Razboiul Crestinilor

Razboiul Crestinilor.......................................................................................................................................1
........................................................................................................................................................................1
CAPITOLUL I...............................................................................................................................................4
Invătătura despre duhurile diavolesti, după
Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie ................................................................................................................4
1.1. Crearea îngerilor .................................................................................................................................4

1.2. Când au apărut diavolii? .....................................................................................................................5

1.3. Diavolul - ucigas de oameni ...............................................................................................................6

1.3.1. Cum arată diavolii .......................................................................................................................6

1.4. Unde se află duhurile necurate? .........................................................................................................7

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni ........................................................................................................9

1.6. Din gândurile diavolesti ...................................................................................................................10

1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli? .............................................................14

1.8. Lupta crestinilor cu diavolii .............................................................................................................15

1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe? ...................................................................................................16

1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor? ............................................................................16

CAPITOLUL II ...........................................................................................................................................18
Războiul duhovnicesc .................................................................................................................................18
2.1. Lumea duhovnicească - nevăzută .....................................................................................................18

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii ..............................................................................................19

2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii .................................................................................21

2.3.1. Cele trei cete diavolesti .............................................................................................................21

2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor .....................................................................................................22

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei ......................................................................................................22

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi) ...................................................................................22

2.3.2. Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează ...........................................................25

2.3.3. Sursa astrologilor .......................................................................................................................25

2.4. Treptele păcatului .............................................................................................................................26

2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor ..........................................................................................................28

2
 2.5.1. Formele luptei diavolesti ...........................................................................................................29

2.6. Războiul nevăzut ..............................................................................................................................30

2.7. Năluciri si viclenii demonice ............................................................................................................34

2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii? ............................................................................................37

CAPITOLUL III ..........................................................................................................................................37
Tehnica de luptă a diavolilor .......................................................................................................................37
3.1. Metodele diavolilor ..........................................................................................................................37

3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune ......................................................................................38

3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici ................................................................................38

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre ........................................................................................38

3.5. "Blândetea" diavolului .....................................................................................................................39

3.6. Diavolul lucrează în ascuns ..............................................................................................................39

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere ...................................................................................................39

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea .........................................................................................................39

3.9. Amânarea pocăintei ..........................................................................................................................40

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută ...........................................................................40

3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii .......................................................41

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural ..............................................................................................42

3.13. Furnico-leul ....................................................................................................................................43

3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă ......................................................................................44

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor ........................................................................................44
3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea ...................................................................................................45

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati....................................................................................................46

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta ........................................................................................46

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului ............................................................47

3
 CAPITOLUL I
Invătătura despre duhurile diavolesti, după
Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie
1.1. Crearea îngerilor

Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103,5), ca să slujească
voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toti îngerii au fost creati de Dumnezeu în acelasi timp.

Scopurile principale pentru care au fost creati îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi
pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim.
3,16); pentru a vesti oamenilor tainele si voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i
ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească si
a le duce în Rai (Lc. 16,22).

Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngeresti si trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea
avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa "Despre ierarhia cerească"
spune că cetele îngeresti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii,
heruvimii si tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile si puterile; 3. a treia grupă
triadică îngerească: îngerii, arhanghelii si începătoriile.

Dumnezeu îsi descoperă vointa Sa la îngerii din ceata superioară, iar acestia, la rândul lor, o comunică
celorlalti îngeri. In felul acesta, tainele si puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la
serafim la înger si fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunostinte, pe care este
capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.

Cuvântul "înger" înseamnă sol sau trimis. Ingerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de
la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Ingerii nu sunt,
oare, toti duhuri slujitoare, trimise să slujească pentr cei ce vor mosteni mântuirea?" (Evrei 1,14). Sfântul
Grigorie Teologul precizează: "Ingerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea
firească, dar si în virtutea harului îmbelsugat se deplasează ca gândul peste tot. Si, pretutindeni, sunt
alături de fiecare, atât datorită iutimii cu care îsi îndeplinesc slujirea, cât si datorită subtilitătii esentei lor.
Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului" (Iov 38,7). Sfânul Ierarh Dimitrie al
Rostovului scrie: "Ingerii au fost făcuti după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, asa cum a fost creat mai
târziu omul". Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură că: "Chipul dumnezeiesc la îngeri si la om,
constă în întelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul si-l însufleteste. Acest chip este asemenea
prototipului si este nevăzut, asa cum nevăzut este si la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului si a
omului. Ingerii sunt, deci, fiinte vii, rationale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe
Dumnezeu, făpturi limitate în timp si în spatiu si ca urmare au o înfâtisare proprie".

Sfântul Apostol Pavel ne limpezeste scopul creatiei: "Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri
si cele de pe pământ, cele văzute si cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate
s-au făcut prin El si pentru El" (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaste exact
numărul îngerilor: "Si era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii si mii de mii" (Apoc. 5,11).

Fără a cunoste exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci
sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc porunca de la
Dumnezeu, ei se pot arăta si trupeste, pentru a fi perceputi de oameni, păstrându-si însusirile suprafiresti.
4
 1.2. Când au apărut diavolii?

Lucifer, fiind înger de lumină si căpetenia celei de a doua trepte îngeresti, în loc să progreseze în
sfintenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat
harul Duhului Sfânt si astfel s-a transformat în diavol (Le.10,18). Impreună cu el au căzut si îngerii care i-
au urmat lui, (diavolii) care sunt supusi Satanei (Efes. 6,12).

Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: "Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din
Cer..." (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiti au fost aspru pedepsiti de Dumnezeu
si trimisi în Iad, până în ziua în care vor fi judecati pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune:
"Dumnezeu, n-a crutat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să
fie păziti, până la judecată" (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu
au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: "pe îngerii
care nu si-au păzit vrednicia, ci au părăsit locasul lor,i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanturile vesnice,
spre ziua judecătii celei mari" (Iuda 6).

Diavolii au însusirile îngerilor, cu diferenta că, desi au fost creati de Dumnezeu buni si sfinti, ei n-au
rămas în starea lor de sfintenie si bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei si
vicleniei. Asadar, întâiul vinovat de păcat si întemeietor al răutătilor este diavolul: "...pentru că, de la
început diavolul păcătuieste" (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că asa i-ar fi fost firea, sau că ar fi
primit înclinatia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat
de Dumnezeu bun, el însusi, prin propria vointă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmas, mincinos si
defăimător.

Sfântul prooroc Iezechiel spune:"...tu erai pecetea desăvârsirii, deplinătatea întelepciunii si cununa
frumusetii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu"; "fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua
facerii tale si până s-a încuibat în tine nelegiuirea" (Iezec. 28,15).

Decisiv, răul nu ti-a fost dat tie din afară, ci tu însuti l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învată
scopul principal al lucrării diavolesti pe pământ: "Diavolii se numesc asa, nu pentru că asa s-au făcut sau
pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din întelepciunea cerească, (mândrindu-se). De
atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei".

Oamenii, având trup si suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt
lipsiti de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea si pierderea harului
dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneste si actionează numai
răul.

Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată fată de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea fată de
Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire si într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor
este fără de întoarcere.

Ei îsi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul.
Neputând săvârsi păcate trupesti, ei păcătuiesc cu imaginatia si cu simturile. Si-au obisnuit esenta lor cu
viciile firesti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.

Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror
influente de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii si-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva
oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, stiind că Dumnezeu îsi
5
iubeste făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine
principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea
vesnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de
Dumnezeu si inspiră ură, perfidie si minciună între oameni. Ispititor (Matei 4,3), stăpânitor al acestei lumi
(Ioan 12,31; 14,30; 16, 11).

In Vechiul Testament, diavolul este duhul răutătii, de a cărui fiintă tine însăsi păcatul, zavistia si
minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni si nu a stat întru adevăr, pentru că nu este
adevăr întru el. "Când grăieste minciuna, grăieste dintru ale sale, căci este mincinos si tată al minciunii"
(Ioan 8,44).

Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuti din ceata a doua îngerească se va
completa cu sfinti, preoti si călugări, după care lumea se va sfârsi, datorită păcatelor oamenilor.

Libertatea vrăjmasilor nostri depinde de sufletele omenesti care se mântuiesc si, de aceea, îi atacă pe
oameni asa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.

Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana
în Iad, deoarece nu si-a îndeplinit misiunea încredintată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care
l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. 0 altă cauză pentru care diavolul luptă asa de
tare pe oameni este si dorinta de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care i-a blestemat si acest lucru îl
poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.

1.3. Diavolul - ucigas de oameni

Sfânta Scriptură si Sfânta Traditie au numit în felurite moduri pe diavoli: "Ducă-se pe pustie",
"întunecatul", "stăpânitorul mortii" (Evr. 2,14), "potrivnicul", "mincinos si tată al minciunii" (Ioan 8,44),
"cel viclean" (Matei 13,19), "urâtorul binelui", "înselător", "siret", "vrăjmas", "ucigas", "leu care
răcneste", balaur", "Belzebut" s.a. In toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea si vrăjmăsia, dirijate
împotriva oamenilor.

Diavolul urmăreste, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.

1.3.1. Cum arată diavolii

Ingerii au chip si înfătisare, la fel ca si chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit
de chipul si înfătisarea omului exterior în trupul său.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt niste corpuri subtile, eterice, pe când
trupurile oamenilor sunt materiale, pământesti. Ingerii, la fel ca si sufletele omenesti, au membre, cap,
ochi, gură, degete, mâini, picioare. Intr-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său.
Frumusetea virtutilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfintilor îngeri.

Chipul demonilor este întunecat si hidos, asa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii
s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea si dezvoltarea în ei a răutătilor. Aceasta a
lăsat amprenta si pe aspectul exterior.

6
De aceea Sfânta Scriptură îi numeste "fiare", iar pe căpetenia lor Lucifer - balaurul cel mare (Apoc. 12,9).

Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleasi puteri pe care le are si omul: văz, auz, miros, pipăit, pot
vorbi si pot fi muti si surzi. Insusi Domnul Iisus l-a numit pe demon - mut si surd (Marcu 9,25).

In cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat,
ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar si diavolii au
capacitatea de a se deplasa rapid în spatiu, de a "teleporta" materia, cât si pe oameni.

In Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta
Cetate si L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,11-1). In viata
Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la
Novgorod la Ierusalim si înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu
infinită (instantanee).

Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. In cartea lui
Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins si a ars turmele de oi si pe păstori. Tot aici
aflăm că, în urma actiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic si a prăbusit casa în care se adunaseră
fii si fiicele lui Iov si care au murit. In cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis
pe cei sapte bărbati cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).

Actiunea duhurilor asupra materiei, ca si alte multe însusiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea
Judecătorilor (6,21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon si când acesta i-a pregătit
darul, "îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne si de azime
si a iesit foc din piatră si a mistuit carnea si azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui"
(Jud. 6,21).

Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substantă mai subtilă decât omul si au
fost înzestrate de la început cu forte care le îngăduie să exercite o influentă puternică asupra lumii
materiale. In afară de acestea ele au cunostinte foarte mari despre organizarea materiei si legile lumii
materiale si stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenteze legile lumii materiale. Dar aceste
puteri care le posedă duhuriie imateriale rele, demonii, dezorganizează si distrug.

1.4. Unde se află duhurile necurate?

Demonii se găsesc în văzduh, adică în spatiul de sub cer, pe suprafata pământului si în iad. "Intinderea
dintre cer si pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăsluire
duhurilor necurate, alungate din Cer"(Sf. Ignatie Brianceaninov).

In Cartea lui Iov, satana este înfătisat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră
pământul "dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată fată de neamul omenesc"(Iov 1,7).

Sfântul Apostol Pavel numeste pe demoni "duhurile răutătii, care sunt în văzduhuri" (Efes 6,12), iar pe
căpetenia lor "stăpânul văzduhului" (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli si suferinte,
deci pot intra în oameni si animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).

Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl stim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de
sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să curete apa de posibila prezentă acolo a duhurilor necurate.

7
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului si ale Iadului, spune că aceste
locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spatio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai
sau Iad se află într-un spatiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca si cum ar fi
în altă dimensiune.

In timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălas al
satanei: "Si acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului"(Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit
odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada
dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: "l-a aruncat în adânc si l-a închis si a pecetluit deasupra lui"
(Apoc. 20,3). Inainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: "Satana va fi dezlegat
din închisoarea lui (din lad) si va iesi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale
pământului" (Apoc. 20,7).

Din vietile Sfintilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafata pământului si în văzduh
se află diavolii condusi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii
coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârsite de ei si asupra a tot ceea ce se petrece pe
pământ si pentru a primi noi porunci si instructiuni de la stăpânul lor.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra
de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului si de a-i insufla gânduri
păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenta lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în
om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieste în trupul oamului, posedând în chip fortat sufletul si trupul.
Datorită imaterialitătii si subtilitătii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8,30).

Sfântul Grigorie Teologul spune că: "Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel
de mijloace. Dacă stăpâneste puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat
stăpâniti de ei, de voie bună, fără să se împotrivească" (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului
necurat în om se face numai cu îngăduinta lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vietii desfrânate si
usuratice a celui păcătos. Sunt însă si cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos si în
cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (satanistii, masonii, New Age...). In alte situatii,
Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăsluiască si să lupte pe oameni, pentru ca acestia să se roage mai
mult si din cauza suferintelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este si faptul că cel mai des se întâlneste
nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului
său vointei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana
în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai
întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12,6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe
inima lui (Ioan 13,2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13,27).

Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii
crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare si celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfătisa
sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger
luminos, luând chipul binelui si cucerind astfel mintile noastre.

Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi
dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul
virtutilor, dă putere crestinilor care se luptă cu diavolii si în acelasi timp smereste mânia înversunată a
duhurilor necurate, care, fără îngăduinta lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1,12). In lupta cu
oamenii, diavolul încearcă să influenteze trupul, simturile, vointa si imaginatia. Dar cum actionează
duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu,

8
pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli si să intre în ei, adică să le stăpânească trupul
(Iov 1,13-19).

1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni

Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creati după chipul lui Dumnezeu,
plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omenesti în
Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experientele, cunostintele si fortele lor.

Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Si, astfel,
Adam s-a văzut gol (trupeste) cu toată urâtenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se
desfăta de frumusetile cele ceresti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământesti si
tindeau în jos, iar cugetul lui simplu si bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în
jurul inimii omului roteste acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să
creadă sau să iubească pe Dumnezeu si nici să împlinească voia Lui Sfântă.

Crestinul are libertatea si Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominatia diavolului (1
Corinteni 10,13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: "Din Dumezeiestile Scripturi si din însăsi simtirea
mintii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară,
iar satana foieste în adâncurile inimii, ascuns în gânduri" (Psalm 63,6-7).

In momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui
Dumnezeu, din inimă. In inima omului se săvârseste războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai
multi crestini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui
prin trup.

Când Harul Dumnezeiesc părăseste pe om, diavolii foiesc ca niste serpi în adâncul inimii, neîngăduind
deloc sufletului să caute spre dorinta binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în
minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecosi prin portile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după
Botezul crestin, diavolii petrec împrejurul inimii crestinului, lucru pe care vrăjmasii mântuirii noastre nu
vor să fie stiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea si Sfintele
Taine.

Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava desartă si mai ales cu senzualitatea,
cu îngăduinta lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtutile oamenilor. Astfel diavolul, prin
libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineste o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol.
6,p.315).

Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simtirea unei iubiri pătimase a trupurilor si un duh necurat
diavolesc sălăsluit în însăsi simtirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului,
ca si cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispretuiască
aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător fată de Biserică si rugăciune. Ajunge astfel ca un
iesit din minti si din sine si ametit de pofta desfrânării. Persoanele care îsi imaginează si visează des că fac
păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt si femei care trimit
diavolii desfrânării la bărbati, în timp ce acestia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: "Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botfez, Sfânta
Impărtăsanie si celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă... Dacă însă crestinul
face din nou păcate de moarte, el răstigneste a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6)
care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez" (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice:
9
"Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Si venind o află măturată si
împodobită. Atunci merge si ia cu el alte sapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieste acolo. Si se
fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi" (Matei 12,45).

Si astfel devine crestinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (betie,
desfrânare, hulă, avorturi...).

1.6. Din gândurile diavolesti

Toată lupta Bisericii si, deci, a crestinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea si
mai ales cei care fac răul. DiaVolul numai ne ispiteste, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în
această viată pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.

După căderea lui Adam si a Evei din Rai si pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să
vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar
nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne însela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le
insuflă.

Satana pierzând, prin mândrie si blestem, constiinta dumnezeiască a ajuns nestiutor. De aceea, nu poate sti
de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască si se sileste să facă cele contrare, ca
să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinosi, împotriva legii - fărădelegea,
împotriva virtutilor - patimile si păcatele, împotriva credintei - necredinta, hula si erezia.

Toti diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie si mândrie si apoi ne transmit gândurile
cele rele si fac pe oameni să săvârsească lucruri pe care numai cei iesiti din minti le-ar putea face.

Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se rusinează de cele făcute si de ei însisi. De
aceea, Sfintii Părinti ne învată să nu actionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte,
mânie si mândrie.

Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem
ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu.
Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi niste patimi mari, pentru că le socotim
mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.

Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare si apoi să înceteze.
Pe cei care au păcătuit,îi războieste cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăsi. Diavolul slavei desarte
poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui
cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).

Demonii stiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptătii si astfel toarnă prin gânduri
otravă în sufletul lor. Astfel a înselat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui
Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).

Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: "Nu vezi
că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te." De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-
te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îti întăreste prin sugestie si energie vointa (Psalm 62,4) si de
cele mai multe ori nu-ti poti stăpâni mânia si ura când te întâlnesti cu persoana cu care te-ai certat si te
răzbuni.
10
Diavolul mândriei înaltă pe om până la Cer si de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei
omenesti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu si s-au pus
în locul Lui.

Vicleanul diavol învată pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul si cu felul lor de viată. De multe ori cei
aflati sub inspiratia lui nu-si dau seama că mint si că sunt condusi de diavoli. Si mai grav este când astfel
de oameni sunt investiti cu functii politice si sociale.

Există diavoli necurati care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtasi si pe altii la
săvârsirea răului, ca să ne pricinuiască o si mai mare osândă. Multi oameni se bucură când îsi asociază si
pe alti oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micsorează si le dă curaj.

Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufletesti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri
distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru nasterea de prunci, diavolii
ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci si a ne lupta sufleteste cu
diavolii ne-o schimba spre ura si distrugerea aproapelui.

In momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii si nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte,
puternice si dese, cu gândul: "Doamne Iisuse Hdstoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă"; "Prea Sfântă
Născătoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi!" Sfintii Părinti spun că atunci când suntem mâniosi, dacă
ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune,
împotrivire si smerenie, vom fi în pace cu oamenii.

Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem
în noi poftirea slavei ceresti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase.
Avem în noi bucuria pentru Domnul si faptele cele mântuitoare, dar dusmanul diavol o transformă în
bucuria si plăcerea păcatelor.

Traditia noastră crestină spune că diavolul dispune de multe posibilităti de înselare: cu cel inteligent face
pe înteleptul, cu cel mai putin întelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenta citirii unei cărti
scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, soptind: "Nu asculta de duhovnic, nu te
spovedi, nu te sfătui cu altii, să nu mergi laBiserică..."

Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumesti si ale
păcatelor, ale celor care se obtin prin muncă necinstită si înselăciune. Printre altele ne prezintă răul sub
chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.

Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înseală pe cineva, când oamenii iau de bun si adevărat ceea
ce este fals si minciună. Multora, suprafata faptei li se pare bună. Naivii se înduiosează. Face si bine, dar
aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăvesti, îti spune să bei ca să te
îmbeti, îti atâtă drepturile ca să-ti pierzi măsura si să te răzbuni, îti sopteste la ureche ce spun altii despre
tine pentru a-ti dezlăntui ura, te îmbie la logică pentru a-ti stimula încăpătânarea.

Ii place să convingă, când înseală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face
pentru a ne distrage atentia si a-si schimba tactica. Pe cel care trăieste în robia păcatelor, vrăjmasul diavol
se sileste să-i steargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăintă. Cu uneltiri dinainte pregătite si cu
prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleasi păcate sau în păca-te mai mari.

11
Pe cei care îsi dau seama de viata păcătoasă pe care o trăiesc si vor s-o schimbe, demonul îi amăgeste cu
această armă: "Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedesti în postul celălalt.
Doar nu ai să mori astăzi".

Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veti pleca din această lume. Pe cei
care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui
bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos
si prin aceste cugete îl face pe crestin să-si piardă răbdarea si chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu,
pentru boala sa.

De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel
care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice,
partide politice, armate cu armate.

Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părtilor una cu alta, din diferite
motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorintă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne
piardă si pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume si sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu
războiul lucrurilor. Iar pe cei aflati în pustie, datorită raritătii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu
gândurile.

Vrăjmasul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni si dă iertare pentru
patima aceasta, ca una ce este naturală si necesară. După ce am săvârsit fapta, ne scufundă în deznădejde,
spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător si fără de milă.

Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De
multe ori diavolii se asează în stomac si nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul si ar
bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).

Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica si în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe crestini ca să
nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice,
să aibă legături trupesti, iar dimineata, când se trezesc cu sufletul si trupul pline de desfrânare, le dă dureri
de cap si oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la
cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la
cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă si omor.

Diavolul sopteste la urechea bărbatilor să-si tundă părul si să-si radă barba, iar la femei să se fardeze, să-si
scurteze fustele, pentru a stâmi în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux si de distractii le
sopteste să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-si cumpere altă mobilă, altă casă si altă
masină. Tot diavolul sopteste la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om
si deci nu au păcate de moarte.

Necuratii demoni se duc la cei bogati si le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, si de multe ori îi
pune să răpească si putina agoniseală a celor săraci. Intunecatul diavol te îndeamnă să furi si te acoperă cu
acoperământul lui, spunându-ti că nu te vede nimeni.

Satana sopteste la urechile crestinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmasul
mântuirii noastre ne dă griji si ocupatii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme,
să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaste, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim
pomelnice pentru cei vii si pentru cei mutati la cele vesnice, să stăm de vorbă cu alti credinciosi în timpul
slujbei, să vorbim de rău pe preoti, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să
12
facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în fată cu rusinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când
păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde si de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să
ascundem păcatele cele mari si să dăm vina pe altii.

Cel mai mult luptă diavolii pe crestini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea
pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii si la toate păcatele pe care
le-a făcut sau le-ar putea face. Iar altii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune si
nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăsanie, diavolul ne transmite
gânduri de necredintă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăsindu-ne cu aceeasi lingurită. Dar oare s-a
îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?

Diavolul hulei de multe ori batjocoreste pe Dumnezeu si cele ce se săvârsesc în timpul Sfintei Liturghii.
Dar nu sufletul omului rosteste aceste cuvinte, ci însusi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli si
binecuvânta în acelasi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mâniosi sau când
nu li se împlinesc dorintele. Există si un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire
îndată ce ne sculăm din somn si ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm
cu Sfânta Cruce si să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte si gânduri
desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să
nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte si după masă, sau să nu împlinim tot
canonul de rugăciune, post si milostenie. El ne răpeste stihurile din gură si ne adoarme în timpul
rugăciunii.

Potrivnicul diavol sopteste la urechile copiilor să nu asculte de părinti si educatori, să nu învete, să fugă de
la scoală si de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinti). Vrăjmasul
măntuirii noastre spune celor slabi în credintă să meargă la vrăjitoare, descântătoare si ghicitoare. Acolo
săvârsesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuratii diavoli învată pe oameni
să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie...

Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile si imaginatia lor.
Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt si nu se mai poate
smeri si lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare si lipsiti de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor
învinsi de diavoli. Sunt si situatii în care, pentru păcatele părintilor, diavolii se sălăsluiesc în copii.

