Regimuri Politice in Perioada Interbelică

Cursul 3, Istoria contemporană universală
Regimuri politice în perioada interbelică: statele cu regimuri democratice
Consideraţii generale
În perioada interbelică, regimul politic s-a interferat cu apariţia ideologiilor. Atât dreapta conservatoare,
tradiţionalistă şi naţionalistă cât şi stânga comunistă s-au combătut intens una pe cealaltă, una definindu-se ca reacţie
la apariţia celeilalte. În disputa dintre dreapta şi stânga, între albi şi roşii, rezidă limitele regimului politic interbelic în
care extremele şi-au amplificat influenţa iar statele cu regimuri liberale au cunoscut un recul. Din sânul stângii
politice, altădată unită în aspiraţia de a concura regimul liberal, burghez, cum îl denumea peiorativ, s-au desprins două
mari curente politice care au traversat epoca contemporană: comunismul şi social-democraţia. Fractura din cadrul
stângii a dat posibilitatea, în multe rânduri, dreptei politice, oarecum mai omogene, să găsească căile de combatere a
comunismului, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, în Italia, Portugalia, Bulgaria, Polonia, Germania, Ţările Baltice.
Regimurile de extremă dreaptă au degenerat adesea în formule dictatoriale, ca în Italia, sau Germania unde lozinci ca
„Ducele are întotdeauna dreptate” au apropiat acest tip de regim de regimul comunist unde partidul nu dădea greş
niciodată, în realitate partidul fiind încarnat în persoana conducătorului.
Regimurile democratice, deşi într-un evident regres, criticate pentru ineficienţa lor reală sau imaginată, lovite
de criza economică - ce le-a forţat, adesea, să aducă corecturi liberalismului economic - şi-au menţinut puternice
poziţii atât în Europa (Franţa, Marea Britanie, Cehoslovacia, Ţările Scandinave, Finlanda, Belgia, Olanda), cât şi în
afara continentului (unde S.U.A. erau deja un model, iar dominioanele britanice îşi lărgeau sfera democratică a
regimului lor politic).
Chiar termenul de democraţie a cunoscut o răspândire tot mai mare, însă sub două forme care se contraziceau:
democraţia clasică, liberală, axată pe concurenţa liberă pe piaţă, alegeri libere, separarea puterilor în stat şi
„democraţia populară”, ale cărei principale jaloane erau constituite din proprietatea statului asupra producţiei,
existenţa partidului unic, terorismul statului asupra individului, birocraţia de partid ca o coloană vertebrală prin care se
transmiteau deciziile centrului, formalizarea alegerilor şi dispariţia competiţiei electorale reale.
Spre deosebire de această din urmă formă autoafirmată de democraţie, subversivă, chiar prin crearea unui
echivoc semantic asupra termenului, dreapta repudia deschis democraţia pe care o acuza de toate relele şi, în primul
rând, de lipsa de eficienţă a instituţiilor sale, îndeosebi a parlamentului, de cosmopolitism, de discuţii sterile nedublate
de fapte concrete, de introducerea unor elemente dizolvante în sânul naţiunii. Umberto Eco, care şi-a petrecut anii
copilăriei în Italia lui Mussolini, spunea chiar că oriunde aude pe cineva vorbind de ineficienţa Parlamentului
bănuieşte un promotor al ideologiei de dreapta. În locul regimului democratic, dreapta aducea un regim autoritar în
care parlamentul, în cazul în care mai era menţinut, nu mai juca nici un rol; se punea accent pe cultul conducătorului -
duce, führer, căpitan -, pe omogenitatea naţională. În locul luptei de clasă era afirmată ideea coeziunii sociale,
eventual se punea accent pe crearea unor structuri corporative, pe armonizarea intereselor capitalului şi muncii cu
sprijinul statului, pe exacerbarea naţionalismului şi pe programele de înarmare şi încurajarea unui spirit militar activ,
dinamic. Lupta şi războiul, crearea omului nou în urma purificării naţiunii prin luptă, reprezentau elemente esenţiale
ale viziunii de extrema dreaptă.
Nici unul dintre aceste tipuri de regimuri politice nu au fost lipsite de nuanţe şi particularităţi. Regimul liberal
a permis ca în fruntea statului să ajungă atât liberalii propriu zişi cât şi conservatorii şi social-democraţii. În unele
regimuri, ca de pildă în Ţările Scandinave şi Finlanda, social-democraţii au guvernat chiar un timp îndelungat punând
la punct formula aşa numitului stat al bunăstării sociale - welfare state.
În cadrul regimurilor de extremă dreaptă diferenţele sunt chiar mai mari. De pildă, naţional-socialismul era
ateu, uneori păgân, fascismul combina ateismul lui Mussolini cu catolicismul unei bune părţi a membrilor de partid,
iar legionarismul era o mişcare care punea accent pe ortodoxismul românilor. În schimb, comunismul - care în
perioada interbelică a reuşit să se impună numai în două state, în U.R.S.S. şi Mongolia – deşi a cunoscut unele
nuanţări, în linii mari a avut mai multe trăsături comune afirmate sub controlul Internaţionalei a III-a comunistă
fondată în 1919.
A. Statele Unite ale Americii

