Bărbatul nu mai evoluează!

Noul rol al femeii - interviu

cu prof. univ. dr. Iulian APOSTU
dilemaveche.ro/sectiune/la-fata-timpului/articol/barbatul-nu-mai-evolueaza-noul-rol-al-femeii-interviu-cu-prof-univ-
dr-iulian-apostu

La faţa timpului

Alex GHEORGHE

Parte din titlul temei pe care o discutăm astăzi – „bărbatul nu mai evoluează“ – nu
este o întrebare, ci o constatare. Este un fapt. Am observat această tendinţă prin
opoziţie cu femeile care par a se coaliza pentru a schimba rolurile sociale. Sîntem în faţa
unui fenomen social sau nu înţeleg eu ceea ce văd?

Societatea contemporană evidenţiază mai degrabă un moment de tranziţie de la

tradiţionalitate la modernitate. Nu avem o majoritate conjugală în care distribuţia
sarcinilor domestice, relaţiile dintre bărbaţi şi femei sau tipul de gestiune a puterii în
cuplu să fie pe deplin echitabile. Dacă am citi statisticile ultimilor cinci ani am vedea că
marea pondere a sarcinilor din interiorul unei familii sînt realizate de femei, iar femeia şi

1/8
le asumă pentru că bărbaţii fie sînt incapabili să le facă, fie le refuză. Cumva, societăţile
anterioare au supradimensionat imaginea de status a bărbatului. El era liderul grupului
domestic, el decidea suma întreagă de sarcini alocate femeii şi reacţiona prin violenţă
atunci cînd credea că femeia nu îndeplinea exigenţele. Toată literatura ştiinţifică
evidenţiază faptul că, de-a lungul istoriei, femeile au avut mai multe abilităţi decît
bărbaţii, că majoritatea sarcinilor dezvoltate de femei nu apăreau şi ca abilităţi masculine.
De multe ori, conceptul de femeie era dublat de cele de „incapabilă“, „inferioară“, iar unii
filosofi îşi puneau retoric întrebarea dacă femeile sînt sau nu sînt oameni. Femeile erau
econome, harnice, competente, munceau mult mai mult decît bărbaţii, dar nimeni nu
avea curajul să spună bărbaţilor că pot fi incapabili sau inferiori. Cultura comunitară a
construit un status care avea să-i protejeze imaginea bărbatului în tot sistemul familiei
extinse. El nu trebuia să îşi valideze calităţile, el se năştea cu ele. Problema
contemporaneităţii derivă din faptul că această intersecţie dintre lumea tradiţională şi cea
modernă îi ştirbeşte treptat bărbatului accesul la lumea care l-a consacrat… sau care l-a
supravalidat. Astăzi nu mai poţi folosi tradiţia pentru a-ţi argumenta status-ul masculin.
Pentru acest moment, un număr suficient de bărbaţi nu au fost pregătiţi şi, în această
debusolare, încă aleargă după validările de odinioară, de multe ori prin apeluri la
stereotipuri: bărbatul este capul familiei, fiecare cu treburile sale specifice etc.. Gîndeşte-
te la un aspect: cum răspunde societatea la întrebarea „Cine este cel mai bun bucătar?“.
Cred că „Bărbatul!“. Dar la întrebarea „Cine trebuie să gătească în familie?“. Aici cred că
„Femeia!“. Vezi? Îşi asumă valorile de status, dar nu şi rolurile aferente. Aş zice că aici l-a
surprins contemporaneitatea pe bărbat – sprijinit prea mult pe un status pentru care nu a
produs prea mult. De aici trebuia să înceapă să evolueze. Evident, unii au reuşit să
evolueze, dar mai sînt destui care stau în umbra protecţiei tradiţionale a status-ului
masculin. Apoi, femeile nu se coalizează în jurul unei strategii de detronare a bărbatului.
Ele erau coezive şi înainte pentru că toate suportau aceleaşi situaţii conjugale:
supraaglomerare de rol, supunere, inechitate etc. Confortul bărbatului de a se sprijini pe
un status în loc să producă pentru a-l merita nu e nici pe departe vina femeii.

