Reflecţii psihologice despre victimă

1. Analiza psihologică a victimelor criminalităţii

2. Consecinţe psihologice ale victimizării.
2.Stabilirea contactului psihologic dintre colaboratorul de poliţie şi victimă
Psihologia victimei analizează factorii de formare a gradului de vulnerabilitate victimală,
conduita victimei în fazele preinfracţională, infracţională şi postinfracţională, ceea ce determină
locul şi rolul victimei în cuplul penologic. Totodată, elaborează recomandări practice de audiere
eficientă prin stabilirea contactului psihologic cu victimele, de oferire a asistenţei psihologice în
măsura posibilităţilor din partea organului de drept. Pe aceiaşi linie de gândire, nu în ultimul
rând, pune accentul pe elaborarea strategiilor, măsurilor de prevenire şi de contracarare a
victimizării.
1. Analiza psihologică a victimelor criminalităţii
Activitatea practică a organelor de poliţie presupune manifestarea atitudinii binevoitoare
de înţelegere şi susţinere a victimelor diverselor infracţiuni. Atitudinea corespunzătoare
favorizează obţinerea informaţiei de la pătimaş despre eveniment, ceea ce semnifică o sursă
primară în descoperirea infracţiunii şi evitarea erorilor judiciare. Locul şi rolul victimei în cuplul
penal este reevaluat potrivit maximei „aşa cum nu toţi autorii unor acte penale sunt vinovaţi, tot
aşa nu toatele victimele sunt inocente”.
Л.Васильев (2003)1 consideră că totalitatea calităţilor, trăsăturilor de personalitate a
pătimaşului condiţionează victimizarea numai la interacţiunea cu particularităţile individuale ale
infractorului datorită prezenţei unor factori obiectivi.
În acest context, victimologii se interesează de relaţia infractor-victimă. Pentru ei este
important să afle dacă victimele au luat parte la infracţiune şi dacă împart sau nu
responsabilitatea cu infractorii de comiterea faptei.
Multiplele cercetări au evidenţiat că, deşi există cazuri în care între infractor şi victimă
nu s-a evidenţiat nici un fel de legătură anterioară, privind din perspectivă strict psihologică, nici
o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită răspundere legală de actul infracţional. Ca
exemplu, persoana este violată în rezultatul flirtului, consumului de băuturi alcoolice cu tineri
necunoscuţi într-un local distractiv. Insuficientă securizare şi lipsa spiritului de observaţie a
pasagerilor în timpul călătoriilor în transportul public poate avea ca urmare jefuirea acestora.
Acceptând aceste puncte de vedere trebuie de relatat că „partea de vină” este exprimată de
profilul psihologic individual al pătimaşului. Prin urmare, în faza preinfracţională victima
manifestă o serie de stări, trăsături, aptitudini care atrag asupra sa un anumit tip de infractori:
oboseala (furt), siguranţa de sine (tâlhărie), superfecialitate (escrocherie), nevroză (omor, viol),
temperament energic, vioi (fraudă), reacţii inhibate (şantaj). În faza infracţională victimele pot
exterioriza activism, calităţi volitive, mândrie, retragere, stres, frustrare, panică, utilizarea forţei
fizice, stare de afect etc.
Mult mai dificilă pentru victime este faza postinfracţională, deoarece infracţiunea comisă
poate declanşa frică, ură, ruşine, depresie, melancolie, nevroză, psihoză, indiferenţă faţă de sine,
agresivitate faţă de semeni, alcoolism, narcomanie.
Aşadar unele persoane sunt predispuse victimizării în funcţie de potenţialul de
receptivitate victimală, care-i condiţionat de două tipuri de factori:2 personali – vârstă, aspect
bioconstituţional, instruire, educaţie, IQ, temperament, caracter, handicapuri fizice şi psihice,

1
Л.Васильев. Op. cit.