Politicile americane în perioada postbelică au fost anticipate de alegerile parlamentare din anul 1918. În cadrul
acestor alegeri, preşedintele Woodrow Wilson le-a cerut votanţilor să aleagă un congres democrat „dacă aprobaţi
1
conducerea mea şi doriţi să continui a fi purtătorul de cuvânt (al americanilor, nota noastră) în ţară şi în străinătate.”
Partidul Democrat a pierdut însă atât în Cameră cât şi în Senat ceea ce le-a prilejuit adversarilor lui Wilson să tragă
concluzia că electoratul îi respingea politicile. În realitate însă miza alegerilor nu a fost legată de controversă de
politică externă, ci de politică internă precum, de pildă, chestiunea preţului bumbacului.
La doar două săptămâni după alegeri Wilson a anunţat că va participa la conferinţa de pace de la Paris.
Aceasta reprezenta o ruptură serioasă a tradiţiei care a alimentat criticile republicanilor. Acestea şi-au reînnoit când s-a
auzit numele delegaţilor: Wilson, Robert Lansing, colonelul House, generalul Tasker Bliss, expert militar şi un singur
diplomat de meserie, totodată membru al Partidului Republican: Henry White. Refrectar delegării puterilor şi criticii,
Wilson a omis includerea în delegaţie a lui Henry Cabot Lodge, senator republicat de Massachusetts, care se opusese
celor 14 puncte şi care va deveni preşedintele Comitetului pentru Relaţii Externe al Senatului, precum nici pe Elihu
Root sau pe fostul preşedinte Taft, ambii internaţionalişti entuziaşti.
Wilson a fost primit excelent în Anglia, Franţa şi Italia. Pe Champs-Elysee două milioane de oameni i-au
făcut o primire fastuoasă preşedintelui american. Aceasta l-a determinat pe pe Wilson să aibă şi mai multă încredere
că viziunile sale erau împărtăşite şi de opinia publică europeană. Cu toate acestea, preşedintele american a observat
curând că era nevoit să facă o serie de concesii ideilor sale vizând autodeterminarea naţională, reducerea tensiunilor
internaţionale şi formarea Ligii Naţiunilor:
 S-au creat noi naţiuni independente – precum Cehoslovacia şi Polonia – care conţineau un grup etnic german
numeros, parţial violând principiul naţiunilor;
 S-au împărţit coloniile germane din Asia şi Africa;
 În locul unei păci fără victorioşi şi înfrânţi, Germania a fost obligată să accepte responsibilitatea războiului şi i
s-au cerut reparaţii imense;
 Nu s-a făcut nici o menţiune la dezarmare, comerţ liber, libertatea mărilor;
 În locul negocierilor la vedere s-a negociat în spatele uşilor închise.
Wilson a reuşit însă să elimine câteva dintre dorinţele cele mai radicale ale aliaţilor săi şi să-şi impună câteva
dintre intenţiile sale politice.
În februarie 1919 Wilson s-a întors în America 33 de guvernatori îl sprijineau iar majoritatea populaţiei
susţinea Ligii Naţiunilor. Exista însă o puternică opoziţia care se manifesta în Congres. Pe data de 5 martie senatorul
Lodge prezenta un document semnat de 37 de senatori ce specifica că semnatarii nu vor vota pactul fără
amendamente. Treptat, în cadrul Senatului s-au constituit mai multe grupări care se împotriveau Ligii Naţiunilor (de
altfel, din cei 96 de senatori, 49 erau republicani):
 14 republicani, conduşi de William Borah din Idaho, care erau irenconciliabil opuşi Ligii. Borah declara:
„Dacă Mântuitorul omului va reveni pe Pământ şi se va declara pentru o Ligă a Naţiunilor, eu mă voi opune
acestuia.”
 Frank B. Kellogg din Minnesota conducea un grup de 20 de senatori „rezervaţi, într-o oarecare măsură”, care
acceptau pactul Ligii Naţiunilor dar doreau introducerea câtorva modificări care nu l-ar fi slăbit esenţial;
 Lodge conducea gruparea celor care manifestau o rezervă dură şi care cuprindea 23 de senatori;
 Patru senatori democraţi care se opuneau pactului.
Confruntat cu aceşti opozanţi, Wilson a decis să nu încerce un compromis – care era foarte posibil atunci – ci
să facă apel la populaţie în sprijinul ideilor sale. La începutul lunii septembrie acesta a traversat Vestul Mijlociu, fără a
deştepta mari simpatii, dar a fost ovaţionat pe coasta Pacificului. La Pueblo, Colorado, a ţinut unul dintre cele mai
importante discursuri ale sale, dar în aceeaşi noapte s-a îmbolnăvit grav nemaifiind ulterior capabil să-şi exercite
conducerea la întreaga sa capacitate. Timp de şapte luni Wilson nu a convocat cabinetul. Când Lansing a făcut acest
lucru, Wilson i-a solicitat demisia.
La data de 6 noiembrie Lodge a făcut raportul asupra tratatului şi a cerut modificarea articolului 10, cheie a
tratatului în opinia lui Wilson. La 19 noiembrie această variantă a fost respinsă de Senat cu 39 de voturi pentru şi 55
împotrivă, democraţii, la îndemnul lui Wilson, votând împotrivă. O moţiune vizând adoptarea pactului în integralitatea
sa a fost de asemenea respinsă. Deşi se mai spera într-un compromis, la 19 martie pactul a fost respins încă o dată.
Deşi Wilson ar mai fi vrut să candideze pentru un nou mandat, Partidul Democrat a refuzat acest lucru şi l-au
nominalizat pe guvernatorul de Ohio, James Cox, alături de Franklin Roosevelt, asistent al Secretarului Marinei, ca
vicepreşedinte. Wilson chema cu acest prilej la „un mare şi solemn referendum”. Republicanii l-au desemnat pe
2
senatorul de Ohio Warren Harding. Acesta a câştigat cu 61% din voturi (16,1 milioane de voturi), în vreme ce Cox a
primit numai 9,1 milioane şi Eugene Debs, socialist, 1 milion. Şi la votul electoral câştigătorul detaşat a fost Harding
ce a devenit noul preşedinte al S.U.A.
Fără un tratat de pace, Statele Unite rămâneau tehnic în război. În iulie 1921 Congresul a aprobat o rezoluţie
ce punea capăt războiului. Sfârşitul conflagraţiei a avut consecinţe ample asupra americanilor care-l considerau inutil,
alimentând uciderile fără cauză şi sacrificiile fără beneficii. Cărţile, teatrele, filmele rememorau şi criticau războiul:
„Adio, arme!” a lui Hemingway, „Trei soldaţi” a lui John Dos Passos, „Care este preţul gloriei” de Laurence Stallings
şi Maxwell Anderson. Războiul stricase spiritul umanitar, progresist al primilor ani ai secolului. Progresismul a
reînviat în anii 1920 dar el nu a mai avut niciodată forţa de convingere de altădată şi puternicul sprijin popular.
Tensiunile dintre lumea urbană şi cea rurală au ţinut capul de afiş al politicilor americane din anii 1920. În
aparenţă, a fost o decadă republicană (1921-1933). Republicanii au deţinut majorităţi în Congres (1918-1930). Cu
toate acestea, în acest răstimp, deşi divizaţi între aripa rurală şi cea urbană, democraţii au reuşit să câştige tot mai
mulţi simpatizanţi.
Pentru a marca deosebirea faţă de Wilson, Harding promitea să fie „vindecător, nu eroic, normal, restaurator şi
nu revoluţionar.” Noul preşedinte reflecta calităţile şi defectele micilor oraşe americane. Deşi foarte inteligent, lui
Harding îi lipsea capacitatea de a guverna şi, în consecinţă, ca preşedinte, a preferat să delege puterea. El a făcut
alegeri fericite: Charles Evans Hughes a fost numit secretar de stat, iar Herbert Hoover secretar al comerţului. Cu toate
acestea, Harding a numit în funcţii importante şi două persoane care s-au dovedit corupte: generalul Harry Daugherty
şi secretarul de la interne Albert Fall. Primul a demisionat în urma unor afaceri dubioase. Fall a fost descoperit ca fiind
implicat într-o afacere cu petrol naval pentru care primise o mită de 400.000 de dolari – echivalentul a 4 milioane de
dolari în anul 2000 (afacerea Teapot Dome). Afacerea a primit o acoperire foarte intensivă în presă. Între timp, în
1923 preşedintele Harding murise. Vicepreşedintele Calvin Coolidge a devenit noul preşedinte cu sarcina de a-i
reasigura pe americani.
Coolidge, originar din Vermont, era un om onest şi integru. Fost guvernator de Massachusetts, Coolidge
încuraja virtuţile antreprenoriale ale americanilor. Acesta afirma „omul care construieşte o fabrică, construieşte un
templu, iar cine munceşte acolo, de fapt se roagă acolo.” Coolidge a reuşit să câştige şi alegerile din 1924 cu 15,7
milioane de voturi (382 la colegiul electoral), fiind urmat de democratul John Davis (8,3 milioane de voturi şi 136 la
colegiul electoral) şi, surprinzător, de progresistul Robert La Follette (4,8 milioane de voturi). Deoarece Coolidge a
refuzat să mai candideze la alegerile din 1928, în locul său a fost ales candidat republican Herbert Hoover.
Hoover condensa mitul american al omului autodidact. Orfan de mic, Hoover a muncit şi a reuşit să absolve
Universitatea din Stanford. A câştigat bogăţie şi faimă ca inginer miner. A coordonar Food Relief în timpul Primului
Război Mondial. Sobru, inteligent, capabil de un volum imens de muncă, Hoover reprezenta expresia credinţei
naţionale în individualism şi liberă iniţiativă. Ca secretar al comerţului ajutase firmele americane să-şi extindă
afacerile peste oceane. Considera guvernarea şi afacerile partenere, nu antagonice. Optimist, Hoover declara în 1928
că „noi în America suntem mai aproape de triumful final asupra sărăciei ca niciodată în istorie.” La alegerile
prezidenţiale, Hoover a reuşit să obţină o victorie clară împotriva candidatului democrat de origine mixtă irlandezo-
germană Alfred Smith, un personaj atipic, agramat, lipsit de educaţie, dar popular (21,3 milioane de voturi la 15
milioane). În marile oraşe însă Smith fusese învingătorul.
Termenul de normalitate, lansat de Harding în 1920, a devenit tema favorită a republicanilor în anii 1920.
Convinşi că americanii erau sătui de preşedinţii reformatori precum Theodore Roosevelt şi Woodrow Wilson, Harding
şi succesorii săi s-au întors la politicile tradiţionale republicane. Rezultatul a fost o mixtură de tradiţionalism şi
progresism. S-au ridicat taxele vamale asupra importurilor. Prin noul buget adoptat în 1921 cheltuielile
guvernamentale au fost reduse de la 18 miliarde la 3 miliarde până în 1925. Taxa pe venit a fost fixată la 20%. Astfel,
la sfârşitul anilor 1920 guvernul percepea cu o treime mai puţine taxe decât în 1921.
Prohibiţia
În decembrie 1917 Congresul a adoptat cel de-al 18-lea amendament care interzicea fabricarea şi vânzarea
băuturilor alcoolice. Peste un an statul Nebraska a ratificat amendamentul care a devenit lege. Aşa cum s-a
implementat prin Volstead Act, de la 16 ianuarie 1920 a devenit prohibită fabricarea, vânzarea şi transportul oricărei
băuturi care conţinea mai mult de 1% alcool. Prohibiţia a fost rezultatul eforturilor întreprinse de în lumea rurală de
3
Liga Împotriva Cârciumilor, susţinută de baptişti şi de metodişti, dar şi a noului progresism urban care sublinia
implicaţiile sociale dezastruoase ale băuturii, mai ales în rândul muncitorilor din centrele urbane. Odată adoptată,
dificultatea consta în implementarea acesteia în condiţiile în care în marile oraşe rezidau numeroase grupuri etnice,
precum germanii şi irlandezii, opuşi aplicării acesteia. Prohibiţia nu a prohibit total consumul de alcool, dar l-a
micşorat: americanii consumau de circa 20 de ori mai puţin alcool decât anterior. Zonele rurale au devenit „curate” din
acest punct de vedere. În schimb, clasele mijlocii şi cei bogaţi erau fascinaţi de achiziţia de produse alcoolice.
Contrabandiştii vindeau whiskey care a înlocuit rapid berea şi vinul ca principala băutură de pe piaţa neagră. Alcoolul
era adus ilicit din străinătate sau produs în America. Anumite produse exotice puteau fi fatale sănătăţii. Americanii
consumau circa 150 de milioane de litri pe an, în valoare de 2 miliarde de dolari (2% din produsul naţional brut).
Rezistenţa oraşelor la prohibiţia a determinat înlăturarea sa în 1933. Între timp, mulţi americani s-au obişnuit
să nu mai respecte legile. În oraşe, poliţia tolera vizibil traficul cu băutură, iar judecătorii au creat un sistem de licenţe
dând amenzi simbolice. Aceasta a fost epoca lui Al Capone, celebrul mafiot din Chicago.
Ku Klux Klan
Cea mai ameninţătoare expresie a protestului împotriva noii culturi urbane din perioada interbelică a luat
forma Ku Klux Klanului. Noapte, la data când se sărbătorea Ziua Recunoştinţei, în 1915, în Munţii Stâncoşi din statul
Georgia, Colonelul William Simmons şi 34 dintre adepţii săi au fondat această organizaţie. La Imperiul Invizibil al
Cavalerilor din Ku Klux Klan li se permitea să adere numai americanilor nativi, albi, protestanţi, naţionalişti. Numărul
membrilor acestuia a crescut lent în timpul războiului, dar mult mai rapid după 1920 datorită temerilor postbelice şi a
propagandei subtile. O popularitate deosebită a fost câştigată în sud şi vest, mai ales în sate şi orăşele, dar şi în oraşele
mai mari. Aceasta demonstra anxietatea oamenilor cu privire la o societate în rapidă schimbare care se exprima prin
îmbrăţişarea unor ritualuri ciudate, dar şi prin ura arătată negrilor, străinilor, evreilor şi catolicilor. De altfel, Klanul
din 1920, spre deosebire de călăreţii negri de după Războiul Civil, nu acţionau numai împotriva negrilor. Ameninţarea
la adresa culturii americane, aşa cum o percepeau membrii Klanului, venea de la străini: italieni şi ruşi, evrei şi
catolici, imigranţi vorbind limbi străine, rugându-se în biserici ciudate, locuind în oraşe îndepărtate, ameninţătoare etc.
Acestora li se atribuiau tensiunile din societate. Oamenii Klanului îi pedepseau pe negrii care nu-şi cunoşteau locul în
societate, pe femeile care practicau o nouă moralitate, pe străinii ce refuzau să se conformeze normelor americane.
Bătaia, ciomăgeala, arderea cu acid, chiar crima erau mijloacele de combatere a adversarilor. Au fost, de asemenea,
elaborate coduri de comportament în societate. KKK a intrat şi în politică. A reuşit să câştige controlul legislativelor
din Texas, Oklahoma, Oregon şi Indiana. La mijlocul anilor 1920 avea 5 milioane de membri.
Protestanţii au găsit în klanurile locale reasigurarea ce le lipsea în bisericile lor. Oamenii săraci şi ignoranţi au
devenit încântaţi de titlurile pe care le puteau obţine, precum cel de Vrăjitor Imperial sau cel de Marele Dragon. Litera
k era rituală. Fiecare klan avea propriul calendar, mergea la conclavul său săptămânal şi urma reguli din Kloran, cartea
de căpătâi a Klanului. Membrii acestuia găseau un sens comun al identităţii în activităţile de grup: picnicuri paşnice,
parade cu pelerine albe, focuri aprinse noaptea. Deşi era o organizaţie masculină, Klanul avea şi un Ordin Feminin,
Ordinul Juniorilor pentru băieţi şi Tri-K Klub pentru fete. Protestanţii imigranţi puteau adera la Ordinul Cruciaţilor.
Era însă strict interzisă aderarea negrilor, catolicilor, evreilor şi prostituatelor.
Klanul s-a prăbuşit curând după ce a apărut. Activităţile sale violente precum răpirile de copii, linşările,
arderea sinagogilor şi a bisericilor catolice, uciderea unui preot au contribuit la îndepărtarea simpatizanţilor. Abuzurile
în administrarea fondurilor Klanului şi scandalurile sexuale ale liderilor, mai ales în Indiana, i-au îndepărtat şi pe cei
mai entuziaşti. Politicienii au criticat şi ei activitatea Klanului. La sfârşitul anilor 1920 acesta şi-a încetat practic
activitatea.
Problematica imigraţiei
În perioada interbelică mulţi americani ajunseseră să vorbească despre „hoardele barbare” care se revărsau
asupra Americii. Până ăn 1914 circa un milion de imigranţi soseau în Statele Unite. Numărul acestora a scăzut în
condiţiile războiului la 110.000 şi a urcat din nou la 810.000 în 1920. Reacţia multor americani, temători de noua
concurenţă, au făcut ca în 1921 să fie adoptată o lege asupra imigraţiei. Prin intermediul acestei legi era introdus un
nou sistem prin care se restrângea imigraţia din Europa la doar 3% din numărul naţionalilor din fiecare ţară care
locuiau în S.U.A. în 1910. Noua lege a permis totuşi ca peste 500.000 de europeni să vină în S.U.A. în anul 1923,
4
aproape jumătate din estul şi sud-estul Europei. Aceasta îi va alarma pe mulţi americani, scriitorul Madison Grant
afirmându-şi temerea că S.U.A. vor primi gene inferioare care nu adoptă religia americană şi care „nu înţeleg
idealurile sale.” În 1924 Congresul a adoptat Actul asupra cotei după originea naţională. Prin acesta, au fost alocaţi
pentru Europa circa 150.000 de imigranţi, cele mai multe locuri fiind atribuite celor provenind din Marea Britanie,
Irlanda, Germania, Scandinavia. Era interzisă imigraţia din Orient. Această măsură legislativă a trecut prin Congres cu
un puternic suport rural. Nici marile corporaţii nu au protestat. Maşina începea să-l înlocuiască pe om în procesul de
producţie. Totuşi, mulţi mexicani continuau să treacă Rio Grande pentru a completa nevoia continuă de muncitori
necalificaţi (circa 100.000 pe an).
Noua cultură urbană

Oraşul a înlocuit satul ca punct focal al vieţii americane în anii 1920. Recensământul din 1920 a relevat că,
pentru prima dată, mai mult de jumătate din populaţie locuia în oraşe (aşezări cu peste 2.500 de locuitori). Ariile
metropolitane au crescut rapid, albii şi negrii din zonele rurale aşezându-se la oraş pentru a lucra în noile industrii de
consum. Între 1920-1930 oraşele cu o populaţie de peste 250.000 de locuitori şi-au adăugat 8 milioane de locuitori în
suburbii. Populaţia New Yorkului a crescut cu 25%. Detroitul şi-a dublat populaţia. Aşa cum remarca un observator
francez, „Zgârie-norii din New York sunt cea mai frapantă manifestare a triumfului numărului.” Dată fiind creşterea
preţurilor pământului constructorii s-au orientat spre construcţia pe verticală creând un stil arhitectonic american
distinct. New Yorkul a dat tonul cu înfloritoare construcţie Woolworth (1913). În 1930 a fost cea care mulţi ani va fi
cea mai înaltă construcţie din lume: Empire State Building, care avea 102 etaje. În 1929 deja 377 clădiri aveau peste
20 de etaje.
Zgârie-norii simbolizau noua cultură urbană. În metropele viaţa era diferită decât în oraşele mai mici sau în
mediul rural. Legătura vechii comunităţi cu casa, biserica, şcoala era pierdută, dar se puseseră bazele unor noi idealuri,
unei noi creativităţi, unor noi perspective.
A doua revoluţie industrială

