20.

TITANUL IN PROTETICA FIXA

Utilizarea metalelor şi aliajelor în stomatologie a cunoscut în ultimele decenii progrese

remarcabile atât pe planul diversifîcârii lor, cât mai ales al progreselor realizate pe direcţia
promovării de tehnologii noi, neconvenţionale (galvanizarea, electroeroziunea, sinterizarea,.
procedeele CAD/CAM). Mai mult, m virtutea cerinţelor actuale impuse materialelor dentare, în
rândul cărora biocompatibilitatea şi aspectul fîzionomic joacă un rol dm ce m ce mai
important, apusul îndelungatei istorii a materialelor metalice în stomatologie devine o realitate
din ce m ce mai palpabilă, cel puţin pentm ţările dezvoltate. Au apărut astfel SIC (Cerestore,
Cerapearl, Dicor, Hi-Ceram, Optec, In-Ceram, Empress), sistemele tip ceromer
(Targis/Vectris), care deocamdată la noi nu au o pondere reprezentativă în proteticâ. (54)
Aurul şi aliajele sale s-au constituit m materiale de elecţie m realizarea de PPF încă de la
începuturile stomatologiei. Creşterea preţului de cost al metalelor nobile în anii '70, odatâ cu
resursele din ce m ce mai limitate ale acestora şi creşterea adresabilităţii pacienţilor au pus însă
lumea stomatologică în faţa unui impas.
Au fost propuse două soluţii de rezolvare a problemei. Prima a constat în reducerea
continutului de aur şi înlocuirea acestuia cu alte metale nobile, rezultând aşa zisele aliaje cu
conţinut redus de aur. A doua soluţie a fost reprezentată de promovarea unor aliaje
alternative pentru cele nobile; astfel au apărut aliajele pe bază de Co-Cr, Ni-Cr, Fe, Ti,
recunoscute astăzi în toată lumea ca altemative viabile pentm aliajele nobile (54).
Titanul şi aliajele sale reprezintâ o altemativă interesantă m acest sens, aceste materiale
fiind prezente în arsenalul terapeutic al stomatologiei încă de acum câteva decenii, fiind utilizate
iniţial, mai ales la realizarea implantelor, iar apoi tot mai frecvent şi m alte domenii ale
specialităţii, cum ar fi protetica dentară şi ortodonţia. Folosirea tot mai frecventă a titanului şi
aliajelor sale în stomatologie este justificată de câteva proprietăţi de excepţie ale acestor
materiale: rezistenţă deosebită la coroziune, biocompatibilitate excelentă, rezistenţă
mecanică, densitate redusă, conductivitate termică scăzută, coelîcient de dilatare termică
redus, roentgentranslucenţă, caracter inodor şi insipid, cost redus. Aceste calităţi justifică
utilizarea titanului nu numai m aplicaţii medicale, cât şi într-o serie de domenii industriale
(construcţii aero-spaţiale, navale, industria chimică), care au fost de fapt primele ce au folosit
titan şi aliaje de titan. De asemenea, s-au dezvoltat aplicaţii speciale, care fac apel la proprietăţile
de superconductivitate (aliajele cu niobiu) sau la efectul de memorizare a formei (aliajele cu
nichel). în ultimii ani ne confmntăm chiar cu o „febrâ" a titanului, fiind promovate aplicaţii
mai noi, care exploatează mai ales rezistenţa specifică ridicată - industria constmctoare de
automobile ca şi aplicaţii în industria bunurilor de larg consum: camere de luat vederi, bijuterii,
instmmente muzicale, echipament sportiv etc.

1038
 Biocompatibilitatea titanului indică folosirea acestuia în sfera organismului uman. în
acest domeniu utilizările sunt largi, de la pompe-implant şi valve artificiale, până la articulaţii
artifîciale (coxo-femurale, genunchi, scapulo-humerale). Alte aplicatii medicale exploatează
proprietatea aliajelor Ni-Ti de a memora forma iniţialâ a obiectului şi a reveni la aceasta după un
anumit timp de la exercitarea unei deformâri („memory-effect"), sub influenţa temperaturii.
Astfel de aliaje recunosc o proportie de tipul Ni:Ti = 55:45. Intervalul temperaturii de
transformare depinde de compoziţia chimicâ a aliajului, de temperatura de topire, de
predeformarea suferitâ, precum şi de ciclurile de memorie desfaşurate. Aliajele cu memorie se
folosesc m ortopedie pentm exercitarea de compresiuni controlate asupra fragmentelor fracturate
în scopul unei cât mai bune acolări. Efectul de memorie mai este exploatat şi la dilatarea unor
vase sangume, pentm amelioararea irigaţiei unor organe vitale.
Prima relatare despre utilizarea titanului m sfera organismului uman datează din 1940 şi
aparţine lui Bothe. Intr-un studiu experimental efectuat pe pisici, automl a observat proliferarea
osoasâ direct pe implantul metalic. Referindu-se la cercetările lui Bothe, Leventhal susţine
efectuarea unor atele osoase din titan. Nu oferă însă nici un indiciu asupra numărului de cazuri şi
a modului de tratament, astfel încât este greu de precizat cine a fost primul care a promovat
implantele din titan la om.
In stomatologie, titanul a fost introdus în 1968 de către Leonard Linkow, care 1-a
folosit m elaborarea implantelor. L-a urmat m 1969 Brănemark, iar m 1985 Hofmann, care
foloseşte un aliaj al titanului TiAl6V4. Pe atunci produsele de titan erau obţinute în principal prin
prelucrări la rece (9).
Proprietăţile tehnologice ale titanului au facut ca multă vreme tumarea acestuia şi a
aliajelor sale cu destinatie stomatologică să întârzie.
Firma japoneză Ohara a lansat în 1981 un domeniu nou în tehnologie, rezolvând
turnarea titanului pentru uz stomatologic. Acest procedeu a ridicat multe probleme legate de
specificul tehnologiilor domeniului nostru de activitate. Astăzi, ele au fost în bună parte
rezolvate, mai mult se poate spune că topirea/turnarea titanului în laboratorul de tehnică
dentarâ a depăşit faza de pionierat, fiind disponibile pe lângă instalaţiile de prelucare
consacrate (fabricate în Japonia, Germania sau S.U.A.) şi o serie de sisteme cu performanţe
mulţumitoare, m condiţiile unor preţuri accesibile.
Avantajele titanului şi aliajelor sale, ca şi progresele facute m tehnologiile de prelucrare,
au facut ca la ora actuală sâ se confecţioneze din titan nu numai implante, conuri, instmmente şi
piese de mână (care se obţin de obicei prin prelucrări la rece) ci şi diferite proteze parţiale fixe
unidentare sau pluridentare realizate prin tumare. Mai mult, m ultimii ani au fost realizate
mase ceramice speciale destinate titanului. Astfel, titanul şi aliajele sale şi-au făcut intrarea
triumfalâ în protetica fîxă, cu menţiunea persistenţei unor rezerve legate de preţul de cost al
tehnologiilor de prelucrare. Domeniile de utilizare a titanului şi aliajelor sale în stomatologie şi
chirurgia buco-maxilo-facială sunt într-o extindere continuă (tabelul 20.1.).
La ora actuală titanul şi aliajele sale se folosesc la realizarea de: proteze fîxe şi
mobilizabile, sisteme speciale de menţinere, sprijin şi stabilizare, implante, şuruburi şi
crampoane intradentinare, pivoturi intraradiculare, umpluturi în structura compozitelor,
bracket-uri, instrumentar, truse de osteosintezâ etc. Adeseori utilizarea titanului a devenit
avantajoasă, chiar în domenii m care există deja materiale consacrate.
De exemplu, crampoanele şi pinurile din titan au o rezistenţâ la coroziune mai mare decât
cele acoperite cu aur (9), iar conurile de titan sunt foarte apreciate în endodonţie pentru
elasticitatea şi biocompatibilitatea.
1039
 Tabelul 20.1.
Indicaţii de utilizare a titanului şi aliajelor sale în comparaţie cu aliaje nobile şi de tip Co-Cr
Utilizări Ti + aliaje aliaje nobile aliaje Co-Cr

Incrustaţii ++ ++ -

Coroane de înveliş + +4- +

Proteze partiale metalo-ceramice + ++ +

Proteze partiale metalo-polimerice ++ + ++

Restaurări adezive ++ - -
Baze de proteze totale + + ++

Sisteme speciale şi conectori ++ ++ +

Dispozitive ortodontice + - ++

Şuruburi, pinuri ++ ++ ++

Implante +++ - +

20.1. DE CE TITANUL ÎN PROTETICA DENTARĂ ?

Folosirea tot mai largă a titanului şi ahajelor sale în stomatologie este justificată de proprietăţile
avantajoase ale acestui material.
Greutatea specifîcă redusâ (4,5 g/cm3) asigură un confort apreciabil pentru pacient, mai ales m
cazul unor proteze scheletizate la maxilarul superior. Densitatea titanului este de patru ori mai redusâ
decât cea a aumlui, de trei ori mai scăzută în comparaţie cu paladiul şi reprezintă jumătate din greutatea
specifică a nichelului. Densitatea redusă trebuie însă privită şi dintr-o perspectivă critică, indicând m
anumite situaţii supradimensionarea unor componente ale protezelor scheletizate, m vederea
preîntâmpinării unor deformări excesive sub acţiunea forţelor masticatorii. De asemenea, infrastmcturile
metalice lungi ale constmcţiilor metalo-ceramice necesitâ o supradimensionare, pentru a preveni
flexiunea scheletelor, cu fractura materialului ceramic (3,10,13,30).
0 altă proprietate avantajoasă a titanului - amagnetismul - indicâ folosirea acestui materiat la
realizarea reconstituirilor protetice la pacienţii cu susceptibilitatea de a fi supuşi unor examene
radiologice cu expuneri importante şi repetate la tomografii computerizate, ori examene de rezonanţă
magnetică nucleară (25).
^. •'
In cazul pieselor protetice din titan, conductivitatea termică redusă (17-22 W/mK) asigură
protecţia organului pulpo-dentinar de insultele termice din cavitatea bucală. De asemenea, această
proprietate face posibilă sudura de subansamble protetice (bare tip Dolder ori PPF din elemente separate)
direct m cavitatea bucală !
Coeficientul de dilatare termică este asemânător cu cel al ţesuturilor dure dentare, conditii
în care solicitările la interfaţa dinte-piesă protetică sunt minime.