2
N.Mitrofan, V.Zdrenghea, T.Butoi. Op.cit.
sociabilitate, experienţă socială redusă, retard mintal, capacitate de concentrare şi distribuţie a
atenţiei, iluzii, stare de stres, depresie, instabilitatea emoţională etc.; situaţionali – consumul
exagerat de băuturi alcoolice, relaţii extraconjungale, călătorii în transportul public, jocuri de
noroc, plimbări prin locuri periculoase etc.
Plecând de la această idee, de specificat că în activitatea practică omul legii trebuie să
acorde atenţie deosebită asupra psihocomportamentului pătimaşului şi, astfel, va concluziona
adecvat rolul şi apartenenţa victimei la infracţiune.
Cu toate acestea victimele trebuie să primească ajutor de natură juridică, materială,
medicală, psihologică, conform legilor dreptului şi moralei, precum şi să fie respectate drepturile
şi libertăţile lor ca cetăţeni.
Analiza diferitor tipuri de victime în funcţie de particularităţile psihologice, biologice,
sociale a condus spre evidenţierea unor Consecinţe psihologice, materiale, sociale comune
(Institutul „Societatea deschisă”, Budapesta, 2001).
Reacţii emoţionale
Depresia – victima este pesimistă şi inhibată, îi vine greu să se concentreze la diferite
activităţi, îndeosebi, să execute sarcinile de serviciu. Prezintă dificultăţi de gândire şi comunicare
şi denotă apatie, tristeţe din cauza infracţiunii produse.
Starea de frustrare este percepută de victimă ca o lipsă de securizare a bunurilor proprii,
a celor din anturaj sau a proprii persoane. În asemenea caz frustrarea generează tulburări
psihosomatice.
Starea de stres reprezintă o reacţie emoţională a organismului la infracţiunea produsă
pentru a depăşi situaţia critică. Simptomele stresului înscriu: dureri de cap, nervozitate,
agresivitate, agitaţie, insatisfacţie, disconfort, incordare, tensiuni, coşmaruri, anxietate, disfuncţii
ale tractului digestiv, insomnie etc.
Lipsa de apărare şi neputinţa – se creează impresia că victima şi-a pierdut sentimentul
încrederii în sine, care era atât de evident în trecut. Infracţiunile generează la victime o stare de
incapacitate, în care ele se simt inapte de a se controla sau de a stăpâni situaţia. Astfel de
sentimente sunt deosebit de puternice în cazul evenimentelor subite, când victimele afectate nu
au avut timp pentru a se pregăti psihologic. Victima conştientizează faptul că destinul său s-a
aflat în mâinile unor oameni delincvenţi, ceea ce o face să se simtă neajutorată şi decepţionată.
Dintr-o persoană plină de viaţă brusc s-a transformat în una pesimistă şi deziluzionată.
Hipertrofierea stării de anxietate şi creşterea irascibilităţii – persoana devine foarte
sensibilă şi nervoasă („astfel de lucruri se pot întâmpla oricând!”). Evenimentele ce amintesc
fapta, adeseori provoacă o mare surprindere, ceea ce duce la accentuarea stării de anxietate şi
angoasă. Orice om devine suspect, iar în orice suspect se ascunde o persoană periculoasă şi
agresivă. Victima este pregătită să vadă pericol pretutindeni: la serviciu, pe stradă, în magazine
etc. La urma urmei, „experienţa demonstrează că este imposibil să fii excesiv de precaut în
acţiuni, ceva se poate întâmpla înainte de a-ţi da seama”. Persoanele cuprinse de anxietate sunt
mereu în alertă, au senzaţii penibile de neputinţă în faţa pericolului pe care-l „simt” că se
apropie, au scăderi în randamentul intelectual.