Sînteți de acord că tinerii bărbaţi sînt lăsaţi în urmă de tinerele femei care evoluează cu
o ambiţie debordantă? Fetele acced din ce în ce mai mult la educaţie, au note mult mai
bune decît băieţii, apoi profesează din ce în ce mai mult în funcţii în care bărbaţii deţin
întîietate, cum ar fi IT, antreprenoriat, forţe de ordine şi, în general, din ce în ce mai
multe femei ocupă funcţii de conducere în companii private.

Aşa cum spuneam adineauri, deschiderea premiselor echităţii sociale lansează provocări
continue bărbatului. De multe ori, în discursul public, o parte generoasă dintre aceştia se
exprimă modern, romantic, dar, în esenţa sa, bărbatul tot tradiţional gîndeşte. Asta
înseamnă că bărbatul înţelege ideea echităţii, dar nu îi este confortabil să o şi aplice, că
face o diferenţă între rolurile pe care şi le asumă teoretic şi rolurile efectiv jucate. Acum
vreo trei ani aplicam un instrument de cercetare, iar la întrebarea „Cine trebuie să aducă
mai mulţi bani în casă?“, destui bărbaţi au răspuns în diferite forme în ideea „Eu, pentru
că nu vreau să îi lipsească nimic partenerei!“. Ar părea că sună frumos, nu?!… Doar că
această construcţie tot a tradiţional sună pentru că a nu-ţi lipsi fiindcă îţi dau eu
presupune dependenţa ta faţă de ceea ce îţi pot da eu. Să fie mai confortabil să iau în
calcul dependenţa ei decît autonomia de a-şi oferi singură? De multe ori, „preţul“ pe care

2/8
îl plăteşte femeia doritoare de carieră este supraaglomerarea ei cu roluri. Ea îşi asumă
performanţa profesională, evoluează exact cum ați zis adineauri în medii care odinioară
erau mai mult rezervate bărbaţilor, dar nu-şi neglijează nici rolurile domestice pentru că
acasă nu găseşte o asumare echitabilă a sarcinilor. Aş zice că putem vorbi despre o
tradiţionalitate a bărbatului modern, nu de o modernitate în plenitudinea sa. Însă,
desigur, există şi bărbaţi care ştiu să‑şi merite status-ul. Mai mult, tradiţionalitatea
bărbatului contemporan ar putea fi şi o „vină“ a femeii pentru simplul fapt că permite, că
acceptă situaţia şi nu stăruie prea mult să o schimbe.

În patriarhat, bărbatul avea un rol definitoriu: pleca la luptă pentru a asigura

securitatea sau prosperitatea cetăţii şi implicit a familiei, mergea la vînătoare, astfel
asigurînd hrana, se ocupa cu muncile agricole şi cu negoţul unei părţi din producţie
pentru a asigura veniturile necesare familiei. Bărbatul însă a avut întotdeauna nevoie
de ajutor: „Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac un ajutor potrivit pentru el“,
citim în Geneza din Biblie. Şi astfel, bărbatul a trimis-o pe femeie să muncească alături
de el şi, pe deasupra, să îşi joace rolul de femeie pentru casă, pentru bărbatul ei, pentru
copiii lor. Aveți pregătire teologică, aşadar vă atrag într-o subtilitate. Biblia nu ne
spune ce „ajutor“ a considerat Dumnezeu că este potrivit pentru bărbat şi mă întreb:
dacă bărbatul a înţeles greşit termenul, considerînd că femeia ar trebui să facă aceeaşi
muncă pe care o face şi el?