1040
 Roentgentranslucenţa permite controlul calităţii pieselor tumate, cu decelarea eventualelor
porozităţi ca şi vizualizarea proceselor carioase de la nivelul bonturilor dentare, cu piesele protetice insitu.
Rezistenţa deosebită la coroziune a titanului este verificată de studii efectuate pe termen lung
asupra comportamentului electrochimic al unor aliaje pe bază de Co-Cr, Ni-Cr, Pd şi Ti în salivă
artificială. Astfel de cercetări au demonstrat că titanul prezintă cea mai scăzută rată de eliberare de
ioni, urmând apoi în ordine crescătoare aliajele de Co-Cr, Ni-Cr cu mai mult de 20 % Cr, Ni-Cr cu
mai putin de 20 % Cr şi aliajele pe bază de Pd.
Titanul se foloseşte în stomatologie atât nealiat (puritate de minim 99,4 %), cât şi sub formă de
aliaje, dintre care, deocamdată cel mai utilizat este TiAl6V4 în ciuda unor rezerve legate de eliberarea în
anumite condiţii de ioni de Al şi V, care se pot acumula în ţesuturi. Este necesară deci, elaborarea de
aliaje cu indicaţii medicale, care să prezinte proprietăţi mecanice acceptabile, în condiţiile cerinţelor de
biocompatibilitate de astăzi.
Comportamentul de excepţie etalat de acest material considerat încă „exotic" (57) este consecinţa
proprietăţilor sale elementare, care pot fi prezentate din punct de vedere fizic, chimic şi biologic.

20.1.1. PROPRIETATI FIZICE

Dintre proprietăţile fizice ale titanului le menţionăm pe cele mai relevante pentru
utillizarea acestui material în stomatologie m general şi m protetica fixă m special:
• culoare în stare compactă: alb-argintie;
• densitate la 25°C (a-Ti): 4,51 g/cm3; la 900°C (p-Ti): 4,33 g/cm3;
• temperatură de topire: 1668°C;
• coeficient de dilatare temiică: 9,1x10"6/0^
• căldură specifică la 25°C: 0,523 J/g.K;
• conductibilitate termică la 25°C: 17-22 W/mK;
• tensiune superficială la 1600°C: 1,7 N/m;
• modul de elasticitate la 25°C: 108 GN/m2;
• rezistenţă la tracţiune: 450MPa/m2 înainte de tumare, respectiv 850MPa/m2, după
tumare
• limita de întmdere: 100-200 N/mm2, 15 -20 %;
• duritate: 160-190 HB, 80-105 HV.
Proprietăţile mecanice ale titanului sunt determinate de gradul de puritate al acestuia,
care depinde fundamental de condiţiile tehnologice de obţinere şi prelucrare. Prezenţa
impurităţilor în cantităţi determinate creşte duritatea şi rezistenţa m detrimentul plasticitâţii.
Prezenţa impurităţilor este determinată şi de afinitatea crescută a titanului pentm 0, N, C, şi H, la
temperaturi înalte. în aceste conditii, prelucrările la cald vor reprezenta întotdeauna o
problemâ delicată, necesitând medii de protecţie adecvate şi protocoale de lucru sensibile.
Gradele de puritate ale titanului „comercial pur" (conform normelor DIN şi ASTM)
sunt prezentate m tabelul 20.2. La realizarea de proteze fîxe se utilizează titan cu gradul de
puritate 1 şi 2, m timp ce titanul de grad 4 se foloseşte mai ales la confecţionarea de proteze
scheletizate, datorită proprietăţilor mecanice superioare.

1041
 Prelucrarea titanului prin topire/tumare expune topitura acţiunii unei anumite cantităţi de
impurităţi (cu influenţarea proprietăţilor mecanice - tabelul 20.3), în ciuda măsurilor de protecţie
corespunzătoare. De aceea, din producţia mondială de titan (100 000 t/an), doar o parte foarte mică se
prelucrează prin topire/tumare.
Rezistenţa la întindere şi duritatea Vickers m cazul titanului sunt comparabile cu valorile
corespunzătoare ale aliajelor Co-Cr, iar modulul de elasticitate se situeazâ m domeniul corespunzător
aliajelor nobile de clasa a IV-a.
Tabelul20.2.
 Gradele de puritate ale titanului „comercial pur", conform
normelor DIN şi ASTM (cifrele reprezintă procente de greutate)
Fe 0 N C H Ti

max. max. max. max. max.

Gradî 0,15 0,12 0,05 0,06 0,013 restul

Grad2 0,20 0,18 0,05 0,06 0,013 restul

0,05
Grad3 0,25 0,25 0,06 0,013 restul

Grad4 0,30 0,30 0,05 0,06 0,013 restul

Tabelul20.3.

Proprietăţile mecanice ale titanului în comparaţie cu titanul turnat

Rezistenţă la tracţiune (MPa) Limită de întindere (MPa) Duritate Vickers HVIO

Ti grad 1 290^10 180 126

Ti grad 2 390-540 250 158

Ti grad 3 460-590 320 179

Ti grad 4 540-740 390 211

Titan turnat (grad 2) 520-650 320 ... 200-220

20.1.2. PROPRIETATI CHIMICE

Proprietăţile chimice ale titanului sunt în legătură directă cu comportamentul materialului m

medii corozive şi medii biologice. Dintre aceste proprietăţi o relevanţă deosebită prezintâ modifîcarea
alotropă şi rezistenţa la coroziune, consecinţâ directă a reactivităţii chimice deosebite a materialului.
Modificarea alotropă survine la temperatura de 882,5°C. Sub acest nivel, titanul prezintă o reţea
cristalină hexagonală compactă (faza a), peste 882,5°C transformându-se m reţea cubicâ

1042

centrată intem, formând faza P (fig.20.1).

Modificarea alotropâ este reversibilă numai în anumite condiţii (vid avansat - 10 ~ Pa) sau mediu
de argon de puritate 99,999 %). Dacâ tratamentul termic se face în prezenţa aemlui, modificările sunt
ireversibile datorită reacţiilor care au loc cu azotul şi oxigenul. Aspectul este foarte important în
stomatologie, deoarece aceste modificâri pot apare m cursul operaţiilor de lipire, sudare sau placare cu
ceramică(9). ,nîdo e.l -âte'
 Nitrurarea pieselor protetice tumate

Fig.20.1. Structura cristalină a titanului: faza a - reţea

hexagonalâ compactâ (stânga) şi faza p - reţea cubică

din titan (sub presiune del500 barr şi la temperatura de 930°C, prin folosirea azotului de înaltâ puritate)
determină îmbunătăţirea proprietăţilor de suprafaţă, cu creşterea duritătii pe o adâncime de 12-20 um, a
rezistenţei la uzură, modiHcarea culorii spre o tentă aurie şi nu în ultimul rând reducerea porozităţilor.
Aceastâ nitrurare se foloseşte şi m protetica fixă. Existâ multe centre care nitmrează, proteze parţiale fixe
şi truse de instmmente.
0 caracteristică a elementelor subgmpei titanului faţă de elementele din gmpa a IV-a principală
sunt punctele de topire şi evaporare mult mai mari, precum şi căldura crescută de formare a atomilor în
stare gazoasă; de aici rezultă că la formarea legăturii metalice participă în special electronii d şi nu cei p,
ca la elementele grupei a IV-a principale - Ge, Sn, Pb (fig. 20.2.).

5000

Asemănarea dintre Ti şi Si presupune posibilitatea legării chimice la masele de placare ceramice

şi plastice. Din aceleaşi motive este de aşteptat o îmbunătăţire a legăturii titan-polimer prin silicatizarea
scheletului metalic cu metode de tipul Silicoater sau Silicoater MD, sau prin transformarea tribochimică
prin procedeul Rocatec.

Fig.20.2. Punctele de topire şi evaporare ale

elementelor din subgrupa titanului şi a celor din
grupa a IV-a principalâ.

20.1.2.L REZISTENTA LA COROZIUNE

Rezistenţa la coroziune este o caracteristică esenţială a titanului, ea datorându-se peliculei

subţiri, etanşe şi extrem de stabile de dioxid de titan, care se formeazâ în câteva secunde la contactul cu
mediul înconjurător (24,27). în decurs de circa două ore la temperatura camerei, grosimea stratului
ajunge la 17 Â, dublându-se m 40 de zile la temperatura camerei. Fenomenul de pasivare este deosebit
de eficient împiedicând practic schimburile ionice cu mediul înconjurător şi contribuind major la
asigurarea biocompatibilităţii materialului.
Datoritâ faptului că stratul de oxizi care acoperâ suprafaţa titanului suferă modifîcări ca urmare a
transportului de oxigen din exterior (din aer sau din mediul lichid) şi/sau a titanului din
 1043

interior, concentraţia celor douâ elemente va înregistra gradiente în diferite zone. în aceste condiţii este de
aşteptat ca stratul de oxizi să prezinte un nivel ridicat de nonstoechiometrie, variaţii în stmctura cristalelor
şi o multitudine de defecte de suprafaţă, cu consecinţe directe asupra proprietăţilor de suprafaţă. Titanul
formează o serie de oxizi stabili cum ar fi Ti02, TiO si TÎ203, cel mai râspândit fiind TiOi. Toţi aceşti
oxizi prezintă constante dielectrice înalte (mai ridicate decât majoritatea celor corespunzătoare altor oxizi
metalici) cuprinse între 50 si 120. Din aceste motive nu este de aşteptat formarea unui singur oxid
stoechiometric pe suprafeţele din titan. Astfel, putem considera formula TiOx, m care „x" corespunde
conţinutului mediu de oxigen al oxidului.
Rezistenţa la coroziune a titanului cu destinaţie stomatologică este influenţată de mai mulţi
factori, care includ: tipul tehnologiei utilizate la obţinerea pieselor finite, manoperele de prelucrare,
finisare, lustruire ca şi acţiunea agenţilor de curâţare şi a solvenţilor.
Utilizarea topirii/tumării la obţinerea pieselor protetice din titan ridicâ unele probleme datorită
reactivităţii crescute a titanului în stare topită, cu formarea crustei a la suprafaţa pieselor tumate, care
influenţeazâ negativ rezistenţa la coroziune şi trebuie îndepărtată cu conştiinciozitate, prin metode
specifice (sablare, dezoxidare chimică, prelucrâri mecanice). In ceea ce priveşte diferenţele în rezistenţa
la coroziune a pieselor finite obţinute prin tehnologia topirii/tumării şi prin cea a altor sisteme altemative
(CAD/CAM, electroeroziune), aprecierile sunt controversate, neconcludente, necesitând investigaţii
suplimentare (47,48).
Influenţa prelucrărilor superfîciale (finisare, lustruire) poate fi rezumată astfel: aceste
manopere atrag iniţial o activare a suprafeţei pieselor, cu creşterea energiei de suprafaţâ, care prilejuieste
o creştere a reactivităţii iniţiale, care ulterior se reduce datorită pasivării.
Testele de coroziune efectuate în salivă artificială (35), conform DIN 13 912 au arătat că
potenţialul de penetrare al titanului este mult mai ridicat decât cel al altor aliaje dentare, justificând
rezistenţa sa deosebită la coroziune aşa cum reiese din tabelul 20.4. şi fig. 20.3.
Tabelul20.4.
Valorile potenţialului de penetare corespunzâtoare unor aliaje dentare şi titanului,
obtinute prin testele de imersie în salivâ artificială conform DIN 13912.
Aliaj dentar / titan Potenţial de penetrare (mV)
Gaudent S -100
Au-Ag-Pt +780
Ni-Cr-Mo +820
Co-Cr-Mo +920
Ti nealiat + 2000