În anul 1908 Henry Ford a creat modelul T, marcând astfel primul pas spre producţia de masă şi începutul
supremaţiei industriale americane. În ajunul Primului Război Mondial, Ford a început să cumpere teren de-a lungul
Rouge River, la sud-est de Detroit, Michigan. „Totul trebuie să se mişte”, afirma Ford la mijlocul anilor 1920. Ford a
început să-şi realizeze noua filozofie începând cu anul 1919. Materia primă era transformată în tractor în 28 de ore,
apoi şi mai repede. În 1926 se aflau în execuţie 43.000 de maşini. Vizitatorii observau o mare congestionare a fabricii,
dar experţii realizau imediat că „treaba mergea şi totuşi oamenii stau.” În mai 1927, după ce a produs peste 15
milioane de maşini din modelul Ts, Ford a trecut lângă River Rouge la producţia modelului A, a cărui producţie a
început în noiembrie. Aceasta îl va determina pe istoricul Geoffrey Perrett să exclame: „Ford a strâns alături totul într-
un singur loc şi pe o scară la care nimeni nu a mai ajuns vreodată… Uzina Rouge a devenit pentru o generaţie de
ingineri mai mult decât o fabrică. A fost un monument.”
Linia de asamblare Ford presupunea uniformitate, viteză, precizie şi coordonare, transforma muncitorii în
rotiţe ale unui imens ansamblu, adevăraţi roboţi. Erau înlăturate ultimele vestigii ale măiestriei. Aceasta a fost copiată
şi de alte întreprinderi. Rezultatul era profituri mari pentru fabricanţi şi preţuri mici pentru cumpărători. La mijlocul
anilor 1920 costul modelului T a scăzut de la 950 de dolari la 290 de dolari. Producţia de automobile americane a
crescut de la 2 milioane de unităţi la 5 milioane de unităţi pe an în 1929.
Producţia de masă a determinat o revoluţie a bunurilor de consum. Fabricile americane se întreceau în
realizarea de automobile şi aparate electrice care trebuiau să facă viaţa americanilor mai confortabilă. Rezultatul a fost
crearea unei noi Americi în care individualismul a fost sacrificat conformismului ca preţ plătit pentru o nouă eră a
abundenţei.
Prima eră a abundenţei a catapultat la sfârşitul secolului al XIX-lea în rândul celor mai bogate şi mai
dezvoltate naţiuni ale lumii. Odată cu apariţia noilor industrii de bunuri de consum, poporul american s-a bucurat în
anii 1920 de cel mai înalt standard de viaţă dintre toate naţiunile. După o mică recesiune postbelică, anul 1922 a
marcat începutul unui mare boom economic care a atins punctul cel mai înalt în 1927 şi a continuat până în 1929. În
această scurtă perioadă volumul industriei americane aproape că s-a dublat iar produsul naţional brut a crescut cu
40%. Cea mai mare creştere s-a înregistrat în industriile producătoare de bunuri de consum: automobile, mobilă,
5
aparate electrocasnice, textile. Venitul pe cap de locuitor a crescut cu 30%. Muncitorii americani au devenit cel mai
bine plătiţi din lume şi au avut, astfel, capacitatea să achiziţioneze noile produse.
Industria electrică a cunoscut şi ea un spor considerabil. Nu mai puţin de două treimi din americani se bucurau
de electricitate cheltuind sume consistente de bani pentru maşini de spălat, frigidere etc. Aparatele de radio şi industria
cinematografică, centrată la Hollywood, au cunoscut o deosebită amploare. În anul 1929 NBC a realizat prima reţea
radiofonică. Cinematografele au sporit considerabil ajungând şi la circa 4.000 de locuri. 100 de milioane de americani
frecventau săptămânal cinematografele.
Corporaţiile au continuat să domine economia americană. Acestea aveau sute de mii de acţionari şi obţineau
profituri uriaşe. Aceasta determina creşterea şi expansiunea internă eliberând corporaţiile de sub tutela băncilor. 200
de mari corporaţii deţineau în 1928 50% din bogăţia corporativă a Americii.
Cu toate acestea, Noua Eră a avut slăbiciunile sale. Agricultura a fost subfinanţată. Căile ferate au avut parte
de un management prost. Industria de cărbuni şi cea textilă au intrat în declin. Salariul în industrie a crescut prea lent
(cu circa 11%) pentru a putea oferi mai multor muncitori posibilitatea de a achiziţiona noile produse americane.
Organizaţiile sindicale au fost prea slabe pentru a sprijini muncitorii: numărul sindicaliştilor a scăzut de la 5 milioane
la 3 milioane (1929). Astfel, distribuirea inegală a bogăţiei, saturarea pieţei de bunuri de consum, creşterea
speculaţiilor bursiere au generat instabilitate economică.
Criza economică
Efectele cele mai dramatice s-au înregistrat în sectorul social. Falimentul a numeroase întreprinderi şi
restrângerea capacităţilor productive au determinat o creştere spectaculoasă a numărului de şomeri; în martie 1933,
numărul acestora era de 17 milioane. Cei care n-au fost concediaţi au suportat reduceri ale salariilor între 30% şi 40%.
Conform unor aprecieri, 34 milioane de americani, ceea ce însemna 28% din populaţia SUA, nu aveau nici un venit.
Numeroase şcoli s-au închis, iar numărul celor care s-au înscris la cursurile învăţământului superior a scăzut cu o
treime.
Preşedintele Hoover a organizat în cursul lunii noiembrie 1929 conferinţe cu mari proprietari din industrie,
cărora le-a solicitat să nu reducă salariile, promisiune respectată până în anul 1932. Admi nistraţia a luat măsuri de
reducere a impozitelor, au crescut cheltuielile guvernamentale. Ca parte a unui program de intervenţie a statului a
creat Corporaţia Financiară de Reconstrucţie (RFC), prin intermediul căreia s-au dirijat banii federali spre economie.
În anul 1932 capitalul RFC era de 3,8 miliarde dolari. S-au deschis importante şantiere publice. Criza a provocat în
plan politic unele manifestări ale extremismului, apărând „mai mulţi demagogi”, cum au fost H. Long, guvernatorul
Louisianei, A. Smith, conducătorul „Cămăşilor Kaki”, modelată după fascismul lui Mussolini, şi W. D. Pelley,
conducătorul „Cămăşilor Argintii”.
Măsurile intervenţioniste au prelungit criza. Faza finală a venit când politica protecţionistă a SUA s-a întors
împotriva lor. „Tariful Smoot-Hawley” a mărit taxele de import, ceea ce a provocat criza sistemului bancar în unele
state din Europa. S-a pierdut încrederea în dolar, iar sistemul bancar american a ajuns într-un adevărat impas.
Anul 1932 a fost an electoral. Convenţia Partidului Republican i-a acordat preşedintelui Hoover şansa de a
candida pentru un nou mandat. Partidul Democrat s-a orientat, la Convenţia din vara anului 1932, asupra lui Franklin
Delano Roosevelt, guvernator al statului New York. Se dovedise un administrator activ, luptător pentru diminuarea
efectelor crizei în plan social prin programe de ajutorare a şomerilor. În discursul de acceptare rostit în faţa delegaţilor
la Convenţia partidului, desfăşurată la 2 iulie 1932, i-a asigurat pe cei prezenţi că va înfăptui programul democrat,
anunţând că va promova o nouă orientare politică pe care a denumit-o „New Deal”. Americanii au fost de acord să
realizeze „o nouă împărţire a cărţilor”, să realizeze o nouă ordine a competenţei şi curajului. Sintagma s-a impus şi a
definit programul de reforme iniţiat de F.D. Roosevelt. Pe timpul campaniei electorale acesta a pledat pentru
intervenţia statului în economie, pentru ajutorarea americanului de rând şi recâştigarea încrederii în instituţiile SUA.
Nemulţumiţi de efectele crizei, de politica preşedintelui Hoover, influenţaţi şi de critica făcută administraţiei
republicane de democraţi, 22,8 milioane de alegători au votat pentru F.D. Roosevelt. Candidatul Partidului Republican
a primit 15,7 milioane de voturi. Majoritatea în Congres a revenit, de asemenea, democraţilor.
6
Administraţia Franklin Delano Roosevelt1 (1933-1945)

