, a avut patru întîlniri care i-au răscolit viaţa: s-a întîlnit cu un bătrîn, cu un om bolnav, cu
un mort şi cu un călugăr care cerşea pentru a se hrăni. El a descoperit astfel bătrîneţea, durerea,
moartea şi sărăcia, şi a început să-şi pună întrebări despre rostul existenţei. S-a hotărît să plece
pentru a trăi aidoma călugărilor-cerşetori şi pentru a medita. A poposit mai întîi în preajma
asceţilor hinduşi, care l-au învăţat să postească şi să se concentreze pentru a medita. A studiat
apoi textele sacre ale hinduismului. Insă, negăsind răspuns la întrebările sale, s-a hotărît să caute
în el însuşi calea care duce la Adevăr şi la propria lui eliberare. Legenda povesteşte că Bodhgaya
este locul unde Buddha, aşezat la poalele unui smochin, copacul care simbolizează cunoaşterea
(vidya), a primit iluminarea, în urma unei meditaţii prelungite. Şi a devenit atunci Buddha, adică
„Trezitul" sau „Luminatul". La Benares, a rostit primul discurs. Apoi, împreună cu discipolii săi,
a cutreierat nordul Indiei pentru a-şi propovădui doctrina. După lungi ani de viaţă rătăcitoare, s-a
stins din viaţă la vîrsta de 80 de ani.

Nume
Siddhartha Gautama
Sakyamuni - «înţeleptul din clanul Sakya»
Bhagavad - «cel binecuvîntat cu fericire»
Tathagata - «cel ce merge corect»
Jina - «biruitorul»
Buddha - «cel iluminat»

Mesajul lui Buddha

In faţa discipolilor săi, cu prilejul „predicii de la Benares", Buddha a formulat cele Patru Nobile
Adevăruri, care constituie baza doctrinei sale.

El a afirmat mai întîi că lumea este doar suferinţă (primul Adevăr). Naşterea, boala, bătrîneţea,
moartea provoacă suferinţe. Durerea omului provine din ataşamentul său faţă de viaţă şi din
dorinţa sa, care nu poate fi niciodată satisfăcută, de a dobîndi fericirea (al doilea Adevăr).
Pentru a opri suferinţa şi pentru a ajunge la împăcare, omul trebuie aşadar să se elibereze de
dorinţă şi să o nimicească (al treilea Adevăr), ducînd o viaţă exemplară (al patrulea Adevăr). Prin
acest al patrulea Adevăr, Buddha a dezvăluit calea (Calea optlaterală) pe care omul trebuie să o
îmbrăţişeze pentru a face să înceteze suferinţa şi pentru a cunoaşte nirvana.

«Calea optlaterală»
1. Înţelegere corectă
2. Motivaţie corectă
3. Vorbire corectă
4. Acţiune corectă
5. Mod de viaţă corect
6. Efort corect
7. Gîndire corectă
8. Concentrare corectă

El a definit nirvana ca o stare de beatitudine veşnică, în care dorinţa, ignoranţa, timpul şi

suferinţa nu mai există. Cu nirvana ia sfîrşit ciclul reîncarnărilor succesive. Budismul se
adresează tuturor fără excepţie: indiferent de sexul sau de originea lor socială, toţi budiştii
aparţin aceleiaşi comunităţi, sangha. Pentru a dobîndi înţelepciunea, trebuie să meditezi
îndelung, în fiecare zi, la Cele Patru Adevăruri şi să urmezi principiile morale definite de
Buddha. In secolul al III-lea î. Hr., împăratul indian Asoka s-a convertit la budism, care a devenit
religia oficială, iar numeroşi călugări au răspîndit mesajul budist în afara frontierelor. Budismul
s-a propagat astfel în toată Asia. A pătruns în Sri Lanka, în Birmania (Uniunea Myanmar) şi în
China. Pînă în veacul al VIII-lea, această religie a cunoscut o expansiune foarte rapidă, prinzînd
rădăcini în Coreea, în Japonia şi în Tibet, fiind însă practicată din ce în ce mai puţin în India,
începînd din secolul al V-lea d. Hr.

Curentele budismului şi sărbătorile

Începînd din secolul al III-lea d. Hr., budismul s-a împărţit în două mari curente; fiecare propune
o cale (vehicul) diferită pentru a ajunge la nirvana: Hinayana (Micul Vehicul) şi Mahayana
(Marele Vehicul). La origine, budismul nu presupunea nici un cult şi nici ceremonii speciale.
Insă, încetul cu încetul, credincioşii au celebrat ritualuri şi sărbători.

Budismul hinayana
Curentul hinayana sau Micul Vehicul este practicat astăzi de 35% din budişti. Este religia
dominantă în Sri Lanka, în Uniunea Myanmar, în Thailanda, în Cambodgea şi în Laos.
Credincioşii aplică cu stricteţe regulile de viaţă ale lui Buddha. Ei se angajează să-şi găsească
refugiu în Buddha, în dharma (predicile lui Buddha) şi în sangha (comunitatea). Budismul
hinayana este prin esenţă o regulă de viaţă monastică, fără o divinitate supremă. Credincioşii
respectă interdicţiile: interdicţia de a ucide, de a fura, de a comite adulter (de a fi infidel soţiei),
de a minţi, de a consuma băuturi care îmbată. Călugării aleg să se retragă din societate, pentru a
medita, şi se adună într-o comunitate. Nu mănîncă decît o singură dată pe zi şi trăiesc din
pomeni: este vorba despre călugării-cerşetori. Ei asigură educaţia copiilor, celebrează naşterile,
căsătoriile şi înmormîntările. In fiecare an, se sărbătoresc întemeierea comunităţii (în februarie
sau în martie) şi momentul cînd călugării rămîn la mănăstire pe timpul sezonului ploilor (în iulie
sau în august).