Prezenţa ionilor de fluor m soluţie electrolitică determină un atac agresiv asupra titanului.
Acest comportament este consecinţa formării de molecule complexe foarte stabile. Tri- şi tetrahalidele
titanului au tendinţa de a forma complexe cu atomi oxidabili. Complexele halide (TiF6)2', (TiFfi)3',
(TiCl5(H20))', (TiC^)2' şi (TiCls^O))2' reprezintă specii moleculare care pot forma sămri solubile cu
NH^ şi metale alcaline. Formarea acestei categorii de sămri explică dizolvarea titanului în prezenţa HF şi
a fluorurilor, materialul suferind fenomene de coroziune localizată m fisuri (39). La valori ale pH-ului
între 6 şi 7 este suficientă o cantitate de 20 ppm F' pentru iniţierea fenomenelor localizate de coroziune
(44). Aceste date sunt bine cunoscute m domeniul industrial (43,52), dar mult mai puţin m stomatologie
(8,12,18,45). La scăderea pH-ului sub limita critică de 3,5, fenomenele de coroziune localizată (sub forma
fisurilor) sunt manifeste (39). La acest nivel (în interiorul fisurilor) datorită dimensiunilor reduse ale
situsului de coroziune, electrolitul are tendinţa de a stagna, cu potenţarea efectelor corozive (39).

1044
 Fig. 20.3. Valorile potenţialului de penetrare corespunzătoare unor aliaje dentare şi titanului.

20.1.3. PROPRIETĂTI BIOLOGICE

Biocompatibilitatea titanului este o consecinţă a prezenţei stratului superfîcial de oxid

ale cărui calitâţi au fost prezentate. Proprietăţile chimice şi deci procesele chimice de interfaţă
sunt determinate tocmai de acest strat de oxizi şi nu de metal m sine. Această sintagmă este aplicabilă
tuturor materialelor metalice utilizate la construcţia implantelor şi pieselor protetice (cu excepţii posibile
în cazul aurului şi platinei). în acest sens, astfel de materiale metalice pot fi privite ca materiale compozite
care îmbină proprietâţile mecanice avantajoase ale metalului cu proprietăţile chimice de suprafaţă ale
oxizilor acoperitori. Astfel, din punct de vedere biochimic, suprafeţele din titan (şi multe alte suprafeţe
metalice) pot fi privite ca oxizi ceramici.

20.2. PROTEZE FIXE DIN TITAN

în ultimele decenii titanul este tot mai utilizat în protetica fixâ în lumina numeroaselor avantaje
prezentate, m rândul cărora preţul de cost redus orientează decizia m competiţia cu unele dintre
materialele „traditionale".

1045
20.2.1. CONSIDERAŢII PRACTICE IN REALIZAREA PROTEZELOR
FIXE DIN TITAN
 Indicaţiile de realizare a protezelor fixe din titan includ:
- proteze unidentare;
- proteze parţiale fîxe;
- elemente de sprijin pentru proteze
mobilizabile.
în condiţiile agregârii la pilieri devitalizaţi,
este recomandabilă consolidarea acestora prin
reconstituire corono-radiculară, fie cu ajutorul
dispozitivelor prefabricate, fie prin intermediul celor
individualizate (tumate); aceste dispozitive pot fi
realizate chiar din titan, m vederea adoptării
dezideratului „tratamentului monometal"*.
Aspectul gri al suprafeţelor de titan vizibile
(incmstaţii) poate fi evitat prin *tratamente speciale
(de tipul anodizării) la nivelul acestor suprafeţe. Se
pot obţine astfel diferite nuanţe de culoare, care însă
au o persistenţă limitată m cavitatea bucală, datoritâ
fenomenelor de uzură.
Conductivitatea termică redusă a titanului,
de circa 14 ori mai scâzutâ decât cea a aurului,
face ca la nivelul dinţilor vitali, incrustaţiile din
acest material să fîe preferate în raport cu cele din
aliaje pe bazâ de aur, datorită protecţiei pe care o
oferă organului pulpo-dentinar faţă de variaţiile
termice din mediul bucal.
Contraindicaţiile titanului m realizarea de
proteze fixe se referâ doar la situaţiile în care sunt
necesare supratumâri (de exemplu coroane cu
mijloace suplimentare de retenţie, asamblate prin
supratumare).
Preparaţiile dentare (fig. 20.4.) vor urmări
conformarea de:
- praguri drepte;
-chanfrein; ;
Fig. 20.4. Preparaţii dentare recomandate în cazul agregării
de proteze fixe din titan (57): a. prag drept; b.chanfrein; c.
prag cu bizou.

- praguri drepte cu bizou. Preparaţiile în prag drept circular nu sunt obligatorii, la nivelul
feţelor proximale şi orale preparaţia de tip chanfrein reprezentând altemativa de elecţie. Pragul cu
bizou este indicat mai ales m
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
* tratament monometal - concept care susţine existenţa beneficâ a unui singur metal în cavitatea bucală a unui
subiect (de la DCR., proteze unidentare, PPF la implante)
 1046
zona de sprijin, atunci când, datoritâ condiţiilor anatomice, conformarea unui prag drept în
maniera clasicâ sau a unui chanfrein presupun sacrificii prea mari de substanţă dentară. In aceste
cazuri, bizoul pragului va fi situat subgingival.
Limitele preparaţiilor vor fi situate m general juxtagingival sau uşor subgingival.
Preparaţiile vor asigura o grosime de cel puţin 0,3-0,4 mm pentru infrastmctura din titan.
Amprentarea va urmări înregistrarea de precizie a reliefului câmpului protetic.In acest
sens este recomandată evidenţierea limitelor cervicale ale prepataţiilor prin utilizarea firelor de
retracţie, utilizarea de portamprente individuale şi de materiale de amprentă cât mai fidele, cum
ar fi gumele polieterice şi polivinilsiloxanii. în situaţii excepţionale poate fi practicată şi tehnica
amprentării cu inel de cupru. RPP provizorii reprezintă un imperativ pentru zona frontală şi o
necesitate pentru zona de sprijin.
Modelele de lucru vor fi realizate doar din materiale cu proprietăţi mecanice
corespunzătoare şi fidelitate ridicată, cum sunt gipsurile de clasa a IV-a. Atunci când se
intenţionează realizarea de restaurări protetice de amploare, este necesară înregistrarea riguroasă
a raporturilor intermaxilare şi transferul lor pe un articulator adaptabil.
Realizarea tehnică m laborator a infrastructurilor din titan presupune respectarea
riguroasă a tehnologiilor puse la dispoziţie de producători odată cu instalaţiile corespunzătoare.
Obţinerea pieselor protetice fixe din titan şi aliaje de titan face apel la tehnologii de
topire/tumare, electroeroziune, frezare tridimensională asistată (CAD/CAM), sinterizare.
Deocamdată, in laboratorul de tehnică dentară, topirea/tumarea este cel mai utilizat procedeu
tehnologic datorită raportului favorabil calitate/preţ, m ciuda unor dificultăţi de prelucrare (medii
de protecţie pretenţioase, lanţuri tehnologice relativ costisitoare, tehnici sensibile). 0 atenţie
deosebită se va acorda prelucrării pieselor tumate (sablare şi prelucrări mecanice) m vederea
îndepărtării stratului de impurificare superficială (a-case), care are m general grosimi cuprinse
între 40 şi 300|Lim.
Placarea scheletelor din titan cu materiale fîzionomice necesită curăţirea minuţioasă a
suprafeţelor interesate, în acest sens fiind recomandată utilizarea unei solutii acide (HN03 - 35
%,HF-5%,apă60%). ' ,
Infrastructurile din titan permit condiţionarea eficientă prin silanizare în vederea placării
cu RDC, care ar trebui preferate ca materiale de placare în cazul PPF de mare întindere, datorită
elasticităţii şi capacităţii de absorbţie a şocurilor. Această problemă este m studiu şi face obiectul
activităţii unui colectiv de cercetare din cadrul UMF „Victor Babeş" Timişoara.
Placarea cu mase ceramice face apel la materiale special destinate titanului, a căror
caracteristică esenţială este reprezentată de temperatura joasă de sinterizare (sub temperatura
alotropă a titanului 882,5°C).
Titanul este indicat şi pentru realizarea suprastructurilor protetice pe implante din titan,
din cel puţin două motive: apariţia curenţilor galvanici între materialul implantului şi materialul
suprastructurii este împiedicatâ; elasticitatea suprastructurilor din titan permite o solidarizare mai
elastică a pilierilor, considerent cu atât mai important, cu cât întinderea punţii este mai mare, şi
mai cu seamă la mandibulă, care m cursul actului masticator suferă deformări elastice. Protetica
implantologică reprezintă o secţiune aparte a proteticii tradiţionale, caracterizându-se prin
materiale şi tehnici aparte, datorită unor particularităţi legate în principal de absenţa ligamentelor
parodontale la nivelul implantelor, cu transmiterea directâ a solicitârilor la nivelul osului. In
aceste condiţii, forţele recepţionate de implante vor fi mai ridicate decât solicitările
corespunzătoare dinţilor naturali (40). Astfel, suprasolicitările de diferite cauze la nivelul
suprastructurii, se vor transmite direct osului, cu posibilitatea antrenării lizei acestuia (37) sau
chiar a fracturii implantelor (38).
1047
 0 problemâ majorâ în realizarea suprastructurilor protetice pe implante este legatâ de obţinerea
adaptării pasive („pasive fit") care să prevină apariţia oricăror solicitări la nivelul stâlpilor implantari
atunci când suprastructura, respectiv mezostructura, este fixatâ m poziţie . 0 astfel de precizie este însă
greu de obţinut. în acest sens utilizarea elementelor prefabricate din titan, a unor materiale extrem de
fidele (gume polieterice la amprentare, gipsuri de clasa a IV-a la realiz^area modelelor, preparate
corespunzâtor în vacuummalaxor) ca şi a unor procedee tehnologice altemative cum ar fi
electroeroziunea, procedeele CAD/CAM şi sudura cu laser sunt salutare.
în ceea ce priveşte placarea componentelor metalice ale PPF pe implante se preferă materialele
compozite şi sistemele tip ceromer, datorită unor avantaje legate de posibilitatea amortizării solicitârilor,
asigurarea unei legături durabile titan-compozit, rezultatul fizionomic fiind mulţumitor.
Fixarea protezelor fixe din titan poate fi realizată atât prin intermediul şuruburilor (în cazul unora
dintre suprastructurile protetice pe implante), dar şi cu ajutorul materialelor cunoscute (cimenturi
zincfosfatice, polielectrolitice sau diacrilice).