În ziua preluării mandatului, la 4 martie 1933, preşedintele F.D. Roosevelt s-a adresat ţării cu un mesaj de
încredere: „Această mare naţiune va supravieţui cum a supravieţuit întotdeauna, va renaşte şi va găsi prosperitatea.
Astfel, înainte de toate, permiteţi-mi să-mi exprim certitudinea fermă că unicul lucru de care noi trebuie să ne temem
este însăşi teama”.
Preşedintele a iniţiat pe timpul primelor „o sută de zile” (9 martie - 16 iunie) o bogată activitate legislativă.
Congresul a lucrat intens şi a adoptat mai multe acte normative decât o făcuse pe perioada mandatului preşedintelui
Hoover. Anumite acte normative au fost realizate şi aprobate într-o singură zi. Noile pachete de legi au modificat
radical obiceiurile, tradiţiile şi structurile societăţii, economiei şi politicii americane. Prima măsură decisivă luată de
F.D. Roosevelt după preluarea preşedinţiei a vizat reformarea sectorului bancar şi deblocarea canalelor financiare.
Băncile au fost închise, s-au suspendat tranzacţiile şi exporturile de aur. S-a adoptat o nouă lege pentru reluarea
activităţii bancare. Începând cu 9 martie 1934 s-a autorizat redeschiderea acelor bănci care, în urma controlului, erau
recunoscute că desfăşoară o activitate profitabilă. Acestea primeau împrumuturi prin RFC. Cele 5.000 de bănci care şi-
au reluat activitatea au primit împrumuturi de circa două miliarde dolari cu dobândă redusă. S-a făcut, de asemenea,
distincţie între băncile de depozitare care au fost autorizate să facă împrumuturi pe termen scurt şi băncile de afaceri
care puteau acorda credite pe perioade mai lungi. Pentru a stimula exporturile, dolarul a fost devalorizat cu 41%.
O sarcină uriaşă a celor „o sută de zile” a fost aceea a şomajului de masă şi a stopării degradării vieţii zilnice a
milioane de americani. Administraţia centrală a pus la dispoziţia statelor 13,2 miliarde dolari pentru lucrări publice
precum amenajarea de aeroporturi, construcţia de şcoli, efectuarea de lucrări de canalizare, obiective care au creat
milioane de locuri de muncă ce au absorbit un important procent de şomeri. S-au construit 122.000 clădiri publice,
77.000 poduri noi, 285 aeroporturi, 1.065.000 de km şosele, 24.000 canale de scurgere, parcuri, terenuri dejoacă ş.a.,
în care au fost implicaţi până la 8,5 milioane oameni. Amenajarea văii râului Tennessee pentru electrificare şi
programul de împăduriri au fost exemple de proiecte realizate care au adus speranţe şi încredere în rândul şomerilor
care şi-au găsit locuri de muncă.
Obiectivele imediate ale Administraţiei Roosevelt în cadrul primului program de reforme al „New Deal”-ului
au fost să pună în mişcare sectorul productiv, să stimuleze cererea de produse, să asigure creşterea puterii de
cumpărare prin crearea de noi locuri de muncă. Preşedintele a fost preocupat, de asemenea, să insufle americanilor
încrederea în instituţii şi bănci. A iniţiat aşa-numitele „convorbiri la gura sobei”, adresându-se prin intermediul
radioului, simplu, pe înţelesul americanilor de rând, sfatuindu-i pe ascultători să nu-şi mai ţină economiile în casă, ci
să şi le plaseze în bănci. A doua zi după prima „discuţie la gura sobei”, ţinută la 12 martie 1933, depunerile la băncile
redeschise au depăşit numărul retragerilor, iar la 15 martie, băncile ce controlau nouă zecimi din resursele bancare ale
naţiunii erau din nou deschise. Două instituţii federale, National Recovery Administration (NRA) şi Agricultural
Adjustement Administration (A.A.A.), au devenit centrele vitale ale primului New Deal cu sarcini privind găsirea
soluţiilor optime pentru depăşirea crizei din cele două ramuri de bază ale economiei americane. În conformitate cu
politica A.A.A., Legea pentru reglementarea agriculturii, votată la 12 mai 1933, a stimulat reducerea şi distrugerea
producţiei agrare pentru redresarea preţurilor. A.A.A. a acordat despăgubiri pentru fermierii care au acceptat să-şi
distrugă stocurile de grâu, porumb, bumbac, orez, tutun, carne şi lapte. De asemenea, s-au acordat sume
compensatoare fermierilor care-şi reduceau suprafeţele cultivate. O măsură salutară permisă de lege a fost asigurarea
de împrumuturi pe termen lung cu dobânzi mici şi reducerea datoriilor.
National Industrial Recovery Act (NIRA), creat în baza Legii din 16 mai, aproba „codurile concurenţei
cinstite” stabilite pe ramuri. Aceste coduri fixau cotele de producţie, preţurile minimale, durata programului
săptămânal de lucru la 35-40 de ore şi zonele comerciale unde puteau fi valorificate produsele, salariile minimale,
existenţa sindicatelor şi dreptul muncitorilor de a negocia cu patronatul prin delegaţi contractele colective de muncă.
Pentru a stimula întreprinderile sa semneze contracte de muncă, statul le acorda facilităţi financiare.
În urma aplicării primului program „New Deal”, economia americană şi-a modificat structura. Prin intervenţia
statului s-a îngustat câmpul de aplicare a liberalismului. De aceea, „New Deal”-ul a avut şi partizani înfocaţi, dar şi
1
Franklin Delano Roosevelt s-a născut la 30 ianuarie 1882 într-o familie înstărită. A urmat cursurile Universităţii Harvard. A fost
admis în Baroul din New York. în 1905 s-a căsătorit cu Eleanor Roosevelt, nepoata preşedintelui Theodore Roosevelt. A devenit,
datorită activismului său politic, unul dintre liderii democraţilor din statul New York. A făcut parte din Adunarea Legislativă a
statului New York. În iunie 1920 a fost desemnat candidat la vicepreşedinţia SUA. La 41 de ani a fost atins de paralizie infantilă,
devenind infirm. A reuşit printr-o voinţă de fier să lupte împotriva bolii, să se deplaseze cu ajutorul cârjelor.
7
adversari, îndeosebi din rândul unor patroni nemulţumiţi că statul sprijină revendicările salariaţilor, ale republicanilor,
chiar şi ale unor membri ai democraţilor, ale unor jurişti care au susţinut neconstituţionalitatea „New Deal”-ului. În
mai 1935 şi ianuarie 1936, Curtea Supremă de Justiţie a declarat neconstituţionale NIRA, respectiv A.A.A., instituţiile
fiind lichidate.
În mesajul anual către Congres, ţinut la 4 ianuarie 1935, Roosevelt a lansat al doilea „New Deal” care a vizat,
în principal, obiective sociale: o mai judicioasă folosire a resurselor pentru asigurarea mijloacelor de trai,
îmbunătăţirea sistemului de asigurări sociale pentru şomaj, bătrâneţe, boală şi invaliditate, realizarea unui program de
construcţii de locuinţe. În aprilie 1935 s-a creat Work Progress Administration (WPA), căruia i s-a alocat suma de
peste 4,8 miliarde dolari, ce a coordonat programele de ajutorare a şomerilor. Prin National Youth Administration s-au
oferit locuri de muncă unui număr de 800.000 absolvenţi ai învăţământului superior. Prin legea senatorului R.F.
Wagner intitulată Legea naţională privitoare la raporturile de muncă, promulgată la 5 iulie 1935, se reglementau
raporturile de muncă şi organizarea sindicală. Patronatului îi era interzis să se organizeze în sindicate, să se amestece
în activitatea sindicală a salariaţilor şi să respingă tratativele pentru încheierea contractului colectiv de muncă. Actul
normativ a avut efecte benefice asupra mişcării sindicale. Aceasta s-a extins în sectoare ale industriei, care până atunci
fuseseră de neatins. Numărul salariaţilor sindicalizaţi a crescut de la 3,5 milioane la 9 milioane. Pentru reglementarea
unor probleme locative s-a creat „Serviciul locativ” al SUA. Cu sumele alocate s-au construit 161.000 apartamente de
care a beneficiat în principal populaţia de culoare. Între realizările importante ale celui de-al doilea program „New
Deal” s-a înscris şi Legea asigurărilor sociale (Social Security Act) prin care s-au creat sistemul federal de asigurări
sociale pentru bătrâneţe, asigurările sociale pentru şomaj, dar numai pentru salariaţii din industrie. Actul normativ a
permis alocarea de subvenţii federale tuturor statelor componente ale SUA pentru ajutorarea persoanelor cu handicap;
în fine, Legea veniturilor (Revenue Act) a sporit fiscalitatea pentru veniturile mari, iar prin Legea de impozitare a
averilor s-a creat o instituţie pentru supravegherea averilor.
Deşi a fost criticat cu vehemenţă, F.D. Roosevelt a obţinut în toamna anului 1936 o victorie zdrobitoare în
alegerile pentru acordarea unui nou mandat. Senatul şi Camera Reprezentanţilor au fost, de asemenea, dominate de
democraţi, ce au deţinut o majoritate zdrobitoare. Cum s-a concluzionat, rezultatele demonstrau că „ţara aprobă New
Deal”. Primul an al noului mandat a adus, începând cu luna aprilie a anului 1937, scăderea bruscă a producţiei în
industria uşoară, urmată în lunile următoare de acelaşi fenomen şi în celelalte ramuri; în economie s-a instalat o
perioadă de recesiune, care în plan social a însemnat aruncarea în şomaj a două milioane de salariaţi. Numărul
grevelor cu ocuparea locului de muncă, pentru a împiedica patronii sa introducă spărgători de grevă, s-a extins, în
1937 s-au produs aproape 500 de greve cu ocuparea locului de muncă.
Administraţia Roosevelt a adoptat, sub influenţa economistului Keynes, noi măsuri de relansare economică.
Creditele pentru limitarea şomajului au crescut. Impozitele asupra veniturilor ce depăşeau 50.000 de dolari anual au
fost sporite. S-a adoptat o nouă lege agricolă şi s-a interzis folosirea muncii copiilor în anumite întreprinderi. În anul
1938, „New Deal”-ul s-a încheiat. Bilanţul de ansamblu arăta mai mult o stabilizare a economiei decât o creştere
spectaculoasă. Venitul naţional nu atinsese în anul 1939 nivelul anului 1929, iar şomajul se cifra la 9 milioane.
Infrastructura ţării s-a îmbunătăţit prin lucrările publice realizate, iar productivitatea a crescut cu 22%. Reformele
sociale au fost câştigul cel mai mare al programelor.
F.D. Roosevelt a fost preocupat şi de politica externă. Asistat de secretarul de stat Cordell Hull, preşedintele a
imprimat politicii externe personalitatea sa. În noiembrie 1933 s-au restabilit relaţiile cu URSS. Preşedintele a
schimbat linia politică în relaţiile cu ţările Americii Latine, inaugurând raporturi de bună vecinătate. În anul 1933 au
fost retrase trupele din Nicaragua. A fost abrogat, în 1934, amendamentul Platt care fixase în 1901 un protectorat
asupra Cubei.
Administraţia Roosevelt a urmărit şi evenimentele de pe alte continente, îndeosebi din Europa şi Asia. Deşi
consecinţele unor evenimente erau îngrijorătoare, opinia publică americană s-a pronunţat net împotriva intrării SUA
într-o viitoare conflagraţie, în aceasta atmosferă, Congresul a adoptat cu o largă majoritate, în luna august 1935,
Legea de neutralitate ce a interzis exportul armelor şi materialelor de război către ţări aflate în conflict armat.
Atacarea Etiopiei de către Italia, ocuparea zonei demilitarizate renane, războiul civil din Spania şi implicarea unor
state europene, constituirea axei Berlin-Roma-Tokyo, invadarea Chinei de către trupele japoneze au impus
preşedintelui Roosevelt adoptarea unor noi măsuri. În octombrie 1935 a fost dată dispoziţia ca mărfurile germane să
8
fie supuse la tarife vamale maxime. De asemenea, a impus un embargo moral asupra exportului de avioane americane
în Japonia.
Roosevelt era îngrijorat de evenimentele din Europa. Într-un discurs rostit la Chicago, la 5 octombrie 1937,
preşedintele le-a spus răspicat americanilor că „politica de izolare sau neutralitate nu este o salvare”. S-a apreciat că
acest discurs, numit şi „discursul carantinei”, a deschis o nouă etapă în analiza realistă a consecinţelor politicii
tradiţionale americane. A fost şi prima sa declaraţie publică în care afirma că este posibil ca America să fie nevoită să-
şi asume responsabilităţi cu privire la acest pericol al politicii provocatoare a dictatorilor. După alegerile din anul 1938
pentru cel de-al 76-lea Congres, Administraţia Roosevelt a orientat politica externă a SUA pe linia respingerii
energice şi hotărâte a agresiunii statelor fasciste. Acordul de la München a fost un moment important, un punct de
cotitură care l-a obligat pe Roosevelt să alinieze America democraţiilor europene, la început politic, însă treptat şi
practic. La 14 aprilie 1939, preşedintele SUA a cerut Germaniei şi Italiei să dea asigurări că nu vor ataca 31 de state
din Europa şi Asia. A fost o manevră diplomatică subtilă, întrucât Hitler a luat în derâdere nota lui Roosevelt, dar cei
doi dictatori au fost fixaţi ca agresori. În luna aprilie 1939, SUA şi Marea Britanie au încheiat un acord de cooperare
militară. Marina britanică putea să-şi concentreze toate forţele în Atlantic, iar SUA în Pacific.
Izbucnirea războiului în Europa a impus preşedintelui Roosevelt luarea unei poziţii publice, într-o cuvântare
rostită la radio în 3 septembrie 1939. Roosevelt s-a pronunţat cu convingere pentru ca SUA să rămână neutre,
angajându-se să depună toate eforturile pentru realizarea acestui obiectiv, dând astfel satisfacţie majorităţii americane;
în acelaşi timp, a acţionat cu rapiditate pentru modificarea legii neutralităţii. La 4 noiembrie 1939, aşa-numita a patra
Lege a neutralităţii autoriza exportul de armament al producătorilor americani, cu condiţia ca beneficiarii să plătească
în numerar şi să asigurare transportul cu nave proprii sau închiriate (cash and carry), amendament ce a permis, datorită
blocadei marinei britanice, numai Marii Britanii şi Franţei să se aprovizioneze. Pe linia sprijinirii Marii Britanii şi
întăririi apărării SUA, în septembrie 1940, preşedintele a aprobat cedarea a 50 de distrugătoare vechi pentru care
britanicii au acordat americanilor dreptul de a utiliza opt din posesiunile lor din Atlantic pentru crearea de baze
americane.
După prăbuşirea Franţei la 10 iunie 1940, SUA s-au angajat prin vocea preşedintelui să sprijine orice ţară se
opunea Germaniei. S-au luat, de asemenea, noi măsuri pentru întărirea capacităţii de apărare. Bugetul militar a fost
sporit, iar în vara anului 1941, în timp de pace, s-a reintrodus serviciul militar obligatoriu.
În toamna anului 1940 trebuiau organizate alegeri prezidenţiale. Roosevelt s-a adresat Convenţiei naţionale a
Partidului Democrat, reunită la Chicago, la 15 iulie 1940, printr-o scrisoare în care a precizat că nu mai doreşte un
nou mandat. Sprijinitorii săi, care deţineau controlul Convenţiei, l-au desemnat însă pentru un nou mandat. Pentru
funcţia de vicepreşedinte a fost numit ministrul agriculturii, Henry A. Walace. Convenţia Partidului Republican l-a
nominalizat pe Wendel L. Wilkie la fotoliul de preşedinte. Programele electorale au fost destul de apropiate. Ambii
candidaţi se angajau să ajute Marea Britanie, dar să menţină neutralitatea SUA. Pentru prima dată în istoria SUA un
preşedinte a obţinut al treilea mandat la Casa Albă, cu 55% din voturile populare şi 84% din cele ale electorilor.
Democraţii şi-au păstrat majoritatea şi în cel de-al 77-lea Congres.
După noua victorie în alegeri, administraţia a eliminat cea de-a patra Lege a neutralităţii. Un nou act
normativ, Legea de împrumut şi închiriere a armamentului (Land and Lease Act), „dădea preşedintelui autoritatea
discreţionară de a împrumuta, a concesiona, a vinde sau a da în schimb, în orice condiţii consideră el că este potrivit,
orice articol defensiv guvernului oricărei ţări era considerat de preşedinte vital pentru apărarea Statelor Unite”.
Încheind un acord cu ministrul Danemarcei la Washington, trupele americane au ocupat Groenlanda, iar trei luni mai
târziu, Islanda. Acestor înţelegeri le-a urmat decizia ca navele americane să patruleze la vest de Islanda, iar trupele
britanice din această insulă să fie retrase.
După atacarea Uniunii Sovietice, SUA au înfiinţat o secţie specială pentru aplicarea legii de împrumut şi
închiriere, preşedintele Roosevelt aprobând ca o delegaţie sovietică să vină la Washington pentru aplicarea acordului.
Au fost deblocate depozitele Uniunii Sovietice din SUA care se ridicau la 40 milioane de dolari, embargoul asupra
materialului de război nu se mai aplica sovieticilor. La 21 iulie, din ordinul preşedintelui au fost expediate mari
cantităţi de maşini-unelte către Uniunea Sovietică. Preocupat de asigurarea securităţii Atlanticului şi de colaborarea cu
Uniunea Sovietică, Harry Hopkins, consilierul principal al preşedintelui, învestit cu aplicarea legii de împrumut şi
închiriere, a fost trimis într-o misiune la Londra şi Moscova. La 24 iulie 1941, Hopkins a avut în capitala Marii
Britanii discuţii cu premierul W. Churchill şi şefii de state majore ai armatei britanice. S-au analizat probleme legate
9
de ajutorul acordat Marii Britanii, situaţia militară pe teatrele de operaţii. Hopkins a transmis premierului W. Churchill
invitaţia de a se întâlni cu F.D. Roosevelt la 9 august 1941, la baza militară „Argentia” din arhipelagul Newfoundland.
Premierul britanic a acceptat atât data, cât şi locul. La Moscova, consilierul american a avut două întâlniri cu Stalin în
30 şi 31 iulie 1941. La prima întâlnire s-au analizat cererile sovieticilor de tehnică de război, constând în tunuri
antiaeriene, tunuri de mare calibru pentru apărarea oraşelor, puşti, avioane, benzină şi aluminiu. La 31 iulie, Hopkins
s-a întâlnit mai întâi cu V.M. Molotov pentru a analiza situaţia din Extremul Orient şi apoi cu Stalin. în urma misiunii,
Hopkins a redactat un raport în trei părţi, în prima parte erau analizate situaţia de pe frontul sovieto-german şi
modalităţile de colaborare americano-sovietice. A doua parte a raportului a analizat modalităţile de angajare a Statelor
Unite şi Marii Britanii în ajutorarea Uniunii Sovietice, Hopkins apreciind că se impunea organizarea unei conferinţe la
nivel înalt. Cea de-a treia parte a raportului conţinea propunerea lui Stalin ca SUA să se angajeze în război contra
Germaniei, iar preşedintele „să dea o declaraţie publică precum că intenţionează să intre în război împotriva lui
Hitler”. La 9 august 1941, preşedintele F.D. Roosevelt şi premierul Churchill s-au întâlnit la bordul crucişătorului
Augusta. Ulterior, la bordul navei „Potomac”, a fost semnată „Carta Atlanticului”. Nu a fost o declaraţie de război, „ci
proiectul unei lumi cu totul noi, purtând amprenta Americii”. După torpilarea, la 4 septembrie 1941, a distrugătorului
„Greer", preşedintele Roosevelt a ordonat scufundarea submarinelor germane şi italiene descoperite la vest de Islanda,
ceea ce însemna „de facto” că SUA se angajaseră în război pe mane cu Axa.
După ce Japonia a ocupat Indochina, SUA au abrogat tratatul comercial pe care-l avea cu această ţară şi au
cerut renunţarea la cuceririle făcute. Japonia nu s-a conformat. Tratativele americano-japoneze duse până la începerea
ostilităţilor între cele două ţări nu au avansat, iar atacarea bazei navale americane de la Pearl Harbour, din Pacific, i-a
oferit preşedintelui cassus belli. A doua zi, la 8 decembrie 1941, Congresul, cu un singur vot împotrivă, a aprobat
declaraţia de război împotriva Japoniei, în mesajul său către poporul american, Roosevelt a caracterizat atacul
împotriva bazei de la Pearl Harbour o „zi a infamiei”. Pentru obiectivele politice internaţionale urmărite de
preşedintele F.D. Roosevelt, atacul Japoniei i-a făcut acestuia un mare serviciu. Inamicul a fost cel care a împins SUA
să intre în război. A început o nouă etapă în istoria SUA, deosebit de complexă, dar decisivă pentru transformarea
ţării, la finalul ostilităţilor, în cea mai, mare putere economică a lumii, cu o poziţie militară mondială.
B. Marea Britanie
După război, Marea Britanie şi-a menţinut regimul politic liberal-democratic. Marea Britanie continua să fie o
monarhie constituţională în care instituţia cea mai importantă era Parlamentul bicameral, format din Camera
Comunelor şi Camera Lorzilor. O nouă lege elaborată şi votată după război a acordat drept de vot atât tuturor
bărbaţilor cât şi femeilor de peste 30 de ani. Legea a ridicat corpul electoral la 21 milioane de oameni.
În fruntea statului se afla în continuare dinastia de Saxa-Coburg-Gotha care, din 17 iulie 1917, şi-a luat
numele de Windsor. Între 1910-1936 şeful statului englez a fost regele George al V-lea, apoi o scurtă perioadă de
timp, Eduard al VIII-lea (20 ianuarie - 20 decembrie 1936) şi, în fine, George al VI-lea (1936-1952). În cadrul
dinastiei au existat unele animozităţi, în special legate de legătura regelui Eduard al VIII-lea cu o americancă
divorţată, Simpson, care, împlinită într-un mariaj, era considerată o mezalianţă şi o dovadă de imoralitate din partea
monarhică. Clasa politică engleză a reacţionat prompt şi i-a impus lui Eduard alegerea dintre datorie şi pasiune. În
consecinţă, monarhul a abdicat şi a lăsat în sarcina lui George al VI-lea să restabilească prestigiul Coroanei britanice.
Situaţia Marii Britanii de după război era dificilă, criza manifestată fiind de natură structurală. Ea era
provocată de îmbătrânirea tehnologică a industriei, scăderea producţiei de cărbune, insuficienta concentrare din unele
sectoare, costul ridicat al mâinii de lucru şi de lipsa de dinamism a patronatului. Aceasta a permis ca în competiţia