Budismul mahayana
Curentul mahayana (Marele Vehicul) întruneşte astăzi 60% din budişti. Este practicat mai ales în
China, în Coreea, în Japonia, dar şi în Nepal, în Mongolia şi în Vietnam. Budiştii mahayana
interpretează mai pe larg mesajul lui Buddha. Ei consacră în acelaşi timp un cult divinităţilor
hinduse şi celor dintr-o altă religie, cum ar fi daoismul în China sau şintoismul în Japonia.
Venerează mai cu seamă diferitele figuri ale lui Buddha, din care au făcut un zeu. Ei închină un
cult şi unor bodhisattva, oameni plini de înţelepciune care au hotărît să se dedice mîntuirii
celorlalţi. Cel mai venerat dintre ei este Avalokiteshvara, care are mai multe braţe şi numeroase
capete, simbolizînd ajutorul infinit pe care îl aduce oamenilor. Cu prilejul ceremoniilor, călugării
acoperă statuia lui Buddha cu stofe, aur şi bijuterii. Credincioşii aduc ofrande sub formă de
mîncare, flori sau tămîie. Recită rugăciuni şi se aşază la picioarele lui Buddha pentru a medita.

Sărbătorile comune
Toţi budiştii celebrează sărbătorile care amintesc de marile evenimente din viaţa lui Buddha.
Pelerinajele atrag periodic mulţimi de credincioşi în locurile unde a trăit Buddha: Kapilavastu,
oraşul său natal; Bodhgaya, unde a primit iluminarea; Benares, unde a predicat pentru prima
oară, şi Kusinara, unde a murit. Acolo, în numeroasele temple care au fost construite, pelerinii
vin să se roage şi să se prosterneze în faţa imaginilor lui Buddha. Ansamblul ritualurilor diferă în
funcţie de regiune şi de ţară: credinciosul poate să se aşeze pe jos, cu picioarele încrucişate şi cu
mîinile pe genunchi, poate să se prosterneze lungindu-se cu faţa la pămînt; poate să numere
mătăniile repetînd, rînd pe rînd, nişte formule, sau mai poate utiliza moara cu rugăciuni.
În aprilie, se sărbătoreşte naşterea lui Buddha. În unele ţări, în temple se înalţă un altar de flori pe
care este pusă statuia lui Buddha copil, peste care se toarnă ceai îndulcit. În iulie, se
comemorează moartea lui Buddha. In acea zi, budiştii onorează spiritele morţilor aprinzînd
lămpiţe pe care le lasă să plutească pe apă. Sărbătorile sînt prilej de spectacol. Călugării poartă
măşti şi se costumează pentru a repeta ritualic evenimentul. Ei reiau nenumăratele poveşti
legendare inspirate din viaţa lui Buddha.

Budismul tibetan
Numită şi „lamaism" (de la numele călugărilor, lama, care conduceau Tibetul), această formă de
budism provenită din curentul mahayana s-a amestecat cu vechea religie locală. Dalai-lama este
şeful spiritual al budismului tibetan.
El este considerat ca o reîncarnare a lui Buddha. Palatul său din Lhassa, în Tibet, atrage mereu
numeroşi credincioşi. În prezent, ultimul dalai-lama trăieşte în exil în India, deoarece ţara sa este
ocupată de China din 1959. Lamaiştii practică tot felul de ritualuri pentru a-şi invoca divinităţile
şi pentru a-i alunga pe demoni. Ei folosesc frecvent morile cu rugăciuni, care sînt fixate uneori la
intrarea în temple.

O stupă
Adepţii budismului mahayana venerează rămăşiţele lui Buddha care au fost împărţite după
moartea sa: oseminte, fire de păr, dinţi. Ei au înălţat monumente, stupe, pentru a le păstra. Stupă
are în general un dom. Potrivit legendei, Buddha însuşi ar fi indicat forma pe care trebuie să o
aibă stupă, răsturnînd bolul pentru pomeni.
Aceste edificii conţin, de asemenea, cenuşa unor bodhisattva şi textele sfinte. Credincioşii vin
aici să aducă ofrande. în procesiune, ei merg în jurul stupei, cînţînd şi recitînd formule sacre. Pe
marea stupă din Bodnath, în Nepal, sînt reprezentaţi ochii lui Buddha. Semnul dintre ochi
semnifică legăturile lui Buddha cu divinitatea.

Unirea celor trei doctrine

Alături de daoism şi de confucianism, budismul s-a dezvoltat în China începînd cu secolul al II-
lea î. Hr. Aceste trei religii s-au influenţat reciproc, în secolul al XVI-lea şi în secolul al XVII-
lea, o mişcare a încercat chiar să unească cele trei doctrine într-una singură. Majoritatea
chinezilor practică aceste trei religii. Astfel, Buddha, Confucius şi Lao-Tzî sînt uneori
reprezentaţi împreună (în imaginea de mai jos). Legenda povesteşte că Lao-Tzî şi Confucius s-ar
fi întîlnit în timpul vieţii. Indiferent dacă sînt confucianişti, daoişti sau budişti, chinezii fac
pelerinaje la Tai Shan, unul dintre munţii sacri, pe versantul căruia au fost înălţate numeroase
temple.

III. JAINISMUL ŞI SIKHISMUL

Jainismul şi sikhismul sînt două religii practicate în India de mai puţin de 3% din populaţie.
Amîndouă se întemeiază pe învăţătura unui maestru, care duce o viaţă exemplară şi îşi
propovăduieşte credinţa.
Jainismul şi sikhismul s-au născut ca reacţie împotriva hinduismului şi a sistemului său de caste.
Jainismul a fost întemeiat în secolul al V-lea î. Hr. de către Mahavira, supranumit Jina,
triumfătorul. Sikhismul a apărut mult mai tîrziu, la sfîrşitul veacului al XV-lea, sub influenţa lui
Guru Nanak.

