Şcoala Părinţilor
1.CE ESTE NORMAL ŞI CE ESTE ANORMAL ÎN SISTEMUL FAMILIAL ŞI ÎN
DEZVOLTAREA COPILULUI
„Faţă de calităţile pe dorim să le întrunească un copil,
Oare se cunosc mulţi părinţi demni de a fi copii?”
Capitol întocmit de: psih. Iasna Boghicevici
Conceptul de normalitate/stare de bine în cadrul sistemului familial
Fiecare familie defineşte starea de
echilibru, sănătate şi normalitate în funcţie de
propria reprezentare acordată acestor concepte
cât şi de semnificaţia oferită în cadrul Dex-
lui (dicţionar explicativ al limbii române) şi
asimilată în cadrul propiului proces educativ.
Această reprezentare s-a constituit şi consolidat
în urma corelării următoarelor aspecte:
• propriile experienţe anterioare traversate
în procesul de dezvoltare şi maturizare,
• mesajul transmis de părinţi cu privire la
modul în care ei percep starea de echilibru,
normalitate şi înmagazinat în structura
de personalitate (vorbim aici de modelul
transgeneraţional preluat la nivel inconştient ca
o moştenire afectivă de la părinţi ) respectiv,
• tiparul transmis de societatea (reprezentată
de vecini, rude, prieteni, etc) asupra modului în
care se amprentează pozitiv sau nu conceptele
de sănătate, echilibru, normalitate, etc.
Semnificaţia simptomului aşa cum este
trăit de familie determină gravitatea problemei
cu care aceştia se confruntă. În funcţie de modul
în care este perceput simptomul, membrii
familiei îşi modulează propriile gânduri, emoţii
şi comportamente inteând în interacţiune unii
cu ceilalţi încorsetaţi de propria convingere
asupra simptomului.
Ceea ce oferă individualitatea fiecărui
sistem familial este modul în care fiecare
membru alege să ţină cont de unul sau mai
multe dintre aspectele menţionate la paragraful
anterior precum şi de procentul acordat
acestora.
Aş dori să clarificăm în următoarele pagini
noţiunile de sănătate şi normalitate pentru a
putea obţine o perspectivă cât mai bună asupra
acestora şi a înţelege modul în care acestea se
pliază în cadrul unui sistem familial.
Cum este definită starea de sănătate?
Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte
(A. Berger)
starea de sănătate ca fiind „o stare completă
de bine din punct de vedere psihic, mental şi
social şi nu neapărat în absenţa durerii”.
Starea de sănătate este mai mult decât
absenţa durerii. Este o stare de armonie, o
stare de bine, echilibru cu privire la evoluţia
dimensiunilor biologic, psihologic şi social
(comportamentul uman) care coexistă
împreună.
Starea de sănătate din perspectiva
dimensiunii corporale cade în responsabilitatea
medicului specialist, acesta având competenţe
în diagnosticarea şi tratatea pacientului atunci
când acesta se confruntă cu o suferinţă. Cel
ce are atribuţii în oferirea unui sprijin în
menţinerea stării de bine, din perspectiva
dimensiunii sprituale, este preotul.
Dimensiunea psihologică a stării de
sănătate este domeniul de competenţă atribuit
psihologului. Acesta se ocupă nu doar de
sănătatea mintală cât şi de ceea emoţională
. Sistemul psihic uman este unul complex
incluzând procese psihice primare (senzaţii,
percepţii şi reprezentări), intelectul şi limbajul,
procesele reglatorii (afectivitatea, voinţa şi
motivaţia), imaginaţia şi memoria precum
şi structura de personalitate (temperament,
aptitudini şi caracter). Modul în care aceste
procese se dezvoltă conferă individualitate
fiecărei persoane.
Sănătatea mintală nu se referă strict la
determinarea coeficientului de inteligenţă ci şi
la capacitatea de a produce şi a tolera tensiuni
suficient de mari, capacitatea de a organiza
un plan de viaţă care să permită satisfacerea
periodică şi armonioasă a majorităţii nevoilor,
capacitatea de adaptare a propriilor aspiraţii
la grup, capacitatea de a-şi adapta conduita la
diferite moduri de relaţii cu ceilalţi indivizi,
respectiv capacitatea de a se identifica cu
ceilalţi.
Aceste capacităţi de care dispunem ne ajută
1
Şcoala Părinţilor
să alegem modul în care dorim să funcţionăm
la anumiţi paramentri în sistemul familial. În
cadrul unui sistem familial fiecare membru în
funcţie de paramentri la care funcţionează îşi
aduce propria contribuţie în a menţine sau nu
echilibrul de bine/sănătate în cadrul familiei
biologice şi/sau extinse.
A funcţiona la paramentri adecvaţi în
cadrul familiei înseamnă :
• Să manifeşti spontaneitate în relaţiile cu
ceilalţi membrii astfel încât să nu existe
reţineri şi limite cu privire la modul în care
te exprimi,
• Să ai relaţii bazate pe afecţiune, încredere
şi respect,
• Să participi la luarea unor decizii cu privire
la unitatea sistemului familial
• Să acţionezi în baza propriilor decizii,
fără a face rău celorlalţi, asumându-ţi în
totalitate consecinţele acţiunilor proprii,
• Să întreprinzi în mod individual sau alături
de ceilalţi membrii ai familiei diverse
activităţi, având simţul responsabilităţii,
• Să ai hobby-uri care îi conferă nevoia de
împlinire şi bucurie.
• Să menţină relaţii extrafamiliale pentru
a-se îmbogăţi la nivel emoţional.
Cum este definit conceptul de normalitate?
Conform dicţionarului de psihologie
Larousse normalitatea este „o noţiune relativă,
variabilă de la un mediu socio-cultural la
altul”.
O altă definiţie a normalităţii după Melanie
Klein – „normalitatea este caracterizată prin
tărie de caracter, capacitatea de a face faţă
emoţiilor conflictuale, capacitatea de a trăi
plăcerea fără a provoca conflicte şi capacitatea
de a iubi”
Pentru a înţelege conceptul de normalitate, Ellis
şi Diamond, au stabilit următoarele criterii:
• Conştiinţa clară a Eului personal,
• Capacitate de orientare în viaţă,
• Nivel înalt de toleranţă la frustrare,
• Autoacceptare,
• Flexibilitate în gândire şi acţiune,
• Realism,
• Asumarea responsabilităţii pentru
tulburările sale emoţionale,
• Angajare în activităţi creatoare,
2
• Angajare moderată şi prudentă în activităţi
riscante,
• Conştiinţă clară a interesului social,
• Acceptarea incertitudinii şi capacitatea de
ajustare a acesteia,
• Înbinarea plăcerilor imediate cu cele de
perspectivă.
Formându-ne deja o primă părere cu
privire la semnificaţia celor două concepte
de sănătate respectiv normalitate o să ne
îndreptăm privirea asupra modului în care
implicaţii acestora se răsfrâng în cadrul unui
sistem familial.
Uneori persoanele din cadrul familiei
care se decid să solicite sprijin de specialitate
în cadrul Serviciului de Consiliere Familială,
prin demararea unui program de consiliere,
consideră propriul sistem familial aflat în
criză. Criza este resimţită datorită unor
interacţiuni necorespunzătoare între membrii
familiei, aceştia întrând în conflict ca urmare
a manifestării în cadrul familiei a unui
comportament considerat mai mult sau mai
puţin în limita normalului de către cel care
apelează la un astfel de program. De cele mai
multe ori familia solicită iniţierea unui program
de consiliere pentru copil, acesta manifestând în
cadrul familiei un comportament neaprobat de
ei ca părinţi şi perceput ca fiind o problemă.
Ca şi părinţi, deşi conduşi de cele mai
bune intenţii, putem manifesta unele erori
de înţelegere sau de interpretare a conduitei
copilului la un moment dat sau într-o conjuctură.
La baza acestor neînţelegeri stă cunoştiinţele
mai mult sau mai puţin pertinente şi de
specialitate sau limitele privind dezvoltarea
psihică normală a copilului precum şi modul
particular în care ei percep comportamentul
acestuia. Chiar propria toleranţă sau intoleranţă
faţă de comportamentul manifestat de copil
poate fi considerat un criteriu în etichetarea
acestuia ca ieşind din sfera normalităţii.
O particularitate diferenţială în a avea
o privire de ansamblu ca părinţi asupra
problemei cu care se confruntă copilul în cadrul
sistemului familial vine din posibilităţile de
exprimare verbală mai reduse ale acestuia în
favoarea manifestărilor expresive nonverbale.
Chiar dacă are limbajul deja însuşit şi dispune
de un vocabular cu un volum mare de cuvinte,

copilul redă în propria exprimare foarte puţin
din ceea ce simte el la nivel emoţional când se
confruntă cu diverse probleme la care nu are
strategii optime de coping.
Din acest punct de vedere, Iolanda Mitrofan
consideră că există cel puţin trei posibile erori
pe care le pot face adulţii în raport cu copilul.
Aceste posibile erori fac referire la :
• Solicitarea inutilă a unui consult
psihologic, ca urmare a unei conduite
anxioase, hiperprotective sau excesiv de
pretenţioase a unui părinte sau profesor;
• Neglijarea, ignorarea sau tolerarea unor
tulburări psihice şi de comportament
al copilului care, în lipsa unei îngrijiri
medicale sau psihologice în timp util,
se pot agrava, devenind în scurt timp
„severe”;
• Ignorarea conexiunii dntre problema psihică
a copilului şi comportamentul, prezenţa
sau absenţa unui menbru al familiei, în
acest caz copilul manifestându-se reactiv
la adult (ori la frate) sau exprimând un
răspuns simbolic (metaforic) la o relaţie
sau situaţie familială disfuncţională, cu
impact puternic perturbator emoţional.
• A hotărâ ce este normal sau nu în
comportamentul copilului, este
responsabilitatea unui specialist cu
competenţe în domeniul psihologiei
clinice şi psihoterapiei. Psihologul, ca
responsabil de caz al familiei care a depus
cererea pentru demararea unui program
de consiliere motivaţi de manifestările
problematice ale copilului, atunci când
se confruntă cu o astfel de solicitare se
ghidează în procesul de evaluare iniţială şi
detaliată a situaţiei atât după observaţiile
părtinitoare ale membriilor familiei care
şi-au format deja o părere asupra situaţiei
cât şi după repere obiective – evaluarea
stadiului şi nivelului de dezvoltare
psihică, ţinând cont de durata, frecvenţa,
intensitatea şi consecinţele tulburării sau
perturbării menţionate de aparţinătorii
copilului.
• În vederea realizării unei evaluări corecte a
stadiului şi a nivelului de dezvoltare psihică
a copilului, specialistul se raportează la
principalele caracteristici ale dezvoltării
Şcoala Părinţilor
psihice normale – stadiile dezvoltării unui
copil.
• Pentru a ne forma o imagine asupra
dezvoltării normale ale copilului o să
menţionez mai jos principalele achiziţii ale
acestuia grupate pe principalele categorii
de vârstă cronologică, începând de la
vârsta preşcolară ( 3 – 6/7 ani). Menţionez
că la baza alegerii detalierii categoriilor
începând de la vârsta preşcolară şi nu a
celoralte doua categorii de vârste anterioare
acesteia - primul an de viaţă şi vârsta
antepreşcolară - se află numărul copiilor
cu vârsta cuprinsă între 3 – 18 ani, care
beneficiază de un program de consiliere în
cadrul Serviciului Consiliere Familială.
Vârsta preşcolară, numită şi a doua copilărie
se întinde pe palierul de vârstă cuprins între
3 – 6/7 ani. În cadrul acestei peroade se
înregistrează următoarele achiziţii :
• Se dezvoltă capacităţile cognitive în
paralel cu asimilarea unui număr cât mai
mare de cuvinte,
• Se înregistrează progrese smnificative în
planul socializării; copilul adoptă folosind
mecanismul imitaţiei standardele şi
comportamentele părinţilor,
• Apar explozii de mânie ca răspuns la
frustrare, copilul reuşind să le gestioneze
mai adecvat odată cu înaintarea în vârstă
întrucât controlul furiei iplică un bun
control emoţional,
• Jocul este principala activitate şi
modalitate de cunoaştere. În aceasta
perioadă imaginaţia este una bogată,
intensă susţinută de o curiozitate mare.
Apar întrebările adresate părinţilor în mod
repetat, reprezintă modalitate a acestuia
de a obţine informaţii noi intermediate de
către adultul din viaţa lui. Dacă la inceput
au un caracter spontan, întrebările repeta
se folosesc în mod intenţionat pentru a
trezi o reacţie emoţională la părinte,
• Se dezvoltă la copil un ataşament faţă
de anumite obiecte investite emoţional
(jucăria preferată) care îi oferă un
sentiment de siguranţă ,
• Descoperă şi invaţă despre identitatea
sa sexuală prin intermediul jocului şi
3
Şcoala Părinţilor
explorării sexuale. Înţelege diferenţele
dintre bărbaţi şi femei după criterii
observabile – aspect, îmbrăcăminte,
comportament, roluri asumate în familie
(ex. mama la bucătărie, tata la serviciu).
Vârsta şcolară mică, intitulată şi marea
copilărie cuprinde intervalul de vârstă 6/7 –
10/11 ani. Principalele achiziţii corespunzătoare
acestei perioade sunt:
• Copilul îşi înţelege şi acceptă identitatea
de gen (băiat sau fată). În acest sens se
implică în activităţi cu conotaţie masculină
(fotbal, îl ajută pe tata la reparat diverse
lucruri prin casă, etc.,) interacţionând
astfel cu semenii lui de aceaşi vârstă şi
sex. Copilul începe să înţeleagă care este
poziţia lui în cadrul sistemului familial şi
sarcinile care îi corespund.
• Învaţă să scrie şi să citească, dobândind
concepte numerice. Îşi dezvoltă capacităţi
operaţionale de tip concret.
• Începe să conştientizeze posibilităţile şi
limitele de care dispune, ceea ce îl ajută în
dezvoltarea unei imagine de sine.
Perioada pubertăţii ( 10/11 – 14ani):
• Nevoia de independenţă – lupta cu
sentimentul de identitate,
• labilitate emoţională,
• importanţa crescândă acordată prietenilor
şi mai puţin părinţilor,
• realizează faptul că părinţii nu sunt perfecţi
şi fapt soldat cu nevoia de a căuta noi
modele la care să se raporteze,
• comportamente infantile în momente de
criză
• se dezvoltă abilitatea de a susţine în mod
voit o activitate,
• are nevoie de intimitate
• prietenii sunt de aceaşi sex, se implică în
diverse activităţi cu aceştia,
• la nivel de familie testează regulile ş
limitele impuse de aceştia
Adolescenţa (14 – 17 ani)
• preocupări excevive faţă de propriul corp,
• sentimentul de ciudăţenie în legătură cu
sine şi propriul corp,
• apare o investiţiei emoţională redusă în
părinţi,
4
• manifestă eforturi în plan social de stabilire
a noi relaţii de prietenie,
• se remarcă perioade de tristeţe la copil
care însoţesc „pierderea psihologică a
părinţilor”
• procese de autoanaliză amplificată,
• interese intelectuale mai pronunţate,
• preocupări legate de activitatea sexuală,
• implicarea în relaţii cu caracter pasager,
• îşi conturează propriile idealuri
• capacitate sporită de fixare a scopurilor,
• interes pentru probleme morale.
Adolescenţa prelungită (17 – 20 ani)
• identitate fermă ,
• capacitate de amânare a recompenselor,
• simţ al umorului,
• capacitate de a face compromisuri,
• încredere în sine,
• preocupări pentru ceilalţi,
• o mai mare stabilitate emoţională,
• deprindere de a munci susţinut pe o
perioada mai lungă de timp,
• relaţii mai stabile,
• identitate sexuală clarificată,
• introspecţie şu autoanaliză,
• accent pe demnitatea personală şi pe Stima
de Sine,
• capacitate de fixare a unor scopuri şi de
urmărire a acestora.
Pentru a evita pe cât posibil erorile de
interpretare şi pentru a forma o imagine cât mai
aproape de realitatea fenomenologică asupra
sistemului familial, specialistul dispune de
următoarele abilităţi:
• Deprinderea de a obţine un istoric al
evoluţiei copilului cât mai complet şi
mai obiectiv excluzând interpretările
personale, raţionalizările sau confabulaţiile
compensatorii ale părinţilor, dar şi ale
copilului;
• Abilitatea de a obţine un tablou obiectiv
al caracteristicilor comportamentale
şi cognitive ale copilului, precum şi al
manifestărilor diferite, survenite la un
moment dat, implicate în perturbarea sa
sau a relaţiilor cu cei apropiaţi;
• Capacitatea de a realiza o bună evaluare
a gradului de implicare emoţională şi
a motivaţiilor personale ale celor care
 Şcoala Părinţilor
observă sau solicită consultarea copilului; familial, în calitate de beneficiari ai
• Capacitatea de a realiza o evaluare adecvată programului de consiliere, o abordare
a mediului familial, adică să elaboreze terapeutică adecvată, individualizată pe
un diagnostic profesionist, pertinent, al caracteristicile prezente. În acest mod se
relaţilor familiale. elimină riscul unor abordări stereotipe,
����������

• Aceste repere de competenţe ale generalizate ale participanţilor la

����� ����������
specialistului în cunoaşterea şi evaluarea programele de consiliere.
diagnostică a copilului şi a mediului
familial asigură membriilor sistemului �������
�������
���������
���� �

2. CUM SĂ JUCĂM ROLUL DE PĂRINTE ALĂTURI DE CELELALTE ROLURI

������ ��
���������
���� DIN
VIAŢA NOASTRĂ ���������

”Copiii au mai multa nevoie modele decit de critici”

( V. Hugo)
Capitol întocmit de: psih. Andrea Grecescu
<���� �����������$����������� ������������������ �������� �����(���� ����������� ����������
����'����������� �������� �����"������ �� �������� �����������7�������-����������� ��� ������
Familia deţine un loc central în dezvoltarea
������������
grup de copii... şi membru la cercul de pictură
unei personalităţi armonioase a copilului, iar de la Palatul Copiilor... şi aşa mai departe... .
relaţiile conjugale şi parentale au puterea de
a pune în evidenţă identitatea latentă a tuturor
membrilor familiei. Această identitate unică se ���������

formează şi se manifestă în directă legătură cu ���������

�����
rolurile pe care persoana le joacă de-a lungul
vieţii.
Deseori există tendinţa ca f iecare membru
al familiei să fie privit de către ceilalţi membrii � ������ �
�����
������

ca fiind fie doar mama, fie doar tata sau doar

copilul, şi... nimic mai mult, uitându-se faptul
că fiecare dintre ei are de îndeplinit în viaţa de ����������
�������

zi cu zi un cumul de roluri: adulţii, pe lângă

faptul că sunt părinţi, mai sunt şi angajaţi sau
patroni, sunt copii ai altor părinţi, sunt membrii
în diverse organizaţii, cluburi, etc. Se poate crede că pentru a fi o fiinţă
fericită, toate aceste roluri trebuie îndeplinite
+�������� ����� ��������������������������� ������������ ���������������"����������������
����������
simultan, la cote maxime, lucru care în realitate
��������� � �� � ��� � ��&���� � �� �� � ��� � �� � ��������� � ���� � ���� �� � �� � �����#��� � ������ � !����
este dificil de realizat, uneori chiar imposibil.
������"����%��� ��������������� �������� $������"������������������������ ���������������������
����� ���������� Dificultatea de a face totul cât mai bine este
.D
dată de faptul că pentru a îndeplini fiecare rol
este necesar un consum de energie, dar şi de
���������
�������
���� �
������� alte resurse: afective, cognitive, materiale, de
timp, etc. Dar... aceste resurse sunt limitate.
Părinţii ştiu acest lucru cel mai bine, chiar
������ ��
���������
���� din propria lor experienţă, deoarece se confruntă
��������� des cu astfel de situaţii: atunci când vin obosiţi
de la lucru, unde au rezolvat probleme sub
presiunea timpului, cu greu îşi mai găsesc
Iar copilul, pe lângă faptul că este fiu sau
<���� �����������$����������� ������������������ �������� �����(���� ����������� ���������� necesară pentru a face faţă provocărilor
energia
fiică, este
����'����������� �������� şi elev... şi nepot... şi prieten într-un ���copiilor,
�����"������ �� �������� �����������7�������-����������� ������ uneori la acestea adăugându-se şi
������������
5

���������
Şcoala Părinţilor
solicitările partenerului de viaţă. De câte ori,
o mamă, după ce a lucrat opt ore (rolul de
salariată), merge să facă cumpărăturile
(rolul de gospodină), ajunge acasă şi trebuie
imediat să verifice dacă băieţelul ei şi-a făcut
temele (rolul de mamă)? Apoi trebuie să
gătească pentru toţi ai casei, să pună hainele
la spălat (rolul de gospodină) şi să stabilească
împreună cu soţul priorităţile săptămănii
respective (rolul de soţie)? Mama se poate
simţi copleşită de sarcini şi responsabilităţi şi
doar cu multă îndemânare, voinţă şi răbdare
poate evita atunci certurile sau descărcările
de furie cauzate de dificultatea de a face faţă
suprasolicitării.
Din exemplul de mai sus se observă că
rolurile se intercalează, persoana trebuie să
treacă şi să revină cu supleţe de la un rol la altul,
să îşi adapteze în mod optim comportamentul.
Uneori această adaptare se realizează
neadecvat şi duce la aşa-numita „contaminare
a rolurilor”. Astfel, comportamentul manifestat
în cadrul unui rol rămâne acelaşi şi în timpul
îndeplinirii unui alt rol, care însă este total
diferit de primul. Un exemplu elocvent este dat
de situaţia în care natura serviciului părintelui
îi influenţează acestuia comportamentul pe care
îl manifestă în mod obişnuit şi în familie – un
tată care deţine o funcţie importantă în cadrul
armatei, poate avea tendinţa de a-i trata pe cei
dragi ca pe nişte subordonaţi. În acest caz,
copiii trebuie să se supună regulilor impuse de
tată, să îndeplinească condiţiile şi expectanţele
autoritare ale acestuia – deseori opuse dorinţelor
şi expectanţelor lor, fără a putea să îşi exprime
opinia, ceea ce poate declanşa în timp conflicte
în familie.
Rolurile deţinute de fiecare dintre cei doi
adulţi ai familiei, îi determină pe aceştia să îşi
exercite într-un mod specific rolul de părinte
(mamă/tată). De exemplu, rolul pe care tatăl
îl deţine ca angajat (sau patron) şi îl obligă pe
acesta să se implice în totalitate în activitatea
sa profesională, uneori chiar mai mult de opt
ore pe zi, motivat fiind însă de necesitatea
securizării financiare a familiei, poate avea
repercursiuni directe asupra nivelului de
implicare în îndeplinirea rolului de tată. Astfel,
tatăl poate considera că ceea ce face la serviciu
este de o importanţă deosebită pentru familie
6
şi îi dă dreptul de a-şi minimaliza contribuţia
la îndeplinirea sarcinilor specifice rolului său
de părinte: tatăl ajunge să se implice parţial
în creşterea efectivă a copiilor. Mama este
cea care de obicei, îşi asumă îndeplinirea
activităţii menajere (pregătirea mesei,
întreţinerea curăţeniei, etc.), a activităţilor
legate de sănătatea copilului (duce copilul la
medic, se ocupă îndeaproape de administrarea
tratamentului medicamentos micuţului bolnav),
a educaţiei copilului (sprijin la efectuarea
temelor, mers la şedinţele cu părinţii, etc.), a
activităţilor „reconfortante” (jocuri comune cu
copilul, momente de tandreţe, etc.). Rezultă
de aici o mai mare disponibilitate a mamei, o
atitudine atentă şi deschisă în orice moment
la problemele copiilor. Aceasta nu înseamnă
că mama intervine efectiv în orice moment
din viaţa copiilor: momentele de intervenţie
alternează cu momentele de simplă prezenţă şi
cu cele de preocupare şi control de la distanţă.
Tatăl este mai mult indisponibil, fără ca această
indisponibilitate să echivaleze însă cu lipsa
implicării. Este indicat ca cei doi să îşi împartă
atribuţiile ce le revin în creşterea copiilor.
Aşa cum am prezentat mai sus, familiile
se confruntă deseori cu problema rolurilor şi
definirea teritoriilor. Aceste conflicte generate
de intersectarea rolurilor pot erupe sau nu
imediat, dar duc cu siguranţă la acumularea
de tensiuni şi resentimente. Acestea izbucnesc
cel mai adesea în cadrul familiei, acolo unde
este cadrul mai permisiv, deoarece părinţii
„sunt stăpâni pe teritoriul lor”. Copilul devine
cel mai uşor paratrăsnetul stărilor de agitaţie
şi de tensiune ale părinţilor, care nu îşi găsesc
o altă modalitate mai eficientă şi mai puţin
nocivă pentru relaţia copil – părinte, de a-şi
descărca bagajul emoţional negativ. Astfel apar
pedepsele nemeritate sau supradimensionate,
copilului neoferindu-i-se în general nici o
explicaţie suplimentară. Copilul este pus în
situaţia în care, deşi el nu a făcut nimic rău sau
ceea ce a făcut merita o reacţie mult mai blândă
din partea părintelui, acumulează la rândul
lui frustrări, care la un moment dat se pot
exterioriza prin comportamente indezirabile:
neascultare, agresivitate, minciună, furt, etc..
Dacă aceste scheme de acţiune se repetă des
într-o perioadă mai îndelungată de timp, copilul

