Referat Despre Romania [studentpenet.

ro]

România este o ţară situată în sud-estul Europei Centrale, pe cursul inferior al Dunării, la nord de
peninsula Balcanică şi la ţărmul nord-vestic al Mării Negre.[3] Pe teritoriul ei este situată aproape toată
suprafaţa Deltei Dunării şi partea sudică şi centrală a Munţilor Carpaţi. Se învecinează cu Bulgaria la sud,
Serbia la sud-vest, Ungaria la nord-vest, Ucraina la nord şi est şi Republica Moldova la est, iar ţărmul
Mării Negre se găseşte la sud-est.

De-a lungul istoriei, diferite porţiuni ale teritoriului de astăzi al României au fost în componenţa sau sub
administraţia Daciei, Imperiului Roman, Imperiului Otoman, Imperiului Rus sau a celui Austro-Ungar.

România a devenit stat suveran în 1859 prin unirea dintre Ţara Românească şi Moldova condusă de
Alexandru Ioan Cuza şi a fost recunoscută ca ţară independentă 19 ani mai târziu. În 1918, Transilvania,
Bucovina şi Basarabia s-au unit cu România formând România Mare sau România interbelică, care a avut
extinderea teritorială maximă din istoria României (295.641 km2).

În ajunul celui de-al Doilea Război Mondial (1940), România Mare (Întregită), sub presiunea Germaniei
condusă de Hitler şi colaborarea guvernului pro-nazist condus de Gigurtu, a încetat să mai existe prin
cedarea de teritorii Ungariei (nordul Transilvaniei), Bulgariei (Cadrilaterul) şi Uniunii Sovietice (Basarabia,
Herţa şi Bucovina de nord). După abolirea regimului lui Antonescu de la 23 august 1944 şi întoarcerea
armelor contra Puterilor Axei, România s-a alăturat Puterilor Aliate (Anglia, Statele Unite, Franţa şi
Uniunea Sovietică) şi a recuperat nordul Transilvaniei, fapt definitivat prin Tratatul de pace de la Paris
semnat la 10 februarie 1947.

La momentul destrămării Uniunii Sovietice şi a înlăturării regimului comunist instalat în România (1989),
ţara a iniţiat o serie de reforme economice şi politice. După un deceniu de probleme economice,
România a introdus noi reforme economice de ordin general (precum cota unică de impozitare, în 2005)
şi a aderat la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

România este o republică semi-prezidenţială. Este a noua ţară după suprafaţa teritoriului (238 391 km²)
şi a şaptea după numărul populaţiei (peste 22 milioane locuitori)[4] dintre statele membre ale Uniunii
Europene. Capitala ţării, Bucureşti, este şi cel mai mare oraş al ei şi al şaselea oraş din UE după populaţie
(1,9 milioane locuitori). În 2007, oraşul Sibiu a fost ales Capitală Europeană a Culturii[5]. România este
membru al NATO (din 29 martie 2004), al Uniunii Europene (de la 1 ianuarie 2007), al Uniunii Latine, al
Francofoniei şi al OSCE.

Numele de „România” provine de la „român”, cuvânt derivat din latinescul romanus.[6]

Cel mai vechi indiciu referitor la existenţa numelui de „român” ar putea fi conţinut de Cântecul
Nibelungilor: „Ducele Ramunch din ţara Valahilor/cu şapte sute de luptători aleargă în întâmpinarea
ei/ca păsările sălbatice, îi vedeai galopând”.[7] Ramunch ar putea fi o transliteraţie a numelui „Român”
reprezentând în acest context un conducător simbolic al românilor.[8]

Cele mai vechi atestări documentare ale termenului de „rumân/român” cunoscute în mod cert sunt
conţinute în relatări, jurnale şi rapoarte de călătorie redactate de umanişti renascentişti din secolul al
XVI-lea care, fiind în majoritate trimişi ai Sfântului Scaun, au călătorit în Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania. Astfel, Tranquillo Andronico notează în 1534, că valahii „se numesc romani”.[9] Francesco
della Valle scrie în 1532 că valahii „se denumesc romani în limba lor”. Mai departe, el citează chiar şi o
scurtă expresie românească: „Sti rominest?”.[10] După o călătorie prin Ţara Românească, Moldova şi
Transilvania, Ferrante Capecci relatează prin 1575 că locuitorii acestor provincii se numesc pe ei înşişi
„români” (romanesci).[11] Pierre Lescalopier scrie în 1574 că cei care locuiesc în Moldova, Ţara
Românească şi cea mai mare parte a Transilvaniei, „se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi
numesc limba «româneşte», adică romana”.[12]

Mărturii suplimentare despre endonimul de „rumân/român” furnizează şi autori care au venit în mod
prelungit în contact direct cu românii. Astfel, umanistul sas Johann Lebel relatează în 1542 că „românii
[…] se numesc pe ei înşişi «Romuini»”.[13] Istoricul polonez Orichovius (Stanisław Orzechowski) scrie în
1554 că românii „se numesc pe limba lor romini după romani, iar pe limba noastră (poloneză) sunt
numiţi valahi, după italieni”,[14] în timp ce primatul şi diplomatul ungar Anton Verancsics scrie în 1570
că „românii se numesc romani”,[15] iar eruditul maghiar transilvan Martinus Szent-Ivany citează în 1699
expresii româneşti ca: „Sie noi sentem Rumeni” şi „Noi sentem di sange Rumena”.[16]

Cel mai vechi indiciu cunoscut asupra unei denumiri geografice cu menţiunea „rumânesc” este conţinută
de unele versiuni ale operei Getica de Iordanes: „... Sclavini a civitate nova et Sclavino Rumunense et
lacu qui appellantur Mursianus...”.[17] Denumirea Rumunense constituie o transliteraţie latinizantă a
unei pronunţii slave pentru „rumânesc”. Deşi menţiunea Sclavino Rumunense s-a dovedit a fi apocrifă,
ea fiind o interpolare ulterioară în textul lui Iordanes, relevanţa ei istorică rămâne considerabilă,
interpolarea neputând fi mai târzie de secolele al X-lea–al XI-lea.

Cea mai veche atestare documentară cunoscută a numelui de ţară este Scrisoarea lui Neacşu din 1521,
ce conţine menţiunea cěra rumŭněskŭ (Ţeara Rumânească).

Miron Costin insistă asupra denumirii de „român, adică roman” ce o poartă românii din Principatele
Române.[18] La fel, Constantin Cantacuzino explică pe larg în Istoria Ţării Rumâneşti originile şi
semnificaţia denumirii de „român, românesc” dată Ţărilor Române. [19] Dimitrie Cantemir denumeşte în
mod sistematic toate cele trei Principate locuite de români ca „Ţări Româneşti”.[20] Termenul de
„România” în accepţiunea sa modernă este atestat documentar în a doua decadă a secolului al XIX-lea.
[21]

Până în secolul al XIX-lea au coexistat pentru spaţiul dintre Nistru şi Tisa denumirile de „Rumânia” şi
„România”, precum şi endonimul „rumâni” alături de „români”, forma scrisă cu „u” fiind predominantă.
[22] Din termenul „rumân” s-a format la finele secolului XVIII exonimul modern a poporului român şi a
statului român în cazul principalelor limbi europene: „Rumänen/Rumänien” (germană),
„Roumains/Roumanie” (franceză), „Rumanians/Rumania” (denumirea învechită din engleză),
„Rumuni/Rumunija” (în sârbă; totuşi, în cazul românilor timoceni s-a păstrat exonimul de „vlahi”, vechiul
exonim al tuturor românilor[23], până în ziua de azi, chiar dacă se autodefinesc în limba maternă drept
„rumâni”[24][25]) etc. În ultimele decenii, în mai multe limbi s-a trecut la înlocuirea formei care derivă
din „rumân” în cea care derivă din „român”. Astfel, în limba engleză forma „Rumania” a fost în locuită cu
„Romania”. În limba italiană denumirea „Rumania” a fost înlocuită cu „Romania”, iar în limba
portugheză se folosesc formele „Romenia” (pentru a desemna statul român) şi „Romeno” pentru a
desemna poporul român.[22]

Prin istoria României se înţelege, în mod convenţional, istoria regiunii geografice româneşti, a
popoarelor care au locuit-o precum şi a statului Român modern. Una dintre cele mai dezbătute
probleme din istoriografia românească, problemă care de fapt indică însuşi drumul parcurs de aceasta,
este problema originilor.[26][27][28][29] Astfel, originile românilor sunt disputate, existând mai multe
teorii.[30]

Se consideră că triburile creatoare ale culturii bronzului pe teritoriul României aparţin grupului indo-
european al tracilor.[31][32][33] Strabon în „Geografia” menţiona că geţii aveau aceeaşi limbă cu tracii,
iar dacii aceeaşi limbă cu geţii.[34] Totuşi, prima relatare despre geţi aparţine lui Herodot.[35][36]
Cucerirea Daciei de către romani conduce la contopirea celor două culturi: daco-romanii sunt strămoşii
poporului român.[37] După ce Dacia a devenit provincie a Imperiul Roman s-au impus elemente de
cultură şi civilizaţie romană, inclusiv latina vulgară care a stat la baza formării limbii române.[38][39][40]

Pe baza informaţiilor din inscripţia de la Dionysopolis[41][42][43] şi de la Iordanes, se ştie că sub

stăpânirea lui Burebista, ajutat de marele preot Deceneu, s-a format primul stat geto-dac.[44][45] În
anul 44 î.Hr., Burebista este asasinat de unul dintre slujitorii săi.[46] După moartea lui, statul geto-dac se
va destrăma în 4, apoi în 5 regate.[47] Nucleul statal se menţine în zona munţilor Şureanu, unde
domnesc succesiv Deceneu, Comosicus şi Coryllus.[48] Statul centralizat dac va atinge apogeul
dezvoltării sale sub Decebal.[49] În această perioadă se menţin o serie de conflicte cu Imperiul Roman, o
partea a statului dac fiind cucerită în 106 d.Hr. de împăratul roman Traian.[50] Între anii 271-275 d.Hr.
are loc retragerea aureliană.[51]
În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare: goţii în secolul III -
IV[52], hunii în secolul IV[53], gepizii în secolul V[54][55], avarii în secolul VI[56], slavii în secolul VII,
ungurii în secolul IX, pecenegii[57], cumanii[58] , uzii şi alanii în secolele X - XII şi tătarii în secolul XIII.

În secolul al XIII-lea sunt atestate primele cnezate la sud de Carpaţi.[59] Mai apoi, în contextul
cristalizării relaţiilor feudale, ca urmare a creării unor condiţii interne şi externe favorabile (slăbirea
presiunii ungare şi diminuarea dominaţiei tătarilor) iau fiinţă la sud şi est de Carpaţi statele feudale de
sine stătătoare Ţara Românească (1310), sub Basarab I şi Moldova (1359), sub Bogdan I.[49] Dintre
domnitorii ce au avut un rol mai important, pot fi amintiţi: Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru
Rareş şi Dimitrie Cantemir în Moldova, Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş şi Constantin Brâncoveanu în Ţara
Românească şi Ioan de Hunedoara în Transilvania. Începând cu sfârşitul secolului al XV-lea cele două
principate intra treptat în sfera de influenţă a Imperiului Otoman.