GLOSAR

ascet: persoană care îşi impune o viaţă foarte austeră şi care renunţă la plăcerile trupeşti din
motive morale sau religioase.
castă: grup căruia individul îi aparţine prin naştere şi pe care nu-l poate schimba pe parcursul
vieţii.
castitate: abţinere de la plăcerile trupeşti.
cremaţiune: acţiunea de ardere a morţilor.
guru: în India, înţelept considerat maestru spiritual; lui i se încredinţează educaţia religioasă a
băieţilor care fac parte din castele superioare. La sikhşi, este principala autoritate religioasă.
iluminare: înţelegerea totală a sufletului omenesc şi a lumii.
Jina: personaj care a reuşit să se elibereze de lanţul reîncarnărilor.
karma: totalitatea faptelor, bune sau rele, săvîrşite de un om în timpul vieţii. pomană: dar făcut
celor săraci.
reîncarnare: reînvierea unui om decedat într-un alt trup.
vegetarian: persoană care nu mănîncă niciodată carne sau alte produse provenite de la animale.

Apariţia jainismului
Prin anul 540 î. Hr., la vîrsta de 28 de ani, Mahavira şi-a părăsit familia şi vreme de doisprezece
ani a dus o viaţă de ascet, străbătînd drumurile, trăind din pomeni şi meditînd. La vîrsta de 40 de
ani, el a atins iluminarea. De atunci şi pînă la moarte, Mahavira şi-a dedicat timpul propovăduirii
învăţăturii sale. Fiecare este răspunzător, spune el, de mîntuirea sa şi poate pune capăt ciclului
renaşterilor succesive. La rîndul lor, discipolii lui Mahavira vor merge să predice jainismul.
Textele fundamentale ale religiei sînt stabilite în scris mai tîrziu, în secolul al V-lea.

Mesajul jainismului
Principiul fundamental al jainismului este non-violenţa (ahimsa), care se manifestă prin respectul
faţă de orice formă de viaţă: umană, animală sau vegetală. Unii călugări poartă un văl în faţa
gurii, alţii mătură pămîntul în faţa lor cînd merg sau înainte de a se aşeza, pentru a evita să
omoare fie şi cea mai măruntă vietate. Toţi jainii sînt vegetarieni. Nu pot exercita anumite
meserii, cum ar fi cea de agricultor. Lucrînd pămîntul, ar putea vătăma vietăţile. Călugării şi
călugăriţele se grupează în comunităţi conduse de un maestru. Trăiesc din pomeni. Jură să
trăiască în castitate şi în sărăcie. Nu au voie să mintă sau să fure. Credinciosul merge la temple
pentru a se ruga şi pentru a duce ofrande de hrană, esenţe plăcut mirositoare, flori sau ofrande în
bani unor Jina (persoane care au atins perfecţiunea). El se aşază la picioarele statuii, recită imnuri
şi citeşte din Scripturi. La fiecare doisprezece ani, jainii se adună la picioarele statuii lui
Bahubali, un înţelept care şi-a încheiat ciclul reîncarnărilor.

Istoria sikhismului
Cînd a apărut sikhismul, la sfîrşitul secolului al XV-lea, armatele turceşti stăpîneau India de două
veacuri şi încercau să impună islamul. De aceea sikhismul se inspiră din religia musulmană în
credinţa sa într-un Dumnezeu unic, creator atotputernic, întemeietorul sikhismului, Guru Nanak,
s-a născut în apropiere de Lahore, în Punjab, în anul 1469. După mai mulţi ani de meditaţie şi de
viaţă rătăcitoare, a atins într-o bună zi iluminarea. S-a apucat atunci să predice credinţa sa într-un
Dumnezeu suprem şi a propovăduit calea pentru a scăpa de legile karmei, de ciclul
reîncarnărilor. Discipolii săi sînt numiţi „sikhşi", adică „cei care au învăţat". La moartea sa, în
1539, a fost considerat guru, îndrumător spiritual al unei noi religii. După el, s-au succedat nouă
guru, care au îmbogăţit sikhismul cu propriile lor învăţături. Totalitatea acestor texte, care
numără peste 1 400 de pagini, constituie Granth Sahib, cartea sacră. In secolul al XVIII-lea, al
zecelea guru, Govind Singh, a transformat sikhismul într-o religie de războinici, cu un cod de
disciplină. Această religie se numeşte „religia lui Kirpan", adică a săbiei, şi se opune stăpînirii
musulmane. Ea afirmă egalitatea tuturor, indiferent de casta de origine. Acest guru declară că
după el autoritatea religioasă nu va mai veni de la un guru, ci va fi însăşi Cartea. Granth Sahib
devine astfel Guru Granth Sahib.

Ritualurile şi sărbătorile sikhismului

Patru ritualuri principale rînduiesc existenţa oricărui sikh: alegerea unui nume, iniţierea în
adolescenţă, căsătoria şi, după moarte, cremaţiunea. Veşmintele şi accesoriile fac parte din ritual.
Cei cinci K:
(1) barba şi părul netuns (Kesh)
(2) prins cu un pieptene (Kangha),
(3) brăţara de oţel (Kara),
(4) pantalonii scurţi (Kachera)
(5) sabia (Kirpan)
reprezintă deopotrivă unitatea şi fraternitatea comunităţii sikh.

Aceste elementele reamintesc totodată credincioşilor că trebuie să-şi apere drepturile şi

libertatea. Cartea sacră se află în centrul ritualului sikh. In fiecare casă există un exemplar.
În temple, Guru Granth Sahib stă pe un altar acoperit cu o stofă pentru a fi ferit de impurităţi.
Credincioşii se duc la templu pentru a asculta formulele sacre şi imnurile.