poate dezvolta chiar tulburări emoţionale şi de
conduită.
Uneori, modul neadecvat în care părintele
şi-a trăit copilăria, îl poate determina pe
acesta să reactiveze modelul parental oferit de
proprii părinţi. Astfel, poate apărea tendinţa
de a compensa suferinţele pe care le-a trăit în
copilărie (abuzuri fizice, emoţionale, neglijarea
din partea părinţilor) prin supraprotecţia
propriului copil, oferirea exagerată acestuia
de diverse bunuri, fapt ce poate duce la o
perturbare a dezvoltării copilului: acesta
nu are posibilitatea de a se confrunta şi de a
reacţiona adecvat la limitele existente, nu va
învăţa să discearnă între ceea ce este bun sau
rău, considerând că totul i se cuvine. Şi de aici
mai este doar un mic pas până la dificultăţile de
integrare în colectivul clasei sau în grupul de
joacă.
O altă modalitate a părinţilor de a reacţiona
la diverse situaţii intrafamiliale stresante,
este de a aduce în prezent, prin imitaţie,
comportamentele abuzive ale propriilor părinţi.
Astfel, ei ajung ca prin abuz emoţional sau
fizic să îşi impună autoritatea în faţa copiilor,
care sunt lipsiţi de de apărare. Ceea ce este
important, este ca părintele să îşi dezvolte
abilitatea de a putea păstra o linie de mijloc – să
îmbine adecvat recompensele cu pedepsele, să
menţină un nivel optim în satisfacerea nevoilor
copilului, etc.
Copiii se definesc şi se dezvoltă prin
intermediul rolurilor pe care le joacă şi trec
prin aceleaşi dificultăţi de gestionare a
acestora. Copiii, la rândul lor, fiind la vârsta în
care îşi formează personalitatea, sunt receptivi
la ceilalţi, sunt influenţabili. Atât la şcoală, cât
şi în cercul lor de prieteni de la bloc, trec prin
situaţii diferite, trăiesc experienţe cu grade
variate de dificultate. Relaţiile lor cu ceilalţi
pot fi mai mult sau mai puţin armonioase,
lucru care se reflectă şi în comportamentul
lor de acasă. Părinţii nu înţeleg uneori de ce
copilul lor este furios, se închide în cameră şi
refuză să vorbească cu ei. Un posibil răspuns
poate fi modul în care a decurs ziua lui până
în acel moment – copilul a acumulat şi el
stresul evenimentelor zilei şi nu le gestionează
corespunzător. El trebuie ajutat să se comporte
adecvat, să discearnă între ceea ce este bine şi
Şcoala Părinţilor
ceea ce este rău în orice conjunctură a vieţii
trece – în casă, afară la joacă sau la şcoală.
O altă problemă cu care multe familii
se confruntă este aceea că unul dintre părinţi
sau amândoi, nu se mai mulţumesc doar cu
rolurile de mamă şi de stăpâna a casei în cazul
femeii, sau de cel de cap al familiei în cazul
bărbatului. Pentru amândoi libertatea, cariera,
pasiunea pot deveni valori mai importante
decât familia. Iar în astfel de situaţii se ajunge
la destrămarea familie, copilul fiind cel mai
afectat de schimbările survenite şi având cele
mai fragile resurse pentru a face faţă.
Părinţii au, în concluzie, o sarcină dificilă
de îndeplinit, dar necesară pentru a avea succes
– sarcina de a conştientiza două aspecte:
1. legat de propria persoană – să
conştientizeze multitudinea de roluri pe care
le joacă, să urmărească să le integreze cât mai
armonios, cu efecte benefice asupra vieţii de
familie. Prin conştientizare creşte atât nivelul
de înţelegere a propriilor reacţii cât şi gradul de
control asupra acestora, ceea ce poate duce la
un comportament adaptat necesităţilor specifice
familiei şi relaţiilor intrafamiliale.
2. raportat la proprii copii – se recomandă
ca părinţii, deşi implicaţi subiectiv în
soluţionarea problemelor pe care le au cu copiii,
să conştientizeze faptul că şi aceştia la rândul
lor îşi deţin propriile roluri, de o importanţă
covârşitoare în formarea lor ca viitori adulţi
echilibraţi. Conştientizarea faptului că jucarea
acestor roluri îi supun diverselor influenţe,
mai mult sau mai puţin plăcute, facilitează
înţelegerea situaţiei copilului din perspectiva
lui, a comportamentelor şi motivaţiilor ce stau
în spatele lor şi reacţionarea în consecinţă.
Critica nejustificată, culpabilizarea pe nedrept,
revărsarea ostilităţii pot fi eliminate prin aceste
demersuri realizate constant.
Dragi părinţi, acest scurt capitol se doreşte
a fi doar un prilej de a vă aduce în atenţie
realitatea multitudinilor de roluri pe care
fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, trebuie
să le jucăm de-a lungul vieţii. Totodată este un
prilej de a conştientiza şi de a ne aduce aminte
atunci când suntem supăraţi pe fiinţele dragi
care, poate fără să dorească acest lucru, ne-au
făcut să suferim, să ne întrebăm: “Oare copilul
meu a avut astăzi o zi grea la şcoală?”, “Oare
7
Şcoala Părinţilor
soţul meu a reuşit să-şi rezolve problemele de la compasiunii, a răbdării, toleranţei, a acceptării
servici?”. Fiind atent la celălalt, ascultându-l şi şi…a iubirii, câştigându-ne mai uşor liniştea
punându-ne nouă înşine întrebări ajungem poate sufletească şi armonia de care avem atâta
să îi acuzăm mai puţin pe ceilalţi, înţelegându-i nevoie.
în schimb mai mult. Astfel, ne exersăm puterea

3. CUM SĂ ÎMBUNĂTĂŢIM RELAŢIA CU COPIII NOŞTRI

„Legătura care uneşte adevărata ta familie nu este una
de sânge, ci de respect şi bucurie pe care
fiecare le aduce în viaţa celuilalt”
(Richard Bach)
Capitol întocmit de: psih. Claudia Borza
Piramida relaţiilor Părinte-copil: abilităţi de comunicare ale părinţilor, respect reciproc,
atitudine pozitivă

Joan Reid de la Universitatea din Ohio fundaţie începe de la o relaţie părinte-copil

consideră că o bună armonie familială este dată puternică bazată pe respect reciproc. Abilităţile
de o modalitate adecvată de relaţionare părinte- reale de comunicare ajută la stabilirea şi
copil. Ea consideră că se poate obţine cooperare menţinerea unor limite şi a unor valori ferme
din partea copilului şi altfel decât spunându-i şi consistente pentru comportamentul copiilor.
ce să facă. Părinţii doresc ca proprii copii să se Interacţiunea pozitivă cu copiii clădeşte
comporte responsabil. Piramida părinte-copil, cooperare şi ajută la reducerea conflictelor în
propusă de specialiştii de la Universitatea din casă. Toate componentele acestei piramide
Ohio arată şi alte modalităţi prin care părinţii “lucrează” împreună şi se susţin unele pe altele
pot influenţa comportamentul copiilor. O bună pentru a influenţa comportamentul copiilor.

� �� ����������� �������)�����������������"���������(�����(�������
�����#(������� ������($�����

����������������������)�� �(���������� ��(��������������������������������������������������������������������������)"������������������������� �������)�-���(���� ��

����� ������������������������+����� ������"�$��������������������������������������������������������������� ������������������� �� ���� ��������$�����
�������������,� ���*��#������ �������������������������������������� �� ���-������������������������(���������
��������������������������������������������������������������������������������������
��������������������������������������������������������� �������

0 ������������(���� �� ������������������������������1���������������)"������������������������������2�����������1� �������*���������������"��

�������������)���������� ����(��"��� ����������������������������������� �����������������������������������������������"�������������������������� �������������
���������������������������� $������������������������������������������������������������������������������������������������������������ ���������,����������������� �� �������������
�(�������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� �������� ���� �����(�������� ������������������
��������������������������������������������������������������������������������������������������������������� ��� ��� ������#�"���������� ���������
���������������������������������������$�������������������������������������������������������������������������� $�������������������� ����
&�%�������$���������)������������������������������������������������������������������������������
�J� ��������(��"�� ���������������������������0 �������2����(���������������2�����������1� ������
�"������ $�� �(���������������������������� �� �������$�������������������������������*��������������������������������������3��������������� �������� ���
������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������"���� $ �������%� ����������
�����������������������������������������&�%�������$���������������������������������������������������������������������������������������� ������� ������ ���� ��������
�� ������������ ����������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� �����"���������������#�����
��� ������ ����� ��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� � ���� ������� ������������
��������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������
���������������������������������������������������������3���������3����� ������������������������������������������������������
�������������������������������������������������������
�������������������������������������������������������3���%���$������-� ���

3���%����������-� ���)�������������������������������� ��������� ������"������������������

�������"�����&����$���' ���$�������� ��������������������#��#����"�#��������� ���������
������ ��������������� ����������������
8

Completând şi detaliind ceea ce s-a prezentat
anterior vom spune că:
RELAŢIA PĂRINTE – COPIL ESTE
DETERMINATĂ DE MAI MULŢI
FACTORI:
1. Factori ce ţin de copil :
• ce spune, ce face, ce simte copilul
• factori temperamentali
2. Factori ce ţin de părinte
• ce spune, ce face, ce simte părintele
• factori
3. Factori ce ţin de sistemul familial
• limitele şi scopul familiei
• valorile familiale
• stilul şi modul de viaţă
Vârsta Limbaj verbal
- La 1 lună emite sunete guturale,
- La două luni face vocalize,
- La 3 luni gângureşte spontan,
- La 4 luni răspunde prin vocalize când i
se vorbeşte,
- La 5 luni apare lalaţiunea,
0-12 luni
- La 6 luni vocalizează unele silabe clar
conturate (la, da, pa, ba),
- La 9 luni apar holofraze (cuvinte cu rol
de propoziţie,
- La 9-12 luni se schiţează primele 2-3
cuvinte.
La 1 an şi jumătate are un vocabular de
3-6 cuvinte,
La vârsta de 2 ani utilizează pronumele şi
foloseşte propoziţii scurte,
La 2 ani debutează o perioadă
interogativă,
La 3 ani:
1-3 ani - are un vocabular de sute de cuvinte,
- numără până la doi,
- denumeşte obiectele din jur,
- povesteşte istorioare scurte
- spune: „Bună ziua”,
- mulţumeşte când i se dă ceva,
- spune o poezie de o strofă,
- numeşte părţile corpului.
Şcoala Părinţilor
1. Factori ce ţin de copil
Ce spune?
Acest aspect se referă la limbajul copilul ui,
atât verbal, cât şi cel non-verbal.
Vorbim pe de o parte de dezvoltarea limbajului,
conform vârstei (Tabelul 1) dar şi de importanţa
aportului pe care îl aduc părinţii în privinţa
modului în care copilul exprimă ceva –atât
verbal cât şi non-verbal. Despre contextul
familial şi modul în care îşi pune amprenta
supra copilului ne vom referi la capitolul 3
(Factori ce ţin de contextul familial)
Tabelul 1
Limbaj non-verbal
- În primul an de viaţă domină comunicarea
non-verbală a bebeluşului
- Plâns la foame şi disconfort,
- Zâmbet la apropierea mamei
- Înviorare la vederea biberonului
- Înviorare la vederea biberonului
- Încă în primele zile apare surâsul în somn
el fiind însă o expresie a stării de bine
fiziologice,
- La 3-4 săptămâni apare surâsul acompaniat
de o privire luminoasă,
- La 1 lună se poate observa zâmbetul cu
funcţie de relaţionare care este provocat de un
stimul extern,
- La 4 luni ştie să râdă, întinde mâinile să fie
luat în braţe,
- La 6 luni ştiesă salute cu mâna.
Comunicarea non-verbală este încă foarte
importantă datorită absenţei dezvoltării
depline a vorbirii,
Elemente importante ale comunicării non-
verbale:
- mişcarea corpului- ansamblul gesturilor,
semnelor comportamentale,
-expresia feţei care include – mimica
(încruntarea, ridicarea sprâncenelor, ţuguierea
buzelor, încreţirea nasului, etc.), zâmbetul,
privirea (contactul sau evitarea privirii,
expesia privirii, direcţia privirii,
- distanţa personală.
9
Şcoala Părinţilor

- La 3 ani copilul are un vocabular de

aprox 100 cuvinte.
- La 6 ani are un vocabular de 2500
cuvinte. - Comunicarea non-verbală rămâne încă foarte
- Pronunţia cuvintelor se îmbunătăţeşte. importantă deşi comunicarea gestuală se
- Vorbeşte mult,
estopează o dată cu dezvoltarea capacităţii de
- Se ameliorează corectitudinea
a înlocui gesturile prin cuvinte,
3-6/7 ani gramaticală,
- Expresivitatea corporală poate rămâne o
- Limbajul este adaptat la caracteristicile
interlocutorului, modaliate de comunicare, utilizată împreună
- Începe să folosească termenii de politeţe cu vorbirea, în măsura în care adultul o
(de ex. Dumneavoastră), încurajează.
- La 4 ani debutează în general o nouă - Se poate folosi la maxim în joc.
perioadă interogativă ,
- În acastă perioadă se pot observa şi
diagnostica mai uşor defectel de vorbire
(logopatia).

- Dezvoltarea limbajului verbal se - Comunicare non-verbală se restrânge

accelerează o dată cu intrarea copilului
în şcoală atât sub aspect cantitativ cât şi
calitativ,
6/7 –
- Exprimarea se rafinează şi se nuanţează,
10/11 ani - Se ameliorează pronunţia o dată cu
dezvoltarea auzului fonematic,
- Se îmbunătăţeşte corectitudinea
gramaticală,
- Se dezvoltă comunicare prin scris.
dar poate rămâne o verigă importantă
în activităţile şcolare sau extraşcolare,
dezvoltarea acesteia de către adult fiind în
sprijinul dezvoltării capacităţii copilului de
exprimare emoţională,
- Apare în mod firesc cenzura şi apoi
autocenzura determinată de nevoia de
adaptare la reguli (şcolare în principal).

În pubertate:
-creşte debitul verbal şi cel scris,
- vocabulaul se îmbogăţeşte prin termeni
din tehnică, ştiinţă, literatură,
- exprimarea devine fluentă, mai logică
-vorbirea are un caracter situaţional,
- este specifică vorbirea în jargou,
populată de expresii pitoreşti, teribilisme,
11/12 – vulgarisme
14/15 ani În adolescenţă: -Comunicarea non-verbală este mult controlată
14/15 – - continuă să crească debitul verbal şi şi cenzurată
18 ani cel scris
- apare limbajul literar, se cristalizează şi
un stil personal de exprimare,
- vocabularul continuă să se nuanţeze,
- se consolidează corectitudinea
gramaticală,
- apare plăcerea discuţiilor în
contradictoriu,
- jargonul se estompează dar rămâne încă
prezent

10
 Şcoala Părinţilor
Ce face? - acest aspect se referă la acţiunile, comportamentul copilului.
Cauzele comportamentului copilului
1. Cauze genetice
Copiii moştenesc de la părinţi un bagaj genetic unic care formează baza dezvoltării fizice şi
care determină diferenţe comportamentale, adică tipul de temperament.
Copiii moştenesc temperamentul de la părinţi, ceea ce le influenţează comportamentul social
Mămicile de bebeluşi constată vorbind adesea între ele diferenţele dintre micuţiilor deoarece
încă din primal an de viaţă fiecare copil are felul său propriu de a se manifesta. Mihaela Minulescu
face o serie de recomandări pentru a recunoaşte temperamentul copilului la această vârstă.
1. Activism
Prea activ Prea puţin activ

Cum este? - este în continuă - bebeluşul este mai tot

mişcare, timpul liniştit,
- ţi se pare că orice loc - se mulţumeşte să
este o plasă de sărituri privească humea din
pentru el jurul său stând în leagăn
fiecare schimbare de scutec pare sau în local unde l-ai
a fi o luptă , asesta,
se mişcă puţin

Ce poţi face? - Trebuie să fii foarte - Nu-l copleşi

atent la problema stimulându-l prea mult
siguranţei (să iei din să se joace, să se mişte
pătuţ sau din locurile - Pentru a-i ţine motivaţia
în care este copilul trează dă-i ocazia să
acele obiecte care îi aibă cât mai multe
pot face rău) lucruri la îndemână din
- Când începe să se care să aleagă
rostogolească, să
meargă în patru lăbuţe,
sau să meargă singur
locul în care copilul
se mişcă trebuie să
fie cât mai securizat
(fără obiecte de care
se poate împiedica,
colţuri camuflate,
protejate),

11
Şcoala Părinţilor

2. Regularitatea
Comportamentul copilului poate Comportamentul copilului un
fi reglat poate fi reglat
Cum poţi recunoaşte - învaţă repede un - nu respectă nici
când este suficient program de somn şi de una din încercările
de reglabil? mese, mamei de a-l forma
- doarme regulat deprinderi,
chiar şi scaunele uneori pot fi - mai tot timpul moţăie
previzibile
peste zi
suge de la piept şi din biberon
doar când are chef,
se opune la orice
Ce poţi să faci? - Ia partea bună şi - Nu trebuie să te laşi
organizează-ţi viaţa în obsedat de rutină dar
jurul programului lui să persişti totuşi în
de masă –somn a-i forma un program
- Persistă în menţinerea pentru că aceşti copii au
acestui program fără nevoie de odihnă
a face o obsesie din - Ora de culcare şi cea
respectarea orelor cu de masă
foarte mare stricteţe
însă atentă la mesajele
copilului de foame-
somn
3. Sociabilitatea
Copilul este deschis şi apropiat Copilul refuză apropierea de cei
de oameni din jur
Cum poţi - se simte bine cu - pare continuu
recunoaşte gradul de mamen în jur, neliniştit,
sociabilitate? - lasă aproape de la - orice străin pare o
început să fie luat ameninţare,
în braţe manifestă reţinere, nelinişte
sau chiar se îndepărtează şi de
persoane mai apropiate (bunici,
rude care vin în casă mai rar)

12

Ce poţi face? - Oferă-i tot felul de
posibilităţi pentru
a practica relaţiile
sociale
- Când va fi mai
mare du-l în
grupurile de copii,
în parc la locurile
de joacă sau ia-l cu
tine la cumpărături,
în vizite, etc.
4. Adaptabilitatea
Ce poţi face? Copilul este adaptabil
Cum poţi - pare să un ţină
recunoaşte gradul de seama de zgomote
adaptabilitate? când îi este somn,
- se obişnuieşte uşor
în alte locuri sau
în în prezenţa unor
persoane străine
Ce poţi face? - În primul rând să
te bucuri că este
atât de flexibil însă
contină să fii foarte
atentă la momentele
de despărţire (un
uita să îi spui şi să îl
pregăteşti când pleci
de acasă)
5. Intensit atea
Copilul reacţionează intens
Cum poţi recunoaşte - reacţiile copilului sunt
intensitatea imediat recognoscibile
reacţiilor? pentru că le exprimă fără
reţinere şi tare (râde intens,
plange intens)
Şcoala Părinţilor
- Nu insista când
refuză să fie luat în
braţe de cineva,
- Ţine-l în apropiere
până când se va
hotărî singur să
exploreze sau să
interacţioneze în
felul lui,
Nu îl forţa să interacţioneze
Copilului îi este foarte greu să
facă faţă schimbării
- refuză să mănânce
dacă nu este în
mediul familiar, de
acasă,
- plânge după ce te-ai
tuns, de ex.,
îi ia săptămâni până să se
adapteze la o schimbare din rutina
zilnică
- Trebuie pregătit treptat
şi din timp pentru
orice schimbare pe
care vrei să o faci în
viaţ lui
Reacţiile copilului sunt slabe şi lente
- de fapt cu greu poţi spune că
reacţionează la ceva ,
- face doar semne discrete când nu
îi place ceva,
- scânceşte în loc să plângă,
- zâmbeşte în loc să râdă în hohote
13
Şcoala Părinţilor
Ce poţi face? - reţineţi-vă tendinţa
imediată de a-l
domoli de fiecare
dată când plânge
foarte tare –pentru
că aşa îşi arată el
sentimentele şi
emoţiile,
- dacă simţiţi că nu
mai faceţi faţă,
puneţi-l într-un loc
sigur (pătuş, leagăn)
şi îndepărtaţi-vă
puţin pentru a vă
linişti
6. Dispoziţia
Pozitiv/Optimist
Cum poţi recunoaşte - se trezeşte vesel, cu
dispoziţia? zâmbetul pe buze,
- îşi păstrează tonusul
bun mai tot timpul
Ce poţi face? - Joacă-te mult cu el,
- Interacţionaţi cât
mai mult şi chiar
vei observa că te
„contaminează” cu
dispoziţia lui bună
7. Distragerea atenţiei
Copilul are dificultăţi de concentrare
Cum poţi recunoaşte - orice schimbare de
dacă atenţia sa este mediu, orice lucru
uşor de distras sau nou îi distrage imediat
dimpotrivă? atenţia
Ce poţi face? - Stimularea trebuie
păstrată la minim,
- Nu îi oferi mai mulţi
stimuli în acelaşi timp,
Protejează-l de stimuli în timpul
mesei sau în timpul somnului
14
- faţă de alţi copii are
mai multă nevoie de
atenţia mamei –trebuie
să îi vorbiţi mereu,
să îi spuneţi ce faceţi,
ce simţiţi, reflectă
comportamentul lui
(de ex. „o, văd că nu
îţi place....”)
Negativ/Pesimist
- pare mereu posomorât,
- este plângăcios şi
„plouat”
- Nu te învinui pe tine şi
nu te gândi imediat că nu
te iubeşte,
- Zâmbeşte-i mereu cu
drag,
Încurajează-l spre o perspectivă mai
optimistă asupra lumii
Copilul nu se lasă stimulat de nimic
- nu se linişteşte până nu capătă
ce doreşte îndiferent câtze
eforturi faci să îi distragi
atenţia
- fii mereu pregătită cu tot
felul de obiecte, jucării
prin care să încerci să îi
defocalizezi atenţia,
- pregăteşte-te şi cu multă
răbdare şi calm, nu îţi
pierde controlul
 Şcoala Părinţilor
8. Persistenţa
Copilul este prea persistent Copilul nu se poate concentra
prea mult, este delăsător
Cum poţi recunoaşte - nu renunţă uşor când - foarte repede este
persistenţa vrea ceva, frustrat,
- refuză să îi fie - nu rămâne prea mult
schimbat scutecul în nici o activitate
insistă într-un joc (de ex. de cladit
cuburi) chiar dacă nu îi iese
Ce poţi face? - permite-i să insiste - nu îi da jucării
în situaţii de joc complexe (de ex. să
dar sorteze după formă şi
- insistă să îi schimbi culoare) până nu este
scutecul dacă este pregătit pentru ele,
necesar dincolo de - gândeşte-te la multe
împotrivirea lui activităţi care să
îi menţină atenţia
ocupată ori de câte
ori doreşti să realizezi
ceva
9. Sensibilitate
Copilul este foarte sensibil Copilul este prea puţin sensibil
Cum poţi recunoaşte - nu îi place când este prea - este adesea plictisit,
sensibilitatea mult zgomot, prea mulţi - nu protestează niciodată la
copilului? oameni în jur, nici un fel de schimbare
în rutină sau program
Ce poţi face? - Păstrează cât mai - verificăţi în mod
mult calm în jur regulat scutecul
–lumini nu prea dacă este curat,
intense, muzică dacă se simte bine
blândă şi nu porea căci s-ar putea să
multă lume în nu reacţioneze la
acelaşi timp neplăcere,
- hrăneşte-l după un
program mai strict,
furnizeză-i modele de
sensibilitate
La vârste mai mari
Trebuie să facem distincţia între comportamente care pot fi modificabile şi ceea ce nu poate
fi modificat deoarece este expresia temperamentului copilului. Tem,peramentul se manifestă prin
tipuri de comportament specifice, în orice situaţie, fiind constante pe parcursul vieţii. Dacă un
părinte observă un comportament de tipul „plânge prea uşor” sau este „hiperactiv” este important
ca el să înţeleagă că acest comportament este expresia unui tip de temperament şi nu poate hi
schimbat
Literatura de specialitate prezintă două dimensiuni ale temperamentului copiilor ca fiind
relevante din punct dn persepctiva dezvoltării psihologice.