Transilvania, parte de-a lungul Evului Mediu a Regatului Ungariei[60], guvernată de voievozi, devine un
principat de sine stătător, vasal Imperiului Otoman din 1526. La cumpăna secolelor al XVI-lea şi al XVII-
lea Mihai Viteazul domneşte pentru o foarte scurta scurtă perioada de vreme peste o bună parte din
teritoriul României de astăzi.[61]

În secolul al XVIII-lea, Moldova şi Ţara Românească şi-au păstrat în continuare autonomia internă, dar în
1711 şi 1716 respectiv, începe perioada domnitorilor fanarioţi,[62] numiţi direct de turci din rândul
familiilor nobile de greci din Constantinopol. Prin încheierea pactului dualist în 1867, Transilvania şi-a
pierdut la scurtă vreme resturile autonomiei sale politice, fiind înglobată din punct de vedere politic şi
administrativ Ungariei.[63]

Statul modern român a fost creat prin unirea principatelor Moldova şi Muntenia (sau Ţara Românească),
în anul 1859, odată cu alegerea concomitentă ca domnitor în ambele state a lui Alexandru Ioan Cuza.
[64][65][66] Acesta a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliţie a partidelor vremii,
denumită şi Monstruoasa Coaliţie, Cuza fiind obligat să părăsească ţara.[67] În 1877, România îşi obţine
independenţa iar în 1881, Carol I este încoronat ca Rege al României.[68] În 1913, România a intră în
război împotriva Bulgariei, la capătul căruia a obţinut Cadrilaterul.[69][70][71] În 1914, regele Carol I
moare, rege al României devenind Ferdinand I.[67]

În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei.[72] Deşi forţele române nu s-au
descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârşitul războiului, Imperiile Austriac şi Rus s-au
dezintegrat; Adunarea Naţională în Transilvania, şi Sfatul Ţării în Basarabia şi Bucovina şi-au proclamat
Unirea cu România,[73] iar Ferdinand s-a încoronat rege al României la Alba Iulia în 1922.[74] Tratatul de
la Versailles a recunoscut toate proclamaţiile de unire în conformitate cu dreptul la autodeterminare
stabilit de Declaraţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Thomas Woodrow Wilson.[75]

În 1938, regele Carol al II-lea îşi asumă puteri dictatoriale.

Odată cu venirea sa la putere, Ion Gigurtu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, între 4 iulie şi 4
septembrie 1940, a declarat că va duce o politică nazistă pro-Axa Berlin–Roma, antisemită şi fascist-
totalitară[76][77][78]. În urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, prin acceptarea arbitrajului lui
Hitler asupra Transilvaniei (după ce Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii
teritoriale pentru a justifica orientarea sa nazistă şi aderarea totală a României la Axa Berlin–Roma),
România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, inclusiv oraşul Cluj.[79][80][81] Vastele teritorii din
Transilvania care au fost cedate de Ion Gigurtu în favoarea Ungariei conţineau importante resurse
naturale, inclusiv mine de aur.[82] Ion Gigurtu a fost de acord şi cu cedarea a 8000 km2 din Dobrogea de
sud în favoarea Bulgariei[83] şi Uniunii Sovietice, Basarabia Herţa şi Bucovina de Nord.[80]

Faţă de retragerea haotică din Basarabia, cedările teritoriale, nemulţumirea opiniei publice şi protestele
liderilor politici, regele Carol al II-lea suspendă Constituţia României şi îl numeşte ca prim-ministru pe
Generalul Ion Antonescu. Aceasta, sprijinit de Garda de Fier, cere regelui să abdice în favoarea fiului său,
Mihai. Apoi, Antonescu îşi asumă puteri dictatoriale şi devine şef de stat precum şi preşedinte al
consiliului de miniştri. În 1941, ca aliat al Germaniei, România declară război Uniunii Sovietice.[84][85]

La data de 23 august 1944, armata sovietică fiind deja în Moldova de nord încă din luna martie, regele
Mihai îşi dă acordul pentru înlăturarea prin forţă a mareşalului Antonescu dacă acesta va refuza
semnarea armistiţiului cu Naţiunile Unite.[86] În urma refuzului net al lui Antonescu, Regele Mihai l-a
destituit şi l-a arestat, iar România a trecut de partea Aliaţilor.[86]

La mai puţin de 3 ani după ce trupele sovietice ocupaseră România, în 1947, regele Mihai I este forţat să
abdice[87] şi e proclamată Republica Populară Română - stat al democraţiei populare. Regimul instaurat,
condus de Partidul Muncitoresc Român, îşi întăreşte poziţia printr-o politică stalinistă de descurajare a
oricărei opoziţii politice şi de distrugere a structurilor economico-sociale ale vechiului regim.[88][89] La
începutul anilor 1960, guvernul român a început să-şi afirme o anumită independenţă faţă de Uniunea
Sovietică,[90] fără însă să renunţe la „cuceririle revoluţionare”.[88] În 1965 moare principalul lider
comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej, după care România intră într-o perioadă de schimbări.[91] După o
scurtă luptă pentru putere, în fruntea partidului comunist a venit Nicolae Ceauşescu,[91] care a devenit
secretar general al Partidului Comunist Român în 1965, preşedinte al Consiliului de Stat în 1967 şi
preşedinte al Republicii Socialiste România în 1974. Conducerea lungă de câteva decenii a preşedintelui
Nicolae Ceauşescu a devenit din ce în ce mai opresivă în anii 1980.[90]

După căderea comunismului în tot restul Europei de Est, un protest început la mijlocul lunii decembrie
1989 la Timişoara s-a transformat rapid într-un protest naţional împotriva regimului lui Ceauşescu,
înlăturându-l pe dictator de la putere.[92]

O organizaţie interimară formată din foste oficialităţi comuniste a preluat controlul guvernului, iar Ion
Iliescu a devenit preşedintele provizoriu al ţării. Noul guvern a revocat multe din politicile oprimante[93]
[94][95] şi a închis câţiva dintre conducătorii regimului comunist.

Din 2007, România este membră a Uniunii Europene.

În mai 1990 s-au organizat alegeri ale partidelor pentru legislatură şi preşedinţie. Iliescu a fost ales
preşedinte, iar partidul său, Frontul Salvării Naţionale, a câştigat controlul legislativ. Petre Roman a
devenit prim-ministru. Alegerile însă nu au pus punct demonstraţiilor antiguvernamentale. Dezlănţuirile
minerilor au dus la demiterea guvernului Roman în septembrie 1991. În octombrie, fostul ministru de
finanţe, Theodor Stolojan i-a urmat lui Roman ca prim-ministru şi a format un nou cabinet.[96] În
alegerile naţionale din 1992, Ion Iliescu şi-a câştigat dreptul la un nou mandat. Cu sprijin parlamentar de
la partidele parlamentare naţionaliste PUNR, PRM şi fostul partid comunist PSM, a fost format un guvern
în noiembrie 1992, sub prim-ministrul Nicolae Văcăroiu.[97]

Emil Constantinescu din coaliţia electorală Convenţia Democrată Română (CDR) l-a învins în 1996 pe
preşedintele Iliescu, după un al doilea scrutin şi l-a înlocuit la şefia statului. Victor Ciorbea a fost numit
prim-ministru. Ciorbea a rămas în această funcţie până în martie 1998, când a fost înlocuit de Radu
Vasile şi mai târziu de Mugur Isărescu.[97] Alegerile din 2000 au fost câştigate de PSD şi Ion Iliescu, iar
Adrian Năstase a fost numit prim-ministru.[98] În 2004, alegerile l-au dat învingător pe Traian Băsescu în
funcţia de Preşedinte al statului, în fruntea unei coaliţii formată din PNL şi PD, alături de UDMR şi PUR,
iar în funcţia de prim-ministru a fost numit Călin Popescu Tăriceanu.[99]

Din 2004 România este membru NATO, iar din 2007 a devenit membră a Uniunii Europene.[100][101] În
urma alegerilor legislative din noiembrie 2008, Partidul Democrat-Liberal a obţinut cele mai multe
mandate, fiind urmat de alianţa dintre PSD şi PC, PNL şi UDMR.[102] Ulterior se formează un guvern de
alianţă, între PSD+PC şi PD-L, condus de Emil Boc,[103] pentru ca din decembrie 2009, în urma votului
Parlamentului, PD-L, UDMR şi grupul parlamentar al independenţilor (devenit UNPR) să alcătuiască
cabinetul Boc 2.

Teritoriul actual al României mai este numit şi spaţiul carpato-danubiano-pontic, deoarece România se
suprapune unui sistem teritorial european, conturat după forma cercului Carpaţilor Româneşti şi a
regiunilor limitrofe impuse şi subordonate complementar Carpaţilor, fiind mărginită în partea de sud de
fluviul Dunărea, iar în partea de est de Marea Neagră.

Pe Glob, România este situată în emisfera nordică, la intersecţia paralelei 45° latitudine nordică şi
meridianului de 25° longitudine estică, iar în Europa în partea central sud-estică la distanţe aproximativ
egale faţă de extremităţile continentului european.[104] România se învecinează la nord cu Ucraina,
graniţa de sud este formată cu Bulgaria (o mare parte fiind frontieră acvatică, cu Dunărea), în vest cu
Ungaria, în sud-vest cu Serbia, iar în est cu Republica Moldova (formată în totalitate de Prut). Frontierele
României se întind pe 3150 km, din care 1876 km au devenit, în 2007, graniţe ale Uniunii Europene (spre
Serbia, Moldova şi Ucraina), în timp ce cu Marea Neagră, graniţa formată are o lungime de 194 km pe
platforma continentală (245 km de ţărm). Suprafaţa României este de 238 391 km², la care se adaugă 23
700 km² din platforma Mării Negre.

Relieful României este caracterizat prin patru elemente: varietate, proporţionalitate, complementaritate
şi dispunere simetrică, dat fiind numărul mare de forme de relief, repartiţia aproximativ egală a
principalelor unităţi de relief (35% munţi, 35% dealuri şi podişuri şi 30% câmpii) şi gruparea reliefului.
[104] Carpaţii Româneşti se extind ca un inel, ce închide o mare depresiune în centrul ţării, cea a
Transilvaniei.[104] Sunt munţi cu altitudine mijlocie, fragmentaţi, cu un etaj alpin, păşuni alpine şi întinse
suprafeţe de eroziune, a căror altitudine maximă se atinge în vârful Moldoveanu (din Munţii Făgăraş), la
2 544 de metri. Pe teritoriul României, Munţii Carpaţi au o lungime de 910 km.[105]

La exterior Munţilor Carpaţi se află un inel de dealuri — Subcarpaţii şi Dealurile de Vest — locurile cele
mai populate,[104] datorită bogatelor resurse de subsol (petrol, cărbuni, sare) şi condiţiilor favorabile
culturii viţei-de-vie şi pomilor fructiferi. În est şi sud se extind trei mari podişuri (Moldovei, Dobrogei şi
Getic), dar şi Podişul Mehedinţi, în timp ce în sud şi vest se întind două mari câmpii, Câmpia Română
(îngustată spre est) şi Câmpia de Vest.