Frica – se poate manifesta faţă de o posibilă repetare a celor întâmplate sau, în general,
faţă de „destin”, predominând starea de insecuritate. Aceste afecte se pot concentra şi asupra
altui eveniment din viaţă, deoarece, când persoana sesizează stare de frică, ea nu întotdeauna
conştientizează motivul. Frica influenţează toate procesele psihofiziologice şi produce modificări
însemnate în funcţionarea organismului victimei. Unele victime dominate de frică devin
impulsive, au mişcări dezordonate şi însoţite de accese de plâns, iar altele rămân stupefiate sau
îngrozite.
Mânia şi sentimentul vinovăţie. Mânia este o emoţie violentă şi agresivă produsă de
ofensă sau nedreptate, adică de evenimentul infracţional. Mânia provoacă o excitaţie verbală şi
motrică, descărcări emotive. Victima poate simţi mânia într-un sens mai general, de exemplu ar
putea fi îndreptată împotriva lumii întregi, care a permis comiterea unei astfel de nedrepţi. În
afară de cele menţionate, victima poate fi mânioasă pe sine însăşi pentru că nu a întreprins careva
măsuri întru prevenţia incidentului, deoarece mânia anulează controlul conştient. De obicei,
oamenii simt necesitatea de a găsi o explicaţie faptei produse, în scop de a analiza motivul.
Găsindu-se vinovat de cele întâmplate („eu trebuia să fi prevenit aceasta”), victimele descoperă
cauza celor întâmplate şi motivul realizării infracţiunii asupra sa, ceea ce duce la apariţia
sentimentului de culpabilitate.
Senzaţia de singurătate – trăirea unei experienţe cu efect de traumă are loc într-o izolare
relativă, dincolo de sprijinul persoanelor din jur. Victimele pot să se simtă foarte singuratice,
convinse că nimeni nu înţelege cu adevărat prin ce ele au trecut sau care au fost sentimentele
cauzate de cele întâmplate. Victima nu întotdeauna poate să-şi împărtăşească emoţiile sale, fapt
care sporeşte comportamentul de izolare şi singurătate.
Agitaţia şi instabilitatea comportamentală – credinţa într-o lume „dreaptă” şi gândul că
„aceasta niciodată nu s-ar fi putut întâmpla cu mine” se atestă a fi nefondate. Reacţiile proprii ale
victimei, cât şi reacţiile celor din jur, se dovedesc a fi necunoscute şi greu de înţeles, ceea ce
duce la o schimbare în concepţia sa despre lume şi modul de a percepe mediul înconjurător.
Aceasta, la rândul său, provoacă apariţia unei stări de agitaţie şi confuzie. Victima sesizează
nelinişte sufletească care se răsfrânge în comportament prin labilitate şi tulburări de somn,
palpitaţii, modificări în voce, de puls.
Dereglări ale memoriei şi incapacitatea de a se concentra – după o experienţă dură cu
efecte traumatizante se implică o serie de procese emoţionale, care provoacă reprezentări frânte
despre eveniment. Imaginile care s-au întipărit apar pe prim plan, creierul abundă de mulţime de
gânduri care mai apoi dispar. În rezultat, se întâmplă ca memoria să nu funcţioneze într-un regim
optim şi victima poate avea greutăţi în concentrarea atenţiei asupra altor evenimente. Ea
descoperă la un moment dat, că nu ţine minte multe momente din infracţiune.
Consecinţe fizice şi psihofiziologice
Unele crime sau delicte pot cauza victimei grave sau uşoare leziuni corporale.
Cicatricele şi/sau invaliditatea permanentă sau temporară, sau nevoia de reabilitare psihofizică
reprezintă consecinţe greu de suportat de către victime. Un eveniment şocant cauzează urmări
fizice şi psihofiziologice de tip: durere de cap sau alte tipuri de durere provocate de încordare
(durere în regiunea gâtului, umerilor, a spinării); tremur; extenuare; dereglări ale somnului
(insomnie, somnolenţă accentuată, coşmar etc.); dereglări ale funcţiei stomacului sau ale
intestinelor; dereglări sexuale; nivel ridicat al adrenalinei; tulburări ale tensiunii arteriale; lipsa
poftei de mâncare etc. Din nefericire fiecare victimă se confruntă cu o multitudine de consecinţe,
care sunt sesizate în mod individual cu intensitate diferită. Impactul victimizării asupra persoanei
este sesizat şi prin privarea de careva bunuri, producând pagube materiale.