politică engleză să se petreacă o schimbare importantă. Transformările politice, sociale şi ideologice au făcut ca locul
Partidului Liberal ca al doilea partid de guvernământ să fie luat de Partidul Laburist. Aceasta a alternat la putere cu
Partidul Conservator. Partidul Liberal a continuat să se menţină ca al treilea partid din punct de vedere electoral,
ajutând la formarea unor coaliţii majoritare.
În perioada 1918-1922 guvernul britanic l-a avut în frunte pe David Lloyd George. Acest guvern s-a evidenţiat
prin rolul avut la Conferinţa de Pace de la Versailles şi prin acordarea statutului de dominion al Irlandei în februarie
1921. În anii 1922-1924 au urmat guvernele conservatoare Andrew Bonar Law şi Stanley Baldwin care au trebuit să
facă faţă unor probleme importante precum reintegrarea în societate a foştilor combatanţi, redresarea economiei şi a
finanţelor etc. La 22 ianuarie 1924 s-a petrecut un eveniment politic important în Marea Britanie: accederea la putere a
10
primului guvern laburist avându-l în frunte pe Ramsay Mac Donald. Guvernarea sa a fost scurtă, până la 4 noiembrie
1924, iar principala măsură adoptată a fost una de politică externă: restabilirea relaţiilor diplomatice cu Rusia. În
august 1924 s-a încheiat chiar şi un acord anglo-sovietic referitor la problemele politice şi comerciale. S-au făcut
promisiuni de prietenie care au avut ca urmare o criză politică internă cauzată de retragerea sprijinului liberal acordat
guvernului minoritar laburist.
În perioada 4 noiembrie 1924 - 4 iunie 1929 în fruntea guvernului britanic a revenit Stanley Baldwin,
conducând un guvern conservator în care departamentul finanţelor a fost încredinţat lui Winston Churchill, iar politica
externă lui Austin Chamberlain. Acest guvern a retras recunoaşterea diplomatică acordată Rusiei Sovietice şi a reuşit
să traverseze cu bine greva generală din 1926. Tot în 1926 regimul politic a câştigat noi participanţi la jocul
democratic ca urmare a elaborării unei noi legi electorale prin care votul universal era coborât la vârsta de 21 de ani.
În 1929 la putere a revenit Partidul Laburist, câştigător al alegerilor parlamentare.
Criza economică pe care Imperiul Britanic o traversa începând din 1920 a continuat până în 1931, aceasta
fiind combinată de la sfârşitul anilor `20 şi cu criza economică mondială începută prin Crahul bursei de la New York
de la sfârşitul anului 1929. Criza a fost parţial depăşită în intervalul 1931 -1935. Eşecul guvernului laburist în
rezolvarea problemelor ridicate de criza economică, înmulţirea numărului de şomeri până la a depăşi un milion au
creat premisele înfrângerii Partidului Laburist în alegerile desfăşurate în octombrie 1931. Conservatorii, câştigători ai
alegerilor, au optat pentru crearea unui guvern de uniune naţională care s-a aflat la conducerea statului între 1931 şi
1935. Băncile britanice ajunse într-o situaţie disperată au făcut apel la Banca Angliei care, pentru a salva lira, a fost
nevoită să ceară ajutorul american şi al Băncii Franţei. Astfel, s-a constituit baza necesară pentru redresarea industriei
britanice. Anglia a fost nevoită însă să renunţe la menţinerea valorii de aur a lirei şi să încheie un sistem economic
preferenţial între ţările Commonwealthului, stabilit în urma Conferinţei de la Ottawa din 1932.
În 1931 a fost elaborat al doilea statut de la Westminster prin care Parlamentul britanic şi-a pierdut dreptul de
a mai legifera pentru dominioane, inclusiv dreptul de a hotărî în probleme precum declararea războiului sau încheierea
păcii. Regele Angliei se menţinea practic ca singurul liant al Imperiului Britanic.
Reuşitele incontestabile ale lui Ramsay Mac Donald ca prim ministru şi cele ale lui Neville Chamberlain ca
ministru de finanţe au făcut ca guvernul din 1931-1935, un guvern de compromis, să-şi realizeze o bună parte din
obiectivele pe care şi le-a propus. Ramsay Mac Donald a rămas să-l conducă chiar şi după ce o bună parte dintre
laburişti l-au dezavuat, părând chiar că-şi sacrifică viitorul politic pe altarul interesului naţional.
În 1935 s-a revenit la un guvern conservator în frunte cu bătrânul Stanley Baldwin în care poziţia dominantă
era deţinută de Neville Chamberlain, pentru ca la 28 mai 1937 acesta din urmă să ajungă prim sfetnic al regelui până
la 10 mai 1940. Guvernul Chamberlain a fost cel care a trebuit să facă faţa revizionismului german şi ameninţării pe
care Berlinul o reprezenta la adresa intereselor strategice ale imperiului. Lipsa de preocupare a guvernelor interbelice
faţă de înarmare l-a pus pe Neville Chamberlain într-o situaţie de inferioritate faţă de Germania lui Hitler. Pornind de
la doctrina politicii externe britanice de a nu trece niciodată la ameninţări până nu exista siguranţa că aceste ameninţări
vor fi duse la bun sfârşit, Chamberlain a optat pentru o politică de împăciuire – appeasement -, sperând că prin
acceptarea unora dintre revendicările statelor revizioniste va opri pornirile belicoase ale acestora şi va câştiga timpul
necesar pentru reînarmarea Marii Britanii.
Regimul politic britanic interbelic s-a menţinut în registrul democratic clasic. Totuşi, criza economică a
determinat intervenţii ale statului în sferele producţiei şi a muncii, uneori în scopul menţinerii sau întăririi capitalului
sau prosperităţii. Deşi au fost aduse modificări acţiunii democratice, exercitarea puterii a rămas pe mai departe să se
desfăşoare în cadrul vechilor canoane ale practicii democratice. Instituţiile fundamentale ale democraţiei au rămas
neschimbate, deşi democraţia participativă s-a întărit puternic prin accederea unor noi categorii sociale la procesul de
luare a deciziilor. Integrarea unor noi categorii sociale şi generaţii în viaţa politică a reprezentat o reuşită a democraţiei
britanice interbelice, ca şi integrarea şi importanţa crescândă a laburiştilor în viaţa politică britanică. De asemenea,
tendinţa spre compromis a clasei politice şi a societăţii civile, manifestată prin constituirea guvernului de uniune
naţională în 1931 şi menţinerea sa la putere până în 1935, şi ajungerea la o soluţie de comun acord pentru a pune capăt
grevei generale din mai 1926, au reprezentat o dovadă a forţei pe care democraţia poate să o dea regimului politic
acolo unde ea este îndreptată spre rezolvarea problemelor sociale.
Politica de appeasement
11
În urma alegerilor din 1931 şi 1935, Marea Britanie era dominată de o vastă majoritate conservatoare. Totuşi,
cu cîteva excepţii, cum ar fi Winston Churchill, îndepărtat de la putere, Robert Vansittart, ori lordul Amery, care
vedeau clar pericolul nazist şi căutau să întărească legăturile cu Franţa, principalii conservatori au fost appeasers
(conciliatori). Din diverse motive, aceştia erau neîncrezători în Franţa şi favorabili unei revizuiri a tratatelor în
favoarea Germaniei, pe care se încăpăţânau, chiar în epoca nazistă, s-o considere slabă şi având nevoie de ajutor.
Aceasta este teza pe care o susţineau constant Geoffrey Dawson, directorul ziarului Times între cele două războaie,
lordul şi lady Astor, proprietarii acestui ziar, care îi primeau pe appeasers la proprietatea lor din Cliveden, Baldwin,
primul-ministru între anii 1935-1937, şefii succesivi ai Foreign Office, John Simon, Samuel Hoare, lordul Halifax şi,
mai ales, doctrinarul concesiilor făcute Germaniei, Neville Chamberlain, prim-ministru din mai 1937 pînă în 1940, şi
omul său de încredere, Horace Wilson. Încăpăţânarea britanică în a ceda în faţa lui Hitler, care avea la bază şi realităţi
de putere, inclusiv neînarmarea britanică, în ideea că o revizuire a tratatelor se putea face fără război, va dura până în
martie 1939.
C. Franţa
Cu 1,4 milioane de morţi (un mort la 29 de locuitori), cu 740.000 de mutilaţi, zece departamente devastate şi
cheltuieli de război de 143 de miliarde de franci, Franţa a încheiat războiul ca o ţară în care problemele economice şi
sociale erau unele dintre cele mai grave din Europa. Acordarea de ajutoare familiilor rămase fără sprijin şi reintegrarea
soldaţilor în viaţa civilă reprezentau principalele priorităţi ale statului francez. Problema demobilizării a ţinut capul de
afiş până la sfârşitul lunii noiembrie 1919. Franţa, deşi victorioasă în război, nu a crezut în victoria sa. Cu alte cuvinte,
Franţa trăia drama şi dilemele unei stări de aşteptare a unei previzibile revanşe germane. Parisul încerca să-şi
construiască alianţe gândind că Germania, oricum, va redeveni o mare putere europeană. Istoricii francezi considerau
chiar că temerea Franţei nu era lipsită de logică, în condiţiile în care potenţialul uman şi economic al Germaniei, ca şi
indicii demografici, acordau credit mai mare statului german. Franţa şi-a început istoria interbelică într-o natură
poluată de falii sociale profunde, de răspândirea ideologiei comuniste, de apariţia curentelor de extrema dreaptă, de
greve şi mişcări ale demobilizaţilor, de revendicări materiale şi sociale. Anii 1921-1922 au fost şi anii unei crize
economice greu depăşite, mai cu seamă după ce, în 1919, fusese votată ziua de muncă de 8 ore.
În Franţa, ca şi în alte state europene de după război, a fost decretat votul universal. Pe baza aceasta au avut
loc, la 16 noiembrie 1919, primele alegeri postbelice bazate pe o reprezentare proporţională. Particularitatea
sistemului electoral francez înlesnea gruparea pe o listă comună a partidelor politice înrudite doctrinar. Franţa
continua să fie o republică parlamentară în care rolul cel mai important îl deţinea parlamentul. Funcţiona principiul
separării puterii în stat: executivă (preşedintele şi miniştrii), legislativă (parlamentul bicameral şi preşedintele) şi
judiciară.
Viaţa politică franceză, reflectând mutaţiile survenite ca urmare a războiului mondial, a fost una agitată,
marcată de funcţionarea în perioada noiembrie 1917 - martie 1940 a nu mai puţin de 33 de guverne, de lupte politice
dure şi de afirmarea ideologiilor. În 1920 s-a creat Partidul Comunist Francez în care un loc aparte îi revine lui
Maurice Thorez. De asemenea, în atmosfera de teamă, de instabilitate, de confuzie - urmare a războiului -, se găseşte
şi formarea unui partid de extremă dreaptă denumit Acţiunea Franceză.
O particularitate a perioadei interbelice a constituit-o alegerea ca preşedinte al republicii a unor candidaţi cu
personalitate politică ştearsă în dauna unor prezidenţiabili cu o capacitate politică dovedită. Astfel, în ianuarie 1920,
când Raymond Poincare şi-a terminat mandatul de preşedinte, şi-au anunţat candidatura în faţa parlamentului Georges
Clemenceau şi Deschanel. Cu toate meritele bătrânului şi experimentatului Clemenceau, parlamentarii au votat în
majoritate pentru Deschanel. Cauza acestei alegeri se regăseşte în menţinerea rupturii legăturilor diplomatice ale
Franţei cu Vaticanul din 1905, în vreme ce în Alsacia şi în Lorena biserica continua să fie instituţie de stat.
Clemenceau, vechi anticlerical, nu dorea reluarea legăturilor cu Vaticanul, în timp ce Deschanel, marşând pe
integrarea Alsaciei şi Lorenei în statul francez, a promis restabilirea relaţiilor cu Vaticanul. Alte alegeri la preşedinţie
mult discutate au fost cele din 1924 în care Gaston Dumergue a fost ales în dauna lui Painleve susţinut de stânga. Dar
cele mai controversate alegeri prezidenţiale au fost cele din mai 1931 când omul politic de anvergură mondială
Aristide Briand a pierdut în faţa lui Paul Doumer.
La alegerile parlamentare deja amintite, ce au avut loc în 1919, s-au înfruntat o coaliţie mai largă între
partidele de dreapta şi centru şi de stânga, denumită sugestiv Blocul Naţional, republicanii radicali care erau scindaţi,
12
socialiştii şi Acţiunea Franceză. Alegerile dominate de spaima de bolşevism au avut o tentă conservatoare. Blocul
Naţional a înregistrat un enorm succes. S-a format aşa-numita „Cameră albastru-deschis”, printre aleşi numărându-se
foşti combatanţi şi mulţi catolici activi. Preşedinte al Consiliului de Miniştri a devenit Alexander Millerand, fostul
Înalt Comisar în Alsacia şi Lorena. Socialistul Millerand a trebuit să facă faţă încercării de grevă generală a
socialiştilor radicali care, în vara anului 1920, în urma Congresului de la Tours, aderaseră la Internaţionala a III-a.
Datorită îmbolnăvirii lui Deschanel, Millerand a fost ales ca preşedinte şi a încercat să depăşească cadrul
constituţional printr-o guvernare personală.
În ianuarie 1921 Aristide Briand a fost desemnat prim-ministru. Acesta era un partizan al apropierii de
Germania şi al reconcilierii istorice între cele două ţări,. Mai există un motiv de natură economică care explică
atitudinea lui Briand: Germania fusese obligată să plătească reparaţii de război 132 miliarde de mărci aur, din care
Franţei îi reveneau 52%. Briand considera că numai o Germanie puternică ar fi putut plăti aceste sume. La un an de la
numirea sa în fruntea guvernului, în timp ce se afla la conferinţa de la Cannes, unde încerca să-şi materializeze politica
de reconciliere cu Germania, Briand a fost chemat la Paris unde i s-a anunţat demiterea din fruntea executivului
francez. Locul său a fost luat de Raymond Poincare. Consecinţa a fost semnarea tratatului germano-sovietic de la
Rapallo.
Poincare poseda o mare capacitate de lucru, probitate şi claritate în idei. Politica sa faţă de Germania a fost
una fermă. În ianuarie 1920 a ocupat regiunea Ruhr pentru a-i forţa pe germani să plătească. Susţinut numai de Italia
lui Mussolini, dezavuat însă de Anglia şi S.U.A., Poincare a avut un mandat greu.
La 11 mai 1924 electoratul şi-a dat verdictul asupra politicii lui Poincare şi a Blocului Naţional. Între timp,
radicalii se separaseră de Blocul Naţional şi se aliaseră cu socialiştii formând Cartelul Stângii. Alegerile au dat câştig
de cauză acestei noi alianţe politice. Şeful guvernului radical, Edouard Herriot, a format noul guvern susţinut de
socialiştii lui Leon Blum. Politica lui Herriot a fost una anticlericală, fidelă Ligii Naţiunilor şi adeptă a rezolvării
conflictului cu Germania. Guvernul Herriot a stabilit relaţii oficiale cu Rusia Sovietică. La 10 aprilie 1925 Senatul a
îndepărtat acest guvern.
După o serie de guverne efemere, s-a constituit şi primul guvern francez mai durabil avându-l în frunte pe
Poincare (1926-1929). Guvernul Poincare a primit depline puteri pe timp de şase luni pentru stabilizarea monedei
naţionale. Printr-o politică de economii, de credit ieftin şi împrumuturi pe termen lung, Poincare a stabilizat francul la
1/5 din valoarea sa antebelică. În 1927 s-a revenit la scrutinul de arondament. În anul următor noile alegeri, bazate pe
acest sistem, i-au dat câştig de cauză lui Poincare şi Uniunii Naţionale care-l sprijinea, electoratul dându-i astfel un
bonus primului ministru pentru reuşita sa în depăşirea crizei de după război. Guvernul Poincare, care-l avea la
Departamentul de Război pe Paul Painleve, a acreditat ideea unei linii de apărare la graniţa cu Germania, fortificaţie
denumită, după numele succesorului lui Painleve, linia Maginot. Succese au fost obţinute şi în politica externă prin
aplanarea diferendelor cu Germania în urma integrării acestui stat în Liga Naţiunilor în 1926 şi prin semnarea Pactului
Briand-Kellogg în 1928.
După destrămarea Uniunii Naţionale, Poincare şi-a reconstituit guvernul la 11 noiembrie 1928, păstrându-l pe
Briand la externe. În iulie 1929, din motive de sănătate, Poincare s-a retras iar Briand i-a urmat la preşedinţia
consiliului pentru câteva luni. Ulterior, acesta s-a întors la conducerea politicii externe. La 30 mai 1930 el a lansat
apelul privind constituirea Uniunii Europene. În 1932, în plină criză economică, care a afectat puternic şi Franţa prin
şomaj, falimente bancare şi industriale, corupţie au avut loc noi alegeri în care câştigătoare a fost Uniunea Stângii.
Anul 1932 a fost tragic în istoria Franţei prin asasinarea preşedintelui Doumerc la 6 mai. Guvernele care s-au
format – Herriot, Paul Boncour, Edouard Daladier – au fost vremelnice, acestea având de făcut faţă crizei economice,
izbucnirii unor scandaluri de corupţie (cea mai celebră a fost afacerea Stavisky) şi ascensiunii extremei drepte.
În ianuarie 1934 s-a format un nou guvern Daladier. O lună mai târziu, la 6 februarie 1934, sa desfăşurat o
mare manifestaţie a extremei drepte care a ocupat Place de Concorde. Principalul partid implicat în organizarea
manifestaţiei a fost Crucile de Foc. Acesta fusese format în 1927 şi era condus de colonelul de la Rouque.
Manifestaţia s-a desfăşurat sub deviza „Jos hoţii!”. În momentul în care s-a înaintat spre Palatul Bourbon s-a făcut uz
de arme fiind înregistraţi 11 morţi şi 300 de răniţi. Daladier a reuşit să obţină votul de încredere al Camerei
Deputaţilor ca o compensaţie pentru faptul că consilierii Parisului se aflaseră în fruntea demonstraţiei din 6 februarie.
La rândul lor, comuniştii au organizat o contrademonstraţie la 9 februarie, ceea ce a demonstrat ascensiunea celor
13
două extreme în viaţa publică franceză. Pentru a demonstra susţinerea de care se bucura încă liberalismul, la 12
februarie a avut loc o manifestaţie republicană.
Cabinetele care au urmat nu au reuşit să reziste mult timp. Crima şi-a făcut din nou prezenţa în Franţa la 9
noiembrie 1934 când, alături de regele Alexandru al Iugoslaviei, a fost ucis şi ministrul de externe Louis Barthou.
Apariţia pe scena politică germană a guvernului Hitler a provocat în Franţa tensiuni suplimentare în viaţa politică.
Vechile dispute ideologice s-au acutizat, iar viaţa politică franceză a fost fragmentată, fără a se găsi resursele unui
consens naţional în vreun domeniu anume. Franţa şi-a intensificat prezenţa politică în răsărit, încercând să prindă
Germania între două fronturi militare şi să o oblige la reţinere. La 2 mai 1935 a fost semnat în această direcţie pactul
franco-sovietic de asistenţă mutuală.
Stânga şi-a grupat rândurile pentru a face faţă pericolelor provenind de la extrema dreaptă. La 14 iulie 1935 a
fost constituit Frontul Popular din care făceau parte comuniştii, socialiştii şi radicalii. Deviza frontului era: „Pâine,
pace, libertate!” Frontul Popular ataca în programele sale cele 200 de familii din Franţa care controlau legislativul.
Socialiştii lui Blum au câştigat alegerile, urmaţi fiind de radicali şi comunişti. Învingător în alegeri, frontul a format
guvernul promiţând mărirea salariilor, contracte de muncă, săptămâna de lucru de 40 de ore, concedii plătite.
Guvernul Blum (15 august 1936 – 20 iunie 1937), neobţinând deplinele puteri cerute Senatului, a demisionat după nici
un an de la instalare. Efemeritatea guvernelor franceze a continuat până la formarea guvernului Daladier în 1938.
Între timp, problemele cauzate de criza economică, care duseseră între 1931 şi 1935 la scăderea cu 1/3 a
valorii producţiei, cu 60% a comerţului exterior, la existenţa a 1,5 milioane de şomeri în 1934 şi la scăderea cu 30% a
salariilor au fost depăşite. Franţa a avut în perioada interbelică o situaţie dificilă datorată faliei existente între statul
major republican şi elita naţiunii, pe de o parte, şi între elită şi naţiune, pe de altă parte. Acţiunea Franceză a influenţat
o mare parte din clasele conducătoare franceze iar Frontul Popular de la jumătatea anilor 1930 o bună parte a
populaţiei. Senatul a fost o instituţie conservatoare formată în general din persoane în vârstă din clasele superioare.
Aceasta explică lipsa spiritului progresist din viaţa politică franceză din perioada interbelică. De asemenea, surprinde
preferinţa pentru mediocritate, observabilă în alegerea preşedinţilor francezi. Limitele regimului parlamentar s-au
manifestat şi în Franţa prin preferinţa executivului pentru decretele legi, pentru obţinerea unor puteri excepţionale şi
pentru ocolirea Parlamentului.
Ţările Europei de Vest au cunoscut transformări radicale în perioada interbelică. În Franţa şi Marea Britanie
forţele politice pentru a depăşi situaţiile de criză au apelat tot mai des la guverne de coaliţie, alcătuite din repezentanţii
mai multor partide, fapt ce a permis blocarea accesului forţelor extremiste la guvernare, astfel tradiţiile democratice
fiind salvate, chiar dacă au existat şi momente dificile. În alte ţări precum Italia, Germania, Spania urmărim
ascensiunea forţelor extremiste de dreapta care reuşesc să cucerească puterea şi să impună regimuri dictatoriale:
regimul fascist în Italia, naziştii în Germania şi regimul lui Franco în Spania. Toate aceste regimuri au apărut în urma
unor profunde crize politice şi incapacităţii guvernelor de a le soluţiona. Politica de conciliere promovată de state
precum Franţa şi Marea Britanie sau cea de neintervenţie a SUA a permis pe de o parte consolidarea acestor regimuri,
iar pe de altă parte la transformarea acestora în focare de război care ameninţa securitatea europeană.
D. Ţările Europei Centrale şi de Sud-Est în anii 1918-1939: consideraţii generale