Istoria socială a relaţiilor dintre bărbat şi femeie este foarte interesantă. E interesant că
prima formă de organizare umană – spun antropologii – surprinde autoritatea femeii
asupra bărbatului. Comunităţile umane se aşezau acolo unde hrana se putea obţine uşor,
aşadar, nu erau în nici o situaţie de dependenţă. Femeile aveau autoritate asupra
propriilor copii, iar comunitatea se dezvolta în jurul lor. Cînd comunităţile nu s-au mai
putut aşeza lîngă sursele de hrană, rolul bărbatului a început să crească, iar raporturile de
dominaţie s-au inversat. El era cel care aducea hrana, care vîna, care apăra familia.
Treptat s-a construit şi această imagine prioritară a status-ului masculin şi, paralel cu
aceasta, o diminuare din ce în ce mai mare a status-ului feminin. Sancţionarea femeii,
uneori prin violenţă, prin umilirea acesteia şi limitarea drepturilor ei, au părut acţiuni
normale în tot spaţiul tradiţional. Logica acelor vremuri ţinea de un tip de solidaritate
mecanică, adică indivizii nu aveau o personalitate proprie, ci una colectivă. Imperativele
comunitare erau mai puternice decît dorinţele individuale. Fiecare copil primea prin
socializare primară aceste norme, fiecare îşi ştia rolul în societate, iar sistemul acesta
ierarhic cu inechitate între parteneri, cu inechitate în asumarea sarcinilor domestice,
făcea şi el parte din setul de imperative cerute de comunităţile tradiţionale. Evident,
diferenţele între atunci şi acum sînt foarte mari, însă cele de atunci erau mult prea bine
securizante pentru status-ul masculin. Tocmai din acest motiv, chiar şi în
contemporaneitate se mai face apel la aceste valori, evident, pentru a reaşeza pe piedestal
status-ul masculin. În ceea ce priveşte argumentul biblic, versetul este un reper important
pentru referatul biblic despre creaţie. Evident, dincolo de sensurile religioase, ideea arată
că omul a fost făcut să fie fiinţă socială, doritoare de interacţiune. „Ajutor potrivit“,
probabil contrar aşteptărilor, arată că şi bărbatul are nevoie de ajutor, deci nici el nu e
complet fără femeie pentru că, aşa cum spune Scriptura, doar aşa pot fi „amîndoi un
trup“. Practic, Biblia începe cu ideea de egalitate. De ce am simţit nevoia să fac această

3/8
precizare? Pentru că, în discursul social, ispitirea lui Adam de către Eva devine un
argument de vină şi imperfecţiune feminină. Ea a fost prima care a mîncat din fructul
oprit, ea este cea care i-a dat şi lui Adam, aşadar, ea este vinovata! Or, şi ea, şi Adam
aveau libertatea de a alege, iar vina femeii nu este mai mare decît vina bărbatului. Aşadar,
avem din nou egalitate şi în episodul căderii din Rai. Mai mult, faptul că Eva îl convinge
pe Adam să încalce regula îi evidenţiază mai degrabă capacitatea de persuasiune, nu vreo
formă de inferioritate. De aceea, eu nu cred că porunca divină avea vreun substrat
ierarhic, unul în ceea ce priveşte subordonarea de rol, de status etc. pentru că, în
evenimentul căderii, bărbatul şi femeia apar ca fiind egali. Apoi, ştim că textele Bibliei sînt
scrise sub inspiraţie divină, aşadar au maximă valoare religioasă, însă ele nu trebuie
interpretate izolat sau scoase din context. Ele trebuie privite şi din perspectiva normelor
sociale ale comunităţilor la care face referire evenimentul biblic.