20.2.2. VARIANTE TEHNOLOGICE ÎN REALIZAREA PROTEZELOR

FIXE DIN TITAN ŞI ALIAJELE SALE

Realizarea pieselor protetice din titan face apel atât la elementul nealiat, cât şi la diferite
aliaje de titan.
Ca la toate elementele de tranzit, şi în cazul titanului, noţiunea de „pur" este foarte
relativă. Titanul pur conţine diferiţi constituenţi dizolvaţi m reţeaua cristalinâ. Procentajul de
greutate al acestora (în special azot, oxigen şi hidrogen) este neînsemnat, dar totuşi de mare
importanţâ pentru proprietâţile mecanice. De aceea este mai corectâ utilizarea termenului de
titan nealiat sau titan „comercial pur", în loc de titan „pur".
Rezistenţa scăzutâ la tracţiune, de 250-300 N/mm2, la o limitâ de întindere de 100-200
N/mm2 permite prelucrarea la rece a titanului pur, care este preferatâ, deoarece evitâ problemele
legate de contaminarea materialului la temperaturi înalte. Proprietâţile mecanice depind în primul
rând de impuritâţile pătrunse m material în cursul obţinerii titanului spongios. Creşterea
controlatâ a proporţiei acestor impuritâţi augumenteazâ duritatea titanului, aceasta reprezentând
un test al purităţii sale.
Duritatea şi rezistenţa la tracţiune cresc direct proporţional cu procentul de azot şi oxigen
din compoziţia metalului, scâzând însă dilatarea şi rezilienţa.
Utilizarea aliajelor de titan este justificatâ în anumite condiţii de intenţia ameliorării
proprietăţilor mecanice ale pieselor protetice respective.
Vom prezenta pe scurt cele mai importante tipuri de aliaje.
Prin răcirea aliajelor Ti-Al (fig.20.5) se pot forma soluţii solide a, p sau (a +?) m echilibru
sau într-o formă de trecere între a şi P, putând apare chiar alte faze (în cazul unui procentaj
crescut de Al). Prin adaosul a diferite elemente, temperatura de transformare a -> P poate fi
ridicată sau scăzutâ. Elementele a stabilizante sunt Al, Sn, In, Ga, Zr, Cu, iar elementele P
stabilizante sunt Mo, Nb, Fe, Cr, V. Câlirea unei soluţii solide a la o temperaturâ ce depâşeşte
zona a este urmată de apariţia m soluţie a unor structuri poligonale. în momentul atingerii zonei
P, structura P se va

1048
transforma în structură a datorită temperaturii crescute de transformare. Când temperatura
depâşete zona a-P, se formează a izoterm şi P transformat. Aliajele bogate în aluminiu
formează m continuare alte faze.
AIiajele cu 5-12 % Al conţin pe lângâ faza a
şi o a doua fază, TisAl; reţeaua acesteia fiind tot
hexagonală, însâ cu o suprastructură ce dubleazâ axa
a. TiaAl potenţează acţiunea Al prin creşterea durităţii
şi friabilităţii aliajului. La aliajele TiAl6 şi TiAl6V4
se îmbunâtăţeşte capacitatea de curgere la temperaturi
înalte.
Prin alierea Ti cu elemente P stabilizante,
reţeaua cubicâ centratâ intem poate fi pâstratâ şi la
temperatura camerei. Având această structurâ,
soluţiile solide P pot fi prelucrate uşor prin deformare,
Rezistenţa de bază de circa 900 N/mrr^poate fi crescută Fig. 20.5. Diagrama de fază a sistemului
prin călire pânâ la valori de binar Ti-Al.
^
1300 N/mm . Aliajele p sunt mai sensibile la aportul de energie decât cele a sau (a+p).
Exemple de aliaje p: TiVisCraSns, TiAhJVuSiiTZr^
Aliajele (a+P) au o rezistenţâ de bazâ de circa 1000 N/mm2, care poate fi crescută prin
călire pânâ la 1300 N/mm2, la o rezistenţâ caloricâ medie şi de curgere până la circa 450°C.
Reprezentantul cel mai important este TiAleV^, utilizat cu succes m tehnică de câteva decenii. în
ultimul timp, în implantologie se foloseşte un aliaj (fără vanadiu) TiAlsFei^. Caracteristic
acestei clase de aliaje este faptul că proprietăţile mecanice pot fi modificate în sensul dorit prin
deformare şi/sau tratament termic în zona bifazicâ.
în acest sens au fost dezvoltate numeroase aliaje de titan cu destinaţie specifîc
stomatologică, cum ar fi sistemele Ti-Pd promovate de un colectiv de cercetare de la
Northwestem University din Chicago - Ti-30Pd şi Ti-50Pd. Rezistenţa la coroziune a acestor
aliaje s-a dovedit a fi satisfâcâtoare, dar proprietăţile mecanice nu s-au ridicat la înâlţimea
cerinţelor domeniului specific de activitate (49). Un dezavantaj important al alierii titanului se
referă la alterarea tumabilităţii aliajului, atunci când elementele de adaos au o pondere importantâ
(31). Luând în considerare aceste dificultâţiJaponezii au propus îmbunâtâţirea proprietăţilor
mecanice ale titanului prin alierea cu elemente ca 0, C, N. Apârând astfel sistemul Ti-0,5%N, cu
proprietâţi mecanice ameliorate. Marele avantaj al acestor metode este reprezentat de
posibilitatea efectuării de tratamente termice după tumarea pieselor protetice.
Utilizarea titanului şi aliajelor sale m stomatologie prezintă numeroase avantaje care au
fost deja prezentate. în opoziţie cu aceste calităţi, titanul este un material pretenţios,
proprietăţile sale metalurgice incluzând o serie de dezavantaje, legate de reactivitatea
chimicâ deosebită, vâscozitatea şi tensiunea superficială ridicată a materialului în stare
topită.
Primele piese din titan utilizate m stomatologie au fost implantele, ele fiind realizate în
condiţii industriale, după protocoale de lucru foarte bine controlate apelând la acele prelucrări
care altereazâ cel mai puţin omogenitatea şi calitâţile intrinseci ale materialului (frezare,
electroeroziune etc.). Alegerea acestor variante tehnologice este justificată de necesitateaa
obţinerii unor piese cu calităţi deosebite, în vederea asigurării unor biocompatibilităţi cât mai
ridicate.
în laboratoarele de tehnică dentară, condiţiile de calitate şi preţ reclamate de specificul
domeniului de activitate impun utilizarea aproape exclusivă a procedeelor de topire/tumare la
prelucrarea metalelor/aliajelor de uz dentar. Spre deosebire de procedeele industriale curente,
tumarea aliajelor utilizate m tehnica dentară este o tumare de mare precizie, atât stmcturală, cât şi

1049
dimensională a unor piese unice de dimensiuni mici şi cu forme adeseori complexe. Ele trebuie
să reziste, de cele mai multe ori, la solicitări importante raportat la secţiunea lor, fapt ce impune
obţinerea unei calitâţi de vârf, atât din punct de vedere macro-, cât şi microstmctural.
Volumul relativ redus al aliajului destinat tumârii determină, de asemenea, o încălzire
rapidă până la temperatura de topire, umplerea cvasiinstantanee a tipamlui, o răcire cu viteză
relativ mare -chiar dacă tumarea se face în tipare preîncălzite - şi absenţa, de cele mai multe ori, a
unor tratamente termice ulterioare, care să aducă eventuale corecturi stmcturii rezultate după
tumare.
Tumarea de precizie prin tehnica cerii pierdute reprezintă încă procedeul de elecţie m
elahorarea pieselor protetice dentare de geometrie variabilă (6,7,31,50).
Datorită temperaturii ridicate de topire şi a reactivităţii chimice la cald, titanul şi aliajele
sale cu destinaţie medicală, ce impun un grad înalt de puritate, se elaborează în condiţii dificile.
Instalaţiile obişnuite din dotarea laboratoarelor de tehnică dentară sunt improprii topirii şi
tumării titanului şi aliajelor sale, întrucât nu realizează încâlziri la nivelul de 1750-1800°C şi, de
cele mai multe ori , nu asigură un mediu protector suficient de pretenţios. Nu pot fi utilizate, de
asemenea, nici creuzetele de topire obişnuite (care nu dispun de refractaritatea necesară sau intră
în reactie chimică cu titanul) şi nici masele de ambalat curente, care nu sunt compatibile cu
titanul topit.
în timp, s-au dezvoltat mai.multe direcţii de prelucrare a titanului şi aliajelor sale cu
utilizare medicală:
1. Utilizarea tehnicilor tradiţionale de topire şi turnare pe instalaţii existente m
laboratoare, a unor aliaje de titan cu punct de fuziune cât mai scăzut.
2. Construirea de cuptoare speciale de topire/turnare.
3. Promovarea de tehnologii alternative.

20.2.2.1. REALIZAREA PIESELOR PROTETICE DIN TITAN PRIN

TEHNICI TRADIŢIONALE DE TOPIRE - TURNARE

Această direcţie, corespunzătoare cronologic anilor '80, a fost abandonatâ datorită impurităţii
aliajelor obţmute, cât şi datorită restrângerii considerabile a gamelor de aliaje utilizate. Aliajele elaborate
m acest mod conţin componenţi care coboară putemic temperatura de topire. Nu se putea elabora titanul
comercial pur (nealiat), care prezintă cea mai bună biocompatibilitate. Suiît citate în literatura de
specialitate rezultate obţinute m S.U.A., privind elaborarea m cuptoare obişnuite cu inducţie a unor aliaje
Ti-Cu-Ni. TiCu^Nis a fost elaborat în creuzet de grafit la 1500°C şi turnat folosind mase de ambalat
cu liant fosfatic de uz curent.