In afară de gândurile rele pe care le transmit omului demonii mai pot ataca partea sensorială si vointa
omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: "Când demonul cel zavistic nu izbuteste să pună în miscare mintea
omului, el actionează atunci asupra sângelui si a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginatia
si s-o umple de închipuiri păcătoase".

Actionând asupra trupului, demonul răscoleste în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria si
celelalte patimi. Acestea se pot vedea si din viata Sfintei Mucenite Iustina, căreia necuratul duh, trimis de
un mare vrăjitor, i-a dezlăntuit simturile senzualitătii si voluptătii. Dar demonul a fost alungat prin
rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.

Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească si le
ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al vointei diavolesti, care
încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconstient, un slujitor al diavolilor.
Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât si la cei cu functii sociale sau politice.

Alteori, vointa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile
duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva crestinilor nu cunosc asezarea inimilor lor, nu le
13
pot cunoaste gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem.
(După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră
sufletească lăuntrică).

De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieste păcatele
spre care noi suntem înclinati. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericesti,
demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinatiile noastre spre
păcate, ne învată Evagrie monahul.

Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine
exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Insă el ne ghiceste gândurile după gesturi si vorbe. Astfel, de exemplu,
vede că cineva priveste cu patimă la frumusetea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi
transmite gânduri si imagini desfrânate".

Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu
lucrurile are trebuintă de timp, loc si iscusintă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat
rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5,17). Rugăciunea
ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.

In afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, betie,
mândrie...). Dar îsi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în
procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de
putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii "contemplă pe Dumnezeu, atât
cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor".

Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii
de la altii, dar si energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om
asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimas si desfrânat este o sursă de energie
păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate
fortele vitale. In acelasi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.

In afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneste pe un om păcătos îi foloseste trupul ca pe un instrument,
pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artistii de filme desfrânate, pornografice, cântăretii de
muzică desfrânată si satanică, conducătorii si oamenii de cultură atei si eretici).

Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părtile. De remarcat este
si faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătosi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă
posibilitatea oamenilor supus vointei diavolesti să trudească necontenit pe tărâmul înmultirii păcatelor în
lume. In virtutea esentei lor distructive, demonii, lipsiti de capacitatea de a crea, îsi nimicesc în cele din
urmă propriii lor discipoli.

Darul Duhului Sfânt curăteste si sfinteste atât trupul, cât si sufletul omului, iar energia păcătoasă a
diavolilor este distructivă si pentru trup si pentru suflet.

1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd si nu simt pe diavoli?

In Rai, Adam si Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu si cu îngerii luminii pe care îi vedeau si
cu care comunicau. Căderea în păcat a strămosilor nostri, zămislirea în fărădelegi si nasterea în păcat ne-a

14
făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curati cu inima
(Mt. 5,8). Pe acestia demonii nu-i mai pot amăgi.

Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfintească si să atingă treapta desăvârsirii crestine.
Cu îngăduinta lui Dumnezeu au văzut îngeri si oameni care au trăit o viată păcătoasă (exemplu: falsul
prooroc Varlam).

Sfintii Părinti spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios si păgubitor să vadă pe demoni. Iată
ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: "Câti demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne
arate chipul lor hidos si respingător, ne-am iesi din minti".

Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricosătoare a demonilor, care
ne-ar duce la soc psihic si tulburare a mintii. Prezicătorii, vrăjitorii si magii, intrând în mod constient în
legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga si a altor religii de
orientare decăzută si demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute
că ar fi vedenii dumnezeiesti. In legătură cu visele, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat "regula
de aur" pentru interpretarea viselor: "să nu crezi în vise si în vedenii".

Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce multi oameni nu simt prezenta demonilor, a
răspuns: "Pentru a simti asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuti luminos, iar
păcatul înseamnă întuneric". Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu
se văd nici petele cele mai mari. Intr-un suflet curat, luminos si neprihănit, un singur gând trimis de diavol
produce supărare, greutate si durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat si plin de pofte,
gândurile diavolesti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă si plăcere. Insusi duhurile
necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai putin perceptibile. Pentru că dacă ar fi usor de văzut,
cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătosilor, caută
totodată să-i convingă cu iluzia că ar actiona ei însisi si că ar fi absolut liberi în toate.

1.8. Lupta crestinilor cu diavolii

Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveste pe cei credinciosi de robia
diavolilor, numai în cazul în care credinta lor este desăvârsită. Dar pentru că nu toată lumea atinge
desăvârsirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârsiti, pe măsura patimilor
lor. La fel se întâmplă si cu cei necredinciosi.

Deci numai cei credinciosi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin
Sfintele Taine, prin rugăciune si prin celelalte fapte bune crestine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu
patimile si păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor si al
slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieste în păcate, el este orb si
surd fată de Lumina Evangheliei.

Sfântul Grigorie de Nissa spune: "...Când fiinta noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea
noastră fără Providenta Sa, ci în ajutorul vietii fiecaruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă
să facă acelasi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vietii omenesti".

Omul însă, aflându-se între înger si demon, prin el însusi îi dă putere mai mare unuia, fată de celălalt,
asupra sa. El îsi alege prin liberă vointa sa un învătător (sfătuitor) din cei doi. Ingerul lui Dumnezeu îi
îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteste cu plăcerile materiale, din care nu
există nici o nădejde de mântuire.
15
După cum aflăm din scrierile Sfintilor Părinti, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între
bine si rău. Atunci când crestinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va
înfrunta usor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când crestinii rugându-se rezistă cu
bărbătie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândete ispitele, diavolii se chinuiesc si se
ard, dar crestinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.

Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde
pe demoni, iar acestia nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne
ispiteste, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu si cu care vom fi de
nebiruit. In viata liturgică este cunoscută puterea rugăciunii si a tămâiei de a lunga duhurile rele. de
asemenea, diavolii sunt arsi si alungati de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni si
prin Moastele Sfintilor.

1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?

Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: "Demonii,
ca unii ce sunt căzuti pradă voluptătii si patimilor, se desfătează si se hrănesc cu ofrande. In timp ce
jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori si descompunându-se în felul acesta
în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esentei demonilor. Ei se hranesc cu aceste emanatii,
desigur nu asa ca si cum le-ar mânca sau si-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii si
alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiintă. Din aceasta pricină demonii devorează
cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor si inhalează fumul aromatelor, ca substante pe
care si le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în fata statuilor idolilor, la
popoarele păgâne".

Toti idolii la care se închină păgânii sunt înconjurati de diavoli, care îsi găsesc plăcerea în jertfele care se
fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale si chiar umane demonilor la care se închină si
slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel
care bea din paharul umplut pentru jertfele idolesti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).

Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe si le ofereau onoruri, măgulind
astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt asa de uniti cu demonii, încât atunci când Dumnezeu
săvârsea prin crestini o minune dumnezeiască, acestia îi prigoneau si-i omorau.

1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenta diavolilor?

Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru
probarea si cercetarea omului si a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinti mai încercati si
mai drepti si să le fie pricină de si mai mare slavă, iar siesi să-si adune osândă si mai îndreptătită, prin răul
pe care îl face si cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.

Căpetenie a veacului acestuia si stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta
de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea
efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt si stăpân al lumii a
devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii si fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de

16
minuni diavolesti. Ei stăpânesc otrăvurile si apa si focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au
împotrivit lui Moise (lesirea 7, 8, 9, 10) si Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.

Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: "Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste
din rodul pomului cunoasterii binelui si a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până
astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul si ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să
ne ademenească prin cugetări păcătoase si lumesti, dezlăntuindu-ne nemăsurat patimile".

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului si
nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: "în primul rând ca să cunosti că te-ai făcut mai puternic decât
diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viată; în al doilea rând, pentru trai
în smerenie si a nu te preamâri prin bogătia darurilor si să nu uiti neputinta ta si puterea celui care te ajută;
în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ti răbdarea cu care rezisti ispitelor, să se convingă
că l-ai părăsit cu desăvârstre si te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunostintă clară
asupra comorilor ce îti sunt încredintate, căci diavolui nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe
treapta cea mai de sus a neprihănirii".

17
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
2.1. Lumea duhovnicească - nevăzută

Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vietii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă si cu
diavolii.

Sfântul Prooroc David ne spune: "Călcatu-m-au vrajmasii mei toată ziua, că multi sunt cei ce se luptă cu
mine din înăltime" (Ps. 55,2).

Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii si trebuie să cunoastem foarte bine pe vrăjmasii nostri, să
cercetăm cu întelepciune scopurile si planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre acesti vrăjmasi
ai nostri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură si la învătăturile Sfintilor Părinti ai Bisericii Ortodoxe.

Diavolii sunt supusi satanei, iar oamenii care se asează voluntar sub sfera lor de influentă se numesc fii ai
diavolilor (1 Ioan 3,8). Dumnezeu pune la încercare virtutile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie
limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispititi si înselati de diavoli, chiar din Rai
(Gen. 3,1).

După întruparea si învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2,13),
dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5,15). Un om poate fi luptat de unul sau mai multi diavoli
(Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, crestinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri si
har să facă faptele cele bune. In acelasi timp un diavol îl ispiteste spre păcate si astfel îi încearcă virtutea
(1 Petru 1,6-7; Iov 7,18; Iacob 1,2).

Monahii si monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt si sapte îngeri care îl vor
ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite sapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei,
duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării si duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă
însă din trândăvie si din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu si cei sapte
îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele sapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei
12,45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger si diavol.

Sfintele Puteri îngeresti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea
cea bună si Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi si de
hotărârea cea rea. Asadar, mintea noastră este lesne alunecătoare si usor se pogoară către cele veselitoare
ale lumii acesteia, uitând bunătătile cele vesnice. Pentru păzirea de ispitirile simturilor, când se adună
gânduri desarte si întunecate asupra mintii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim,
să vorbim si să cerem binecuvântarea părintilor celor duhovnicesti.

Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3,4-5), ca să nu poată face
mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine si rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre
Damaschinul ne spune: "Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Ingerii care ne păzesc
si ne învată, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri si a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor
necurate ne izbăvim de înăltarea mintii si de nepăsare. Ingerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeiesti si ai
păcii, se bucură de pocăinta si îndreptarea noastră si de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne
umple de vederi duhovnicesti si ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii

18
răutătilor, se bucură de scăderea noastră în virtute si se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri
urâte".

Crestinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:

I. Prin patimile trupului său:

a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui,
iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea ratională a sufletului: mândrie, slavă desartă, erezie, deznădejde,
sinucidere.

II. Prin intermediul oamenilor păcătosi:

a) Prin poftele si păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătosi care se află sub lucrare diavolească.

III. Direct de diavoli.

Crestinul care se roagă cu smerenie si cu credintă si apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este
ajutat de darul lui Dumnezeu si de Ingerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate
alunga diavolii care luptă pe crestini potrivit cu cresterea sa duhovnicească, astfel:

a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;

b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte si să
biruiască si astfel să se încununeze.

Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a iesi
biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub
binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem si să ne rugăm după puterea si darurile pe
care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiti de diavoli si cad în păcate mari:
mândrie, slavă desartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc
poruncile dumnezeiesti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginti...

2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii

Pentru a cunoaste mai bine pe vrăjmasii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:

1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. In timpul acestei vieti pământesti, diavolii ne războiesc
continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.

Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: "Războiul este permanent si întotdeauna este nevoie ca ostasii lui
Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze,
ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem".

2. Războiul diavolilor cu oamenii este necrutător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: "Diavolii sunt
necrutători, îndrăzneti si nerusinati. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită
si uzează fără scrupule de toată forta si viclenia de care dispun".

19
Sfintii Părinti spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ si se află sub conducerea satanei,
lucrând la pierderea sufletelor omenesti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace,
dar nu ne poate birui. Intr-un citat al învătăturii Bisericii noastre se spune că "Diavolul poate lupta
împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor".
Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată
cu ispita, ne va aduce si scăparea din ea" (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispititi
peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. "Dacă
cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui".