IV. CONFUCIANISMUL ŞI DAOISMUL

Două mişcări religioase s-au născut în China în secolul al Vl-lea î. Hr., confucianismul şi
daoismul. Prima a fost întemeiată de Confucius, a doua de Lao-Tzî. Aceste două religii sau
înţelepciuni s-au menţinut pînă în zilele noastre.
Înainte de apariţia confucianismului şi a daoismului, în China existau alte credinţe. In secolul al
II-lea î. Hr, budismul a venit din India şi a fost adoptat de numeroşi chinezi. Această religie a
devenit la fel de importantă ca şi confucianismul şi daoismul. Pentru chinezi, aceste doctrine nu
sînt contradictorii.

GLOSAR
doctrină: totalitatea credinţelor, a ideilor, a regulilor care definesc o concepţie despre lume, un
mod de comportare.
morală: totalitatea regulilor de comportare dintr-o societate, care se bazează pe valorile binelui
şi ale răului.
ritual: totalitatea practicilor şi a ceremoniilor religioase din cadrul unei credinţe sau al unei
religii.
tao sau dao: principiu de ordine care explică Universul. Tao înseamnă „adevărata cale care duce
la cer".
yin şi yang: yin şi yang sînt două forţe complementare, una feminină, cealaltă masculină, cărora
lumea le este supusă. Alternanţa lor explică, printre altele, ciclul anotimpurilor.

Cultul strămoşilor
In China antică, adică între secolele XXIII-III î. Hr., religia predominantă se concentra pe cultul
strămoşilor. Morţii erau consideraţi spirite care întreţineau legături strînse cu urmaşii lor vii.
Fiecare familie chineză îşi venerează strămoşii. In casă, pe un mic altar, se aşază tăbliţe pe care
sînt înscrise numele morţilor. Aici se aprind beţigaşe de tămîie şi se aduc ofrande.
Confucianismul
In secolul al Vl-lea î. Hr., un înţelept pe nume Confucius propovăduia o nouă doctrină. Numele
său chinezesc este Kong Fu-zi, adică „maestrul Kong". Doctrina sa nu este cu adevărat o religie,
ci mai degrabă o morală care trebuie să-1 ajute pe om să se desăvîrşească. Cuvintele sale sînt
adunate în cele Cinci Cărţi Clasice şi în Convorbirile care au fost întocmite de discipolii săi.
Maestrul propovăduieşte respectarea ritualurilor şi pietatea filială, adică supunerea absolută faţă
de tată, care este autoritatea supremă. Confucianismul stabileşte o regulă de viaţă socială şi nu
presupune preoţi, zei sau temple. Nu recunoaşte decît cultul strămoşilor. Unul dintre ritualuri
constă în drumul făcut la mormîntul suveranului pentru a-i aduce un omagiu în calitatea lui de
strămoş al comunităţii.
Ideile lui Confucius se aplică în mod deosebit relaţiilor dintre împărat şi supuşii lui, dintre stat şi
popor. Aşa cum îl obligă pe fiu să asculte de tatăl lui, confucianismul recomandă şi supunerea
faţă de suveran. Trebuia ca mandarinii şi funcţionarii care îl asistau pe împărat să cunoască
textele lui Confucius. De la sfîrşitul imperiului, sub regimul comunist al lui Mao Tzedun,
confucianismul a fost combătut. Cu toate acestea, numeroşi chinezi continuă să practice această
religie.
La nivel personal, Confucius era concentrat pe jen, adică dragoste, virtute şi sinceritate. El a
stabilit cinci reguli pentru atingerea unui caracter deosebit.
1) Li: aderenţa la normele ritualice.
2) Ching: loialitate faţă de sinea adevărată.
3) Shu: reciprocitatea comportamentului.
4) Yi: dreptate.
5) Hsiao: pietate de copil (foarte importantă în confucianism).

Daoismul
Daoismul a fost întemeiat în secolul al Vl-lea î. Hr. de către un filosof pe nume Lao-Tzî, care
înseamnă „bătrînul maestru". Lao-Tzî este autorul lucrării Dao dejing, sau Cartea Căii şi a
Virtuţii. Aceasta propovăduieşte daoismul sau doctrina Căii (tao sau dao, în chineză). Două forţe
se opun şi dau un anumit ritm vieţii: yin, care este rece, opac, feminin, şi yang, care este cald,
luminos, masculin. Aceste două forţe complementare se echilibrează. Omul trebuie să-şi
găsească propria dao, să-şi ocupe locul în cadrul Universului şi să nu distrugă armonia care
domneşte. Daoiştii venerează zeii Cerului, ai Pămîntului şi ai Apei, puterile Vînturilor, ale
Fluviilor şi ale Munţilor. Credincioşii sînt îndeosebi ţărani şi meşteşugari. Fiecare sat are un
templu al zeului Solului, ocrotitor al teritoriului şi al locuitorilor lui. In secolul al II-lea, daoismul
a devenit efectiv o religie, cu noi texte, locuri de cult şi preoţi. Regulile recomandă postul,
meditaţia, blîndeţea, puritatea. Credincioşii fac pelerinaje la locurile sfinte (munţi, insule etc),
acolo unde sălăşluieşte divinitatea, pentru a-i duce ofrande şi a-i obţine astfel favorurile. Pe
drumul care duce în vîrful Muntelui Tai Shan, unul dintre cele cinci piscuri sacre ale daoismului
(în provincia Shantung), credincioşii ard beţigaşe de tămîie pe care le înfig de-a lungul cărării.
Sub influenţa budismului, unii credincioşi se retrag şi întemeiază mănăstiri.

V. RELIGIILE DIN JAPONIA

Şintoismui şi budismul sînt cele două religii principale din Japonia. Şintoismui s-a născut în
Japonia, în timp ce budismul a venit aici în secolul al Vl-lea şi a căpătat forme specifice.