15
Şcoala Părinţilor
Temperamentul inhibat- dezinhibat
Temperamentul inhibat
- comportamente vigilente atunci
când sunt confruntaţi cu situaţii,
contexte noi, manifestând emoţii
negative,
- comportamente de evitare sau
retragere din situaţie
manifestă puţine iniţiative de interacţiune
socială în situaţii nefamiliare, necunoscute,
sunt percepuţi de familie ca fiind mai fricoşi
sau timizi,
Reactivitatea emoţională este determinată la nivel biologic
Reactivitatea emoţională ridicată
- reacţionează emoţional mai rapid
- reacţionează emoţional mai intens
- are nevoie de o perioadă mai mare de
timp pentru a reveni la starea emoţională
iniţială
- -
Ce simte copilul?
Acest factor se referă la modul în care simte
copilul în legătură cu ceea ce se petrece în viaţa
lui, cu emoţiile, sentimentele sale legate de tot
ceea ce îl înconşoară.
Copilul poate simţi bucurie, de ex. când a
obţinut ceea ce îşi dorea sau că v-a văzut
diupă o perioadă de despărţire şi ăşi manifestă
bucuria prin expresii emoţionale ca zâmbet,
râs, gestică şi mimică bogate în acord cu
acestea. Este important să îi transmitem
copilului că am observat reacţia lui, oglindidu-i
comportamentul şi denumind starea emoţională
pe care o trăieşte („văd că te bucuri că....). De
asemene copilul trăieşte şi emoţii mai puţin
plăcute dar normale în situaţii de disconfort,
când nu obţine ceea ce vrea, când este frustat,
etc. În situaţii în care trebuie să se impună în
faţa copilului, părintele poate fi încă empatic şi
respectuos cu sentimentele copilului. Spre ex.:
“Îmi pare rău că trebuie să te pun în acest
scaun de maşină. Îmi dau seama că asta nu
îţi place deloc”, “Eşti de-a dreptul supărat că
mama trebuie să plece. Îmi dau seama de asta,
dar trebuie să plec”, “Te supără foarte tare
16
Temperamentul dezinhibat
- reacţionează în situaţii noi prin
comportamente de explorare
a mediului şi manifestă emoţii
pozitive,
- manifestă tendinţa spre
impulsivitate,
implicare ridicată,
socializare crescută,
nivel scăzut al fricii
Reactivitatea emoţională scăzută
- reacţionează emoţional mai greu
- reacţionează emoţional mai scăzut
- revin mai uşor la starea emoţională
iniţială
că nu poţi avea bomboana aceea”. O astfel
de atitudine din partea părintelui încurajează
copilul să verifice ceea ce simte şi îl ajută să
găsescă cuvinte pentru emoţiile pe care le
trăieşte, şi mai mult, validează în loc să nege
experienţa copilului în acea situaţie.
2. Factori ce ţin de părinte
Convingerile părintelui
În relaţia cu propriii copii sunt decisive
convingerile părintelui referitoare la:
1. abilităţile copiilor.
• intenţiile copiilor
• propriile abilităţi partentale.
• modul în care trebuie crescuţi copiii
Convingerile se formează în urma
experienţelor personale şi de aceea ele pot fi
mai mult sau mai puţin sănătoase (deoarece
experienţele personale nu sunt întotdeauna
pozitive)
O caracteristică importantă care decurge
din acest aspect este faptul că uneori au o
încărcătură afectiv-emoţională puternică
în funcţie de emoţiile trăite în experienţele
anterioare de viaţă care au dus la formarea lor.
 Şcoala Părinţilor
Emoţiile au un rol important deoarece de copilu de 3 ani dacă nu este explicitat prin
influenţează modul în care informaţia este cuvinte. Strângerea în braţe (manifestarea
percepută, interpretată, organizată în memorie comportamentală a emoţiei) trebuie însoţită
şi accesată. de cuvintele „sunt mândră de tine şi foarte
Convingerile proprii determină focalizarea bucuroasă pentru.....”
atenţiei pe comportamentele menite să  Exprimarea emoţiilor negative prin
corespundă cu acestea. cuvinte urâte adresate copilul este foarte
Convingerile devin o grilă prin care citim dăunătoare acestuia, căci va ajunge să se simtă
realitatea, devenind nereceptivi la informaţii incapabil sau lipsit de valoare.
care nu corespund cu propriile convingeri. De ex. „nu eşti bun de nimic” sau „eşti un
prost” sau „tot timpul mă superi” –sunt în
Ce face, ce spune, ce simte?.... general exprimări ale furiei noastre în faţa
 Să îi spunem direct, în cuvinte când unor comportamente „greşite” în raport cu
apreciem ceva ce a afăcut expentanţele pe care le avem de la copil.
Ex. „Sunt mândru de ceea ce ai făcut.” Furia este o emoţie normală atât pentru
„Pentru mine desenul tău este cel mai adult cât şi pentru copil. Dar modul în care o
frumos” exprimăm reprezintă pe de o parte un model
 Cuvintele penalizatoare trebuie să se comportamental pentru copil (care va învăţa să
adreseze comportamentului şi nu copilului. o exprime similar) cât şi o sursă de strss psihic
Ex. „Eşti un neîndemânatic, totdeauna îţi scapă pentru acesta determinând a nxietate, inhibiţie,
ceva din mână” –aşa nu dezorganizare comportamentală.
„Acum trebuie să cureţi murdăria de pe jos. Este foarte important să învăţam să o exprimăm
Când ne scapă ceva pe jos trebuie să curăţim ce astfel încât să nu afecteze copilul oferindu-i
am murdărit” –aşa da totodată un model de a-i face faţă în situaţii
 Regulile şi limitele trasate de părinte similare.
trebuie să fie clare şi pentru el şi pentru copil.  Reacţiile emoţionale ale părintelui în
Orice promisiune trebuie respectată cu stricteţe. raport cu ceea ce face copilul dar şi în alte
Atenţi la promisiunile „smulse” sau făcute în situaţii în care copilul este prezent, reprezintă
momente de sensibiliate emoţională pe care un context de învăţare pentru copil.
nu le poţi respecta Copilul va învăţa din asta
că poate face la fel şi vei fi nemulţumit că „te 3. Factori ce ţin de sistemul familial
minte”. Limitele şi scopul familiei
Vorbeşte în permanenţă aşa cum îţi doreşti să Ai ci foarte importante sunt două aspecte:
o facă şi copilul tău, atât cu el cât şi cu alte 1. individualitatea –atât a membrilor familei
persoane în prezenţa lui. (modul în care fiecare se diferenţiază de ceilalţi
membrii ai familiei) cât şi a familiei în raport
 Permanenta concordanţă între cuvinte şi cu alte familiii (ce anume îi este caracteristic)
comportament este foarte importantă. 2. sentimentul de apartenenţă a fiecărui
Exemplul personal este cel mai elocvent în membru în parte faţă de ceilalţi, este o nevoie de
formarea comportamentelor dezirabile la „a fi împreună” unii cu alţii în cadrul familiei.
copil.
Aceşti factori delimitează anumite
 Este foarte importantă exprimarea directă comportamente care devin specifice familiei şi
a emoţiilor pozitive faţă de copil, într-un îi determină unicitatea.
mod uşor accesibil nivelului de înţelegerea al Modul în care se manifestă individualitatea
acestuia. şi sentimentul de apartenenţă delimitează
De ex. Cân mama este mândră de copilul ei familia mai clar sau mai puţin clar de mediul
pentru o reauşită a acestuia şi îşi exprimă în care trăieşte şi îşi pune amprenta asupra
această bucurie prin strângerea în braţe a comportamentului, asupra relaţiei dintre
copilului, gestul ei poate fi dificil de înţele membrii familiei.
17
Şcoala Părinţilor
Scopul familiei se referă la normele familiale,
claritatea lor, gradul de acceptanţă de fiecare
membru în parte.
De ex. dacă soţul este preocupat de dobândirea
unui statul socio-profesional ridicat acesta
însemnând şi o creştere a nivelului de trai
al familiei (are o profesie solicitantă, se
perfecţionează continuu, pleacă mult de
acasă iar soţia este de acord cu acest scop al
soţului şi îl susţine activ, ba chiar le vorbeşte
şi copiilor despre importanţa acestui scop, el
devine un scop familial şi comportamentele
tuturor converg spre atingerea lui. Dacă în
schimb soţia nu consideră nevoia soţului ca
fiind importantă pentru ea sau copii şi nu îl va
susţine sau consideră că familia are alte nevoi
prioritare, apar conflicte, tensiuni în ceea ce
priveşte scopul familiei).
Valorile familiale
Valoril e familiei se referă la standardele
etice, principiile care ghidează familia şi,
deci, sunt împărtăşite de toţi membrii familiei.
Principiile, ideile despre bine şi rău se bazează
atât pe valori proprii cât şi pe o serie de valori
universale.
Părinţii transmit copiilor valorile şi credinţele
lor voit, dar mai degrabă involuntar deoarece
copilul va absorbi o parte din ele din simplul
fapt că trăieşte împreună cu ei. El va participa
la ritualurile şi tradiţiile familiei şi se va gândi
la semnificaţia lor.
Ca părinte nu este bine să îi impunem copilului
opiniile noastre ci să îi prezentăm credinţele
noastre într-un mod onest, clar şi care să fie pe
măsura vârstei şi gradului său de maturitate.
Este bine să adoptăm o atitudine deschisă, să
încurajăm întrebările copilului şi dorinţa lui de
a se informa, în loc să încercăm să îl forţăm să
asimileze valorile noastre.
Dacă valorile părintelui sunt bine argumentate
şi dacă el crede cu adevărat în ele, copilul vaa
4. IMPORTANŢA DELIMITĂRII NEVOI – DORINŢE PENTRU O BUNĂ
RELAŢIONARE
“Copiii sunt singura bogatie terestră pe care o putem lua cu noi în cer.”
Capitol întocmit de: psih. Alina Marcu
Mulţi părinţi, ca şi multe persoane adulte,
nu fac diferenţa între o nevoie şi o dorinţă.
18
adopta multe dintre ele. Dacă acţiunile părintelui
sunt inconsistente, ceea ce se întâmplă oricui,
copiii sunt cei care vor clarifica lucrurile pentru
ei, ori subtil prin intermediul comportamentului,
ori, la copii mai mari, direct, exprimându-şi
dezacordul faţă de părinte.
Formarea unui sistem de valori esteun
proces dificil şi cere permanentă informare şi
flexibilitate. Cunoaşterea de sine, dorinţa de
a asculta copilul, de a te schimba atunci când
este nevoie, va ajuta mult relaţia dintre părinte
şi copil.
Părintele trebuie să ofere copilului baza pentru
alegerea valorilor, aceasta din urmă rămânând
la latitudinea copilui. Însă baza pentru acestea
este creată prin ideile, întrebările, răspunsurile
şi mai ale prin acţiunile sale.
Stilul şi modul de viaţă
Modul de viaţă se referă la elementele
obiective ale traiului, la condiţiile materiale,
economice şi sociale ale vieţii, Principalii
indicatori ai modului de viaţă sunt:
1. natura muncii şi durata ei,
învăţământul, calificare profesională şi
accesibilitatea formelor acestora,
rezidenţa şi circulaţia (timpul afectat
deplasărilor),
spaţiul locuinţei şi gradul de confort al
acesteia
condiţii de igienă şi asistenţă sanitară,
mijloacele de comunicare,
informaţiile şi cultura,
timpul liber (durata şi folosirea acestuia),
sistemul tradiţiilor, obiceiurilor, moralaşi
cultura societăţii.
Stilul de viaţă se referă la aspectul subiectiv al
modului de viaţă. Este o strategie de viaţă care
orientează toate manifestările sale particulare.
Această strategie are la bază anumite credinţe,
imagini şi reprezentări ale individului despre
lume şi viaţă.
Pentru a sesiza această diferenţă este important
să cunoaştem caracteristicile lor.

Caracteristic unei nevoi este că aceasta
trebuie satisfăcută într-o anumită perioadă de
timp. Această perioadă poate varia, dar nevoia
trebuie satisfacută chiar şi dacă pune în pericol
viaţa celui care o resimte. În afară de nevoile
noastre fundamentale de supravieţuire: foame,
somn, căldură, siguranţă, odihnă există şi nevoi
relaţionale: nevoia de a se simţi iubit, de a se
exprima, de a fi ascultat, recunoscut, valorizat,
de a putea influenţa mediul. De obicei, aceste
nevoi la copii sunt în responsabilitatea părinţilor
sau înlocuitorilor acestora. Dacă nu sunt
satisfăcute, uneori declanşează conduite atipice
sau se convertesc în dependenţe (adicţie) sau
chiar în acte compensatoare (agitaţie, tulburări
alimentare, de comportament sau de somn,
etc.).
Caracteristic unei dorinţe este că ea are
nevoie să fie ascultată, înţeleasă şi valorificată de
cel căruia îi este adresată. Uneori este important
ca o dorinţă să rămână dorinţă. Nu tot ceea ce îşi
doreşte o persoană, îi este şi util, uneori poate fi
chiar nociv. Când o dorinţă nu este satisfăcută,
produce frustrare sau decepţionează copilul,
însă niciodata nu îi pune în pericol viaţa. Când
nu se recunoaşte sau satisface o dorinţă, se pot
produce reproşuri, tensiuni, conflicte şi chiar
violenţă, dar nu atacă integritatea copilului. O
dorinţă neexprimată sau nesatisfăcută nu pune
în pericol existenţa celui care o resimte. Ea
poate produce sau declanşa o supărare, o ceartă
sau o reacţie pentru a obţine satisfacerea ei.
Probabil, mulţi dintre părinţi şi-au auzit copiii
cerând un telefon mobil de ultimă generaţie, o
haină „de firmă” etc. Care este nevoia lor când
îşi exprimă o astfel de dorinţă? Este vorba de
un complex de nevoi: nevoia de integrare în
grup, de acceptare, de similitudine („şi colegii
mei au”), nevoia de a fi valorizat, nevoia de
apreciere pozitivă („numai fraierii şi proştii au
telefon din ăsta, ia-mi unul mai nou că este mai
performant”), nevoia de se diferenţia de alţii.
Aceste cereri apar nu doar pe fondul nevoilor
amintite, ci şi pe fondul procesului de construire
a imaginii şi identităţii de sine. Un copil care
exprimă astfel de dorinţe poate trăi cu falsa
impresie că doar dacă posedă un telefon sau
o haină deosebită este valoros, este admirat şi
apreciat de către cei din jur. Foarte uşor copilul
poate prelua ideea că oamenii sunt valoroşi prin
Şcoala Părinţilor
lucrurile pe care le au, le posedă (bani, maşini,
case – avere), şi ignoră valoare oamenilor care
provine din ceea ce omul este şi ştie să facă.
În aceste condiţii, rolul major părintelui devine
acela de a contrabalansa valoarea lui „a avea”
(„sunt valoros prin ceea ce am”) cu valoarea lui
„a fi” şi „a şti” – valorizarea copilului pentru
ceea ce ştie să facă şi pentru calităţile lui.
Toţi oamenii au nevoi, iar în momentul în
care o nevoie apare ea este resimţită de către
persoană ca o problemă până în momentul
în care va fi satisfăcută, iar satisfacerea este
urmată de plăcere. Dorinţa are o dinamică
similară, este trăită ca o problemă până cînd
este îndeplinită, iar îndeplinirea ei este însoţită
de plăcere. Tocmai similaritatea acestei
dinamici face ca cele două concepte să fie
uşor confundate. Urmările acestei confuzii
ne restrânge maniera de răspuns la cererile
celorlalţi. Astfel, dacă ne limităm la cererea
copilului de a-i cumpăra o haină scumpă, doar
din perspectiva „copilul meu are nevoie de
haina aceasta”, soluţia va fi căutată în sfera de
răspunsuri legată de achiziţionarea acelei haine
(mersul la servici, eventual ore suplimentare/
împrumutarea banilor/intrarea în banii de
rezervă ai familiei, achiziţionarea hainei). Dacă
vom vedea ce anume se ascunde în spatele
dorinţei copilului care solicită o astfel de
haină – nevoia de a fi valorizat, nevoia de a fi
acceptat, nevoia de se diferenţia de ceilalţi etc.
– răspunsurile părintelui pot îmbrăca diverse
forme: valorizarea prin laude, prin evidenţierea
aspectelor care îl fac deosebit şi în acelaşi timp
plăcut de către ceilalţi, petrecerea de timp
împreună cu copilul, iplicarea copilului în
eforturile depuse pentru achiziţionarea hainei
respective etc.
Se naşte o întrebare firească: cum poate
cunoaşte copilul valoarea reală a hainei pe
care o primeşte. Valoarea nu poate fi cunoscută
prin cuvinte (aşa cum plăcerea de a conduce o
bicicletă nu poate fi trăită decât după ce mergi
pe bicicletă). Explicaţiile părintelui despre
suma mare de bani, despre eforturile pe care va
trebui să le depună pentru aceşti bani (atunci
când există astfel de explicaţii, deoarece sunt
şi cazuri în care părinţii scot banii fără nici
un comentariu) sunt doar teoretice. Dacă,
în schimb, copilul va fi făcut părtaş la aceste
19
Şcoala Părinţilor
eforturi (sarcini suplimentare în casă prin
care preia din sarcinile părintelui; implicarea
în diverse activităţi extraşcolare remunerate
etc.) el va valora obiectul obţinut prin prisma
propriilor eforturi depuse.
Din nefericire, mulţi adulţi ignoră diferenţa
dintre nevoie şi dorinţă. Astăzi, mulţi părinţi
se simt obligaţi, presaţi (presiuni economice,
socio-culturale, culpabilizări, etc.) de a
4. SĂ VORBIM DESPRE TULBURĂRILE DE COMPORTAMENT
Capitol întocmit de: psih. Claudia Borza
Comportamentul se referă la reacţiile noastre faţă de lumea din afară şi
faţă de propria persoană.
! La copil comportamentul este dependent
de o serie de factori ca:
• dezvoltare psihică,
• vârstă,
• temperament,
• factori socio-familiali .
Comportamentul copilului este totalitatea
reacţiilor care oscilează între anumite limite
considerate normale pentru vârsta respectivă.
Tulburările de comportament se
referă la manifestările care depăşesc limitele
normalităţii pentru vârsta respectivă dar ele nu
sunt reacţii pasagere ci o atitudine structurată a
copilului faţă de alte persoane, faţă de el însuşi,
de autoritatea educativă, de lucruri.
Tulburările de comportament se pot
manifesta:
• ca simptom în cadrul unei boli psihice sau
neuropsihice (encefalopatie, epilepsie,
tumori, etc.),
• ca modalităţi cu caracter reactiv –ca reacţii
de protest, de demisie sau alte manifestări
comportamentale ca forme de apărare
nevrotică,
• sub forma unor deprinderi negative de
comportament,
• sub forma unui sindrom în cadrul
anomaliilor de personalitate.
Andrei Cosmovici (1998) vorbeşte despre
două axe ale atitudinii parentale faţă de copil:
Axa ACCEPTANŢĂ – REJECŢIE: atitudinile
pozitive de acceptanţă şi căldură ale părinţilor
20
răspunde, de a intra în aşteptările şi cererile
copiilor lor. Toţi, adulţii şi copiii, avem parte
de conflicte privind nevoia şi dorinţa. Dorinţa,
în general, este mai dinamică decât nevoia,
noi suntem obişnuiţi să o satisfacem chiar şi
în detrimentul unei nevoi ascunse, mascate.
Nevoia este însă, mereu prioritară dorinţei, şi
se va impune tot timpul, va cere satisfacerea
ei.
faţă de copil –atitudinile de rejecţie, ostilitate
1. Axa AUTONOMIE – CONTROL:
autonomia care poate merge până la neglijare
– control (lejer, ferm, sever)
AUTONOMIE
.� �&���;H�8�/<0�6�-�8H9�4)����������� �����������������$�����������*����
6� ����������*������������(���
&;0979.�4
�������������������������#������������ ��������(������������������������������������������������������������������������*�����
����������������������������������������������������������������������������������������������������������������(����������� (����
&��4$0&756������������������������������������������������������������������������������������������������34A4�5�4
�������������������������� ����������������(�������������������������������������������������������������������� ����"���������
�������������������������������������������������� ���������������������������������������������������������� ������(���� ��������������
������������������������������������������������������������������������������������������������������������������������� ���������������������
�970392
����������������������������� ��������������-����(� ���.GGA�
Cauze ale tulburărilor de comportament:
-��#���������"������������ �����������)
1. �� *��� �����������
Factori genetici
Rolul factorilor genetici în apariţia tulburărilor
9������� �������������� �����������������"������������ ��������������������������� ����
de comportament nu este foarte clar însă s-a
������'�� ��������� ����*��������� �������� �����"��������� �������������'��������������
�� � � �� � ������ � �� � � � � ����� � � �� � �����"���� � ���� � �� � ������� � ������� � � � �� � �����������
constatat că majoritatea
��� (������ ��������/���������<�������������+��H�������.GG2�� copiilor cu tulburări de
comportament s-au manifestat încă de foarte
mici ca fiind uşor iritabili, fără un program
'� *��� ��������������
� � ������������������������������ ������������� ��������� ����(��� ������(���������������
regulat şi nu răspundeau adecvat la confort
���"��������� ��(���H������������� �������������� ���������� ��������������������� ����� ��
(Mitrofan, Iolanda apud. S. Turner, 1992). :2
2. Factori individuali
Aceştia se referă la o serie de factori proprii
copilului ca nivel cognitiv, temperament,

tulburări afective. Temperamentul copilului este
conturat încă de dimpuriu prin factori ca nivelul
de activism, răspunsul emoţional, calitatea
dispoziţiei şi adaptabilitatea socială. Dar s-a
demonstrat că modul în care reacţionează
părinţii este foarte important. Astfel, sugarii
consideraţi „dificili” au avut probleme de
comportament mai târziu dacă părinţii au
fost neliniştiţi, inconstanţi în comportamentul
lor sau pretenţioşi. Pe de altă parte, dacă
au reacţionat cu răbdare, calm, oferindu-le
siguraţă, sprijin, protecţie şi înţelegere, copiii
aceştia au învăţat să mânuiască mai bine
situaţiile noi şi percepute ca dificile.
3. Factori exteriori
Între factorii sociali putem denumi:
Factori familiali ca: divorţul, conflictele
părinţilor, violenţa
Factori sociali ca: sărăcia, şomajul,
probleme medicale ale părinţilor
Factori legaţi de şcoală: ca disponibilitatea
profesorilor, modul lor de relaţionare cu copiii
4. Educaţia necorespunzătoare
În această categorie intră educaţia
caracterizată prin inconsecvenţă, sau fie
printr-o libertate exagerată, fie prea autoritară,
inflexibilă, neunitară sau contradictorie.
Educaţia are aceste caracteristici, în general,
în familiile imature afectiv şi cu adulţi cu
Neascultarea
Neascultarea se referă la refuzul autorităţii parentale şi a altor tipuri de autorităţi
–familiale, şcolare, sociale.
! Autoritatea parentală este calitatea
părinţilor de a avea influenţă educaţională
asupra copiilor.
Aceasta presupune:
• putere de impunere şi infuenţare
• consens şi conformism din partea copiilor,
recunoaşterea rolului educativ exercitat
asupra lor, acceptare şi ascultare.
Dacă autoritatea constă numai în impunere
ea se transformă în tiranie. Mijlocul principal
de a transmite influenţele educaţionale îl
constituie afectivitatea, copilul care se simte
Şcoala Părinţilor
probleme de ataşament, cu stres marital
prelungit, cu dezacorduri evidente şi prelungite
între părinţi, sau cu probleme de personalitate.
Tipuri de tulburări comportamentale
În literatura de specialitate sunt cunoscute
mai multe clasificări ale tulburărilor de
comportament, în funcţiede diferite criterii.
Totuşi, câteva tipuri sunt mai ds întâlnite şi le
vom aborda şi detalia mai mult pentru ca părinţii
să aibă informaţii cu privire la semnificaţia lor,
cauze care le pot determin şi întreţin, pecum şi
intervenţii necesare.
Între Tulburările de comportament cele
mai des întâlnite sunt: Tulburări reactive de
ataşament (?)
 Neascultarea
 Comporamentul opoziţionist
 Minciuna
 Furtul
 Fuga
 Agresivitatea
 Vagabondajul
 Hiperactivitatea cu deficit de atenţie
De asemenea o categorie aparte de
tulburări, cu un impact puternic asupra
comportamentului copilului sunt:
 Tulburările reactive de ataşament
iubit, apreciat, respectat, îşi va asculta părinţii.
Cauzele comportamentului:
1. dezvoltare dizarmonică, leziuni ale
sistemului nervos central, retard mintal,
2. climatul educaţional
- climat familial bazat pe nedreptate, şi
lipsă de respect,
absenţa echilibrului între dragoste şi puniţie,
restricţii excesive,
libertate excesivă,
necooperare între adulţi sau chiar contradicţie
între metodele educative folosite,
21
Şcoala Părinţilor
Intervenţii:
1. Evaluarea medicală şi psihologică în
vederea stabilirii eventualelor probleme/
deficienţe funcţionale sau a retardului mintal,
2. Stabilire unor reguli în ceea ce piveşte
autoritatea parentală:
 Comportamentul parental trebuie să se
situeze între permisivitate şi disciplină, una
fără cealaltă nu poate decât periclita condiţia
psihică a copilului,
Colaborarea dintre părinţi în ceea ce priveşte
regulile, limitele stabilite şi metodele
disciplinare utilizate.
Tensiunile, disensiunile, neconcordanţele dintre
părinţi nu trebuie nici reprimate, nici negate,
dar ele pot fi discutate în aşa fel încât copilul
să nu fie martor şi să nu sufere conseciţele
dezacordului,
Măsura luată de un părinte trebuie susţinută
explicit şi implicit de către celălalt părinte,
Dacă în relaţia părinte-copil se produce o
greşeală ea v fi recunoscută, explicată copilului
la nivelul lui de înţelegere. Astfel copilul va
înţelege că părintele este suficient de puternic
să recunoască când a greşit, iar încrederea şi
iubirea sa se vor consolida.
3. Stabilirea unui echilibru între libertatea
excesivă şi limitele prea rigide. Libertatea
excesivă, şi prin aceasta înţelegem absenţa
limitelor, va dezorganiza comportamentul
copilului, ducând la indisciplină, răsfăţ,
teribilism, accidente. De asemenea, limitele nu
trebuie să aibe rolul de a inhiba dezvoltarea
personalităţii copilului. El are nevoie să
se joace, să exploreze, să experimenteze,
Comportamentul opoziţionist
Comportamentul opoziţionist se referă la încălcarea repetată a regulilor
familiale sau sociale importante şi/sau a drepturilor de bază ale altor
persoane. El se caracterizează prin neascutare, negativism, provocare şi
opoziţie faţă de autoritate.
! Copiii cu manifestări comportamentale
opozante au dificultăţi în respectarea regulilor
şi a cerinţelor, se înfurie foarte repede, îi
enervează pe ceilalţi în mod constant şi îi
învinovăţesc pentru propriile greşeli. Ei intră
în conflict cu părinţii, colegii, prietenii, alţi
membri ai familei, profesorii, etc.
22
să îşi exprime liber sentimentele, dorinţele,
gândurile, să înveţe să comunice. Dar toate
acestea în anumite condiţii:
- să nu îşi facă lui rău,
să nu facă rău altora,
să nu facă rău lucrurilor.
Între aceste limite se poate manifesta
libertatea.
4. Atenţie la reacţiile emoţionale în situaţia
în care părintele se confruntă cu neascultarea
din partea copilului. În situaţia de neascultare
copilul manifestă un comportament care vine
în contradicţie cu scopul părintelui (acela de
a fi ascultat). Aceasta duce la apariţia unor
emoţii negative şi atrage după sine, în mod
natural, folosirea unor metode congruente cu
starea emoţională negativă. Conştientizarea
emoţiilor, expimarea în cuvinte a acestora
şi transmiterea către copil a ceea ce simte
părintele este o modalitate mai bună decât
aplicarea unei pedepse. Aceasta deoarece pe de
o parte îi oferă copilului un model de reacţie
atunci când se confruntă cu emoţii negative, pe
de altă parte îl ajută pe părinte să exprime într-
un mod adecvat ceea ce simte. A apela imediat
la o pedeapsă, sub impactul emoţiei negative
şi, posibil intense pe care o resimte părintele
poate conduce foarte repede la sentimente de
vinovăţie ale părintelui care din nou va adopta
un comportament în acord cu sentimentul de
vinovăţie. Ori acest torent de comportamente
diferite care se succed cu repeziciune poate fi
debusolant pentru copilul care se va apăra prin
neascultare uneori.
Un aspect important este că aceste
comportament apar în special în relaţia cu
persoanele importante din viaţa copilului.
! Tulburarea comportamentală de tip
opoziţionist este un model comportamental
caracterizat prin neascultare, negativism,
ostilitate, provocare şi opoziţie faţă de

