Noţiuni fundamentale

Noţiunea de controlul sondelor se referă la succesiunea de operaţii şi proceduri care

trebuie să fie realizate pentru a preveni şi combate manifestările eruptive de la sondele
de petrol şi gaze. Se poate face uneori confuzia cu noţiunea de control al sondelor prin
care se înţelege procedurile de investigare a sondelor aflate în extracţie. Pe tot parcursul
acestei documentaţii noţiunea de control al sondelor se referă la manifestările eruptive.
Sistemul de presiuni din sondă şi din jurul ei este foarte complex. Aceste presiuni se
manifestă atât în medii fluide (gaz, lichid) cât şi în medii solide (masivul de roci care
este deschis de sonda respectivă).

Presiunea în fluide
Ce este un fluid? O materie se spune că este fluidă dacă permite fenomenul de curgere.
Starea de agregare a materialelor fluide poate fi lichidă sau gazoasă. În practică există şi
amestecurile celor două faze de agregare.
Fluidele exercită presiune ce se transmite uniform în toate direcţiile (presiunea din
imediata vecinătatea a unui punct este constantă). Această presiune este rezultatul
greutăţii coloanei de fluid dată de densitatea fluidului (masa unităţii de volum). Variaţia
presiunii în raport cu adâncimea se numeşte gradient de presiune. Relaţia de legătură
între gradientul de presiune al unei coloane de fluid şi densitatea lui este

Γ=ρg (1)
ρ - densitatea fluidului;
Garnitura de
g - acceleraţia gravitaţională. foraj
Garnitura de
foraj
Spatiul inelar

Gradientul de presiune
reprezintă presiunea exercitată
de o coloană de fluid cu
înălţimea (pe verticală) egală cu
unitatea. Spatiul inelar

Pentru a analiza echilibrul

presiunilor dintr-o sondă aceasta
se poate asimila cu un tub „U”
(fig. 1) (la care se poate aplica
legea vaselor comunicante).

Presiunea litostatică
Presiunea litostatică sau
geostatică la o adâncime dată Fig. 1. Echilibrul presiunilor în sondă.

1
reprezintă presiunea exercitată de greutatea sedimentelor aflate deasupra punctului
considerat, inclusiv ale fluidelor aflate în porii lor.
Ea poate fi exprimată sub formă integrală:
H
pl = ∫ ρ ar ( H ) g d H (2)
0

unde
H - adâncimea punctului considerat;
ρ ar - densitatea aparentă a rocilor (cu fluidele din ele) care este variabilă cu adâncimea.
Densitatea aparentă a sedimentelor este determinată de densitatea granulelor solide ρ s
şi cea a fluidelor din pori ρ f , şi de porozitatea m :

ρ ar = ρ s (1 − m) + ρ f m (3)

Porozitatea scade cu adâncimea ca efect al compactizării şi ca urmare al acestui lucru

densitatea aparentă creşte, în general, cu adâncimea.
În cazul argilelor, porozitatea scade aproximativ exponenţial cu adâncimea:
m = m0 e − aH (4)
unde m0 este porozitatea în condiţii atmosferice;
a - o constantă.
La gresii şi calcare, porozitatea depinde şi de alţi factori cum sunt: compoziţia
mineralogică şi cea granulometrică, efecte diagenetice etc.
Densitatea aparentă a rocilor de la suprafaţă, afânate şi îmbibate cu apă, a celor de pe
fundul lacurilor şi mărilor, scade la 1300 − 1500 kg/m 3 . La adâncimi mari, ea ajunge la
2600 − 2700 kg/m 3 apropiindu-se de cea a mineralelor constituente (porozitatea tinde
către zero). În calcule aproximative se ia în considerare o densitate aparentă medie
egală cu 2300 kg/m 3 .
În cazul sedimentelor aflate sub apa mării, relaţia (2) se scrie astfel:
Hm H
pl = ∫ ρ am g d H + ∫ ρ ar ( H ) g d H (5)
0 0

cu H m - adâncimea mării;
ρ am - densitatea apei de mare.

Presiunea de strat
Presiunea de strat sau de formaţie constituie presiunea fluidelor din porii sau fisurile
rocilor.

2
Presiunea de strat se poate determina direct (cu ajutorul manometrelor în sonde închise)
sau prin diverse metode indirecte.
Dacă presiunea din porii unui strat este egală cu cea a unei coloane de apă de la
adâncimea respectivă până la suprafaţă, ea se consideră normală sau hidrostatică:
Hm
pn = ∫ ρa (H )g d H (6)
0

unde ρ a este densitatea apei mineralizate.

Acest lucru este posibil atunci când există o comunicaţie prin reţeaua de pori sau fisuri
cu suprafaţa ori când s-a stabilit un echilibru în timp.
Densitatea apei din pori sau fisuri ρ a este o funcţie de conţinutul de săruri dizolvate,
care în general creşte cu adâncimea.
Apele meteorice, infiltrate de la suprafaţă, se mineralizează pe seama dizolvării
sărurilor întâlnite, iar cele de zăcământ au mineralizaţia din perioada de subsidenţă.
Densitatea lor variază de la cea a apei dulci până la 1240 kg/m 3 . De obicei, limitele
sunt mai restrânse:
1050 − 1180 kg/m 3 . Apa de mare are
Presiunea, x0.1 MPa
densitatea 1020 − 1030 kg/m 3 . 0 200 400 600 800

Uneori, drept presiune normală,

convenţională, este considerată
Pre

presiunea hidrostatică a unei coloane

Pr
es
siun

iun

de apă dulce, de la adâncimea 1000

ea
ea h
Adâncimea, m

lito

considerată până la suprafaţă. Ea

idro

sta
tic
stat

a(

constituie un etalon mai comod de

de
ic
(den

ns
a (d

comparaţie a presiunilor de strat,

ita
te
e
sitat

nsit

ro

mai ales acolo unde densitatea apei

ca
e ap

ate

2000
23
00

variază desul de mult, chiar în

apa
a 10

kg
/m
107
00 k

limitele aceluiaşi strat.

3 )
0 kg
g/m

/m )
3 )

Anomalii de
Din punct de vedere tehnologic,
3

Anomalii de presiune pozitive

presiune negative
stratele ce pot fi traversate cu 3000
noroaie neîngreunate, cu densitate
Fig. 2. Variaţia presiunilor litostatice şi hidrostatice
până la 1200 kg/m 3 , sunt cu adâncimea.
considerate cu presiune normală.
Presiunile de strat diferite de cea normală sunt anormale. Ele pot fi subnormale
(anomalii negative) sau supranormale (anomalii pozitive, suprapresiuni, geopresiuni)
(fig. 2). Existenţa lor presupune o izolare, parţială sau totală, a stratului respectiv şi
absenţa unei comunicaţii directe cu suprafaţa, deasupra stratului.

Presiunea de fisurare
Presiunea maximă ce poate fi suportată de o rocă se numeşte presiune de fisurare.
Cunoaşterea ei este esenţială când se planifică densitatea noroiului, adâncimea de

3
tubare a coloanelor de burlane, tehnologia de cimentare, presiunea maximă tolerată la
gura sondei în timpul unei manifestări eruptive controlate, posibilitatea de stimulare a
productivităţii sondei.
Se disting, de fapt:
- o presiune de iniţiere a fisurilor, de cedare a rocii (uneori se face distincţie între
presiunea de iniţiere şi cea de cedare)
- o presiune de redeschidere a fisurilor, închise după scăderea presiunii din sondă,
cu valoare mai mică decât prima;
- o presiune de închidere a fisurilor, valoare la care presiunea din dreptul rocii se
stabilizează după ce pomparea în sondă este oprită;
- o presiune de propagare a fisurilor, mai mult sau mai puţin constantă şi în
general fluctuantă.
Pentru a evita pierderile de circulaţie sau unele accidente grave (erupţia sondei,
fisurarea rocilor din jurul unei coloanelor de burlane) interesează primele două
presiuni, dar pentru siguranţă, presiunea din sondă trebuie menţinută sub cea de
închidere a fisurilor.
În general cu aproximaţii acceptabile presiunea de fisurare este
p fis = K ( pl − p p ) + p p (7)

Problema constă în determinarea coeficientului de rezistenţă a matricei K .

Rocile impermeabile (marne, anhidride,
sarea gemă) au presiunea de fisurare mai 3
Densitatea echivalenta, kg/m
0 1000 1200 1400 1600 1800 2000 2200
mare decât cele permeabile (gresii,
nisipuri). În primul caz, coeficientul K Densitatea echivalenta
a presiunii de fisurare
tinde spre unitate. ρ fe = Γ fis / g

În practică presiunea de fisurare se 1000

determină prin teste de fisurare.

Densitatea fluidului
de foraj

Gradienţi de presiune 2000

Adâncimea, m

Aceştia semnifică variaţia presiunii cu

adâncimii. Mărimea lor este adeseori, mai
relevantă decât presiunea în sine. 3000
Densitatea echivalenta
a presiunii din pori
În general, gradientul de presiune într-un ρ pe = Γp / g

punct se defineşte ca raportul între

presiunea din acel punct şi adâncimea 4000
respectivă. Presiunilor discutate mai
înainte le corespund gradienţii respectivi
(fig. 3): gradientul presiunii din pori Γp ,
Fig. 3. Variaţia gradientţilor de presiune cu
gradientul presiunii de fisurare Γ fis .
adâncimea.

4
Dimensiunile gradienţilor sunt cele ale unei greutăţi specifice ( Pa/m ).
Condiţia esenţială pe care trebuie să o respecte greutatea specifică a fluidului e foraj γ n
pentru a evita manifestarea sondei şi fisurarea formaţiunilor este
Γp < γ n < Γ fis (8)

Adeseori, gradienţii se exprimă sub forma unei densităţi echivalente de noroi:

ρ pe = Γp / g (9)

ρ fe = Γ fis / g (10)

Originea presiunilor anormale

Se pot distinge trei categorii de mecanisme care pot sta la originea anomaliilor de
presiune:
- anomalii de natură hidrostatică, create de o diferenţă de înălţime sau densitate a
fluidelor (cei doi termeni care definesc presiunea hidrostatică);
- anomalii produse de tensiuni de compresiune (dezechilibru de compresiune,
forţe tectonice);
- anomalii care au la bază mecanisme fizice sau chimice ce duc la variaţii de
volum ale fluidelor din pori sau ale scheletului solid, timpul, la scară geologică,
jucând un rol important;
1. Hipsometria regiunii. Dacă suprafaţa piezometrică (de ridicare liberă a apei) se află
deasupra solului, presiunea de strat va fi mai mare decât cea normală. Acest lucru se
întâmplă când punctul de alimentare, aflorimentul stratului,este situat la o adâncime
mai ridicată decât cea a locaţiei sondei. Cu notaţiile din figura 4, presupunând
densitatea fluidului uniformă, anomalia de presiune întâlnită la adâncimea H :
Δp = ρ a g (H a − H ) (11)
Dimpotrivă, dacă stratul aflorează la o altitudine mai mică decât cota sondei, anomalia
de presiune va fi negativă.
Anomaliile de presiune de acest tip sunt frecvente în regiuni muntoase.

Punctul de alimentare
Nivelul piezometric Sonda
neeruptiva

Sonda
Ha Punctul de eruptiva Nivelul
H alimentare potentiometric
Nivelul piezometric

Ha
H

a) b) c)

Fig. 4. Anomalii de presiune: a – anomalie pozitivă; b – anomalie negativă; c – cazul unui nivel
dinamic.

5
2. Diferenţa de densitate a fluidelor. În
orice zăcământ etanş la partea superioară
care conţine fluide cu densităţi diferite se
manifestă anomalii de presiune. Mărimea
lor este determinată de înălţimea coloanelor Etansare

de fluide. ΔH
Petrol sau gaze

Astfel, dacă în zona de apă presiunea este

normală, deasupra contactului apă-petrol Apa de zacamânt

sau apă-gaze există o anomalie de presiune

pozitivă (fig. 5). Ea este maximă în punctul
cel mai de sus al zăcământului.
Valoarea anomaliei într-un punct aflat la Fig. 5. Anomalie de presiune creată de
înălţimea ΔH deasupra contactului diferenţa de densitate a fluidelor.
apă-petrol sau apă-gaze va fi:
Δp = (ρ a − ρ f )gΔH (12)

unde ρ f este densitatea petrolului sau a gazelor, în condiţiile de presiune şi

temperatură respective.
Uneori, aceste două tipuri de anomalii, hidrostatice (hidrodinamice în exemplul din
figura 4. c) – relativ uşor de prezis şi de evaluat –, nu sunt considerate anomalii în
sensul strict, deşi în procesul de foraj ele creează aceleaşi implicaţii ca şi cele
prezentate mai jos.
3. Sub-compactizarea stratelor argiloase. Acest fenomen, numit şi dezechilibru de
compactizare, caracterizează formaţiunile în care a existat un dezechilibru între viteza
de subsidenţă a sedimentelor şi viteza de drenare, de expulzare a apei din porii lor în
procesul de compactizare.
Presiunea litostatică este preluată parţial de matricea solidă, prin contactul dintre
particule, parţial de fluidul din pori:
pl = σ v + p p (13)

S-a notat cu σ v – tensiunea efectivă verticală dintre granulele solide.

Dacă viteza de depunere este relativ scăzută şi permeabilitatea sedimentelor argiloase
nu scade sub o anumită valoare, apa are timp să se dreneze şi compactizarea va fi
normală: presiunea fluidelor din pori rămâne egală cu cea hidrostatică, diferenţa faţă de
presiunea litostatică fiind preluată de matricea solidă.
Când viteza de subsidenţă este mare, 300 – 500 m/mil. de ani, apa din rocile argiloase
nu are timp să scape, preluând o parte din greutatea scheletului solid. Roca rămâne
subcompactizată şi cu presiunea fluidelor din pori mai mare decât cea hidrostatică,
adică anormală.
4. Fenomene tectonice. Activitatea tectonică poate avea o varietate de efecte, directe
sau indirecte, asupra presiunii fluidelor din stratele afectate.

6
În zonele cu activitate tectonică, tensiunile ce apar se suprapun peste cele create de
presiunea litostatică şi pot genera suprapresiuni, dacă expulzarea fluidelor este
împiedicată.
Diapirismul sării sau al rocilor argiloase generează adeseori, deasupra lor sau lateral,
presiuni anormal de mari.
5. Expansiunea termică împiedicată. Datorită imposibilităţii dilatării, presiunea unui
lichid aflat într-un spaţiu izolat complet, cu volum constant, creşte simţitor cu
temperatura. De exemplu, presiunea apei de zăcământ încălzită de la 50 C o la 75 C o
creşte cu aproximativ 400 bar .
Anomalii semnificative de temperatură pot fi întâlnite în vecinătatea intruziunilor
vulcanice, a zonelor cu activitate hidrotermală, a domurilor de sare, a gheţarilor şi a
permafrostului. Uneori, anomaliile de presiune sunt puse şi pe seama creşterii
temperaturii cu adâncimea în timpul subsidenţei.
6. Diageneza argilelor. În procesul de sedimentare şi de compactizare, ca urmare a
creşterii temperaturii şi presiunii, a activităţii ionice, smectitele se transformă treptat în
ilite. Apa interplanară are o structură moleculară mult mai compactă decât apa liberă
din pori, prin urmare şi o densitate mai mare de 1000 kg/m 3 ( 1150 - 1400 kg/m 3 ). Prin
eliberare, ea îşi măreşte volumul, contribuind la crearea unei presiuni anormale, dacă
drenarea este împiedicată, alături de fenomenul de subcompactizare.
7. Diageneza sulfaţilor. La circa 40 C o , gipsul ( CaSO 4 ⋅ 2H 2 O ) se transformă în
ahidrit ( CaSO 4 ) sau semihidratat ( CaSO 4 ⋅ 0.5 H 2 O ), eliberând apa de cristalizare.
Acest fenomen este considerat, uneori, drept o cauză a presiunilor anormale.
Anhidritele sunt şi bariere impermeabile.
8. Transformarea materiilor organice. La temperaturile mari întâlnite la adâncime
(peste 100 - 120 C o ), hidrocarburile mai grele crachează, formându-se hidrocarburi mai
uşoare, cu un număr sporit de molecule şi care ocupă un volum mai mare. Într-un spaţiu
închis, consecinţa este o creştere a presiunii.
Marnele subcompactizate cu un conţinut ridicat de gaze, frecvent întâlnite, pot constitui
un argument în favoarea acestei teorii.