Şintoismul este cea mai veche religie din Japonia. El asociază cultul strămoşilor cu venerarea
naturii. Divinităţile lui sînt spirite (kami).
In secolul al Vl-lea, budismul s-a răspîndit în înalta societate japoneză. împăraţii continuau,
totuşi, să practice ritualurile şintoiste; ei nu doreau să jignească poporul, rămas în mare parte
fidel credinţelor tradiţionale. Astăzi, japonezii îmbină unele practici ale celor două religii, dar
şintoismui este religia oficială de stat.

GLOSAR

altar: masă, suprafaţă plană pe care se pune ceea ce se oferă zeilor.

amuletă: obiect despre care se crede că protejează împotriva răului pe cel care îl poartă sau pe
cel care îl are lîngâ el.
arte marţiale: totalitatea sporturilor de luptă de origine japoneză, cum ar fi judo, karate, aikido
etc.
bodhisattva: om care a atins desăvîrşirea şi care alege să rămînă în lume pentru a-i mîntui pe cei
din jur, în loc să atingă nirvana.
cult: actul de venerare a unei divinităţi; ceremonie religioasă în cadrul căreia se venerează
divinitatea.
iluminare: înţelegerea totală a sufletului omenesc şi a lumii.
kami: divinitate a şintoismului. Kami sînt invizibili şi nu pot fi reprezentaţi. Cel mai important
kami este zeiţa Soarelui, Amaterasu, al cărei nume înseamnă „marele luminător al cerului".
sanctuar: edificiu consacrat ceremoniilor religioase; loc sfînt.
torii: mare portic care se găseşte în incinta sacră, înaintea intrării în templele şintoiste.

Şintoismul este cea mai veche religie din Japonia. El asociază cultul strămoşilor cu venerarea
naturii. Divinităţile lui sînt spirite (kami).
În secolul al Vl-lea, budismul s-a răspîndit în înalta societate japoneză. împăraţii continuau,
totuşi, să practice ritualurile şintoiste; ei nu doreau să jignească poporul, rămas în mare parte
fidel credinţelor tradiţionale. Astăzi, japonezii îmbină unele practici ale celor două religii, dar
şintoismui este religia oficială de stat.

Şintoismui
Cuvîntul „şinto" înseamnă „calea kami"-lor. La origine, kami sînt sufletele strămoşilor defuncţi
care s-au refugiat în natură (cascade, valurile oceanului sau
craterele vulcanilor). Ulterior, ele au desemnat elementele înzestrate cu o forţă extraordinară
(soarele, luna, copacii sau vîntul). Ele sînt benefice sau malefice. Unele legende, datînd din
secolul al VIII-lea, povestesc crearea lumii, naşterea kami-lor şi a Japoniei. Kami dispun de
mesageri: vulpea este mesagerul lui Inari, care îi ocroteşte pe nefericiţi aducîndu-le bogăţie.
Oamenii îi consultă pe kami cu orice prilej: înainte de o călătorie sau de un examen, pentru a
vindeca un bolnav, pentru a blestema un duşman, pentru a alunga ghinionul ori pentru a avea un
copil etc.

Cultul şi sanctuarele şintoiste

Acasă, în faţa micului altar închinat propriului kami, se depun amulete. Acestea sînt adesea
săgeţi de lemn sau fîşii de hîrtie purtînd numele unui sanctuar celebru. Sanctuarul este lăcaşul
kami-lor. Credinciosul care se duce să invoce un spirit trece mai întîi de marele portic, torii, care
marchează intrarea în spaţiul sacru. El se purifică apoi clătindu-şi gura şi spălîndu-şi mîinile într-
un bazin sau la un izvor natural situat în incinta sanctuarului. Pătrunde în sala de cult (haiden),
însă nu poate intra în sala principală (honden), căci aceasta este lăcaşul pentru kami. După ce a
aruncat o monedă în cutia cu ofrande, sună clopotul şi bate de trei ori din palme pentru a-1
înştiinţa pe kami de prezenţa lui. Plecîndu-se, rosteşte apoi rugăciunea.

Amidismul şi budismul zen

Venit din China şi din Coreea, budismul s-a răspîndit în Japonia la sfîrşitul secolului al Vl-lea şi
a întemeiat diferite şcoli provenite din curentul mahayana (Marele Vehicul). Cel mai popular
curent în Japonia este amidismul, care îl venerează pe Buddha Amida. Apărut în India, acest
curent s-a răspîndit în Japonia în secolul al X-lea. Buddha Amida este Buddha Luminii infinite.
Este celebrat, repetînd formule ca: „Slăvit fie Buddha Amida." Venit tot din China, budismul zen
exercită şi el o mare influenţă. S-a dezvoltat începînd cu secolul al Xll-lea. Budismul zen
urmăreşte obţinerea iluminării graţie unei intense concentrări şi unei aspre discipline fizice.
Astfel, practicarea artelor marţiale, contemplarea unei grădini cu nisip sau meditaţia timp de mai
multe ceasuri sînt metode ale acestei religii. Spiritul zen se manifestă prin ceremonia ceaiului sau
prin arta de a aranja florile, numită „ikebana".

Ceremonii, sărbători şi pelerinaje

Budismul şi şintoismul au foarte multe legături. Sub influenţa budismului, kami devin zeii
protectori ai templului; sînt reprezentaţi sub trăsăturile unor bodhisattva. Călugării budişti
participă la sărbătorile şintoiste. Japonezii se căsătoresc în sanctuarele şintoiste şi funeraliile
se desfăşoară în mănăstirile budiste. Pentru că au făcut un legămînt sau pentru a asigura
mîntuirea lor ori pe cea a unui mort, japonezii fac pelerinaje la locurile sfinte unde sălăşluiesc
divinităţile. Ei depun în sanctuar, sau în faţa statuii, un ex-voto, pe care sînt înscrise numele şi
dorinţele lor. Pentru a-1 invoca pe kami-ul munţilor sau pe cel al satului şi pentru a obţine
bunăvoinţa lui, japonezii organizează sărbători, cum ar fi cea a Primăverii, a Anului Nou etc.
Adesea se ţin spectacole de dans sau de lupte (sumo) şi concursuri de tragere cu arcul.