Delta Dunării este cea mai joasă regiune a ţării, sub 10 m altitudine, cu întinderi de mlaştini, lacuri şi stuf.
[104] Ceva mai înălţate sunt grindurile fluviale şi maritime (Letea, Caraorman, Sărăturile) pe care se
grupează satele de pescari. Este un teritoriu descris din Antichitate de numeroşi oameni de ştiinţă ai
vremurilor, printre care Herodot, Strabon, Ptolemeu sau Plinius cel Bătrân.[106] Delta Dunării a fost
introdusă în lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1991 ca rezervaţie naturală a biosferei.[107]

România beneficiază de toate tipurile de unităţi acvatice: fluvii şi râuri, lacuri, ape subterane, ape
marine. Particularităţile hidrografice şi hidrologice ale României sunt determinate, în principal, de poziţia
geografică a ţării în zona climatului temperat-continental şi de prezenţa arcului carpatic. Factorul
antropic a contribuit la unele modificări ale acestor particularităţi.[108]

Pe teritoriul României au fost identificate 3700 de specii de plante din care până în prezent 23 au fost
declarate monumente ale naturii, 74 dispărute, 39 periclitate, 171 vulnerabile şi 1253 sunt considerate
rare.[109] Cele trei mari zone de vegetaţie în România sunt zona alpină, zona de pădure şi zona de
stepă.[110] Vegetaţia este distribuită etajat, în concordanţă cu caracteristicile de sol şi climă,[111] dar şi
în funcţie de altitudine, astfel: stejarul, gârniţa, teiul, frasinul (în zonele de stepă şi dealuri joase); fagul,
gorunul (între 500 şi 1200 de metri); molidul, bradul, pinul (între 1200 şi 1800 de metri); ienupărul,
jneapănul şi arborii pitici (într 1800 şi 2000 de metri); pajiştile alpine formate din ierburi mărunte (peste
2000 de metri).[104] În largul văilor mari, datorită umezelii persistente, apare o vegetaţie specifică de
luncă, cu stuf, papură, rogoz şi adesea cu pâlcuri de sălcii, plopi şi arini. În Delta Dunării predomină
vegetaţia de mlaştină.[112]

Fauna României este în special repartizată în funcţie de vegetaţie. Astfel, pentru etajul stepei şi
silvostepei sunt specifice următoarele specii: iepurele, hârciogul, popândăul, fazanul, dropia, prepeliţa,
crapul, carasul, ştiuca, şalăul, somnul; pentru etajul pădurilor de foioase (stejar şi fag): mistreţul, lupul,
vulpea, mreanul, ciocănitoarea, cinteza; pentru etajul pădurilor de conifere: păstrăvul, lostriţa, râsul,
cerbul, iar specifice faunei alpine sunt caprele negre şi vulturii pleşuvi.[104]

În particular, Delta Dunării este sălaşul a sute de specii de păsări, incluzând pelicani, lebede, gâşte
sălbatice şi păsări flamingo, protejate de lege (aşa cum sunt de altfel şi porcii sălbatici şi lincşii). De
asemenea Delta reprezintă un popas sezonal pentru păsările migratorii. Câteva dintre speciile rare de
păsări aflate în zona Dobrogei sunt pelicanul creţ, cormoranul mic, lopătarul, gâsca cu piept roşu şi
gârliţa mare, dar şi lebăda de iarnă.[113]
Clima României este determinată în primul rând de poziţia sa pe glob, precum şi de poziţia sa geografică
pe continentul european. Aceste particularităţi conferă climei un caracter temperat continental cu
nuanţe de tranziţie.[114]

Extinderea teritoriului ţării pe aproape 5° de latitudine impune diferenţieri mai mari între sudul şi nordul
ţării în ceea ce priveşte temperatura decât extinderea pe circa 10 °C de longitudine, astfel dacă
temperatura medie anuală în sudul ţării se ridică la circa 11 °C, în nordul ţării, la altitudini comparabile,
valorile acestui parametru sunt mai coborâte cu circa 3 °C. Între extremitatea vestică şi cea estică a
teritoriului naţional, diferenţa termică se reduce la 1 °C (10 °C în vest, 9 °C în est).[114]

Relieful ţării are un rol esenţial în delimitarea zonelor şi etajelor climatice. Munţii Carpaţi formează o
barieră care separă climatele continentale aspre din est de cele din vest de tip oceanic şi adriatic. În
concluzie, clima României este una de tip temperat-continentală, cu patru anotimpuri şi este marcată de
influenţe ale climatelor stepice din est, adriatice din sud-vest, oceanice din vest şi nord-vest, păstrându-
şi totuşi identitatea climatului carpato-ponto-danubian.[114]

Precipitaţiile sunt moderate, variind de la insuficienta cantitate de 400 mm din Dobrogea la 500 mm în
Câmpia Română şi până la 600 mm în cea de Vest. Odată cu altitudinea, precipitaţiile cresc, depăşind pe
alocuri 1000 mm pe an.

Primele înregistrări climatice în România s-au făcut odată cu înfiinţarea Institutului Meteorologic Central
(în 1884) şi cu apariţia lucrărilor elaborate de Ştefan Hepites. După 1960 are loc o dezvoltare a reţelei de
staţii meteorologice, apărând şi importante lucrări referitoare la caracteristicile climatice ale spaţiului
montan, litoral, urban, etc.[108]

Conform recensământului din 2002, România are o populaţie de 21 680 974 de locuitori[115][116] şi
este de aşteptat ca în următorii ani să se înregistreze o scădere lentă a populaţiei ca urmare a sporului
natural negativ.[117] Principalul grup etnic în România îl formează românii.[115] Ei reprezintă, conform
recensământului din 2002, 89,5 % din numărul total al populaţiei.[115] După români, următoarea
comunitate etnică importantă este cea a maghiarilor, care reprezintă 6,6 % din populaţie, respectiv un
număr de aproximativ 1 400 000 de cetăţeni.[118] După datele oficiale, în România trăiesc 535 250 de
romi.[119] Alte comunităţi importante sunt cele ale germanilor, ucrainenilor, lipovenilor, turcilor,
tătarilor, sârbilor, slovacilor, bulgarilor, croaţilor, grecilor, rutenilor, evreilor, cehilor, polonezilor,
italienilor şi armenilor.[120][115] Din cei 745 421 de germani câţi erau în România în 1930,[121][122] în
prezent au mai rămas aproximativ 60 000.[123][124] De asemenea, în 1924, în Regatul României erau
796 056 de evrei,[125] însă la recensământul din 2002 au fost număraţi 6 179.[115]

Numărul românilor ori al persoanelor cu strămoşi născuţi în România care trăiesc în afara graniţelor ţării
este de aproximativ 12 milioane.[126][127] Puţin timp după revoluţia din decembrie 1989, populaţia
României a fost de peste 23 000 000 de locuitori. Însă începând cu 1991, aceasta a intrat într-o tendinţă
de scădere treptată,[128][129] ajungând actualmente la circa 21 000 000 de locuitori. Acest fapt se
datorează liberei circulaţii în statele din afara graniţelor României,[130] dar şi ratei natalităţii destul de
scăzute.[131][132]

Limba oficială a României este limba română[133] ce aparţine grupei limbilor romanice de est şi este
înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza, catalana[134] şi, mai departe, cu majoritatea limbilor
europene. Româna este limba cu cel mai mare număr de vorbitori nativi ce reprezintă 91% din totalul
populaţiei României,[115] fiind urmată de limbile vorbite de cele două minorităţi etnice principale,
maghiarii şi romii. Astfel, maghiara este vorbită de un procent de 6,7% iar romani de respectiv 1,1% din
numărul total al populaţiei ţării.[115] Până în anii '90, în România a existat o numeroasă comunitate de
vorbitori de limbă germană, reprezentată în cea mai mare parte de saşi.[135] Deşi cei mai mulţi dintre
membrii acestei comunităţi au emigrat în Germania,[136] au rămas totuşi în prezent într-un număr
semnificativ de 45 000 de vorbitori nativi de limbă germană în România.[137] În localităţile unde o
anumită minoritate etnică reprezintă mai mult de 20% din populaţie, limba respectivei minorităţi poate
fi utilizată în administraţia publică şi în sistemul judiciar.[138][139] Engleza şi franceza sunt principalele
limbi străine predate în şcolile din România.[140] Limba engleză este vorbită de un număr de 5 milioane
de români în timp ce franceza de circa 4-5 milioane,[141] iar germana, italiana şi spaniola de câte 1-2
milioane fiecare. În trecut, limba franceză era cea mai cunoscută limbă străină în România,[142] însă de
curând, engleza tinde să câştige teren. De obicei, cunoscătorii de limbă engleză sunt în special tinerii. În
orice caz, România este membru cu drepturi depline a Francofoniei, iar în 2006 a găzduit la Bucureşti un
important summit al acestei organizaţii.[143] Limba germană a fost predată în special în Transilvania,
datorită tradiţiilor ce s-au păstrat în această regiune din timpul dominaţiei Austro-Ungare.[144]

Viaţa religioasă în România se desfăşoară conform principiului libertăţii credinţelor religioase, principiu
enunţat la articolul 29 din Constituţia României, alături de libertatea gândirii şi a opiniilor.[145] Chiar
dacă nu se defineşte explicit ca stat laic, România nu are nicio religie naţională, respectând principiul de
secularitate: autorităţile publice sunt obligate la neutralitate faţă de asociaţiile şi cultele religioase.[146]

Biserica Ortodoxă Română este instituţia religioasă din România cu cel mai mare număr de credincioşi.
Ea este o biserică autocefală care se află în comuniune cu celelalte biserici ortodoxe. Cea mai mare parte
a populaţiei României, respectiv 86,7 %, s-a declarat ca fiind de confesiune creştin ortodoxă, conform
recensământului din 2002,[147][148] deşi metodologia[149] favorizează mărirea în mod artificial a
numărului credincioşilor prin nesepararea persoanelor practicante de cele non-practicante. Ponderea
comunităţilor religioase aparţinătoare altor ramuri ale creştinismului este următoarea: romano-catolici
(4,7 %), reformaţi (3,7 %), penticostali (1,5 %) şi români uniţi (0,9 %).[150] Astfel, populaţia creştină din
România reprezintă 99,3 % din totalul populaţiei ţării. În Dobrogea există şi o minoritate islamică
compusă majoritar din turci şi tătari.[151] De asemenea, la recensământul din 2002, în România existau
6 179 de persoane de religie mozaică, 21 349 de atei sau persoane fără religie şi 11 734 de persoane
care nu şi-au declarat religia.[150]
Până la Unirea din 1918, cea mai mare parte a populaţiei din Transilvania era formată din credincioşi ai
Bisericii Române Unite cu Roma,[152] ca urmare a trecerii unei mari părţi a românilor, până atunci
ortodocşi, la Biserica Romei, la sfârşitul secolului al XVII-lea.[153] Catolicismul şi protestantismul sunt
prezente mai ales în Transilvania şi Crişana.[150] În Bihor, de pildă, se află centrul cultului baptist din
România,[154] comunitatea de aici numărând 22 294 de adepţi. De asemenea, în România există şi alte
culte, precum ortodocşii pe stil vechi, cultul armean şi altele asemenea.