În urma dispariţiei celor patru mari imperii pe harta politică a Europei Centrale şi de Sud-Est au apărut noi
state care au fost create în urma aplicării principiului naţionalităţilor iar altele au reuşit să-şi reîntregească teritoriile
sale. În perioada următoare noile state se vor implica activ în crearea unor sisteme politice democratice, după modelul
francez. Antrenându-se în această misiune dificilă aceste state vor urma un parcurs plin de obstacole, care a scos la
suprafaţă şi unele trăsături care reprezentau fragilitatea sistemului democratic, astfel permiţând altor forţe să obţină
controlul şi instaurarea unor regimuri dictatoriale. În continuare vom evoca unele dintre aceste transformări ce s-au
produs în această zonă a Europei care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei ulterioare a acestor state.
14
1. Albania
Albania era stat independent din 1912, iar după primul război mondial continuă să fie ocupată de Italia. La 21
ianuarie 1920, Congresul Naţional de la Lushvija a adoptat textul unei noi Constituţii, ce prevedea menţinerea
monarhiei, dar cu condiţia înlăturării prinţului Wied şi constituirea unei Regenţe. În august 1920, italienii au fost
obligaţi să-şi retragă trupele de pe teritoriul Albaniei, cu excepţia insulei Sazan. Conferinţa reprezentanţilor Marii
Britanii, Franţei, Italiei şi Japoniei de la Paris, la 9 octombrie 1921 a recunoscut independenţa statului albanez şi a
fixat graniţele lui (au rămas cele din 1913).
Primul ministru, Ahmed Zogu, la 22 decembrie 1922, a instaurat în ţară un regim dictatorial. În urma unei
insurecţii din perioada 25 mai-10 iunie 1924, ce urmărea răsturnarea dictaturii, Zogu a fugit în Regatul sârbo-croato-
sloven. S-a constituit un guvern democrat, condus de Fan S. Noli. Spijinit de anumite cercuri din ţară, Ahmed Zogu s-a
întors la Tirana la 21 ianuarie 1925 şi a proclamat Albania republică, fiind ales în calitate de preşedinte. În noua sa
calitate el s-a orientat spre Italia lui Mussolini, fapt ce a dus la creşterea influenţei economice şi politice a acestei ţări
în Albania. Pe plan intern Ahmed Zogu era preocupat de consolidarea puterii pe care o deţinea. El a convocat la 14
iunie 1928 o a doua Adunare Constituantă în cadrul căreia s-a adoptat decizia ca Albania să devină monarhie. În
calitate de rege a fost proclamat Ahmed Zogu sub numele de Zogu I. La 1 decembrie 1928 a fost adopatată o nouă
Constituţie conform căreia Albania devenea o monarhie democratică, parlamentară şi ereditară, cu un Parlament
unicameral. Zogu I a condus Albania până în 1939, menţinând un regim dictatorial ce apăra interesele unei elite nu
prea numeroasă.
2. Bulgaria
Bulgaria după primul război mondial făcea parte din rândul ţărilor învinse. Ţarul Ferdinad a fost obligat să
abdice în favoarea fiului său Boris a III-lea, la 4 octombrie 1918. Bulgaria era o monarhie constituţională, în care
puterea legislativă revenea Adunării Naţionale, puterea executivă ţarului şi Consiliului de Miniştri, iar puterea
judecătorească tribunalelor. Constituţia adoptată în 1879, a fost completată cu unele amendamente în 1893, 1911 şi
1920 şi a funcţionat în Bulgaria până în 1934.
În august 1919 au loc alegeri pentru Adunarea naţională, câştigate de Uniunea Populară Agrariană Bulgară.
Formarea guvernului a fost încredințată lui Alexandăr Stamboliiski, unul dintre liderii Uniunii, care la 21 mai 1920 a
devenit prim-ministru. Politica cabinetului agrarian a avut consecinţe nefavorabile atât asupra economiei cât şi asupra
partidului. Politica externă a lui Stamboliiski era orientată spre menţinerea de bune relaţii cu Marea Britanie, SUA,
Franţa şi Italia. O idee originală a guvernului a fost crearea unor trupe de muncă, o modalitate de evitare a clauzelor
militare a Tratatului de la Neuilly, care limita menţinerea unei armate regulate în Bulgaria.
La 9 iunie 1923, Alianţa Militară, o organizaţie formată în 1919 din ofiţeri, a organizat o lovitură de stat.
Guvernul Stamboliiski a fost înlăturat iar premierul omorât. A fost format un nou guvern din reprezentanţi ai
Înţelegerii Populare, în frunte cu profesorul Alexandăr Ţankov. Principala sarcină a noii puteri era normalizarea vieţii
politice şi economice a ţării. Puterea se bucura de un larg sprijin social ceea a contribuit la crearea Înţelegerii
Democratice, formaţiune în care s-au contopit unele partide tradiţionale – Înţelegerea Populară şi Alianţa Militară.
Schimbarea forţată a puterii de la 9 iunie 1923 şi răscoala ce a urmat şi-au pus amprenta asupra vieţii sociale din
Bulgaria. În 1924 a fost adoptată o lege privind protecţia statului, ce a rămas în vigoare până la 9 septembrie 1944,
care limita libertăţile civice.
După guvernarea lui Ţankov, urmează un al doilea cabinet al partidului Înţelegerea Democratică (1926-1931),
condus de Andrei Liapcev şi alte două guverne ale Blocului Popular (1931-1934) în frunte cu Alexandăr Malinov şi
Nikola Muşanov, asigurând o linişte relativă în ţară. În domeniul politicii externe diplomaţia bulgară urmărea
revizuirea Tratatului de la Neuilly- sur- Seine.
Criza economică mondială de la sfârşitul anilor ’20 a lăsat urme adânci asupra viaţii economice şi politice a
Bulgariei. Depresiunea economică a polarizat societatea bulgară. Se manifestă Mişcarea Social-Populară, de dreapta, a
profesorului Alexandăr Ţankov şi cercul politic “Zveno” (Veriga). Adepţii schimbărilor radicale s-au orientat spre
impunerea unei guvernări autoritare. Începutul a fost dat de lovitura de stat din 19 mai 1934, realizată de Alianţa
Militară şi “Zveno”. Prim-ministru devine Kimon Gheorghiev. Noul guvern a promovat o politică de apropiere de
Franţa şi Marea Britanie.
15
Teama de a-şi pierde coroana a intensificat activitatea politică a lui Boris al III-lea. Căpătând o experienţă
considerabilă ca monarh şi dorind să guverneze, el a reuşit să-i îndepărteze pe militari de la putere, după un an şi
jumătate. Regele a început să desemneze guverne şi să instaureze un regim personal în ţară. Bulgaria s-a transformat
într-o monarhie autoritară. Noul premier desemnat, Gheorghi Kioseivanov, în noiembrie 1935, a guvernat Bulgaria
până la începutul lui 1940. Indiferent de schimbarea cabinetelor, actele guvernelor anterioare – suspendarea
Constituţiei, dizolvarea Adunării Naţionale, interzicerea activităţii partidelor politice, care mai sunt reprezentate doar
de liderii lor şi de cei mai cunoscuţi membri, lichidarea activităţii sindicale independente, ce au dus la distrugerea
regimului parlamentar-constituţional din ţară - n-au fost abrogate.
Bulgaria a început să întreţină intense relaţii economice cu al Treilea Reich. În ajunul celui de al Doilea
Război Mondial, Bulgaria s-a orientat deschis spre Germania, având un interes comun - revizuirea statu-quo-ului şi a
tratatelor din 1919 şi modificarea graniţelor.
3. Cehoslovacia
Cehii şi slovacii se înscriu în rândul popoarelor care în timpul primul război mondial au luptat pentru eliberare
naţională şi crearea unui stat independent. Consiliul Naţional Cehoslovac, înfiinţat la Paris în anul 1914, de Thomas
Masaryk, Eduard Beneş şi Milan Stefanik, pleda pentru independență faţă de Imperiul Habsburgic. În iulie 1918, pe
fondul tulburărilor sociale tot mai pronunţate, grupările politice cehe de la Praga s-au reunit, formând un Consiliu
Naţional intern, sub conducerea lui Kramar. În octombrie 1918, Consiliul Naţional s-a proclamat guvern provizoriu al
Republicii Cehoslovace, în numele căreia Comitetul Naţional Praghez a preluat puterea la 28 octombrie. În condiţiile
destrămării Imperiului Austro-Ungar, la finele primului război mondial, la 28 octombrie 1918, a fost proclamată la
Praga Republica Cehă Independentă, care se s-a unit la 30 octombrie 1918 cu Slovacia.
Noii lideri de la Praga s-au orientat spre formarea unui sistem politic propriu. La mijlocul lunii noiembrie
1918 a fost reunit un organism legislativ naţional, care s-a declarat drept Adunare Constituantă. Thomas Masaryk a
fost ales preşedinte iar Kramar - prim-ministru. A fost elaborată o Constituţie provizorie. Cehoslovacia a continuat să
fie un stat democratic în toată perioada interbelică.
Cu excepţia anului 1921, Cehoslovacia a cunoscut o dezvoltare stabilă. Criza economică mondiala a afectat şi
economia Cehoslovaciei, fiind înregistraţi peste un milion de şomeri. În anii crizei s-au activizat elementele extremei
drepte, îndeosebi în regiunea munţilor Sudeţi, care susţineau unirea Sudeţilor cu Germania.
Politica externă a Cehoslovaciei în perioada interbelică era orientată spre alianţe cu statele vecine, Franţa şi
Marea Britanie. Împreună cu România şi Iugoslavia a fost constituită în 1921 Mica Înţelegere. Prin Acordul de la
München, incheiat de Germania, Italia, Franţa şi Marea Britanie (29-30 septembrie 1938), Germania anexează
regiunea Sudetă. La 1 octombrie 1938, Polonia ocupă regiunea Teschen, iar în urma „primului arbitraj de la Viena” (2
noiembrie 1938), Ungaria anexează Slovacia meridională şi Sudul Ucrainei Subcarpatice. Slovacia îşi proclamă la 14
martie 1939 independenţa, devenind un stat satelit al Germaniei naziste, Ungaria anexează întreaga Ucraină
Subcarpatică, iar la 15 martie 1939 Cehia este ocupată de trupele germane, (Protectoratul Boemiei şi Moraviei). În
1940 se constituie la Londra un guvern cehoslovac în exil.
4. Grecia în perioada interbelică