RELIGIA BAHAI: UNIVERSALISM RELIGIOS

"BUNASTAREA OAMENIRII, PACEA SI SECURITATEA EI NU POT FI REALIZATE DECAT

SI NUMAI ATUNCI CAND UNITATEA EI VA FI STABILITA CU FERMITATE."1
-Bahá'u'lláh-

Bahá'u'lláh este Profetul-Fondator al Credintei Bahá'í, cea mai recenta religie mondiala
independenta. Ea are peste 6 milioane de adepti raspânditi în peste 235 de tari si teritorii.

Ce este Credinta Bahá'í?

"Credinta Bahá'í sustine ca Dumnezeu este unul singur, recunoaste natura unitara a Profetilor
Sai, si inculca principiul caracterului întreg al rasei umane si al unicitatii ei. Proclama necesitatea
si inevitabilitatea unificarii omenirii."2

Cine este Bahá'u'lláh?

Bahá'u'lláh este Mesagerul lui Dumnezeu pentru aceste zile si Cel Promis de toate religiile. El a
suferit 40 de ani de încarcerari si a fost exilat din Teheran în Iran via Constantinopol/Istanbul si
Adrianopol/Edirne în Turcia la 'Akká în Tara Sfânta, unde a trecut în eternitate în 1892.
Bahá'u'lláh înseamna "Slava lui Dumnezeu".
"Aceasta este Ziua în care omenirea poate contempla Fata si poate auzi Vocea Celui Promis…
Mare este cu adevarat aceasta Zi! Aluziile facute la aceasta în toate Scripturile sfinte ca fiind
Ziua lui Dumnezeu îi atesta maretia. Sufletul fiecarui Profet al lui Dumnezeu, al fiecarui
Mesager, a tânjit dupa aceasta Zi minunata."3
Báb este Predecesorul lui Bahá'u'lláh. El este Mesagerul lui Dumnezeu Care a pregatit oamenii
pentru venirea lui Bahá'u'lláh. Si-a declarat Misiunea în 1844 în Shíráz în Iran (Foto). Dupa sase
ani de suferinte si întemnitari, El a fost martirizat. Adeptii Lui au fost persecutati si peste 20.000
executati. Báb înseamna "Poarta".
'Abdu'l-Bahá, cel mai mare fiul al lui Bahá'u'lláh, a fost Exemplul învataturilor lui Bahá'u'lláh si
a fost desemnat ca Singurul care poate interpreta Scrierile Sale. A suferit aceleasi încarcerari
alaturi de Bahá'u'lláh. 'Abdu'l-Bahá înseamna "Servitorul lui Dumnezeu".

Care sunt învataturile Credintei Bahá'í?

1. Unicitatea lui Dumnezeu
"Nu poate încapea nici o urma de îndoiala ca popoarele lumii, fie ele de orice rasa sau religie, îsi
trag inspiratia dintr-o singura Sursa cereasca si sunt supusii unui singur Dumnezeu."4

2. Unitatea Religiilor
"Scopul religiei, asa cum a fost revelata din cerul Vointei sfinte a lui Dumnezeu, este stabilirea
unitatii si întelegerii între popoarele lumii."5
"Fiecare Revelatie Divina a fost trimisa într-un fel care s-a potrivit cu circumstantele vremurilor
în care a aparut."6
"Afla cu certitudine ca în fiecare Dispensatie lumina Revelatiei Divine a fost oferita oamenilor în
raport direct cu capacitatea lor spirituala."7
"Afla cu siguranta ca esenta tuturor Profetilor lui Dumnezeu este una si aceeasi. Unitatea lor este
absoluta. Dumnezeu, Creatorul, spune: Nu exista nici un fel de distinctie între Purtatorii
Mesajului Meu."8

3. Unitatea omenirii
"O,Copii ai oamenilor! Nu stiti de ce v-am creat pe toti din aceeasi tarâna? Ca nimeni sa nu se
creada mai presus decât celalalt… De vreme ce Noi v-am creat pe toti din una si aceeasi
substanta, se cade sa fiti ca un singur suflet… astfel ca din adâncul fiintei voastre, prin faptele si
actele voastre, semnele unitatii si esenta detasarii sa fie manifestate."9
"Sunteti frunzele unui copac si picaturile unui ocean."10
"Fiti ca degetele unei singure mâini, ca partile unui singur trup."11

4. Religia ar trebui sa fie Cauza Iubirii si Afectiunii

"Religia ar trebui sa uneasca toate inimile si sa faca razboaiele si disputele sa dispara de pe fata
pamântului, sa dea nastere spiritualitatii si sa aduca viata si lumina fiecarei inimi. Daca religia
devine cauza antipatiei, a urii si a discordiei, atunci ar fi mai bine fara ea , iar retragerea de la o
astfel de religie ar fi într-adevar un act religios."12

5. Eliminarea prejudecatilor
"... prejudecatile religioase, rasiale, nationale si politice sunt toate subversive la adresa
fundamentului societatii umane, toate conduc la varsare de sânge, toate aduc ruina omenirii.
Atâta timp cât ele vor exista, amenintarea razboiului va continua."13

6. Scopul vietii
"Toti oamenii au fost creati pentru a duce mai departe o civilizatie în continuu progres… Un
comportament asemanator dobitoacelor pamântului nu este demn de om. Acele virtuti ce se
potrivesc demnitatii sunt rabdarea, milostenia, compasiunea si bunatatea iubitoare pentru toate
popoarele si neamurile lumii."14