Învăţământul urmăreşte realizarea idealului educaţional întemeiat pe valorile democraţiei, ale

diversităţii culturale, pe aspiraţiile individuale, sociale şi contribuie la păstrarea identităţii naţionale în
contextul valorilor europene. Idealul educaţional al şcolii româneşti constă în dezvoltarea liberă şi
armonioasă a personalităţii individului în vederea unei integrări eficiente în societatea bazată pe
cunoaştere.[156]

Încă de la Revoluţia română din 1989, sistemul de învăţământ românesc a fost într-un continuu proces
de reorganizare care a fost atât lăudat cât şi criticat.[157] În conformitate cu legea educaţiei (adoptată în
1995), sistemul educativ românesc este reglementat de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării
(MECI).[158] Fiecare nivel are propria sa formă de organizare şi este subiectul legislaţiei în vigoare.[156]
Grădiniţa este opţională între 3 şi 6 ani. Şcolarizarea începe la vârsta de 7 ani (câteodată la 6 ani) şi este
obligatorie până în clasa a 10-a (de obicei, care corespunde cu vârsta de 16 sau 17).[157] Învăţământul
primar şi secundar este împărţit în 12 sau 13 clase.[156] Învăţământul superior este aliniat la spaţiul
european al învăţământului superior. Sistemul oferă următoarele diplome: de absolvire (absolvirea şcolii
generale, fără examen), Bacalaureat (absolvirea liceului, după examenul de Bacalaureat), licenţă (Cadru
de absolvirea a Universităţii, după un examen şi / sau a tezei), Masterat (diplomă de master, după o teză
şi, eventual, un examen), Doctorat (doctor, după o teză).[159]

Primii patru ani sunt predaţi de către un singur profesor (învăţător), pentru majoritatea elevilor.[160]
Alte cadre didactice sunt folosite numai pentru câteva discipline de specialitate (de limbi Străine,
informatică, etc.).[160] Cursurile sunt reconfigurate la sfârşitul clasei a parta, pe baza performanţelor
academice. Selecţia pentru clase se face pe baza testelor locale. Începând cu clasa a 5-a, elevii au un alt
profesor pentru fiecare materie.[160] În plus, fiecare clasă are un profesor desemnat pentru a fi
îndrumătorul clasei (diriginte). Studiile liceale sunt de patru ani, doi obligatorii (a 9-a şi a 10-a ), doi
neobligatorii (a 11-a şi a 12-a).[160] Nu există examene între a 10-a şi a 11-a ani. Sistemul naţional de
învăţământ superior este structurat pe 3 niveluri de studii universitare: studii universitare de licenţă, de
masterat şi doctorat.[161]
În 2004, aproximativ 4,4 milioane din populaţie era înscrisă la şcoală. Dintre aceştea, 650.000, în
grădiniţă, 3,11 milioane (14% din populaţie), în învăţământul primar şi secundar şi 650.000 (3% din
populaţie) la nivel terţiar (universităţi).[162][163] În acelaşi an, rata de alfabetizare a adulţilor români
era de 97,3% (al 45-lea la nivel mondial), în timp ce raportul combinat brut de înscriere în sistemul
educaţional primar, secundar şi terţiar a fost de 75% (al 52-a din întreaga lume).[164]

Asociaţia Ad Astra a cercetătorilor români a publicat ediţia din 2007 a topului universităţilor din
România. Acest top, aflat la a 3-a ediţie, cuprinde un clasament general, respectiv un clasament pe
domenii ştiinţifice, care reflectă pregătirea şi performanţa ştiinţifică a cadrelor didactice ale
universităţilor. Clasamentele sunt realizate pe baza articolelor ştiinţifice publicate de personalul
universităţilor în reviste ştiinţifice recunoscute pe plan internaţional. În clasamentul general, pe primele
locuri se situează Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (locul 1), Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj
(locul 2) şi Universitatea din Bucureşti (locul 3).[165] Comparativ cu ţările UE, competitivitatea forţei de
muncă din România din punct de vedere al educaţiei şi competenţelor (abilităţilor) este încă redusă. În
cadrul PISA, aproximativ 70% din elevii de 15 ani din România au avut performanţe situate sub nivelul
cerut pentru un loc de muncă modern, faţă de 37% din elevii de 15 ani din Uniunea Europeană. Nivelul
indicatorilor privind educaţia în România este scăzut comparativ cu al celor din UE.[166]

Bucureşti este cel mai mare oraş şi totodată capitala României.[167] La recensământul din 2002,
populaţia oraşului depăşea 1,9 milioane de locuitori, în timp ce zona metropolitană Bucureşti
concentrează o populaţie de aproximativ 2,2 milioane de locuitori. Pe viitor, sunt prevăzute planuri de
extindere a graniţelor ariei metropolitane Bucureşti.[168][169]

În România mai există încă cinci oraşe care au o populaţie numeroasă (în jur de 300.000 de locuitori) şi
care se înscriu în clasamentul celor mai populate oraşe din Uniunea Europeană. Acestea sunt: Iaşi, Cluj-
Napoca, Timişoara, Constanţa şi Craiova. Alte oraşe cu o populaţie ce depăşeşte 200.000 de locuitori
sunt: Galaţi, Braşov, Ploieşti, Brăila şi Oradea. De asemenea, există încă alte 13 oraşe care concentrează
un număr mai mare de 100.000 de locuitori.[4]

În prezent, o parte din cele mai mari oraşe sunt incluse într-o zonă metropolitană: Constanţa (450.000
de locuitori), Braşov, Iaşi (ambele cu o populaţie de aproximativ 400.000 de oameni) şi Oradea (260.000
de locuitori), iar altele sunt planificate: Brăila-Galaţi (600.000 de locuitori), Timişoara (400.000 de
locuitori), Cluj-Napoca (400.000 de locuitori), Craiova (370.000 de locuitori), Bacău şi Ploieşti.[170

Constituţia României se bazează pe modelul Constituţiei celei de a cincea Republici Franceze,[172] şi a

fost ratificată prin referendum naţional la data de 8 decembrie, 1991.[172][173] În anul 2003 a avut loc
un plebiscit[174] prin care Constituţiei i-au fost aduse 79 de amendamente, devenind astfel conformă cu
legislaţia Uniunii Europene.[172] Conform Constituţiei, România este un stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil. Forma de guvernământ a statului român este republică
semiprezidenţială. Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor —
legislativă, executivă şi judecătorească — în cadrul unei democraţii constituţionale.[175] Preşedintele
este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.[176] În urma amendamentelor din
2003, mandatul de preşedinte a fost prelungit de la 4 la 5 ani.[172] Preşedintele numeşte primul-
ministru, care la rândul său numeşte Guvernul.[172] În timp ce şeful statului îşi are reşedinţa la Palatul
Cotroceni,[177] primul-ministru împreună cu Guvernul îşi desfăşoară activitatea la Palatul Victoria.[178]

Parlamentul României este bicameral,[179][180] fiind alcătuit din Senat, cu 137 de membri, şi Camera
Deputaţilor, cu 314 de membri. Un număr de 18 locuri suplimentare în Camera Deputaţilor sunt
rezervate reprezentanţilor minorităţilor naţionale.[181][182][183] Parlamentul are rol legislativ,
discutând şi votând legile ordinare şi organice, atât în comisiile de specialitate cât şi în plen. Membrii
parlamentului sunt aleşi prin vot uninominal mixt, universal, direct şi secret. Sistemul electoral este unul
proporţional (membrii parlamentului se aleg din toate partidele care au depăşit pragul electoral de 5 %
din totalul sufragiilor exprimate, în baza unui algoritm). Alegerile se ţin o dată la 4 ani, ultimele având loc
la 30 noiembrie 2008. Palatul Parlamentului găzduieşte din anul 1994 sediul Camerei Deputaţilor, iar din
anul 2004 şi sediul Senatului.[180]

Guvernul României este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează pe baza votului de
încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice. Numirea Guvernului se face de Preşedintele României, pe
baza votului de încredere acordat Guvernului de Parlament.[184] Guvernul este alcătuit din primul-
ministru şi miniştri. Primul-ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, cu
respectarea atribuţiilor legale care le revin. De asemenea, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.[185]

Potrivit principiului separării puterilor în stat, sistemul judiciar din România este independent de
celelalte ramuri ale guvernului şi este compus dintr-o structură de instanţe organizate ierarhic. În
România, justiţia se înfăptuieşte numai de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe
judecătoreşti, respectiv curţile de apel, tribunalele, tribunalele specializate şi judecătoriile.[186] Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţa cea mai înaltă în grad,[187] iar rolul său fundamental este de a
asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Sistemul
judiciar românesc este puternic influenţat de modelul francez.[172][188] Curtea Constituţională este
unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România, independentă faţă de orice altă autoritate
publică şi care are, conform Constituţiei României, rolul de garant al supremaţiei Constituţiei.[189]
Constituţia, introdusă în 1991, poate fi amendată doar printr-un referendum public, iar ultimul
referendum de modificare a fost organizat în 2003. De atunci, de la acea modificare, Parlamentul nu mai
are dreptul să treacă peste deciziile Curţii Constituţionale, indiferent de majoritate.

Integrarea României în Uniunea Europeană din 2007[190] a avut o influenţă semnificativă asupra politicii
interne a ţării. Ca parte a acestui proces, România a iniţiat reforme, inclusiv reforma din justiţie, a
intensificat cooperarea judiciară cu alte state membre şi a luat măsuri împotriva corupţiei. Cu toate
acestea, în raportul de ţară din 2006, România şi Bulgaria au fost descrise ca fiind cele mai corupte ţări
ale Uniunii Europene.[191][192]
După decembrie 1989, România şi-a reorientat politica pe calea întăririi legăturilor cu occidentul, în mod
special cu Statele Unite şi Uniunea Europeană. Dacă, în 1972, România devenea membră a Băncii
Mondiale şi a FMI şi de asemenea a Organizaţiei Mondiale a Comerţului,[193] în 2004 ea a devenit
membră a NATO[194] iar din 2007 face parte din Uniunea Europeană.[195]

Liderii României postdecembriste au făcut declaraţii publice în ceea ce priveşte strângerea relaţiilor cu
alte ţări europene şi, de asemenea, în ceea ce priveşte ajutorul dat acestora în procesul integrării euro-
atlantice, în special în cazul Moldovei, Ucrainei şi Georgiei.[196][197] Liderii români au declarat public în
mai multe ocazii că se aşteaptă ca într-o perioadă de aproximativ 10 ani, toate ţările democratice
postsovietice din Europa Răsăriteană şi din Caucaz să acceadă în UE şi NATO.[198] În decembrie 2005,
preşedintele Traian Băsescu şi secretarul de stat SUA Condoleezza Rice au semnat un acord care permite
instalarea de baze militare americane în România.[199]

România şi-a arătat în mod public sprijinul pentru Turcia şi Croaţia în eforturile făcute de aceste ţări
pentru aderarea la Uniunea Europeană.[198] Relaţiile economice turco-române au statut privilegiat.
[200] În acelaşi timp, relaţiile româno-maghiare s-au aflat tot timpul la nivelul cel mai înalt, Ungaria
sprijinind eforturile României de aderare la UE.[201][202]