Grecia, la sfârşitul războiului, făcea parte din tabăra Antantei. În perioada 1919-1922 a fost antrenată într-un
război cu Turcia, care se încheie cu un eşec dramatic pentru greci: circa 1,5 milioane de greci fiind nevoiţi să se
refugieze din Asia Mică.
Sistemul politic interbelic a evoluat de la monarhie constituţională la republică, apoi iarăşi la monarhie, care
în cele din urmă se transformă în regim autoritar. Până în anul 1924, Grecia era o monarhie constituţională. La 19
decembrie 1923, regele George al II-lea a fost silit să abdice, Grecia proclamându-se republică la 25 mai 1924.
Urmează o perioadă de instabilitate politică, instaurarea unor guverne de coaliţie. Este promulgată o nouă Constituţie
la 2 iulie 1927.
În octombrie 1935, regimul republican a fost înlăturat în urma unei lovituri de stat, noul premier Georgios
Kondylis asumându-şi şi titlul de regent. A fost organizat un referendum, unde 97,8 % din populaţie s-a pronunţat
pentru restaurarea monarhiei. La 24 noiembrie 1935, regele George al II-lea şi-a reocupat tronul. La 4 august 1936 a
avut loc o nouă lovitură de stat, generalul monarhist Ioannis Metaxas instituind un regim dictatorial, care s-a menţinut
16
până în 1941. A fost introdusă starea de asediu, dizolvat Parlamentul, desfiinţate partidele politice, suspendate unele
articole din Constituţie, introdus un control strict asupra cetăţenilor.
În domeniul politicii externe Grecia a fost adepta securităţii colective şi regionale; ea urmărea menţinerea
integrităţii teritoriale, fiind ameninţată de politica revizionistă a statelor vecine, Turcia şi Bulgaria. În anul 1934 a fost
printre statele care au înfiinţat Înţelegerea Balcanică. La începutul celui de-al doilea război mondial şi-a declarat
neutralitatea, dar a fost atactată de trupele italiene, la 28 octombrie 1940, pe care a reuşit să le respingă, fiind însă
obligată să capituleze în faţa trupelor germane la 23 aprilie 1941.
5. Iugoslavia
Popoarele slave din Balcani, în anii primului război mondial, şi-au intensificat lupta pentru independenţă. La
Londra a fost creat un Comitet al Slavilor de Sud, în frunte cu A.Trumbić, care pleda pentru emancipartea slavilor din
Imperiul austro-ungar şi unirea lor cu Serbia şi Muntenegru. În iulie 1917, pe insula Corfu, a fost semnată o declaraţie
de către A. Trumbić şi premierul sârb, Nicolas Pašić, prin care se recunoştea unitatea naţională a sârbilor, croaţilor şi
slovenilor. La 1 decembrie 1918, a fost proclamat Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, în frunte cu reprezentantul
dinastiei sârbe Karagheorghevici, prinţul Alexandru I. Regatul cuprindea Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia,
Croaţia, Dalmaţia, Vojvodina şi Bosnia-Herţegovina. Nivelul de dezvoltare al acestor regiuni era foarte diferit, fapt se
s-a răsfrânt negativ asupra situaţiei interne a ţării. În viaţa politică a ţării rolul principal până în ianuarie 1929 l-a avut
Partidul Radical - promotor al naţionalismului sârb. Au existat forţe care au criticat caracterul centralizat al regimului
şi dominaţia politică a sârbilor în timpul domniei lui Alexandru I. În calitate de lider al opoziţiei antisârbe s-a afirmat
Ante Pavelic, membru al Parlalmentului, care a condus mişcarea teroristă a ustaşilor, după ce s-a refugiat în Italia în
1929.
La 6 ianuarie 1929, regele Alexandru I a anulat Constituţia, a dizolvat parlamentul (Scupştina Populară), a
interzis activitatea partidelor şi a organizaţiilor politice. El a concentrat în mâinile sale puterea legislativă şi executivă.
Guvernul condus de Petor Zivkovići era subordonat direct regelui. În septembrie 1931, a fost promulgată o nouă
Constituţie ce prevedea instituirea unui parlament bicameral. La fel ca şi alte state din zonă, Iugoslavia a fost afectată
puternic de criza economică mondială, fiind o ţară cu o economie preponderent agrară.
În perioada interbelică politica externă a Iugoslaviei era axată pe menţinerea statu-quo-ului teritorial,
consolidarea sistemului bazat pe securitatea colectivă. Ţara era adepta politicii securităţii regionale. Iugoslavia a fost
una dintre statele care au constituit Mica Înţelegere în 1921, alături de România şi Cehoslovacia. În 1934 participă la
crearea Înţelegerii Balcanice, alături de Turcia, Grecia şi România. În octombrie 1934, la Marsilia, a fost asasinat
regele Iugoslaviei, Alexandru I, împreună cu ministrul francez al afacerilor externe, Louis Barthou de membrii ai
mişcării teroriste a ustaşilor. Rege a devenit fiul minor, Petru al II, instituindu-se astfel un Consiliu de Regenţă în
frunte cu prinţul Paul. Intervin unele schimbări şi în domeniul politicii externe. Noul guvern condus de Milan
Stojadinović (1935-1939) s-a orientat spre colaborare cu Germania şi Italia. În 1937 a fost semnat la Roma un tratat de
prietenie cu Italia, fapt ce a contribuit la slăbirea Înţelegerii Balcanice.
6. Polonia în perioada interbelică