autoritate, în afara limitelor normale pentru
un copil de aceeaşi vârstă., în acelaşi context
socio-cultural şi care nu include încălcări
grave ale drepturilor altora - cum ar fi hoţia,
violenţa, etc. (conform OMS, clasificarea ICD-
10 a tulburărilor mentale şi de comportament).
! Copiii cu această tulburare sfidează
frecvent şi activ regulile adulţilor, îi contrazic
în mod repetat, îi sâcâie pe ceilalţi. Sfidarea
este o provocare, prin aceasta copilul iniţiind
confruntări şi manifestând grosolănie, lipsă de
cooperare şi rezistenţă la autoritate.
! Identificarea opoziţionismului presupune
prezenţa a cel puţin 4 dintre caracteristicile
enumerate mai jos în comportamentul copilului,
un timp de aproximativ 4-6 luni. Acestea sunt:
• îşi pierde repede şi deseori cumpătul,
• se ceartă şi se contrazice foarte repede cu
părinţii/adulţii,
• refuză cererile părinţilor/adulţilor de a se
conforma unor reguli sau le ignoră,
• face intenţionat anumite lucruri care îi
enervează pe cei din jur,
• îi învinovăţeşte pe alţii pentru greşelile
proprii,
• se enervează foarte uşor (este irascibil),
• este afesea furios şi îşi manifestă furia în
mod exploziv,
• îi respinge pe cei din jur,
• are tendinţa de „a face în ciudă”,
• este răzbunător şi duşmănos.
Cauzele comportamentului opoziţionist :
1. Poate fi parte a unui anumit stadiu
de dezvoltare. Un astfel de comportament
se manifestă mai pregnant în jurul vârstei
de 2-3 ani, ca parte a procesului de formare
a identităţii personale. În această perioadă
copilul va răspunde în mod frecvent „Nu” şi
va face exact inversul solicitării părintelui.
Această reacţie are legătură cu diferenţierea sa
faţă de lumea înconjurătoare, şi conştientizarea
faptului că el este autorul acţiunilor sale pe care
le poate comanda autonom. Iar pentru a ajunge
să îşi întărească aceste sentiment de autonomie
el trebuie să îşi demonstreze sieşi acest lucru.
Ori acest lucru se întâmplă delimitându-şi
voinţa ce cea a celor din jur. Prin urmare, în
anumit limite, comportamentul opoziţionist
este un proces normal în evoluţia psihologică a
copilului. Pentru a deveni un proces anormal, cu
Şcoala Părinţilor
tendinţe de psihopatologizare, trebuie să luăm
în calcul perioada de timp în care se produce,
şi asocierea cu alţi factori de risc (de ex.
structuri psihologice particulare ale părinţilor,
factori genetici de risc, un mediu nefavorabil
de dezvoltare sau greşeli educaţionale). De
asemenea, la pubertate, conflictele cu părinţii
cresc în aploare, într-o altă perioadă în care
se manifestă nevoia de individualizare a
copilului. În astfel de situaţii comportametul
opoziţionist devine o problemă serioasă atunci
când depăşeşte prin frecvenţă şi consistenţă
comportamentul celorlalţi copii având aceeaşi
vârstă şi nivel de dezvoltare şi când afectează
viaţa socială, familială şi şcolară a copilului.
2. Poate fi un episod determinat de faptul că
este obosit, flămând, stresat, supărat. Atunci
copilul în general se contrazice cu cei din jur,
bombăneşte, nu ascultă, îi sfidează pe părinţi.
3. Factori psiho-sociali . În situaţia tulburării
de comportament de tip opoziţionist, deşi nu
s-au stabilit foarte clar, cauzele acesteia, s-a
observat existenţa unor caracteristici psiho-
sociale ale familei: părinte/părinţi alcoolici,
strategii inadecvate de educare a copiilor
–părinţi prea rigizi, agresivitate marcantă,
inconsecvenţa reacţiilor părinţilor, probleme
fizice şi psihice ale părinţilor, alte probleme
familiale.
Intervenţii:
În cazul copiilor cu comportament opoziţionist
există următoarele modalităţi de intervenţie:
1. programe de instruire a părinţilor în
vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă
comportamentului copilului,
consiliere/psihoterapie individuală a părinţilor
în vederea modificării reacţiilor sau schimbării
metodelor educative,
psihoterapie individuală adresată copiilor
pentru diminuarea problemelor emoţionale si
consolidarea încrederii în sine,
psihoterapie de familie pentru îmbunătăţirea
relaţionării dintre părinţi şi copii
Sfaturi pentru părinţi care se confruntă cu
opoziţionismul copilului:
1. Folosirea adecvată a laudei şi încurajării
în vederea consolidării comportamentlor
pozitive, cooperante ale copilului,
23
Şcoala Părinţilor
• Aprecierea deschisă şi directă în situaţii în
care dă dovadă de flexibilitate,
• Evidenţierea şi iniţierea experienţelor
pozitive pe care părinţii le au cu copiii,
• Folosirea ascultării reflexive în
comunicarea cu copilul,
• Încurajarea exprimării emoţiilor copilului
într-un mod potrivit, adecvat,
• Stabilirea unor limite şi reguli pentru
copil, adecvate vârstei şi consecvenţă în
solicitarea de respecare a acestora,
• Având în vederea tendinţa copilului cu o
astfel de tulburare de a intra în conflict,
reacţia părintelui trebuie să dezamorseze
Minciuna
Minciuna este acţiunea de a altera cu bună ştiinţă adevărul, se referă la o
conduită în general verbală, în care se produc aserţiuni contrare cu ceea
ce este cunoscut ca adevărat.
! Minciuna este un neadevăr afirmat
conştient şi intenţionat. Autorul minciunii
separă realul de ireal prezentându-l pe acesta
din urmă ca şi cum ar fi real.
! La copil, atunci când etichetăm un enunţ
spus de acesta ca minciună trebuie să avem
în vedere în primul rând vârsta lui. Diferenţa
între adevărat şi fals se face progresiv.
! Începând cu vârsta de 3-4 ani, o dată
cu dezvoltarea progresivă a limbajului, copilul
descoperă că poate să nu spună totul. Din
această perspectivă, ascunderea adevărului face
parte din acelaşi proces al identificării despre
care am vorbit şi la capitolele anterioare. La
această vârstă copilul nu poate face distincţia
între real şi lumea sa imaginară şi va învăţa, şi
în ceea ce priveşte lumea exterioară, materială,
ceea ce este adevărat şi fals. Această distincţie,
nu îşi va dobândi semnificaţia deplină înainte
de 6-7 ani, vârsta la care se integrează mai
solid diferitele valori sociale şi morale.
Tipuri de minciuni:
Daniel Marcelli în „Tratat de psihopatologia
copilului” diferenţia următoarele tipuri de
minciuni:
 Minciuna utilitară este minciuna prin
24
tensiunea, nu să o amplifice şi de accea
este necesară păstrarea calmului părinţilor
şi stabilirea unor priorităţi în ceea ce
părintele doreşte ca el să facă,
• De ex. dacă îl pedepsiţi trimiţându-l în
camera lui, nu-l mai şi certaţi sau să îi
faceţi încă „morală” după terminarea
pedepsei.
2. Părinţii ar trebui să încerce să obţină şi
sprijinul altor persoane în creşterea copilului,
pentru a evita epuizarea fizică şi nervoasă, ceea
ce conduce la pierderea controlului în relaţia
cu copilul.
care copilul obţine un avantaj sau doreşte
să evite o pedeapsă sau o neplăcere. În
acest caz reacţia părinţilor şi a altor adulţi la
comportamentul copilului va determina modul
de evoluţie al minciunii.
De ex. părintele poate fi neatent sau prea credul
riscând să îi favorizeze continuarea sau poate
fi excesiv de moralizator ceea ce poate duce la
adâncirea în minciună.
 Minciuna de compensare este folosită
pentru a readuce ceva pierdut sau inaccesibil
(de ex. îşi inventează o familie bogată, îşi
atribuie merite şcolare deosebite, sau spune
că are mulţi prieteni când de fapt, în realitate
el est retras). Acest tip de minciună este o
fantezie normală în copilăria mică dacă nu
ocupă un loc excesiv în imaginarul copilului.
Dincolo de vârsta de 6 ani semnalează tulburări
psihopatologice.
 Mitomania este tendinţa patologică la
minciună şi crearea de istorii imaginare. Dupré
(1905) considera mitomania ca vanitoasă,
malignă şi perversă. Copilul mitoman este
confruntat cu carenţe severe, afective dar şi în
liniile parentale, incertitudini de identificare -tată
şi/sau mamă necunoscut(ă). De asemenea poate
apărea delirul de reverie care caracterizează

copiii ce trăiesc în permanenţă într-o lume de
vis megalomană, în care deosebirea între delir
şi reverie nu este întotdeauna prea clară.
La puberi şi adolescenţi
Resortul principal al mitomaniei este
plăceea de abuza de încrederea altuia, cu scopul
de a capta atenţia, a uimi, a seduce, de a face
rău sau a obţine alt beneficii.
Anca Munteanu în lucrarea Psihologia
copilului si a adolescentului vorbeşte de
următoarele tipuri de minciuni:
1. Minciuna de apărare care apare
datorită temerii copilului de aflare a
adevărului. Ea poate apărea datorită uui sistem
educaţional prea aspru şi inflexibil. Copilul se
teme de reacţia părinţilor şi se apără spunând
o minciună. Atunci când părintele află că a
fost minţit el devine neliniştit, nervos, furios,
proiectează un viitor sumbru pentru „micul
mincinos”, toate acestea apmificând reacţiile
sale, forţând mărturisirea şi crescând pedeapsa.
Acest comportament al părintelui determină
creşterea fricii copilului intrând amândoi într-
un cerc vicios şi o tensiune crescândă. Deci
agresivitatea şi anxietatea părinţilor, a alteor
persoane din anturajul copilului, îl determină
să persiste în minciuni.
Pentru a preveni acest tip de minciună
sau pentru a o elimina părintele trebuie:
a. să aprecieze la modul deschis şi direct
sinceritatea copilului,
• să stimuleze sinceritatea copilului, printr-
un stil educativ mai flexibil,
• să adopte o serie de convingeri conform
cărora o greşeală recunoscută este pe
jumătate iertată
2. Miniciuna de independenţă este minciuna
folosită pentru a-şi apăra micile secrete, sau
pentru a-şi apăra o anumită libertate în raport
cu familia.
În acest caz părinţii trebuie să înţeleagă nevoia
de independenţă a copilului şi să îi respecte
dorinţa de a avea micile sale secrete şi să
accepte că fiecare persoană, chiar şi un copil
mititele pate avea propria lui intimitate.
3. Minciuna de compensaţie apare când copilul
doreşte să evadeze dintr-o situaţie neplăcută
sau o stare neplăcută sau chiar traumatizantă.
În aceste cazuri îşi atribuie merite, calităţi sau
performanţe nereale.
Şcoala Părinţilor
De ex. un copil retras sau chiar respins la
grădiniţă va povesti mamei cât de mulţi priteni
are şi relatând experienţe pe care le-a trăit cu
colegii.
Acest tip de minicună apare datorită nevoii de
valorizare, de afirmare.
În această situaţie părinţii trebuie să intervină
discret dar operativ în eliminarea minciunii,
sensibilitatea emoţională a copilului care
utilizează astfel de minciuni fiind foarte mare.
Ei trebuie să îi ofere compensaţii reale care să
le substituie progresiv pe cel imaginare (de ex.
să organizeze activităţi pentru copil împreună
cu colegii lui).
4. Minciuna de seducţie apare când copilul
doreşte să facă o bună impresie, să atragă
atenţia cu orice preţ. Acest gen de minciună
apare frecvent în familiile dezorganizate, unde
copilul este parte disputată sau de legătură
între două familii şi el inventează fapte pentru
a fi pe placul fiecăruia şi chiar bârfe şi răutăţi
cu privire la celălalt părinte pentru a-şi proba
dragostea şi fidelitatea faţă de cel căruia îi
povesteşte. În aceste situaţii părinţii trebuie
să renunţe atitudinea agresivă faţă de celălalt
părinte al copilului şi să nu îl mai pună în
postura de a se alia cu ei.
5. Minciuna de agresivitate are scopul de a
atrage atenţia şi afecţiunea parentală către sine.
De ex. când se naşte un frăţior şi părinţii vor
gravita doar în jurul noului născut provoacă
celuilalt copil sentimente de abandon.
Cauzele minciunii:
1. Frica
Aceasta îl determină pe copil să mintă pentru
a evita pedeapsa. Ea este semnul unui sistem
educaţional foarte exigent, cu aştepări foarte
ridicate şi cu pedepse aspre.
2. Obişnuinţa
Folosirea repetată a mincinii îi crează copilului
un firesc al comportamentului, astfel că de
multe ori poate minţi şi când nu are o nevoie
de minciună (la modul compulsiv). Cel mai
eficient mod de reacţie în acest caz este acela
de a-i oferi copilului posibilitatea de a-şi retrage
minciuna fără a-i fi teamă de consecinţe.
3. Imitarea/învăţarea
Aceasta porneşte din familie, şi se referă
la comportamentul părinţilor faţă de alte
25
Şcoala Părinţilor
persoane în prezenţa acestora şi în absenţa lor.
De asemenea în situaţii în care mama îl minte
pe tată şi invers, sau părinţii se acuză reciproc
de minciună, copilul învaţă ceea ce vede. De
aceea se spune că puterea exemplului este cea
mai importantă. De asemenea minciuna folosită
de părinţi faţă de copil, chiar cea considerată
„nevinovată” în interpretarea părintelui este un
exemplu pentru cel mic.
4. Imagina de sine negativă
Copiii cu o stimă de sine scăzută vor înfrumuseţa
adevărul sau vor inventa întâmplări cu scopul
de a-şi îmbunătăţi imaginea de sine atât în ochii
proprii cât şi faţă de cei din jur.
Ceea ce am prezentat anterior reprezintă
cauze ale minciunii copiilor mici. Începând
cu vârsta şcolară, minciuna este un fapt
intenţionat, copilul având capacitatea să
înţeleagă implicaţiile morale ale acestuia.
În ceea ce îi priveşte pe adolescenţi
cauzele minciunii pot fi următoare:
1. nevoia de autonomie şi lipsa de
receptivitate a părinţilor faţă de această nevoie
normală a lor.
temerile pe care le au şi acestea pot fi:
- teama de a nu fi luat în seamă sau
considerat prea mic
• teama de a nu fi înţeles sau ridiculizat,
• teama de pedeapsă,
• teama de banal, obişnuit
2. pentru a se proteja,
• pentru a proteja pe cineva,
• pentru a capta atenţia ,
• uneori simt că minciuna este singura
modalitate de a face faţă cererilor
adulţilor,
• pentru a masca probleme grave (consum
de alcool, droguri, etc.).
Intervenţii:
1. În primul rând trebuie identificată cauza
minciunii şi reevaluat stilul educativ al
părintelui. Ca părinte trebuie să ne revizuim
pedepsepsele pe care i le administrăm. Când
suntem prea severi, copilul se teme de noi,
de reacţiile noastre, ne va minţi ca să evite
asta. Sau poate neminte ca să ne atragă atenţia
pentru că în ultima vreme nu prea am avut timp
pentru el. Este foarte important ca pedeapsa şi
reacţia adultului să fie concordantă cu „fapta”
copilului, nici mai mare, nici mai mică, pentru
26
a avea efectul scontat.
Nu trebuie să fim acuzatori cu copilul sau
neîndurători căci îi vom inhiba curajul de a-şi
asuma propriile fapte.
Folosirea ascultării reflexive a copilului,
încurajarea exprimării emoţiilor.
Construirea încrederii este un aspect
important al educaţiei copilului. A-i arăta
constant că promisiunile sunt respectate,
indiferent de natura lor, îl face să aibă încredere
în tine şi îl va învăţa să fie de încredere.
Când este în situaţii delicate trebuie să îl
ajutăm să nu mintă intervenind delicat.
Scopul educaţiei părintelui nu este să îl
pedepsească pentru că a minţit ci să îl încurajeze
să spună adevărul.
Nu trebuie să copleşim copilul cu prea
multe reguli şi expectanţe.
De asemenea educaţia şi disciplinarea
nu înseamnă pedeapsă ci ascultare, susţinere,
sinceritate, respect, încurajare.
Trebuie să facem distincţia între minciună
şi imaginaţia bogată a copilului mic.
În cazul copilului mic (până în 6-7
ani) pedepsirea lui pentru minciună poate fi
chiar dăunătoare. Cel mai indicat este să ne
concentrăm pe sentimentele copilului (de ex.
„Ştiu că îţi este teamă să mă superi, dar te-am
băzut că îţi loveai sora. Dacă ţi-ai cere frumos
jucăria sunt sigură că ţi-ar da-o”)
Exprimarea părintelui este foarte
importantă. Este mai bine să spunem ceva astfel
încât să conducem spre confirmări decât spre
negarea faptelor. De ex. „De ce ai împrăştiat
jucăriile prin toată camera?” sau, mai bine,
„Oare cum au ajuns jucăriile astea prin toată
camera? Mi-ar place să mă ajute cineva să le
strâng.”
Să nu punem întrebări la care cunoaştem
deja răspunsul (de ex. „Tu ai mâncat prăjitura?”
ci mai bine: „Lipseşte prăjitura de pe farfurie.
Pe faţa ta sunt urme de ciocolată. Ţi-am spus să
îmi ceri mie mai întâi şi ai fi primit oricum”)
Să încurajăm sinceritatea. Dacă copilul
recunoaşte că a spart geamul de ex, să evităm
tentaţia de a-l mai certa ci să apreciem deschis
şi direct curajul lui de a-şi recunoaşte fapta,
greşeala.
Reacţia părintelui să se concentreze asupra
sentimentelor copilului şi nu asupra faptei (de

ex. copilul vorbeşte cu lux de amănunte despre
jucăria sa specială care de fapt nu există în
realitate şi îi putem răspunde „ţi-ai dori să ai
această jucărie, ar fi nemaipomenit”).
Să nu ridiculizăm copilul lăudăros, indiferent
de cauzele laudelor sale, căci riscăm ca stima
şi imaginea de sine a copilului să scadă foarte
mult. Îi putem spune cu calm faptul că noi ştim
Furtul
Furtul este însuşirea cu intenţie a unui bun străin.
! Nu se poat vorbi de furt decât după
dobândirea clară a noţiunii de proprietate
de către copil şi a dezvoltării conceptelor de
„bine” şi „rău” cu toate implicaţiile sale socio-
culturale.
Copilul trece în mod natural printr-o perioadă
în care totul îi aparţine, el înţelegând ce
înseamnă a-l priva de ceva, „a-i lua ceva lui”
dar neînţelegând ce înseamnă că el „ia ceva
cuiva”. Abia după vârsta de 6-7 ani, o dată cu
dezvoltarea socializării, conduita de furt poate
fi numită astfel.
! Locul furtului este la început în casă,
în familie: copilul mic fură de acasă (dulciuri,
bani), la început de la membrii familiei , apoi
cercul lărgindu-se şi la alte persoane (vecini,
colegi, etc.).
! Obiectele furate la început sunt sunt
semnificative pentru solicitările copilului
(bomboane, mâncare, jucării), apoi devin
utilitare (bani, cărţi, etc).
Cauzele comportamentului:
1. La vârste mici (1-3 ani) comportamentul
copilului de a lua ce nu îi aparţine nu are
semnificaţia de furt. Ei nu diferenţiază între
ce este al lor şi ce nu le aparţine. O altă cauză
a acestui comportament la copilul mic este
nevoia de căutare, de stabilire a propriei
identităţi.
2. De la vârsta de 6 ani şi până la adolescenţă
copiii care îşi însuşesc ceea ce nu le aparţine
ştiu ce fac. Conştiinţa lor s-a dezvoltat suficient
pentru a fi responsabil de faptele sale. În acest
Şcoala Părinţilor
că el nu a făcut aşa ceva şi că oricum îl iubim
aşa cum este el.
Minciunile spuse cu scopul de a scăpa de
pedeapsă ne pun într-o situaţie dificilă pentru
că dacă îl pedepsim când recunoaşte că a
greşit asta îi va întări minciuna. Trebuie să
găsim un echilibru între metoda punitivă şi cea
permisivă.
caz problemele emoţionale sau relaţionale
sunt la baza comportamentului:
• singurătatea şi lipsa de atenţie pot fi
cauze le acestui comportamet –copilul poate
să simtă o lipsă de apropiere de familie sau de
atenţie din partea părinţilor,
• presiunea grupului din care face parte,
• nestructurarea clară a normelor morale
şi sociale şi neînţelegerea lor ,
• la copilul mic poate avea şi semnificaţia
de dreptate –când se simte nedreptăţit şi
îşi face singur dreptate,
• dificultăţi de a se încrede în alţii , de a
lega relaţii apropiate şi care îi dau ce are
nevoie,
3. Cauzele furtului pot fi şi de natură
patologică şi atunci comportamentul apare
ca un simptom în tulburările isterice sau
în incapacitatea copilului de a achiziţiona
valori morale. (de ex. cleptomania – tendinţa
patologică de a fura fără a urmări un profit).
Intervenţii:
1. programe de instruire a părinţilor în
vederea dezvoltării abilităţilor de a face faţă
comportamentului copilului,
consiliere/psihoterapie individuală a părinţilor
în vederea identificării metodelor educative
cele mai eficiente în funcţie de cauzele
comportamentului copilului,
psihoterapie individuală adresată copiilor,
atunci când furtul este cronic.
Sfaturi pentru părinţii care se confruntă cu
27
Şcoala Părinţilor
comportamentele de furt din partea copiilor:
• Îndrumarea corectă a copilului în funcţie
de vârsta sa şi capacitatea de înţelegere a
faptelor. În acest caz părintele poate mustra
copilul şi se va asigura că nu a determinat
el însuşi o astfel de reacţie.
• Să avem grijă ca disciplina să nu fie de
fapt umilire a copilului.
• Să îl informăm pe copil ce înseamnă
furtul şi care sunt implicaţiile lui şi să ne
asigurăm că a înţeles.
• Părinţii îl pot ajuta pe copil să plătească
obiectul furat sau să îl returneze.
• Trebuie să acordăm mai multă recunoaştere
copilului, mai multă atenţie şi valoare.
• Evitarea culpabilizării exagerate şi a
moralei excesive.
• De asemnea, este importantă evitarea
etichetării (de ex. „hoţ”)
• Accentuarea comportamentelor şi pozitive
ale copilului.

4.1. ALTE TULBURĂRI DE COMPORTAMENT

Întocmit de psih. Alina Sîrbu
Fuga şcoală fiind tocmai „intatrea în boală”;
Această tulburare apre de obicei începând • Atitudinea familiei faţă de şcoală este
cu vârsta puberală (în jurul vârstei de 11, 12 una de devalorizare, astfel încât copilul
ani), dar sunt situaţii în care se manifestă mult preia modelul familial considerând
mai devreme, chiar la vârsta şcolară mică. În educaţia ca find ceva lipsit de importanţă.
general, fuga are drept cauză principală un Grija execesivă a părinţilor faţă de copii
conflict în care copilul este angrenat, fie că este încurajează dependenţa exagerată a
vorba despre mediul familial sau despre mediul copiilor faţă de ei; prin urmare aceştia nu
şcolar. se pot adapta cerinţelor şcolare, devenind
Fuga poate fi de două feluri: anxioşi şi nesiguri pe ei;
a) fuga de la şcoală sau de acasă • Atitudinea cadrelor didactice faţă de
b) fuga cu caracter impulsiv copil este nepotrivită, lipsind o atitudine
Fuga de la şcoală pedagogică diferenţiată faţă de copiii
În general, şcolala ar trebui să fie un loc în diferiţi psihic sau senzorial.
care copilul să meargă cu plăcere, sau cel puţin
un loc în care copilul să se simtă în siguranţă şi În ceea ce priveşte fuga de acasă, de cele
neameninţat. Dacă acest lucru nu se întâmplă, mai multe ori este determinată de apariţia unui
copilul va avea tendinţa de a reduce la minimum conflict acut în cadrul familiei. Este considerată
sau chiar de a evita contactul cu instituţia de de copil o soluţie optimă şi aflată la îndemâna
învăţământ. Există trei categorii de cauze care pentru a ieşi din situaţia problematică. Decizia
pot determina fuga copilului de la şcoală: de a fugi de acasă este luată uneori spontan,
• Copilul nu face faţă cerinţelor şcolare, atunci când nivelul conflictului atinge un prag
situaţie întâlnită în special în cazul copiilor critic, însă uneori este luată şi în mod premeditat,
cu intelect liminal şcolarizaţi în şcoala de copilul construindu-şi adevărate planuri în acest
masă. În această situaţie copilul poate fi sens. În spatele deciziei de a fugi de acasă de
blamat de colegi sau nivelul cerinţelor găseşte un evantai divers de trăiri emoţionale,
şcolare depăşeşte cu mult dotarea sa care variază de la teamă, disperare, anxietate,
intelectuală. În acest caz copilul trăieşte un nelinişte, până la curiozitate, teribilism şi
sentiment de insucces şi caută valorizare în dorinţă de explorare. De cele mai multe ori
alt mediu, de obicei extraşcolar. O situaţie părintele unui astfel de copil este tentat să vadă
aparte şi destul de puţin întâlnită în special doar comportamentul în sine (fuga de acasă),
la copiii de vârstă mică (preşcolară sau fără să ţină seama de emoţia care a declanşat
şcolară mică) este aceea în care refuzul comportamentul. De asemenea, părintele are
de a merge la şcoală este începutul unei tendinţa de a-l învinovăţi exclusiv pe copil,
tulburări psihice, refuzul de a merge la considerând că vina principală îi aparţine