Relaţiile României cu Republica Moldova au un statut special,[198] având în vedere că cele două ţări
folosesc practic aceaşi limbă şi au un fond istoric comun. România a fost primul stat care a recunoscut
independenţa Republicii Moldova, la numai câteva ore după proclamarea independenţei noului stat (27
august 1991). Din declaraţia guvernului român, făcută cu acest prilej, reiese clar că, în viziunea
autorităţilor de la Bucureşti, independenţa Moldovei era considerată o formă de emancipare de sub
tutela Moscovei şi un pas spre reunificarea cu România.[203] În prezent, România concepe relaţia sa cu
Republica Moldova pe două coordonate majore: afirmarea caracterului special al acestei relaţii, conferit
de comunitatea de limbă, istorie, cultură, tradiţii - realităţi ce nu pot fi eludate sau negate; dimensiunea
europeană a cooperării bilaterale, având la bază obiectivul strategic al ambelor state de integrare în
Uniunea Europeană.[204] În aprilie 2009 relaţiile dintre România şi Republica Moldova s-au înrăutăţit
prin introducerea de vize cetăţenilor români şi expulzarea ambasadorului României la Chişinău. Fostul
Preşedinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin a acuzat România de intervenţii în politica internă a
Republicii Moldova.[205][206]

România a avut neînţelegeri cu Ucraina în legătură cu Insula Şerpilor şi cu platforma continentală a Mării
Negre la est de Sulina, miza principală fiind zăcămintele de petrol şi de gaze din zonă. Problema a fost
prezentată în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie. Astfel, CIJ, prin decizia nr. 2009/9 din 3 februarie 2009
a acordat 79,34% din zona în dispută României. României îi revin 9.700 km² iar Ucrainei îi revin 2.300
km²[207][208][209] Prin decizia CIJ Insula Şerpilor rămâne în componenţa Ucrainei. Aceasta a fost a 100-
a decizie a CIJ de la înfiinţarea sa. O altă problemă dintre cele două ţări este cea a construcţiei Canalului
Bâstroe.[210][211]

Printre obiectivele Uniunii Europene se află promovarea progresului economic şi social, echilibrat şi
durabil, prin întărirea coeziunii între ţările membre. Regiunea (Unitatea Administrativ Teritorială) este
privită, în accepţiunea Consiliului Europei, ca unitate situată imediat sub nivelul statului cu autoritate
aleasă a Administraţiei Publice şi mijloace financiare proprii. România este împărţită în mai multe unităţi
administrativ-teritoriale denumite judeţe. Pentru a putea fi aplicată politica de dezvoltare regională, pe
teritoriul României s-au înfiinţat 8 regiuni de dezvoltare ca un rezultat al unui acord liber între consiliile
judeţene şi cele locale.[212]

Conform Constituţiei, teritoriul României este organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi
judeţe.[213] În condiţiile legii, unele oraşe sunt declarate municipii.[214] Din punct de vedere istoric,
exista 3 provincii tradiţionale: Valahia (formată din regiunile Oltenia, Muntenia şi Dobrogea), Moldova şi
Transilvania (formată din regiunile Banat şi Transilvania).[215]

Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate
şi este condusă de un consiliu local şi un primar ales.[216] România are 2 685 de comune însumând 13
285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.[217]

Oraşul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local şi un primar ales.[218] Oraşele mai
importante pot fi declarate municipii. România are 263 de oraşe, dintre care 82 sunt municipii.[217]

Judeţul este unitatea administrativă condusă de un consiliu judeţean şi un prefect.[219] Consiliul

judeţean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti, având ca scop
concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanţă la nivel judeţean. Guvernul numeşte
un prefect în fiecare judeţ pentru a fi reprezentantul său local.[220] România are 41 de judeţe plus
municipiul-capitală Bucureşti,[221] care are un statut similar cu acela de judeţ. Un judeţ are, în medie, o
suprafaţă de 5 800 km2 şi o populaţie de 500 000 de locuitori.[222] Bucureşti este considerat şi el
municipiu,[223] dar este singurul care nu face parte din niciun judeţ. Nu are consiliu judeţean, dar are un
prefect.[224] Cetăţenii Bucureştiului aleg un primar general şi un consiliu general.[225] Fiecare din cele
şase sectoare ale Bucureştiului aleg şi ele un primar şi un consiliu local.[226]

În afară de împărţirea pe judeţe, România este împărţită şi în opt regiuni de dezvoltare, corespondente
nivelului NUTS-2 de diviziuni al UE, dar fără a avea capacităţi administrative. Regiunile de dezvoltare se
referă la subdiviziunile regionale ale României creeate în 1998[227] şi sunt folosite în special pentru
coordonarea proiectelor de dezvoltare regională.[228] Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi
administrativ-teritoriale, nu au personalitate juridică, fiind rezultatul unui acord liber între consiliile
judeţene şi cele locale.[229] Regiunile de dezvoltare ale României, numite după poziţia geografică în
ţară, sunt: Nord-Vest, Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov.[230]

Împărţirea României în judeţe este atestată documentar la 8 ianuarie 1392, când domnitorul Mircea cel
Bătrân printr-un hrisov numeşte „ţinutul Vâlcii” judeţ. Astfel, judeţul Vâlcea este primul judeţ atestat
documentar de pe teritoriul actual al României.[231] Ultima reformă administrativ-teritorială majoră din
România a avut loc în anul 1968[232] când s-a trecut de la împărţirea pe regiuni şi raioane la
reîmpărţirea pe judeţe, desfiinţată de autorităţile comuniste după 1948.[233]
Cu un PIB estimat de 404,7 miliarde de lei şi de 18.791 lei pe cap de locuitor în 2007[234], România este
o ţară cu un venit mediu-superior.[235] Produsul intern brut al României a urcat în ultimul trimestru din
2008 cu 2,9%, temperând creşterea pe întregul an la 7,1%. Valoarea PIB în 2008 a fost de 503,959
miliarde lei (136,8 miliarde euro).[236]

După căderea regimului comunist, ţara a cunoscut un deceniu de instabilitate şi profund declin
economic, consecinţe provocate de o administrare defectuoasă şi coruptă şi de lipsa unor reale reforme
structurale. De la începutul mileniului, economia României s-a transformat într-o economie relativ
stabilă, caracterizată de o creştere vizibilă, dublată de reducerea şomajului şi a inflaţiei. În 2006,
conform Institutului Naţional de Statistică, PIB-ul a cunoscut o creştere în termeni reali de 7,9%, una
dintre cele mai ridicate din Europa şi a egalat PIB pe locuitor realizat de România în 1988.[237] Şomajul
în România a fost de 3,9% în septembrie 2007,[238] un procent scăzut dacă se compară cu cel al altor
ţări mijlocii şi mari din Europa precum Polonia, Franţa, Germania şi Spania. Datoria externă a României
este relativ mică, reprezentând 20,3% din PIB.[239]

Principalele industrii ale României sunt cea textilă şi de încălţăminte, industria metalurgică, de maşini
uşoare şi de asamblare de maşini, minieră, de prelucrare a lemnului, a materialelor de construcţii,
chimică, alimentară şi cea de rafinare a petrolului. O importanţă secundară o au industriile farmaceutică,
a maşinilor grele şi a aparatelor electrocasnice.[240] În prezent, industria constructoare de maşini este
foarte dinamică, fiind susţinuta în principal de producătorul de autovehicule Dacia. Industria
românească de IT cunoaşte de asemenea o creştere anuală constantă.[240] În general, România
întreţine un comerţ intens cu ţări din Uniunea Europeană, în special cu Germania[241] şi Italia,[242] care
sunt unii dintre cei mai importanţi parteneri comerciali ai României.

După o serie de privatizări şi reforme de la sfârşitul anilor '90 şi începutul anilor 2000,[243] intervenţia
guvernului în economia ţării a fost destul de absentă, în comparaţie cu economiile celorlalte state din
Europa.[244] În 2005, România a înlocuit sistemul progresiv de impozitare în care cota maximă era de
40%, cu o cotă unică de 16%. În 2007, aceasta era cea mai mică cotă din UE.[245] Însă, în 2008, România
a fost eclipsată de Bulgaria care are acum o cotă unică de 10% şi de Republica Cehă, unde s-a introdus
recent o cotă de 15%.[246][247]

Economia este, predominant, bazată pe servicii, care reprezintă 55% din PIB, iar industria şi agricultura
au de asemenea o contribuţie importantă de 35%, respectiv 10% din PIB. În schimb, 32% din populaţia
tării este angajată în agricultură şi producţie, una dintre cele mai mari rate din Europa.[239] Începând cu
anul 2000, România a atras tot mai mulţi investitori străini, devenind cea mai importantă destinaţie de
investiţii străine în Europa Centrală şi de Sud-Est. Investiţiile străine directe au fost, in 2006, în valoare
de 8,3 miliarde €.[248] Un aport însemnat în economia românească îl reprezintă sumele de bani trimise
de cetăţenii români care lucrează în alte ţări ale lumii. Conform ultimelor estimări ale Băncii Mondiale,
această sumă s-a ridicat în anul 2008 la 9 miliarde dolari[249].
Printre problemele economiei în România se numără: o populaţie aproximativ jumătate rurală şi
nefiscalizată, prea mulţi asistaţi sociali, prea mulţi bani cheltuiţi pe medicamente scumpe, evaziune
fiscală ridicată[250].

Potrivit unui raport din 2006 al Băncii Mondiale, economia României se clasează pe locul 49 dintr-un
număr total de 175 economii naţionale în privinţa uşurinţei de a face afaceri, înregistrând astfel o poziţie
mai bună decât alte ţări din regiune, precum Ungaria şi Cehia.[251] În plus, acelaşi studiu a considerat că
România a fost în 2006 a doua ţară din lume ca ritm al reformelor mediului de afaceri, după
Georgia[252]. Pe de alta parte în România rata corupţiei continuă să rămână la un nivel îngrijorător de
mare.Salariul mediu brut în România, în luna ianuarie 2009, a fost de 1.839 lei[253].

