INTRODUCERE

Obiectul cursului
• Hidraulica subterană este disciplina care studiază legile
echilibrului şi mişcării fluidelor prin mediile permeabile
(poroase şi/sau fisurate) subterane, cu particularizare la
straturile saturate cu apă, ţiţei sau gaze.
• Alături de Hidraulica generală, Hidraulica subterană este o
ramură a mecanicii, care foloseşte informaţii de natură
experimentală şi este guvernată de legile conservării
masei şi energiei.
• Cunoştinţele de Hidraulică subterană sunt esenţiale pentru
înţelegea ulterioară a noţiunilor specifice Ingineriei
zăcămintelor de hidrocarburi fluide: Tehnologia extracţiei
ţiţeiului, Tehnologia extracţiei gazelor, Proiectarea
exploatării zăcămintelor de titei si gaze.
CONCEPTE DE BAZĂ UTILIZATE ÎN
HIDRAULICA SUBTERNĂ

1) Mediu poros şi mediu fisurat

2) Rocă colectoare

3) Zăcământ de hidrocarburi
4) Presiunea iniţială şi temperatura de zăcământ
1. Mediu poros şi mediu fisurat

Corpurile solide pot conţine spaţii lipsite de materie solidă,

numite goluri:
• interstiţii moleculare (dimensiuni foarte mici);
• pori (dimensiuni moderate);
• caverne şi fisuri (dimensiuni relativ mari).
Un corp care prezintă pori : corp poros sau mediu poros.
De regulă, porii comunică între ei, permiţând ca fluidul din
mediul poros să fie o fază continuă şi să se deplaseze prin acesta
sub acţiunea unor gradienţi de presiune. Prin mediu poros se
înţelege mediul poros permeabil.
Mediul solid care prezintă caverne şi fisuri intercomunicante
se numeşte mediu fisurat permeabil sau, mai simplu, mediu
fisurat.

În cazul în care mediul poros este străbătut de fisuri

intercomunicante, fluidele pot circula atât prin sistemul de
fisuri cât şi prin matricea poroasă, iar forţele capilare pot juca
un rol important.
2. Rocă colectoare

Mediile poroase şi mediile fisurate permeabile care conţin

acumulări de hidrocarburi se numesc roci colectoare.
Rocile colectoare sunt reprezentate de roci sedimentare
(rareori metamorfice sau vulcanice).
- Rocile sedimentare pot fi:
- roci detritice (clastice)- nisipuri şi gresii;
- roci de precipitaţie chimică (neclastice)- r. carbonatice.
• Rocile detritice contin cca. 60% din rezervoarele mondiale de hidrocarburi
fluide.
• Rocile neclastice conţin circa 40% din rezervele mondiale de hidrocarburi.

- Rocile metamorfice sunt cunoscute ca roci colectoare în

câteva zăcăminte din California, Kansas, Maroc şi Venezuela;
- Rocile vulcanice sunt cunoscute ca roci colectoare în Cuba şi
Mexic.
3. Zăcământ de hidrocarburi

O acumulare de titei, gaze şi apă într-o rocă colectoare

mărginită de frontiere impermeabile, reprezentate de straturi
marnoase, argiloase şi falii etanşe, care prezintă potenţial de
exploatare în condiţii tehnico-economice date.
Tipul şi forma capcanei determină schema de amplasare a
sondelor de extracţie a ţiţeiului. Cunoaşterea condiţiilor de
formare a zăcământului oferă posibilitatea stabilirii preliminare a
formelor energiei de zăcământ capabile să împingă fluidele spre
sonde.
4. Presiunea iniţială şi temperatura de zăcământ

Fluidele din zăcămintele de hidrocarburi se găsesc sub o anumită

presiune numită presiune de zăcământ sau presiune de strat.

Distribuţia iniţială a presiunii fluidelor din zăcământ este

definită de legea hidrostaticii

Presiunile măsurate se pot reduce, la un plan de referinţă;

se utilizează relaţia

pref = pmas  (hmas −h ref )g

 Presiunea de zăcământ s-a format sub acţiunea unor
factori grupaţi în două categorii: principali şi secundari

Factorii principali:

-greutatea straturilor superioare (presiunea litostatică);

-presiunea hidrostatică deasupra punctului în care se măsoară
presiunea.