7. Potentialul Omului si Importanta Educatiei

"Considerati omul a fi o mina bogata în nestemate de o valoare inestimabila. Doar educatia poate
sa o faca sa îsi dezvaluie comorile si sa faca omenirea sa beneficieze de acestea."15

8. Auto-educatia
"Cum poti sa uiti de propriile tale greseli si sa te ocupi de greselile altora?…nu mari geselile
altora pentru ca ale tale sa nu para mari."16

"Sfintele Manifestari ale lui Dumnezeu au fost trimise pentru a face vizibila unitatea omenirii.
Pentru aceasta ele au suferit nenumarate poveri si încercari, pentru ca o comunitate din mijlocul
popoarelor divergente ale omenirii sa se poata aduna la umbra Cuvântului lui Dumnezeu si sa
traiasca ca unul si sa poata, în încîntare si gratie, demonstra unitatea omenirii pe pamânt."17
Bahá'u'lláh a revelat învataturi si legi spirituale si sociale de care omenirea are nevoie pentru a-si
rezolva problemele vremurilor de azi. În comunitatea Bahá'í nu exista clerici sau preoti. În locul
lor exista institutii la nivel local, national si international, fiecare constând din noua Bahá'í alesi
prin vot.
Daca sînteti în inima voastra de acord cu ce ati citit, atunci va puteti considera Bahá'í si va puteti
conecta la familia mondiala Bahá'í.

9. Cîteva selectii de citate

"Marturisesc o Doamne Dumnezeul meu, ca m-ai creat ca sa Te cunosc si sa Te proslavesc.
Marturisesc, în clipa aceasta, neputinta mea si puterea Ta, saracia mea si bogatia Ta. Nu exista
alt Dumnezeu afara de Tine, Ajutorul în primejdie, Cel de Sine-Statator."18
"Cufundati-va în oceanul cuvintelor Mele ca sa le patrundeti tainele si sa descoperiti perlele de
întelepciune ascunse în adâncul lor. Paziti-va sa nu sovaiti în hotarârea voastra de a îmbratisa
adevarul acestei Cauze."19
"Recitati versetele lui Dumnezeu în fiecare dimineata si seara."20
"Oricine recita, în intimitatea camerei sale, versetele revelate de Dumnezeu, îngerii risipiti ai
Celui Atotputernic vor raspândi mai departe mireasma cuvintelor rostite de gura sa si vor face sa
tresalte inima fiecarui om drept. Desi la început el poate nu realizeaza efectele ei, puterea
marinimiei revarsate asupra sa îsi va exercita mai devreme sau mai târziu influenta asupra
sufletului sau."21

Note de subsol

1 Bahá'u'lláh, Analecte CXXXI

2 Shoghi Effendi, Chemarea Natiunilor, p. XII
3 Bahá'u'lláh, Analecte VII
4 Bahá'u'lláh, Analecte CXI
5 Bahá'u'lláh, Tabletele lui Bahá'u'lláh, p. 129
6 Bahá'u'lláh, Analecte XXXIV
7 Bahá'u'lláh, Analecte XXXVIII
8 Bahá'u'lláh, Analecte XXXIV
9 Bahá'u'lláh, Cuvinte Tanice, A 68
10 Bahá'u'lláh, Tabletele lui Bahá'u'lláh, p. 27
11 Bahá'u'lláh, Analecte LXXII
12 'Abdu'l-Bahá, Cuvântari la Paris, p. 116
13 'Abdu'l-Bahá, Bahá'u'lláh si Era Noua, p. 246
14 Bahá'u'lláh, Analecte CIX
15 Bahá'u'lláh, Analecte CXXII
16 Bahá'u'lláh, Cuvinte Tanice, A 26 and P 44
17 'Abdu'l-Bahá, Selectii din Scrierile lui 'Abdu'l-Bahá, p. 278
18 Bahá'u'lláh, Rugaciuni Bahá'í, p. 4
19 Bahá'u'lláh, Analecte LXX
20 Bahá'u'lláh, Aprofundare, p. 1
21 Bahá'u'lláh, Analecte CXXXVI

BAHA'I

Credinţa baha'i a apărut în Persia (Iranul modern). Ea a derivat di-rect din mişcarea babistă
fondată în 1844 de Sayyid Aii Muhammed din Shiraz (1819-50). Adepţii mişcării babiste
credeau că liderul lor le-a fost trimis de către Dumnezeu pentru a pregătii sosirea lui Madhi.
Numele luat de el - Bâb - înseamnă "Poarta". în 1848 mişcarea babistă avea un număr
semnificativ de adepţi şi a avut loc o despărţire de islamism. Adepţii mişcării babiste au fost
persecutaţi iar în 1850 liderul lor a fost executat. Diviziunea a avut loc după moartea sa, până
când în 1863 Mirza Huseyn Ali, acum recunoscut ca lider al celei mai mari dintre cele două
facţiuni rămase, a declarat în Grădina Ridvan din Bagdad că el este Bahaullah, sau "gloria lui
Dumnezeu". Bahaiştii identifică începuturile religiei lor cu acest eveniment.

BAHAULLAH
Mirza Huseyn Ali s-a născut la Teheran în 1817, fiul unui bogat ministru iranian. Un filantrop
cunoscut, în 1844 el a devenit un apărător de frunte al mişcării babiste. După executarea fondato-
rului său, el a fost arestat şi ameninţat cu moartea, dar în schimb a fost băgat într-o temniţă vesti-
tă, "Groapa Neagră", de unde se aştepta să nu mai iasă viu. Eliberat după patru luni, el a fost
exilat din Persia, s-a dus la Bagdad şi apoi a petrecut doi ani singur într-o parte muntoasă a
Kurdistanului, înainte de a reveni în Bagdad în 1856 pentru a-i conduce pe babiştii exilaţi. În
1863, după ce şî-a declarat statutul de Bahaullah, Cel Promis prezis de Bab, el a părăsit Bagdadul
şi s-a dus la Constantinopol. Datorită presiunii asupra autorităţilor turceşti din partea oponenţilor
săi, el a fost trimis în oraşul temniţă Acre, un oraş penal otoman din Palestina unde şi-a petrecut
restul vieţii.