28

acestuia, fără a fi dispus să-şi asume şi el
responsabilitatea pentru situaţia creată.
b)Fuga cu caracter impulsiv
Este un un comportament repetitiv şi
vine pe neaşteptate, copilul simţind un impuls
foarte puternic de a se duce undeva. Elementul
distinctiv îl constitue îngustarea stării de
conştiinţă în momentul în care vrea să fugă.
Această îngustare a stării de conştiinţă are
o durată variabilă, variind de la câteva ore la
câteva zile. Această formă de fugă apre la copiii
cu tulburări psihice sau cu retard mental. Se
produce după acelaşi mecanism care determină
şi producerea crizelor epileptice, copilul uitând
episodul respectiv.
Vagabondajul
Ambele forme de fugă pot continua cu
vagabondajul. În această situaţie copilul este
perfect conştient de ceea ce face, vagabondajul
fiind o atitudine deliberată faţă de mediul
familial şi faţă de muncă. Copilul nu simte
nevoia de a avea un loc stabil în care să
locuiască (un domiciliu), nu acceptă limitele şi
regulile, comite acte antisociale.
La şcolarul mic vagabondajul poate fi
rezultatul unei atitudini de răzbunare faţă de o
peseapsă sau o atitudine percepută ca injustă,
sau poate fi un comportament intenţionat
cauzat de o anumită stare de frică, anxietate,
ori poate fi utilizat ca modalitate de evitare a
unei pedepse.
Agresivitatea
Este tendinţa spre comportamente
încărcate de reacţii brutale şi distructive.
Astfel, agresivitatea apare datorită voinţei
prost direcţionate, atunci când furia, frustrarea,
mânia se manifestă prin vorbe şi prin fapte
datorită incapacităţii copilului de a se manifesta
altfel, ca urmare a nesiguranţei şi a instabilităţii
emoţionale a acestuia. Se poate discuta despre
două feluri de agresivitate:
• agresivitatea care vine dintr-un sentiment
de ură şi este asociată cu acesta (în această
situaţie trebuie să se ţină cont de faptul
că în spatele sentimentului de ură există
o anumită stare de conflictualitate care
Şcoala Părinţilor
generează tensiune psihică; astfel, pentru
a reduce agresivitatea trebuie rezolvat mai
întâi conflictul care o generează;
• agresivitatea care izvorăşte din tendinţele
pulsionale ale individului, situaţie în care
avem de a face cu o structură dizarmonică
de personalitate (copilul simte bucurie
atunci când face rău).
Lăsat să îşi manifeste pornirile agresive, ba
uneori poate chiar încurajat să o facă (unii
părinţi consideră că e „drăguţ” atunci când se
înfurie), copilul riscă să fie marginalizat de
către ceilalţi copii, dau chiar de către adulţi,
să rămână fără prieteni, ori să fie suspectat de
ori de câte ori se întâmplă ceva rău. De aceea
este foarte important ca părintele să îl înveţe
pe copil să îşi controleze furia şi să înveţe să
se controleze.
Ce poate face părintele?
• Să observe ce anume îl face pe copil să
ajungă la explozii de furie;
• Să reducă pe cât posibil motivele acestuia
de nemulţumire;
• Să acţioneze calm, dacă episodul de
agresivitate sau de furie a început prin
scoaterea copilului din conjunctura
respectivă, distrăgându-i atenţia dacă
este suficient de mic. Uneori mângâierea
copilului, cuvintele rostite pe un ton calm
şi temperat, sau ştersul pe faţă cu apă
rece pot fi strategii simple dar eficiente în
calmarea copilului;
• Să folosească un ton calm, cu o tonalitate
joasă, întrucât altfel există riscul ca cel
mic să se enerveze şi mai tare;
• Să îl înveţe să se exprime şi altfel, prin
cuvinte, să explice clar, cu voce joasă ce
s-a întâmplat. Copilul trebuie încurajat
să spună ce simte atunci când este furios,
ce l-a deranjat în momentul în care a
izbucnit;
• Este bine ca înainte de orice discuţie
copilul să fie lăsat să se calmeze, părintele
trebunid să se asigure că cel mic nu îşi
poate face rău sau că nu va distruge ceva;
• Trebuie ascultată şi versiunea copilului
îninte de a-l acuza de ceva sau de a-l
pedepsi, deoarece nedreptatea este
una dintre cele mai frecvente surse ale
acceselor sale de furie sau agresivitate;
29
Şcoala Părinţilor
• Copilului nu i se face morală atunci
când este furios şi agitat, deoarece asta îi
enervează şi mai tare;
• După ce s-a calmat, copilului trebuie să
i se explice unde a greşit, unde au greşit
ceilalţi şi cum trebuie să procedeze pe
viitor;
• Copilul trebuie ajutat să înţeleagă că toţi
oamenii pot avea motive de mânie, dar nu
toţi se manifesă violent. Trebuie să i se
explice că oamenii care au voinţa slabă se
stăpânesc cel mai greu;
• Copilul trebuie să fie ajutat să să vadă
ce dezavantaje îi aduce furia (jignirea
prietenilor, pierderea lor, distrugerea
lucrurilor, accidentările, etc);
• Să îl ajute să îşi dezvolte vocabularul,
pentru că este posibil ca lipsa cuvintelor să
îl determine să fie violent;
• Să fie atent la propriile manifestări în faţa
copilului, deoarece, de foarte multe ori,
comportamentul agresiv al părintelui este
indus chiar de părinţi.
Nu trebuie uitat faptul că accesele de
furie sunt însoţite de o creştere a nivelului
adrenalinei în sânge. Aceasta, în cantitate
crescută, poate acţiona ca un drog cu efect
devastator asupra organismului. Ca orice drog,
poate da dependenţă. Cu cât copilul se supără
mai tare, cu atât îşi iese din fire mai uşor.
Furia, exploziile de supărare ajung să distrugă
sănătatea copilului şi îl pot transforma în timp
într-un adult dificil şi bolnav.
Hiperactivitatea cu deficit de atenţie
În general, un copil sanatos este un copil
activ, curios şi interesat de ceea ce se întamplă
în jurul sau. Sigur, nivelul de activism şi de
curiozitate difera de la un copil la altul. La un
moment dat, fiecare copil poate avea momente
în care este mai agitat decât de obicei sau
poate avea dificultăţi în realizarea unei sarcini.
Nu înseamnă neaparat că acel copil are o
problemă, ci poate respectivul comportament
este rezultatul oboselii, sau al suprasolicitării.
Ceea ce diferenţiază un copil cu dezvoltare
normală de un copil cu hiperactivitate este
frecvenţa şi intensitatea cu care apar apar
30
anumite manifestări cum ar fi: comportamentele
impulsive, hiperactivitatea şi dificultăţile de
concentrare a atenţiei.
1. Comportamentele impulsive
Definitoriu pentru copiii hiperactivi este faptul
că, spre deosebire de copiii cu dezvoltatre
normală, acţionează în virtutea primului
impuls, fără a gândi înainte şi fără a lua în
calcul urmările. Dorinţa lor imediată şi actuală
este cea care primează, neputând să amâne
realizarea ei până la un moment mai potrivit
sau până atunci când consecinţele realizării ei
nu vor pune probleme.
Ex: un astfel de copil va ceda primului impuls
de a se juca cu mingea în sufragerie (chiar
dacă există riscul de a sparge vaza mamei),
nemaiavând rabdare cinci minute până când
tata îl va duce în curte sau în parc.
Copilul hiperactiv se comportă imatur în
raport cu vârsta pe care o are, dând de multe
ori impresia că are o vârstă mintală mai mică
decât în realitate.
Ex: Răspunde înainte ca întrebarea să îi fie
adresată complet sau îi întrerupe frecvent pe
ceilalţi atunci când vorbesc.
2. Hiperactivitatea
În special la vârstă mică (grădiniţă şi clasele
primare), copiii hiperactivi se evidenţiază prin
nelinişte premanentă şi agitaţie exagerată.
De cele mai multe ori aceste manifestări se
manifestă foarte intens în situaţiile în care li se
cere să stea liniştiţi. Chiar dacă le este atrasă
atenţia, se liniştesc pentru câteva secunde,
după care revin la manifestările anterioare.
Ex: Un copil hiperactiv se va ridica în picioare,
va pleca de la loc sau va vorbi în timpul
activităţilor şcolare sau în timpul activităţilor
de la grădiniţă.
3. Dificultăţile de concentrare a atenţiei
Copilor le este greu să se concentreze mult
timp la aceeaşi activitate, în special atunci când
sunt mici. Cu cât vor înainta în vârstă, cu atât
se vor concentra mai bine. În cazul copiilor
hiperactivi cu deficit de atenţie, concentrarea
pe sarcina va fi dificilă, uneori indiferent de
vârsta pe care o au. Astfel de copii sunt uşor
de distras cu ajutorul stimulilor externi şi din
această cauză multe sarcini nu pot fi finalizate.
Aceste probleme apar în special în cazul

activităţilor impuse sau a celor care presupun
efort intelectual (ex. Efectuarea temelor de
casă). Copiii mai mari se pot concentra pe
parcursul activităţilor preferate, dar nu şi
asupra celor impuse de alţii. La preşcolarii
mici aceste manifestări apar şi în activităţile
libere, alese de ei. Chiar dacă la început copilul
manifestă interes faţă de sarcină, acesta dispare
în scurt timp şi copilul se orientează spre altă
activitate.
Deşi în ultimul timp manifestările de
hiperactivitate la copil sunt destul de frecvente,
nu există o explicaţie clară pentru cauzele
care duc la apariţia acestora. Totuşi, opinia
majorităţii oamenilor de ştiinţă consideră că
este vorba despre mai mulţi factori cum ar fi:
factorul genetic,tulburarea funcţiilor cerebrale,
mediul familial şi factorul educaţional.
a) Factorul genetic
Studiindu-se care este importanţa acestui factor
în apariţia hiperactivităţii cu deficit de atenţie,
s-a constat că majoritatea părinţilor care au
copii hiperactivi îndeplineau criteriile clinice
pentru diagnosticarea unei tulburări psihice. În
plus, multi dintre taţii acestor copii suferiseră
şi ei de hiperactivitate cu deficit de atenţie în
copilărie.
b) Tulburarea funcţiilor cerebrale
Anumite studii scot în evidenţă diferenţele
anatomice ale creierului între subiecţii
hiperactivi şi cei care nu suferă de această
tulburare. Există anumiţi autori care afirmă că
modul în care se dezvoltă neuronii fătului între
a cincea şi a şaptea lună a vieţii intrauterine
poate detemina apariţia hiperactivităţii.
c) Factorii de mediu
Capacitatea copiilor de a avea un anumit nivel
de concentrare intelectuală şi afectivă este mult
influenţat şi de abilitatea părinţilor de a stimula
aceste comportamante ale copiilor. Pentru
copiii care provin din familii organizate acest
lucru se realizează relativ uşor, în timp ce copiii
care provin din medii familiale dezorganizate
au dificultăţi în acest sens. Atenţia copilului
poate fi uşor perturbată într-un mediu familial
dominat de conflicte, sau într-un mediu dominat
de anxietate sau teamă.
De obicei, părinţii copiilor hiperactivi au
impresia că nimic nu merge bine şi copilul lor
are doar probleme. Dacă se doreşte obţinerea
Şcoala Părinţilor
modificării comportamentului copilului este
necesar ca părinţii să stabilească clar ce anume
doresc să schimbe şi cum pot obţine această
schimbare. În acest scop trebuie definită clar
problema aşa cum se realizează în exemplul
următor:
1. Descrierea concretă a problemei
comportamentale
Copilul nu reacţionează atunci când îi spun
sau îi cer ceva.
2. Descrierea situaţiilor concrete în care apre
problema
Atunci când îi cer să îşi facă temele.
3. Cum reacţionează de obicei părintele la
comportamentul problematic al copilului?
Ridic vocea şi devin nervos.
4. Cum reacţionează copilul în astfel de
situaţii?
Se preface că nu aude, comentează sau chiar
plange.
5. Cum se sfârşeşte de cele mai multe ori
situaţia?
Strig la el şi îl ameninţ cu o pedeapsă.
6. Cât de des apare problema?
Aproape zilnic.
7. Este posibil ca problema să nu apară sau
să se manifeste în forme mai uşoare?
Dacă are puţine teme pentru acasă.
8. Cum reacţionează părintele în situaţiile în
care problema nu se manifestă intens?
Nu spun nimic.
Pentru copiii hipeactivi cu deficit de
atenţie există anumite tipuri de intervenţie care
se realizează în trei direcţii: la nivelul familiei,
al şcoalii/grădiniţei şi la nivelul copilului
însuşi.
• Familie
• Reducerea experienţelor negative în
relaţia părinte-copil;
• Evidenţierea şi întărirea comportamentelor
pozitive ale copilului;
• Incurajarea formarii unui ataşament de tip
securizant între copil şi părinţi;
• Mediul instructiv-educativ
• Cooperare între părinţi şi cadrele didactice
(educatoare, învăţătoare);
• Înlăturarea cauzelor care duc la performanţe
şcolare scăzute;
• Copil
31
Şcoala Părinţilor

6. CUM SĂ COMUNICĂM EFICIENT CU COPILUL

“Un copil poate oricand sa invete un adult trei lucruri:
cum sa fie multumit fara motiv,
cum sa nu stea locului niciodata si cum sa ceara
cu insistenta ceea ce isi doreste.” - Paulo Coelho
Capitol întocmit de psih. Alina Sîrbu când vrea să ofere soluţii care nu se suprapun
Pentru a menţine o relaţie bună cu copilul peste perspectivele şi nevoile copilului.
este important ca dumneavoastră să comunicaţi 7. „Cloşcă”
eficient cu el. Comunicarea eficient ă constituie În acest caz, părintele înceracă să îl asigure pe
un ingredient esenţial pentru educarea copilului. copil că totul este în regulă, când de fapt nu
Exististă un principiu conform căruia dacă veţi este deloc aşa.
comunica cu propriul copil ca şi cu un prieten, O comunicare eficientă părinte copil se
relaţia se va îmbunătăţi, iar dacă vă veţi trata bazează în primul rând pe respect reciproc.
prietenii ca pe un copil, relaţia cu aceştia va Aceasta presupune ca părinţii şi copii să-şi
avea de suferit. exprime sentimentele pe care le au unul faţă
Bariere în comunicarea cu copilul de altul, în mod onest şi să se accepte unii
Rolurile pe care le adoptă uneori părinţii pe ceilalţi. Puteţi să nu fiţi de acord cu ceea
pot împiedica manifestarea emoţiilor la copii. ce spune copilul, însă trebuie să îi arătaţi că
Aceste roluri pot deveni adevărate bariere în îi acceptaţi şi că îi înţelegeţi sentimentele.
comunicarea cu copilul. Rolurile pot fi acelea Îi puteţi arăta acest lucru prin tonul vocii
de: adoptat, prin cuvintele pe care le folosiţi şi prin
1. Comandant comportamentul nonverbal (mimică, postura
Părintele care adoptă acest rol doreşte să corpului).
ţină lucrurile sub control şi îi cere copilului Comunicarea, ca bază a educării presupune
să se supună imediat. Ordinele, comenzile şi două aspecte importante:
ameninţările sunt uneltele pe care le foloseşte 1. Ascultarea reflexivă
„comandantul”. Comunicarea mesajului
2. Moralizator
Este părintele care foloseşte frecvent expresia 1. Ascultarea reflexivă
„ar trebui sa”. Ascultarea reflexivă implică înţelegerea a
3. Atotştiutor ceea ce copilul vrea să spună şi apoi repetarea
Părinţii care adoptă acest rol încearcă să le ideilor exprimate într-un mod în care acesta să
arate copiilor că adulţii, având o experienţă se simtă acceptat şi înţeles.
bogată de viaţă cunosc toate răspunsurile. Comunicarea poate fi verbală şi nonverbală.
4. Judecător Când răspundem prin acceptarea sentimentelor
În acest rol părintele dă verdictul vinovăţiei copiilor atât verbal cât şi nonverbal, nu facem
copilului fără a analiza situaţia. El va arăta altceva decât să încurajăm comunicarea.
că are întodeauna dreptate, în timp ce copilul În comunicarea cu copiii este utilă
greşeşte. folosirea cuvintelor care reflectă intensitatea
5. Critic emoţiilor, fiind astfel posibilă transmitera
Este părintele care este interesat să demonstreze faptului că aţi înţeles nuanţele sentimentelor
că el are dreptate, dar în plus foloseşte exprimate de către aceştia.
ridicularizarea şi sarcasmul pentru a demonstra Exemple:
acest lucru copilului. „Eşti extrem de supărat pe tata.”
6. Psiholog „ Eşti foarte trist pentru că ţi-ai pierdut
Acest tip de părinte încearcă să analizeze jucăria.”
problema. Cu cele mai bune intenţii acest Răspunsul la mesajele nonverbale este la fel de
părinte vrea să audă toate detaliile pentru a important ca şi în cazul mesajelor exprimate
pune întrebări. Partea neplăcută intervine atunci verbal.

32
 Şcoala Părinţilor
Exemple:

„Când zâmbeşti astfel, pari foarte fericit.”

„Modul în care te încrunţi îmi spune că nu eşti de acord.”
Pentru a şti că este ascultat, copilul trebuie să primească un răspuns. Există două feluri de
răspunsuri: închise şi dechise.
Răspunsul închis indică faptul că cel care ascultă nu a auzit şi nu a înţeles ceea ce i s-a spus.
Este un tip de răspuns care blochează comunicarea.
Răspunsul deschis indică faptul că cel care ascultă a auzit ceea ce i-a spus cealaltă persoană
şi că a înţeles mesajul din spatele cuvintelor.

Afirmaţia copilului Răspuns închis Răspuns deschis

„Eşti cea mai rea mamă „Să nu mai vorbeşti „Se pare că eşti foarte
din lume!” niciodată aşa cu mine!” supărat pe mine.”
„Nu vreau să fac!” „ Nu vorbi aşa!” „Pare să-ţi fie greu”

Este important ca atunci când reflectăm Stupid Nefericit

sentimentele pe care le exprimă copilul să Doborât
o facem într-un mod cât mai specific. Pentru Stânjenit Dezamăgit
acesta este important să folosim cuvinte care Respins
exprimă sentimente. Neiubit Speriat
Inferior
a. Cuvinte care exprimă bucuria: Vinovat

Acceptat Apreciat Fericit Există situaţii în care nu se recomandă

Capabil ascultarea reflexivă. Folosirea ei neadecvată
Confortabil Încrezător Încurajat poate să îl facă pe copil să evite comunicarea.
Emoţionat Identificaţi situaţiile în care copilul doreşte să
Bucuros Relaxat Recunoscător vorbească şi pe cele în care preferă să păstreze
Împlinit tăcerea. Uneori, ascultarea reflexivă poate
Iubit Mulţumit Mândru să funcţioneze ca şi recompensă pentru un
Eliberat comportament greşit al copilului. De exemplu,
Respectat Satisfăcut dacă el continuă să aducă în discuţie aceeaşi
problemă, aceasta se poate datora faptului
b. Cuvinte care reflectă supărarea: că a descoperit că astfel obţine atenţie. În
această situaţie, ascultarea reflexivă nu face
Fără speranţă Rănit altceva decât să întărească un comportament
Furios nedorit. Atunci când copilul aduce în discuţie
Inadecvat Anxios o anumită problemă doar pentru a capta atenţia
Incapabil părintelui, răspunsul eficient ar putea fi: „Am
Plictisit Părăsit discutat această problemă de câteva ori; cred
Învins că nu pot să te ajut dar sunt sigur că vei putea
Mizerabil Trist să o rezolvi şi singur.” Dacă totuşi copilul
Nerespectat insistă, rămâneţi tăcut şi ocupaţi-vă de altceva
Descurajat În dubiu sau schimbaţi subiectul.
Neîndreptăţit Când părinţii folosesc pentru prima dată

33
Şcoala Părinţilor
ascultarea reflexivă, copiii pot avea la început
o reacţie mai puţin plăcută. Poate avea această
reacţie pentru că este ceva nou pentru el;
nu forţaţi nota şi acceptaţi ritmul copilului;
amintiţi-vă că aceasta este o experienţă nouă
pentru el, care poate fi incomodă.
1. Comunicarea mesajului
Este important să comunicaţi într-un
fel care permite ca sentimentele şi intenţiile
dumneavoastră să fie înţelese de copil. Un mesaj
formulat la persoana întâi este un mesaj prin
care se i se transmite copilului ce sentimente au
provocat comportamentul sau afirmaţiile sale,
fără ca acesta să se simtă învinovăţit.
Etape în construirea mesajulului:
1. Descrieţi comportamentul care vă
afectează pe dumneavoastră (doar descrieţi-l,
7. CUM SĂ NE COMPORTĂM ÎN SITUAŢIA APARŢIEI UNUI CONFLICT PĂRINTE-
COPIL
„Copilul este ca o oglindă care te ameţeşt puţin (...)
Totdeauna copilul te intimidează ca şi când ştie el ce ştie...”
Capitol întocmit de: psih. Iasna Boghicevici
Prezentul capitol îşi propune următoarele
obiective:
• Identificarea comportamentului
problematic al copilului care declanşează
conflictul,
• Interpretarea oferită de părinte
comportamentului problematic al copilului
(cauzele acestuia, ce urmăreşte copilul
prin comportamentul respectiv/ce vrea de
fapt să comunice, etc),
• Surprinderea propriei reacţii emoţionale
a părintelui în momentul conflictului în
plină derulare
• Conştientizarea registrului de pedepse
utilizate în disciplinarea copilului
• Analiza contextului din perspectiva
rolului de copil
Ce este conflictul?
Conform definiţiei Dicţionarului Explicativ
al Limbii Române, conflictul presupune
o neînţelegere, un dezacord între părţi.
Întotdeauna într-un conflict sunt implicate
34
nu învinovăţiţi pe nimeni pentru el):
„Când nu vrei să te speli pe dinţişori...”
2. Exprimaţi-vă sentimentele în legătură
cu consecinţele comportamentului asupra
dumneavoastră:
„...mă îngrijorez că s-ar putea să faci carii...”
3. Descrieţi consecinţele:
„...şi astfel va trebui să mergem la
stomatolog.”
Nu este o bligatoriu ca să folosim toate
aceste părţi atunci când construim un astfel
de mesaj. În funcţie de situaţie, unele pot fi
excluse. Atunci când exprimaţi aceste mesaje,
comunicaţi copilului verbal şi nonverbal ca are
valoare şi că îl respectaţi.
Antoine de Saint-Exupery
două sau mai multe părţi (în acest caz părinţii
şi copiii) care au opinii diferite cu privire la
tema abordată iniţial în discuţie.
Prezenţa conflictelelor în cadrul sistemului
familial, în special în cadrul subsistemului
părinţi-copii face parte din realitatea oricărei
familiei. Cele mai frecvente conflicte şi
divergenţe între părinţi şi copii apar în cele
mai inedite momente ale zilei având ca factor
declanşator situaţii diverse (luarea unei note
mici la şcoală, cearta care se finalizează cu
reproşuri sau mai rău cu bătaie între fraţi,
spargerea unei farfurii din serviciul primit
de la bunica, etc.), care determină din partea
părinţilor un răspuns atât emoţional (supărare,
furie) cât şi comportamental (ridicarea tonului,
aplicarea unei pedepse, interzicerea activităţii
preferate, etc., ).
De cele mai multe ori reacţia părinţilor este
influenţată de aprecierea pe care o realizează
odată cu cotarea subiectivă a acţiunilor
copilului. Aceasta este oferită de modalitatea
de raportare, în calitate de părinţi, la o anumită

situaţie, felul în care reacţionăm – emoţiile pe
care le simţim.
Cum debutează un conflict?
Ceea ce se întâmplă într-un conflic a fost
comparat de multe ori cu un aisberg. Modelul
‘aisbergului’ ne dă de înţeles că doar o mică
parte a conflictelor este vizibilă la suprafaţă.
Şase şeptimi dintr-un aisberg se află sub apă,
invizibile – ele sunt cele care determină însă
dimensiunea şi comportamentul aisbergului.
Modelul ‘aisbergului’ este folosit de multe
ori pentru a arăta că doar o parte din cele
ce se întâmplă în cadrul unui conflict şi din
dinamica conflictului este accesibilă în mod
direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici
trebuie mai mult ghicite, motiv pentru care
este important să identificăm cauza care
determină comportamentul copilului.
Ca să răspundem la această întrebare o să
luăm ca exemplu o situaţie ipotetică din cadrul
unei familii oarecare.
Situaţie: un copil aflat în camera de zi
aruncă intenţionat cu piesele de lego pe covor.
Ce se întâmplă cu copilulul,
Urmează a fi pedepsit?
Cum reacţionează mama copilului atunci
când vede dezordinea din cameră?
Înainte de a realiza o analiză a acestei
situaţii enunţate mai sus o să purcedem la
o delimitare a etapelor care declanşează un
conflict între mamă şi copil. În acest sens am
identificat următoarele etape care se succed în
construirea unui conflict:
• Comportamentul copilului care
declanşează conflictul – aruncarea pieselor
de lego pe jos,
• Cauzele care determină aruncarea de către
copil a pieselor de lego- plictiseala, nevoia
de a atrage atenţia părintelui
• Reacţia spontană a părintelui – atenţionarea
copilului să înceteze, utilizarea unor
etichete negative la adresa copilului
• Dacă copilul continuă , la părinte se
declanşează un şir de gânduri, acesta
interpretând fapta copilului – face asta
intenţionat , ca să mă inerveze
• Declanşarea emoţiilor la părinte – un set de
emoţii (furie, supărare, tristeţe, enervare)
combinate cu alte acţiuni
Şcoala Părinţilor
• Aplicarea unei metode disciplinare
copilului în funcţie de interpretarea reacţiei
acestuia – pedeapsirea copilului
• Manifestarea unui sentiment de
culpabilitate în urma aplicării pedepsei
copilului.
• Alte metode folosite de părinte şi care
determină un răspuns negativ al copilului
încurajând dezvoltarea unui conflict sunt :
• Blamarea – tu esti de vină,
• Etichetarea – eşti prost,
• acuzarea – din cauza ta ...,
• sarcasm – desigur, tu ai dreptate,
• ameninţare – dacă nu faci ... şi
• dezaprobare – iarăşi nu ai dus gunoiul.
Ciclicitatea desfăşurării etapelor specifice
unui conflict, enunţate mai sus, transpuse în alte
situaţii conflictual familiale cu referire directă
la relaţia copilului cu părintele presupune o
aceaşi finalizare a situaţiei conflictuale - cearta/
dispută. Această succesiune de etape ar putea
avea un alt traseu evolutiv încă de la a doua etapă
dacă atitudinea părintelui ar fi fost alta, acesta
atribuind o altă conotaţie comportamentului
copilului. Dacă în această situaţie părintele
ar fii presupus că „copilul se plictiseşte sau
nu se descurcă, are nevoie de ajutorul său”
reacţia emoţională şi comportamentală a
acestuia se schimbă radical, părintele venind
în întâmpinarea nevoilor copilului prin oferirea
de noi alternative (oferire de ajutor, propunerea
unei noi activităţi , etc.,).
Observaţii relevante
Copiii pot uneori declanşa în mod
spontan şi neintenţionat o situaţie potenţial
generatoare de conflict, însă ca aceasta situaţie
să se transforme într-un conflict este nevoie
şi de „ ajutorul” părintelui, acesta încurajând
apariţia conflictului prin aprecierea negativă a
comportamentului copilului.
Ceea ce se întâmplă într-un conflict a
fost comparat de multe ori cu un aisberg.
Modelul ‘aisbergului’ ne dă de înţeles
că doar o mică parte a conflictelor este
vizibilă la suprafaţă. Şase şeptimi dintr-
un aisberg se află sub apă, invizibile – ele
sunt cele care determină însă dimensiunea
şi comportamentul aisbergului. Modelul
35
Şcoala Părinţilor
‘aisbergului’ este folosit de multe ori propria conduită ci la propria identitate - el
pentru a arăta că doar o parte din cele ce fiind cel rău, cel prost, cel care nu reuşeşte
se întâmplă în cadrul unui conflict şi din niciodată să ducă până la final o activitate,
dinamica conflictului este accesibilă în mod etc., întrucât copilul rezonează emoţional la
direct. Celelalte părţi ale acestei dinamici implicaţia morală a pedeapsei.
trebuie mai mult ghicite, motiv pentru care Tot prin definiţie pedeapsa exprimă şi
este important să identificăm cauza care forţa autorităţii părinteşti.
determină comportamentul copilului. Pedeapsa se comunică prin expresii care
de obicei sunt reprezentate de ameninţări sau
injurii la adresa copilului şi care rănesc copilul,
lipsit de apărare. Părinţi se simt îndreptăţiţi
în a apela la pedeapsă ca mijloc de educare a
copilului astfel prin forţa pe care le-o conferă
autoritatea parentală.
Caracteristicile pedepsei sunt
următoarele:
• Exprimă forţa /puterea autorităţii
parentale – „ Fă asta pentru că aşa îţi spun
eu!”
• Presupune supunerea – “ Nu mă
interesează ce spui tu, oricum eu ştiu mai bine
decât tine!”
• Implică judecata morală – „ Nu eşti
Cum soluţionăm un conflict? bun de nimic!”
Părinţii recurg la două alternative cu implicaţii Este centrată pe persoană şi nu pe faptă – „
diferite pentru copil, respectiv pentru sistemul Nu pot să contez niciodată pe tine!”
familial, pentru a finaliza un conflict . • Ameninţă pierderea unor privilegii – „Nu
1. Prima alternativă, şi cea mai la îndemână, te mai iubesc!”
pentru părinte este pedepsirea copilului
pentru „boacăna” tocmai înfăptuită de acesta. Ce implicaţii are pedeapsa asupra copilului?
Pedeapsa, din perspectiva părintelui, are rol În funcţie de caracteristica pedepsei
de a stopa imediat acţiunile nepermise ale percepută de copil , efectele de diversifică,
copilului cât şi de a anula în viitor un astfel de
copilul oferind un răspuns emoţional complex.
comportament. Însă din perspectiva rolului de Enumerăm pe scurt reacţiile emoţionale şi
copil lucrurile sunt văzute altfel. comportamentale care se pot evidenţia la copil
în urma aplicării pedepseide către părinte:
Ce este pedeapsa şi cum este percepută de • Nesupunere, izolare
copil? • Dorinţă de răzbunare
Pedeapsa reprezintă o măsură de • Lipsă de autodisciplină
represiune, sancţiune aplicată celui care a • Resentimente
săvârşit o greşeală.Putem considera pedeapsa • Teamă, confuzie
o măsură care determină la copil foarte multă • Nesupunere
nesiguranţă, aceasta perturbând sistemul • Sentimente de vinovăţie
de valori a copilului asimilat din sistemul • Stimă de sine scăzută
familial. • Dorinţa de „a fi chit” asociate cu nevoia
Deşi pedeapsa este aplicată de părinte de „revanşă”
copilului pentru fapta săvârşită, în realitate • Sentimente de respingere
acesta percepe pedeapsa focalizată pe propria • Nu poate lua decizii singur
persoana. Cu aceasta ocazie copilul îşi oferă • Nesiguranţă
o interpretare eronată cu referire nu atât la • Sentiment de insecuritate