20.2.2.2. FOLOSIREA TEHNOLOGIILOR SPECIALE DE TOPIRE -

TURNARE LA REALIZAREA PIESELOR PROTETICE DIN TITAN ŞI
ALIAJE DE TITAN

Deşi prelucrarea la cald a titanului şi aliajelor sale se confnmtă cu anumite dificultăţi legate mai
ales de reactivitatea chimică crescută a acestor materiale m stare topită , tehnologiile de topire-tumare sunt
încă cele mai utilizate şi m acest domeniu datorită raportului favorabil calitate-preţ pe care îl oferâ.

1050
 Datorită proprietăţilor deosebite ale titanului topirea-tumarea pieselor protetice din acest material
presupune o tehnologie specială ale cărei particularităţi se răsfrâng în fiecare fază tehnologică.
Studii privind acurateţea marginală şi geometria capelor din titan obţmufe prin tumare au arătat că
datorită tumabilităţii mai reduse a materialului şi m urma contracţiei la solidificare apar mici discrepanţe
marginale, mai ales în axul lung. Această „fugă" a capei de pe bont va fi compensată prin uşoara
supraconturare a machetelor la nivel cervical (0,5 mm). De altfel, nu se vor realiza sub nici o formă
stmcturi cu o grosime mai redusă de 0,5 mm, întrucât curgerea topiturii este anevoioasă şi incertă în spaţii
de dimensiuni mai reduse decât această valoare.. Se vor respecta de asemenea criteriile de rezistenţă
mecanicâ a viitoarei construcţii protetice, m vederea supradimensionării unor stmcturi, ştiut fiind faptul că
modulul de elasticitate al titanului are valori mai reduse (de circa două ori mai redus decât cel
corespunzâtor aliajelor Co-Cr, de exemplu).
în general, calitatea adaptării pieselor tumate din titan se situează între rezultatele obţinute cu
aliaje Pd-Ag-Au şi cele corespunzătoare aliajelor Ni-Cr. Alte aprecieri (22) consideră că acurateţea
tumăturilor depinde fundamental de respectarea riguroasă a tehnologiei de realizare a tiparelor (raport
corect pulbere-lichid, protocol corespunzâtor de încâlzire). Un studiujaponez efectuat cu mase de ambalat
experimentale pe bază de CaO sau de A1203, a demonstrat că valoarea toleranţelor la adaptare poate fi
dimmuată spre valori corespunzătoare tehnologiei tumării aliajelornobile.
După trei ani de experienţe în ţara noastrâ, primele piese protetice dentare turnate au fost
realizate în 1997 la Timişoara, m cadrul Disciplinei de Propedeuticâ şi Materiale Dentare a Facultăţii de
Stomatologie din Timişoara. Acum când stăpânim tehnologia de topire-tumare putem afirma câ este
necesar un sistem eficient de canale de tumare, care să asigure un acces rapid şi complet al topiturii m
cavitatea tiparului. Obţinerea acestui deziderat este foarte importantă, întrucât răcirea titanului topit este
foarte rapidă şi deseori brutalâ, datoritâ diferenţei mari între temperatura topiturii (peste 1700°C)
şi cea a tiparelor (sub 450°C). Vâscozitatea şi tensiunea superficială a topiturii sunt ridicate, îngreunând
şi mai mult curgerea acesteia. De aceea, arborizaţia de adducţie a topiturii în cavitatea tipamlui va
prezenta canale largi, care să ofere un drum cât mai scurt titanului fluid până m detaliile cavităţii tiparului
(fig. 20.6.).
Se pot folosi atât sisteme devenite deja clasice
la pregâtirea pentru ambalare (tehnica accesului direct
la conul de tumare, metoda arcadei de alimentare, a
împărţitorului m „T' sau inelar) adaptate tehnologiei
de topire-tumare a titanului, cât şi tehnici speciale de
pregătire pentru ambalare, preconizate de diferite
fimie sau autori şi care de obicei sunt parte integrantă
a tehnologiei puse la dispoziţie de diferitii
producători. (7)
Se vor utiliza doar mase de ambalat speciale,
care trebuie să prezinte anumite caracteristici
particulare:
- inerţie chimică faţă de titanul topit:
- rezistenţă la şocuri termice (diferenţa
ridicată între temperatura topiturii Fig.20.6. Pregătirea pentru ambalare a machetei unei PPF
şi cea a tiparului a fost deia din patru elemente; de remarcat contiguraţia
discutatâ);
supradimensionată a arbonzatiei de adducţie a topiturii
- eXpansiime SUfîcientă, Care Să
(după tehnologia Orotig, Italia).

1051

compenseze contracţia titanului la solidificare.

 Preîncâlzirea-încâlzirea se vor efectua doar în cuptoare programabile,
care permit ^ respectarea cu stricteţe a protocoalelor indicate de
producâtorii maselor de ambalat. Nerespectarea acestor indicaţii va avea
efecte negative asupra proprietâţilor tumâturii şi asupra exactitâţii pieselor
fmite.
La ora actualâ, topirea/turnarea titanului şi aliajelor sale de
uz medical se realizează exclusiv în instalaţii de construcţie
specialâ.
în prezent, pe plan mondial se comercializeazâ o serie de instalaţii
pentru topirea/tumarea titanului şi aliajelor de titan în laboratoarele de
Fig.20.7,Principiul topirii prin
încâlzire inductivă în tehnica dentarâ;
curenţii electrici de medie/înaltâ
frecvenţâ de la nivelul bobinei
determinâ apariţia unui câmp
electromagnetic în interiorul
creuzetului, care produce atât topirca,
cât şi omogenizarea materialului (după
tehnologia Linn, Germania).

tehnicâ dentarâ. Costul relativ ridicat al acestora m raport cu cele tradiţionale

limiteazâ deocamdatâ râspândirea pe scară largâ a acestor tehnologii. Aceste
instalaţii trebuie să ofere anumite condiţii de lucru:
- încâlzire efîcientâ a materialului (inducţie electromagneticâ
- fig. 20.7., arc electric);
- condiţii de asigurare a purităţii prelucrârii (creuzete speciale -
câptuşite cu grafit sau oxid de zirconm - sau realizate din cupru, râcit cu apâ,
mediu de lucru protejat -vid, argon, heliu);
- forţâ importantâ de împingere a topiturii în tipar (centrifugare
de mare vitezâ, eventual cu pomire catapultată, vacuum combinat cu presmne
de gaz);
- caracteristici constructive care să asigure c prelucrare în
parametri riguros cuantificabili.
La ora actualâ, majoritatea instalaţiilor ds topire/tumare a titanului cu
destinaţie stomatologicî se încadrează m câteva variante constructive:
- topire cu arc electric (creuzet de Cu) ş tumare prin vacuum/presiune de argon ' sistemele
Cyclarc - Morita, Japonia Rematitan -. Dentaurum, Germania Biotan - Schiitz Dental, Germania
(fig.20.8.);
- topire inductivă (creuzete ceramia speciale) şi tumare centrifugalâ în plai orizontal (fig. 20.9.),
m vid sau argoi (Linn Vacutherm Titan - Linn, Germania Titanplus - Seit Elettronica, Italia);
- topire inductivă şi centrîfugare în plai vertical;
- topire prin arc electric şi centrifugar
Fig.20.8. Instalaţie de topire/turnare a titanului în
laboratorul de tehnică dentarâ cu topire prin arc
electric şi turnare prin vacuum/presiune de argon:
1. Racord argon; 2. Titanul destinat topirii: 3,
Incinta de topire; 4. Racorduri de evacuare a
incintelor, 5. Suport pentru electrod; 6. Garniturâ
de etanşare; 7. Incintâ de turnare; 8. Tija
ascensorului pentru tipar; 9. Talerul tijei
ascensorului; 10. Suport pentru tipar;
11. Tipar; 12. Con de turnare; 13. Fereastrâ de
supraveghere;
14. Creuzet de topire; 15. Electrod de wolfram;
16. Uşă de acces la incintele instalaţiei
verticală m vid saau gaz protecto
(Tycast 3000 - Jeneric Pentron, S.U.A.). Aceste instalaţii sunt puse la dispoziţie d producători
împreună cu liniile tehnologic corespunzătoare (incluzând instmmente, dispozitive i;
materiale consumabile specifice fiecărei tehnologii î

1052

parte) a căror exploatare riguroasă reprezintă un imperativ în vederea obţinerii de rezultate optime şi
reproductibile.

20.2.2.3. TEHNOLOGII ALTERNATIVE ÎN PRELUCRAREA

TITANULUI ŞI ALIAJELOR SALE CU DESTINAŢIE
STOMATOLOGICĂ

Unele firme (Krupp, de exemplu) au încercat sâ evite problemele tehnice ale topirii/tumării
titanului prin punerea la punct a unor tehnologii de prelucrare prin electroeroziune, altele (Nobelpharma,
Procera) prin abordarea unor sisteme computerizate de prelucrare tridimensională (tehnicile
CAD/CAM). Costurile unor astfel de instalaţii s-au dovedit însă foarte ridicate, iar tehnologiile relativ
complicate şi nu întotdeauna suficient de fidele morfologic, nu au favorizat râspândirea acestora.

20.2.2.3.1. SISTEMELE CAD / CAM ÎN PRELUCRAREA TITANULUI

Tehnicile CAD/CAM, respectiv C.F.A.O. s-au limitat iniţial la piese de dimensiuni reduse (1);
mai nou se realizeazâ subansamble care se solidarizeazâ prin diferite tehnici.
Procedeele de prelucrare mecanicâ asistatâ de calculator prezintâ un mare interes în tehnologia
titanului datoritâ menţinerii omogenităţii structurale şi calitâţilor mecanice iniţiale ale materiei prime.
1
i
Aceste metode recunosc mai multe etape tehnologice, dupâ cum urmează
- achiziţia datelor, de la nivelul modelului sau direct din cavitatea bucală a pacientului, prin
tehnici mecanice sau optice;
- prelucrarea datelor;
- realizarea piesei cu morfologia doritâ, prin frezare, completată sau nu de
electroeroziune.
în cazul titanului, a treia etapâ se poate realiza atât prin frezare, cât şi prin electroeroziune
(23,28,42).