Prezicerea şi detectarea presiunilor anormale

Există în prezent numeroase metode de detectare şi estimare a presiunilor anormale,
folosite atât în faza de proiectare, cât şi în cea de execuţie a unei sonde. Majoritatea
acestor metode au la bază două presupuneri:
- formaţiunile cu suprapresiune sunt mai puţin compacte şi au o porozitate
corespunzătoare mai mare decât cele similare, aflate la adâncime, dar cu presiune
normală;
- variaţia parametrului urmărit reflectă fidel variaţia porozităţii cu adâncimea.

7
1. Tendinţa de compactizare normală. Compactizarea reprezintă o reducere a
porozităţii rocilor cu adâncimea. În roci argiloase compactizate normal, porozitatea
variază aproximativ exponenţial cu adâncimea iar în coordonate semilogaritmice,
variaţia este liniară (fig. 6). Dreapta respectivă poartă numele de linia tendinţei de
compactizare normală.
Panta liniei de compactizare normală este influenţată de compoziţia mineralogică a
argilei, conţinutul de substanţe neargiloase (cuarţ, carbonaţi, feldspaţi), viteza de
sedimentare, gradientul geotermic. De aceea, ea trebuie stabilită distinct pentru fiecare
bazin de sedimentare şi chiar pentru diverse intervale de adâncime, unde condiţiile de
sedimentare au fost diferite.

Porozitatea Porozitatea lg

Tendinta de
compactizare
normala
e
rgiloas

e
iloas
Roci a

Nisip
Adâncimea

Adâncimea

i arg
Roc
Tendinta de
compactizare
normala

a) b)

Fig. 6. Variaţia porozităţii rocilor compactizate normal cu adâncimea:

a – în coordonate carteziene; b – în coordonate semilogaritmice.

Orice abatere de la linia de compactizare normală semnifică prezenţa unei zone cu

presiunea din pori diferită de cea normală.
2. Zona de tranziţie. Practic nu există roci
argiloase perfect impermeabile. Fluidul din Presiunea

zona cu presiune ridicată scapă parţial în

stratul aflat deasupra. Există, întotdeauna, un
Presiune hidrostatica
interval de adâncime în care presiunea
variază gradat de la valoarea anormală la cea
hidrostatică numită zonă de tranziţie (fig. 7).
Grosimea acesteia este de ordinul zecilor de Zona de tranzitie
Adâncimea

metri, cu cât este mai mare, cu atât mai uşor

se detectează zona subcompactizată, cu
presiune anormală.
Presiune anormala
În zona de tranziţie, toate proprietăţile rocii
se abat treptat de la valorile normale.

Fig. 7. Variaţia presiunii de strat în

zona de tranziţie.

8
Adeseori, în capul zonei subcompactizate este prezent un orizont compactizat sau
carbonatat, unde variaţia proprietăţilor are o tendinţă contrară.
3. Metode predictive. Studiul geologic al unei regiuni presupune investigaţii privind:
structura, tectonica, stratigrafia, litologia, posibilităţile de drenare, aportul nisip-argilă,
gradul de compactizare, gradientul geotermic etc. Prin prospecţiuni seismice se poate
detecta intrarea într-o zonă cu presiune anormală şi chiar se poate detecta intrarea într-o
zonă cu presiune anormală şi chiar se poate evalua mărimea ei. Astfel, reflecţiile slabe
de joasă frecvenţă sau absenţa lor denotă o secvenţă monotonă de roci
sub-compactizate.
4. Metode aplicate în timpul forajului. Prin aceste metode (fig. 8), se urmăresc:
avansarea sapei, fluidul de foraj ieşit din sondă, detritusul recoltat la site, echilibrul
sondă-strate, debitul şi presiunea de circulaţie, şi, prin tele-măsurare, chiar unele
proprietăţi ale rocilor traversate. Numărul metodelor propuse este foarte mare, dar
unele dintre ele sunt doar indicative şi în orice caz trebuie coroborate între ele.

9
 Perioada de
Metode
aplicare

y Studiul geologiei regionale

Predictive y Prospectiuni seismice y Înaintea forajului

y Prospectiuni gravimetrice

y Viteza de foraj
y Exponentul d
y Viteza de foraj normalizata
Tehnologice y În timpul forajului
y Metoda Sigmalog
y Momentul la masa
y Frecarile în timpul manevrarii

y Rezistivitatea (intrare-iesire din sonda)

y Salinitatea (intrare-iesire)
y Continutul de gaze (intrare-iesire)
y Densitatea (intrare-iesire)
Parametrii fluidului de
y În timpul forajului
foraj y Temperatura ((intrare-iesire)
y Nivelul la habe
y Debitul (intrare-iesire)
y Presiunea de pompare

y Litologia
y Densitatea marnelor
y Factorul de marna (continutul echivalent
de bentonita)
Analiza detritusului y Piroliza (continutul de hidrocarburi si de y În timpul forajului
carbon)
y Rezistivitatea
y Continutul de gaze
y Forma, marimea si abundenta

y Rezistivitatea (conductivitatea)
y Dupa forajul
y Carotajul sonic sondei
y Carotajul de densitate (gama) (intervalului)
Geofizica de sonda
y Carotajul de porozitate (neitronic) y În timpul forajului
prin tehnicile de
y Carotajul radiactivitatii naturale (raportul telemasurare
Th/K)

y Dupa forajul
Masuratori directe y Cu probatoare de strate sondei
(intervalului)

Fig. 8. Metode pentru prezicerea, detectarea şi măsurarea presiunilor anormale.

10
Viteza de avansare. Dacă toate celelalte
Viteza mecanica (lg)
condiţii rămân neschimbate, viteza de
avansare scade cu adâncimea datorită
compactizării rocilor. O creştere bruscă a
vitezei de avansare poate indica intrarea
într-o zonă subcompactizată, cu presiune
mai mare decât cea normală (fig. 9).
Din păcate, viteza mecanică este afectată
Zona compactizata
de numeroşi alţi factori: variaţiile

Adâncimea
normal
litologice, presiunea diferenţială
sondă-strat, apăsarea pe sapă, viteză de
rotaţie, condiţiile de spălare a tălpii,
gradul de uzură a sapei. Din aceste Zona de tranzitie

motive, aplicabilitatea metodei este

discutabilă. Zona subcompactizata
Exponentul d. Pentru a exclude influenţa
apăsării, vitezei de rotaţie şi a
diametrului sapei, viteza de avansare se Fig. 9. Viteza de avansare la intrarea într-o
scrie sub forma zonă subcompactizată.
d
⎛G ⎞
v = c f n ⎜⎜ s ⎟⎟ , (14)
⎝ Ds ⎠
c f este un coeficient ce caracterizează forabilitatea rocii, dar şi condiţiile de spălare,
gradul de uzură a danturii, diferenţa de presiune sondă-strat;
n - viteza de rotaţie a sapei;
Gs - apăsarea pe sapă;
Ds - diametrul sapei;
d - un coeficient ce reflectă gradul de compactizare a rocii (el are valori cuprinse între
0,6 pentru roci foarte slabe, şi 3 pentru roci foarte tari).
Presupunând litologia şi celelalte condiţii neschimbate, în afara lui Gs şi n , se ia
c f = 1 . În aceste condiţii,

⎛ v ⎞
lg⎜⎜ ⎟
⎝ 18,28 n ⎟⎠
d= (15)
⎛ Gs ⎞
lg⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 14,86 D s ⎠
cu v în m/h , n - rot/min , Gs - mm .

11
Prin urmare, în loc să se urmărească
variaţia vitezei de avansare, se (lg)
Exponentul d
urmăreşte variaţia exponentului d
(un fel de viteză normalizată). La o
tendinţă normală de compactizare, el
creşte cu adâncimea. Tendinţa de
scădere a exponentului d semnifică o
scădere a rezistenţei rocii şi o
Zona compactizata
probabilă interceptare a unui strat normal
presurizat (fig. 10).

Adâncimea
Modificarea densităţii fluidului de
Zona de tranzitie
foraj, uzura danturii sapei pot masca
scăderea exponentului d la
pătrunderea într-o zonă Tendinta de
compactizare
sub-compactizată. Zona subcompactizata
normala

De aceea s-au propus şi alte forme,

corectate, ca exemplu
ρa
dc = d Fig. 10. Interceptarea unei zone (16)
ρn
subcompactizate semnalată prin scăderea
exponentului d.
unde ρ a este densitatea apei
mineralizate din regiunea respectivă;
ρ n - densitatea fluidului de foraj (de preferinţă densitatea echivalentă la talpă în timpul
circulaţiei).
Uzura treptată a danturii are ca efect o creştere a exponentului d , ceea ce ar sugera un
efect de compactizare fals, mascând eventuala întâlnire a unei zone subcompactizate.
De aceea efectul uzurii se ia în considerare, uneori, prin introducerea unei funcţii de
uzură f ( D) , unde D este gradul e uzură a danturii

⎛ v ⎞
lg⎜⎜ f ( D) k ⎟⎟
ρ 18,28 n ⎠
dc = a ⎝ (17)
ρn ⎛ Gs ⎞
lg⎜⎜ ⎟⎟
⎝ 14,86 Ds ⎠
Pentru coeficientul k se admit valorile: 0,5 − 0,6 la sapele cu dinţi frezaţi; 0,5 − 0,3 la
sapele cu dinţi insertaţi; 0 − 0,1 la sapele cu diamante.
Dar gradul de uzură D este el însuşi o funcţie timp sau de metrajul realizat până în
momentul respectiv. Dacă de la o sapă precedentă se cunoaşte gradul final de uzură a
danturii D f şi avansarea apei hs (sau timpul de menţinere a sapei pe talpă t s ) se poate
accepta, simplificat, o proporţionalitate între uzură şi avansarea sapei (sau timp).

12
În afara exponentului d există şi alte forme de viteze normalizate, care iau în
considerare condiţiile de spălare a tălpii, diferenţa de presiune sondă-strat etc.
Metoda Sigmalog. Ea urmăreşte variaţia cu adâncimea a „rezistenţei totale a rocii”
σ t0,5 . În acest sens se scrie ecuaţia vitezei de avansare sub forma
2
⎛ G ⎞
v = c f n ⎜⎜ s ⎟⎟ (18)
⎝ σ t Ds ⎠
Acceptând, din nou c f = 1 , rezistenţa rocii

Gs0,5 n 0, 25
σ t0,5 = (19)
Ds v 0, 25
Acest parametru se corectează pentru a ţine seama de efectul densităţii fluidului de
foraj, de permeabilitatea şi porozitatea rocii, dar tehnica este foarte laborioasă.
În general rezistenţa rocii creşte cu adâncimea. La intrarea într-o zonă subcompactizată,
ea are tendinţa de scădere.
Spre deosebire de exponentul d , aplicabil doar pentru intervale marnoase, metoda
Sigmalog poate fi folosită şi în calcare sau marnocalcare presurizate.

Evaluarea cantitativă a presiunilor

Presiunea litostatică
Pentru diverse bazine sedimentare, presiunea litostatică se determină măsurând
densitatea medie a sedimentelor pe intervale cu litologie asemănătoare. Astfel, dacă
întreaga înălţime a sedimentelor este alcătuită din n intervale cu grosimea l i şi
densitatea medie ρ ari , presiunea litostatică
n
pl = ∑ ρ ari g li (20)
i =1

Densitatea aparentă a rocilor se determină prin carotaj radioactiv de densitate, prin

carotaj acustic, prospecţiuni seismice ori direct pe detritusul de la site şi pe carote.
Timpul de propagare a undelor sonore pe o distanţă standard (de obicei
1 ft = 0,3048 m), pentru roci consolidate:
Δt = Δt s (1 − m) + Δt f m (21)

unde: Δt s este timpul de propagare prin matricea solidă (argile – 47 μs/ft, marne –
62…167 μs/ft, în funcţie de gradul de subcompactizare, sare 67 μs/ft, anhidrite –
50 μs/ft, dolomite – 38…44 μs/ft, calcare – 43,5…47,6 μs/ft, gresii – 48…59 μs/ft);
Δt f – timpul de propagare prin fluid (apă distilată – 218 μs/ft, apa cu

13
100 000 ppm NaCl – 200 μs/ft, apă cu 200 000 ppm NaCl – 189 μs/ft, petrol –
240 μs/ft).
Evaluând timpul de propagare al undelor sonore Δt de pe curba înregistrată de-a lungul
sondei, se calculează porozitatea
Δt - Δt s
m= (22)
Δt f - Δt s
şi apoi cu relaţia (3) se determină densitatea aparentă.
Mario Zamora propune următorul model:
ρ ar = (C1 + C 2 A) H x (23)
unde
C1 = 1,13
C2 = 0,0328
x
= 0,075
⎧0 − 5 Halocen − Pliocen
⎪5 − 9 Miocen − Oligocen
⎪⎪
A = ⎨9 − 10 Eocen − Paleocen
⎪10 − 11 Cretacic − Triasic
⎪
⎩⎪11 − 14 Permian
Pentru testare la adâncimea H densitatea este:
ρ ar = aH 3 + bH 2 + cH + d [ g / cm 3 ] (24)
care pentru platforma Mării Negre:
a = b =0
c = 0,1236 10-3
d = 1,841

Presiunea din pori

Pe intervalele de adâncime unde rezultatele măsurătorilor se aşază pe linia de
compactizare normală, presiunea din pori este egală cu presiunea hidrostatică.
Presiunea anormală se evaluează cantitativ presupunând că există o proporţionalitate
între mărimea anomaliei de presiune şi abaterea parametrului calculat sau măsurat faţă
de valoarea lui normală la adâncimea respectivă.
Există mai multe metode de evaluare, nici una nefiind universală.

14
1. Metoda adâncimii echivalente. Dacă
se exclud efectul temperaturii şi cel al
Parametrul x (lg)
variaţiilor litologice şi de salinitate, se
poate admite că rocile argiloase cu
proprietăţi fizice echivalente au acelaşi
grad de compactizare: presiunea de
contact verticală dintre granulele solide Zona compactizata
este aceeaşi. normal
Hech B
Fie un parametru x urmărit de-a lungul

Adâncimea
adâncimii (fig. 13). Oricărui punct A
H
din zona subcompactizată îi corespunde
un punct B pe linia de compactizare A

normală în care gradul de compactizare Tendinta de

este acelaşi. Punctul B se află pe Zona subcompactizata
compactizare
normala
verticala punctului A şi adâncimea lui
este numită adâncime echivalentă.
Presiunea de formaţie din punctul A :
p p , A = p p , B + ( pl , A − pl , B ) (25) Fig. 13. Metoda adâncimii echivalente.