Prin aşezarea sa geografică, România reprezintă o zonă de intersecţie a mai multor magistrale de
transport, care leagă nordul de sudul Europei şi vestul de estul acesteia. Pe de altă parte, reţeaua de
transport din România asigură legătura între reţeaua de transport comunitară şi reţeaua de transport a
statelor necomunitare vecine din Europa de Est şi Asia.[254] Totuşi, datorită investiţiilor, reparaţiilor şi
întreţinerii insuficiente, infrastructura de transport nu satisface nevoile economiei actuale, fiind mult în
urma Europei de Vest.[255][256]

În ultima perioadă se fac eforturi pentru a aduce principalele şosele din România la nivelul reţelei de
coridoare europene.[257] Au fost începute mai multe proiecte de modernizare a reţelei de coridoare
europene, finanţate din fonduri ISPA[258] şi din împrumuturi garantate de stat de la instituţiile
financiare internaţionale. Guvernul urmăreşte finanţarea externă sau parteneriate public-private pentru
alte modernizări ale reţelei rutiere, şi în special ale autostrăzilor.[259] În martie 2009, România are
finalizaţi 280 km de autostradă.[260] Singurele autostrăzi din România sunt: A1, de la Piteşti la Bucureşti
şi A2, de la Bucureşti la Cernavodă.[261] Se ia in discuţie construirea unei autostrăzi prin Transilvania.
[262] Alte tronsoane care se află în diferite stadii sunt: autostrada Transilvania, care leagă Braşovul de
Oradea (PCTF Borş), Bucureşti - Braşov, Cernavodă - Constanţa, Turda - Dej, Nădlac - Arad - Timişoara,
Bucureşti - Roşiori de Vede - Craiova.[263][264]

Compania naţională de transport feroviar este Căile Ferate Române.[265] În 2004 infrastructura
feroviară cuprindea 22.247 km de căi ferate, din care aproximativ 8.585 km electrificate şi 2.617 km linii
duble, majoritatea la ecartament standard de 1.435 mm,[266][267] reţeaua CFR fiind a patra ca mărime
de Europa.[268] În perioada 1990 - 2002, numărul de pasageri transportaţi pe calea ferată pe rute
interne şi internaţionale a înregistrat o scădere continuă, mai accentuată între 1990 şi 1994 şi mai lentă
după 1994.[269] Cauzele care au condus la reducerea continuă a călătorilor expediaţi şi a parcursului
călătoriilor sunt legate de situaţia generală economică şi sociala din ţară, de reducerea veniturilor
populaţiei, de creşterea somajului (în cazul navetiştilor), precum şi de creşterea numărului de
autoturisme personale. Transportul feroviar de călători se asigură cu un număr de 817 locomotive, din
care mai mult de jumătate au vechimi mai mari de 20 de ani.[270] Începând cu anul 2005, a fost
liberalizat transportul feroviar de călători, mai multe linii secundare fiind concesionate operatorilor
privaţi.[271]
Reţeaua de aeroporturi destinate traficului aerian public este formata din 17 aeroporturi civile,[272]
toate fiind deschise traficului internaţional. 12 dintre ele sunt deschise permanent, iar restul la cerere.
Din cele 17 aeroporturi , 4 funcţionează sub autoritatea MTCT, 12 sub autoritatea consiliilor judeţene şi
un aeroport a fost privatizat.[273] Ca o observaţie generală, flota aeriană din România se află într-un
amplu proces de modernizare. Flota de aeronave destinate traficului comercial s-a redus de la 55 de
aeronave în anul 1991 la 34 de aeronave în anul 2004, prin scoaterea din exploatare a aeronavelor vechi.
[274]

După ce Traian Vuia, Aurel Vlaicu şi Henri Coandă au contribuit prin rezultate de pionierat la dezvoltarea
aviaţiei, în 1920 a luat fiinţă Compania de Navigaţie Aeriană Franco-Română, care oferea servicii de
transport aerian de pasageri, mărfuri şi poştă, fiind prima companie aeriană din lume care a efectuat
zboruri transcontinentale.[275] În anii următori au fost infiinţate companiile LARES (Liniile Aeriene
Române), SARTA (Societatea Română de Transporturi Aeriene), TARS (Transporturile Aeriene Româno-
Sovietice).[275]

La 18 septembrie 1954 s-a înfiinţat compania TAROM (Transporturile Aeriene Române),[276] care mai
funcţionează şi astăzi. La câţiva ani după lansare, TAROM opera deja zboruri către aproape toate ţările
europene, iar din 1966 efectuează zboruri peste Atlantic. Începând cu anul 1974 a realizat zboruri către
Sydney via Calcutta şi a introdus curse regulate spre New York şi Beijing.[277] Pe piaţa autohtonă sunt
prezente cele mai mari companii aeriene europene clasice (Lufthansa şi Air France) şi low-cost (Easyjet şi
Ryanair). În 2004 s-a înfiinţat Blue Air, prima companie românească de transporturi aeriene cu tarif
redus.[278]

Transportul fluvial românesc se află încă la un nivel foarte redus (sub un procent) dar având potenţial de
creştere mare datorită râurilor navigabile dar şi a fluviului Dunărea. În 2006, în România existau 1.731
km de ape navigabile. România are 2.251 de nave fluviale de categoria I, care pot efectua misiuni
economice pe apele fluviale internaţionale şi circa 587, care pot naviga doar pe partea românească a
Dunării şi pe râurile interioare. Cele mai multe nave înmatriculate sunt cele de agrement, circa 13.246,
turismul de agrement pe Dunăre şi cel în apele maritime ale României dezvoltându-se în ultimii ani.[279]
Important pentru România este Canalul Dunăre-Marea Neagră ce leagă portul Cernavodă cu portul
maritim Constanţa, scurtând cu aproximativ 400 de km ruta mărfurilor de la Marea Neagră până la
porturile dunărene din Europa Centrală.[280]

Principalele mijloace de transport în comun sunt autobuzele, troleibuzele, tramvaiele şi microbuzele, în

general operate de regii autonome administrate de autorităţile locale (de exemplu, Regia Autonomă de
Transport Bucureşti). Singurul oraş care dispune de un sistem de metrou este Bucureşti. Metroul din
Bucureşti a fost deschis în 1979, fiind astăzi cel mai folosit mijloc de transport din Bucureşti, cu peste
650.000 de pasageri zilnic.[281]
Traversată de apele Dunării, România are un relief variat, incluzând împăduriţii Munţi Carpaţi, coasta
Mării Negre şi Delta Dunării, cea mai bine păstrată deltă europeană[282]. Satele româneşti păstrează în
general un mod de viaţă tradiţional. România se bucură de o abundenţă a arhitecturii religioase şi
păstrează câteva oraşe medievale şi castele.[283]

Turismul în România se concentrează asupra peisajelor naturale şi a istoriei sale bogate, având de
asemenea o contribuţie importantă la economia ţării. În 2006, turismul intern şi internaţional a asigurat
4,8% din PIB şi aproximativ o jumătate de milion de locuri de muncă (5,8% din totalul locurilor de
muncă).[284] După comerţ, turismul este cea de-a doua ramură importantă din sectorul de servicii.
Dintre sectoarele economice ale României, turismul este unul dinamic şi în curs rapid de dezvoltare,
fiind de asemenea caracterizat de un mare potenţial de extindere.[285] După estimările World Travel
and Tourism Council, România ocupă locul 4 în topul ţărilor care cunosc o dezvoltare rapidă a turismului,
cu o creştere anuală a potenţialului turistic de 8% din 2007 până în 2016.[286] Numărul turiştilor a
crescut de la 4,8 milioane în 2002, la 6,6 milioane în 2004. De asemenea, în 2005, turismul românesc a
atras investiţii de 400 milioane de euro.[287]

În ultimii ani, România a devenit o destinaţie preferată pentru mulţi europeni (mai mult de 60%[288]
dintre turiştii străini provin din ţările membre UE), rivalizând şi fiind la concurenţă cu ţări precum
Bulgaria, Grecia, Italia sau Spania. Staţiuni precum Mangalia, Saturn, Venus, Neptun, Olimp şi Mamaia
(numite uneori şi Riviera Română) sunt printre principale atracţii turistice pe timp de vară.[289] În
timpul iernii, staţiunile de schi de pe Valea Prahovei şi din Poiana Braşov sunt destinaţiile preferate ale
turiştilor străini.[290][291] Pentru atmosfera lor medievală sau pentru castelele aflate în apropiere,
numeroase oraşe transilvănene precum Sibiu, Braşov, Sighişoara, Cluj-Napoca sau Târgu Mureş au
devenit importante puncte de atracţie pentru turişti. De curând s-a dezvoltat şi turismul rural ce se
concentrează asupra promovării folclorului şi tradiţiilor.[292] Principalele puncte de atracţie le
reprezintă Castelul Bran, mănăstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori
Cimitirul Vesel din Săpânţa.[293] România oferă şi atracţii turistice naturale, precum Delta Dunării,
Porţile de Fier, Peştera Scărişoara şi alte peşteri din Munţii Apuseni.[294]

Prin funcţiile sale complexe, prin poziţia în cadrul ţării şi prin numeroasele obiective cu valoare istorică,
arhitectonică şi de altă natură, Bucureştiul reprezintă unul dintre principalele centre turistice ale
României.[295][294] Bucureştiul se remarcă prin de amestecul eclectic de stiluri arhitecturale, începând
de la Curtea Veche, rămăşiţele palatului din secolul al XV-lea al lui Vlad Ţepeş - cel care a fost fondatorul
oraşului şi, totodată, sursa de inspiraţie pentru personajul Dracula -, la biserici ortodoxe, la vile în stil
Second Empire, la arhitectura greoaie stalinistă din perioada comunistă şi terminând cu Palatul
Parlamentului, o clădire colosală cu şase mii de încăperi, a doua ca mărime în lume după Pentagon.[296]
Printre cele mai importante obiectivele turistice ale municipiului Bucureşti se numără: Ateneul Român,
Arcul de Triumf, Palatul Băncii Naţionale, Teatrul Naţional, Universitatea Bucureşti, Parcul Cişmigiu,
Grădina Botanică, Parcul Herăstrău, Muzeul Satului, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul
Naţional de Istorie al României, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, Biserica
Stavropoleos, Hanul lui Manuc.[297][298] De asemenea, aici se organizează, în fiecare an, Târgul de
Turism al României.[299][300]

Bucovina este situată în partea de nord a României, în nord-vestul Moldovei. Regiune montană
pitorească, cu tradiţii etnografice ce dăinuie nealterate, Bucovina se remarcă printr-o activitate turistică
dinamică, datorată în primul rând mănăstirilor. Cele cinci mănăstiri cu pictură exterioară, intrate în
patrimoniul turistic mondial, îşi păstrează caracteristicile după mai bine de 450 de ani.[301][302]

România are o cultură unică datorită aşezării sale geografice şi a evoluţiei istorice distincte.[303] Este
fundamental definită ca fiind un punct de întâlnire a trei regiuni: Europa Centrală, Europa de Est şi
Europa de Sud-Est, dar nu poate fi cu adevărat inclusă în nici una dintre ele.[304] Identitatea
românească a fost formată pe un substrat din amestecul elementelor dacice şi romane, cu multe alte
influenţe.[305]

Cultura de tip folcloric din spaţiul românesc funcţionează în cea mai mare parte ca sinteză a elementelor
împrumutate de la alte populaţii, originalitatea ei constând în modul de îmbinare şi selectarea acestora.
[306] În antichitate şi în evul mediu, cele mai importante influenţe au fost din partea popoarelor slave
care au migrat în spaţiul carpato-dunărean şi care s-au format în vecinătatea ei — Bulgaria, Serbia,
Ucraina, Polonia şi Rusia —, din partea grecilor din Imperiul Bizantin şi mai apoi, sub protecţie turcă, din
Fanar, din partea Imperiului Otoman, de la maghiari, precum şi de la germanii care trăiesc în
Transilvania.[307] Cultura modernă română a apărut şi s-a dezvoltat în aproximativ ultimii 250 ani sub o
puternică influenţă din partea culturilor din vestul Europei, în special cea franceză[308] şi cea germană.
[309][310][311] În plus, sub influenţa tradiţiei bizantine şi slavone, românii sunt, de asemenea, singurul
popor creştin ortodox dintre popoarele latine.[312][313]