20.2.2.3.2. PRELUCRAREA TITANULUI PRIN ELECTROEROZIUNE

Principiul de funcţionare al acestui procedeu constâ în crearea, într-un mediu lichid favorabil , a
unei serii continue de descărcâri electrice prin scântei între un electrod de o formă specificâ şi blocul care
urmeazâ a fi prelucrat. Prefabricatele utilizate reprezintă blocuri din titan forjate (cu structurâ şi
proprietăţi mecanice superioare). Practic, forma electrodului de atac determină forma finalâ a obiectului
(fig. 20.10.). Electrozii de formă particularâ sunt obţinuţi fie prin prelucrare mecanicâ, fie prin
galvanoplastie (23,28,32). Această metodâ recunoaşte două variante principale - prelucrarea prin
penetrare (în cadrul căreia se folosesc electrozi de atac de forme specifice) şi prelucrarea prin
decupare cu ajutorul unui fir, forma dorită fiind obţinutâ fie prin deplasarea piesei de prelucrat, fie prin
deplasarea firului-electrod. Procedeul electroeroziunii prin penetrare a fost comercializat de Krupp încă
din 1989, fară însă a cunoaşte un real succes, mai ales datoritâ greutăţii echipamentelor necesare.

1053

în paralel, s-au dezvoltat două procedee de prelucrare prin electroeroziune a intradosului

coroanelor cu ajutoml electrozilor din grafit obţinuţi prin prelucrâri mecanice, m Scandinavia -sistemul
Procera/Nobelpharma(36) şi m Japonia. Cele două metode presupun măsurarea (cuantificarea) formei ce
trebuie obţinută la nivelul modelului prin palpare mecanică (metoda scandinavă) sau prin laser
(metodajaponeză). Această formâ este reprodusâ în negativ la nivelul electrozilor de lucru din grafit prin
prelucrare mecanică cu comandă numerică. Faţa exterioară a coroanelor este fie prefabricată şi se va
adapta la necesităţile specifîce, fie se prelucrează prin
Fig. 20.9. Instalaţie de topire/turnare a
titanului cu topire prin curenţi electrici
de medie frecvenţâ şi turnare prin
centrifugare orizontală în argon
(Titanplus, Seit Elettronica - Italia).
Fig. 20.10. Procedeul de prelucrare a metalelor prin
electroeroziune - metoda penetrării: 1. Macheta de
ceară;
2. Galvanoplastie; 3. Electroeroziune; 4. Coroana
metalicâ;A şi B - electrozi de lucru
metode mecanice cu comandă numerică (CAD-CAM), fîe de asemenea prin electroeroziune.
Sistemul de decupare cu fîr prin electroeroziune a fost preconizat mai ales pentm prelucrarea
ataşelor şi a unor sisteme speciale, permiţând obţinerea de piese de mare complexitate. Combinarea celor
două variante ale tehnicii electroeroziunii permite obţinerea de configuraţii care pot satisface cele mai
pretenţioase cerinţe clinice, la o calitate deosebită a materialului.
Tehnica Procera presupune într-o primă etapâ copierea tridimensională a reliefului câmpului
protetic de la niveul modelulul (bontului sau bonturilor), urmată de obţinerea prin prelucrări mecanice a
electrozilor din grafit, care vor prefigura morfologia intradosului protezei unidentare respective.

20.2.2.3.3. SOLIDARIZAREA PRIN SUDURĂ A

SUBANSAMBLELOR PROTETICE DIN TITAN

Sudura de subansamble protetice intrâ în discuţie mai ales în cazul obţinerii acestora prin
tehnologii combinate de electroeroziune, respectiv CAD/CAM (1,21,33).

1054
Suprastructurile protetice pe implante reclamă o adaptare foarte precisă la nivelul stâlpilor
implantari, aşa-numită adaptare pasivă („pasive fît"), mai cu seamâ câ m absenţa ligamentelor
periodontale, deficienţele de adaptare nu pot fi compensate. Oricum, m tehnica amprentării se pot
strecura unele erori greu de evitat (2,20), de aceea este binevenită corectarea acestor imperfecţiuni prin
resolidarizarea pieselor protetice secţionate m prealabil.
Solidarizarea pieselor protetice din titan prin sudură este o altemavă avantajoasă, datorită
conductivităţii termice reduse a titanului (de circa 13,5 ori mai redusă decât a aurului), care asigură
păstrarea eficientă a energiei termice m locul destinat sudurii. în aceste condiţii, deşi căldura specifică a
titanului (0,523 J/gK) este de circa patru ori mai ridicată decât a aurului, de aproape două ori mai mare
decât a paladiului şi cu aproximativ 25 % mai sporită decât a cobaltului, solidarizarea prin sudură a
pieselor din titan este de circa 10 ori mai avantajoasă decât în cazul unor piese corespunzătoare din
aur, respectiv de aproximativ 3 ori mai profîtabilă, decât m cazul folosirii alia/elor de Co-Cr.
Aşadar la realizarea PPF de mare întindere se preferă confecţionarea acestora din elemente separate şi
apoi solidarizarea lor prin sudare sau lipire.
Tehnicile convenţionale de sudură utilizate m specialitate nu se pot aplica şi în cazul titanului,
datorită stratului de dioxid de titan care acoperă suprafaţa acestui material şi a reactivităţii chimice
crescute (53,26). în aceste condiţii, sudura titanului se poate realiza prin intermediul laserului sau cu
ajutorul plasmei (41). în ambele cazuri, mediile de lucru vor n protejate (argon, heliu).
 20.2.2.3.3.1. SUDURA CU LASER
Dintre cele două metode, sudura cu îaser pare a fi cea mai potrivită, deoarece se caracterizează
prin mai multă acurateţe şi o afectare mai redusă a joncţiunii, comparativ cu metoda sudurii cu plasmă
(41).
Culoarea gri a titanului favorizează absorbţia de energie luminoasâ, m opoziţie cu culorile mai
deschise ale altor aliaje dentare, care le conferâ acestora un comportament mai reflectorizant (57).
Datorită conductivităţii termice foarte reduse a titanului este posibilă solidarizarea prin sudură cu laser a
două elemente metalo-ceramice adiacente, fară afectarea placajului ceramic (57).
Cu toate acestea, tehnologia sudurii cu laser
prezintă anumite aspecte sensibile, procesul de sudură
putând influenţa semnifîcativ proprietăţile fîzice ale
piesei fînite. Zonele de sudură cu laser sunt frecvent mai
fragile decât metalul în sine, cu o durabilitate şi o ductilitate
mai redusă (5,41). Rezultatele optime nu pot fi obţinute
decât în conditiile utilizării celor mai potriviţi parametri m
ceea ce priveşte energia şi durata impulsurilor laser (46);

numai m aceste condiţii, proprietăţile mecanice ale îmbinărilor sudate cu laser sunt comparabile cu
proprietăţile originale ale materialului.

Fig. 20.11. instalaţie pentru sudura cu laser

în tehnica dentară - Alpha ALS 25
(Girrbach).

1055

Sudura cu laser presupune utilizarea de instalaţii special destinate acestui scop, cu puteri de 20-50
gW, prevăzute cu incinte de lucru izolate corespunzâtor, operaţiunile executându-se în medii protejate de
Ar şi sub control vizual de mare precizie, graţie stereomicroscoapelor cu care aceste aparate sunt dotate
(fig. 20.11.). Instalaţiile destinate sudurii cu laser mai pot fi utilizate cu succes şi la executarea de
reparaţii la nivelul infrastmcturilor din titan tumate ca şi la echilibrarea tensiunilor din interiorul pieselor
tumate dintr-o bucatâ.
Deşi fascinante, tehnologiile de sudură cu laser aplicate în stomatologie, prezintâ încă unele
neajunsuri, legate de posibilitatea apariţiei de deformâri, distorsiuni, microfisuri, posibil datorate relativei
violenţe a procedeului şi dificultăţii în stabilirea parametrilor optimi de lucru. Nu în ultimul rând, preţul
de cost al instalaţiilor limitează de multe ori extinderea pe scară largă a acestor tehnologii.

20.2.2.3.3.2. SUDURA CU PLASMĂ (ARC ELECTRIC)

Sudura cu plasmă prin tehnologia TIG (tungsten intert gas) presupune inducerea înti'e electrodul
refractar de tungsten şi piesele destinate solidarizării a unui arc electric. Mediul de lucru va fi protejat, cel
mai frecvent cu argon m cazul sistemelor deschise şi heliu în cazul incmtelorînchise(15).
,^u iiî^im'wn
Incorporarea de oxigen constatată în sudură este consecinţa captării acestuia de către sârma de
sudură din piesele supuse sudurii şi din conţinutul de oxigen rezidual din atmosfera de argon.
Incorporarea de oxigen determină alterarea proprietăţilor titanului m sensul creşterii rezistenţei la
;
tracţiune şi reducerii elongaţiei (4,29,34).
De-a lungul încălzirii titanului apar modificări m compoziţia şi dimensiunea cristalelor (14).
Modificările structurale la nivelul zonei sudate, cu creşterea dimensiunii cristalitelor, contraindicâ
utilizarea acestei tehnologii la sudura pieselor din titan de dimensiuni reduse. Sudura cu arc electric a
titanului şi aliajelor sale m atmosferă controlată de argon se prezintâ ca o tehnologie eficientă în
construcţia pieselor protetice. Sunt însă necesare cercetări suplimentare în ceea ce priveşte rezistenţa la
oboseală, tratamentele termice, acurateţea adaptării, caracteristicile metalurgice ale joncţiunilor sudate, în
vederea stabilirii parametrilor de lucru optimi, care să asigure rezultate constante şi reproductibile (51).

20.2.2.3.3.3. SUDURA INTRAORALĂ DE SUBANSAMBLE PROTETICE

DIN TITAN

Indicaţiile acestor tehnici se referă la variate situaţii clinice, după cum urmează (16):
- atunci când, datorită divergenţei axelor de implantare ale dinţilor stâlpi, bonturile sau
lăcaşurile pentru pivoturi intraradiculare nu pot fi paralelizate corespunzător, fiind necesară
realizarea separată a protezelor unidentare, respectiv a DCR-urilor şi ulterior solidarizarea lor cu
celelalte subansamble protetice m cavitatea bucală;
- pierderea unui dinte stâlp al unei proteze fixe, urmată de reoptimizarea construcţiei
protetice;
- fractura constmcţiilor protetice fixe;
- sudura unei bare la stâlpii implantelor.
Temperatura ridicatâ atinsă la nivelul zonei de sudură nu este dăunatoare ţesuturilor
înconjurătoare, datorită conductibilităţh termice reduse a titanului de 17-22 W/mK. (19).