Metoda presupune cunoaşterea presiunii

litostatice în punctele A şi B . Admiţând densitatea aparentă medie a rocilor ~ ρra şi
~
densitatea medie a apei mineralizate ρa cunoscute, cu notaţiile din figura 13 ,
ρa gH + (~
p p, A = ~ ρa )g (H − H ec )
ρra − ~ (26)

S-au notat: H – adâncimea punctului considerat şi H ec – adâncimea echivalentă.

Împărţind cu H se obţine o relaţie între gradienţi:
⎛ H ⎞
Γp, A = Γp,n + (~ ρa )g⎜1 − ec ⎟
ρra − ~ (27)
⎝ H ⎠
unde Γp,n este gradientul de presiune normală.

2. Metoda proporţionalităţii (a raportului). Se presupune că există o proporţionalitate

directă între presiunea de strat şi parametrul ce exprimă gradul de compactizare a rocii.
Astfel, presiunea din porii formaţiunii
xn
p p = p p,n (28)
xob
cu: p p,n – presiunea normală, la adâncimea considerată;

xn – valoarea normală a parametrului urmărit, citit pe linia de compactizare normală;

xob – valoarea observată, măsurată, a parametrului urmărit (fig. 14).

15
Proporţionalitatea de mai sus a fost
remarcată îndeosebi la exponentul d . Parametrul x (lg)
Cu alţi parametri, proporţionalitatea se
păstrează doar cu aproximaţie. Chiar şi
cu exponentul d c se aplică uneori un
coeficient de corecţie specific fiecărei
zone. Zona compactizata
normal

3. Metoda Eaton se bazează pe

Adâncimea
corelaţia dintre raportul tensiunilor
dintre particulele solide şi raportul xn
proprietăţilor urmărite: xob

Tendinta de
compactizare
a Zona subcompactizata normala
σv p − p p ⎛ xob ⎞
= l =⎜ ⎟ , (29)
σ v,n pl − ph ⎜⎝ xn ⎟⎠

cu: σ v , σ v,n presiunile de contact dintre

Fig. 14. Stabilirea presiunii din pori cu
particule (reală şi normală) pentru metoda raportului.
adâncimea considerată; ph presiunea
hidrostatică normală; a un exponent experimental
Din a două egalitate (29) rezultă:
a
⎛x ⎞
p p = pl − ( pl − ph )⎜⎜ ob ⎟⎟ (30)
⎝ xn ⎠
Relaţia (30) poate fi scrisă şi în termeni ai gradienţilor respectivi:
a
⎛x ⎞
Γp = Γl − (Γl − Γh )⎜⎜ ob ⎟⎟ (31)
⎝ xn ⎠
Pe bază statistică, Eaton propune pentru exponentul a = 1,2 cu exponentul d .
În prezent, metoda Eaton este cea mai folosită; ea reclamă însă cunoaşterea precisă a
variaţiei gradientului de presiune litostatică cu adâncimea.
Toate metodele discutate mai sus sunt indirecte, bazate pe corelaţii empirice. Evaluările
respective trebuie verificate prin observaţii şi măsurători directe:
- prin reglarea densităţii noroiului pentru a controla tendinţele de manifestare a
sondei sau pentru a stabiliza fondul de gaze din noroi;
- prin măsurători cu probatoare de strate;
- prin măsurători cu sonda închisă în timpul probelor de producţie.

16
Presiunea de fisurare
Aceasta se determină fie indirect, cu diverse relaţii de calcul, fie direct, din observaţii
sau teste de fisurare în sonde.
Majoritatea metodelor se rezumă la stabilirea coeficientului K din relaţia (7) – scrisă
eventual în termeni de gradienţi –, presupunând presiunea litostatică şi cea de strat
cunoscute. Se disting două moduri de abordare a problemei:
- primul corelează coeficientul K , al tensiunilor din matrice, cu coeficientul lui
Poisson ν , acceptând ipoteza că în timpul sedimentării deformaţiile laterale
sunt împiedicate, iar cele verticale sunt elastice; ipoteza nu poate însă explica
valori ale lui K mai mari ca unitatea;
- al doilea mod urmăreşte o cale mai realistă: stabilirea presiunii de fisurare
empiric, pentru diverse regiuni geografice şi secvenţe litologice.
În general, coeficientul tensiunilor din matrice creşte cu adâncimea, iar la aceeaşi
adâncime are valori mai mari în formaţiunile mai tinere, decât în cele mai vechi.
Adeseori, pentru bazine cu regim de faliere normal, se admite K = 1 - m . Totuşi,
permeabilitatea, gradul de fisurare naturală, litologia imprimă abateri serioase de la
aceste reguli.
În nisipuri şi gresii slab consolidate, sub 1500 m, coeficientul K are valori de ordinul
0,60…0,70, iar peste 1500 m circa 0,75. Aceeaşi valoare se poate accepta şi pentru roci
carbonatate nefisurate. În roci impermeabile (sare, anhidrite, argile, marne),
coeficientul K tinde spre unitate. În zone poroase, cu micro sau macrofisuri naturale,
presiunile de fisurare sunt reduse: coeficientul K tinde spre 0 (presiunea de fisurare
este egală cu presiunea din pori).
Presiunea de fisurare a unei
formaţiuni se determină şi direct,
prin teste de fisurare, de cedare
(leak off test). Se pompează noroi
în sonda închisă cu debit redus, Initierea fisurarii
(presiunea de cedare)
50 – 100 l/min, (valori mai mari Propagarea fisurilor
3
în roci permeabile şi în sonde cu
volum mai mare) şi se 2 4 5
înregistrează variaţia presiunii în
Presiunea

funcţie de volumul pompat.

Propagarea
Presiunea pe formaţiune este fisurilor înceteaza
egală cu presiunea citită la
suprafaţă plus cea a coloanei de
noroi din sondă. Figura 15
reprezintă o diagramă tipică:
1 – 2: presiunea creşte liniar cu 1
volumul, datorită comprimării
Volumul pompat (timpul)
elastice a noroiului şi a rocilor;
Fig. 15. Testul de fisurare.
2: iniţierea fisurării (presiunea de

17
cedare);
2 – 3: o parte din noroi pătrunde în fisuri şi panta curbei scade;
3: pomparea se opreşte: presiunea se menţine ori scade brusc datorită propagării
fisurilor şi pătrunderii noroiului;
4: propagarea fisurilor încetează: presiunea este egală sau mai mică decât cea din
punctul 2;
5: se scurge presiunea după 10 – 15 min, sfârşitul testului.
Dacă presiunea din punctul 4 este mai mică decât cea din punctul 2 înseamnă că fisurile
rămân parţial deschise, obturate cu particule de rocă: zona respectivă rămâne slăbită, cu
gradientul de fisurare mai mic decât cel iniţial. Presiunea din punctul 2 serveşte la
calcului gradientului de fisurare. Presiunea din punctul 4 corespunde aproximativ cu
tensiunea orizontală minimă la vârful fisurilor. Dacă presiunea din punctul 4 scade
foarte mult, există probabil scăpări ale coloanei, ale inelului de ciment sau ale
echipamentului de pompare. Presiunea din punctul 5 constituie presiunea de închidere a
fisurilor.
Cunoaşterea celor trei gradienţi de presiune, Γl , Γp , Γfis , este esenţială în faza de
proiectare a construcţiei unei sonde, la stabilirea densităţii noroiului în timpul forajului
şi al completării sondei.

Presiunea din sonde

Într-o sondă plină cu un lichid aflat în repaus, presiunea la adâncimea H se determină,
în principiu, cu relaţia cunoscută:
ps = ρ n gH + p0 , (32)
unde ρ n este densitatea lichidului (noroiului);
p0 – presiunea de la suprafaţă, dacă există, de exemplu atunci când sonda este închisă
după o manifestare eruptivă.
Pentru fluidele compresibile (aer, ceaţă, spumă, lichide aerate), calculul presiunii
într-un punct este mai complicat.
În timpul circulaţiei, la manevrarea materialului tubular în sondă, pornirea pompelor,
peste presiunea hidrostatică se suprapun depresiuni ori suprapresiuni provocate de
rezistenţa fluidului la curgere. Ele pot fi calculate.
Densitatea de echilibru ρ ech reprezintă densitatea noroiului necesară contrabalansării
presiunii din strate p p :

pp
ρ ech = (33)
gH

18
Densitatea echivalentă ρ ecv constituie densitatea unui fluid aflat în repaus care umple
sonda până la suprafaţă, fără presiune la gura sondei, şi creează la adâncimea de calcul
H o presiune egală cu cea existentă într-o situaţie dată ps :
ps
ρ ecv = (34)
gH
Dacă sonda este plină cu noroi în repaus densitatea echivalentă ρ ecv este egală cu
densitatea medie a noroiului ρ n .Dar în alte situaţii, cele două valori nu coincid, iar
densitatea echivalentă este o funcţie de adâncimea de calcul.
Astfel, când sonda pierde noroi şi nivelul se află la adâncimea H n , densitatea
echivalentă
ps H − Hn
ρ ecv = = ρn < ρn . (35)
gH H
Când sonda este închisă, cu presiunea p0 la prevenitoare,
ps p
ρ ecv = = ρn + 0 > ρn . (36)
gH gH
Dacă în timpul circulaţiei căderile de presiune în spaţiul inelar din punctul considerat
până la suprafaţă sunt Δpsi , densitatea echivalentă de circulaţie în acel punct, aflat la
adâncimea H ,
ps ρ gH + Δpsi Δp
ρ ecv = = n = ρ n + si > ρ n (37)
gH gH gH
La introducerea garniturii se creează suprapresiuni: ρ ecv > ρ n .
La extragerea garniturii se produc depresiuni: ρ ecv < ρ n .
În loc să se compare presiunea din sondă ps cu cea din pori p p se compară cele două
densităţi, ρ ech şi ρ ecv .Echilibrul de presiune sondă-strat există atunci când densitatea
echivalentă este egală cu cea de echilibru. De obicei, pentru siguranţă, densitatea
noroiului folosit în timpul forajului este mai mare cu 30…100 kg/m3 faţă de densitatea
de echilibru, în funcţie de natura fluidelor din strate şi permeabilitatea lor. Totuşi,
pentru a obţine viteze şi durate de avansare a sapei ridicate sau pentru a evita blocarea
orizonturilor productive se forează uneori şi sub-echilibrat. Depresiunea utilizată
depinde în mai mare măsură de tehnologia şi echipamentul disponibile pentru acest gen
de foraj.

19
Manifestări eruptive. Noţiuni fundamentale
Definire
Se spune că o sondă manifestă atunci când, datorită pătrunderii nedorite a fluidelor (apă,
petrol, gaze) din stratele traversate şi ascensiunii lor spre suprafaţă, ea începe să
debiteze. Fie la ieşire debitul este mai mare decât cel pompat, fie, în absenţa circulaţiei,
noroiul iese singur din sondă.
În general, manifestările sunt prevenite şi lichidate imediat ce apar. Totuşi, pentru a
obţine viteze mari de avansare a sapei, se aplică uneori aşa numitul ,,foraj
sub-echilibrat”, când, datorită menţinerii presiunii în sondă sub cea a stratului traversat,
sonda debitează uşor în timpul forajului. Înainte de extragerea sapei, în sondă se
pompează un noroi cu o densitate suficientă pentru ca sonda să nu manifeste în timpul
manevrei.
Dacă manifestările nu sunt controlate, ele pot degenera în erupţii libere, când tot noroiul
este aruncat din sondă.

Simptomele manifestărilor
O manifestare devine evidentă dacă:
- creşte nivelul la habele de noroi aflate în circuit;
- debitul fluidului ieşit la derivaţie este mai mare decât cel pompat;
- iese noroi la derivaţie atunci când pompele sunt oprite (există totuşi situaţii când
noroiul pătrunde în fisurile unui strat şi la oprirea pompelor, presiunea din sondă
scăzând uşor, fisurile se închid şi o parte din noroiul pătruns este expulzat; sonda
continuă să debiteze un timp);
- la extragerea garniturii, volumul de noroi pompat pentru umplerea sondei este
inferior volumului ocupat de prăjinile extrase;
- în timpul introducerii garniturii, volumul de noroi deversat este mai mare decât
cel al prăjnilor introduse.
Acestea sunt semnele primare. Dar pătrunderea fluidelor în sondă poate fi detectată,
chiar dacă nu există dovezi vizibile de manifestare, prin unele indicii tehnologice sau
prin modificarea proprietăţilor fluidului de foraj:
- creşte nejustificat viteza de avansare, datorită, probabil, întâlnirii unui strat
sub-compactizat şi cu presiune anormal de mare;
- scade densitatea noroiului de foraj, ca urmare a pătrunderii unor fluide mai
uşoare:
- creşte vâscozitatea noroiului, ceea ce denotă posibila lui gazeificare;
- se măreşte fondul de gaze din noroi; ele devin perceptibile şi prin miros sau prin
cantitatea sporită de bule ce se sparg pe jgheabul de circulaţie (,,fierbe” noroiul);

20
 - creşte salinitatea noroiului, o dovadă a traversării unor intercalaţii de sare, dar şi
a pătrunderii apei sărate în noroi, concomitent scade rezistivitatea noroiului;
- se reduce presiunea de pompare, simultan cu creşterea frecvenţei curselor la
pompe, datorită micşorării densităţii noroiului din spaţiul inelar; iniţial,
învâscoşarea noroiului poate avea un efect contrar;
- scade efectul de flotabilitate a garniturii, datorită reducerii densităţii noroiului.
Nu toate aceste semnale indică o manifestare potenţială. Ele pot avea alte semnificaţii
(de exemplu, presiunea de pompare scade din cauza erodării şi spargerii unei prăjini,
viteza de avansare creşte pentru că s-a întâlnit o intercalaţie mai slabă), dar ele trebuie
să mărească atenţia în supravegherea sondei. Cu cât o manifestare este detectată mai
devreme, cu atât va fi mai uşor de eliminat.

Cauzele manifestărilor
Ele sunt de fapt cauzele pătrunderii fluidelor din stratele traversate în sondă. Se disting
două situaţii:
- presiunea asupra stratelor este insuficientă;
- presiunea este suficientă.

Presiunea asupra stratelor este insuficientă

Prima situaţie se exprimă astfel:
p 0 + p hs + p hd < p p , (38)

cu notaţiile din paragraful anterior.