Profilul femeii biblice pare că s-a depărtat de profilul femeilor de astăzi şi mă refer la
întîia Epistolă către Timotei, „Datoriile femeilor“: „Femeii nu-i dau voie să înveţe pe
alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat (să aibă autoritate asupra bărbatului), ci să
rămînă în tăcere“ (1 Timotei 2:12). Epistola către Tit (2: 5) ne spune că femeile trebuie
„să fie supuse soţilor lor, ca să nu fie vorbit de rău Cuvîntul lui Dumnezeu“. Iar în întîia
Epistolă a Apostolului Petru (3:2), „Datoriile soţilor“, li se spune femeilor „să fie supuse
soţilor lor“ şi să trăiască „curat şi în temere“ pentru a i se ierta bărbatului anumite
abateri prin purtarea soţiei lui. Bărbaţii sînt sfătuiţi să locuiască cu soţiile lor, „dînd
cinste femeii“. Am o dublă întrebare, una din perspectiva biblică şi alta din perspectiva
sociologică. Cunosc că versetele biblice nu sînt rînduri la întîmplare, ci au profunzimi
nebănuite. Şi nici că erau alte vremuri nu cred că explică întru totul profunzimile
însemnătăţii acestor sfaturi (poveşti biblice). De ce sfătuieşte Sfînta Scriptură femeia să
rămînă supusă?

Da, interesante idei cu privire la textele aduse în discuţie. Teoretic, par a plasa femeile în
inferioritate, însă textele trebuie apreciate în contextual larg al capitolului. Astfel, textul
de la Timotei este un îndemn comun la rugăciune, iar citatele de mai sus (versetele 8 şi 9)
recomandă să fie ascultătoare de Dumnezeu. Textul din Tit vorbeşte despre sfaturi date
bătrînilor, tinerilor şi slugilor, aşadar vorbim de un mediu social tradiţional care permitea
aceste ierarhii. Nu vorbim despre o recomandare biblică de a supune femeia, ci de un
mediu social tradiţional în care se întîmplă asta. Capitolul 3 din I Petru vorbeşte despre
„Îndemnuri către soţi. Îndemnuri tururor despre dragoste şi blîndeţe“, iar capitolul este o
continuare a celui anterior în care se vorbeşte despre supunerea faţă de Domnul. Aici,
ideea egalităţii este descrisă clar în versetul 7, unde li se recomandă bărbaţilor să facă
femeilor „…parte de cinste, ca unora care, împreună cu voi, sînt moştenitoare ale harului
vieţii…“. Teologia biblică nu recomandă supunerea femeilor, dar e adevărat că sînt texte în
care mai apare ideea inechităţii, mai ales la o lectură rapidă care nu urmăreşte contextul
general al ideilor sau mediul cultural în care este descrisă acea nuanţă, opinie sau acel
fapt social. Ideea egalităţii în Biblie este des amintită şi, de multe ori, în mod direct: „Căci
precum femeia este din bărbat, aşa şi bărbatul este prin femeie şi toate sînt de la
Dumnezeu“ (I Corinteni 11:12), „…nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască pentru
că voi toţi una sînteţi în Iisus Hristos“ (Galateni 3:28) etc. Eu cred că nu aici este
problema. Par mai evidente aşa-zisele argumente ale inechităţii pentru că asta caută unii

4/8
să demonstreze. Aceştia au deja predefinită ideea supremaţiei masculine în minte şi abia
apoi caută argumente cu putere pentru a o demonstra. În mod obişnuit ar fi trebuit să fie
invers: argumentul creează convingerea şi nu întîi sîntem convinşi şi apoi vedem noi de
unde ne luăm şi nişte argumente. Aici Biblia este folosită nu pentru o informare obiectivă,
ci pentru validarea unor opinii subiective pe care unii le-au primit prin iradierea mediilor
culturale în care au fost socializaţi.

A doua întrebare vizează, aşa cum spuneam, perspectiva sociologică. Femeile sînt
independente financiar, iar asta a schimbat profilul femeii de astăzi. Cum impactează
independenţa femeii relaţia de cuplu, dacă vedeți vreun impact?