Printre pagubele materiale suferite de victime pot fi menţionate:
 cheltuieli pentru îngrijire şi asistenţă medicală;
 pierderea venitului;
 cheltuieli pentru asistenţa psihomorală şi juridică;
 cheltuieli pentru asigurarea protecţiei;
  pierderea banilor, hârtiilor de valoare şi a altor bunuri de preţ în urma unei
infracţiuni;
 pagube cauzate locuinţei, bunurilor casnice, îmbrăcămintei;
 pagube provocate mijlocului de transport;
 cheltuieli necesare recalificării în cazul incapacităţii de a continua activitatea la
serviciul precedent;
 cheltuieli legate de împrumut etc.

2. Stabilirea contactului psihologic dintre colaboratorul de poliţie şi victimă

De obicei, colaborarea poliţiştilor cu victimele are loc imediat după incident, când
victima se află la o etapă (extrem de) emoţională, de „criză”. Dincolo de faptul că persoana încă
nu simte stare de frică sau anxietate, aceasta este totuşi o situaţie excepţională. La această fază
pentru victimă este dificil de a furniza informaţii logice şi coerente necesare pentru investigaţiile
organului de drept.
Tactica incipientă de contact are o importanţă vitală, incontestabilă pentru procesul de
trăire şi de depăşire a consecinţelor psihologice. Prin urmare stabilirea contactului psihologic cu
victima de către omul legii reprezintă condiţia primordială în aflarea adevărului. Contactul
psihologic în procesul audierii prevede:
1. Oferirea victimei a unui mediu nepericulos
Primele elemente de relaţionare cu victima se bazează pe oferirea ajutorului psihologic şi
demonstrarea susţinerii prin înţelegere de către colaboratorii de poliţie. Plasarea victimei într-un
mediu nepericulos, unde ea şi-ar putea reveni din starea de şoc, în cazul cercetării la faţa locului
este pasul de armonizare a personalităţii. Siguranţa poate fi asigurată în orice loc, de exemplu, s-
ar putea pur şi simplu să se afle cineva alături de victimă şi să se vorbească cu voce calmă. Dacă
veţi pronunţa cu voce moderată că incidentul „s-a sfârşit”, aceasta deasemenea o va ajuta să
conştientizeze că ea se află în siguranţă. O altă metodă de a-i inspira victimei încrederea în
securitate este adresarea întrebărilor despre ea şi propunerea de a bea ceva. Astfel victima
percepe faptul că nu mai este constrânsă şi că nu trebuie să facă nimic împotriva voinţei sale.
Înţelegerea situaţiei în care se află victima şi recunoaşterea o va ajuta să se simtă protejată.
2. Recunoaşterea emoţiilor
Este foarte important ca stările emoţionale ale victimei să nu fie ignorate sau negate.
Emoţiile, indiferent de ce natură sunt, nu trebuie percepute drept dovadă de „slăbiciune”.
Contactând cu victima, urmează ca reprezentantul poliţiei să-i asigure suficientă atenţie şi să
asculte relatările persoanei. Victima are nevoie de sprijin emoţional, deci în nici un caz ea nu va
fi insultată, ameninţată sau criticată. Aceasta este extrem de important pentru a nu spori
sentimentul de „neajutorare” sau de „comitere a greşelilor”.
3.Evitarea capcanelor
Poliţiştii care se concentrează asupra capturării imediate a criminalului, riscă de a nu
acorda victimei atenţia necesară, concentraţi fiind asupra tendinţei (nobile) de a soluţiona cazul.