Umanismul a apărut în Moldova în secolul al XVII-lea venit, în general, pe filieră poloneză.[314] Cel mai
important reprezentant al său, Miron Costin, a scris o cronică a istoriei Moldovei.[315][316] Alţi umanişti
au fost Dimitrie Cantemir[317] şi Constantin Brâncoveanu.[318] Principalii reprezentanţi ai Iluminismului
au fost Gheorghe Asachi, Ion Budai Deleanu şi Dinicu Golescu.[319] Unirea Principatelor Române din
1859 a dat un impuls deosebit societăţii şi culturii româneşti.[320] Pe baza unor înalte şcoli deja
existente au fost întemeiate universităţi la Iaşi[321] şi la Bucureşti,[322] iar numărul de instituţii
culturale şi ştiinţifice a crescut semnificativ.[323] Un mare impact în literatura română l-a avut cercul
literar Junimea, fondat de un grup de personalităţi în jurul criticului literar Titu Maiorescu, în 1863.[324]
Acesta a tipărit revista Convorbiri literare, unde au publicat, printre alţii, Mihai Eminescu, poetul
naţional al României, Ion Creangă, Vasile Alecsandri şi Ion Luca Caragiale, cel mai important dramaturg
român.[324][325] În aceeaşi perioadă, Nicolae Grigorescu a fost unul dintre fondatorii picturii române
moderne.[326]
Prima jumătate a secolului al XX-lea este un moment important pentru cultura română, aceasta
atingând nivelul său maxim de afirmare internaţională în armonie cu tendinţele culturale europene.
[327] Cel mai de seamă artist plastic, care a ocupat un loc deosebit şi în istoria artei mondiale, a fost
sculptorul Constantin Brâncuşi, o figură centrală a mişcării artistice de avangardă şi un pionier al
captărilor, inovator în sculptura mondială prin imersiunea în sursele primordiale ale creaţiei populare.
[328] Începutul secolului al XX-lea a fost, de asemenea, o perioadă importantă pentru proza
românească, în care au activat personalităţi precum romancierii Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu şi
Camil Petrescu. În dramaturgie, un talent aparte a fost Mihail Sebastian, iar Lucia Sturdza Bulandra a fost
actriţa cea mai reprezentativă pentru această perioadă.[320]

Poezia interbelică va ajunge să se sincronizeze cu marea poezie europeană. Cei mai însemnaţi poeţi din
această perioadă sunt: George Bacovia,[329] Tudor Arghezi şi Ion Barbu.[330] De asemenea, Tristan
Tzara, unul dintre fondatorii mişcării dadaiste, era originar din România.[331] De asemenea, în timpul
acestei epoci s-au ivit şi în filozofia română figuri ca Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Tudor Vianu şi Vasile
Conta.[320] În domeniul istoriei, perioada a fost dominată de marele erudit Nicolae Iorga.[320]

După cel de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist a introdus o cenzură aspră şi a folosit cultura ca
pe un mijloc de control şi subordonare a poporului. Libertatea de exprimare a fost constant
restricţionată pe diverse căi. În această perioadă, personalităţi dintre cele mai reprezentative au fost:
scriitorii Marin Preda, Nicolae Breban, poeţii Nichita Stănescu, Marin Sorescu, precum şi criticii literari
Nicolae Manolescu şi Eugen Simion.[332] O altă consecinţă a atitudinii comuniste faţă de elite, în
general, a fost apariţia, pentru prima dată in istoria României, a unei diaspore adevărate incluzând mari
personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale: George Emil Palade(laureat al Premiului Nobel în Biologie);
Mircea Eliade, renumitul istoric al religiilor; Eugen Ionescu, dramaturg al absurdului şi Emil Cioran.[311]
Alţi membri al diasporei, au fost Sergiu Celibidache şi Ionel Perlea, renumiţi dirijori.

Muzica românească cuprinde totalitatea creaţiilor muzicale elaborate de către români şi strămoşii
acestora. Posibilitatea de a trata muzica daco-geţilor şi a protoromânilor este foarte limitată din pricina
documentaţiei minime păstrate. Începând cu Evul Mediu, situarea la confluenţa dintre est şi vest a
determinat o diferenţiere între muzicile gustate în primele state româneşti: cele aşezate în apus
beneficiază de influenţe vestice, în vreme ce statele situate în est preiau elemente din muzicile
bizantină, slavă şi, mai târziu, turcească. Aceste influenţe au acţionat atât asupra muzicii folclorice, cât şi
a muzicii erudite (muzică religioasă – gregoriană în apus şi bizantină în răsărit – şi muzică cultă laică).
[333] Folclorul muzical românesc cuprinde toate creaţiile culturii spirituale populare româneşti din
domeniul artei sunetelor. Se face referire la moştenirea muzicală a românilor de la sat dintotdeauna şi a
popoarelor din care ei au luat naştere.[334] Sub delimitarea folcloristicii,[335] folclorul muzical
constituie o ramură a creaţiei tradiţionale româneşti, alături de: folclorul literar, dans şi teatrul popular.
[336][337] La începutul secolului XX se remarcă compozitorul George Enescu, primul creator român ce
realizează o sinteză organică, profundă între muzica folclorică românească şi tendinţele muzicii culte ale
vremii sale (este epoca romantismului târziu);[338] el foloseşte un limbaj muzical modern şi
experimentează în ariile modală şi microtonală.[339] Enescu este considerat cel mai valoros compozitor
român din toate timpurile.[340]

În domeniul tehnic se pot nota realizări spectaculoase în domeniul aviaţiei, făcute de Traian Vuia, Aurel
Vlaicu, Aurel Persu şi Henri Coandă.[341][342] Unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti este Anghel
Saligny —- remarcabil inginer constructor, realizatorul multor invenţii şi premergător mondial al ştiinţei
construcţiilor metalice şi de beton armat.[343] În arhitectură, printre realizările semnificative, putem
cita: Biserica Neagră, Castelul Bran, Castelul Huniazilor şi Castelul Peleş.[344] În epoca modernă, Ion
Mincu este fondatorul şcolii române de arhitectură.[345] În medicină, o mare contribuţie adusă
societăţii umane a fost rolul jucat în descoperirea insulinei de către omul de ştiinţă român Nicolae
Paulescu.[346] De asemenea, Gheorghe Marinescu a fost un important neurolog, iar Victor Babeş a fost
unul dintre primii bacteriologi.[347] Gheorghe Ţiţeica a fost unul dintre cei mai remarcabili
matematicieni români.[348]

Cinematograful a apărut în România la 27 mai 1896 iar primele proiecţii au avut loc în Bucureşti la sediul
ziarului de limba franceză L’Indépendance Roumaine.[349] Printre cei mai importanţi regizori români, se
numără: Jean Georgescu, Victor Iliu, Liviu Ciulei, Ion Popescu-Gopo, Lucian Pintilie, Dan Piţa, Alexandru
Tatos, Mircea Daneliuc şi Sergiu Nicolaescu. Dintre filmele româneşti cu distincţii internaţionale pot fi
amintite: Pădurea spânzuraţilor, Răscoala, A fost sau n-a fost? şi California Dreamin' (Nesfârşit). Alte
filme din ultimii ani care s-au bucurat de succes internaţional sunt: Moartea domnului Lăzărescu, regizat
de Cristi Puiu şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile realizat de Cristian Mungiu şi premiat cu Palme d’Or la
Cannes.[350] Printre cei mai talentaţi actori români, se numără: Radu Beligan, Constantin Tănase, Florin
Piersic, Gheorghe Dinică, Toma Caragiu, Florian Pittiş, Mircea Diaconu, Marcel Iureş, Maia Morgenstern
şi Dan Puric.

Lista Patrimoniului Mondial UNESCO include monumente din România precum: aşezările săseşti cu
biserici fortificate din Transilvania, bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din
Maramureş, Mănăstirea Horezu, Cetatea Sighişoarei, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei şi Delta
Dunării.[351][107] De asemenea, în 2007, oraşul Sibiu a fost capitală europeană a culturii împreună cu
Luxemburg.[352]

Armata Română este formată din trei categorii de arme: Forţele Terestre, Forţele Aeriene şi Forţele
Navale, aflate sub comanda Statului Major General, direct subordonat Ministerului Apărării Naţionale.
Pe timp de război, Preşedintele României este comandatul suprem al Forţelor Armatei. Ministerul
Apărării Naţionale are prevăzute, potrivit proiectului pe 2009, cheltuieli în valoare de 7,65 miliarde de
lei, respectiv 1,3% din PIB,[353] ceea ce reprezintă cu aproximativ două miliarde de lei mai puţin faţă de
suma prevazută în proiectul fostului Guvern Tăriceanu.[354] Modernizarea armatei române necesită, în
următorii 10 ani, 13 miliarde euro, doar pentru programele mari de înzestrare, planificate atât pentru
forţele aeriene, cât şi pentru cele terestre şi navale.[355] În prezent, numărul total de efective
participante la misiuni internaţionale este de 1601.[356] Momentan, sunt trupe române în Bosnia şi
Herţegovina, Kosovo, Irak şi Afganistan.[357] Serviciul militar obligatoriu a fost eliminat din 2007.[358]
[359][360]
Ca urmare a aderării României la NATO în 2004, a urmat o perioadă de pregătiri intensive pentru
transformarea armatei într-o instituţie profesionistă până în anul 2007, urmând a avea 90.000 de
angajaţi, dintre care aproximativ 75.000 de militari şi 15.000 civili.[361] Dintre cei 75.000, circa 45.800
vor reprezenta forţele terestre, circa 13.250 forţele aeriene şi 6.800 forţele navale, restul de 8.800
având alte sarcini.[362] În prezent Armata Română trece printr-un proces de restructurare în trei stagii.
Primul stagiu va fi completat în 2007. Anul 2015 va marca sfârşitul celui de-al doilea stagiu, când forţele
armate vor fi reduse la 80.000 de oameni. Întregul proces este estimat să fie completat în 2025. Aceste
modificări au ca scop modernizarea structurii forţelor armate, prin reducerea personalului şi
achiziţionarea de tehnologie nouă şi îmbunătăţită, compatibilă cu standardele NATO.[363]

Potrivit unui material difuzat de Ministerul Apărării Naţionale (MApN), prioritatea în domeniul
achiziţiilor de echipamente moderne o deţin forţele aeriene.[364] O realizare a Forţelor Aeriene a fost
modernizarea elicopterului IAR - 330 SOCAT, realizată cu ajutorul unei firme israeliene, care a dus la
asigurarea interoperabilităţii cu sistemele NATO[364] Tancul mijlociu românesc TR-85 M1 a intrat recent
în dotarea Forţelor Terestre ale armatei române, el fiind varianta modernizată a principalului vehicul de
luptă al infanteriei.[364] Obiectivul principal al Statului Major al Forţelor Navale a fost şi este achiziţia,
revitalizarea şi modernizarea fregatelor Regele Ferdinand şi Regina Maria.[364]

La 12/24 noiembrie 1859, Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, este
înfiinţat Statul Major General.[365] Bazele moderne ale constituirii şi consacrării Forţelor Terestre pot fi
plasate în timp din cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[366] Aviaţia militară română a luat
fiinţă în anul 1910 datorită colaborării societăţii civile cu Ministerul de Război, iar primul avion militar de
concepţie şi construcţie românească, proiectat de inginerul aviator Aurel Vlaicu şi realizat la Arsenalul
Armatei, a zburat la 17 iunie 1910.[367]