36

• Neascultare
• Sentimente de inferioritate
• Comportamente „sfidătoare” la adresa
părinţilor
Sentimentele enumerate mai sus se
declanşează în copil atunci când duce o viaţă
plină de interdicţii şi lipsit de posibilitatea de a
experimenta diferite situaţii sunt adesea negative
şi rezultatele se resimt la vârsta adolescenţei.
Dintre efectele care rezultă în urma aplicării
pedepselor putem aminti: nesupunere, dorinţă
de răzbunare, izolare, lipsă de autodisciplină,
iresponsabilitate, resentimente, teamă, confuzie,
vinovăţie, stimă de sine scăzută, respingere
din partea părinţilor, nu poate lua decizii
singur, nesiguranţă, insecuritate, sentiment de
inferioritate, comportament „sfidător”. Acestea
sunt doar câteva din sentimentele care erup
în sufletul copilului în urma unui tratament
plin de neînţelegere din partea părinţilor.
Sunt mulţi părinţi care recurg la pedeapsă din
considerentul că şi ei la rândul lor au suferit
pedepse şi îşi imaginează că acesta este un
mod normal de a se comporta cu copilul lor.
Alţii recurg la pedeapsă din teamă, teama de a
se deschide în faţa copilului, teama de a nu da
greş.
Pedeapsa este şi o modalitate prin care se
produce o ruptură între părinte şi copil datorită
„ecranului emoţional” care se interpune între
părinte şi copil în acele momente de tensiune.
În cazul bătăii, lucrurile stau şi mai rău.
2. Cea de-a doua alternativă care poate
fi utilizată de părinte în soluţionarea unui
conflict iscat de comportamentul copilului
presupune parcurgerea unor etape care ne
8. CUM SĂ NE DISCIPLINĂM COPILUL: PEDEAPSĂ VERSUS RECOMPENSĂ
„Cand vrei sa lauzi un copil lauda-i faptele, nu-l lauda pe el.
Facand astfel vei incuraja comportamentul, nu mandria”
Capitol întocmit de: psih. Alina Ghighilicea
Să fii părinte reprezintă un full-time job, iar
caracteristicile acestui job le înveţi permanent.
În relaţia cu copilul se poate întâmpla să îţi
pierzi răbdarea, să nu ştii cum să acţionezi, să
nu ştii cum de s-a ajuns într-o anumită situaţie,
Şcoala Părinţilor
oferă posibilitatea transmiterii unui răspuns
emoţional şi verbal
Ce putem face când suntem supăraţi ?
• Să încercăm să înţelegem pe cât
posibil motivele care se ascund în spatele
comportamentului
• Să ne acceptăm propriile emoţii
negative care încep să se acumuleze treptat
odată cu interpretarea negativă acordată
comportamentului manifestat de copil –
ok , sunt nervos, nu sunt nici primul nici
ultimul
• Să conştientizăm faptul că suntem
responsabil de activarea propriului răspuns
emoţional ex.: sentimentul de supărare apare
datorită modului ales de a gândi şi a aborda
situaţia respectivă – tu, ca părinte, te-ai enervat
prin felul în care ai interpretat comportamentul
respectiv
Să tolerăm propria supărare – e normal ca un
copil să fie activ, gălăgios
Să amânăm, la modul voit şi intenţionat
exteriorizarea răspunsului emoţional însoţit în
acel moment transpunerea în act a represaliile
până la instalarea convingerii că vă puteţi
pronunţa obiectiv, pe un ton rezonabil, cu
privire la situaţia creată de copil
Să exprimăm, la persoana I, copilului ce
răspuns emoţional a declanşat comportamentul
lui – pe mine m-a supără comportamentul tău..
Să păstrăm o atitudine non- agresivă atunci
când vă autodezvăluiţi emoţiile
Să identificăm împreună cu copilul soluţii pentru
a dezactiva conflictul creat de comportamentul
copilului – cereţi copilului să vă ajute în a găsi
alternative la situaţia creată.
să nu înţelegi comportamentul lui, să recurgi la
soluţii pe care apoi le regreţi.
Fiecare părinte simte aceste lucruri la
un moment dat. Adesea părinţii îşi folosesc
puterea, devin autoritari şi cred că doar aşa
pot să facă faţă copilului neascultător.
37
Şcoala Părinţilor
Gama pedepselor este foarte largă, de la
interzicerea desfăşurării unei activităţi care îi
face plăcere copilului (de exemplu ieşitul afară
şi uitatul la televizor), privarea de obiecte,
dulciuri, calculator, până la pedeapsa corporală
( exluzând bataia, ci ne referim la pedepse de
genul statului în genunchi la colţ).
Nu orice “greşeală” trebuie corectată în acelaşi
mod sau cu acelaşi impact asupra copilului.
O alta categorie de părinţi, pentru a preveni
anumite acte nesăbuite sau nedorite de la copil,
recurg nu la pedeapsa, ci la recompensă. Şi
gama recompenselor este largă şi de asemenea
capcanele acestei practicii sunt foarte multe şi
mari.
Câtora dintre noi nu le este cunoscută
fraza: “daca vei lua premiu anul acesta îţi
vom lua calculator” sau “daca te speli pe
dinţi în fiecare seară vei putea să te mai uiţi
la televizor o oră”.
A recompensa copilul pentru un anumit
gen de activitate pe termen lung poate duce
ulterior la asocierea totală a acelei activităţi cu
recompensa. De cate ori nu aţi auzit din partea
copilului replici de genul: “dar ce-mi dai
pentru asta?” sau “nu fac decât dacă...”
Recompensarea frecventă poate duce la
comportamentul dorit doar condiţionat. De
fiecare dată când copilul va dori ceva, va “uita”
să fie aşa cum cer mama şi tata, doar pentru a le
forţa mâna la o nouă promisiune de recompensă.
Dar a face din acesta ca şi din pedeapsă o
“armă” de constrângere pentru a obţine anumite
rezultate este extrem de periculos. Recompensa
trebuie să vină ulterior faptei, mai degrabă
decât o promisiune motivantă. Încurajarea
comportamentelor dezirabile imediat după
manifestare, creşte şansa reapariţiei acestuia.
Lauda şi încurajarea sunt de multe ori practici
mult mai “sănătoase” şi care au acelaşi efect
ca şi recompensa materială. Încurajarea îi face
pe copii să aibă sentimente pozitive faţă de ei
înşişi (chiar şi atunci când au făcut o greşeală),
în vreme ce descurajarea le dă impresia că,
oricum ar proceda niciodată nu vor fi destul de
buni. Un bun mod de a trata un comportament
greşit sau un eşec este să facem diferenţa între
ce a făcut persoana respectivă şi persoana
însăşi. De exemplu, dacă fiul dvs scapă din
mână un pahar cu lapte, nu îi spuneţi cât de
38
neatent este. Încercaţi mai bine, o abordare de
genul: “Văd că ai păţit ceva cu laptele. Hai să
ştergem pe jos şi să mai încercăm o dată”. Asta
transformă un accident potenţial descurajant
într-o experienţă din care se învaţă ceva.
Atunci când copilul are un comportament
care vă place, lăudaţi-l; uneori este suficient să
arătaţi că sunteţi de acord cu ceea ce face:
♪ “Mi-a placut cum l-ai ajutat pe fratele tău.”
♪ “Mă bucur că ţi-ai făcut ordine în camera, aşa
cum te rugasem. Mulţumesc!”
Prin folosirea unui limbaj de încurajare:
♪ Demonstraţi toleranţa: „Se pare că ţi-a
plăcut…”, „Mă bucur că eşti mulţumit de…”
♪ Acordaţi sprijin: “Am încredere că vei
reuşi…”,”Cred că te vei descurca…”
♪ Subliniaţi contribuţia: “A fost frumos din
partea ta…”, “Am nevoie de ajutorul tău
pentru…”, “Apreciez că…”
♪ Recunoaşteţi efortul: “Se pare că ai petrecut
mult timp gândindu-te le acest lucru..”, “Uite
ce progrese ai făcut”
! Putem încuraja un copil prin tot ceea ce
facem. Diferenţa între o acţiune sau afirmaţie
încurajatoare şi una descurajatoare poate fi
destul de subtilă. Este de exemplu, diferenţa
dintre a spune:
- “Nu-i rău, dar dacă ai face aşa şi aşa ar fi
perfect!” – descurajator
- Arată minunat, se vede că ai pus mult
suflet! - încurajator
! Când doriţi să creşteţi frecvenţa sau durata
unui comportament folosiţi metoda bazată pe
recompensă.
Tipuri de recompense:
♪ materiale: alimente preferate, cadouri,
dulciuri, obiecte, bani, etc
♪ sociale: lauda, încurajarea, aprecierea,
acceptarea de către ceilalţi
♪ activităţi preferate: jocul pe computer,
vizionarea de filme sau desene animate,
activităţi sportive, etc
! Cum puteţi afla care lucruri sau situaţii
reprezintă recompense pentru copilul
dumneavoastră? Prin:
♪ întrebări directe: “Ce iţi place mai mult?”
“Ce obiecte te atrag?” “Ce ţi-ai dori?”
♪ observarea copilului: ce face mai des,

care jucărie sau activitate o alege mai frecvent
! Iată câteva forme de recompensă:
♪ lăudaţi eforturile copilului; din când în când
şi în faţa altor persoane
♪ faceţi din fiecare realizare o sarbătoare
(aranjaţi o cină specială având copilul drept
invitat de onoare pentru un calificativ superior
la un test important, intrarea în echipa
de fotbal a şcolii, chiar şi pierderea primului
dinte, fără lacrimi)
♪ organizaţi unele activităţi plăcute (în parc, la
teatru, la cofetărie…)
♪ creaţi un cuvânt secret, un semn sau un
gest de afecţiune pe care să-l ştiţi numai
dumneavoastră şi copilul
♪ micile cadouri realizate de el pentru
dumneavoastră expuneţi-le într-un loc special,
vizibil
♪ zâmbiţi prietenos, îmbrăţişaţi-l, descrieţi-vă
sentimentele personale faţă de conduita lui
! Reguli în acordarea recompenselor:
♪ nu se promite o rasplată ce nu poate fi
Exemple:
Aşa NU
Eşti un copil dezordonat! Cum poţi avea aşa
dezordine?!
Dacă eşti cuminte, vei primi ….
Nu am crezut niciodată că ai să reuşeşti.
Ce vrei să mănânci?
Cu ce vrei să te îmbraci?
Vrei să te duci la joacă?
Dezbracă-te!
Dacă nu te astâmperi imediat, vei sta singur în
casă, plecăm la bunica făra tine!
Adolescenţa ca punct de trecere spre
viaţa adultă poate fi considerată o perioadă
dificilă atât pentru copil cât şi pentru părinţii
săi, deoarece limitele acestei vârste sunt neclare
şi schimbătoare. Provocările adolescenţei sunt
multiple, iar părinţii trebuie să le facă faţă cu
paşi mai mici sau mai mari. Adolescenţii îşi
doresc o evadare din mediul cotidian, însă în
acelaşi timp au nevoie de control şi libertate,
dar nu este simplu să găsească echilibrul între
cele două.
Şcoala Părinţilor
acordată
♪ nu rasplăti mâine ceea ce ai pedepsit azi
♪ descoperă şi apreciază atitudinile copilului
la justa lor valoare, nu-i crea o falsă părere
despre propria sa valoare
Educaţia exclude total ideea pedepsei?
Pedeapsa educativă urmăreşte întotdeauna o
finalitate pozitivă, ea nu este o explozie oarbă
de furie.
O încruntare din sprâncene, o atitudine
de dezaprobare, un gest, tonul vocii sau o
anumită tonalitate a climatului familial sunt
pedepse mult mai eficiente decât pedeapsa care
produce suferinţă fizică ori morală rece, crudă,
distructivă.
Pedepsele cele mai eficiente şi cele mai
inofensive sunt acelea care apar ca acte de:
♪ Izolare sau pauza impusă - când copilul nu
va mai fi în centrul atenţiei
♪ Pierdere a unui privilegiu – când i se refuză
ceea ce îi place mai mult.
Aşa DA
Strângem jucăriile pe categorii şi punem
jucăriile la locul lor în cutii.
După ce iţi aşezi bicicleta la locul ei, ne vom
juca.
Îmi place când te văd desenând. Ce bine că ai
reuşit să desenezi asta!
Vrei ceai sau lapte la micul dejun?
Vrei să te îmbraci cu cămaşa roşie sau cea
albă?
Vrei să mergi la joacă singur sau cu cineva?
Te dezbraci singură sau te ajută sora ta?
Vino şi stai aici ca să-ţi spun ce vom face la
bunica. O să….
Stabilirea limitelor şi utilizarea
consecinţelor sunt două strategii pe care părinţii
le pot utiliza în ceea ce priveşte resemnificarea
comportamentelor fiului/fiicei lor. Adolescenţii
cărora li s-au fixat limite în comportament şi
s-au confruntat cu consecinţe ce au decurs
din asumarea anumitor comportamente, au
capacitatea de a-şi dezvolta abilităţile de
autocontrol şi prezintă raţionamente solide.
Limitele îi redirectionează pe copii şi îi ajută
să atingă obiectivele pe care părinţii le-au
39
Şcoala Părinţilor
propus pentru dezvoltarea lor. Dacă părinţii îşi
doresc ca adolescenţii să evolueze către adulţi
responsabili şi disciplinaţi, trebuie să le ofere
ocazia de a putea face anumite alegeri şi să se
confrunte cu anumite limite.
Pentru a putea stabili limite, părinţilor trebuie
să le fie foarte clar ce aşteaptă de la copiii lor
şi care dintre comportamentele acestora sunt
acceptabile. Stabilirea limitelor funcţionează
cel mai bine în contextul unei bune relaţii
părinte – copil. Dacă relaţia dintre părinte şi
copil este una pozitivă, cresc şansele ca acesta
să accepte valorile şi convingerile propuse de
adult şi să înţeleagă motivele pentru care i se
limitează comportamentul.
Este mai dificil să influenţăm un adolescent
în permanenţă criticat, corectat şi admonestat.
În această situaţie, adolescentul nu va dori
să coopereze cu părintele în rezolvarea
problemelor ci va încerca să i se opună.
Sugestii pentru trasarea limitelor
Limitele îi direcţionează pe copii şi îi ajută să
atingă obiectivele propuse. Un bun început
pentru a stabili limite este “setul de reguli
ale casei”; un copil obişnuit cu regulile
casei va manifesta frecvent şi relativ uşor
comportamente care să satisfacă şi aşteptările
celui mai exigent părinte.
- Scrieţi regulile şi afişaţi-le într-un loc
accesibil fiecărui membru al familiei. Utilitatea
acestora se dovedeşte prin faptul că exprimă
aşteptările pe care le are părintele cu privire
la anumite comportamente ale copilului;
şi de asemenea pentru că îl învaţă pe copil
comportamente adecvate.
Stabiliţi un număr limitat de reguli (5 - 7 reguli).
Prea multe reguli înseamnă un control sporit
asupra vieţii copilului. Deciziile de stabilire a
regulilor se pot lua împreună.
Stabiliţi reguli corecte şi clare. O regulă
corectă este aceea care reglementează în egală
măsură comportamentul fiecărui membru al
familiei. Astfel, regulile nu vor fi numai pentru
adolescent, ci vor deveni “regulile casei”. Este
bine ca regula să fie scurtă, formulată în cuvinte
simple, pentru a fi uşor de reţinut.
Modificarea regulilor. Regulile casei se schimbă
de-a lungul timpului, pe măsură ce copii cresc
şi devin responsabili. Regulile se schimbă de
40
asemenea în funcţie de situaţiile noi care apar.
Cheile dialogului părinte – adolescent
Cu adolescenţii prompţi în a reacţiona la cea
mai mica remarcă, comunicarea nu este uşoară.
Iată câteva “decriptări” ale unor mesaje aparent
simple…
■ critica - adolescentul descoperă că părinţii nu
ştiu chiar totul, că gusturile lor nu sunt suverane.
Atunci începe să-şi critice părinţii. Dar aceasta
este şi ocazia de a învăţa că se poate discuta
despre un subiect cu seninătate, având păreri
diferite, dar pentru asta neîncetând a-şi aprecia
părintele. Unii părinţi se simt ameninţaţi de
aceste critici şi le acordă prea mare importanţă.
Ei parentalizează adolescentul, adaptându-
şi comportamentul la fiecare dintre remarcile
lui, ceea ce este foarte destabilizator pentru
copilul lor, care la rândul său, vrea să-şi
exerseze spiritul critic, nu să îşi vadă universul
zdruncinat.
■ subiectele tabu – imaginea de sine a
adolescentului este în joc: cu cât este mai
extravagant cu atât iese mai mult în evidenţă. La
această vârstă tuturor le place să se diferenţieze
de familie, conformându-se prietenilor. Însa
adolescentul are nevoie să ştie că părinţii săi
sunt implicaţi. Aşadar, ar trebui ca părinţii să îşi
asigure copilul, dându-i sfaturi, însă lăsându-i
loc de desfăşurare.
■ limitele – cu condiţia să nu fie prea arbitrare
şi prea rigide, limitele sunt vitale pentru
adolescent. Ele îl asigură, dovedindu-i că nu este
lăsat de capul lui, abandonat. În acelaşi timp,
însă părinţii trebuie să fie atenţi la coerenţa: nu
vei mai fi credibil dacă îl admonestezi pentru
că merge periculos cu bicicleta atât timp cât
nici tu nu respecţi limita de viteză la volan.
■ dialogul – la această vârstă adolescentul
resimte nevoia de a se distanţa de părinţi,
preferând să le facă confidenţe prietenilor.
Profită de ocaziile de dialog când acestea
apar, menţinând un teren neutru, fără să arăţi
curiozitate excesivă.
■ libertatea “controlată” – adolescentul
învaţă să îşi creeze un spaţiu interior inviolabil.
Dar nu este capabil întotdeauna să îşi judece
limitele: el poate percepe întrebarea ca pe o
intruziune. Nu se pune problema de a-l hărţui,
dar nu trebuie nici să fie lăsat să se afunde în

tăcere privitor la chestiunile practice, cum ar
fi ora la care vrea să se întoarcă acasă din oraş.
■ dorinţa de a fi diferit – adolescentul vrea
să se diferenţieze, să fie nou, original. Pentru
a-şi atinge scopul nu crede nimic din ceea ce
părintele îl asigură că ştie despre această vârstă.
Dacă ar crede, s-ar simţi schematizat, încadrat
în tipare. Adolescenţii au nevoie să descopere
că sunt unici şi preţioşi.
■ intimitatea – apare nevoia de “noul paradox
al adolescenţei”: are nevoie de un balon
protector, dar în aşa fel încât să îşi facă absenţa
ostentativă. Este legitim să se poată izola în
spaţiul propriu: pentru a telefona amicilor,
pentru a trimite e-mailuri, etc. Această intimitate
trebuie respectată, de exemplu bătând la uşa
atunci când intră în camera lui. Dar nu trebuie
nici încurajată o derivă antisocială: de exemplu
fară mp3 player la masă.
Micile “provocări” în relaţia cu adolescentul
– cum să le faci faţă:
■ petrecerile – petrecerea ideală din punctul de
vedere al adolescentului este acel loc în care nu
există părinţi, în care alcoolul este din belşug,
iar fetele/băieţii sunt “cool”. Vorbiţi totuşi cu
copilul despre aceste petreceri, fiţi deschis şi nu
îl/o judecaţi. Astfel dacă la “petrecerea ideală”
lucrurile scapă de sub control, vă va suna şi va
cere ajutorul.
Faceţi următoarea înţelegere: dacă va consuma
alcool la petrecere, vă va suna să îl luaţi acasă,
este mai sănătos decât să se urce într-o maşină
condusă de un alt adolescent care a consumat
alcool. Vorbiţi despre cum intenţionează să
se distreze la petrecere. Poţi de asemenea
planifica o petrecere la voi acasă, la care să îşi
poată invita prietenii şi la care sa nu vă faceţi
simţită prezenţa. Învăţaţi copilul să facă faţă la
cele mai diverse situaţii şi să aibă încredere că
va face ceea ce trebuie astfel încât să fie bine
pentru el însuşi.
■ haine, coafură, stil vestimentar – planificaţi
împreună cu copilul o zi pentru cumpărături.
Lăsaţi-l pe el să aleagă magazinele! Negociaţi
un buget pentru haine şi accesorii şi respectă-l
cu fermitate. În cazul în care copilul greşeşte şi
depăşeşte bugetul, lasă-l să înveţe din propria
greşeală – de exemplu va plăti datoria din banii
de buzunar. Lăsaţi-l pe adolescent să îşi aleagă
Şcoala Părinţilor
singur stilul vestimentar şi negociaţi doar acele
situaţii importante în care doriţi să se îmbrace
într-un anumit fel (de exemplu: o cină formală).
Dacă adolescentul nu acordă suficientă atenţie
igienei personale, construiţi o rutină în acest
sens.
■ banii de buzunar – învăţaţi-l pe adolescent
să facă şi să administreze un buget. Puteţi
fixa o alocaţie pentru îmbrăcăminte. Învăţaţi-l
trucuri pentru a face economii – plicuri cu bani
pentru economii, pentru cheltuieli, etc. Plătiţi-l
pe copil doar pentru acele activităţi pentru
care aţi fi angajat şi plătit în mod obişnuit pe
altcineva. Atunci când rămâne fără bani într-o
situaţie în care ar avea nevoie de ei, nu îi daţi
sume suplimentare pentru că nu va şti să îşi
administreze singur bugetul.
■ prietenii – daţi-i voie copilului dvs să
petreacă timp cu prietenii în camera lui, cu uşa
închisă, fără a intra peste ei. Este ok sa bateţi la
uşa şi să cereţi permisiunea de a intra. Oferiţi
copilul numeroase oportunităţi pentru a-şi
dezvolta încrederea în sine şi a-şi conştientiza
competenţele. Astfel, îşi vor putea alege
prieteni asemeni lor. Nu îi criticaţi prietenii.
Invitaţi-i prietenii la voi acasă şi oferiţi-ă un
model pozitiv de comportament. În care în
care copilul are dificultăţi în a-şi face prieteni,
întrebaţi-l dacă are nevoie de sfaturi.
■ treburile gospodăreşti – implicaţi-vă
adolescentul în activităţi de gospodărie cât
mai variate. În timpul unei şedinţe de familie
cere-i părerea în legătură cu felul în care ar
trebui făcute treburile gospodăreşti. Construiţi
o rutină a gospodăriei şi folosiţi consecinţe
pentru a vă asigura că este respectată. Astfel,
adolescentul dvs va învăţa să îşi planifice
timpul pentru toate tipurile de activităţi.
■ “camera mea” – lasaţi-l să îşi decoreze camera
în maniera în care o doreşte. Transformaţi
curăţenia săptămanală într-o rutină a întregii
familii. Oferiti-i alternative: face curăţenie
singur sau cu ajutorul dvs. Aveţi încredere că
va face ordine în camera atunci cand va simti
nevoia. Uneori, cei mai dezordonaţi adolescenţi
devin cei mai ordonaţi adulţi.
■ întâlnirile romantice – discutaţi cu copilul
despre întâlnirile romantice, prezentându-i şi
riscurile la care se supun în cazul întâlnirilor
cu necunoscuţi. Discutaţi deschis despre sex.
41
Şcoala Părinţilor
Ascultaţi cu atenţie ceea ce are de spus copilul.
Lăsaţi-vă adolescentul să dea petreceri la voi
acasă, astfel îi veţi putea cunoaşte prietenii.
Asiguraţi-vă că adolescentul se simte valorizat
şi iubit în familie. Astfel, scade riscul de a căuta
iubire şi acceptare în contexte nepotrivite.
■ şcoala – aminţiti-vă că scopul educaţiei este
de a învăţa, nu de a lua notele cele mai mari din
clasă. Nu reacţionaţi exagerat la fiecare notă
proastă, aşteptaţi să vedeţi ce face copilul pentru
a îşi îmbunătăţi situaţia. Apreciaţi eforturile şi
fiecare progres al copilului fără să vă gândiţi
ce loc ocupă în ierarhia clasei. Încurajaţi-l pe
adolescentul dvs să aibă încredere în punctele
sale tari. Oferiti-î suport la teme din când în
când. Dacă notele sale sunt mici, încercaţi să
vedeţi din ce cauză se întâmplă acest lucru.
Fiţi realist şi obiectiv când vine vorba de
competenţele şi abilităţile copilului. Nu îi
interziceţi activităţile favorite, ca pedeapsă
pentru notele mici.
■ privilegiile: telefon mobil, mp3player, I-pod
– limitaţi timpul petrecut la calculator, pentru
jocuri, messenger, sau navigare pe internet.
În cadrul unei şedinţe de familie negociaţi cu
atenţie numărul de ore alocate acestei activităţi.
Controlaţi serverele de internet/site-urile la care
are acces. Nu cumpăraţi un televizor special
pentru camera copilului. Discutaţi despre
influenţa tv-ului şi a computerului asupra a
9. CUM ÎNVAŢĂ COPIII NOŞTRI ŞI CE STRATEGII PUTEM FOLOSI PENTRU A
STIMULA ÎNVĂŢAREA
„Şi dacă, din întâmplare, semănăm cu o găină care a clocit un ou de raţă, se cuvine să facem
din puiul ieşit cea mai izbutită raţă din lume şi nicidecum o raţă care să lase impresia că este
Capitol întocmit de psih. Alina Marcu
ÎNVĂŢAREA ŞI STRATEGII OPTIME
DE ÎNVĂŢARE
Dezvoltarea umană se realizează plecând
de la o zestre genetică, sub influenţele
educative ale mediului social, familial, şcolar.
Cadrul care valorifică atât zestrea genetică
cât şi influenţele educative este activitatea
umană. Literatura de specialitate descrie trei
tipuri de activitate umană care sunt prezente
la toate vârstele, diferită fiind doar ponderea
lor: joc, învăţare, muncă. Toate cele trei tipuri
42
ceea ce face sau a felului în care gândeşte. Nu
îi cumpăraţi telefon mobil decât în situaţii de
urgenţă. Dacă economiseşte bani pentru a-şi
cumpăra telefonul, gândiţi-vă împreună la o
modalitate de plată a facturilor.
■ mall-ul, filmele, concertele – interdicţia nu
este o opţiune la care puteţi apela deoarece nu
puteţi controla accesul copilului la acest tip de
informaţie în afara mediului familial. Profitaţi
de acest context şi rugaţi-l să vă explice de ce
generaţia lui este interesată de aceste forme de
distracţie.
Beneficiile disciplinării pozitive:
► orice comportament se va menţine atât timp
cât are o funcţie, indiferent de sancţiunile sau
consecinţele negative care îi sunt aplicate
► pentru a reduce sau elimina un
comportament indizerabil este necesar să
apară un alt comportament, dezirabil, care
îndeplineşte aceeaşi funcţie
► sancţiunile sau pedepsele nu pot reduce sau
elimina comportamentele în absenţa dezvoltării
unor modalităţi alternative de satisfacere a
funcţiilor pe care ele le au – comportamente
alternative dezirabile
► întărirea comportamentelor alternative
dezirabile este principala metodă de disciplinare
eficientă.
un pui de găină nereuşit”
A. Berge (1977)
de activitate susţin dezvoltarea umană pe
toate palierele ei: instrumental, emoţional,
întelectual, relaţional, intelectual etc. Dacă
în anii de început ai copilăriei jocul este
principala activitate prin care copilul cunoaşte
mediul şi pe sine, înaintând în vârstă, încep
să apară activităţi organizate de învăţare (ex.
activităţi la grăiniţă, apoi şcoala etc.), ulterior
apar şi activităţi de muncă (copilul are sarcini
clare în gospodărie sau la şcoală, ulterior va
avea activităţi de muncă pe perioada vacanţei