Organul de drept nu trebuie să adreseze întrebări însoţite de o încordare emoţională mult mai
puternică, decât victima ar putea suporta. Un astfel de exemplu este situaţia în care victima
agresată sexual este rugată să povestească în detalii cele întâmplate. În scop de depăşire a
situaţiilor cu încărcătură emoţională şi echilibrare psihică a victimei se evită acţiunile:
a) Ignorarea procesele afective
Chiar dacă emoţiile nu sunt exteriorizate sau poliţistul nu le înţelege, este important ele
să fie recunoscute. În cazul în care stările afective ale victimei sunt ignorate, se instaurează
atmosfera de neglijenţă din partea organului de drept, iar audierea n-ar avea succes.
 b) Trivializarea emoţiilor
Astfel de comentarii ca „nu este chiar totul atât de rău” sau „mâine, când îţi vei veni în
fire, vei uita totul” ar putea fi înţelese corect, însă ele nu corespund intensităţii emoţiilor victimei
şi, deci, mai degrabă vor duce la un rezultat negativ.
Se poate întâmpla că însăşi victimele să atenueze gravitatea celor întâmplate prin remarci
de tipul „acestea urmau să se întâmple” sau „aceasta întotdeauna i se întâmplă cuiva”. În astfel
de situaţii, mai mult ca sigur victima îşi subapreciază propriile emoţii şi comportament.
c) Interpretarea emoţiilor
În cazul în care victimele nu vorbesc despre ceea ce simt, poliţistul, cu cele mai bune
intenţii, poate deduce nişte presupuneri greşite în legătură cu acesta. Pericolul creşte dacă
organul de drept a cunoscut o experienţă similară şi are convingerea că el „cunoaşte stările
emoţionale ale victimei”. Atitudinea respectivă nu ajută victima din simplul motiv că fiecare
persoană simte în mod diferit şi, din motivul că poliţistul interpretează greşit emoţiile victimei.
d) Reproşurile (admonestările)
Replici de tipul „nu ar fi trebuit să...”, „de ce te-ai dus...”, „trebuia să fii atent...” pot crea
o stare de confuzie şi înrădăcina subaprecierea capacităţilor victimei. În acelaşi timp se provoaca
un sentiment de umilinţă prin care victimei i se reproşează infracţiunea. Chiar şi atunci când
comportamentul victimei poate fi considerat drept o instigaţie, totuşi, este incorect de a-i obiecta
crima, ţinând cont de pagubele materiale şi psihofiziologice suportate de victimă.
e) Adresarea numeroaselor întrebări
De regulă, situaţia nu întotdeauna este suficient de clară, organul de drept are o mulţime
de întrebări privitoare la evenimentul infracţional. Pentru victima care se află într-o stare de
emotivitate sporită, aceste întrebări pot fi o sarcină mult peste puterile sale. Victima percepe
infracţiunea drept o realitate care pur şi simplu nu mai are nevoie de demonstrări sau de
explicaţii adăugătoare. În astfel de cazuri organul de urmărire penală nu va dobândi o
îmbunătăţire a calităţii informaţiei primite, dacă va continua să insiste asupra întrebărilor.
f) Întrebările „imposibile”
Colaboratorul de poliţie trebuie să cunoască exact ce s-a întâmplat în fazele pre-,
infracţională şi postinfracţională din considerente profesionale. Astfel, este posibil ca întrebările
privitoare la elucidarea faptelor şi detaliilor să fie dificile pentru victime, din motiv că
memorizarea procesului de infracţiune a fost insuficientă şi incompletă. Pentru evitarea adresării
întrebărilor imposibile este important de a „raporta” audierea la starea psihologică a victimei.