După unirea Principatelor Române, în anul 1859, s-a acţionat pentru contopirea flotelor din Moldova şi
Muntenia şi organizarea unei structuri navale unitare ce s-a numit Corpul Flotilei. Prima flotilă militară a
statului român a avut în compunere 6 şalupe-canoniere şi era dispusă în 6 baze, în porturile Chilia,
Ismail, Galaţi, Brăila, Giurgiu şi Calafat.[368] NMS Delfinul este numele a primului din cele două
submersibile cu acest nume ale Marinei Militare Române.[369] Cel actual, numit tot „Delfinul” în
memoria primului, a fost construit în URSS.[370] Marina militară Română mai avea înainte de al Doilea
Război Mondial alte două submarine: Rechinul şi Marsuinul.[371]

În Armata României, uniformele militare sunt purtate conform unui regulament.[372] Toţi militarii,
indiferent de grad, inclusiv cei în rezervă şi în retragere care au aprobare de a purta ţinută militară, sunt
obligaţi să cunoască şi să aplice prevederile acestuia privind ţinutele.[372] Etapele de evoluţie a
uniformelor militare româneşti sunt legate de momente ale organizării armatei şi reflectă caracterele
epocii.[372] Distincţiile militare onorifice sunt însemne care simbolizează aprecierea faptelor deosebite
săvârşite în timpul îndeplinirii misiunilor militare. Ele cuprind embleme, insigne onorifice, plachete,
denumiri onorifice şi distincţii de serviciu.[373]
Clubul sportiv al armatei, Steaua, a fost înfiinţat la 6 iunie 1947, pentru a continua într-un cadru
instituţionalizat vechea tradiţie a practicării sportului în Armata României. În cei 60 de ani de existenţă,
sportivii clubului s-au aflat în permanenţă printre protagoniştii întrecerilor naţionale şi internaţionale.
[374] În fiecare an, pe 25 octombrie se sărbătoreşte Ziua Armatei,[375] iar pe 1 decembrie, de Ziua
Naţională a României, în Bucureşti şi la Alba-Iulia au loc numeroase parade militare.[376] În Bucureşti se
află Universitatea Naţionala de Apărare[377] şi Muzeul Militar Naţional.[378]

Primele asociaţii sportive din România au fost înfiinţate la mijlocul secolului al XIX-lea. Una din primele s-
a numit „Societatea de dare la semn” (înfiinţată în timpul domniei lui Al. I. Cuza).[379] În primii ani ai
secolului al XX-lea s-au extins sporturi precum boxul, ciclismul şi mai târziu jocurile de echipă. Primul
meci de fotbal oficial s-a jucat la Timişoara în 1902 iar în 1910 a fost înfiinţat primul club de rugby în
Bucureşti. Doi ani mai târziu a fost înfiinţată în capitală Federaţia Societăţilor Sportive din România, fiind
urmată de înfiinţarea Comitetului Olimpic Român în 1914.[380] Prima instituţie de învăţământ superior
în acest domeniu, Institutul Naţional de Educaţie Fizică, şi-a deschis porţile în 1923. În perioada dintre
cele două războaie mondiale sportivii români au obţinut primele victorii în concursurile internaţionale.
[379]

Oina — sau hoina cum i se mai spunea — este socotită un joc sportiv naţional pentru români, având, pe
pământul românesc, o vechime de cel puţin 6 secole, aşa cum menţionează cronici şi hrisoave care îi
subliniază popularitatea de care se bucura printre copii şi tineri, oşteni şi voievozi. În timpul lui Vlaicu
Vodă, anul 1364, oina se juca în Ţara Românească, ea pătrunzând peste tot: în sate, în comune, în viaţa
oamenilor.[381] Jocul de oină aminteşte de o veche îndeletnicire a daco-romanilor, păstoritul. A „oina”
oile înseamnă a le coborî toamna de la munte la şesul verde, într-o zonă sau localitate din apropierea
unui râu, fenomen numit transhumanţă.[382]

Echipa naţională de fotbal a României îşi începe activitatea prin meciul de la 8 iunie 1922 de la Belgrad,
contra Iugoslaviei, scorul fiindu-i favorabil cu 2-1. La 20 mai 1923 Comisia de Fotbal a FSSR (Federatia
Societatilor Sportive din Romania) este admisă la Congresul de la Zürich ca membră a FIFA. În această
calitate de membră a FIFA, România participă la Turneul Olimpic de Fotbal de la Jocurile Olimpice din
1924 desfăşurate la Paris. Federaţia Română de Fotbal este membră fondatoare a UEFA în 1954. Din
august 1990, FRF a devenit organ independent de conducere al mişcării fotbalistice din România, primul
preşedinte ales fiind Mircea Sandu.[383]

La nivel internaţional, selecţionata de fotbal a României a participat până acum la 7 Campionate

Mondiale de Fotbal. Cele mai mari succese le-a înregistrat pe parcursul anilor '90. În 1994, la
Campionatul Mondial din Statele Unite, echipa României a reuşit să ajungă până în sferturi, clasându-se
atunci pe poziţia 6 în clasamentul FIFA. Liderul generaţiei de aur[384] a fotbalului românesc este
Gheorghe Hagi.[385] În prezent, dintre fotbaliştii români celebri pot fi amintiţi Adrian Mutu şi Cristian
Chivu.

Cel mai cunoscut club de fotbal din România este Steaua Bucureşti, care în 1986 a fost prima echipă din
estul Europei şi singura din România ce a câştigat Cupa Campionilor Europeni.[386] De asemenea, în
1989 a mai jucat o finală a Cupei Campionilor Europeni.[386] Altă echipă de succes din fotbalul
românesc este Dinamo Bucureşti care a jucat o semifinală a Cupei Campionilor Europeni în 1984, iar în
1990 semifinala Cupei Cupelor UEFA.[387]

Prima participare a României al Jocurile Olimpice a fost în 1900 când a participat doar cu un singur
sportiv. Mai apoi, delegaţia României a fost prezentă la toate ediţiile Jocurilor Olimpice începând cu anul
1924, excepţie făcând două ediţii de vară, cele din 1932 şi 1948 şi una de iarnă, cea din 1960. România
are un palmares de 292 de medalii (din care 86 de aur, 89 de argint şi 117 de bronz)[388] câştigate de
sportivi la Jocurile Olimpice de vară, de la prima ediţie, Paris, 1924 până la ediţia Beijing 2008.[380]
Prima medalie olimpică, una de bronz, a fost câştigată la Paris în 1924 de către echipa de rugby. Ea a fost
urmată de una de argint la cursele de cai la Olimpiada din Berlin din 1936.[379] Primele titluri de
campion mondial au fost câştigate în 1934 şi 1936 la sanie, în timp ce boxul românesc obţinea primul
titlu european în 1930 prin Lucian Popescu. În anii '50 s-au înregistrat succese notabile la tenis de masă
feminin, tir, box, lupte şi haltere.[379] Dintre sportivii din această perioadă pot fi amintiţi Iosif Sîrbu şi
Iolanda Balaş. La caiac-canoe România s-a remarcat prin Ivan Patzaichin[389] iar la canotaj prin Elisabeta

Gimnastica românească a avut un număr semnificativ de succese fapt pentru care România a devenit
cunoscută în întreaga lume. Nadia Comaneci, prin performanţele sale răsunătoare consemnate de
istoria sportului ca expresie a perfecţiunii este recunoscută peste ani de mişcarea olimpică ca sportiva
secolului al XX-lea.[391]

La 2 mai 1910 se înfiinţează grupare polisportiva „Tenis Club Roman” (TCR). Aceasta reunea mai multe
discipline: sporturi atletice, canotaj, footbal-rugby (denumirea englezească a rugby-ului), fotbal, înot,
patinaj, sporturi de iarnă, scrimă, tenis şi tir. Culorile noului club erau alb si verde, iar numarul
membrilor se apropia de 350. Jocul de rugby avea să apară în cadrul acestui club peste doi-trei ani,
printre promotorii acestei discipline numărându-se Grigore Caracostea şi Mircea Iconomu.[392] La fel
cum s-a întâmplat şi cu jocul de fotbal, primele noţiuni legate de rugby, precum şi cele dintâi baloane de
joc, au fost aduse la Bucureşti de către tineri români care studiaseră la Paris. Acest proces s-a petrecut
pe la începutul secolului al XX-lea.[393][394][395][396]
Jocul de baschet se răspândeşte în Europa la începutul secolului al XX-lea, fiind prezentat demonstrativ
la Jocurile Olimpice din 1904, de la St. Louis. În 1932 se constituie Federaţia Internaţională de Baschet
Amator (F.I.B.A.). România s-a aflat printre cele 8 ţări membre fondatoare ale forului mondial alături de
Anglia, Argentina, Cehoslovacia, Grecia, Italia, Lituania, Elveţia şi Portugalia. Din 1935 se dispută
campionatele europene (la care a participat şi o echipă din această ţară). În România, primele
demonstraţii de baschet au fost efectuate în 1920. Până în 1923, baschetul se practica în special în
liceele din capitală, organizându-se sporadic competiţii interşcolare. Federaţia Română de Baschet şi
Volei ia fiinţă în 1931. Dintre performanţele României pe plan internaţional menţionăm clasarea de 3 ori
pe locul IV la campionatele feminine europene (1964,1966, 1968) şi de 2 ori pe locul V la cele masculine
(1957,1967). În 1981, la Campionatele Mondiale Universitare echipa de fete a României s-a clasat pe
locul III, cucerind medalia de bronz, iar echipa masculină a ocupat locul IV.[397]

Cu Ion Ţiriac şi Ilie Năstase (ultimul fiind câştigătorul marelui premiu FILT în 1972 şi 1973) România a fost
de trei ori finalistă în Cupa Davis, fără însă a o câştiga vreodată.[379] Echipa masculină de handbal a
câştigat 4 titluri mondiale.[398]

În România, scrima este rezultatul împletirii mânuirii armelor şi activităţilor militare organizate cu
influenţa străină pătrunsă prin intermediul războaielor şi schimburilor economice şi culturale, fiecare
epoca aducându-şi contribuţia la scrima sportivă de astăzi. În perimetrul ţării această activitate s-a aflat
printre primele discipline sportive. Prima participare românească la un concurs internaţional de scrimă
are loc în 1910, în Franţa, Mihai Savu ocupând locul I. În 1911, la Paris, românul Dinu Cesianu cucereşte
primul loc la un concurs internaţional de spadă. În 1932, forul sportiv U.F.S.R. recunoşte oficial Federaţia
Română de Scrimă.[399]

Atletismul apare în România la sfârşitul secolului al XIX-lea, la iniţiativa studenţilor care studiau în ţările
occidentale. În timpul vacanţelor, aceştia promovau atletismul organizând competiţii de alergări, sărituri
şi aruncări. Primele Campionate Naţionale ale României sunt organizate în 1914, la 16 probe, şi se
adresează doar bărbaţilor. Un an mai târziu, în 1915, se inaugurează la Bucureşti primul teren de
atletism, pe locul care devine ulterior Stadionul Tineretului. Primul concurs organizat de atletism are loc
în 1882 la Bucureşti, cu participarea elevilor de la liceele Sf. Sava şi Matei Basarab.[400] La atletism,
Gabriela Szabó a fost, de asemenea, de trei ori campioană mondială.[401]