Perioada contemporană este un mediu în care găsim cu o mai mare consistenţă o

tradiţionalitate de tranziţie, adică una mai aproape de modernitate. Dincolo de intersecţia
tradiţionalului cu modernitatea sau de modernitatea propriu-zisă, o altă lume îşi gîndeşte
relaţiile din ce mai mult prin raportare la sine. Tinerii formează mai degrabă relaţii sau
familii decît să fie construiţi de familii, adică, pentru o anumită categorie, logica
relaţională nu mai este o preluare a funcţionalităţii propriei familii, ci una nouă, în
conformitate cu noile lor aspiraţii. Cam de aici putem înţelege impactul autonomiei
personale în cuplul contemporan. Fiecare vede în celălalt obiectul şi subiectul împlinirii
personale, fiecare ia de la celălalt ceea ce îi trebuie pentru propria sa fericire. Fericirea
comună tinde să fie efectul celor două fericiri individuale. Astfel, celălalt contează în
măsura în care mă face fericit. Fericirea mea îmi dă resurse să produc şi pentru celălalt
fericire, iar ideile acestea sînt teze cunoscute în descrierea individualismului relațional. În
cultura relaţiei moderne, solidaritatea era predefinită conjugalităţii, de multe ori încă din
momentul fuziunii romantice. În viziunea postmodernă, ea este efectul celor două fericiri
individuale care construiesc ulterior fericirea comună. Vedeți? Aici nici un status nu mai
contează! Contează doar cîtă fericire simt eu de la celălalt sau cîtă fericire simte el de la
mine. Asta ne motivează să rămînem împreună sau nu. De multe ori, problema aceasta a
utilităţii bărbatului, a protecţiei unor sarcini specifice lui derivă doar din efectul cultural
al unei socializări tradiţionale. Faptul că femeia aduce mai mulţi bani în casă nu este o
problemă pentru femeie, ci mai degrabă pentru bărbat, pentru că îşi vede ameninţată
poziţia de status, nu pentru că i-ar imputa femeia ceva.

5/8
Bărbaţii nu mai vor să plece din casa părinţilor lor. În Italia, spre exemplu, am auzit
despre faptul că în multe cazuri bărbatul locuiește pînă la o vîrstă înaintată cu părinții
săi, în aceeași casă (de cele mai multe ori este un apartament). Cum explicăm acest
fenomen din punct de vedere sociologic şi ce impact social are această stare de fapt în
potenţialul relaţiei de cuplu?

Italia a avut un profil diferit, influenţat consistent şi de cultura catolică, a ceea ce

Dumneazeu a unit, omul să nu despartă. Foarte mult timp, dincolo de prescripţiile
religioase împotriva despărţirii juridice a partenerilor, o serie întreagă de elemente
legislative îngreunau şi mai mult separarea legală. Pînă prin 2014, rata divorţialităţii în
Italia era una dintre cele mai mici din Europa (aproximativ 0,9%), tocmai datorită felului
în care era gîndită legislaţia. Modificările legislative de după 2014 au făcut ca rata
divorţialităţii să crească destul de evident statistic, în 2016 aceasta ajungînd la aproape
dublu (1,6%). Cu această reticenţă faţă de vulnerabilitatea unei potenţiale situaţii de
separare, mulţi tineri italieni coabitau consensual pînă la vîrste mai înaintate (35-40 de
ani). O altă explicaţie poate fi şi faptul că, de vreo cîţiva ani (şi cu atît mai mult în această
perioadă de încercări pandemice), situaţia economică a Italiei nu mai este chiar una
generoasă, iar opţiunea de locuire gratuită alături de familia de origine pare să fie o
opţiune de luat în calcul.

Vă rog să-mi dați voie să vă citesc un pasaj din cartea intitulată Masculinitate furată
scrisă de psihologul american Philip Zimbardo: „Societatea are o viziune hegemonică
asupra masculinităţii, iar bărbaţii nu au alternativă acceptabilă social în afară de a fi
războninici sau furnizorii pentru propria familie. Toate celelalte roluri posibile
ameninţă conceptul tradiţional de masculinitate şi orice bărbat care le adoptă primeşte
mai puţin respect din partea celorlalţi bărbaţi şi mai puţine șanse sociale şi amoroase
din partea genului opus. Cîteva dintre cele mai comune exemple se referă la faptul că
taţii care stau acasă sînt priviţi ca nişte rataţi sau faptul că «băieţii drăguţi» rămîn pe
dinafară“. Războaiele de azi nu mai sînt ce erau odată, iar bărbatul nu mai vrea să
muncească cu cîrca. Cum explicăm acest blocaj al rolului bărbatului?