Statul polonez dispăruse ca entitate organizatorică din 1795. Polonezii erau divizaţi în cadrul Imperiului
austro-ungar, rus şi cel german. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, propaganda poloneză pentru
emancipare naţională era deosebit de activă. De altfel, punctul 13 dintre Declaraţia preşedintelui american stipula
necesitatea înfiinţării unui stat polonez cu ieşire la mare. Astfel erau recunoscute drepturile polonezilor de a-şi crea un
stat naţional independent. Primii au reuşit să se elibereze polonezii din componenţa fostului Imperiu rus, după
dispariţia acestuia. La 15 octombrie 1918, deputaţii polonezi din Parlamentul de la Viena au declarat că polonezii
încetează să se mai considere cetăţeni ai Imperiului habsburgic.
La 6 noiembrie 1918, a fost constituit un Guvern provizoriu, iar la 18 noiembrie a fost proclamată Republica
Polonă independentă, în frunte cu generalui Jósef Pilsudski. La 20 februarie 1919, a fost adoptat primul act al
Poloniei independente, Mica Constituţie. La 17 martie 1921 a fost votată noua Constituţie a Poloniei, care garanta
noua formă de stat - republica prezidenţială, preşedintele fiind ales pe un termen de şapte ani. Puterea legislativă
aparţinea Seimului şi Senatului, cea executivă preşedintelui şi miniştrilor. Constituţia oferea largi drepturi şi libertăţi
democratice cetăţenilor ţării.
17
Primul preşedinte al ţării, Jósef Pilsudski, s-a retras în 1922 de la putere ca să revină în mai 1926, înstaurând
un regim autoritar, pe care îl menţine până în 1935, când a încetat din viaţă. Noul regim politic, intitulat Sanacja,
urmărea redresarea ţării (asanare morală). După preluarea puterii, Pilsudski a afirmat că nu dorea introducerea în
Polonia a unei dictaturi. El intenţiona să ţină armata departe de mâinile politicienilor, să stabilizeze economia, să pună
capăt nedreptăţilor sociale, să-i unească pe toţi cetăţenii polonezi sub semnul respectului faţă de stat şi să facă din
Polonia o mare putere europeană. La 2 august 1926, a fost aprobată o nouă Constituţie, ce consacra regimul autoritar,
preşedintele fiind investit cu drepturi sporite.
Politica externă a Poloniei, în perioada interbelică, era orientată spre alianţa cu Franţa. Între cele două ţări au
fost semnate două acorduri militare în 1921 şi 1925. La 3 martie 1921, a fost semnat un tratat cu România, care a
refuzat să facă parte din Mica Înţelegere. Polonia s-a apropiat de ţările baltice, urmărind crearea unor alianţe regionale
în care să joace un rol predominant dar din cauza disputelor pe care le avea cu Lituania nu şi-a atins scopul propus.
Pilsudski a participat activ la elaborarea politicii externe poloneze, alături de Jósef Beck, ministrul de externe. Faţă de
Germania şi U.R.S.S., cei “doi duşmani “ ai Poloniei, Pilsudski era adeptul unor relaţii bune, dar nu alianţe cu ele.
Doctrina nu excludea, însă, pacte de neagresiune, primul fiind încheiat cu U.R.S.S. în 1932. Cu Germania a fost
semnat un asemenea pact după venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1934. Pactul cu Hitler a avut consecinţe pozitive
pe termen scurt, permiţând rezolvarea câtorva dintre disensiunile existente între cele două state, reducerea temporară a
presiunilor germane asupra Danzigului şi coridorului polonez. Dezavantajele aveau să se vadă ceva mai târziu.
În noiembrie 1938, Polonia a ocupat regiunea Teschen a Cehoslovaciei, fiind sprijinită de Germania şi
Ungaria. Presiunile sporite ale Germaniei au determinat Polonia să se reorienteze iarăşi spre Franţa şi Marea Britanie.
La 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania nazistă, iar la 17 septembrie de către U.R.S.S., teritoriul ei
fiind împărţit pentru a patra oară între cele douâ state.
7. Ungaria
După înfrângerea şi destrămarea Imperiului Habsburgic, la 16 noiembrie 1918, a fost proclamată Republica
Ungară. Puterea politică a fost preluată de un Consiliul Naţional, alcătuit din liberali şi conservatori, în frunte cu
Mihály Károly. A fost introdus dreptul de vot universal, s-a proclamat libertatea adunărilor, au fost luate unele măsuri
de împroprietărire a ţăranilor.
La începutul anului 1919, noua conducere a Ungariei a cunoscut o criză politică. Social-democraţii au apelat
la ajutorul comuniştilor unguri, partid creat în noiembrie 1918, în frunte cu Béla Kun, pentru a forma un guvern de
coaliţie. La 21 martie 1919, a fost proclamată Republica Ungară a Sfaturilor, în frunte cu Sándor Garbai. Liderul
comunist, Bela Kun, a fost numit ministru de externe. Treptat, comuniştii şi-au extins autoritatea şi au proclamat
Republica Sovietică Ungară, mizănd pe sprijinul promis de Lenin. În iunie 1919, Ungaria a fost proclamată Republică
Sovietică Unională, unită cu Rusia sovietică. Republica Ungară a Sfaturilor a existat timp de 133 de zile. Existenţa ei
a fost curmată de intervenţia externă, dar şi a forţelor interne. Un rol important în înlăturarea comuniştilor de la putere
şi înfrângerea Republicii Sfaturilor l-au jucat trupele române.
La 16 noiembrie 1919, Budapesta a fost ocupată de trupele conduse de amiralul Miklos Horthy, care a
restaurat regimul monarhic. Parlamentul a lichidat republica în ianuarie 1920, iar Miklos Horthy a fost ales regent. El
a instaurat un regim autoritar în Ungaria ce s-a menţinut în perioada 1920-1944. Conducerea Ungariei în perioada
interbelică a depus eforturi diplomatice considerabile în vederea revizuirii Tratatului de la Trianon. Din 4 iunie 1920,
Ungaria s-a apropiat de statele care contestau sistemul de la Versailles - Germania nazistă şi Italia fascistă. Ungaria a
fost admisă în Societatea Naţiunilor în 1923. În anii 1929-1933, a depus unele eforturi în vederea scindării Micii
Înţelegeri. A încercat să atragă de partea sa România şi Iugoslavia, oferindu-le sprijin în cazul unui conflict, mai ales
României în caz de atac din partea U.R.S.S..
După venirea lui Hitler la putere, Ungaria a întărit relaţiile cu Germania, semnând la Roma un Protocol între
Ungaria, Italia şi Austria, îndreptat împotriva Micii Înţelegeri şi Înţelegerii Balcanice. Ungaria a susţinut planurile
anexioniste germane, felicitând-o pentru anexarea Austriei în martie 1938. Ungaria a participat la dezintegrarea
Cehoslovaciei, obţinând unele teritorii din Sudul Slovaciei. În vara anului 1940, a obţinut un alt succes în politica
revizionistă când, prin Dictatul de la Viena, a reuşit să reanexeze Nord-Vestul Transilvaniei, teritoriu românesc. La
începutul celui de-al doilea război mondial Ungaria făcea partea din tabăra aliaţilor Germaniei naziste. A participat
alături de armata germană la invadarea Iugoslaviei, anexând Vojvodina de Vest.
18

Regimuri Politice in Perioada Interbelică

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Regimuri Politice in Perioada Interbelică

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul 3, Istoria contemporană universală

Regimuri politice în perioada interbelică: statele cu regimuri democratice

A. Statele Unite ale Americii

Noua cultură urbană

A doua revoluţie industrială

Administraţia Franklin Delano Roosevelt1 (1933-1945)

D. Ţările Europei Centrale şi de Sud-Est în anii 1918-1939: consideraţii generale

4. Grecia în perioada interbelică

6. Polonia în perioada interbelică

S-ar putea să vă placă și