Factorii secundari:

-transformările chimice din masa de hidrocarburi;

-variaţia de temperatură;
-cutremurele de pământ;
-pertubaţiile atmosferice sau submarine.
 Câmpul iniţial de presiune din zăcământ este definit de
câmpul hidrostatic, potrivit căruia presiunea unui lichid omogen,
incompresibil aflat în echilibru sub acţiunea gravitaţiei creşte liniar
cu adâncimea.

Presiunea iniţială este prin definiţie egală cu valoarea

presiunii găsită la deschiderea zăcământului, în planul orizontal
determinat de limita inferioară iniţială a zonei saturate cu
hidrocarburi.

Această limită este reprezentată de contactul iniţial apă -

titei, iar presiunea iniţială a zăcământului poate fi aproximată prin
presiunea hidrostatică dată de o coloană de apă de densitate
medie a=1038 kg/m3, având înălţimea egală cu adâncimea
zăcământului, măsurată fată de gura sondei.
 Presiunea relativa pf a fluidului din zăcământ este o
componentă a presiunii litostatice, pl . Deci:
pl = p f + pr + p0 (1.1)
dpr = −dp f (1.2)
pr = r gz (1.3)
(1.4)
pa = a gz
(1.5)
p = p + (  a +  r ) gz
l 0

Deoarece presiunea litostatică la o adâncime dată este constantă,

diferenţiind relaţia (1.1) rezultă că dpr = −dpf (1.2) ceea ce arată că, prin
scăderea presiunii fluidelor în timpul exploatării zăcământului, presiunea la
contactul dintre granulele rocii pr creşte.
În practică se întâlnesc şi zăcăminte cu presiuni anormale,
definite de relaţia:
pa = p +  a gz + C
0 (1.6)
 Pentru un zăcământ normal presurizat, având contactul
apă-titei la adâncimea hat şi contactul gaze-titei la adâncimea hgt,
presiunea absolută iniţială în zonele de titei, respectiv gaze,
variază conform legii hidrostaticii astfel:
- zona de titei:
pt = pat − t g (hat − z ) (1.7)
- zona de gaze:
pg = pat − t g (hat − hgt ) −  g g (hgt − z) (1.8)
unde pat, presiunea la contactul apă-titei, are expresia:
pat = p + a ghat (1.9)
0
iar hg este adâncimea limitei superioare a zonei de gaze.

Obs.:
în timpul formării zăcământului, a existat o comunicaţie permanentă a
apei de zăcământ cu apa din bazinul de sedimentare.
Secţiune verticală printr-un zăcământ de ţiţei cu cap de gaze iniţial
 Dacă în relaţia (1.6) se introduce corecţia de densitate Δρ,
prin substituţia

C =  a gz (1.10)

aceasta devine:
pa = p + (  a   a ) gz (1.11)
0

Cauzele anomaliilor de presiune sunt: temperatura mai

mare decât limitele normale, eroziunea accentuată a suprafeţei
terestre, ridicarea zăcămintelor ca urmare a mişcărilor tectonice
de profunzime care au avut loc în timp geologic, în cazul C > 0,
sau temperaturi mai mici decât cele normale, scufundarea
zăcământului în urma mişcărilor telurice de profunzime, în cazul
C< 0.
Fig.1.1. Variaţia presiunii cu adâncimea
Temperatura de zăcământ.

Temperatura creşte proporţional cu adâncimea.

Gradientul geotermic este influenţat de următorii factori:
• conductibilitatea termică a rocilor;
• prezenţa rocilor vulcanice;
• prezenţa masivelor de sare;
• conţinutul în fluide al unei roci.
 Temperatura fluidelor din zăcământ este definită de
gradientul geotermic, a cărui mărime este dată de relaţia:

(1.12)

(1.13)