Da, există grupuri de sprijin şi instanţe sociale pentru toate felurile de a fi şi a înţelege
cuplul conjugal, căsătorit sau necăsătorit. Aş reafirma că, de multe ori, doar bărbatul mai
crede că astăzi femeile sau societatea le mai impută îndeplinirea rolurilor clasice
(garantarea resurselor, a munci cu cîrca, rolul de conducere a grupului familial,
asigurarea securităţii etc.). Uneori tind să cred că se prinde singur în capcana unor
autoviziuni care au avut consistenţă doar pentru perioada tradiţională. Unii îşi
predefinesc roluri, aşteptări, sarcini, responsabilităţi pentru că aşa le-au preluat prin
socializarea primară. Neîndeplinirea lor nu-i deranjează neapărat, dar prin autoevaluare
cu noua imagine a femeii, aceştia pot ajunge repede la frustrare, la dorinţa de a domina,
de a vedea risc în autonomia feminină, în succesul ei profesional sau social.

În multe dintre cazuri, soţul şi soţia nu mai fac echipă, ajung să aibă interese contrare.
De multe ori, astăzi, femeia urmăreşte o carieră fructuoasă şi investeşte pentru asta cea
mai mare parte a resurselor, iar bărbatul îşi doreşte copil, linişte şi stabilitate. Pare că
există o luptă între sexe, este corect să afirmăm asta? Există o luptă pentru putere între
bărbat şi femeie, pentru afirmarea autorităţii de rol?

6/8
Faptul că soţii nu mai fac echipă e diferit de faptul că soţii nu sînt o echipă. Pentru prima
idee, eu n-aş considera ceva nefiresc. E dreptul fiecăruia dintre noi la autonomie, la visuri
de carieră, la idealuri personale pentru că, dincolo de fericirea noastră comună, fiecare are
dreptul să gîndească şi la acele seturi de lucruri care produc fericire individual (evident,
mă gîndesc doar la aspecte morale). Categoric, decizia de a avea un copil trebuie să fie a
amîndurora, iar momentul cel mai bun îl simte şi mai bine femeia. Aici, două aspecte
importante. În primul rînd, ea poartă copilul, ea suportă tot stresul biologic, emoţional,
toate transformările corporale şi toate riscurile asociate. De aceea, n-aş vedea neapărat o
prioritate a bărbatului în această decizie. În al doilea rînd, pentru multe femei,
maternitatea a devenit o întoarcere la tradiţionalitate (stop în carieră, preluarea sarcinilor
de menaj, rămînerea în perimetrul domestic o foarte mare perioadă de timp etc.) Şi iar aş
zice că e şi dreptul ei să decidă, să aleagă momentul, să-l întîrzie. Or, o polemică ar putea
fi privită şi din scenariul acesta, al forţării momentelor, al schimbării ordinii priorităţilor,
valorilor etc. Din perspectiva noastră ca echipă, aş sintetiza spunînd că, uneori, partenerii
prea au tendinţa să joace roluri sociale sau conjugale. Ervin Goffman spunea că, în
aşteptarea comportamentului dezirabil pentru celălalt, avem tendinţa să purtăm un fel de
măşti, să fim pe plac celuilalt, iar feedback-ul că i-a plăcut să devină un fel de motivare a
noastră de a continua acel stil sau acel tip de comportament aşteptat. Internalizarea
acestor măşti poate fi periculoasă pentru cuplu. A face ceva pentru că aşa doreşte celălalt
înseamnă că cel puţin o parte din ceea ce eşti sau îţi doreşti tu nu va fi cunoscută de către
celălalt pentru că nu joci şi pentru tine, ci mai degrabă pentru celălalt. Apoi, atunci cînd
un partener se cenzurează sau amînă să-i spună celuilalt ce îl deranjează la acesta nu face
decît să trăiască nefericirea pentru el, fără să evidenţieze aspectele care ar putea fi
remediate prin comunicare. Or, de aici la duel, pasul nu este mare: fiecare va trăi cu
impresia că are dreptate, fiecare va avea o strategie proprie, fiecare îşi va securiza propria
poziţie şi fiecare va crede că celălalt este singurul vinovat. Mulţi se tem să verbalizeze
problemele identificate datorită disconfortului creat de anticiparea conflictului. Însă, în
mediere, conflictul este doar o situaţie care evidenţiază diferenţele dintre cei doi
parteneri. În domeniul terapiei, al medierii, conflictul nu este neapărat similar cu
scandalul. Conflictul evidenţiază problema şi, de aici, partenerii au opţiunea de a media
problema sau de a se duela, impunîndu-şi punctul de vedere.