Debitul afluxului de fluide este dependent de grosimea şi permeabilitatea stratelor,
diferenţa de presiune strate-sondă, natura fluidelor şi diametrul sondei. Studiind
structura termenilor din relaţia (38) sunt reliefate cauzele acestui aflux.
La forajul obişnuit, presiunea po aplicată la suprafaţă este cea atmosferică. Uneori, se
forează, totuşi, cu o contrapresiune reglată la gura sondei: în cazul forajului
,,subechilibrat”, al forajului cu lichide aerate.
În continuare vom analiza doar ceilalţi termeni.
a) Presiunea hidrostatică phs = ρngH poate scădea periculos, fie pe seama reducerii
densităţii noroiului ρn, fie a înălţimii coloanei de noroi H.
Densitatea noroiului se micşorează la:
- diluarea excesivă cu apă sau diverse soluţii de aditivi pentru micşorarea
vâscozităţii şi a conţinutului de solide, uneori accidental;
- emulsionarea cu motorină, fără corectarea densităţii cu materiale de îngreuiere;
- plasarea băilor de ţiţei în spatele garniturilor prinse, în scopul degajării lor;

21
 - pătrunderea treptată a fluidelor uşoare, în general a apei sărate, din strate sau din
roca dislocată.
Înălţimea coloanei de noroi scade la:
– pierderea circulaţiei în stratul deschis de sapă sau de altul superior;
– neglijarea umplerii sondei la extragerea garniturii.
b) Efectul presiunii hidrodinamice phd intervine în două sensuri
În timpul forajului, căderea de presiune, necesară învingerii rezistenţelor hidraulice la
curgerea noroiului prin spaţiul inelar din dreptul stratului susceptibil să debiteze până la
suprafaţă, se adaugă la presiunea hidrostatică. Suma celor două presiuni împiedică
stratul să debiteze dar, la oprirea circulaţiei pentru extragerea sapei, efectul
hidrodinamic dispare şi presiunea din sondă poate deveni inferioară celei din porii
stratului.
De obicei, în spaţiul inelar, curgerea este laminară. Pentru fluide binghamiene, căderea
de presiune se poate calcula cu relaţia:
48 η p v 6 τ0
phd = L+ L (39)
(Ds − D )
2
Ds − D

unde: η p este vâscozitatea plastică; τ 0 - tensiunea dinamică de forfecare; v- viteza

medie a curentului; Ds - diametrul sondei; D – diametrul exterior al prăjinilor; L –
lungimea.
Pentru fluide Ostwald – de Waele,
n
⎛ 2n + 1 ⎞ K vn
phd = 4 ·12 ⎜⎜
n
⎟⎟ L (40)
⎝ 3 n ⎠ ( Ds − D )n +1

unde K este indicele de consistenţă al fluidului şi n – indicele de comportare.

Să presupunem acum că presiunea hidrostatică echilibrează presiunea fluidelor din pori.
La extragerea garniturii, are loc o mişcare descendentă a noroiului pentru a ocupa
spaţiul eliberat de prăjini, curgere ce creează o depresiune phd. Temporar, presiunea
poate scădea sub cea a stratului şi în sondă pătrunde un dop de fluid, fenomen care se
repetă la fiecare pas de prăjini. Mărimea depresiunii creşte cu viteza şi acceleraţia de
ridicare a garniturii, cu vâscozitatea noroiului, lungimea spaţiului considerat şi scade cu
dimensiunile transversale ale spaţiului de curgere. Fenomenul se accentuează când
orificiile sapei sunt înfundate, sapa este manşonată, prăjinile sunt echipate cu manşoane
de cauciuc. La mărimea depresiunii phd contribuie şi ruperea rezistenţei de gel.
c) Un dezechilibru de presiune se creează şi la interceptarea unei formaţiuni cu
presiune ridicată, dacă noroiul din sondă nu are o densitate adecvată. În acest caz,
manifestarea este mai uşor de detectat şi controlat, mai ales că există întotdeauna o zonă
de tranziţie a presiunii.
După forarea mai multor sonde pe structura respectivă, presiunea formaţiunilor devine
cunoscută şi densitatea noroiului este programată corespunzător. Dar, uneori, datorită

22
unor cimentări nereuşite, gazele migrează în stratele cu presiuni scăzute. Presurizate,
aceste strate constituite adesea surprize neplăcute.

Presiunea asupra stratelor este insuficientă

Fluidele din stratele traversate, mai ales gazele, pot pătrunde în sondă, chiar şi atunci
când presiunea lor este sub cea a noroiului din sondă. Ele provin fie din porii
fragmentelor de rocă dislocate sau surpate din pereţii sondei, fie din stratele străbătute.
a) În timpul avansării sapei, detritusul se încorporează în fluidul de foraj. Pe măsura
ascensiunii lui spre suprafaţă, gazele se destind, ies din detritus sub formă de bule şi
micşorează densitatea noroiului. Debitul de gaze este proporţional cu viteza de
avansare.
Dacă presupunem că formaţiunea traversată are porozitatea m şi saturaţia de gaze Sg, iar
întreaga cantitate de gaze trece în fluidul de foraj, debitul de gaze în condiţii atmosferice
m S g vm At m S g vm At
Q0 = ≅ pt (41)
βt p0
S-au notat: vm - viteză mecanică; At -aria tălpii sondei; βt - factorul de volum al
gazelor; pt - presiunea la talpă; p0 presiunea atmosferică.
Densitatea noroiului gazeificat, în condiţii de suprafaţă

Qn ⎛ Qn ⎞
ρ no = ρn = ⎜ 1− ⎟ ρ n = (1 − c0 )ρ n (42)
Qn + Q0 ⎜ Qn + Q0 ⎟
⎝ ⎠
Aici Qn este debitul de noroi pompat şi c0 - concentraţia volumică de gaze în noroi.

Deşi densitatea noroiului la suprafaţă se reduce simţitor, mai jos, datorită

compresibilităţii gazelor, densitatea noroiului gazeificat se apropie repede de cea iniţială
ρ n (vezi par. următor) scăderea presiunii la talpă este nesemnificativă, compensată, de
altminteri, de prezenţa detritusului.
Gazeificarea noroiului, pe seama detritusului, însoţită chiar de o uşoară creştere a
volumului la habe, este considerată o manifestare falsă. Nu poate fi împiedicată prin
îngreuierea noroiului şi nu este periculoasă, exceptând cazul unor strate gazeifere de
suprafaţă. Dacă noroiul deversează peste prevenitoare, se reduce debitul de circulaţie şi
viteza de avansare.
Natura unei asemenea gazeificări este uşor de recunoscut. Oprind din când în când
înaintarea sapei, fără a întrerupe circulaţia, se constată la suprafaţă absenţa gazelor (de
preferinţă prin gaz – carotaj) în perioadele corespunzătoare, ţinând seama de durata
ascensiunii noroiului. Dacă, totuşi, s-a închis prevenitorul de erupţie, presiunea creşte pe
măsură ce gazele se ridică, fără a depăşii 15-20 bar. După scurgerea câtorva sute de litri
de noroi, presiunea scade la zero. În cazul unei manifestări reale, presiunea se menţine
sau chiar creşte.

23
Gazele pot proveni şi din fragmentele de marnă presurizată ,,explodate” din pereţi. În
acest caz, gazeificarea continuă mult timp după ce marnele au fost traversate.
b) Gazele pătrund în sondă din rocile traversate şi prin diverse fenomene fizice sau
fizico-chimice: difuzie, osmoză, filtrarea apei din noroi, inversiune gravitaţională,
formarea structurii solide a suspensiei din sondă, contracţie, sedimentare.
Rezumându-ne la difuzie, potrivit legii lui Fick, debitul de gaze difuzate
dc
Q g = DS (43)
dx
unde: D este coeficientul de difuzie; S – suprafaţa de difuzie şi dc/dx – gradientul
concentraţiei de gaze.
Coeficientul de difuzie scade cu masa moleculară a gazelor. Valorile lui sunt reduse: cea
mai mare, 2,2 · 10-5 cm2/s pentru metan. De aceea, cantitatea de gaze difuzate este mică
şi fenomenul se atenuează în timp (scade gradientul de concentraţie).
Datorită diferenţei de concentraţie dintre formaţiunile gazeifere şi sondă, gazele
difuzează prin turta de noroi şi, dacă circulaţia este întreruptă, rămân pe suprafaţa
pereţilor sub forma unei reţele de bule. La reluarea circulaţiei, le sunt desprinse şi
antrenate spre suprafaţă. După schimbarea sapei, are loc aşa numita ,,manifestare după
marş”, de regulă nepericuloasă.
Celelalte fenomene amintite au doar o importanţa teoretică. În cazul paselor de ciment,
totuşi, fenomenul de formare a structurii, asociat cu cel de contracţie prin hidratare, este
pregnant, facilitând pătrunderea gazelor în masa pastei, care, aparent, creează o presiune
hidrostatică suficientă pe strat.
În concluzie, dacă presiunea asupra stratelor traversate este satisfăcătoare, gazeificările
sunt de obicei neprimejdioase.

Gazeificarea fluidului de foraj

Cele mai frecvente sunt manifestările de gaze sau de apă sărată. Primele sunt însă cele
mai periculoase datorită:
- -vitezei mari de pătrundere în sondă;
- -capacităţii de expandare pe măsura apropierii de suprafaţă; -
- -vitezei ridicate de migrare, determinată de diferenţa de densitate gaze – noroi;
- -presiunii mai create la capul coloanei;
- inflamabilităţii.
Pe măsură ce gazele se apropie de suprafaţă, ele se destind, debitul de noroi la derivaţie
creşte, densitatea medie a amestecului gaze – noroi scade, presiunea pe stratul gazeifer
se reduce uşor, debitul lui se intensifică şi manifestarea iniţial abia sesizabilă se
amplifică şi se transformă repede într-o erupţie violentă.
S-a arătat că gazele pătrund în noroi prin:

24
 - efuzie, datorită diferenţei de presiune strat – sondă;
- difuzie, datorită diferenţei de concentraţie strat – sondă;
- din roca dislocată sau surpată de pe pereţi.
În noroi, ele se pot afla sub trei forme:
- dizolvate în faza continuă;
- absorbite la suprafaţă particulelor solide;
- sub forma liberă (bule, dopuri).
Cantitatea de gaze dizolvate depinde de presiune, temperatură, natura gazului şi a
solventului (apă sau produs petrolier). Potrivit legii lui Henry, solubilitatea unui gaz
creşte cu presiunea, deci cu adâncimea sondei. Efectul contrat al temperaturii este mai
puţin pregnant. Prin urmare, pe măsură ce noroiul gazeificat se apropie de suprafaţă,
gazele ies din soluţie.
În produse petroliere, solubilitatea gazelor este mult mai pronunţată. De aceea, în cazul
fluidelor pe bază de petrol, gazele ies din soluţie abia spre suprafaţă. Afluxurile de gaze
sunt mai puţin periculoase decât în cazul fluidelor apoase, dar şi mai dificil de detectat.
Cantitatea de gaze adsorbite pe suprafaţa particulelor coloidale creşte cu masa
moleculară a gazului. Când fluidul gazeificat se apropie de suprafaţă, bulele de gaze
adsorbite se destind, mărim volumul aparent al particulelor solide. Rezultatul este o
creştere accentuată a vâscozităţii noroiului. Adesea aceasta capătă un aspect spongios.
Surplusul de gaze, nedizolvate şi neadsorbite, rămâne în stare liberă. Ele se destind spre
suprafaţă şi reduc densitatea noroiului.
Ne interesează presiunea noroiului gazeificat într-un punct oarecare, în funcţie de
concentraţia totală de gaze, variaţia acestei presiuni în timp, datorită circulaţiei
noroiului, pătrunderii şi ascensiunii gazelor, precum şi variaţia volumului de noroi ieşit
din sondă. Fiind mai uşoare, gazele au şi o mişcare ascensională relativă, o lunecare faţă
de lichid, cea ce contribuie la modificarea raportului secţiunilor de curgere şi a densităţii
amestecului. Vâscozitatea fluidului şi mai ales tensiunea dinamică de forfecare
încetinesc în mare măsură această lucrare.
Pentru a ilustra fenomenul de gazeificare, vom simplifica problema considerând: gazele
perfecte, destinderea lor izotermă, concentraţia gazelor libere constantă de-a lungul
sondei, absenţa lunecărilor şi frecărilor.
Ne propunem să determinăm densitatea medie a unui dop de noroi gazeificat şi scăderea
de presiune provocată la baza lui, eventual la talpa sondei dacă tot noroiul din spaţiul
inelar este gazeificat.
La o presiune oarecare p, densitatea noroiului gazeificat:
ρ nVn + ρ gVg ρn ρn p
ρ ng = ≅ = = (44)
Vn + Vg V p V p + a0 p0
1+ g 1+ 0 0
Vn p Vn

25
S-au notat: Vn - un volum elementar de noroi : Vg - volumul de gaze conţinut în Vn ;
ρ n -densitatea noroiului curat; ρ g - densitatea gazelor la presiunea p; V0 - volumul
gazelor la presiunea atmosferică p0 şi a0 = V0 / Vn = Q0 / Qn - raţia gaze-noroi în
condiţiile atmosferice.
Comparând (5) cu (7) rezultă: a0 = c0 / (1 − c0 ) . Dacă notăm cu ρ n 0 - densitatea
noroiului gazeificat în condiţii de suprafaţă, din acelaşi relaţii, pentru p = p0 , reiese:
ρn − ρn0 ρn − ρn0
a0 = ; c0 = (45)
ρn0 ρn
Raţia gaze – noroi şi concentraţia de gaze pot fi determinate măsurând densitatea
noroiului curat şi a celui gazeificat (imediat la derivaţie).
Densitatea medie a dopului de noroi gazeificat, cu presiunea la bază p2 şi la capătul de
sus p1 ;

1 ρn pdp ρn ⎛ a0 p0 ⎞
ρ~ng =
p2 p2 p2

p 2 − p1 ∫
p1
ρ ng dp =
p 2 − p1 ∫
p1
=
p + a 0 p 2 − p1 ∫
p1
⎜⎜1 −
⎝
⎟ dp
p + a 0 p 0 ⎟⎠
(46)

Integrând,
ρn ⎡ p 2 + a 0 p0 ⎤
⎢( p2 − p1 ) − a0 p0 ln
~ =
ρ (47)
ng ⎥
p2 − p1 ⎣ p1 + a0 p0 ⎦

Dacă p1 şi p2 sunt cunoscute, se poate determina lungimea dopului de gaze l. Din

relaţia diferenţială:
dp = ρ ng g d l (48)

rezultă:
dp p2 p + a p 1 ⎡ p ⎤
( p 2 − p1 ) + a 0 p 0 ln 2 ⎥
p2
l=∫ =∫ 0 0
dp = ⎢ (49)
p1 ρ ng g p1 ρ ng gp ρ ng g ⎣ p1 ⎦
Să considerăm acum tot noroiului din spaţiul inelar gazeificat: l = H - adâncimea
sondei, p1 − p0 - presiunea la suprafaţă cu sonda deschisă şi p2 − pt - presiunea la talpă.
Relaţia (49) în acest caz devine:
pt
ρ ng g H = ( pt − p0 ) + a0 p0 ln (50)
p0
Aceasta constituie o ecuaţie transcendentă în pt .
Fie Δp = ρ n gH + p0 − pt , scăderea de presiune la talpă. Evidenţiind Δp în ecuaţia (50),
aceasta ia forma:

26
 ρ n gH + p0 − Δp
Δp = a0 p0 ln (51)
p0
Ecuaţia (51) este rezolvată grafic în figura 16, pentru diverse concentraţii de gaze. La
gazificări moderate, sub 50%, scăderea presiunii la talpă este redusă şi în general
nepericuloasă.