Inversul gradientului geotermic poartă numele de treapta

geotermică tg şi, pentru România, este în medie ~27m/ºC
corespunzându-i un gt~0,037ºC/m. Din relaţia (1.12), temperatura
de zăcământ este
Tz = gt z + T0 (1.14)
sau ţinând cont de treapta geotermică
T =
z
+T (1.15)
z 0
tg
 Proprietăţile fizice ale mediului poros

porozitatea, aria specifică, permeabilitatea, compresibilitatea,

saturatia

Porozitatea este proprietatea mediului poros de a prezenta

spaţii goale, numite pori. Prin definiţie este raportul dintre volumul
porilor şi volumul brut al mediului poros,
Vp V − Vs
b Vs b
m= = = 1− m = 1−
V
b
V
b
V
b s
(1.16)
• unde Vs, ρs reprezintă volumul, respectiv densitatea părţii solide a rocii (matricei
acesteia), iar ρb – densitatea brută sau aparentă, definită ca raport între masa rocii şi
volumul brut Vb al acesteia.
 Din relaţiile de definiţie ale porozităţii, se poate constata că
0≤m≤1 , cazurile extreme corespunzând mediului solid Vp=0, sau
fluidului liber Vp=Vb .
Porozitatea efectivă me, definită ca raportul dintre volumul
efectiv al porilor Vpe prin care fluidul se poate deplasa şi volumul
brut, respectiv
V pe
me =
Vb

Porozitatea absolută ia în considerare volumul tuturor porilor

rocii, iar porozitatea efectivă este definită în raport cu volumul
porilor intercomunicanţi, prin care se pot deplasa fluidele.
Porozitatea poate fi apreciată şi prin coeficientul de
porozitate superficială,

Ap
ms = (1.17)
A
b

De regulă se admite ms  m.
 Graton şi Fraser au calculat porozitatea pentru diferite
sisteme de împachetare a granulelor sferice uniforme.

De exemplu, pentru sistemul de împachetare cubic

(sistemul cel mai puţin compact) s-a obţinut o porozitate de
47,64, pentru sistemul de împachetare hexgonal porozitatea
este 39,5, iar pentru sistemul de împachetare romboedric s-a
obţinut o porozitate de 25,95.
 Concluzie:

Porozitatea este independentă de mărimea granulelor

sferice, depinzând de modul de aranjare a acestora.

In realitate porozitatea este influenţată şi de unghiularitatea

distribuţiei granulelor după dimensiuni. Cu cât numărul de unghiuri
al granulelor este mai mare cu atât creşte şi volumul spaţiului
poros.

Porozitatea se clasifică după mai multe criterii:

După valoarea sa, porozitatea poate fi:

– neglijabilă dacă m < 5;

– mică dacă 5 <m < 10;
– medie dacă 10 <m < 15;
– mare dacă 15 <m < 20;
– foarte mare dacă m > 20.

Pentru rocile consolidate:

– porozitate absolută, dată de raportul dintre volumul spaţiului

gol total şi volumul brut al rocii;
– porozitate efectivă, dată de raportul dintre volumul spaţiului
poros aflat în intercomunicaţie şi volumul total al rocii.
Din de punct de vedere geologic
• porozitate primară (intergranulară), formată în timpul depunerii
sedimentelor;
• porozitate secundară, formată după depunerea sedimentelor
(fisurari, acidizari).

După mecanismul de formare porozitatea secundară poate fi:

• porozitate de soluţie, formată prin dizolvarea particulelor
solubile ale rocii de către apele de suprafaţă şi apele subterane
care conţin H2CO3 şi alţi acizi organici;
• porozitate de fracturare şi de fisurare, formată în timpul
mişcărilor tectonice ale scoarţei terestre care au produs cute şi
falii;
• porozitate de dolomitizare, formată prin transformarea
calcarului, CaCO3, în dolomită CaMg(CO3)2.
 Asociind fiecărui punct din mediul poros câte un cub
centrat în punctul respectiv, având latura L mult mai mare decât
diametrul echivalent al granulelor de şi mult mai mică decât
dimensiunea minimă a mediului poros (fig. 1.2), porozitatea poate
fi definită ca o funcţie de punct, fiind egală în orice punct cu
porozitatea cubului centrat în acel punct, devenind astfel o funcţie
continuă m = m(x,y,z).

Un mediu poros este omogen dacă funcţia de porozitate

este constantă, adică m = m(x,y,z) = const.
Fig. 1.2. Schemă pentru definirea
porozităţii ca funcţie de punct.
m.p.
Aria specifică este definită ca aria
suprafeţelor interstiţiale conţinute în
unitatea de volum brut de rocă şi are
dimensiunea inversului unităţii de
lungime.

d
Fig. 1.3. Modelul unei roci fictive.
 În cazul modelului unei roci fictive (fig 1.3) formată din
particule sferice de acelaşi diametru d, aria specifică este dată de
formula:
6(1 − m)
A =
s d
Relaţia anterioara se poate aplica şi pentru roci cu
granulaţie neuniformă înlocuind d cu diametrul echivalent de.