şcolare, toate acestea pregătindu-l pentru
activitatea de muncă profesională din perioada
de adult). Desfăşurarea uneia dintre activităţi
nu le exclude pe celelalte: jocul are valenţe
educative, învăţarea ia forma jocului, munca
poate lua forma jocului sau se poate învăţa prin
muncă etc. Cert este că încă de la bun început
dezvoltarea omului presupune cunoaştere,
asimilare, învăţare (indiferent de activitatea
prin care se realizează) menite să asigure
adaptare şi acomodarea omului la cerinţe şi
condiţii noi.
Ştiaţi că învăţarea...
• nu este niciodată completă?
• este individuală?
• este un proces social?
• poate fi distractivă?
• este activă?
• implică beneficii şi înseamnă schimbare?
Încă din cele mai vechi timpuri, diversele
abordări ale fiinţei umane, au evidenţiat faptul
că omul este unic şi se diferenţiază de alţi
semeni ai săi. Datorită faptului că suntem
diferiţi este de înţeles că modul în care învăţăm
este diferit. În aceste condiţii ne propunem în
cele ce urmează să ne oprim asupra stilurilor de
învăţare umane a căror cunoaştere este foarte
utilă pentru un părinte, în condiţiile în care este
necesar să ghideze şi să sprijine dezvoltarea
copiilor săi.
1.1. STILUL DE ÎNVĂŢARE
Stilul de învăţare este unic. Copiii au
nevoie să afle cum funcţionează creierul lor,
pentru a achiziţiona şi procesa cât mai eficient
o nouă informaţie, ce abilităţi sunt necesare
pentru a învăţa, cum abordează un examen, cum
rezolvă probleme, cum pot aplica o strategie.
Este legat de modul în care fiecare dintre noi
percepe lumea şi se obiectivează într-o serie de
aspecte: cum gândim, cum luăm decizii, cum
definim ceea ce este important.
Stilul de învăţare...
• se referă la preferinţa pentru metoda
prin care învăţăm şi operăm cu ceea ce am
învăţat;
• ne arată calea şi modalităţile în care
învăţăm;
• implică faptul că oamneii procesează
Şcoala Părinţilor
informaţiile în diferite moduri, care
implică latura cognitivă, elemente afective-
emoţionale, psihomotorii precum şi anumite
caracteristici ale situaţiilor de învăţare.
Fiecare dintre noi are o capacitate extraordinară
de a învăţa în diferite moduri. Pentru a determina
ce stil de învăţare avem, nu trebuie decât să ne
gîndim la cum preferăm să învăţăm ceva nou.
Ne place să asimilăm noile informaţii, abilităţi,
atitudini prin imagini, emoţii, contacte cu
persoane diferite, sunete, aplicaţii practice,
prin participare activă, directă?
Stilurile de învăţare, modurile diferite de a
cunoaşte, diferenţele între cei care învaţă
presupun strategiile efective adecvate fiecărui
stil de învăţare şi materialele de învăţare
specifice folosite. Adulţii au un rol deosebit
în a-i învăţa pe copii cum să înveţe, adaptat
nevoilor, intereselor, calităţilor personale,
aspiraţiilor, stilului de învăţare identificat. Stilul
de învăţare nu este un „dat” pe viaţă ci este o
structură flexibilă. Nu există stil de învăţare
bun sau rău. Este utilă o varietatea stilurilor de
învăţare folosite adaptat în funcţie de context.
Pentru părinte este util să înţeleagă preferinţele
specifice stilului personal de învăţare al
copilului său şi să conştientizeze care stil
de învăţare creează cea mai eficientă cale de
a înţelege şi de a opera cu noile cunoştinţe.
Ulterior sarcina părintelui este de a-l învăţa pe
copil să-şi identifice singur stilul de învăţare şi
care dintre acestea îi este cel mai util în funcţie
de situaţiile concrete cu care se confruntă.
Există mai multe stiluri de învăţare, dar în
lucrarea de faţă le vom prezenta clasificarea
cea mai utilizată şi cu cele mai mari beneficii
practice. După modalitatea senzorială
implicată sunt descrise trei stiluri de învăţare
de bază: vizual, auditiv, tactil-kinestezic.
Atunci când învăţăm, depindem de modalităţile
senzoriale implicate în procesarea informaţiilor.
Cercetările au demonstrat că 65% din populaţie
sunt vizuali, 30%- auditivi şi numai 5%- tactil-
kinestezici (Dennis W. Mills, 2002). Fiecare
persoană are un mod primar de a învăţa.
Cercetările au arătat că cei care au un stil de
învăţare vizual îşi amintesc 75% din ceea ce
citesc sau văd. O dată ce va fi identificat acest
mod, copiii împreună cu profesorii şi părinţii
pot acţiona pentru dezvoltarea lui.
43
Şcoala Părinţilor
Stilul de învăţare vizual - caracteristici deoarece poate discuta cu acesta despre
• Îşi amintesc ceea ce scriu şi citesc materialul de învăţat, se aud unul pe celălalt şi
Le plac prezentările vizuale în acest fel se clarifică.
Îşi pot aminti foarte bine diagrame, titluri de Este util să repete cu voce tare informaţiile
capitole şi hărţi, imagini noi care doresc a fi reţinute pentru o utilizare
Înţeleg cel mai bine informaţiile atunci când le ulterioară, eventul confecţionând cartonaşe cu
văd ideile principale care sunt citite şi completate
cu voce tare; ori de câte ori este posibil, copilul
Strategii pentru stilul de învăţare vizual: trebuie lăsat să citească cu voce tare pentru a-şi
• Luarea de notiţe; auzi cuvintele;
• Privirea persoanei cu care se vorbeşte; Sunt avantajaţi de prezentările orale (de
• Cei mai mulţi copii cu acest stil de învăţare exemplu, la şcoală obţin rezultate mai bune la
învaţă cel mai bine singuri; ascultările orale, de cât la lucrările scrise).
• Dacă copilul va folosi notiţele altcuiva, • Pentru reţinerea şi înţelegerea unui
este important să le rescrie pentru a le da o notă material sunt utile înregistrările orale a ideilor
personală. principale şi audierea lor.
• Utilizarea marcatoarele, culorile – pentru Stabilirea unor obiective este necesar să fie
a sublinia ideile principale; urmată de verbalizarea lor (se poate cere
• Înainte de a începe o sarcină/ temă pentru copilului să spună ce a stabilit să facă, care sunt
acasă este necesară stabilirea obiectivelor şi etapele în care va face ceea ce şi-a propus);
afişarea (scrierea) lor; este necesar ca aceste • Când citesc un material este util să parcurgă
obiective să fie cât mai vizibile, să atragă iniţial materialul rapid, de la un capăt la altul
atenţia, să fie uşor de citit; textul, să îşi fixeze anumite repere (titluri, idei)
• Înainte de a citi un material este utilă şi să verbalizeze cu voce tare aceste idei;
o trecere în revistă a întregului material – • În cazul calculelor matematice este
răsfoirea materialului şi scanarea titlurilor, necesară utilizarea foii de matematică pentru
imaginilor, schemelor etc. a încadra corect coloanele şi a efectua corect
• Spaţiul de învăţare (birou, bancă, masă de rezultatele, dar să realizeze calculul cu voce
lucru) departe de uşă şi ferestre. tare.
• Notarea ideilor principale pe cartonaşe Folosiţi culori diferite şi imagini în notiţele
colorate, repetarea şi completarea informaţiilor pe care le luaţi, în exerciţiile din carte, în fişe
lor în timp ce sunt privite cartonaşele. de lucru.
• În cazul calculelor matematice este Stilul de învăţare tactil-kinestezic -
necesară utilizarea foii de matematică pentru a caracteristici:
încadra corect coloanele şi a avea o imagine • Îşi amintesc ceea ce fac şi experienţele
clară a compoziţiei numerelor şi operaţiilor personale la care au participat cu mâinile şi
implicate; întreg
Folosire diagramelor, hărţilor, posterelor, corpul (mişcări şi atingeri)
filmelor etc. • Le place folosirea instrumentelor sau
Stilul de învăţare auditiv - caracteristici: preferă lecţiile în care sunt implicaţi activi/
• Îşi amintesc ceea ce aud şi ceea ce se participarea la activităţi practice
spune • Îşi pot aminti foarte bine lucrurile pe care
Le plac discuţiile cu covârstinii, dar şi cu le-au făcut o dată, le-au exersat şi le-au aplicat
adulţii, în grupuri mari, dar şi cele în grupuri în practică (memorie motrică)
mici • Au o bună coordonare motorie
• Îşi pot aminti foarte bine instrucţiunile, Strategii pentru stilul de învăţare tactil-
sarcinile verbale/orale kinestezic:
Înţeleg cel mai bine informaţiile când le aud • Pentru a memora, este util să se plimbe şi
Strategii pentru stilul de învăţare auditiv: să spună materialul voce tare.
• Este util să studieze cu un prieten(ă) • Când citeşte un material parţial (un
44

capitol, un fragment) dintr-o carte este necesar
să abordeze următoarea succesiune de etape:
să urmărească imaginile, să citească titlurile
capitolelor, să citească primul şi ultimul
paragraf şi apoi să identifice trăirile emoţionale
transmise de material. Este util să treacă în
revistă materialul, de la sfârşit la început,
paragraf cu paragraf.
• Dacă copilul este o fire agitată, nervoasă
este necesar să facă o serie de exerciţii pentru
mâini, degete, picioare, tălpi, părţile corpului,
să se joace cu o minge de dimensiunea mâinii
sale (ex. o minge elastică) – îl va ajuta să
rămână concentrat pe sarcină şi să nu deranjeze
alţii copii din jurul său.
• Astfel de copii pot să nu aibă randament
dacă studiază la birou sau în bancă. De aceea,
atunci când este posibil (de exemplu acasă, în
timpul pregătirii temelor) oferiţii posibilitatea
să studieze folosind un scaun confortabil, un
şezlong cu o pernă de sprijin – care să stimuleze
cât mai mult receptorii tactili de la nivelul pielii
şi să ducă la relaxare.
• Uneori, aceşti copii studiază mai uşor cu
muzică în fundal.
• Este utilă decorarea spaţiului de lucru
cu materiale colorate şi cu texturi plăcute. Se
poate folosi pentru decorare culoarea preferată
a copilului.
• Sunt necesare pauze frecvente, dar de
scurtă durată. Ritmul cel mai eficient de
desfăşurare a activităţilor de învăţare pentru
un astfel de copil, cu vârsta între 7 -10 ani
cuprinde 15-25 minute de studiu, 3-5 minute
de pauză.
• Când doriţi ca fiul/fiica dumneavoastră
să asimileze informaţii noi este util şă
confecţionaţi cartonaşe colorate în care să
includeţi ideile esenţiale, cuvintele cheie sau
imagini care să le reprezinte.
Identificarea şi recunoaşterea stilurilor de
învăţare
Un exerciţiu util pentru a vă identifica
stilul de învăţare, este de a încerca să vă amintiţi
o informaţie memorată în trecut, de exemplu,
un număr de telefon. Dacă îl vizualizaţi, îl
vedeţi cu ochii minţii cum arată, cum este scris
pe o hârtie, imaginea din momentul în care
l-aţi notat – stilul dumeavoastră de învăţare
Şcoala Părinţilor
este unul dominant vizual. În cazul în care
aveţi un stil de învăţare predominant auditiv
atunci este posibil să vă reamintiţi numărul
„reauzind”numărul aşa cum v-a fost dictat. Dacă
degetele vor căuta numărul pe telefon, fără să
privi telefonul, atunci stilul dumeavoastră este
unul dominant tactil-kinestezic. Unii oameni
au un stil de învăţare dominant puternic, alţii
au o combinaţie de mai multe stiluri.
Este util pentru adulţi, fie că sunt profesori
sau părinţi, să folosească o varietate de metode
pentru a exersa diverse strategii de dezvoltare
a stilurilor de învăţare identificate la copii. Este
foarte important ca adulţii să folosească stiluri
diferite de învăţare pentru sarcini diferite de
învăţare.
Identificarea şi recunoaşterea stilurilor de
învăţare a copiilor dumeavoastră se poate realiza
prin: observarea şi analiza experienţelor de
învăţare a acestora, pe baza descrierilor făcute
de copii despre diverse situaţii, materiale etc. (ce
verbe şi adjective şi adverbe folosesc), discuţii
cu specialişti în psihologie şi psihopedagogie,
informarea cu privire la stilurile de învăţare din
dorinţa de dezvoltare continuă, participarea la
diverse programe educaţionale cu această temă
(de ex. optimizarea stilului de învăţare, tehnici
de învăţare eficientă).
Beneficiile identificării şi dezvoltării
stilurilor de învăţare
Pentru copii:
• autocunoaştere şi identificarea punctelor
tari şi a punctelor slabe ale învăţării;
• oferă posibilitatea identificării celor mai
optime strategii de eliminare a obstacolelor
apărute în procesul învăţării;
• prevenirea neînţelegerilor dintre copii şi
părinţi;
• adoptarea unui mod personal în procesul
învăţării ceea ce are ca efect optimizarea
acestui proces;
• scăderea problemelor de comportament şi
dezvoltarea unei imagini de sine adecvate,
pozitive;
Pentru părinţi:
• înţelegerea nevoilor de învăţare ale
copiilor;
• abordarea optimă a copilului în vederea
sprijinirii şi stimulării dezvoltării lui prin
intermediul activităţilor de învăţare;
45
Şcoala Părinţilor
• reducerea stresului din interiorul relaţiei
părinte-copil şi creşterea gradului de
personalizare a relaţiei;
• identificarea motivelor care pot sta la baza
unui eventual eşec şcolar;
• îmbunătăţirea managementul timpului la
nivelul sistemului familial.
Strategii generale de dezvoltare a stilurilor
de învăţare
• Identificare stilul de învăţare propriu
părintelui şi a stilului de învăţare al
copilului; este posibil ca stilurile să fie
similare, dar pot şi diferite, iar părintele
va trebui să ţină cont de această diferenţă
atunci când lucrează cu copilul deoarece
modul în care părintele înţelege informaţia
este diferit de modul de înţelegere al
copilului şi părintele va trebui să apeleze
la stilul specific al copilului;
• Participarea la diverse activităţi şi exerciţii
de autocunoaştere şi intercunoaştere
în cadrul unor programe organizate de
specialişti;
• Exersarea deprinderilor eficiente de studiu
şi aplicarea cerinţelor învăţării eficente
(cerinţe expuse în paragrafele anterioare
şi care vizează managementul timpului,
igiena învăţării, spaţiul de învăţare etc.);
• Formularea conştientă a obiectivelor şi a
etapelor ce vor fi parcurse pentru realizarea
obiectivelor – formulare adaptată la fiecre
stinl de învăţare;
• Utilizarea unor mnemotehnici (cartonaşe
cu idei principale, cuvinte cheie,
marcatoare, culori);
• Asigurarea unei atmosfere agreabile care
să te stimuleze şi să susţină învăţarea şi
evitarea unor stări emoţionale stresante;
• Experienţele de învăţare să se realizeze
prin implicarea activă a copiilor;
• Informaţile noi care se urmăreşte să fie
reţinute şi utilizate de către copii să fie
conectate la viaţa de zi cu zi pentru a
permite copiilor să sesizeze utilitatea
acestora şi să trăiască satisfacţia datorată
aplicării lor.
46
1.2. METODA „EXEMPLULUI
PROPRIU”
O medotă aparte prin care părintele
poate susţine procesul de învăţare al copilului,
indiferent de stilul de învăţare al acestuia
sau de domeniul în cadrul căruia se doreşte
realizarea învăţării, este metoda „exemplului
propriu”. Indiferent că dorim achiziţionarea
de către copil a unui comportament prosocial
(ex. salutul, utilizarea unor sintagme specifice
-„te rog frumos”, „mulţumesc”, ajutarea unei
persoane la nevoie, refuzul politicos etc.), a
unor deprinderi sănătoase de viaţă (alimentaţie
sănătoasă, igienă personală etc.), a unor
deprinderi şi instrumente de activitate mentală
(lectura unor cărţi, aplicarea unor strategii de
soluţionare a problemelor etc.), modelul oferit
prin realizarea acelui comportament de noi
înşine oferă beneficii imense pentru fiecare
copil. Cel mai mare avantaj al „exemplului
propriu” este acela că stimulează simultan toate
canalele perceptive: ex. copilul vede părintele
care salută un cunoscut, aude cuvintele,
tonalitatea folosită (are acces în acest fel şi la
elementele paraverbale care nu pot fi cuprinse
în explicaţii), simte emoţia degajată de contact,
de cele mai multe ori, chiar şi copilul este
implicat tactil în experienţă prin strângerea
mâinii sau o mângâiere prietenească.
Un alt exemplu pe care îl considerăm util
este acela al învăţării copilului să se spele în
fiecare seară pe dinţi. Realizarea împreună cu
copilul a acestei activităţi are cele mai multe
şanse să determine fixarea la copil a deprinderii
menţionate şi transformarea într-un obicei
sănătos. De asemenea, copilul, prin observare
directă, realizează periajul într-o manieră mult
mai corectă, decât dacă doar i s-ar explica, iar
faptul că părintele realizează seară de seară
această activitate este o mărturie a importanţei
reale a periajului (datorită nivelului său de
dezvolare, copilul trăieşte mai mult ancorat în
prezent, vizează o plăcere imediată şi ignoră
posibilele consecinţe negative din viitor,
precum şi neplăcerea pe care ar putea să o
trăiască).
Din această perspectivă este foarte important
ca părintele să îşi cerceteze comportamentul,
mai ales în momentele în care copilul este

prezent, deoarece comportamentul părintelui
devine „model” de a acţiona şi a fi pentru
copil. Prezenţa în comportamentul verbal al
părintelui a tonului ridicat, a criticismului la
adresa copilului sau a altor persoane din jur,
utilizarea unor sintagme etc., toate acestea se
pot regăsi în comportamentul copilului. Când
părintele ignoră o anumită regulă care este
explicită pentru mediul în care familia trăieşte
(ex. tata care nu îşi pune pantofii în dulapul de
2.MODIFICAREA COMPORTAMENTALĂ CA MODALITATE DE STIMULARE A
ÎNVĂŢĂRII
Capitol întocmit de: psih. Alina Ghighilicea
Cea mai importantă parte a „meseriei” de
părinte este dragostea. Deşi iubirea este cea
mai importantă, ea singură nu este suficientă,
deoarece mai este nevoie de timpul şi energia
cheltuită de părinte ca să-şi ajute copilul. Dacă
părinţii nu înţeleg care sunt nevoile unice ale
copilului lor nu vor fi capabili să le ofere ceea
ce aceştia au nevoie.
Copiii nu pot creşte fără o instruire
adecvată, ei au nevoie să fie modelaţi, educaţi,
iar obiectivul părinţilor ar trebui să fie acela
de a-l ajuta pe copil să se dezvolte şi să îşi
atingă adevăratul potenţial în ceea ce priveşte
comportamentul.
Lucrul cel mai important din meseria
de părinte este acela că părinţii ar trebui să
tindă mai degrabă spre ameliorare decât spre
perfecţiune. Este necesar ca părinţii să cunoască
în ce măsură influenţează dezvoltarea copilului
metodele de modificare a comportamentului
cum sunt recompensele, pedepsele, ignorarea,
încurajarea, descurajarea.
Recompensa este o consecinţă a
comportamentului care creşte probabilitatea
acestuia de a se repeta. În viaţa de zi cu zi
suntem recompensaţi prin laude, aprobări sau
dezaprobări, acordarea atenţiei, o atingere
pe umăr, o strângere de mană, un zâmbet, un
semn de amiciţie etc. Cu cât sunt mai naturale
recompensele pe care le utilizăm, cu atât e
mai mare şansa consolidării şi persistenţei
comportamentului dorit.
Pedeapsa ajunge să întărească acel
comportament greşit al copilului şi să afecteze
pe mai multe planuri relaţia lui cu părinţii sau
Şcoala Părinţilor
pantofi când se descalţă, deşi mama i-a atras de
multe ori atenţia în acest sens), copilul preia
comportamentul părintelui şi îl poate manifesta
într-un alt domeniu, aparent, fără nici o legătură
(ex. copilul nu se duce să se spele pe mâini
înainte de masă, deşi i se repetă de foarte multe
ori această cerinţă) acesta fiind rezultatul firesc
al procesului de identificare al copilului cu
unul dintre părinţi.
cu cei din jur.
Copiii învaţă comportamentele
funcţionale, pozitive când părintele le remarcă
şi le apreciază.
Ignorarea acestor comportamente
funcţionale duce la creşterea frecvenţei
comportamentelor problematice ale copilului.
Cum învaţă copiii?
► Copiii învaţă prin consecinţele
comportamentului lor asupra celorlalţi. Modul
în care adulţii reacţionează la comportamentul
copiilor, le menţine sau nu acestora un anumit
comportament.
► Ignorarea comportamentelor pozitive,
dezirabile ale copilului de către părinte/
educator/profesor creşte frecvenţa apariţiei
comportamentelor negative.
► Copiii, ca şi adulţii învaţă numai din
feedback-uri pozitive, când părinţii/profesorii
le spun ce au făcut bine dintr-o acţiune sau
comportament.
► Copiii învaţă observându-i pe ceilalţi.
Bariere în calea învăţării:
► Instrucţiuni formulate vag: Părintele: “Nu
ai vrea să îţi faci temele?” → Copilul:“Nu”
► Prea multe sau prea puţine instrucţiuni:
“Să îţi faci temele şi să faci curăţenie la tine
în cameră!”
► Instrucţiuni prea dificile pentru nivelul de
dezvoltare cognitivă, socială şi emoţională a
copilului/adolescentului: “Ce planuri concrete
ai peste 10 ani?” → adolescentul este pus în
situaţia de a da răspunsuri nerealiste
47
Şcoala Părinţilor
► Instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de ► Instrucţiunile sunt urmate şi în funcţie de
momentul în care sunt formulate: dacă vreţi să modul în care sunt comunicate: dacă părintele
aveţi o discuţie “serioasă” cu adolescentul dvs zâmbeşte când îi spune copilului că a folosit un
care tocmai urmăreşte emisiunea lui preferată, cuvânt urât, produce confuzie iar copilul poate
probabilitatea ca el sa îşi amintească ce i s-a înţelege greşit mesajul.
spus este foarte mică
Cum se poate creşte motivaţia copilului pentru învăţare? Prin:

Focalizarea pe aspectele pozitive “Bravo! Ai reuşit!”