200.0 97%

90%
100.0

90%
50.0

30.0 80%
Scaderea presiunii pe talpa, x100 kPa

20.0
70%

10.0 60%

7.0 50%
5.0 40%

3.0 30%
2.0
20%

1.0

0.7 10%

0.5
5%
0.3

0.2 c0 =3%

0.1
1 2 5 10 20 50 100 200 500 1000 2000
Presiunea hidrostatica, x100 kPa

Fig. 16. Scăderea presiunii hidrostatice datorită gazeificării noroiului.

Dacă se neglijează valoarea lui Δp în raport presiunea hidrostatică ρ n gH ρ n gH ,

ecuaţia (51) se simplifică şi poate fi rezolvată direct:
ρ n gH + p0 c0 p0 ρ gH + p0 ρ n gH + p0
Δp = a0 p0 ln = ln n ln (52)
p0 1 − c0 p0 p0
În figura 17 se observă că densitatea noroiului gazeificat, la concentraţii sub 50 %,
scade semnificativ doar în apropierea suprafeţei, când presiunea hidrostatică redusă
permite destinderea gazelor. Dar prin această destindere, o parte din noroi este deversat,
presiunea pe talpă scade şi mai mult, afluxul de gaze se intensifică şi erupţia se poate
amorsa.
Adeseori, gazele pătrunse în sondă se consideră ca un dop izolat de restul noroiului, dop
care se destinde la urcare, potrivit legii gazelor.

27
Daca sonda a fost închisă, după ce a fost închisă,
după ce a pătruns în ea o oarecare cantitate de gaze, Raportul ρng /ρn
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
considerând sistemul complet izolat, ele se ridică cu 0
c0
presiunea de la talpă. Ajungând la suprafaţă cu 40%
10
presiunea iniţială, la talpa sondei presiunea se poate 50%
dubla. În realitate, formaţiunile mai slabe se 20

Presiunea hidrostatica, x100 kPa

60%
fisurează şi presiunea rămâne mult mai scăzută. 30
Este posibilă şi cedarea coloanei de burlane sau a 70%
40
instalaţiei de prevenirea erupţiilor, dacă presiunea 80%

nu este scursă periodic. 50 90%

Viteza de ridicare a gazelor într-o sondă în repaus 60

depinde în mare măsură de proprietăţile reologice 70

ale noroiului şi de prezenţa substanţelor
80
tensioactive. Ea este de ordinul 300-500 m/h.
90
Pe jgheaburi şi în batale, bulele mari de gaze se
ridică la suprafaţa lichidului şi în genere se sparg. 100

Rămâne totuşi o mare cantitate de gaze în noroi, ce Fig. 17. Variaţia densităţii noroiului
trebuie îndepărtată înaintea repompării lui în sondă. gazeificat.
În acest scop, se folosesc degazeificatoare
atmosferice sau cu vacuum. Împrăştierea noroiului în strate subţiri pe diverse suprafeţe
facilitează ieşirea bulelor de gaze.

Prevenirea manifestărilor eruptive

Modalităţile de prevenire a manifestărilor eruptive rezultă nemijlocit din cauzele ce le
produc.
Presiunea fluidelor din formaţiunile traversate este o mărime naturală, obiectivă. Ea
trebuie evaluată cât mai precis, în faza de proiectare a sondei şi pe parcursul forării ei.
Posibilităţile de control al presiunii din sondă:
În principiu, pentru a obţine viteze mari de avansare, densitatea fluidului din sondă se
reglează astfel încât să se asigure o contrapresiune minimă, chir negativă, asupra
stratelor străbătute. În cazul sondelor de prospecţiune, a stratelor cu permeabilitate mare
în care sunt aşteptate gaze sau raţii mari de gaze-lichid, se formează supraechilibrat, cu
siguranţe mai mari. Proprietăţile reologice se menţin la valorile minime, reclamate de
evacuarea detritusului;
La extragerea garniturii, sonda se umple permanent, măsurând volumul pompat;
La introducerea garniturii, volumul de noroi deversat se compară cu cel dezlocuit de
prăjini;
Când există pericol de manifestare, pierderile de circulaţie trebuie prevenite şi lichidate
cât mai repede pentru a menţine sonda plină;
Pentru a minimiza depresiunile hidrodinamice se reduce viteza de extragere a garniturii,
îndeosebi când noroiul este vâscos, iar spaţiul inelar îngust;

28
Se evită manşonarea sapei; dacă se formează manşoane, ele se distrug prin scuturarea
sapei, rotirea accelerată cu circulaţie;
Se supraveghează continuu conţinutul şi natura gazelor din noroi, precum şi salinitatea
lui;
Înainte de extragerea sapei, dacă s-a întâlnit o formaţiune gazeiferă, se circulă noroiul
până la evacuarea gazelor;
După întreruperi îndelungate, garnitura se introduce cu circulaţii intermediare,
eliminând eventualul noroi gazeificat;
Noroiul de deasupra unei băi de petrol se îngreuiază dacă există pericolul manifestării
unor strate;
Când sunt anticipate pierderi de circulaţie sau manifestări eruptive, se prevede o rezervă
de noroi, cu densitatea apropiată de cea din sondă, precum şi materiale de preparare şi
îngreuiere;
Instalaţia de foraj se echipează cu debitmetru, densimetru, indicatoare de volum şi de
nivel la habe, manometre, numărător de curse la pompă, cromatrograf pentru gaze,
rezistivimetru şi termometru la ieşirea noroiului, o habă mică (3 - 4 m3) pentru
măsurarea noroiului la introducerea şi extragerea garniturii de foraj, degazeificatoare,
faclă pentru gaze şi, bineînţeles, instalaţii complete de prevenire a erupţiilor. Dotarea
depinde de adâncimea, tipul şi importanţa sondei.
În figura 18 se prezintă în linii generale un caz de manifestarea a sondei. În general
densitatea fluidului de foraj din gaura de sondă se alege astfel încât presiunea
hidrostatică a coloanei de fluid de foraj să fie mai mare decât presiunea fluidelor din
porii formaţiunilor traversate şi mai mică decât presiunea de fisurarea a stratelor. Din
diverse cauze obiective sau subiective se poate întâmpla ca presiunea fluidelor din pori
să fie mai mare decât presiunea hidrostatică a coloanei de fluid de foraj ce se află în
gaura de sondă. În acest caz fluidele conţinute în formaţiunea respectivă încep să intre
în gaura de sondă deversând fluidul de foraj şi în final ajungându-se la manifestarea
liberă a sondei dacă nu se iau măsuri de închidere şi combaterea a fenomenului de aflux.
Închiderea sondei se realizează prin intermediul unei instalaţii speciale care se numeşte
instalaţia de prevenire şi combaterea manifestărilor eruptive care este obligatoriu
montată la sondă. Această instalaţie este compusă din prevenitoare, instalaţie hidraulică
de comandă a prevenitoarelor şi manifoldul instalaţiei de prevenire a erupţiilor.
Prevenitoarele sunt montate pe gura sondei şi în cazul fenomenului de aflux sunt
folosite pentru închiderea sondei. Manevrarea prevenitoarelor se face prin intermediul
instalaţiei hidraulice de comandă sau în cazuri de excepţie manual. Închiderea
prevenitoarelor este prima procedură pentru rezolvarea manifestării eruptive. Următorul
pas este înlocuirea fluidelor din gaura de sondă (fluid de foraj uşor, fluide produse de
formaţiunea care manifestă) cu un fluid de foraj a cărui densitate este astfel aleasă încât
presiunea hidrostatică să fie mai mare decât presiunea din pori dar mai mică decât
presiunea de fisurare a formaţiunii. Această înlocuire se face pompând fluidul de foraj
(pe la interiorul garniturii de foraj) cu pompele de noroi şi evacuarea prin spaţiul inelar
(dintre garnitura de foraj şi pereţii găurii de sondă) şi mai departe prin manifoldul
instalaţiei de prevenire a erupţiilor. Acest proces de dezlocuire a fluidelor (ce se

29
numeşte omorârea sondei) se face astfel încât tot timpul pompării să se păstreze o
presiune în gaura de sondă mai mare decât presiunea din pori (pentru ca să nu mai aibă
loc fenomenul de aflux). Presiunea care se exercită asupra stratului care a manifestat
este controlată prin intermediul închiderii sau deschiderii diverselor ventile care intră în
componenţa manifoldului instalaţiei de prevenire. Aceste ventile pot fi manevrate
manual sau prin intermediul unor comenzi hidraulice.

Fig. 18. Vedere de ansamblu a procesului de combatere a manifestării eruptive.

Simulatorul trebuie să aibă în componenţă cel puţin următoarele panouri cu aparatura de

comandă şi măsurare după cum urmează:
- unitatea de comandă a prevenitoarelor (fig.19);
- manifoldul pompelor (fig.20);
- manifoldul instalaţiei de prevenire a erupţiilor (fig.21);
- unitatea de comandă a manifoldului instalaţiei de prevenire a erupţiilor (fig.22);

30
Fig.19. Panoul unităţii de comandă a instalaţiei Fig.20. Panoul manifoldului pompelor.
de prevenire a erupţiilor.

Fig. 21. Manifoldul instalaţiei de prevenire a Fig. 22. Panoul de comandă a duzelor
erupţiilor. reglabile.

31
Combaterea unei manifestări eruptive presupune:
– urmarea unei proceduri de închidere a sondei particularizată şi adaptată
condiţiilor specifice existente la sondă (în timpul forajului: se retrage prăjina de
antrenare din zona prevenitoarelor; se opresc pompele şi se urmăreşte derivaţia; se
deschide ventilul de siguranţă al manifoldului de erupţie; se închide prevenitorul de
serviciu; se închide uşor duza reglabilă; se urmăresc şi înregistrează presiunile la
prăjini/coloană cu sonda închisă, creşterea de volum la habă; în timpul manevrării
garniturii de foraj: se opreşte extragerea/introducerea; se asamblează crucea de
circulaţie cu canalele deschise; se închid canalele de la capul de circulaţie; se reia
procedura de lucru cu manifoldul de erupţie; capul de circulaţie se racordează la un
agregat de cimentare; în sondă liberă: se începe secvenţa de la manifoldul de erupţie; se
închide prevenitorul de total; la operaţii geofizice sau perforare cu cablu: dacă nu există
prevenitor de închidere pe cablu iar manifestarea este violentă se taie cablul şi se
închide sonda total.
– aplicarea unei metode de combatere a manifestării (imediat după închidere se
trece la refacerea presiunii în sondă prin: îndepărtarea fluidelor pătrunse în sondă;
refacerea/reglarea densităţii fluidului de foraj).
Datele iniţiale obţinute (presiunile la prăjini/coloană, variaţia volumului la habă), permit
determinarea caracteristicilor manifestării (presiunea fluidelor din porii formaţiunii ce
debitează, natura şi densitatea afluxului, densitatea fluidului de omorâre), precum şi,
alegerea şi conducerea metodologiei de combatere.
Metodele de combatere a manifestărilor eruptive urmăresc menţinerea unei presiuni
constante pe talpa sondei (uşor superioară presiunii fluidelor din strat) şi se aleg în
funcţie de condiţiile din sondă (prezenţa şi adâncimea la care se află garnitura de foraj,
starea canalului dublu de circulaţie, disponibilitatea de noroi/barită, condiţiile de
îngreuiere, rezistenţa minimă a prevenitoarelor, capului de sondă, a coloanei sau a
rocilor de la şiul ei, gradul de pregătire şi experienţa personalului operator).
Sunt două categorii de metode (presiunea pe talpă se urmăreşte indirect):
1. Se urmăreşte presiunea la prăjini – garnitura de foraj cu rol de tub manometric
(lungimea şi densitatea noroiului din interiorul garniturii serveşte la controlul presiunii
pe talpă);
2. Se urmăreşte presiunea la coloană şi variaţia volumului la habă – metode
volumetrice (sapa este înfundată, garnitura de foraj spartă sau extrasă din sondă,
pompele sunt inoperabile).
Din prima categorie de metode (mai simple, precise) cele mai utilizate sunt: metoda
aşteaptă şi îngreuiază (inginerului) – evacuarea afluxului de fluide din spaţiul inelar se
face simultan cu pomparea noroiului cu densitatea de omorâre; metoda sondorului şef
(driller), mai simplă dar mai lungă ca durată şi cu vârfuri de presiune mai ridicate la şiul
şi capul coloanei – fluidul de foraj contaminat (cu fluidele de aflux) se elimină prin

32
pomparea de noroi cu densitatea iniţială (într-un circuit), apoi se înlocuieşte fluidul
iniţial cu cel de omorâre (al doilea circuit); metoda concomitentă (cea mai rapidă dar şi
mai dificil de realizat) – pomparea de fluid îngreuiat (intermediar, în funcţie de
disponibilităţile de barită, posibilităţile de pompare şi îngreuiere) începe imediat după
închiderea sondei (în acest caz este necesar un sistem automat de urmărire a presiunii la
prăjini – dependentă de poziţia în garnitură şi de densitatea diferitelor pachete de noroi
îngreuiat.
Indiferent de metoda de omorâre aplicată, în prima fază de lucru, se stabilesc într-o fişă
specială datele tehnice şi condiţiile manifestării (debitul de pompare – 1/2…1/4 din
debitul normal de circulaţie; presiunea de circulaţie la acest debit – măsurată sau
calculată; densitatea şi înălţimea afluxului; densitatea fluidului de omorâre; presiunea
stratului ce debitează; presiunea la prăjini şi la coloană cu sonda închisă; duratele şi
volumele în interiorul/spaţiul inelar ale garniturii de foraj; rezistenţele minime la
prevenitoare, la coloană, ale rocilor de la şiu).

33
Combaterea manifestărilor eruptive
Închiderea sondei
Când simptomele unei manifestări eruptive sunt evidente, sonda trebuie închisă.
Evitarea unor complicaţii – ca de exemplu avarierea echipamentului de la gura sondei şi
scăparea ei, pierderea circulaţiei –, impun o anumită procedură de închidere. Această
procedură este precizată în diverse regulamente de prevenire a erupţiilor şi depinde de
operaţia executată în sondă, alcătuirea instalaţiei de prevenire, tipul instalaţiei (stabilă
sau plutitoare). Ne rezumăm aici la instalaţiile stabile.
În timpul forajului (circulaţie, corectare):
- se ridică prăjina de antrenare până ce reducţia ei ajunge deasupra mesei rotative,
pentru ca o prăjină obişnuită, cu secţiunea circulară, să ajungă în dreptul
prevenitoarelor;
- se opresc pompele şi se supraveghează un timp daca sonda continuă să debiteze;
- se deschide ventilul de siguranţă de pe manifoldul de erupţie (toate celelalte
ventile sunt în mod obişnuit deschise);
- se închide prevenitorul cu bac inelar;
- se închide încet duza reglabilă care este deschisă;
- se citesc presiunea de la încărcător p pî (presiunea la prăjini cu sonda închisă) şi
cea de la crucea de ventile a manifoldului de erupţie pcî (presiunea la coloană
cu sonda închisă), precum şi creşterea volumului la habe; aceste informaţii
servesc la evaluarea severităţii manifestării şi la conducerea programului de
omorâre a sondei;
- dacă este necesar (presiunea de la încărcător devine periculoasă), se închide
canaua de la baza prăjinii de antrenare sau cea de sus (mai dificil de ajuns la ea).
Acum sonda este complet închisă. Dacă este nevoie să se manevreze garnitura, se
reduce presiunea de închidere a prevenitorului universal, cu un ventil de reglare, până
când apar scurgeri uşoare de noroi pe lângă prăjina de foraj. Se minimizează astfel
riscul de deteriorare a bacului inelar.
Prevenitorul orizontal cu bacuri pentru prăjini rămâne de siguranţă. El se închide numai
dacă bacul celui universal este deteriorat şi trebuie schimbat (când există un prevenitor
vertical cu conus, se închide întâi prevenitorul orizontal, care centrează, totodată,
prăjinile, iar după introducerea prin masa rotativă şi armarea mecanică a conusului,
primul se deschide).
Dacă în garnitură există un ventil de reţinere, pentru a citi presiunea la prăjini p pî se
porneşte uşor o pompă şi se înregistrează variaţia presiunii în timp. Iniţial, presiunea
creşte repede, iar din momentul deschiderii sapei, corespunzător presiunii p pî , ritmul de

34
creştere se atenuează. În acelaşi scop, se utilizează uneori o supapă cu un mic orificiu,
de circa 2 mm, prin care presiunea se poate transmite.
În timpul manevrării garniturii. Dacă există semnele unei manifestări (sonda
debitează, volumul de fluid pompat sau cel deversat nu coincide cel al prăjinilor extrase,
respectiv introduse), se procedează astfel:
- se opreşte extragerea sau introducerea , lăsând garnitura în pene;
- se înşurubează capul de circulaţie cu canalele deschise, dacă sonda manifestă
violent prin garnitură, se montează prăjina de antrenare, deoarece are o greutate
mai mare;
- se închid canalele capului de circulaţie;
- se deschide ventilul de siguranţă al manifoldului de erupţie;
- se închide prevenitorul universal;
- se închid încet duzele de la manifold;
- se racordează capul de circulaţie la încărcător sau la un agregat de cimentare;
- se citesc presiunile p pî , pcî şi creşterea de volum Δ V0 .