1056

Riscurile majore legate de generarea unor temperaturi ridicate la nivelul cavitâţii bucale sunt
legate de posibilitatea afectării dinţilor vitali. Este ştiut faptul că pulpa dentară are o capacitate limitată de
reparaţie şi regenerare. De aceea aceste procedee se vor aplica cu prudenţă atunci când în
vecinătatea viitoarei asamblări sudate se găsesc dinţi vitali.
 Studiile efectutate asupra transmiterii insultelor termice la nivelul dinţilor vitali
consecutiv procedeelor de sudurâ intraorală au arătat ca temperaturile generate la 1 mm de zona
sudurii s-au disipat rapid, ajungând la nivele ce nu prezintă pericol pentru vitalitatea dintelui,
datorită stratului izolator de smalţ şi dentină.
Operaţiunile de sudare intraorală se execută cu instalaţii special destinate acestui scop,
care funcţionează de regulă cu încâlzire prin arc electric indirect.

20.2.2.3.4. LIPIREA CU LOTURI

Lipirea cu loturi a subansamblelor protetice reprezintâ cea mai veche metodă de solidarizare
utilizată m tehnica dentară.
Loturile destinate lipirii pieselor din titan conţin elemente ca Ag, Pd, Cu. Ţinând seama de
încălzirea de durată a pieselor protetice ce urmează a fi lipite, trebuie luat m calcul pericolul impurifîcării
pieselor.
0 altemativă origmală m lipirea cu loturi, dezvoltată m Japonia de firmele Morita şi Kobelco -
Selec, este reprezentatâ de utilizarea radiaţiei infraroşii ca sursă de căldură. Instalaţia Morita dispune
de o incintă de sudură sub un clopot de cuarţ, prevăzut cu un suport cu pense pentru poziţionarea pieselor
de solidarizat şi menţinerea lor m poziţie corectă pe parcursul procesului de sudură. Incinta poate fi vidată
şi inundată ulterior în argon. Zona de sudurâ trebuie poziţionată într-un punct precis din spaţiu,
corespunzător unuia dintre focarele elipsoidei. La nivelul celuilalt focar, situat dedesubtul incintei se
găseşte un bec de halogen cu o putere de 1000 W. Toată lumina emisâ de sursa de halogen este
concentrată cu ajutorul unei oglinzi elipsoidale aurite la nivelul celuilalt focar. în acest fel se obţine o
temperaturâ de circa 1350°C la nivelul zonei de lucru, puterea putând fi reglată de un potenţiometru.
Solidarizarea pieselor din titan se poate realiza fîe cu loturi pe bazâ de titan (Ti-70%, Pd-20%, Cu-
10%), fie cu loturi pe bazâ de metale nobile. Una dintre dificultăţile procedeului constă m necesitatea
preasamblării pieselor, care se execută m general cu sudură prin puncte. Sistemul este aplicabil atât
pentru titan şi aliaje de titan, cât şi pentru alte aliaje dentare.

20.2.2.3.5. IMBINAREA PIESELOR PROTETICE DIN TITAN PRIN

TEHNICI ADEZIVE
Utilizarea tehnicilor adezive la solidarizarea subansamblelor protetice din titan reprezintă
o iltemativă interesantă. în acest sens, s-au propus (firma Espe, Germania) tehnici de
condiţionare şi îrotocoale specifice de lucru, după cum urmează:
- sablarea cu Rocatec Pre (A1203, 110 ^m);
- „sablarea" cu particule de o compoziţie specială (Rocatec Plus), care determină o
;eramizare a suprafeţei metalice;
- silanizarea cu Rocatec Sil, monocomponent;
- lipirea cu răşină compozită Nimetic Grip;
- menţinerea îmbinărilor la 37°C timp de 12 ore.

1057
Utilizarea silanizării ca medodâ de condiţionare este benefică întmcât rezistenţa îmbmârii adezive
depăşeşte 30 N/mm2, faţă de valoarile corespunzătoare condiţionării prin sablare (sub 10 N/mm2).
Utilizarea metodei Silicoater MD (Heraeus/Kulzer) permite de asemenea obţinerea de rezultate
bune m acest sens.
 20.2.3. POSIBILITĂŢI DE PLACARE CU MATERIALE
FIZIONOMICE

Infrastmcturile protetice din titan şi aliaje de titan pot fi placate cu polimeri după tehnicile uzuale.
Pentru tehnica metalo-ceramicâ sunt necesare însă mase ceramice speciale cu proprietăţi deosebite,
special concepute în acest scop.

20.2.3.1. PLACAREA CU MASE PLASTICE

Placarea cu mase plastice face apel la tehnicile cunoscute pentm obţinerea de macro- şi
microretenţii. De asemenea sunt recomandate agregările prin legâturi chimice, de tipul
silanizării, silicatizării, oxidării etc.
Considerâm că placarea cu RA cu polimerizare liniară apartine trecutului, în lumina
numeroaselor dezavantaje pe care le prezintâ aceste materiale. De altfel este total nepotrivită
combinarea unei tehnologii de vârf cum este cea a titanului, cu tehnologia de acum şase decenii a
acrilatului. Este de neconceput utilizarea împreună a unui material biocompatibil cum este titanul
şi a unui material cu o biocompatibilitate care lasă serios de dorit, cum este acrilatul. Din acest
motive, m acest capitol ne vom referi exclusiv la placarea infrastructurilor din titan cu
materiale compozite, ale căror avantaje sunt bine cunoscute: contracţie redusă la polimerizare,
dilatare termică şi absorbţie de apă redusă, proprietăţi mecanice îmbunâtăţite, posibilitatea
adeziunii fizico-chimice la scheletulul metalic, proprietăţi fizionomice foarte bune, stabilitate
cromatică ameliorată. Aceste materiale sunt m continuâ perfecţionare, de la an la an ele
apropiindu-se ca performanţe de calităţile ţesuturilor dure dentare şi constituind din ce în ce mai
mult o provocare pentru masele ceramice. Mai mult şi în acest domeniu au apărut materiale
„exotice,, cum sunt polisticlele şi ceromerii, care sunt încă la începuturile exploatârii clinice şi
umează să-şi dovedească m timp calitâţile preconizate. ,
Indicaţiile compozitelor ca materiale de placare se referă la folosirea acestora mai ales m
condiţiile protezărilor hibride şi m geroproteticâ, standardul estetic şi biomecanic fiind
reprezentat încă de tehnica metalo-ceramică (desigur acest spectru de utilizări trebuie privit
nuanţat în funcţie de nivelul de dezvoltare al societăţii şi implicit de posibilităţile materiale ale
pacienţilor).
Titanul ca element chimic prezintâ anumite caracteristici avantajoase pentru
placarea cu materiale compozite. Astfel, cea mai stabilâ treaptă de oxidare a titanului este Ti ,
confonn configuraţiei electronice (Ai^Sd^s2. Combinaţiile care conţin Ti la o treaptă de oxidare
inferioară
1058

sunt oxidate uşor la Ti^ de aer, apă şi alţi agenţi. Energia necesarâ eliberării celor patru electroni este atât
de mare, încât nu există un ion Ti^ propriu-zis. Titanul se aseamănă în multe privinţe cu staniul, fapt
explicabil prin valorile razelor ionice (Sn44^ =^ 74 pm, TÎ44' = 69 pm). De aceea unii compuşi ai titanului
sunt izomorfi cu cei ai staniului. Această proprietate presupune o creştere efîcientâ a legăturii răşină-titan
prin procedeul Sebond MKV.
 lonul titanil (TiO^) nu există m soluţii sau în sămri cristalizate, având probabil următoarea
stmctură:
Asemânarea cu structurile silicatice este evidentâ.
Această izomorfie este răspunzătoare de legătura putemică
dintre RDC şi scheletul metalic din titan, obţinută prin
silicatizarea substratului metalic (Silicoater, Silicoater
MD, Rocatec).
In obţinerea adeziunii fizico-chimice a
materialelor compozite la infrastructurile dm titan există două direcţii principale:
1. realizarea unui strat superficial silicatic: procedeele Rocatec - Espe, respectiv Silikoater MD-
Kulzer;
2. adoptarea aşa-numitelor tehnici de „lipire": sistemul Spectralink (Ivoclar), respectv Sebond
(Schutz-Dental).
Elementul cheie al îmbinărilor adezive de acest tip îl reprezintă stratul de oxizi de pe suprafaţa
metalică, strat care în cazul titanului prezintă proprietăţi mecanice şi chimice deosebite, aşa cum s-a arătat
mai sus, creînd premisele unei bune adeziuni a materialelor compozite.
Valorificarea superioară a proprietăţilor de suprafaţă ale titanului nu este posibilă decât în
condiţiile absenţei zonei de impurificare superficială (a-case) de la acest nivel. în acest sens utilizarea
corectă a materialelor şi tehnologiilor de prelucrare (medii de lucru, creuzete, mase de ambalat, manopere
de prelucrare, fmisare) joacâ un rol primordial m asigurarea succesului, întrucât numai un strat de oxizi
de calitate, format pe o suprafaţă curatâ, oferă calităţile adezive prezentate mai sus.
Aşa cum s-a mai arătat tehnicile modeme de placare cu materiale compozite presupun obţinerea
unei adeziuni fizico-chimice între infrastmctura metalică şi materialul de placaj, deşi nu este exclusă
combinarea acestui tip de retenţie cu retentia mecanică, sub rezerva afectării aspectului estetic final al
reconsituirii, datorită volumului suplimentar ocupat de retentivităţile mecanice (perle, anse etc.).