3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: "Inmultindu-se razboaiele
se înmultesc si cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenti, mai
râvnitori". In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu.
Când vicleanul diavol ne înfricosează si ne tulbură, atunci ne facem mai întelepti, atunci ne cunoastem pe
noi însine si atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.

0 altă "calitate" a diavolilor este aceea de clevetitor si bârfitor. Cleveteste pe om în fata lui Dumnezeu (lov
1,9-11) si în fata semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre
războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer si ceilalti îngeri si despre căderea tagmei luciferice,
care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci si pe oameni (Apoc. 12,7-10). Iată ce izvor nesfârsit de răutate
este diavolul, care nu se mărgineste numai a ispiti pe oameni, ci merge si-i cleveteste înaintea lui
Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă si înversunată. Pentru aceasta să ne
gândim mereu că de multe ori noi însine lăsându-ne păcăliti, întindem mâinile prietenoase si facem pact
cu diavolii.

4. Războiul diavolilor este înversutat si nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra
noastră, el se mânie si se sălbăticeste mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacati de diavoli, cu
mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi si se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu
diavolul este stăruitor si necontenit, iar diavolul foloseste toată viclenia sa, uzează de toate armele si
uneltele sale.

Sfântul Teodor Studitul spune că "Diavolul umblă ca un leu ce răcneste, căutând pe cine să înghită, fie din
mireni, fie din călugări. Si nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale
păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel vesnic".

Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au
căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se
străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie si răutate fată de
oameni. Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu
darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorintă a noastră spre viata duhovnicească face pe
Sfintii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.

Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli "ucigasi de oameni", căci ce altceva înseamnă săvârsirea
păcatului, decât pierzarea omului si îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun,
seamănă în ogorul sufletului nostru semintele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul si seamănă
zâzaniile sale, semintele răului. Si astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine si rău. Scopul
principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om si de a ne robi neîncetat, fără de milă.
"In sfârsit, fratilor, întăriti-vă în Domnul si întru puterea tăriei Lui. Imbrăcati-vă cu toate armele lui
Dumnezeu, ca să puteti sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului si
a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunencului acestui veac,împotriva
duhurilor răutătii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luati toate armele lui Dmnnezeu, ca să puteti sta
20
împotrivă în ziua cea rea si, toate biruindu-le, să rămâneti în picioare" (Efes 6,11-13). Iar Sfântul Apostol
Iacob ne spune: "Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriti le dă har. Supuneti-vă deci lui
Dumnezeu. Stati împotriva diavolului si el va fugi de la voi. Apropiati-vă de Dumnezeu si se va apropia si
El de voi" (Iacob 4,6-8).

2.3. Războiul celor trei cete diavolesti cu crestinii

Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui si a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul
Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume
nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe crestinii care se nevoiesc, actionând asupra celor trei
puteri sufletesti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională).

Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în
oameni. Mâniei sau iutimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire
lumească. Acesti diavoli pot să fie biruiti de oamenii care întorc cu bărbătie puterea mânioasă asupra
vrăjmasilor nevăzuti. In sfârsit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor rationali (arhiconi) îsi trimit
atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoasterii (filozofia, teologia,
imaginatiile) si îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că însesi momelile lor,
gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual
al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul si văzduhul.

2.3.1. Cele trei cete diavolesti

Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri si căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime
(materialitate), după ispitele pe care le lucrează si de care sunt îmbibati. "Pierzând diavolii bucuria
duhovnicească-îngerească, pătimesc si ei voluptatea pământească, la fel ca si oamenii, prin deprinderi si
patimi trupesti" (Sfântul Grigorie Sinaitul).

Din această cauză si sufletul omenesc, zidit după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, rational si gânditor,
a devenit, din păcate, dobitocesc si nesimtitor duhovniceste si aproape fără de minte, iar prin plăcerile de
lucrurile materiale nu mai cunoaste pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele si păcatele prefac firea si
schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format si cele trei cete diavolesti:

I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate si băloase, care actionează ca niste lipitori
asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti
diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul
băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire si se bucură de umezeala plăcerilor nerationale. Ele ridică
asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.

II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mâniosi, care este mânioasă si răzbunătoare, ca
niste fiare mâncătoare de trupuri, ca niste câini care ling sânge si se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca
locuintă puterea mânioasă a oamenilor.

III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor rationali-arhiconi, care sunt cei mai apropiati slujitori ai
satanei si se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare si subtiri,
ca niste duhuri aeriene si actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omenesti, aducând
în mintile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile... Uneori se arată în chipuri de păsări
si de îngeri (2 Corinteni 11,14) ca să amăgească pe crestini (Pilocalia VII, p. 143).
21
 2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor

Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva crestinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-si
are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra crestinilor puterea
arzătoare a săgetilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă si
umplându-l de necurătii. Apoi îl aprinde cu desfrânări si plăceri păcătoase.

Dar cum sunt războiti crestinii de acesti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare,
de lene, de mâncare si băutură, de iubire de bani si somn peste măsură, fiind ajutati în ispitele lor de
poftele si păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânati, betivi...

Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavolesti sunt propovăduitorii patimilor trupesti: regizori,
actori, scriitori, cântăreti, care prin filme, cărti, reviste, casete si videocasete ispitesc pe crestini ca să-i
prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungati cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea
poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Impărtăsanie, participarea regulată la Sfânta
Liturghie, ascultare de duhovnic si muncă binecuvântată.

2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei

Puterea mânioasă pe care o are crestinul pentru a lucra fapta bună crestină si pentru a se împotrivi
diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura si distrugerea aproapelui.Acesti diavoli sunt
înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor
împotriva firii, răzbunării...

Când muncim fizic si efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă
si îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui
Dumnezeu si a Bisericii si ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă si agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să
ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente
si Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi si de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga,
diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri si cuvinte de hulă împotriva lui
Dumnezeu si aproapelui.

Când suntem mâniosi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează si mânia
trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc
biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât si prin ceilalti.
Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune si muncă binecuvântată,
prin iertare si dragoste sfântă crestină, smerindu-ne în ispite.

2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)

Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava desartă, erezia, necredinta
(ateismul), nebunia, deznădejdea si sinuciderea. Satana este "teologul iadului" si se ocupă în mod special
cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali
sunt foarte puternici si actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice
învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.

22
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber
cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îsi formează propria lor credintă sectară, eretică,
atee. Insusi Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta
Scriptură, interpretate gresit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din
Sfânta Scriptură, alungându-l(Matei4,3-10).

Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul
Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede si de la Fiul lui Dumnezeu. Această
adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea
Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă -
dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se
va lumina si smeri si vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie
intelectuală si adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror
reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele si păcatele lor, spre
a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este si
faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de
credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut,
dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.

Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti si diaconi)
luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor si alungă duhurile diavolesti ale
necredintei si ale celorlalte păcate.

Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile si Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor si strecoară în ea
îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea si
nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii si crestinii ortodocsi primesc binecuvântare de
la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu si astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul
Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii si schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De
aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în
mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.

Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte
sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre si astfel vom avea gânduri de
necredintă, erezie si hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim si duhurile arhiconice, care,
prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îsi fixează atentia asupra unui obiect, intră în
interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei si cu cei
care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un crestin cu viată sfântă, care
după mutarea sa din această viată a ajuns la fericirea cea vesnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile
cele duhovnicesti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate
(desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile
diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie si să răspândească o astfel de carte.

Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură si scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică
cu Dumnezeu si cu Sfintii Săi. Iar înăltându-ne prin citit la gândurile si sentimentele sfinte ale sfintilor, ne
vom sfinti. In acelasi timp, sfintii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi si prin
harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.

Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătosi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De
fapt, o carte se alege si se cumpără după poftele sufletesti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de
23
literatură, muzică si filme desfrânate. Duhul desfrânării actionează de la producător la distribuitor, la
vânzător si apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în
vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteste duhurile necurate pe care le au cărtile. Când dorinta păcătoasă sau
sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să
cumpere cartea, care va fi însotită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărti
eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.

Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de vointa lui Dumnezeu,
adică să devină un dumnezeu (un învătat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat si condus de diavol.
Tainele dumnezeiesti se descoperă omului pe măsura cresterii lui duhovnicesti, a smereniei, a dobândirii
darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credintă si fapte bune, se uneste cu Hristos prin Duhul Sfânt, el
cunoaste tainele lui Dumnezeu, dobândeste putere si har, pe care le foloseste numai pentru fapte bune,
potrivit cu vointa lui Dumnezeu.

Or, demonii, pentru că au apartinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o
măsură sau alta, în tainele existentei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atentia
si interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine "ale cunoasterii" si înzestrându-si discipolii cu capacităti
supranaturale. Omul, posedând aceste cunostinte magice, tainice, ajunge în stare să influenteze oamenii si
stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere.
Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai
de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi
înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseste si Scriptura (Facerea 6,5-
7).

Oamenii mândri sunt atrasi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici si atei. Sufletul lor
mândru nu poate primi darul smereniei si al dragostei dumnezeiesti, ci duhul mândriei, al slavei desarte, al
desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei... Tot diavolii rationali sunt cei care insuflă printre crestini si
monahi duhul neascultării, al cârtirii si al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.

Conducătorul necredincios al unei tări se află sub dominatia unei căpetenii de diavoli arhiconi si este un
luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a crestinilor ortodocsiajutând pe cei care răspândesc
în tară învătăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor
(avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile...).

Atacurile diavolilor rationali sunt puternice si rapide. Mintea crestinilor, dacă va fi prinsă de acesti diavoli
cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu cea sfântă. Acesti diavoli ispitesc în special pe
intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cele trei mari puteri sufletesti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă si puterea ratională), dacă
sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufletesti, sfintite si
întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm si să biruim pe demoni.

Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în mintile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îsi
are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se
veseleste în necurătii si în dulceata întinăciunilor. Ceata diavolilor mâniosi se bucură în defăimări, mânie,
tulburare si necaz, iar ceata diavolilor rationali se desfătează cu mândria, slava desartă, erezia, filozofia.
Deci, cele trei cete diavolesti nu-i luptă pe toti oamenii la fel, ci în functie de vremuri, locuri si după om.

Diavolii se ajută si se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se
luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare si reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe
24
diavolii poftitori, vor fi luptati apoi de ceata diavolilor mâniosi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură,
zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă si cu diavolii mâniosi si biruiesc cu ajutorul harului
dumnezeiesc, vor fi luati în primire de diavolii rationali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri
eretice, filozofii si vedenii.

De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici si că nu toti au aceeasi putere. Puterea
cu care luptă diavolii pe crestini creste de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase si apoi
la ceata duhurilor rationale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învătători
eretici, vrăjitori si masoni. Vrăjitorii, astrologii si bioenergeticienii, ajutati de căpeteniile de diavoli
arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărti... Insă
trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească si cu slujitorii ei umani
primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.

2.3.2. Bioenergiticienii si natura energiilor prin care lucrează

Djuna, "marea bioenergiticiană" din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl si bunica au
practicat vrăjitoria.

Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: "Sunt vrăjitor de generatia a
patra". Intrebat fiind despre generatiile de vrăjitori, el a răspuns: "Bioenergeticianul este un vrăjitor de
generatia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generatia a patra. La
ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă si magia neagră s-au mai adăugat
două culori, magia rosie si magia verde".

Bioenergicitianul Kaspirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul noptii, a
citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al sedintelor sale de vindecare prin televiziune a
fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi,
la 93% se remarcă ticuri obsedante, reactii isterice, fenomene de halucinatii si tulburări psihice, dovada
evidentă că sunt stăpâniti de duhuri necurate, 42% din pacienti cad în somn hipnotic în urma sedintelor
televizate. Multi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuseau în stare de catalepsie numai văzând imaginea
lui Kaspirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protectie psihologică. Mai
mult, după sedinte a fost nevoie ca multi copii să fie spitalizati, cu diferite tulburări neuro-psihice.

Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Insă scopul lor principal este de a se alimenta cu
energiile divine dumnezeiesti. Ei stau cu ochii larg deschisi si mâinile răschirate, străduindu-se să se
alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se
smereste si nu pe cel care vrea să-I "ia" din energia Sa necreată.

2.3.3. Sursa astrologilor

Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieste horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită
contactului cu "învătătorul mondial ceresc Ashtar" (informatii pe care le primeste de la el). In acest caz
este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul
cunoaste foarte bine situatia Universului.

De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate
încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume si, fireste, îsi cunosc tinta pe care o urmăresc.

25
Din acestea rezultă unele coincidente între prezicerile horoscopului si realitate. Svetlana a parcurs
succesiv toate treptele initerii magice rituale în "Stiintele oculte". Cunostintele le-a căpătat de la bunicul
ei, care i-a lăsat după moartea sa si un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea initierii în stiintele
magice spun că se petrece si o schimbare a psihicului, a duhului si a trupului. Se produce o totală alchimie
a corpului si se schimbă conceptia despre lume si viată.

2.4. Treptele păcatului

"Nu dati loc diavolului", ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4,27). Dar acest lucru reuseste să-l facă
numai cel care urăste din suflet păcatul si se împotriveste diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură
numeste păcatul "furnico-leu" (Iov. 4,11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este
cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire si rugăciune, el va ajunge la puterea
leului. Pentru aceasta trebuie să cunoastem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteste diavolul, până
când ne robeste desăvârsit, ducându-ne la pierzarea cea vesnică.

Primele trepte ale fiecărui păcat îsi au sediul în mintea, cugetarea si imaginatia noastră. Sfântul Apostol
Iacob ne spune: "Fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta zămislind naste
păcatul" (Iacob 1,14-15). Păcatul îsi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în
mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are
puterea de a intra în mintea noastră si de a strecura gânduri păcătoase si imagini păcătoase. Pentru că,
după căderea lui Adam si a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este
acoperită si întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atentie în ceea ce priveste gândurile necurate
este întâia cedare periculoasă în fata diavolilor. Iar acest lucru este putin cunoscut de cei mai multi
oameni.

1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care crestinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. "Să
facem toate spre slava lui Dumnezeu" (Col. 3,17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă
bună spre a fi lăudati de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.

2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care crestinul nu lucrează desăvârsit fapta bună. De exemplu:
Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri
furate.

3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în
inimă în chip lămurit de diavol.

Dar cum ne ispiteste diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care
aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupesti si gânduri
viclene. Gândurile trupesti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca
tot felul de gânduri lipsite de judecată.

Cei mai multi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu
fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile si imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie
această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor.
Astfel, diavolul vine în mintea noastră si ne aduce aminte de viata noastră din tinerete, ca astfel să
deznădajduim si râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Asa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie
cel Mare, reamintindu-i bogătia, ocrotirea surorii sale, datinile si păcatele neamului, iubirea de arginti,
iubirea de slavă desartă, pofta multor feluri de mâncăruri si celelalte desfătări ale tineretii sale. După

26
aceasta i-a înfătisat asprimea virtutilor si osteneala cerută de ea. Asadar, diavolul speculează toate cele de
care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.

Drumul virtutilor este greu si aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor si lipsit de obstacole. Dacă
aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate si necurate.
Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte si rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri
păcătoase si viclene. Te întrebi cum de ti-au venit astfel de gânduri? Vrăjmasul nostru diavol le-a semănat
cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide usa cugetării tale si
intră în mintea ta si seamăna neghina. Iar peste putin timp ea va prinde rădăcină si va înăbusi toată
curătenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să
rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin
asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede
gândurile rele din mintea noastră.

4. A patra treaptă a păcatului este însotirea. Insotirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile
care au apărut în inima noastră în chip pătimas sau nepătimas. In această treaptă a păcatului, diavolul
înaintează si mai mult. El ne atacâ cu gândurile care ne îndeamnă să săvârsim direct păcatul. Acestea sunt
gândurile care nasc în noi dorinte păcătoase si ne provoacă simturile.

5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă si să continue pe toate treptele. Războiul
acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte
să stea de vorbă cu acel diavol si cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu
ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică si că are putere să
răspundă cu forte egale atacurilor diavolesti. Ea se poate împotrivi gândurilor si poate să le contrazică.
Important este însă ca mintea noastră să lupte. Si atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt si va alunga
pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine si ne ajută cu harul Său.
Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.

Sfântul Ioan Scărarul ne învată că ochiul veghetor curătă mintea. Este însă nevoie de mare atentie la
pricinile păcatelor în viata de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atentie chiar si în
timpul somnului si al linistii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: "Este un diavol care, venind la noi când ne
întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte si murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din
trândăvie si neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare si să avem vise spurcate. Să
fim atenti ca să nu ne înselăm. Metoda aceasta cu gânduri rele si păcătoase este devastatoare si nenumărati
oameni cad pradă si victime. Usa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă
germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea si tulbură inima si face pe om pradă usoară
diavolilor. De aceea, când suntem invadati de cugete rele si viclene, să ne păzim mintea rugându-ne si
spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea si
sfintenia sufletelor noastre.

6. A sasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine si de păcate
cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul si primindu-l în mintea sa. El zice: "Da, am să fac
păcatul".

7. A saptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginatie. Mintea omului are posibilitatea de a
imagina. In această treaptă vezi în imaginatia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te
certi cu cel care te-a ofensat...

27
8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, lovesti, desfrânezi...). Când nu ne luptăm cu putere
pe treptele cele mai mici ale păcatului si păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim si
cu fapta.

9. A noua treaptă a păcatului este obisnuinta cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obisnuintă.
Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieste, credinciosul răspunde: "M-am obisnuit". Astfel
el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt
păcat.

10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului
si al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. "Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la
început diavolul a păcătuit" (1 In. 3,8). In această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.

11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea
bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate si Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiti
de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi,
cu atâta este mai greu să scăpăm de el.

12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate si luptat de
diavoli, îsi pune capăt vietii. Este cea mai grozavă moarte si pedeapsă sufletească si trupească, omul
muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.

Sunt copii mai putin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală
(note rele, corigente) sau când părintii nu le îndeplinesc anumite cerinte sau îi ceartă (se omoară, ca să le
facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de
sinucidere pe care le au cei care au suferit deceptii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari
din bancă si nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.

La fel si credintele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite
persoane mutate la viata cea vesnică sau cu Dumnezeu. In realitate, ei se întâlnesc cu diavolii si cu iadul
cel vesnic.

Pe alti oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere.
Cei care au încercat astfel de "experiente" si au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un
moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre lat.

2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor

Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părti:

1. Ispitirea de sus:

a) Nevointa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne
împiedică să facem cele usoare si folositoare nouă si ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile
noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeste si sufleteste.

b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de cresterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinosi, care
ne soptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeiestilor Scripturi (Mt. 4,6;Lc. 4,10). Acestea le fac mai ales în
inimile iubitorilor de slavă desartă si cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească,
28
amăgindu-i încetul cu încetul si ducându-i spre eresuri si hule. Vom cunoaste teologia sau mai bine zis
teomachia teologilor iaduluiarhiconi din mândria si bucuria nerusinată ce se revarsă din sufletul acestor
oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.

2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră si nu ne silim să lucrăm faptele cele
mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbita duhovnicească pentru a merge la rugăciune, crestinii se adună
în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei
care se roagă îi adoarme, pe altii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar altii sunt îndemnati să
stea jos în vremea rugăciunii.

3. Ispitirea din dreapta:

a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup si suflet. Trupul faptei este lucrarea
ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din
mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni si nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3,17).

b) Să privim vedeniile si nălucirile diavolesti în chip de descoperiri dumnezeiesti si îngeresti (2 Cor.

11,14). Duhul cel rău al înselăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea si o sălbăticeste, îi face
mintea aspră si o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeste ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o
nălucire de lumină rosie, făcându-i mintea diavolească si-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase
si hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie si de mândrie si nu mai stie ce este
smerenia si plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleste cu isprăvile sale, fără sfială si frică de
Dumnezeu si, pe scurt, îsi iese cu totul din minti.

4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoastem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim.
Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun si iartă si că a gresi este omeneste.

5. Ispitirea din fată: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri si imagini ale lucrurilor pe care le
socotim că se vor întâmpla în viitor.

6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini si locuri unde am păcătuit
noi în trecut. Imaginatia este tabla mintii. Ea este hotar între minte si simtire, pe care s-a întipărit tot ce-
am văzut, auzit, mirosit, pipăit si gustat în timpul vietii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne
răscolesc imaginatia si memoria cu tot ce stiu că s-a întipărit acolo în chip pătimas, pentru a ne stârni spre
păcate. Sfintii Părinti numesc imaginatia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin
imaginatie.

7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: "Din inima omului ies
gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele" (Mt.
15,19).

8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile si răutătile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin
cele cinci simturi, care se mai numesc si ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că "s-a suit
moartea prin ferestrele noastre" (ler. 9,21).

2.5.1. Formele luptei diavolesti

1. Războiul cu inima

29
a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt
strigătoare la cer si împietresc inima.

b) Prin poftă: iubirea de arginti, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a si b) sunt cele sapte păcate de
moarte si le facem împotriva noastră.

c) Prin iutime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtosează inima si le facem împotriva
aproapelui.

2. Războiul cu mintea

a) 0 întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.

Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.

b) 0 aprinde prin erezie.

c) 0 surpă prin nebunie.

Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:

I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.

II. Cu inima: lupta.

III. Cu vointa: învoiala.

IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).

V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.

Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinta este a lui Iisus Hristos si a noastră. Cunoscând aceste ispite:
"...să nu vă lăsati covârsiti de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute" (11 Cor. 3-16).

2.6. Războiul nevăzut

Pe cei care sunt zămisliti în fărădelegi si în păcate născuti (Ps. 50,6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu
se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, si o ascultă orbeste.

Războiul Se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele si să mergem pe calea lui Dumnezeu.
Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului si să le unim iarăsi
precum le avea Adam în Rai si să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate
urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu si să-l
lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru
(puterea ratională, puterea mânioasă si puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu
fiecare putere sufletească în parte. In acelasi timp, trupul este pus să împlinească lucrul si să le facă
mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, stiind vrăjmasul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau
vointa o înconvoaie spre trup si spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.

30
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o
săgeată contra firii si o trimite, ca pe niste fulgere, în obrazul fratilor si împotriva lui Dumnezeu,
blestemând si înjurând si dându-le lui (dracului) pe toate si pe sine însusi, chiar si moarte de om făcând.
Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu
în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul
păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24,15). In acest fel se poate înscăuna
vrăjmasul în minte si o poate schimba contra firii, încât zice răului bine si binelui - rău; întunericului -
lumină si luminii - întuneric; cuminteniei - nebunie si nebuniei - întelepciune, din care cugetă că nu este
Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate
minciuna - adevăr si adevărul - minciună (ateismul). 0 astfel de minte pierde si darul libertătii vointei si
ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreste vlaga si-l strică prin boli, făcându-l
neputincios spre osteneli si urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile si lucrările contra firii se ivesc mai
întâi în minte, în partea cea mai subtire a făpturii noastre cele nevăzute.

Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc si-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvătată
cu lucrarea diavolească, precum un miel nestiutor, vede lupul si se duce la el crezând că este oaie. Si asa,
ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.

Prima linie a luptei pe care vrăjmasul o flutură în văzul mintii este momeala. A doua este asupreala. Dacă
a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea
mintii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.

Când mintea îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră
hotărăste dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta,
ne putem trezi învăluiti din partea poftei sau a iutimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.

Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviintează lucrarea diavolului, această încuviintare o
dă vointei, asupra căreia suflă vrăjmasul boarea ametelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii si nu
înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea vointei, adică puterea de a alege ce vrem.
Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste si prin el trebuie să crestem până la
măsura îndumnezeirii.

Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeste momeala străină, va înclina cumpăna
liberei alegeri spre momeală sau sfat străin si asa se deschide spărtura în cetatea sufletului si intră puhoiul
de diavoli, care asteptau afară. Si urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu
lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obisnuieste.

Inrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi si asa lucrarea contra
firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea
darului libertătii vointei si omul se trezeste robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de
împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.

Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile
învechite, greu se vindecă. Mintea îsi dă seama unde a ajuns si nu se poate lupta, ca să scape de robia
păcatelor. Dar vrăjmasul care pustieste prin patimi, când vede că mintea sau constiinta vrea să ducă război
împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a
îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află
între moarte si viată. Unii mai scapă, iar altii nemaiputând suferi li se întunecă mintea si fac păcatul cel
din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceste mintea cu totul, dând în nebunie.

31
De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar altii
umflati fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Si de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a
vrăjmasului, care ispiteste pe tot omul prin patima spre care are înclinatie mai mare. Pe cel aplecat spre
trup îl ispiteste prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteste cu întelepciunea veacului
acestuia; pe cei aplecati spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteste cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se
văd multi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).

Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca
aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie
către Dumnezeu, asa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine
mereu.

In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Impăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos si pe
ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările
diavolilor si pentru aceasta ne împărtăsim si El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările
diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu asteaptă si hotărârea noastră, nu
numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi
pe pământ în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri.
"Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor" (Matei 20,18).

Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima
este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei
de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însusi Fiul Său si asa vom avea pe Dumnezeu în
mijlocul nostru. Adunarea puterilor si învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul
lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor si anume rugăciunea neîncetată
către Iisus: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine păcătosul". Sfântul
Apostol Pavel ne spune "să ne rugăm neîncetat" (Tes. 5,17), iar acest lucru va săvârsi minunea unirii
puterilor sufletesti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile
sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume si de cele ce sunt în acestea) iarăsi la Dumnezeu.

In trei cete se rânduiesc ostasii războiului duhovnicesc: începătorii, sporitii si desăvârsitii. Precum atunci
când sunt chemati la război, oamenii îsi lasă toată grija cea lumească, asa si începătorii îsi lasă toată grija
cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, si-si caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la
îndoială, între pretul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, si pretul sufletului mântuit pentru viata
cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-si găseasca un duhovnic iscusit, deoarece în cele
duhovnicesti, tot ce nu este din povătuire rânduită si sub ocrotirea smereniei, duce la înselare si la mai
mare surpare decât patimile.

Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul
gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi si să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel
mai adesea dau război cu mintea gândurile si chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze
pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de
minte să-i fie Hristos, Maica Domnului si Sfânta Cruce.

Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babilonesti (dracii) să intre si să
se facă bărbati, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos)
pentru ca să nu ajungă cu dânsii până la luptă (Ps. 136,9). A nu avea gânduri este cu neputintă, precum cu
neputintă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt si vremi fără de furtună, aceasta este după
rânduiala Prea Induratului Dumnezeu.

32
Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de asupreala diavolilor, ceea ce îi
îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le usurează lupta lor. Abia celor
din ceata sporitilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască si au
deprins mestesugul luptei. Iar a bate război cu diavolul si a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor
desăvârsiti. Dar nu spre diavol au cei desăvârsiti privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se
face ca un pârjol într-un rug nearzător si strămutati de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea
aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).

Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii si de-a nu se sui cu mintea în
văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari si-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la portile
simturilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru
unii nevointa este mare, pentru altii mai usoară, pentru altii tine toată viata, iar pentru cei ce nu judecă pe
nimeni Mântuitorul le spune că "fără de nevointă intră în împărătia lui Dumnezeu" (Luca 6,37).

Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmas îi va semăna
neghină în tarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu
atentia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din
rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii)
patimilor, nu este cu putintă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiti. Până ce cu
desăvârsire n-am întors mânia si pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de
omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară si parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în
noi.

Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă,
nici chiar de ei însisi. Cât despre patimi, singura avutie a lor au risipit-o si au ajuns săraci de avutia aceea
si s-au făcut ca un crin în pustie.

Ceata celor sporiti este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci
prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. "Iar copilul crestea si se întărea cu duhul, umplându-se de
întelepciune si harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre" (2 Petru
1,19), căci Dumnezeu este lumină. "Atunci lumina ta va răsari ca zorile si tâmăduirea ta se va grăbi" (Is.
58,8). Lumina creste tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârsiti, bărbat desăvârsit si vine
plecându-si capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru
cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere
pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?

Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârsită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârsiti ca
un soare al dreptătii. Si precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele
Său, asa si-n cei desăvârsiti vointa lui Dumnezeu, cea mai uriasă putere, poartă chipul celei mai
desăvârsite lepădări de sine. Iată vointa făcându-se smerenie, căci "Desăvârsirea este o prăpastie de
smerenie" (Sfântul Isaac Sirul).

Dar are si diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Si cu duhul
minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îsi iubesc viata viitoare? si vicleanul îi arată
îngerii de lumină (2. Cor. 11,14). Aici este bine stiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au
câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.

Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne
luminează să ne cunoastem cu adevărat ce suntem, fată de Sfintenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului
ne vedem multimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă
33
stricăciune am făcut în vremea întunericului necunostintei si a păcatelor. Si astfel ne vedem cei mai mari
păcătosi. Sfintii sunt convinsi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei însisi, vrednici de iad se văd,
dar mostenesc Raiul, primind în dar mântuirea.

Diavolul minciunii are si el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca si el. Pe când lumina cea adevărată
arată păcatele noastre si din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din
ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate
si că este mântuit (sectarii). Inselati sunt si cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea
lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.

Privind viata sfintilor, ei se cred niste păcătosi, convinsi de păcatele lor, chiar dacă fata le străluceste ca
soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătosi, dar si
cei ce zic numai din buze, să vadă de ei însisi.

Cei desăvârsiti nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânsii toate păcatele oamenilor (Gal. 6,2-10). In
inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie
osânditi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură portile
iadului si stârneste împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.

Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva
noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu.
Pe cel desăvârsit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor
osândi ca pe un înselător până si cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmasilor. Viforul iadului va fi
asupra lui, doar-doar îl va despărti de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări
si suferinte, în care-l curăteste Dumnezeu, când însăsi el se ascunde din dragostea Sa si lasă să se
prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l
mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: "Cine ne va despărti pe noi de iubirea lui
Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia,
sau sabia? Precum este scris: "Pentru Tine suntem omorâti toată ziua, socotiti am fost ca niste oi de
junghiere". Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt
încredintat că nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi,
nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul si nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de
dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru" (Romani 8,35-39). Iată ce este omul
după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81,6).

2.7. Năluciri si viclenii demonice

Diavolii, căzând din slava cerească si pizmuindu-i pe crestini, vor să-i împiedice de la suisul duhovnicesc
spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune si vointă, ca
primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaste lucrările lor, dar si cum pot
fi învinsi fiecare în parte.

Când diavolii văd pe crestini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe
sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post si rugăciune, dar
nici doborâti nu încetează, ci vin îndată cu viclenii si mestesuguri noi. Atunci când nu pot să însele inima
cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriase si
multime de ostasi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu
smerenie si ne însemnăm cu Sfânta Cruce.

34
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală si nerusinare, pentru că desi sunt biruite, ne atacă iarăsi în alt
chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul
neclintit în credinta si cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este asa cum îl descrie
Iov: "Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă niste torte aprinse si izbucnesc valuri de scântei. Din
nările lui iese fum... Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi si din gura lui tâsnesc flăcari" (Ion* 41,18-21).
"Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească si amăgeste pe crestini. Dar noi crestinii să nu ne
speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât si slugile lui au fost
doborâte de Mântuitorul, ca niste scorpii si serpi, spre a fi călcati în picioare de crestini" (Sfântul Ioan
Scărarul).

Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios si poartă asemănarea
focului celui vesnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când
citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul.
Dormind, ne scoală la rugăciune si aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.

Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin
asemenea înfătisări si să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne
scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au
îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde si să le spună că nevointa lor
nu este de folos si că viata crestină si monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.

Diavolii toate le fac, si le grăiesc, si le tulbură, si le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc

lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng si se tânguiesc ca niste biruiti. Iar dacă
prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este
Cel ce stie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele însele, ci ca niste furi,
cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea si voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne "Noi
suntem îngerii!", nu le dati crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevointa voastră si vă fericesc, nu-i
credeti. Pecetluiti-vă cu Sfânta Cruce pe voi însiă si casa voastră si vă rugati. Ii veti vedea dispărând, căci
sunt lasi si se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiti de Mântuitorul.

Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru si schimbându-se în năluciri, nu vă
înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.

Vederea sfintilor este linistită si blândă, aducând pacea, bucuria si puterea lui Dumnezeu, iar sufletul
priveste prin sine însusi pe cele ce se arată si este cuprins de dorul de cele dumnezeiesti. Năvala si
nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din
acestea se naste frica sufletului, tulburarea si neorânduiala sufletului si gândurilor, tristetea, ura de cei ce
se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte si apoi dorirea păcatelor, imoralitatea si lipsa râvnei
spre virtute. Când sufletul este cuprins si stăruie în frică, este semn al prezentei diavolului. Când diavolii
se apropie de noi suntem cuprinsi de o mare spaimă si frică, inima tresaltă ca si când ar vrea să iasă din
piept, iar de frică si spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiintează frica, cum fac îngerii,
ci când îi văd pe unii înfricosati, le măresc si mai mult nălucirea si-i îngrozesc zicând: "Căzând, închinati-
vă!" (Matei 4,9). Asa i-a amăgit pe păgâni si au fost socotiti de ei zei.

Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putintă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote si năluciri, ci le-ar fi fost
destul să vină si să ne facă tot ceea ce doresc. Insă neavând putere, joacă si-si schimbă chipurile ca pe o
scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputinciosi.

Este în firea mintii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor
semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfintenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia
35
cea firească, taie toate voile sale, până când întăreste în sine voia cea după fire a mintii. Când,
împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmasilor diavoli si o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ti se
bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război si mai rău decât cel
dintâi, adunându-si fortele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la fata ta întru
slăbiciune. Dar dacă te vei înălta întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, altii
din fată, dacă vei părăsi cetatea.

Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pomim lupta noastră
este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăste păcatul prin fire, va iesi biruitoare si se va îndepărta
de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie si se acoperă pentru o vreme în viclesugul lor, că
doar îsi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar
dintr-o dată asupra bietului suflet si îl răpesc ca pe o vrabie.

Domnul nostru Iisus Hristos, învătătorul nostru, stiind vrăjmăsia lor si milostivindu-se de neamul
omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu strictete, zicând: "Fiti gata în tot ceasul, cănu stiti în care ceas
vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind". Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare
aminte la simturile tale. Si dacă se va însoti cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te
pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaste pe cel ce vreau să intre si
să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră si trândavă. Dar cei ce cunosc răutătile lor,
rămân netulburati, rugându-se Domnului.

Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simtim si le vedem. Dar chinurile
ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuosi sau ne căim pentru greseli, sau răbdăm
îndelung si rezistăm la necazuri, sau ne rugăm si împlinim cu râvnă toate celelalte fapte crestinesti prin
care diavolul este chinuit, lovit si pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem,
ca să nu ne mândrim si să ne molesim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz
celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1,5).

Cum se pot izbăvi de diavoli si de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul si neputinciosi? Nu numai prin
înfrânare de la mâncăruri, ci si prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele si pe
diavolii care ni le strecoară.

"Strigat-am către Domnul întru necazul meu si m-a auzit" (Iona 2,3). Si iarăsi: "Din pântecele iadului ai
auzit strigarea mea si glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului,
striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56,2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să
nimiceascâ cu puterea Lui însăsi momeala păcatului si să surpe idolii cugetării pătimase".

Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaste că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune si nădejde,
când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinta nevointei si a
înfrânării. Ci mai degrabă stăruieste în lucrarea izbăvirii de vrăjmasi prin rugăciune si răbdare unită cu
multumire. De vă vor alunga gândurile neputintei si ale suferintei din cetatea postirii, fugiti în alta, adică
în rugăciune si în multumire.

Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimisi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8,31-32). Cu cât
mai vârtos va fi ascultat crestinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia
I, p. 478).

36
 2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?

De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispititi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: "Nimeni să nu zică atunci
când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele si El însusi nu
ispiteste pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras si momit de însăsi pofta sa. Apoi pofta, zămislind,
naste păcat, iar păcatul odată săvârsit, aduce moarte" (Iacob 1,13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie
de către diavol, fie prin propria sa vointă, totdeauna prin îngăduinta lui Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureste că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim
ispititi de diavoli:

1. Prima pricină este ca acei "care sunt încercati si se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău". Acest
război ne aduce experientă, ajungând să deosebim binele de viclesug, virtutea de păcat.

2. A doua pricină este că "dobândind virtutea prin osteneală si durere, să o avem sigură si nestrămutată".

3. A treia pricină este ca "înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim". Războiul continuu ne

obligă să ne smerim continuu si nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtutile noastre.

4. A patra pricină este ca "după ce am fost ispititi de păcat, să-l urâm din toată inima", precum si pe
diavolii care ne ispitesc.

5. A cincea pricină este ca "devenind nepătimasi, să nu uităm slăbiciunile noastre si nici puterea lui
Dumnezeu, care ne-a ajutat".

Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace de la durere la bucurie duhovnicească, stiind că înainte
de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe
ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru multimea ostirii este biruinta războiului, ci din Cer este putere (1
Macabei 3,19). Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună vesnică.

CAPITOLUL III
Tehnica de luptă a diavolilor
3.1. Metodele diavolilor

Trebuie să cunoastem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj si să biruim pe vrăjmasii
mântuirii noastre. Avem vrăjmasi cu adevărat răi, cumpliti, vicleni, mesteri în uneltiri, puternici,
neadormiti, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi,
crestinii ortodocsi.

Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim.
3,7). Multi crestini se întreabă dacă există diavoli si care sunt tacticile prin care acestia înseală pe oameni.
Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.

Multi oameni zic adesea: "Vedeti-vă de treabă, nu există diavoli!" Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei
au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că asa este usor să crezi că nu există nici
Dumnezeu si atunci nu există nici un criteriu moral si totul este permis.
37
 3.2. Diavolul îsi schimbă des planul de actiune

Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace si se potriveste mai bine fiecăruia si pe aceasta o pune
în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îsi măsoară si cântăreste bine fiecare lovitură. Asadar, într-un fel se
luptă cu începătorii si în alt fel cu cei crescuti duhovniceste, într-alt fel cu cei nepăsători si în alt fel cu cei
care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteste diavolul pe cel bolnav si neputincios si altfel pe cei sănătosi.
Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos
pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că "diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face si ei
fată de noi".

Avva Isaac scrie: "Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu
care se luptă, după felul armelor sale si să-si schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte".
Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători si lenesi, fată de cei râvnitori si întăriti
duhovniceste. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica si să li se pară
de la început calea aspră si greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor
pentru cele duhovnicesti este mare. Iar cu cei evlaviosi amână lupta până când vor cădea în lenevire si
atunci îi atacă, micsorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile
nemiloase ale diavolilor.

Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile
noastre.

3.3. Diavolul ne ispiteste la început cu păcate mici

Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca
să comită o cât mai mică greseală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici
sume de bani, iar apoi dorind mai mult si fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest
păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari.
Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îsi face sălas în
sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest viclesug al diavolilor, ne învată: "Multe
chipuri are sarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o
încercare, ca să vadă cum este acest păcat si apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinsi să încerce numai o
dată si apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păti dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi
pierde numai cu atât. Si astfel fac primul pas. Din nefedcire, răul nu se opreste numai aici. Primul pas este
astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă si puhoi de diavoli pot intra acum si-l vor lupta pe om cu
păcatul desfrânării".

3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre

Diavolul studiază cu atentie toate slăbiciunile oamenilor si după aceasta îsi alege ispitele. Slăbiciunile
diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre
iubirea de arginti, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre
necredintă, altul spre mânie.

38
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că "Avem vrăjmasi fără de trup, al căror scop principal este aflarea
slăbiciuailor noastre, asupra cărora să arunce săgetile sale, ca să ne doboare în păcate". Iar Sfântul Apostol
Pavel ne spune: "Nu dati loc diavolului" (Efeseni 4,27).

Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne
ispitească.

3.5. "Blândetea" diavolului

Vrăjmasul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune si atrăgătoare. El stie că dacă ar ataca cu
furie de la început, crestinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "la început diavolul arată indulgentă si încearcă să-si împlinească
scopurile sale păcătoase cu blândete si se arată cu dragoste fată de crestini". Din acest motiv, diavolul ne
prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca fapta bună.

3.6. Diavolul lucrează în ascuns

0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce multi oameni cred că nu există diavoli.
Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag si se ascund, râvna crestinilor spre
virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâtenia si răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de
frică si s-ar feri de ispitele lui.

Asadar, desi diavolul este fiintă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importantă
si să fie linistiti.

3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere

In viata duhovnicească, cea mai înfricosătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul
nostru Iisus Hristos ne-a învătat cum să biruim această puternică ispită: "Rugati-vă neîncetat, ca să nu
cădeti în ispită" (Matei 26,41). Prin rugăciune si priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul
nostru si ne va sfinti si astfel va alunga pe diavoli.

Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem si să ne rugăm neîncetat, "ca să nu ne ispitească Satana din
pricina noastră" (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre fată de cele duhovnicesti este
starca sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.

3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea

Viata duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfin tirea noastră si orice clipă care trece fără luptă
este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curătire si sfintire se pot pierde într-o clipă prin căderea
în păcate.

39
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Diavolul, când află un suflet molesit si care nu se îngrijeste de rănile
păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă". "Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a
datoriilor duhovnicesti".

Sufletul care nu-si simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viata cea vesnică, fie că din
cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceste, ca să
păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.

3.9. Amânarea pocăintei

Ai timp să te pocăiesti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni îe
insuflă diavolul în mintea noastră, cât si prin cuvintele oamenilor păcătosi.

Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe piac si săvârsind păcate. Intr-o zi însă,
lumina dumnezeiască străluceste în noi si ne îndeamnă la pocăintă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim
starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăintă prin gânduri de pocăintă insuflate de Sfântul
Inger Păzitor si prin duhovnici. Acum intervine însă si diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care
ni le insuflă în mintea noastră. Incearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu esti
pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepti si apoi te vei
pocăi!

Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de
înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuseste să câstige vointa noastră. Astfel, pocăinta
noastră este amânată si ocazia începutului bun si al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului,
patimile noastre se vor mări.

Rănile sunt mai usor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată
în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la
povetele viclenilor diavoli, care ne soptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este
adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne însela.

Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: "Lasă, ai să mergi mâine să te spovedesti!" Iar părintele îi
spunea: "Nu, astăzi mă voi spovedi si mâine fie voia Domnului".

3.10. Diavolul se preschimbă luând înfătisarea văzută

Din Vietile Sfintilor aflăm că diavolii se arată trupeste. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că "Satana se
preface în înger de lumină" . Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua
chipul unei femei si o imita în tot felul, numai ca să mă însele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios.
Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un
ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni si gata să se prefacă si să se schimbe în
toate înfătisările. Ei râd nebuneste si suieră, căci toate le fac si le grăiesc si le tulbură si în toate se prefac
si pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli".

Vietile Sfintilor prezintă nenumărate exemple despre aparitiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori
vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, suierături, blasfemii si vorbe

40
murdare. Si toate acestea cu scopul de a înspăimânta si înfricosa pe cel credincios. Stiind toate aceste
lucruri, trebuie să fim foarte atenti si să nu ne temem.

Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieste să nu dăm nici o importantă unor astfel de mestesuguri diavolesti.
Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credinciosi, nu ar mai veni cu astfel de mestesuguri, ci
i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credintă si smerenie si chemăm numele
Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

3.11. Diavolul ne înseală prin ghicit, vise, prejudecăti si superstitii

Diavolul ne înseală prin ghicit, prejudecăti, vise si superstitii, care la prima vedere par nevinovate.
Dumnezeu, cu multa Sa Intelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri
de o înfricosată sursă de neliniste si nefericire. In plus, i-a hărăzit speranta si l-a încredintat de iubitoarea
Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului fată de Părintele Său.

Insă vrăjmasul diavol, vrând să slăbească si să micsoreze această încredere, speculează cu viclesug
capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaste anumite lucruri, la care omul nu are
acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totusi, mai prejos decât îngerii (Evrei
2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu,
cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.

Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torential în Muntii Etiopiei si, în
acelasi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit si prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor
Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care
văd si aud acest lucru se vor arăta în vis tie si îti vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe
ori aceste lucruri, te vei încrede în visele si descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însusirile
lor, se prefac că ghicesc si că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.

Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii "se prefac că ghicesc", căci în esentă ei nu ghicesc nimic, ci
înseală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinosi, căci mint si nu spun
nimic adevărat si sigur.

Hrana diavolilor este minciuna. Si chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să
însele si să ne robească si să ne prindă în cursele sale.

Sfântul Didim Alexandrinul spune că "de multe ori diavolul ne înseală, amestecând adevărul cu
minciuna". De aceea, noi nu trebuie să ascultăm si să credem ce spune diavolul si nici cuvintele rostite de
cei demonizati. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos si pe Sfintii Apostoli, care n-au primit cele ce
diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau
despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).

La fel a făcut si Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câstig
stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel si Sila: "Acesti oameni
sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt" (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste
adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învătat să nu credem în ghicit si prevestiri, care sunt
lucrări diavolesti. Si acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată si
minciuna sa si ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având
dumnezeiestile Scripturi si libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înselati de diavoli. Trebuie să fim

41
foarte atenti, pentru că multi vrăjitori si ghicitori fac aceste lucrâri, folosind cuvinte de evlavie si de
rugăciune.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Si lucrul cel mai mare al înselăciunii este că, atunci când suntem
preveniti asupra acestor înselăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este
crestină si că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm si mai tare,
pentru că foloseste numele lui Dumnezeu spre ocară".

Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înselătoare. De foarte putine ori ne vorbeste
Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si
trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: "Nimeni să nu se învovoiască a se gândi ziua la năluciri
visate în timpul noptii, căci si acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de
veghe cu spurcăciunile visate în timpul noptii". Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a
nu crede în vise.

Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând
peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scârarul ne învată: "Cel ce crede în vise este
asemenea celui care aleargă după umbra sa si încearcă s-o prindă". Când începem să credem în vise, dăm
dracilor dreptul de a ne ispiti si când suntem treji. Atentie, de asemenea, si la superstitii si la prejudecăti.
Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care
consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat
calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belsugul
de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăsurarea firească a vietii. De cele
mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstitii. Este vorba aici de
oameni necredinciosi sau mai putin credinciosi.

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: "Văzând un om oarecare, repede îl poti condamna, la
îndemnul nefast al superstitiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ti-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmas
fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Si nu întelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este rusinea
si, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un cosmar sau vede o pisică neagră sau
alte lucruri si crede că acestea ar prevesti ceva ău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce
crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casâ, să te păzesti de a păcătui.
Dacă vom păcătui, va veni si căderea noastră. Astfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui,
vom fi sub influenta diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău".

Desi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22-29) si este cunoscut că diavolul este
tatăl minciunii (Ioan 8,44), se găsesc destui crestini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise si prejudecăti,
lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viata lor.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: "Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne
îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstitiilor. Căci pentru noi
este mai de pret să credem în Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos si în învătătura Sa, iar ca armă să
avem Crucea Sa. Fericit este însă si sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau
trebuintă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică".

3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural

Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinta si evlavia oamenilor. Răul care
există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel,
42
diavolul trimitând cele rele oamenilor, adică nenorocidle, bolile, încercările, mâhnirile, reuseste de multe
ori să aducă pe oameni la disperare si deznădejde.