În locul capului de circulaţie, uzual la noi în ţară, se poate înşuruba la prăjini o reducţie
cu o cana deschisă. După închiderea canalei, se înşurubează prăjina de antrenare.
Cu cât sapa este mai aproape de suprafaţă, cu atât va fi mai dificilă omorârea sondei,
deoarece coloana de noroi contaminat, ce poate fi înlocuit cu unul curat şi îngreuiat, este
mai puţin înaltă. Din acest motiv, dacă manifestarea nu este periculoasă, se recomandă
reintroducerea garniturii cât mai jos posibil, cu circulaţii intermediare pentru evacuarea
noroiului contaminat.
Dacă sonda este liberă:
- se deschide ventilul de siguranţă de la manifoldul de erupţie;
- se închide prevenitorul orizontal cu bacuri pentru obturarea totală;
- se închid duzele reglabile;
- se citesc presiunea la coloană pcî şi creşterea volumului la habe Δ V0 .
Este cea mai dificilă situaţie, datorită imposibilităţii circulaţiei şi înlocuirii noroiului
contaminat.
Dacă în sondă se execută operaţii geofizice sau o perforare şi nu este montat ansamblul
de prevenire şi etanşare pe cablu, iar manifestarea nu mai permite extragerea aparatelor
respective, se taie cablul şi se închide sonda total. După omorâre, aparatele pot fi
recuperate.

35
Metode de combatere a manifestărilor
După închiderea unei sonde care manifestă, situaţia ei trebuie normalizată: fluidele
pătrunse în sondă se îndepărtează şi noroiul de foraj se aduce la densitatea necesară
siguranţei sondei şi continuării lucrărilor în ea. Se spune că sonda se omoară (se
combate manifestarea).
Dacă în sondă au pătruns gaze, datorită diferenţei mari de densitate faţă de noroi, ele
urcă încet spre suprafaţă şi presiunea creşte continuu. Ea poate devenit periculoasă
pentru rezistenţa instalaţiei de prevenire şi a coloanei pe care aceasta este ancorată, dar
şi pentru formaţiunile aflate sub şiul ei.
De aceea, o manifestare se combate fără întârziere. Până ce omorârea devine posibilă,
presiunea se scurge din când în când, la o valoare uşor mai mare decât cea de închidere,
prevenind astfel afluxul adiţional de fluide. Dacă gazele provin din detritus sau marne
presurizate, după câteva scurgeri, sonda se linişteşte.
Indicaţiile celor două manometre, de la prăjini şi d la coloană, împreună cu variaţia
volumul la habe, permit să se determine presiunea fluidelor din porii stratului ce
debitează p p , natura lor şi densitatea noroiului necesar omorârii. Ele servesc totodată,
la conducerea procesului de omorâre.
Să analiză situaţia cea mai simplă: garnitura de foraj şi stratul care debitează se află la
talpă, situată la adâncimea H, se acceptă că noroiul din interiorul garniturii este
necontaminat şi are densitate cunoscută ρ1 . Cel din spaţiul inelar, contaminat, are
densitatea medie ρ1' (fig. 23, a).

ppî ppî

pcî pcî

Fluid de foraj
negazeificat
ρ1

78.0
H Fluid de foraj Fluid de foraj
gazeificat negazeificat
ρ1' ρ1

Aflux
ht
17.0

a) b)
Fig. 23. Aflux de fluide în sondă.

36
Când sonda este închisă, presiunea la talpă pt este egală cu cea a fluidelor din strat:

p p = pt = ρ1 gH + p pî = ρ1' gH + pcî (53)

Deoarece ρ1' < ρ1 (fluidele pătrunse – gaze, apă sărată, petrol – sunt mai uşoare decât
noroiul din sondă), pcî > p pî .

Creşterea de volum la habe ΔV0 este egală cu volumul fluidelor pătrunse în sondă. Dacă
presupunem că aceste fluide se află sub forma unui dop continuu (în realitate, ele sunt
disipate în noroi), lungimea lui la talpă (fig. 23, b)
ΔV0
ht = (54)
Asi
unde Asi este aria secţiunii transversale a spaţiului inelar.
Rescriind egalitatea (53) sub forma
ρ1 gH + p pî = ρ af ght + ρ1 g (H − ht ) + pcî (55)

densitatea afluxului de fluide

pcî − p pî
ρ af = ρ (56)
ght
După valoarea găsită se evaluează natura acestor fluide.
Pentru ca sonda să nu debiteze când va fi deschisă, densitatea noroiului îngreuiat ρ 2 ,
pompat în sondă, trebuie să satisfacă relaţia:
ρ 2 gH ≥ ρ 2 gH + p pî (57)

Dacă se ia o anumită siguranţă ( circa 50 kg/m3), atunci

p pî
ρ 2 = ρ1 + + Δρ (58)
gH
Metodele de omorâre se aleg în funcţie de: prezenţă şi adâncimea la care se află
garnitura de foraj în sondă, posibilitatea circulaţiei, disponibilităţile de noroi îngreuiat
(sau în barită), facilităţile de îngreuiere, rezistenţa instalaţiei de prevenire, rezistenţa
coloanei şi a rocilor de sub şiul ei, experienţă personalului ş.a.
Toate metodele urmăresc menţinerea unei presiuni constante pe talpa sondei, uşor mai
mare decât ca a stratului. În acest mod, se evită ca el să debiteze în continuare, dar se
previne şi fisurarea stratelor mai slabe. Restricţiile de rezistenţă semnalate mai sus sau
cele de preparare şi pompare a noroiului îngreuiat impun uneori reducerea presiunii pe
talpă. Stratul sub presiune va debita, dar mai puţin intens, iar operaţia de omorâre se
prelungeşte.
Presiunea pe talpă se urmăreşte indirect, prin intermediul unor indicaţii de la suprafaţa.
În acest sens, se disting două categorii de metode pentru omorâre:

37
cu urmărirea presiunii la prăjini (la încărcător);
cu urmărirea presiunii la coloană şi a variaţiei volumului la habe (metode volumetrice).
Prima categorie include metodele cele mai simple, mai precise şi mai utilizate.
Garnitura de foraj joacă rolul unui tub manometric. Cunoscând lungimea ei şi densitatea
noroiului din prăjini, manometrul din capătul lor serveşte la controlul presiunii pe talpă
în timpul omorârii.
Dacă sapa este înfundată, garnitura spartă sau are capătul mult deasupra tălpii, eventual
este extrasă, pompele nu sunt operabile, se recurge la metodele volumetrice. Acestea
sunt mai puţin precise şi mai dificil de aplicat, îndeosebi când secţiunea spaţiului inelar
nu este constantă, prevenitoarele se află pe fundul mării. Sunt de asemenea, vulnerabile
în prezenţa pierderilor de circulaţie.
Când sapa se află mai sus de talpă, noroiul de sub ea, nefiind circulat, nu este
controlabil. Gazele pot urca, noroiul mai greu, pompat prin prăjini, coboară parţial sub
sapă şi presiunea la prăjini nu oferă indicaţii corecte asupra presiunii pe talpă. De aceea,
în asemenea situaţii se folosesc metode volumetrice, uneori ca metode complementare.
Se cunosc trei metode, trei procedee de omorâre cu urmărirea presiunii la prăjini:
- noroiul contaminat din spaţiul inelar se evacuează simultan cu pomparea
noroiului îngreuiat la densitatea necesară omorârii sondei;
- noroiul contaminat se elimină, pompând fluidul neîngreuiat existent la sondă;
ulterior acesta se înlocuieşte cu noroi îngreuiat între timp;
- pomparea începe imediat după închiderea sondei cu noroi îngreuiat, în funcţie de
disponibilităţile de barită şi de posibilităţile de pompare şi îngreuiere.
Primul procedeu, cunoscut şi sub numele de ,,metoda inginerului” sau ,,aşteaptă şi
îngreuiază”, durează cel mai puţin, iar presiunile maxime atinse la capul şi la şiul
coloanei sunt reduse.
Al doilea procedeu, numit şi ,,metoda sondorului-şef”, este mai simplu de executat, dar
durează mai mult, iar presiunile maxime la şiu şi la gura sondei sunt mai mari.
Ultimul procedeu, numit şi ,,metoda concomitentă”, este cel mai rapid, dar şi mai dificil
de condus: presiunea ce trebuie menţinută la prăjini la un moment dat depinde de poziţia
în garnitură a diverselor ,,pachete” de noroi îngreuiat şi de densitatea lor.
Indiferent de procedeul ales pentru combatere, fluidele se pompează cu un debit
aproximativ egal cu jumătate din cel de circulaţie normală. Se evită astfel presiunile de
pompare ridicate, iar operaţia este mai uşor de condus. La acest debit trebuie cunoscută
presiunea necesară învingerii rezistenţelor hidraulice din circuit p fr : fie se calculează,
fie, mai comod, se notează la începutul fiecărui schimb, circulând câteva minute cu
debitul de omorâre.
În timpul eliminării unei manifestări, presiunea pe talpă este menţinută constantă, cu
ajutorul duzei reglabile de la manifoldul de erupţie, prin care se dirijează ieşirea
noroiului (a doua duză, de rezervă, este închisă).

38
Combaterea manifestării într-o singură etapă.
Operaţia începe după ce a fost îngreuiat la densitatea ρ 2 un volum de noroi egal cu cel
al sondei.
Presiunea iniţială la prăjini este p pî (punctul 1 din figura 24). După începerea pompării,
presiunea la prăjini (punctul 3)
p p , 3 = p pî + p fr + psig (59)

Presiunea
initiala de
circulatie
ppî + p fr + p sig
Presiunea de pompare

Presiunea
dinamica
4 5

1 Presiunea
statica

Fluidul de foraj îngreuiat

a ajuns la talpa

Volumul interior Vip Vs Volumul sondei

al prajinilor
Volumul pompat
Fig. 24. Omorârea într-o singură etapă.

Reglând duza de ieşire, se asigură o suprapresiune psig (circa 5 bar/1000 m), ce ţine
seama de eventualele imprecizii de citire, calcul şi control, precum şi de depresiunea
creată la extragerea garniturii. Cu oarecare aproximaţie, pentru fluidele binghamiene,
această depresiune se calculează cu relaţia:
4 Lτ 0
Δp = (60)
Ds − D
în care: L este lungimea garniturii; τ 0 - tensiunea dinamică de forfecare; Ds - diametrul
sondei; D - diametrul exterior al prăjinilor.
Pe măsură ce noroiul îngreuiat coboară în prăjini, pentru ca presiunea la talpă să se
menţină constantă, presiunea de pompare trebuie să scadă liniar. Se acceptă că întreaga
cădere de presiune pentru învingerea frecărilor are loc în interiorul garniturii şi în
orificiile sapei şi este proporţională cu densitatea noroiului (curgere turbulentă). În

39
această situaţie, când noroiul îngreuiat a ajuns la sapă, presiunea de pompare (punctul 4)
trebuie să fie:
ρ2
p p , 4 = p fr (61)
ρ1
Dacă în acest moment se întrerupe circulaţia, presiunea la prăjini devine zero
(punctul 2)
În continuare, presiunea la prăjini este păstrată constantă până ce noroiul îngreuiat a
ajuns la suprafaţă (punctul 5).
În concluzie, pentru a menţine presiunea pe talpă constantă, duza de ieşire se reglează
astfel încât presiunea la prăjini să aibă alura 3 – 4 - 5. Dacă există o tendinţă de creştere,
duza se deschide mai mult şi reciproc. Debitul de pompare trebuie menţinut neapărat
constant.
Deşi nu servesc la conducerea operaţiei de omorâre, variaţiile presiunii la coloană, ale
volumului de noroi la habe şi ale debitului de ieşire prezintă interes. Ele depind de:
mărimea şi natura afluxului, densitatea noroiului înainte şi după îngreuiere, variaţiile
secţiunii transversale a spaţiului inelar, prezenţa fenomenului de migrare a gazelor.
Deoarece presiunea pe talpă rămâne constantă şi înălţimea coloanei de noroi aflate sub
dopul de aflux este cunoscută (din volumul pompat), presiunea la baza dopului poate fi
calculată. Înălţimea lui se determină din creşterea de volum la habe şi relaţii de
comportare, când este constituit din gaze. Prin diferenţă, rezultă înălţimea coloanei de
noroi de deasupra dopului. În final, se determină presiunea la coloană pc sau în orice alt
punct, de exemplu, la şiul acesteia.
Examinând figura 25, cu notaţiile respective, se stabilesc cu uşurinţă expresiile presiunii
la coloană în diversele faze:
Faza a-I-a: noroiul îngreuiat nu a ajuns la sapă (poz.2):
pc = p p − ρ1 g (H − h ) − paf + psig (62)

unde: h este înălţimea dopului de aflux într-un punct oarecare, iar paf presiunea creată
de greutatea afluxului.
Faza a II-a: noroiul îngreuiat a început să urce în spaţiul inelar, dar afluxul nu a ajuns
la suprafaţă (poz.4):
pc = p p − ρ 2 gH1 − ρ1 g (H 2 + H 3 ) − paf + psig =
V − Vip (63)
= p p − ρ 2 gH + (ρ 2 − ρ1 )g + ρ1 gh − paf + psig
Asi
Aici V reprezintă volumul noroiului pompat; Vip - volumul interior al prăjinilor, Asi -
aria secţiunii transversale a spaţiului inelar.
Faza a III-a: ieşirea afluxului din sondă (poz. 6):

40
p c = p p − ρ 2 gH 1 − ρ1 gH 2 − p af + p sig =
V Vip (64)
= p p − ρ1 g − (ρ 2 − ρ1 ) g − p af + p sig
Asi Asi
Faza a IV-a: dezlocuirea finală a noroiului neîngreuiat, aflat iniţial în prăjini (poz.8);
pc = p p − ρ 2 gH1 − ρ1 gH 2 + psig =
V − Vip (65)
= p p − ρ1 g − (ρ 2 − ρ1 ) g + psig
Asi
Dacă la îngreuiere se acceptă aceeaşi siguranţă ca şi în timpul omorârii, atunci
p p + psig = ρ 2 gH şi relaţiile de mai sus se simplifică simţitor.