20.2.3.2. PLACAREA CU MASE CERAMICE

Şi m cazul titanului, placarea cu mase ceramice reprezintă optimul fizionomic, motiv pentru care
această tehnologie necesită o atenţie particulară.
De la început trebuie arâtat că, dacă la placarea cu materiale compozite, se pot folosi produsele
deja consacrate, care se utilizează cu succes şi la placarea scheletelor din alte materiale metalice, placarea
titanului cu mase ceramice face apel la materiale special destinate acestui scop. Acest fapt este consecinţa
proprietătilor particulare ale materialului.
Se ştie că titanul trece din faza a m faza P la temperatura de 882,5°C. La această temperatură
şi la temperaturi mai înalte are loc depunerea de oxigen şi azot cu creşterea greutâţii metalului şi
fragilizarea acestuia. Transformarea de fază se mai însoţeşte de o creştere a volumului

1059

cu circa 17 %. Toate aceste particularitâţi influenţeazâ negativ abilitatea titanului de a se placa cu mase
ceramice la temperaturi mai mari decât valoarea alotropă de 882,5°C. Sunt necesare deci mase ceramice
speciale care să sinterizeze la temperaturi de 720-800°C. Temperatura mai scăzută de sinterizare se
obţine prin scăderea conţinutului de oxid de aluminiu şi creşterea procentajului de oxid de sodiu. In ciuda
temperaturii scăzute de sinterizare, aceste mase ceramice ating nivele de rezistenţă şi stabilitate
comparabile cu cele ale maselor ceramice pentru aliajele nobile şi nenobile.
De asemenea, masele ceramice pentru placarea infrastructurilor din titan şi aliaje de titan trebuie
sâ prezinte un coeficient de expansiune termicâ de valori corespunzătoare, cu 30 % mai redus decât
produsele uzuale, pentm a minimiza solicitările de întindere şi forfecare de la nivelul interfeţei dintre cele
două materiale heterogene.
După 1985, au început să apară primele mase ceramice destinate placârii scheletelor din titan,
principalii producători implicaţi m această aventură fiind: Ohara, Ducera, DeTrey şi Vita, ale căror
produse au fost ameliorate continuu în decursul timpului, astfel câ dificultăţile începuturilor (legate mai
ales de adeziunea insuficientă şi aspectul fizionomic mai modest m raport cu standardele ceramicii în
general) au fost m cea mai mare mâsurâ depăşite. •
In realizarea infrastructurilor din titan care urmează a fi placate cu mase ceramice trebuie ţinut
seama de câteva aspecte:
• în faza de model bonturile for fi acoperite cu un strat de lac distanţator de 0,1-0,2 mm
grosime, în vederea asigurării unei adaptări pasive a scheletului metalic pe câmpul protetic;
• grosimea machetei din ceară nu se va situa sub 0,5 mm, în vederea asigurârii unei rigidităţi
minime necesare viitorului schelet din titan; este recomandabil ca grosimea machetei de ceară să fîe de
circa 0,7 mm, ţinând seama că prin manoperele de prelucrare, finisare se mai pierde din grosimea
materialului;
• Legătura între componentele protezei fixe (elemente de agregare, intermediari) vor fi
supradimensionate tot dm raţiuni mecanice, având o grosime pe secţiune de circa 3 mm în toate
sensurile;
• un modelaj corect va avea în vedere conectarea elementelor RPF numai dupâ contracţia
cerii de la nivelul machetelor respective, m vederea minimizării tensiunilor inteme;
• având m vedere conductibilitatea termică redusă atât a titanului, cât şi a materialului ceramic,

manoperele de laborator trebuie sâ ofere posibilitatea răcirii constante a celor două materiale; m
acest sens se recomandă conformarea m faza de machetă a unor proeminenţe de răcire, sub forma unor
fortificaţii interdentare (asemănătoare unor incmstaţii), acestea funcţionând pe principiul radiatoarelor de
răcire (55) (fig 20.12.);

Fig.20.12. Macheta infrastructurii metalice a unei PPF

metalo-ceramice cu schelet din titan, prevâzutâ cu
proeminenţe de râcire.
• tehnologia de topire/turnare va urmări obţinerea unei piese de calitate superioară atât
macro-, cât şi microstructural (exactitate tipo-dimensionalâ, absenţa defectelor de tumare şi a
porozităţilor, impurificare superficială mmimâ);
• prelucrarea şi finisarea scheletului metalic trebuie să răspundă urmâtoarelor cerinţe:
- se vor utiliza freze cu lame tâietoare de atac radial şi eficienţă crescută (fig.20.13.), la viteze
reduse (circa 15 000 rot./min.), cu presiune scăzută;
- frezele utilizate nu se vor folosi decât pentru titan;

1060
 - instmmentele diamantate şi pietrele abrazive nu sunt recomandate, întmcât au o acţiune
impurificatoare asupra suprafeţei titanului;
- în timpul prelucrării cu instrumentarul rotativ se va acţiona întotdeauna într-o singură direcţie;
- frezele se vor curăţa periodic sub jet de vapori de apâ.
• sablarea se va efectua cu corund nobil (de unică utilizare), de 120-150 ^m la o presiune de
2 bar şi un unghi de circa 45° în raport cu piesa;
• după curăţirea suprafeţelor metalice prin sablare este necesar un timp de cel puţin 5
minute pentru pasivare, de calitatea acestui strat depinzând adeziunea ceramicii de placare;
• urmează degresarea şi curâţirea suprafeţei metalice cu ajutorul vaporilor de apă sub
presiune; nu se vor utiliza acizi;
 Fig. 20.13. Geometria lamelor tâietoare ale frezelor; unghiul de atac se formează între t'aţa anterioară a lamei
tăietoare şi raza frezei; atacul se numeşte radial atunci când unghiul de atac este nul.

- aplicarea straturilor de adezivi şi mase ceramice se efectuează conform indicaţiilor stabilite

de producâtorii de profîl, de a căror respectare depinde calitatea fmală a reconstituirilor;
- m legătură cu protocoalele de lucru în depunerea şi arderea straturilor de masă ceramică, firma
Vita (55) face următoarele precizări:
- nu este necesară ardere pentru oxidare;
- cuptoarele m care se arde ceramica destinată placării titanului nu se vor utiliza şi la placarea
altor aliaje, prin a căror încălzire mcinta de lucru se poate impurifica;
- datorită conductivităţii termice reduse a titanului, respectiv a ceramicii de placare, programele
de ardere vor porni de la o temperatură de refermţă de 400°C;
- toate arderile prîncipale şi arderile pentru corecturi se vor desfăşura m vacuum şi vor fî
urmate de râciri lente;
- nu se vor executa manopere de condensare pe parcursul aplicării straturilor;
- finisarea face apel la instmmente diamantate, perii şi gume siliconice;
- glazurarea se efectuează sub vacuum;
- lustruirea presupune utilizarea periilor rotative din păr de capră ca şi a pufurilor de lânâ. Cine
doreşte sâ toame PPF din titan trebuie să se înarmeze cu răbdare şi perseverenţă.

1061

20.3. BIBLIOGRAFIE

1.' Anderssori M., Bergman B., Bessing C., Ericson G., Lundquist P., Nilson H. - Clinical resutts with
titanium cro'wns fabricated \vith machine duplication and spark erosion. Acta Odontol.Scand., 47, p.279—286, 1989.
2. Assif D., Fenton A., Zarb G., Schmitt A.- Comparative accuracy of implant impression procedw.es.
Int.J.Periodont Restorative Dent., 12, p.113-121, 1992.
3. Attal J.P. Moulin P. Degrange M.- Le titane et ses alliages: une alternative aux alliages precieux et non-
precieux actuels ? Entretiens de Bichat. Odontologie et Stomatologie, p.77-84, 1992.
4. Baeslak W.A. III - Selection and weldability of •conventional titamum alloys. In: ASM Handbook-
Welding, Brazing and Soldenng, Vol.6, Cleveland, American Society for Metals, p. 500-523, 1998.
5. Berg E., Wagner W.C., Davik G., Dootz E.R.- Mechanical properties of laser-welded cast and -wrought
titanium. J.Prosthet.Dent, 74, p.250-257, 1995.
6. Bessing C., Bergman M.- The castability of unalloyed titanium in three different casting machines.
Swed.Dent.J, 16, p.109-113. 1992.
7. Blackman R.— Dimensional changes in casting titanium removable partial denture frameworks.
J.Prosth.Dent, 65,p.309-315, 1991.
8. Boere G.— înfluence of fluoride on titanium in an acidic environment measured by polarization
resislance technique. J.Appl.Biomater., 6, p.283-288, 1995.
9. Bratu D., Ciosescu Diana, Romînu M., Colojoară Carmen, Ardelean-Leretter M., Uram-Ţuculescu S.-
Titanul în stomatologie, Stomatologia, vol.XL, 1, p.10-24, Bucureşti, 1992.
10. Burdairon G., Attal J.P., Moulin P, Cohen F.-Ze titane etses alliages enprothese. Perspectives.
Cah.Proth., 81, p.90-102,1993.
11. Chapman R.J., Kirsch A.: Variations in occlusal forces \vith a resilient internal shock absorber.
Int.J.Oral Maxillofac. Implants, 5, p.369-374, 1990.
12. Cohen F., Chemila M., Bourdairon G.— Proprietes corrosives des gels odontologiques fluores a l'egard
dn titane. C.R.Acad.Sci. Paris, 313 (II), p.501-508, 1991.
13. Degorce T.- Actualite et perspectives du titane en odontologie. Proprietes et applications cliniques.
Inform.Dent, 24, p.2057-2064, 1994.
 14. Dieter G.E.~ Mechanical metallurgy. 4th ed., Philadelphia: McGraw Hill, p.52-60, 1988.
15. Donachie M.J.- Titanium: a technical guide. Metal Park: ASM International, p.276-284, 1984.
16. Haney C.S., Meiers J.C.- In vitro study of intraoral welding procedures for pure titanium.
Quintess.International, Vol.27, 12, p.841-847, 1996.
17. Holmes D.C., Grigsby W.R., Goel V.K., Keller J.C.— Comparison of stress transmission in the IMZ
implant system with polyoxymethylene or titanium intramobile: a fîmte element stress analysis. Int.J.Oral
Maxilofac. Implants, 7, p.450-458, 1992.
18. Hosch A., Strietzel R.- Der Enfluss von organischen Sâuren aufdas Korrosionverhalten von Titan. ZWR,
103;
p.169-170, 1994.
19. îîmska A.R-Intraoral welding ofpure titanium. Quintess.Int., 18, p.683-688, 1987.
20. Humphries R.M., Yaman P., Bloem T.J.- The accuracy of implant master casts constructed from transfer
impressions. Int.J.Oral Maxillofac Implants, 5, p.331-336, 1990.
21. Jemt T., Linden B.- Fixed implant-supported prostheses with welded titanium frameworks.
Int.J.Periodont.RestorativeDent., 12, p.177-184, 1992. 22^Klinger E., Boening K, Walter M.: Titanguss-
Formfullungsvermogen und Passgenauigkeit. DZZ, 46, p.743-
745,1991. .
23. Korber E., Lindemann W.- Neue Technologien zur Herstellung von festsitzenden Zahner^atz. Zahnârztl.Mitt.,
77,p.2406, 1987.
24. Kupper H., Spiekermann H.-Titan: Ein neuer Dentahverkstoff fur prothetische Restaurationene ? Zahnârztl.Mitt,
82, p.56, 1992.
25. Kurdyk B.-Le titane en prothese composite. Cah.Proth., 93, 3, p.73-80, 1996.
26. Lancaster J.F.- Metallurgy ofweldmg, 3rd ed.London: George Allen and Unwin Press, p.216-229, 1985.
27. Lautenschlager E.P., Monaghan P.— Titanium and titanium alloys as dental materials. Int.Dent.J., 43, p.245,
1993.
1062