Cred că devii bărbat atunci cînd societatea te recunoaşte ca fiind „bărbat“. Pînă atunci,
eşti un „băiat“. În discuţia premergatoare acestui interviu ați afirmat: „Sînt prea multi
băieţi şi prea puţini bărbaţi“. Cum se manifestă din punct de vedere social această
diferenţă între „băiat“ şi „bărbat“?

Arată diferenţa dintre bărbatul asumat şi cel neasumat, dintre cel care munceşte pentru
propria sa identitate şi cel care mizează pe un status „protejat“ cultural. Tradiţionalitatea
oferea o consistenţă status-ului masculin şi prin cultura pe care o transmitea. Bărbatului
îi erau asociate roluri pentru care răspundea şi familial, şi social. Astăzi, premisa unor
roluri fixe, a unui status „acreditat“ tradiţional nu se mai susţine. Cei care mai cred că
status-ul trebuie să producă pentru ei pentru simplul fapt că s-au născut bărbaţi sînt
astăzi într-o mare dificultate. Azi, „bărbat“ este calificativul faptelor personale, nu o
etichetă asimilată cultural.

7/8
După toate cele discutate, mă refer în încheiere la ultima carte pe care ați scris‑o –
Medierea conflictelor familiale. Pandemia ne-a forţat să ne privim de aproape familia,
oamenii cu care împărtăşim spaţiul locativ, viaţa privată. Nu mai existau distracţiile de
care ne foloseam ca să evităm adevărul: vacanţe, filmul de la cinema, nu ştiu ce concert,
toată ziua la terase şi în baruri cu multă lume. Zgomotul a încetat, iar adevărul din
linişte a devenit asurzitor. Întrebarea mea vizează un subiect complex pe care l-ați
tratat într-un volum. Cum pot fi mediate conflictele de familie în vremurile pe care le
trăim?

Cred că problemele ar trebui discutate atunci cînd apar, nu atunci cînd nu mai pot fi
tolerate. Aceasta este, în opinia mea, prima problemă de care se fac vinovate cuplurile.
Mulţi încearcă să evite conflictele şi ajung să trăiască viaţa de cuplu ca un permanent
compromis. Mai cred că prima opţiune în faţa conflictului este medierea, nu separarea, şi
aici, de asemenea, cred că greşesc mulţi. Cred că medierea trebuie să înceapă de la
sinceritatea amîndurora. Toate reţinerile, evitarea discuţiilor, trăirea compromisurilor
anterioare nu au fost o strategie bună. E mai sigur ca doi parteneri să polemizeze în jurul
unor discuţii sincere decît să se dueleze după regula predefinită a lui „celălalt este
vinovat“. E important să învăţăm să ne ascultăm, să ne împărtăşim emoţiile, nevoile şi să
înţelegem reciproc.

Iulian Apostu este doctor în Sociologie, cercetător la Institutul de Sociologie al

Academiei Române şi cadru didactic asociat la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă
Socială, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Medierea
conflictelor familiale, în colaborare cu Maria Voinea, decembrie 2020.

a consemnat Alex GHEORGHE

Foto: wikimedia commons

8/8