Presiunea creată de greutatea dopului de aflux

ΔV
paf = ρ af gh = ρ af g (66)
Asi
În cazul gazelor, cu densitatea relativă ρ rg

ρ rg p p
paf = ht (67)
zt RTt
unde R este constanta aerului (287 J/kg·K), zt - factorul de neidealitate a gazelor la
talpă; Tt - temperatură absolută la talpă; ht - înălţimea dopului de gaze în condiţii de
talpă (strat).
Înălţimea dopului de gaze într-un punct oarecare depinde de condiţiile de presiune p şi
de temperatură T, la care ele se află:
p p zT
h= ht (68)
pztTt
Presiunea medie a gazelor
paf
p = p p − ρ 2 gH1 − ρ1 gH 2 − + psig =
2
(69)
V Vip paf
= p p − ρ2 g + (ρ 2 − ρ1 ) g − + psig
Asi Asi 2
La suprafaţă, înălţimea dopului de gaze
p p z0T0
hc ht (70)
pmax ztTt
unde pmax este presiunea maximă la coloană, stinsă când gazele ajung la suprafaţă.

41
 ppî

pcî

h0
H3

H2
h

h H2
H1
H2
ht H1

1 2 3 4 5
Începutul operatiei Fluidul greu este pompat în prajini Fluidul greu ajunge la talpa Fluidul greu urca în spatiul inelar Afluxul ajunge la suprafata

H2
H2

H1
H1
H1

6 7 8 9
Evacuarea afluxului Fluidul initial a ajuns la suprafata Evacuarea fluidului initial Sfârsitul operatiei

Fig. 25. Poziţia fluidelor în timpul operaţiei de omorâre a unei sonde.

42
Ea poate fi determinată din prima relaţie (64):
pmax = p p − ρ 2 g (H − H 2 − h0 )1 − ρ1 gH 2 − paf + psig =
ρ 2 gp p z0T0 ht (71)
= p p − ρ 2 gH + (ρ 2 − ρ1 ) gH 2 − paf + psig +
pmax ztTt
Rezolvând ecuaţia, rezultă:

⎛ A ⎞ ρ 2 gp p z0T0 ht
2
A
pmax = = ⎜ ⎟ (72)
2 ⎝2⎠ ztTt
cu notaţia:
A = p p − ρ 2 gH + (ρ 2 − ρ1 ) gH 2 − paf + psig (73)

Cum p p + psig ≅ ρ 2 gH şi paf este neglijabilă, dacă diferenţa ρ 2 − ρ1 nu este prea mare,
2
⎛ A⎞
termenul ⎜ ⎟ poate fi neglijat în raport cu celălalt termen de sub radical.
⎝2⎠
A
Dacă se neglijează şi termenul , atunci
2
ρ 2 gp p z0T0 ht ρ 2 gp p z0T0 ht ΔV0
pmax ≅ = (74).
ztTt ztTt Asi
Presiunea maximă atinsă la coloană creşte cu volumul afluxului, cu presiunea fluidelor
din pori şi scade cu aria secţiunii spaţiului inelar.
Din relaţiile (62 - 65) se constată că presiunea la colane este proporţională cu variaţia
volumului la habe, prin intermediul înălţimii dopului de aflux h.

Fluidul îngreuiat Gazele au ajuns

a ajuns la talpa pmax la suprafata
Fluidul îngreuiat
a ajuns la talpa
Afluxul a ajuns la suprafata
Presiunea la coloana

Presiunea la coloana

pcî + p sig
Înlocuirea
fluidului
Înlocuirea fluidului neîngreunat
neîngreunat p cî + p sig care a fost
care a fost în prajini Evacuarea în prajini
Evacuarea gazelor
afluxului

Vip Volumul pompat Vs Vip Volumul pompat Vs

a) b)
Fig.26. a - Evacuarea unui aflux incompresibil într-o singură etapă; b - Evacuarea unui dop de gaze
într-o singură etapă

43
Figura 26, a prezintă variaţia presiunii la coloană, în cazul unui aflux de lichid, iar
figura 26, b pentru unul de gaze. Presiunea la coloană creşte datorită destinderii gazelor
şi reducerii înălţimii de noroi. Valoarea maximă este atinsă când gazele au ajuns la
suprafaţă. Apoi, ea scade rapid până la zero. Când noroiul îngreuiat trece în spaţiul
inelar, poate exista temporar o tendinţă de scădere a presiunii la coloană.
Variatia volumului la habe

ΔVmax
Gazele au ajuns
Gazele au ajuns Debitul de la suprafata
la suprafata iesire
Destinderea

Debitul
gazelor
Evacuarea
gazelor
ΔV0
Debitul de Sonda
pompare debiteaza
gaze

Vip Vs Vip Vs
Volumul pompat Volumul pompat
a) b)
Fig.27. a - Variaţia volumului în habe la evacuarea unui aflux de gaze. b - Variaţia debitului la
evacuarea unui aflux de gaze.

Figura 27 ilustrează creşterea volumului la habe la evacuarea unu aflux de gaze. În

cazul fluidelor incompresibile, creşterea de volum rămâne constantă, iar cele două
debite sunt egale.

Combaterea manifestării în două etape

În prima fază se pompează un
volum de noroi ne neîngreuiat, egal
Presiunea
cu cel al spaţiului inelar Vsi , pentru initiala de
circulatie
a evacua fluidele intruse în sondă. ppî + p fr + p sig
6
Presiunea de pompare

În această perioadă, presiunea la

5 Presiunea
prăjini rămâne constantă şi egală cu dinamica
suma p pî + p fr + psig (linia 5-6 din
Presiunea 7 8
figura 28). Dacă la sfârşitul acestei statica
1 2
faze se opreşte circulaţia, presiunea
la prăjini va fi egală cu cea de la
coloană p pî .
3 4
Acum sonda poate rămâne închisă FazaI: Evacuare FazaII: Înlocuire
aflux noroi neîngreuiat
până ce se prepară noroiul îngreuiat.
Vsi Vs Vsi + Vs
Presiunea la coloană se menţine
Volumul pompat
neschimbată.
Fig.28. Omorârea în două etape.
În a doua fază se circulă un volum

44
de noroi îngreuiat, egal cu cel al sondei Vs . Variaţia presiunii la prăjini (linia 6-7-8) este
similară cu cea de la metoda precedentă. Presiunea de pompare în momentul când
noroiul îngreuiat ajunge la şapă (punctul 7) se determină cu relaţia (61).
Dacă la sfârşitul operaţiei (punctul 8) se opreşte circulaţia , presiunea trebuie să scadă la
zero, atât la prăjini, cât şi la coloană. În caz contrar, noroiul îngreuiat nu are densitatea
necesară omorârii sondei. De regulă se circulă încă un volum de sondă pentru
omogenizarea noroiului.
Figura 28, a prezintă variaţia presiunii la coloană pentru fluide incompresibile, iar figura
28, b pentru gaze. Presiunile se calculează cu relaţii similare cu (62 - 65). La gaze,
presiunea maximă la coloană pmax este mai ridicată decât la aplicarea metodei
precedente, deoarece în spaţiul inelar nu a trecut noroi îngreuiat care să compenseze o
parte din presiunea necesară la talpă (expresia (73) are o valoare mai mare). Din acelaşi
motiv, creşterea maximă la habe este mai redusă. Figura 29, a reflectă variaţia
volumului la habe, iar figura 29, b – variaţia debitului, la intrare şi la ieşire.

pmax
Gazele au ajuns
Evacuarea la suprafata
afluxului
Presiunea la coloana
Presiunea la coloana

Evacuarea gazelor
ppî + psig
Noroiul îngreuiat
pcî + psig a ajuns la sapa ppî + p sig
pcî + p sig Noroiul îngreuiat
a ajuns la sapa
FazaI: Evacuare FazaII: Înlocuire FazaI: Evacuare
aflux noroi neîngreuiat aflux FazaII: Înlocuire
noroi neîngreuiat
Vsi Vs Vsi + Vs Vsi Vs Vsi + Vs
Volumul pompat Volumul pompat
a) b)

Fig. 28. a - Evacuarea unui aflux incompresibil în două etape ; b - Evacuarea unui dop de gaze în
două etape.

Gazele au ajuns
Variatia volumului la habe

Gazele au ajuns Debitul de la suprafata

ΔVmax la suprafata iesire
Debitul

ΔV0 Evacuarea
gazelor Sonda
Debitul de
Destinderea pompare debiteaza
gazelor gaze

Vsi Vs Vsi + Vs Vsi Vs Vsi + Vs

Volumul pompat Volumul pompat
a) b)
Fig.29. a - Variaţia volumului din habe la evacuarea unui dop de gaze în două etape ; b - Variaţia
debitului la evacuarea unui dop de gaze în două etape.

45
Metode volumetrice
Aceste metode se aplică doar şi atunci când presiunea la pompă poate fi folosită ca un
indicator al presiunii pe talpă. Ea se controlează prin intermediul presiunii la coloană şi
a nivelului de noroi la habe. Metodele volumetrice constau în evacuarea afluxului de
fluide prin scurgeri periodice, cu sau fără pompare de noroi.
Neglijând efectul frecărilor şi al gelaţiei noroiului, variaţia presiunii la talpă Δpt este
provocată de variaţia presiunii hidrostatice a noroiului Δpn şi de cea de la capul
coloanei Δpc
Δpt = Δpn + Δpc (75)
Aici
ΔV
Δpn = ρ n gΔH n = ρ n g (76)
Asi
Variaţia înălţimii coloanei de noroi ΔH n , cu densitatea ρ n aflat sub sau deasupra
afluxului, se regăseşte în variaţia noroiului de noroi la habe ΔV
Pentru ca variaţia presiunii pe talpă să fie nulă, din (75) rezultă:
ρn g
Δpc = ΔV (77)
Asi
Am presupus acelaşi noroi în spaţiul inelar. Dacă în timpul eliminării afluxului se
pompează noroi cu densitate mai mare, relaţiile (76 - 77) se completează corespunzător.
Semnul minus s-a omis. Semnificaţia lui este urătoarea: presiunea la coloană creşte
atunci când din sistem este evacuat noroi; invers, pentru ca ea să scadă, trebuie adăugat
noroi.
Se remarcă
proporţionalitatea între Δpc
şi ΔV . Într-un grafic Δp c
Presiunea la coloana

pc = pc (V ) unde V este ΔV

volumul la habe, panta

dreptei este ρ n g / Asi . Ea p sig

trece printr-un punct de ρn g

tg α =
coordonate (Vo , pcî ) cu Vo - α
31.411° A si
pcî
volumul habelor în
momentul închiderii sondei
(fig. 30). Creşterea iniţială a
volumului poate fi V0 Volumul de fluid din haba
necunoscută.
Fig. 30. Metoda volumetrică de omorârea a unei sonde.
Controlul sondei constă în

46
menţinerea presiunii constante la coloana până ce, în habe se scurge un volum de noroi
predeterminat ΔV (iniţial presiunea este lăsată să crească uşor cu o valoare de siguranţă
psig ). Apoi, închizând sonda, se lasă presiunea la coloană să urce cu valoarea indicată
de relaţia (77), după care se scurge un nou volum ΔV . Prin astfel de scurgeri repetate,
mai rare la început şi mai dese pe măsura apropierii gazelor de suprafaţă, se menţine la
talpă o presiune aproape constantă.
La sfârşit, când sonda produce numai gaze, ea trebuie umplută periodic cu acelaşi
volum de noroi predeterminat. Altminteri, sonda rămâne liniştită, dar sub presiune.
Deschiderea ei poate reamorsa stratele debitoare.
O variantă a acestei metode statice o reprezintă metoda dinamică. Simultan cu operaţia
descrisă mai sus, în conducta de omorâre se pompează uşor noroi care va ieşi prin
manifoldul de erupţie. În acest mod, are loc o dispersare a gazelor (sonda joacă rolul
unui separator de gaze) şi vârfurile de presiune sunt atenuate. Metoda este eficientă în
cazul instalaţiilor cu prevenitoare submarine, unde există o conductă de evacuare la
suprafaţă destul de lungă şi cu secţiunea mai redusă decât în spaţiul inelar.

Complicaţii şi accidente tehnice în foraj

Generalităţi
Complicaţiile (dificultăţile) în foraj îngreuiază, prelungesc şi cresc costurile operaţiilor
aferente construcţiei unei sonde. Lipsa măsurilor de prevenire sau de combatere în timp
util poate duce la avarierea sondei/echipamentului de foraj, la accidente
umane/ecologice.
Natura lor este, în general, geologică (obiectivă) dar poate fi şi tehnică-tehnologică
(interacţiunea fluidului de foraj cu rocile traversate).
Dificultăţile principale au ca factor generator instabilitatea pereţilor (surpare, strângere,
dizolvare), manşonarea sapei şi a garniturii de foraj, pierderea (influxul) de fluid de
foraj în formaţiunile poros permeabile/fisurate, afluxul de fluide din strat în sondă,
devierea nedorită a traiectului sondei, formarea găurilor de cheie, contaminarea
fluidului de foraj (încărcare cu solide, gaze nocive, contaminanţi), agresivitatea
mediului (fluide, roci) asupra echipamentului de foraj.
În prima fază de manifestare a unei dificultăţi lucrul la sondă respectiv accesul la talpă
este posibil (cu restricţiile de rigoare impuse de anumite operaţii de prevenire şi
combatere a dificultăţilor respective).
În faza de proiectare a construcţiei sondei sunt prevăzute de regulă dificultăţile de foraj
şi metodele, mijloacele şi costurile aferente prevenirii şi combaterii lor.