Întrebările, deci, se vor adresa atunci când victima va demonstra că este pregătită să răspundă la
ele.
g) Constrângerea / contactul fizic
Este primordial, în special pentru victimele crimelor sexuale, ca ele să se simtă stăpâne
pe situaţie şi pe propria soartă. Atingerea victimei fără invitaţia respectivă, de exemplu, punerea
mânii pe umăr (în scopul de a calma) poate avea rezultate negative. Urmează ca persoana de
drept să fie foarte atent în contactul fizic cu victima.
Orice discuţie cu victima îşi atinge scopul doar în măsura în care colaboratorul OAI ajută
interlocutorul să se exprime, îi stimulează disponibilitatea şi bogăţia universului interior. Este o
competenţă pe care omul legii o dobândeşte treptat; ea presupune cunoştinţe teoretice
psihologice, experienţă practică, autoobservare şi autoanaliză. Pentru stabilirea contactului
psihologic între organul de drept şi victime, este necesar de aplicat unele mecanisme psihologice
pe care spaţiul psihosocial intersubiectiv al convorbirii psihologice, le activează.
 Înţelegerea empatică a victimei de către organul de drept. Într-o discuţie, înţelegerea
empatică are la bază transpunerea sentimentală imediată, o identificare cu alte persoane la
3
tensiunea emoţională care o trăiesc într-o situaţie. „A fi empatic înseamnă, spune C.Rogers , a
percepe cu acurateţe cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate componentele sale emoţionale şi
semnificaţiile care-i aparţin „de parcă” a-i fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiţia „de
parcă”. Comportamentul empatic al organului de drept stimulează victima la comunicare
eficientă.
„Cum ştim dacă două persoane se află într-o relaţie empatică?”. Dacă, într-adevăr, într-o
relaţie de comunicare cuvintele contează atât de puţin (7 %, conform cercetării lui Mehrabian şi
Ferris), înseamnă că, în bună măsură, răspunsul la întrebările organului de drept trebuie căutate
în domeniul comunicării nonverbale şi paraverbale. Limbajul corpului şi tonalitatea vocii par să
joace rolul cel mai important în crearea unui bun raport psihologic. De câte ori, atunci când
dorim să intrăm în relaţie cu un copil mic, adoptăm o poziţie a corpului asemănătoare poziţiei
corpului lui, eventual ne sprijinim pe genunchi şi mâini, ne schimbăm vocea şi pronunţăm
cuvintele încercând să-l imităm cât mai bine. Acest lucru formează un fenomen natural
sincronizarea, care este un substrat eficient în stabilirea contactului psihologic cu victima. Pentru
descrierea unui bun raport psihologic se utilizează deseori metafora dansului. La fel ca într-un
dans, persoanele aflate într-o bună relaţie de comunicare răspund la mişcările celuilalt sau le
reflectă utilizând propriile mişcări. Limbajele corporale ale persoanelor respective sunt
complementare. Comportamentul nonverbal bine sincronizat cu cel al interlocutorului creează o
relaţie armonioasă care alimentează sentimentul de încredere reciprocă. Putem stabili o legătură
echilibrată cu aproape oricine, perfecţionându-ne în mod conştient tehnicile de empatizare pe
care le utilizăm spontan, cotidian. Pentru a intra în rezonanţă cu celălalt nu trebuie să copiem
într-o manieră perceptibilă, exagerată fiecare mişcare. O astfel de atitudine poate avea efecte
contrarii.
Sincronizarea verbală este un alt mijloc pentru stabilirea unui bun contact psihologic cu
victima. Organul de drept se racordează cu ceilalţi prin adaptarea tonalităţii, debitului, volumului
şi ritmul discursului său. Pentru stabilirea unui bun raport psihologic şi pentru menţinerea lui este
util să se sincronizeze cu victima, respectându-i astfel „harta”, imaginea pe care aceasta o are
4
despre ea însuşi şi despre situaţia în care se află .

3
S.Marcus. Empatie şi personalitate. Bucureşti, 1997.
4
I.Dafinoiu. Personalitatea. Metode de abordare clinică. Iaşi, 2002.