CREDINŢE BAHA'I
Noua mişcare a fost mai tolerantă şi mai paşnică în învăţătura sa decât babismul oarecum
militant exclusivist, şi a crescut repede în Persia. Adepţii săi proveneau în principal din clasele
musulmane şiite mai educate, şi din evrei şi zoroastrieni atraşi de modernitatea sa şi atitudinea sa
liberală faţă de modul de viaţă lumesc. Credinţa baha'i îşi are originile în ideea ''Imamului
ascuns", mesagerul divin, care este descendent direct al profetului Mohamed şi va reapărea
pentru a arăta intenţiile lui Dumnezeu pentru omenire. Prin fondatorul său, credinţa baha'i a
dezvoltat doctrina că Dumnezeu este unul singur, că toate religiile sunt fundamental identice şi
că omenirea este unită în căutarea sa după adevăr şi dreptate. Dumnezeu s-a arătat în manifestări
succesive. Marii profeţi şi lideri, Abraham, Moise, Zoroastru, Buddha, Iisus Hristos,
Mohammed, Bab şi în cele din urmă Bahaullah însuşi, sunt mesageri veniţi din partea lui
Dumnezeu, ce arată prin viaţa lor adevăratul sens al planului Său pentru lume. Nici unul dintre
profeţi nu este superior; toţi au fost adaptaţi lumii în care au trăit.

ŢELURI MODERNE
Învăţăturile bahaismului abordează în mod conştient condiţia umanităţii în lumea modernă.
Ţelurile sale sunt atât sociale şi politice cât şi personale şi spirituale, învăţând nevoia de a refuza
prejudecăţile bazate pe rasă, credinţă sau sex. Diversitatea etnică şi culturală sunt binevenite şi
tradiţia baha'i caută să creeze un guvern mondial care să abolească variaţiile nedrepte ale
distribuţiei averii şi ale oportunităţilor, şi să pună capăt agresiunii care duce la război.

RITUALURI Şl COMPORTAMENT
Credinţă bahaistă are relativ puţine ritualuri. Credincioşii trebuie să se roage în fiecare zi, să res-
pecte regulile monogamiei, să evite drogurile şi alcoolul şi să respecte zile sfinte ca naşterea lui
Bahaullah (12 noiembrie) şi martiriul lui Bab (9 iulie). De asemenea ei se întrunesc o dată la 19
zile pentru Sărbătoarea Celor Nouăsprezece Zile - deşi nu se serveşte neapărat o masă bogată,
accentul fiind pe veneraţia religioasă, administrare şi plăcerea socială. În plus, adepţii baha'i
trebuie să ţină post o dată pe an, la fel cum fac musulmanii în timpul ramadanului. Postul
durează 19 zile, din 2 până în 20 martie, şi în timpul său bahaiştii renunţă la mâncare şi băutură
între răsăritul şi apusul soarelui. Ziua de după post, 21 martie, este prima zi a anului baha'i. Nu
există o singură scriptură baha'i, ci toate lucrările lui Bahaullah, ale fiului şi succesorului său
Abdul Baha şi ale lut Bab sunt considerate sacre şi inspirate de Dumnezeu, conţinând revelaţiile
Sale pentru lumea modernă.

EXPANSIUNEA
Au existat trei stadii principale în creşterea credinţei bahaiste până la transformarea într-o religie
mondială. În ciuda faptului că a fost considerată o erezie de către conducătorii şiiţi în 1863, ea s-
a extins rapid, atingând punctul culminant la începutul secolului. După acest moment, bahăiştii
iranieni s-au bazat pe creşterea naturală a numărului lor mai mult decât pe convertire. De Ia
revoluţia islamică din 1979, credinţa bahaiştîlor în Bahauilah ca un alt profet după Mohammed i-
a adus în conflict cu musulmanii ortodocşi care cred că Mohammed este ultimul profet, şi ei au
fost supuşi unei persecuţii violente de către regimul şîit.
Cel de-al doilea val de expansiune a apărut în Europa şi America în prima jumătate a secolului
XX. Principiile sociale liberale bahaiste şi accentul pe pacea mondială au făcut ca această
credinţă să fie atrăgătoare pentru oamenii care caută alternative pentru valorile discreditate ale
capitalismului occidental. În ultimii ani, atracţia tradiţiei baha'i s-a extins pentru a-i include atât
pe albii educaţi ai clasei mijlocii, care au constituit majoritatea adepţilor săi, cât şi pe negrii
rurali săraci: Cel de-al treilea val de expansiune al comunităţii bahaiste a avut loc în ţările în curs
de dezvoltare. Amerindienii din Ecuador, Bolivia şi Panama s-au convertit în număr semnificativ
după al doilea război mondial, în timp ce în India estimările sugerează că în 1961 au fost mai
puţin de 1:000 de bahaişti care trăiau acolo, dar că acum există peste două milioane, iar 45% din
întrunirile baha'i din lume au loc în India. În prezent există peste cinci milioane de bahaişti în
lume, comparativ cu aproximativ 400.000 în 1963. Astfel aceasta este religia cu cea mai rapidă
creştere, cu o rată a creşterii pentru perioada 1970-85 de 3,63% pe an, comparativ cu 2,74%
pentru islamism, a doua religie după viteza de extindere, 2,30% pentru hinduism, 1,67% pentru
budism şi 1,64% pentru creştinism. Este a doua cea mai răspândită religie, comunităţi baha'i
existând în 205 ţări, comparativ cu 254 pentru creştinism şi 172 pentru islamism.