47
 Clasificare
Cauza Dificultatea Manifestare Prevenire Combatere
Surparea Creşterea volumului de rocă la site; Alegerea Circulaţii intense
rocilor natura, forma şi mărimea fragmentelor de adecvată a pentru evacuarea
rocă; fluidului de materialului surpat.
tendinţa de prindere a garniturii de foraj; foraj;
Instabi-
litatea Strângerea Reducerea diametrului sondei: Creşterea Corectări repetate;
pereţilor pereţilor – curgerea vâscoplastică; densităţii Creşterea densităţii
sondei – dizolvarea rocilor hidratabile (lignit, fluidului de fluidului.
anhidrite, argile, marne – interacţiune foraj Fluide inhibante
fizico-chimică); Reducerea (NaCl, KCl, Ca2+,
Mecanisme de absorbţie: cantităţii de solide puţine,
– hidratarea de suprafaţă (cristalină); apă liberă în polimeri, fluide pe
– hidratarea osmotică (umflarea noroi; bază de produse
argilelor); Reglarea petroliere);
– modificarea câmpului de tensiune activităţii apei
(dezechilibru de potenţial chimic apă din noroi;
pori-apă noroi);
– depăşirea rezistenţei la curgere a rocii
(umflare, surpare, dispersare în noroi);
Dizolvarea Ocnirea sondei (prin dizolvarea NaCl, Traversarea cu Cu fluide
rocilor din CaCl2, KCl, MgCl2 şi a breciilor lor în fluide saline corespunzătoare de
pereţii sondei contact cu apa dulce); saturate, traversare
Dificultăţi de evacuare, cimentare, emulsii inverse
surparea rocilor de deasupra cavernelor,
contaminarea fluidului de foraj;
Lipirea şi Manşonarea Lipirea argilelor vâscoase, a marnelor Fluide Adăugarea de
aglome- sapei, a hidratabile şi aglomerarea sub formă de inhibante substanţe
rarea garniturii de manşoane pe sapă, garnitură; (KCl, tensioactive;
detritu- foraj; Dificultăţi la extragerea garniturii în polimeri) Emulsii inverse,
sului Pistonare, zonele cu ştrangulări; circulaţie intensă;
marnos, deversare
argilos fluid, prindere
garnitură;
Abaterea Devierea Creşterea forţelor de tracţiune, a Printr-o Măsuri speciale
sondei de sondei momentelor de torsiune, încovoiere; tehnologie tratate în capitolul
la traiectul Accentuarea tendinţei de prindere a adecvată şi o de deviere, dirijare;
proiectat echipamentului din sondă (lipire), de echipare
instabilitate a rocilor; corespunză-
toare a
ansamblului de
fund.
Găuri de cheie Sub forma unui canal longitudinal pe Evitarea Plasarea unui
partea convexă a peretelui sondei curburilor corector staţionar
(deviată); pronunţate şi a cu lame spirale;
Înţepenirea echipamentelor cu diametru schimbărilor Distrugerea în timp
mare (prăjini grele, sapă); bruşte de util;
direcţie;
Influx de Pierderi de Reducerea nivelului de fluid la haba de Măsuri Mijloace speciale
fluid din circulaţie circulaţie (debitul la ieşire mai mic decât tehnologice de blocare
sondă în cel pompat, absenţă fluidului la derivaţie (reducerea (fibroase, lamelare,
strat – sonda se denivelează); presiunilor în granulare,
Reducerea nivelului în sondă poate sondă, a amestecuri
genera surparea rocilor de suprafaţă, rezistenţelor complexe);

48
 prinderea garniturii, debitarea unor strate de curgere); Amestecuri de
cu presiune ridicată; Materiale de obturare (materiale
Blocajul stratelor depletate cu blocare; liante, coagulante,
permeabilitate mare, nereuşita operaţiei Paste de răşini, latex,
de cimentare; ciment uşoare; polimeri, bitum);
Tehnologii speciale
de foraj
Aflux strat Manifestări Pătrunderea nedorită de fluide din strat în Controlul Instalaţii
- sondă eruptive sondă (debitul la ieşire este mai mare presiunilor din corespunzătoare de
decât cel pompat sau sonda debitează în sondă; prevenirea
repaus); Măsuri erupţiilor;
Creşte nivelul la habe, se reduce volumul tehnologice Măsuri specifice de
de fluid necesar umplerii puţului la specifice; antrenare în
extragerea garniturii; Măsuri tehnice prevenirea şi
Creşte viteza de avansare, se reduce şi echipamente combaterea
densitatea noroiului; specifice de manifestărilor
Creşte fondul de gaze din noroi, creşte control şi eruptive;
salinitatea; măsurare la
Se reduce presiunea de pompare; sondă;

Fenomene de influx
Pierderea unei părţi din volumul de fluid de foraj aflat în circuitul sondei semnalată
prin: scăderea nivelului la habe, diferenţa de debit intrare/ieşire din sondă, absenţa
fluidului la derivaţie (pierderea totală de fluid), a fost denumită pierdere de circulaţie.
Acest fenomen creşte costul/durata forajului sondei prin: volumul suplimentar de fluid
(cu materialele aferente); prelungirea duratei forajului cu timpul necesar combaterii
pierderilor; în caz de pierdere totală cu denivelarea sondei apare pericolul surpării
rocilor de suprafaţă sau pericolul debitării unor formaţiuni cu presiune de pori ridicată.
Condiţii de producere:
– a) existenţa sau formarea de canale cu dimensiunile transversale de cel puţin
trei ori mai mari decât ale particulelor solide din fluidul de foraj/pasta de ciment (porii
formaţiunilor grosiere, fisuri naturale/provocate deschise datorită valorilor ridicate ale
tensiunilor de tracţiune în plan normal pe direcţia lor sau susţinute de granule de rocă
pătrunse în urmă fenomenelor tectonice, goluri de dizolvare în roci carbonatate);
Condiţia ca un strat să se fisureze este:
p hs + p hd + p 0 = p fis = p p + k ( p s − p p ) + σ t ,
unde: p hs , p hd sunt presiunile hidrostatice/hidrodinamice date de coloana de fluid şi,
respectiv, de circulaţia fluidului/mişcarea materialului tubular în sondă; p 0 – presiunea
existentă la suprafaţă (sonda închisă/aplicarea unei presiuni de pompare); p p –
presiunea fluidelor din pori; p s – presiunea de contact dintre granulele rocii; k –
coeficient dependent de rocă (tip, vârstă, adâncime), de regulă subunitar; σ t – rezistenţa
minimă a rocii (la tracţiune).
– b) presiunea din sondă devine mai mare decât presiunea din pori, suplimentată
de căderea de presiune necesară învingerii rezistenţelor hidraulice la curgerea fluidelor
(noroi/pastă) prin acestea;
p hs + p hd + p 0 ≥ p p + p rez .

49
Presiunea hidrodinamică (la circulaţie/manevră – căderea de presiune din spaţiul inelar),
depinde de debitul, densitatea, vâscozitatea fluidului de circulaţie, forma şi dimensiunile
spaţiului inelar, respectiv de viteza de manevră.
Fenomenele de influx impun o cercetare sistematică din care să rezulte: adâncimea,
natura şi grosimea formaţiunilor potenţial candidate, presiunea de pori şi de fisurare,
structura, distribuţia şi dimensiunile canalelor, permeabilitatea. Baza de date rezultă în
urma investigaţiilor directe şi indirecte ale sondelor de pe structura geologică
considerată.
Prin cercetarea directă (cu debitmetre tahometrice, termoelectrice, cu ultrasunete,
diferenţiale; cu packere; cu indicatoare de nivel), sau indirectă (carotaj electric,
radioactiv, termic, cavermograme, carotaje de rezistivitate) se obţin date care permit o
clasificare a fenomenelor de influx (clasate ca pierderi de circulaţie).
Clasificare,
– după intensitate: pierderi parţiale ( Qi > Qe ); pierderi totale ( Qe = 0 ), cu
reducere de nivel (mari, catastrofale);
– după volumul pierdut: pierderi uşoare ( Q p < 2 m 3 /h ); medii
( 2 < Q p < 10 m 3 /h ); mari ( 10 < Q p < 50 m 3 /h ); foarte mari ( Q p > 50 m 3 /h );
– pe baza coeficientului capacităţii de influx (de receptivitate K – dată de
Gaivoronski)): sunt şase categorii de pierderi (I…VI), crescătoare cu valoarea lui K (1;
1..3; 3…5; 5...15; 15…25; >25).
Expresia lui K este obţinută din exprimarea căderii de presiune necesară curgerii
fluidului de foraj, cu un anumit debit, prin canale (pori) echivalenţi de lungime şi
diametru cunoscute (relaţia Darcy-Weissbach) sub forma unei coloane hidrostatice de
fluid.
8λQ 2 l
K = Q / ΔH ; din Δp = 2 5 ρ = ρgΔH , cu K 2 = π 2 gd 5 /(8λl ) .
π d
Prevenirea şi combaterea pierderilor de circulaţie
În cazul pierderilor nesemnificative cantitativ (fără reducere de nivel în sondă) sunt
suficiente unele măsuri tehnologice simple prin care se reglează diferenţialul de
presiune sondă-strat: menţinerea unei densităţi minime a fluidului de foraj, folosirea de
paste de ciment uşoare; reglarea reologiei fluidelor la valori minime pentru reducerea
presiunilor hidrodinamice; reducerea debitului la limita asigurării cerinţelor minime de
spălare şi evacuare a detritusului; limitarea vitezelor de manevrare a materialului tubular
în sondă; evitarea şocurilor hidraulice la pornirea circulaţiei; evitarea formării
manşoanelor şi a fenomenelor de pistonaj; alegerea de programe de construcţie adecvate
pentru prevenirea suprapresiunilor periculoase.
Pierderile ce nu pot fi rezolvate prin măsuri tehnologice impun folosirea de materiale
speciale de blocare a canalelor (materiale fibroase – paie tocate, azbest, cauciuc, deşeuri
de piele, cânepă, in, turbă, rumeguş; materiale lamelare – celofan, material plastic,
deşeuri vegetale, mică; materiale granulare – cocs măcinat, zgură, perlită expandată,
coji de nucă, bile de sticlă, calcar granular; materiale compuse în proporţii bine
definite), în cantităţi de 20…50 kg/m3.
Dacă pierderile nu sunt rezolvate în timpul forajului normal (în strate cu presiuni mici,
zone cu fisuri mari, caverne), se impune folosirea de metode speciale de combatere:

50
folosirea de amestecuri de obturare (materiale liante – ciment cu adausuri; materiale
coagulante – bentonită cu motorină; răşini, latex; polimeri; bitum); aplicarea unor
metode neconvenţionale de foraj (cu circulaţie pierdută; cu aer/lichide aerate; cu spumă;
cu circulaţie locală).

51
Exerciţiu

38 ⋅10 2 kPa

Folosind datele de mai jos răspundeţi la

întrebările 1 - 15. Sonda urmează să fie 50 ⋅10 2 kPa

omorâtă cu metoda sondorului şef.

Datele sondei
Sonda de 8.5 “ MD/TVD 3658 m
Şiul col. de 9 5/8 in Fluid de foraj

MD/TVD 3048 m
Densitate noroi 1438 kg/m3
Gradient de fisurare 0.181·102 kPa/m Aflux

Presiunea de circulaţie la debit redus:

SCR @ 30 cd/min 34.5·102 kPa
Fig. 31.
Volum sp. pompat 19.07·10-3 m3/cd
Volumul circuitului de suprafaţă 2.38 m3
Volumul specific interior al materialului tubular:
Prăjini de foraj 9.285·10-3 m3/m
185 m. x HWDP (prăjini intermediare) 4.59·10-3 m3/m
150 m. x Prăjini grele 3.96·10-3 m3/m
Volumul specific al spaţiului inelar:
DP(prăjini)/Casing Ann (spaţiu inelar) 24.83·10-3 m3/m
HWDP-DP/open hole (gaură liberă) 23.99·10-3 m3/m
DC(prăjini grele)/open hole (gaură liberă) 15.23·10-3 m3/m
Presiunile la suprafaţă cu sonda închisă:
Presiunea la prăjini cu sonda închisă (SIDPP) 37.9·102 kPa
Presiunea la prăjini cu sonda închisă (SICP) 49.6·102 kPa

52
Creştere volumului la habă:
Variaţia de volum (Pit gain) 1.59 m3
În ipoteza că presiunile la închiderea sondei sunt stabilizate, care este noua presiune a
formaţiunii (presiunea de pori)?
Răspuns _____________ kPa
Când pompa a fost setată la viteza de omorâre @ 30 cd/min:

(a)Care este presiunea minimă ce trebuie observată la manometrul de la prăjinile de

foraj (Drill Pipe Pressure)?

Răspuns _____________ kPa

(b)Care este presiunea minimă ce trebuie observată la manometrul de la coloană (Casing
Pressure)?
Răspuns _____________ kPa
În cazul metodei sondorului şef (Drillers’ Method), la primul circuit al noroiului, după
pomparea a 1 700 curse duble a apărut o problemă. Se opreşte pompa şi se închide
sonda. Cât va fi presiunea la prăjini cu sonda închisă (SIDPP)?
Răspuns _____________ kPa
Problema semnalată mai sus este rezolvată şi operaţia de omorâre reîncepe. Pompa este
pornită la 30 cd/min, şi 4000 cd au fost efectuate. Presiunea la coloană creşte continuu
în timp ce presiunea la prăjini se menţine constantă. Ce se întâmplă cu presiunea
afluxului cât timp acesta este circulat spre gura sondei?
(a) Presiunea afluxului creşte
(b) Presiunea afluxului scade
(c) Rămâne aproximativ aceeaşi
Referitor la întrebarea anterioară, presiunea la şiul coloanei:
(a) Creşte
(b) Scade
(c) Rămâne aproximativ aceeaşi
Pompa funcţionează la 30 cd/min şi a pompat 4700 cd. Presiunea la prăjini (Drill Pipe
Pressure) este menţinută constantă pentru a menţine o presiune constantă pe talpa sondei
(BHP). Cât este presiunea minimă ce poate fi observată la manometrul de la coloană în
acest punct?
Răspuns _____________ kPa
După pomparea a 4800 cd pompa este oprită şi duza este închisă.

53
(a) Ce presiune va fi citită la manometrul de la prăjini?
Răspuns _____________ kPa
(b) Care va fi presiunea citită la coloană?
Răspuns _____________ kPa
Care este densitatea noroiului de omorâre necesar să echilibreze presiunea de formaţie
pentru cel de-al doilea circuit în cadrul metodei sondorului şef?
Răspuns _____________ kg/m3
Care este presiunea iniţială de circulaţie (ICP)?
Răspuns _____________ kPa
Se admite că tot afluxul a fost evacuat din sondă în timpul primului circuit al metodei
sondorului şef. Noroiul de omorâre a fost preparat şi este gata de pompare în sondă.
Contorul curselor la pompa este resetat pe 0. Legătura pompei cu haba cu noroi de
omorâre este făcută. Cu pompa funcţionând la viteza de omorâre şi după pomparea a
1820 cd, care este presiunea minimă ce trebuie citită la manometrul de la prăjini?
Răspuns _____________ kPa

Referitor la întrebarea anterioară, după 1820 cd pompate care va fi presiunea la şiul

coloanei?
Răspuns _____________ kPa

Cu pompa menţinută la viteza de omorâre şi având pompate 2 000 cd, care este
presiunea minimă citită la manometrul de la prăjini?
Răspuns _____________ kPa
Legat de întrebarea anterioară, având pompate 2 000 cd cu menţinerea corectă a
presiunii la prăjini (Drill Pipe Pressure), presiunea la şiul coloanei:
(a) Creşte
(b) Scade
(c) Rămâne aproximativ aceeaşi
Pompa este menţinută la 30 cd/min şi au fost pompate 2517 cd. (Unde se află
noroiul de omorâre?)
(a) Care va fi presiunea la prăjini citită?
Răspuns _____________ kPa
(b) Care va fi presiunea citită la coloană?
Răspuns _____________ kPa
(c) Care va fi presiunea la şiul coloanei?

54
Răspuns _____________ kPa
După 6500 curse duble pompate pompa se opreşte şi duza se închide.
(a) Care va fi presiunea citită la prăjini?
Răspuns _____________ kPa
(b) Care va fi presiunea citită la coloană?
Răspuns _____________ kPa
(c) Care este presiunea maximă admisibilă în spaţiul inelar la suprafaţă (MAASP)?
Răspuns _____________ kPa

55