Permeabilitatea este proprietatea mediului poros de a

permite trecerea prin el a unui fluid sub acţiunea unui gradient de
presiune. Permeabilitatea este o componentă a conductivităţii
unui fluid într-un mediu poros, fapt evidenţiat de legea lui Darcy,
care pentru mişcarea unidimensională are forma:
 k p
Q=A  (1.19)
 l
Conductivitatea unui fluid printr-un mediu poros se
numeşte mobilitate, se notează cu λ, si are expresia:
k (1.20)
=

Ca şi în cazul porozităţii se poate defini conceptul de
permeabilitate ca funcţie de punct: k = k(x,y,z).
Permeabilitatea are dimensiunea unei lungimi la pătrat.
În S.I. permeabilitatea se măsoară în m2, dar se pot folosi din
considerente practice şi alte unităţi de măsură: cum ar fi:
cm2 în C.G.S. şi Darcy [ D ] cu submultiplul mD în sistemul mixt
de unităţi de măsură.
1cm3 s 1cP 1cm 1cP 1cm 2 10 −3 Pa  s 10 −4 m 2
1D = = = =
1cm 2 1atm 1atm  s 1,01325 10 5 Pa  s
= 0,9869 10 −12 m 2
sau, aproximând 1D = 10-12 m2.

Kozeny a stabilit pentru permeabilitate relaţia:

C m 3
k=
As2 (1.21)

C* = coef. Lui Kozeny si este functie de forma sectiunii canalului

Deoarece mişcarea fluidului în mediul poros nu este
rectilinie, ci drumul parcurs de fluid este mai mare decât lungimea
mediului poros, s-a introdus noţiunea de tortuozitate, definită ca
raport între lungimea reală a drumului parcurs de fluid şi lungimea
mediului poros. Astfel relaţia (1.21) devine:

C m 3
k= (1.22)
  As2
 Permeabilitatea mediului poros poate fi afectată de mai
mulţi factori cum sunt:
• gradul de compactare a rocii: când este mare, se reduce
permeabilitatea;
• conţinutul de minerale argiloase din roca colectoare: la
contactul acestora cu apa dulce sau de altă mineralizaţie decât
apa de zăcământ permeabilitatea scade datorită faptului că
argilele de tip montmorilorit absorb apa şi-şi măresc volumul
(„umflarea argilelor”);
• conţinutul de minerale calcaroase : acestea se dizolvă în
prezenţa apei dulci, ceea ce duce la creşterea permeabilităţii;
• gradul de consolidare a mediului poros: în cazul mediilor
porose neconsolidate, prin acţiunea forţelor mecanice dezvoltate
la mişcarea fluidelor viscoase se poate altera structura m.p., deci
şi permeabilitatea.
Compresibilitatea este proprietatea corpurilor de a-şi micşora
volumul sub acţiunea unor forţe de compresiune. Cantitativ se
exprimă prin coeficientul de compresibilitate β .

Compresibilitatea totală a rocii colectoare, în condiţii

izoterme, are expresia:
1 Vb
b = −  (1.23)
V p
b
1 
b = −  (V p + Vs ) =
Vb p
Vp  V p  V −Vp  Vs 
= − 1  + b  −
1
  (1.24)
Vb  p   V p 
 Vp  Vb  s 

 = m r + (1 − m) s (1.25)
b
unde βr este coeficientul de compresibilitate a porilor, numit şi compresibilitatea efectivă a
rocii colectoare, iar βs este coeficientul de compresibilitate a părţii solide (matricei rocii).
 Saturaţia rocilor în fluide.

Pentru a se stabili volumul spaţiilor goale ocupat de diferite

fluide s-a introdus noţiunea de saturaţie a mediului poros în raport
cu un fluid, notată cu sf şi definită de relaţia:

Vf
sf =
Vp
n
V f = Vp
n
sf =1 sa + s p + s g = 1
f =1 f =1