In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinta diavolului de a chinui pe oameni cu boli.
Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferintă ai femeii, spune că satana a legat-o cu
aceasta (Luca 13,11). Din nefericire, diavolul ne războieste tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne coplesesc,
bolile ne cercetează, moartea bate la usă, nereusitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, sperantele
zdrobite, biciul încercărilor ne loveste fără milă. Iar noi, în fata greutătilor vietii si, mai ales, din pricina
nelinistii, neputintelor si descurajărilor, ne pierdem nădejdea si credinta. Iar pentru aceste lucruri ne
certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste
reusite ale lui.

Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutătile vietii, căci diavolul pândeste tot timpul, ca să
exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu
îngăduie să fim ispititi, pentru cresterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la
vrăjmăsie cu Dumnezeu si urmăreste să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă usoară
pentru ei.

Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite fată de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre.
Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor si le suge puterea, din sănătoase făcându-le bolnave si
chircite.

Cuviosul Nil Ascetul Spune: "Sunt asadar diavoli care intră în trupul omului si în toate mădularele lui si îi
sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Si aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o
boală". De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine si la rugăciunile
Bisericii. Si nu numai la Sfântul Maslu, ci si la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece,
cosmaruri, insomnii, precum si orice rele care îi bântuie pe oameni.

Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va
putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.

3.13. Furnico-leul

Furnico-leul este tactica de actiune a diavolului. La început diavolul este mic si neobservat, ca o furnică,
iar după o perioadă de timp devine mare si înfricosător ca leul (1 Petru 5 8).

Furnico-leul este, de fapt, păcatul, asa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul
ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate si fără consecinte. Se străduieste, ajutat de patimile
noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic si fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un
leu, mare si înfricosător. Si acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde si a ne convinge că nu mai
este sansă de pocăintă si, deci, de mântuire. Toti am avut de suferit de pe urma acestei arme diavolesti.

La început, diavolul îti pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat
de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveste prin post,
rugăciune, smerenie, spovedanie si Sfintele Taine, diavolul îi spune: "Nu te necăji, nu esti tu primul nici
ultimul care greseste. Si apoi ce mare păcat, astăzi toti păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi". Astfel de
atacuri foloseste diavolul, ca sa pară mai mic păcatul si fără însemnătate.

După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ti ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să
te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui
43
Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de
mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Ingreunându-ti sufletul cu păcate, pierzi astfel
sansa pocăintei si a mântuirii.

De aceea este nevoie de mare atentie. In esentă nu există păcate mari sau mici, usoare sau grele. Toate
păcatele sunt păcate. Cine a gresit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate
poruncile dumnezeiesti (Iacob 2,20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele.
Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol.
Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este
urâciune înaintea lui Dumnezeu si mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne
rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.

3.14. Diavolul înseală prin erezie si necredintă

Credinta putemică dreaptă(ortodoxă) si faptele bune crestine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinta
rătăcită, eretică si care se sprijină pe născociri omenesti si diavolesti si care nu cunoaste Sfintele Scripturi,
nu foloseste si nu mântuieste.

Sfântul Atanasie cel Mare spune: "Diavolul, care în urâciunea răutătilor lui, a născocit ereziile, se
foloseste de cuvintele
Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănând îti ele otrava sa
sufletească". Ca urmare, credintele eretice si gresite, care se împotrivesc învătăturii Bisericii Ortodoxe
sunt piedici înfricosătoare pentru mântuirea sufletelor noastre si arme putemice ale diavolilor. Prin
necredintă, diavolul
întinde curse mai ales celor învătati, care se încred în ei însisi. Diavolul se prezintă în fata lor cu stiinta si
filozofia si le aduce necredinta.

Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? "Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?" întreabă
cei necredinciosi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre
necredintă.

Sfântul Apostol Pavel scrie: "Dunmezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredinciosilor, ca să nu
le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos".

3.15. Oamenii păcătosi sunt slugile diavolilor

Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbasii săi (Ioan 12,31).
Vrăjmasul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omenesti si a avut întotdeauna ucenici, cu
voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri,
cât si vârstnici, bărbati si femei. Iată numai câteva exemple: sotul tiran, aspru, betiv si desfrânat, care
alungă pacea si dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă,
smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de stiintă sau de cultură, necredincios sau eretic, care
prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredintei si a ereziilor în sufletele cititorilor; omul
bogat, care cu ajutorul banilor corupe constiintele; tatăl si mama, care prin educatia atee, eretică si imorală
pe care o dau copiilor îi conduc pe acestia în mrejele păcatelor si spre pierderea sufletelor...

Să luăm aminte la noi însine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia
noastră si să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor nostri. Căci va veni într-o zi clipa în care

44
vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci:
"Sângele lor din mâna ta se va cere" (lezec. 3,20).

Tot Mântuitorul nostru ne-a învătat: "Feriti-vă de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe
dinăuntru sunt lupi răpitori" (Matei 7,15). Iar Sfintii Apostoli ne-au învătat: "Nu dati crezare oricârui duh.
Ci cercetati duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă multi prooroci mincinosi au iesit în lume" (1
Ioan4,l).

Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de
astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanti ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezisti) etc.
Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreste el,
să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: "Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu:
Pentru ce tu istorisesti dreptătile Mele" (Ps. 49,17).

3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea

Ca să păcătuiesti este cel mai usor. Rar si greu lucru este a te pocăi si a te mântui. Multe pricini contribuie
la aceasta: nepăsarea, rusinea, lipsa de interes. Si astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea
sa.

Pocăinta noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu
dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său.
Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta
de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creste în fiecare zi si starea sa
sufletească se înrăutăteste. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îsi pierde si mântuirea,
pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău si aceasta împotriva
bunăvointei lui Dumnezeu, care vrea ca toti oamenii să se mântuiască si la cunostinta adevămlui să vină
(1 Tim. 2,4).

Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji.întotdeauna de sfetnic
rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu si îl sileste să rămână împotmolit în
mlastina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El sopteste la urechea fiecărui om păcătos: "Iată tineretea
ti-ai pierdut-o în păcate, toată viata ta ai făcut numai rele, desfrânări, hotii, minciuni, iubire de arginti,
betii, ai mintit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Esti pierdut! Cel putin mai
distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ".

Astfel urmăreste diavolul să adâncească pe om si mai mult în păcate, să facă inima noastră locas al
diavolilor si să ne îndepărteze de Dumnezeu.

Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ti pară rău de păcatele săvârsite si să te ridici
si să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "diavolul are cea mai mare bucurie când
omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieste".

Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne arată cât de bun si iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea
nădejde si curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când sovăim să ne pocăim si rămânem
în deznădejde, bucurăm pe diavoli si ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor
(II Tim. 2,26). Să nu ne lăsăm stăpâniti de deznădejde, căci deznădejdea se naste din multimea păcatelor,
din îngreunarea constiintei si din nesuferita mâhnire sau din mândrie si din îngâmfare, după cum ne spune
Sfântul Ioan Scărarul.

45
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură si Sfintii Părinti ne-o
prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice
gând de deznădejde este de la cel viclean.

Sfântul Ioan Scărarul spune: "Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce
deznădajduieste, s-a
înjunghiat pe sine".

3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolati

Oamenii izolati, care se sprijină pe ei însisi, care nu se sfătuiesc cu alti oameni, sunt cel mai usor de atacat
si de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi frati este o armă înfricosată împotriva
diavolilor. Oamenii uniti duhovniceste, care se ajută si se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele
diavolilor. Vrajmasul mântuirii noastre stie că "unde sunt doi sau trei adunati întru numele Domnului,
acolo se află si Hristos în mijlocul lor" (Matei 18,20) si de aceea îi urmăreste pe cei izolati, pentru a-i
ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanentă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica si cu semenii
nostri.

Crestinii, care sunt uniti duhovniceste cu Hristos si cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe
altii si muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeste de săgetile diavolilor. Cele mai multe cazuri
de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică si trăiesc izolati. Datoria noastră este
foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înselăciunea sa.

Să rămânem credinciosi în cele ce am învătat si de care suntem încredintati din Sfintele Scripturi si
învătăturile Sfintilor Părinti (11 Tim. 3,14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre si
al dobândirii vietii celei vesnice.

3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta

Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate si de păcate nu au reusit, atunci ne atacă cu mândria.
Omul care cedează acestui mare păcat este stâmit de orgoliu si, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va
ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii si nu cedăm ispitelor lor, ei îsi schimbă
metodele si ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îti va sopti la ureche: "Bravo! Esti un
luptător virtuos. Meriti laude!" Este însă glasul diavolilor, care sunt învătătorii îngâmfării.

Dar această metodă poate fi utilizată si în alt mod:

Diavolul vine si sădeste în om dispozitia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim,
spre cele ce depăsesc puterea noastră (post peste măsură, somn putin, priveghere de toată noaptea...).
Sfântul Ioan Scărarul ne lămureste: "De multe ori scopul vrăjmasilor nostri este să ne îndemne la cele mai
presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm si cele după putere si să
prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmasilor nostri". Sfintii părinti ne învată că tot ceea ce este peste
puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă tinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului,
ne putem îmbolnăvi cu trupul si nu mai putem munci pentru fapta bună crestină, necesară mântuirii
noastre.

Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtutilor are si el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le
călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereusind, ne îmbolnăvim,
deznădăjduim, scade râvna spre virtute si în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
46
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmasul nostru ne
laudă pentru izbânzile noastre; ne înaltă pe culmile mândriei si ne arată pe ceilalti oameni neînsemnati,
păcătosi si prosti. Fariseul din noi va cugeta: "eu nu sunt ca ceilalti oameni, răpitori, nedrepti, adulteri..."
(Lc. 18,11). Si astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: "Dracii ne silesc fie să păcătuim,
fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe
cel dintâi".

Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu si pierdem astfel plata pentru virtutile pe
care le
avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc
duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui.
Cu adevărat, vrăjmas înfricosător este diavolul.

Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!

3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma mortii omului

a) Primul atac al diavolilor este asupra credintei. Satana seamănă gânduri de îndoială si de necredintă în
mintea omului.
Crestinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie si să-i răspundă:
"Mergi înapoia mea
Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu si cei asemeni tie";

b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricosează cu păcatele pe care le-am făcut,
spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv si
poate ierta păcatele noastre;

c) Al treilea atac al diavolilor în preajma mortii omului este cu slava desartă. Prin aceasta ne îndeamnă să
avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu
ajutoml lui Dumnezeu;

d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La multi crestini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip
de îngeri luminati si alte năluciri (2 Cor. 11,14). În aceste clipe trebuie să ne smerim si să-i zicem: "Prefă-
te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări".

Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.

Diavolul dispune de arme puternice si nenumărate si ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu
trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel
Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om "ca să strice lucrările diavolului" (Ioan 3,8) si
să izbăvească pe cei care "frica mortii îi tineau în robie toată viata"
(Evr. 2,14-15).

Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiintat împărâtia iadului si a eliberat pe cei
detinuti acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: "Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui si
de săgetile lui arzătoare si de vicleniile lui lucrate de mestesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic
înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu
credintă si cu evlavie, pune pe fugă toată ostirea diavolilor". Aceasta întrucât
Dumnezeu ne-a încredintat că "mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume" (1 Ioan 4,4). Alături
47
de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem si noi putemici. Si astfel si noi smeritii si neputinciosii avem
curajul să ne aruncăm în luptă si sa ne împotrivim vrăjmasilor diavoli.

La Sfântul Botez am fost întrebati: "Te lepezi de satana si de toate lucrurile lui si de toti îngerii lui? De
toată slujirea lui?"
Iar noi am răspuns: "Mă lepăd!" Iar apoi: "Te unesti cu Hristos?" Si noi am răspuns: "Mă unesc!" Cu cât
vom fi mai sfinti, mai apropiati de Dumnezeu, mai uniti mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai
departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniti cu lumea si cu
păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiati de noi si noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne
spune: "Cel ce s-a născut din Dunmezeu se păzeste pe sine si cel viclean nu se atinge de El" (1 In. 5,18).

( Extras din cartea : "Razboiul crestinilor cu diavolii")

48