Atenţia acordată progreselor
Acceptarea diferenţelor individuale
Evitarea comparaţiilor şi a competiţiei
Aşteptările faţă de copil
Şi mai ales prin încrederea zilnică pe care i-o acordaţi!
Etapele motivării în învăţare:
• concentrarea asupra comportamentului actual
• fixarea obiectivelor
• încurajarea pentru a persevera
• conferirea unui sens acţiunilor lui
• acordarea încrederii
• întreţinerea comunicării pozitive.
Exemple:
Vom evita să spunem
Ai luat 5. Slab ca de obicei!
Eşti un mincinos!
Străduieşte-te mai mult!
Ar fi trebuit să reuşeşti din prima încercare!
Eşti un lenes, şi gata!
Cele cinci mesaje ale educaţiei pozitive:
1. Având permisiunea de a fi diferiţi de
ceilalţi, copiii devin capabili să descopere,
să aprecieze şi să-şi dezvolte potenţialul
interior unic.
2. Având permisiunea de a greşi, copiii devin
capabili să se autocorecteze, să înveţe din
propriile greşeli şi să obţină succese mai
mari.
3. Având permisiunea de a-şi exprima
sentimentele negative, copiii învaţă să-
şi controleze emoţiile şi să-şi dezvolte
conştiinţa de sine.
4. Având permisiunea de a vrea mai mult,
“Apreciez modul în care ai rezolvat….”
“Mă bucur când tu….”
“Pentru mine eşti special!”
“Sunt mândru când tu ….”
Şi vom spune mai des
Ce nota ai obţinut ultima oară? Ei bine, ai
progresat cu două puncte. Aproape ţi-ai
dublat nota. Ce-ar fi să te gândeşti la un 8
pentru data viitoare?
Am senzaţia că nu mi-ai spus adevărul.
Ce ai făcut altădată pentru a reuşi? Cum
te-ai simţit după aceea? Cu ce să te ajut?
Nu te descuraja! Mai îcearcă o dată
şi încă o dată. Îmi dau seama că eşti
dezamăgit, dar trebuie să ai încredere în
antrenamentul tău.
Aş vrea să discutăm împreună motivele
pentru care nu mai lucrezi suplimentar
decît o dată pe săptămână.
copiii dobândesc sentimentul că ştiu
ce merită şi capacitatea de a amâna o
recompensă. Ei sunt capabili să vrea mai
mult dar, cu toate acestea, sunt fericiţi cu
ceea ce au.
5. Având permisiunea de a se opune, copiii
devin capabili să-şi exerseze voinţa şi
să-şi construiască o personalitate reală şi
pozitivă. Aceasta trezeşte dorinţa naturală
a copilului de a coopera şi de a fi îndrumat
de părinţi. Învăţând cum să conducă
rezistenţa copiilor lor, părinţii îşi păstrează
controlul, acordându-le în acelaşi timp o
libertate sporită.

48

De cele mai multe ori, părinţii trebuie să
renunţe la unele din metodele mai vechi de
educaţie şi să înveţe unele noi:
- trebuie să învăţaţi care sunt nevoile copiilor;
- trebuie să învăţaţi să ascultaţi, astfel încât
copii să vrea să stea de vorbă cu voi;
- trebuie să învăţaţi ce şi cum să întrebaţi,
pentru ca ei să vrea să colaboreze;
- trebuie să învăţaţi cum să le acordaţi o libertate
mai mare, păstrând în acelaşi timp controlul.
Aspecte importante ale unei strategii de
parenting
► Crearea unui mediu familial sigur şi
relaxant.
Un mediu familial sigur şi relaxant
este acela în care: există oportunităţi de
a explora, experimenta şi dezvolta noi
abilităţi; există posibilitatea de monitorizare a
comportamentului copilului (părintele să ştie
unde este şi ce face copilul sau).
► Construirea unor contexte pozitive de
învăţare.
Părinţii trebuie să fie disponibili pentru
copiii lor. Însă acest lucru nu înseamnă că
părinţii trebuie să fie cu copilul tot timpul, ci
atunci când acesta îi solicită atenţia, ajutorul,
afecţiunea.
Când copilul cere ceva, întrerupeţi
activitatea pe care o faceţi şi acordaţ-i toată
atenţia. Încurajaţi iniţiativa şi autonomia.
Arataţi-i că apreciaţi ceea ce face; astfel cresc
şansele să se implice mai frecvent în activităţi
dezirabile.
► Folosirea tehnicilor de disciplinare
pozitivă.
Disciplinarea pozitivă înseamnă a-l
învăţa pe copil comportamente dezirabile în
paralel cu eliminarea celor problematice, prin
metode care exclude pedeapsa, ce ar putea
răni copilul (fizic şi/sau emoţional). Tehnicile
de disciplinare sunt orientate spre învăţarea
asumării responsabilităţii şi a rezolvării
problemelor cu care se confruntă copilul.
Dacă părinţii sunt consecvenţi şi predictibili
în comportament scad şansele de apariţie a
comportamentelor problematice.
► Aşteptări realiste ale părinţilor legate de
evoluţia copilului.
Şcoala Părinţilor
Aşteptările părinţilor în ceea ce îi priveşte
pe copii depind de convingerile părinţilor
despre ceea ce este normal în fiecare etapă
de vârstă. Evoluţia fiecărui copil este unică
şi se realizează în ritmuri diferite. Ei trebuie
să fie pregătiţi ca nivel de dezvoltare, înainte
de a putea învaţă abilităţi noi. Problemele pot
apărea atunci când părinţii aşteaptă prea mult,
prea repede, sau se aşteaptă să aibă un copil
perfect.
Un părinte care se aşteaptă ca adolescentul
său să fie în permanenţă politicos, preocupat
de şcoală, dornic să ajute la treburile casnice
şi să fie mereu ordonat, are şanse mari să fie
dezamăgit sau într-un permanent conflict cu
copilul. Toţi copiii fac greşeli, iar cele mai
multe dintre acestea nu sunt intenţionate.
Aşteptările realiste se leagă şi de dvs. ca
părinţi. Este bine să încercaţi saă faceţi cât
mai multe şi cât mai bine, dar nu există părinte
perfect.
3. STRATEGII SPECIFICE DE
STIMULARE A ÎNVĂŢĂRII
ÎN DIFERITE DOMENII
3.1. STIMULAREA LIMBAJULUI ŞI
COMUNICĂRII
CARACTERISTICILE LIMBAJULUI
Dacă în trecut copilul era considerat un
adult în miniatură, în prezent se pune accent
pe individualitatea acestuia, pe faptul că pentru
el lumea înconjuratoare arată altfel decât o văd
ceilalţi.
În primii ani de viaţă asistăm la o
spectaculoasă dezvoltare a limbajului, care s-a
dovedit a fi unul din fenomenele psihice cu rol
esenţial în dezvoltarea oricărei persoane.
Este general admis că limbajul verbal
este cel mai important vehicul pentru a obţine
informaţii despre lumea materială şi spirituală.
Mai importantă decât capacitatea de a
auzi şi apoi de a reproduce sunete coordonate
caracteristice limbajului verbal este dorinţa de
comunicare pe care vorbirea o exprimă.Dintre
diferitele mijloace de comunicare interumană
cel mai proeminent este limbajul verbal.
Dezvoltarea şi utilizarea complexă a limbajului
verbal este una dintre cele mai specifice calităţi
ale omului.
Cea mai sugestivă demonstraţie de
49
Şcoala Părinţilor
dezvoltare cognitivă pe care ne-o face copilul
este învăţarea de a folosi limbajul verbal.
Această achiziţie apare devreme (la sfârşitului
primului an de viaţă). Este ştiut că limba vorbită
se învaţă în familie şi rolul mamei este esenţial
(limba maternă).
Limbajul verbal reprezintă mult mai mult
decât un mijloc de comunicare. El reprezintă
elementul de baza în ordonarea experienţei.
Folosind adecvat limbajul verbal copilul poate
să transmită necesităţile lui biologice, să atragă
atenţia, să controleze comportamentul lui şi
al celorlalţi. Limbajul verbal îi permite să-şi
reprezinte lumea în mod simbolic şi să opereze
intelectual la nivel abstract, superior nivelului
direct al experienţei imediate.

Grupe de Caracteristicile limbajului

vârstă
Primul an de - rolul esenţial îl are limbajul nonverbal prin mimică, gestică, postură
viaţă - plânsul este unul din primele mijloace de comunicare
(0 -12 luni) - surâsul ca formă de comunicare apare la vârsta de 3 - 4 săptămâni
- gestica mâinilor ocupă şi ea un rol important în comunicarea nonverbală
- în ceea ce priveşte achiziţiile de limbaj cele mai sugestive ale sugarului
menţionăm:
- la 1 luna emite sunete guturale
- la 2 luni face vocalize
- la 3 luni gângureşte spontan
- la 4 luni răspunde prin vocalize când I se vorbeşte şi râde
- la 5 luni apare lalaţiunea
- la 6 luni vocalizează silabe
- la 9 luni apar holofrazele
- la 9 - 12 luni se schiţează primele 2 – 3 cuvinte
Vârsta - prin limbaj copilul cucereşte spaţiul social
antepreşcolară - la vârsta de 2 ani redă o povestire în trei – patru propoziţii
(1 -3 ani) - la 3 ani utilizează şase – şapte propoziţii
- utilizează masiv analogii
- deşi copilul progresează sub aspectul pronunţiei, sunt frecvente unele
disfuncţionalităţi:
- omiterea unor sunete, silabe (“cusu” în loc de “caţeluşu”);
- preferinţa pentru construcţii simple (“lala” în loc de “cântec”)
- substituţie între sunete apropiate (înlocuire de litera “l” în loc de “r”)
- schimbarea sunetelor şi silabelor în cuvânt (“traivan” în loc de
“tramvai”)
- apariţia defectelor de rostire (balbism)
- gradul de înţelegere este suficient pentru a afirma despre copil că “înţelege
ceea ce i se spune”
Vârsta - în aceasta perioadă se dezvoltă limbajul contextual
preşcolară - se ameliorează corectitudinea pronunţiei, expresivitatea vorbirii şi
folosirea acordului gramatical
(3 – 6/7 ani)
- comunicarea gestuală se estompează
- apare limbajul de alternanţă prin capacitatea copilului de a interpreta
mai multe roluri în jocul sau
- limbajul preşcolarului dobândeşte o amprentă situaţională apărând
astfel capacitatea acestuia de a îşi adapta limbajul la caracteristicile
interlocutorului
- apare conduita verbală reverenţioasă prin utilizarea pronumelui de
politeţe (“dumneavoastră”)
- este vârsta întrebărilor “de ce?”
- apare capacitatea copilului de a utiliza bilingvismul
50
 Şcoala Părinţilor
Vârsta şcolară - intrarea copilului în şcoală accelerează procesul asanării limbajului de
mică anumite clişee parazitare având astfel acces la un limbaj cult
- exprimarea se rafinează şi nuanţează odată cu pătrunderea în vocabularul
(6/7 – 10/11 ani)
său şi a unor cuvinte specifice diverselor discipline şcolare
- în această etapă se ameliorează şi pronunţia, odată cu dezvoltarea
auzului fonematic
- pe măsura însuşirii bazelor gramaticii se îmbunătăţeşte corectitudinea
gramaticală a limbajului
- copiii învaţă sinonimele, omonimele, antonimele
Pubertatea şi - în această etapă de vârstă limbajul devine un sistem hipercomplex de
adolescenţa autoreglare şi autoperfecţiune a întregii vieţi psihice
- apartenenţa la o anumită clasă socială îşi pune amprenta, în mare măsură,
asupra limbajului
- creşte debitul verbal oral
- vocabularul se îmbogăţeste prin termeni din ştiinţă, tehnică, literatură
- exprimarea devine mai fluentă, mai logică, mai elocventă, vocabularul
se nuanţează

STRATEGII DE STIMULARE A INVATARII PRIN LIMBAJ

Grupe de vârstă Strategii de stimulare a învăţării prin limbaj
Primul an de - ori de câte ori bebeluşul plânge, trebuie cercetată cauza
viaţă - înainte de a-l lua în braţe se recomandă adoptarea unor strategii simple
(0 -12 luni) cu potenţial de liniştire:
- schimbarea poziţiei în leagăn;
- distragerea atenţiei prin intermediul unei jucării, sau a
altui obiect;
- legănatul (această manevră reeditează ritmul corpului matern
- se recomandă de asemenea că sugarului să i se vorbească cât mai
mult posibil, chiar şi înainte ca acesta să decodifice sensul cuvintelor;
- stimularea limbajului nonverbal prin jocuri imitative:
- abordaţi o mină îngrijorată, apoi treptat încercaţi să vă
modificaţi fizionomia făcând să apară un surâs larg.
Vârsta - abandonarea limbajului de bebeluş
antepreşcolară - copilului trebuie să i se vorbească mult, clar şi corect
- stimularea permanentă în eforturile sale de a se exprima
(1 -3 ani)
- utilizarea unor jocuri de stimulare a limbajului prin verbalizarea
tuturor acţiunilor şi activităţilor cotidiene:
- faceţi de două sau de trei ori un gest precis şi simplu în faţa
copilului, explicând verbal acţiunea: “batem cu mâinile pe masă”;
“sărim”; “ne atingem nasul, gura,etc”;
- puneţi copilului într-un picior o şosetă de o culoare vie, roşu sau
albastru. Apoi arataţi-i două şosete, una de aceeaşi culoare şi alta de o
culoare diferită. Cereţi-i să o aleagă pe cea care trebuie pusă, pronunţând
culoarea;
- de asemenea se pot utiliza jocuri prin care copilul devine conştient de
propriul corp (de genul celor în care li se cere verbal să arate părţi ale
corpului; privirea propriei imagini în oglindă; jocul umbrelor);
- jocuri pentru conştientizarea primelor semne de boală sau durere;

51
Şcoala Părinţilor
Vârsta - încurajarea copilului de a pune întrebări, astfel stimulându-se limbajul
preşcolară verbal;
- exprimarea clară şi corectă a cuvintelor ajută copilul în formarea limbajului
(3 – 6/7 ani)
oral şi scris;
- jocuri pentru exprimarea verbală a emoţiilor, ca de exemplu: oferirea unei
reviste ce conţine fotografii şi cereţi copilului să găsească fotografia unei
persoane vesele, triste, mirate, etc;
- învăţarea numerelor prin cântece, poezii, etc;
- jocuri de stimulare a pronunţiei, ca de exemplu: spuneţi o silabă iar copilul
trebuie să găsească un cuvânt care începe cu acea silabă;
Vârsta şcolară - jocuri de învăţarea a alfabetului, de exemplu: atunci când mergeţi la
mică magazin spuneţi copilului o literă pe care el trebuie să o gasească pe diferite
ambalaje, reclame, etc
(6/7 – 10/11
- stimularea scrisului şi cititului este foarte importantă la această vârstă,
ani) astfel se pot iniţia dictări sau lecturi simple, de genul paragrafelor, pe care
apoi copilul trebuie să le povestească
Pubertatea şi strategii de deblocare emoţională:
adolescenţa - utilizarea mesajelor formulate la persoana I
- pentru prevenirea blocajelor de comunicare se pot folosi:
- mesaje descriptive (care descriu comportamentul, emoţia şi
consecinţa) în locul mesajelor evaluative – de exemplu: “Când nu îmi dai
posibilitatea să spun ce cred, devin furios” în loc de “Vorbeşti prea mult!”
- mesaje orientate spre problemă, care să ajute copilul să
identifice alternativele problemei, şi nu orientate spre control, spre
oferirea de sfaturi şi soluţii
- exprimarea spontană a opiniilor fără a încerca să se impună
punctul personal de vedere
- comunicarea empatică; indiferenţa în comunicare îi transmite
copilului mesajul că nu este valoros şi ca nu merită să i se acorde atenţie
- comunicarea de pe poziţii de egalitate şi respect, nu de
superioritate
- limbajul responsabilităţii, atât pentru comunicarea sentimentelor
pozitive cât şi a situaţiilor care deranjează
- comunicarea emoţiilor fără a învinovăţi copilul
STIMULAREA COMUNICĂRII ₪ pentru a avea control asupra celor ce se
petrec în preajma noastră (nouă personal şi în
Comunicarea este baza tuturor jurul nostru)
interacţiunilor şi a relaţiilor umane; fiind un ₪ pentru a iniţia prietenii şi legături
proces binar în care o persoană dă un mesaj ₪ pentru a primi şi oferi informaţii
şi o altă persoană îl primeşte sau acţionează ₪ pentru a împărtăşi informaţii despre noi
conform mesajului (pendulăm constant între înşine
aceste două roluri în timpul conversaţiilor)
implicând transmiterea unui mesaj (exprimare ► De ce este nevoie de comunicare?
şi percepţie). Comunicarea face parte din viaţa ₪ pentru a explica copilului ce anume se
de zi cu zi – muncă, recrere, în timpul meselor întâmplă şi de ce
(se estimează că petrecem 70% din existenţa ₪ pentru a-i vorbi copilului despre viitor
activă comunicând oral sau în scris). ₪ pentru a afla dorinţele şi sentimentele
► De ce comunicăm? copilului
₪ pentru a-i putea cunoaşte pe alţii ₪ pentru a ajuta copilul să se confrunte cu

52

sentimente dificile
₪ pentru a-l ajuta pe copil să-şi păstreze
sentimentul identităţii şi al respectului de sine
₪ pentru a ajuta copilul să răspundă atunci
când este întrebat: “Ce faci tu aici?”
► De ce este o deprindere importantă?
Gandiţi-vă la prieteni, la familia dvs şi la
partenerii dvs. Cum erau relaţiile cu ei la
început şi cum sunt acum? Cum au ajuns în
stadiul în care sunt acum? Prin impărtăşirea
experienţelor, comunicarea lor, discuţiile
despre ele. Daca nu comunicăm cu cineva, nu
putem şti nimic despre cum gândeşte, despre
personalitatea lui, despre sentimentele pe care
le are etc.
► Etapele comunicării
₪ înţelegerea cuvintelor uşoare utilizate
frecvent (numele)
₪ înţelegerea denumirilor:
- obiectelor fizice (minge, pat)
- unor acţiuni (bătut din palme, făcut cu mâna)
₪ înţelegerea cuvintelor:
- puternice (sus, jos, mai mult)
₪ înţelegerea conceptelor:
- locuri (afară/înăuntru)
- locaţii (sub/peste/pe)
- culori si forme
- emoţii/sentimente (bucuros/trist)
- noţiuni de timp (ieri/mâine/curând/nu acum)
► Copiii indică faptul că nu înţeleg prin:
₪ ignorarea cererii
₪ răspunsul parţial
₪ efectuarea de acţiuni diferite faţă de ce li
s-a cerut
₪ exprimarea frustrării prin comportamente
provocatoare
► Ajutaţi copiii să înţeleagă prin:
₪ simplificarea cererii
₪ împărţirea comenzilor în instrucţiuni mai
mici, pas cu pas
₪ ajutorul fizic în executarea comenzilor –
vorbiţi tot timpul
₪ daţi-le indicii - vizuale: semne, gesturi
naturale
- contextuale: zornăiţi cheile maşinii
înainte de a merge cu maşina
Şcoala Părinţilor
- iniţiati activitatea împreuna cu copilul şi
aşteptaţi-l să termine
₪ instauraţi rutina – împerecheaţi activităţile
– de exemplu: punerea pantofilor înseamnă
ieşitul afară, scuturatul cheilor înseamnă
mersul cu maşina
₪ rutina vizuală – este importantă mai ales
pentru copiii care găsesc schimbarea
dificilă – pregătiţi-i pentru ce se va întâmpla
în continuare.
► Dezvoltarea comunicării poate fi
stimulată prin următoarele tehnici:
₪ Vorbitul în paralel
Această tehnică implică descrierea a ceea
ce face copilul. Furnizaţi un „comentariu”
neîntrerupt despre ceea ce se întamplă:
- adultul: „Construieşti o casă. Ai folosit multe
cuburi. Este o casă mare”.
₪ Extinderea
Adultul repetă enunţul anterior al copilului,
adăugându-i detalii gramaticale relevante:
- copilul „a ei sare gard”
- adultul: „da. ea sare. Ea sare peste gard.”
Structurile gramaticale corecte, ce pot ridica
probleme unui copil, sunt modelate cu
claritate:
- copilul: „ea cred ea iese afară, dar ea
niciodată”
- adultul: „ah, Cloe crede că iese afară, dar
nu va ieşi”.
₪ Prolixitatea
Adultul modelează enunţul anterior al copilului,
adăugându-i informaţii în plus:
- copilul „pahar spart”
- adultul „paharaul s-a spart pentru că fata l-a
scăpat”.
► Strategii de dezvoltare a comunicării şi
limbajului
Comunicarea are loc într-un mediu interactiv.
Este un parteneriat care implică mai mult
decât o persoană. Când căutăm să dezvoltăm
capacitatea de comunicare a copiilor trebuie
să luăm în considerare efectele mediului
înconjurator şi ale interacţiunilor cât şi impactul
lor asupra posibilitătilor de comunicare, astfel
putând aborda diferite strategii de comunicare,
cum ar fi:
₪ pauzele de aşteptare - în care stai să
53
Şcoala Părinţilor
vezi reacţia copilului – la aceasta găsim o
interpretare şi dăm un feedback imediat
₪ crearea dorinţei şi a nevoii – să înveţe
semnul pentru „mai mult / încă / mai vreau”;
stimularea dorinţei de comunicare prin nevoia
de „n” experienţe
₪ blocarea accesului – blocarea jucăriei în bol;
ascunzi jucăria – îl determini să ceară ajutorul
(jucării la care nu poate ajunge, în cutii greu
de deschis)
₪ omiterea elementului cheie – dintr-un
mesaj, acţiune (ex. punem masa fără lingură)
alegem elementul corespunzător şi aşteptăm
reacţia lui – îl determinăm să comunice (nu-i
lingura – apoi îi spunem „ai dreptate, o aduc”)
₪ stupiditatea creativă – se alege o activitate
de rutină bine cunoscută şi facem ceva stupid
₪ oprirea activităţii înainte de final – se
aplică atunci când vrem să îl învăţăm „mai
mult” (semnul pt „mai mult”)
₪ punerea întrebărilor cu final deschis şi
încurajarea curiozităţii – nu întrebi „vrei să bei
apă?” (da/nu) ci „ce vrei?” pentru a-l determina
pe copil să folosească mai multe cuvinte
₪ repetare (citirea cărţilor şi poeziilor pentru
copii, la care copilul anticipează sfârşitul sau
un vers)
₪ jocul simbolic - oferă copiiilor posibilitatea
de a-şi descrie experienţele zilnice prin
intermediul jocului. Copiii folosesc limbajul
şi jocul simbolic pentru a-şi depăşi emoţiile şi
a-şi explica experienţele cotidiene. Ei învaţă să
se folosească de limbaj pentru a putea coopera
cu ceilalţi – priviri directe, noţiuni sugerate,
proteste, secvenţe de idei.
► Limbajul gesturilor
₪ deschise – un copil care vine spre tine;
₪ închise – copilul stă cu spatele, nu priveşte
în ochi;
₪ pupile mici – lipsa de interes;
₪ pupile mari – interes crescut.
► Tulburări în comunicare
₪ inversarea rolurilor – împărtăşirea grijilor
şi emoţiilor cu copilul – efecte:
- pierderea autorităţii
manipularea reciprocă
₪ dragostea condiţionată – de exemplu:
“Dacă nu faci aşa nu te mai iubesc, …te
dau….” – efecte:
- copiii nu se vor simţi iubiţi cu adevărat
54
decât în anumite momente
copiii vor fi nesiguri în ceea ce fac.
► Ca părinţi este necesar să aveţi în vedere
următoarele lucruri:
₪ vorbiţi copilului despre ceea ce faceţi sau
simţiţi (voi sau copilul vostru) la momentul
respectiv;
₪ urmăriţi iniţiativa copilului. Modelaţi un
limbaj care să descrie şi să aibă legătura cu
acel lucru care îi stârneşte un interes evident
copilului;
₪ acordaţi-i timp copilului să răspundă;
₪ copiii tind sa actioneze conform varstei,
deci este important ca adultul sa se coboare la
nivelul lor;
₪ tranformaţi comunicarea într-o experienţă
plăcută şi aducătoare de recompense.
TULBURĂRILE DE LIMBAJ ŞI
COMUNICARE
Cărui părinte nu i se topeşte inima auzindu-
şi micuţul/a vorbind peltic, rârâit sau stâlcind
cuvintele?! Sunt într-adevăr adorabili atunci
când îţi explică plini de importanţă cât de tare
s-a speriat “laţa” (raţa) pentru că a fugărit-o un
“dododil” (crocodil)” de exemplu. Din păcate
însă problemele de limbaj au o frecvenþă
destul de mare la copii. Dacă acestea nu sunt
depistate de timpuriu şi tratate de către logopezi,
pot determina scăderea randamentului școlar,
îngreunează procesul de socializare și pot
traumatiza psihic copilul, odată cu integrarea
în colectivitate, unde din păcate poate fi þinta
multor glume sau batjocuri. Putem vorbi de
tulburări de vorbire doar în cazul copiilor peste
3 - 4 ani și care au avut parte de o educaþie
corectă sau incorectă a vorbirii din partea
părinþilor. Problemele de vorbire ca urmare
a deficienþelor neurologice, psihice sau fizice
intră sub incidenþa handicapurilor.
DISLALIA - este tulburarea cea mai des
întâlnită, constând în omiterea, înlocuirea,
inversarea sau deformarea sunetelor. Acest
aspect poate fi prezent şi la nivelul silabelor sau
chiar al cuvintelor. Până la vârsta de 3 - 4 ani
acest aspect este normal datorită insuficentei
dezvoltări cerebrale (partea implicată în
vorbire) şi a aparatului fonoarticulator.
Problema reală apare după această vârstă, dacă

se menţine în vorbire deficienţa. Printre cauzele
enumerate se numără şi imitarea unor persoane
cu o vorbire incorectă, educarea incorectă a
vorbirii, încurajările de vorbire peltică, rârâită
etc, de către părinţi pentru amuzament şi o serie
de deficienţe cerebrale, psihice sau fizice,
ALALIA - lipsa sau slaba dezvoltare a vorbirii
la copiii care nu au probleme de auz şi au o
dezvoltare intelectuală normală,
ROTACISMUL ŞI PARAROTACISMUL -
reprezintă deformarea, inversarea, înlocuirea
sunetului “r”, de asemenea normal până la vârsta
de 3 - 4 ani, când aparatul fonoarticulator nu
este complet dezvoltat. Asemeni rotacismului
există şi tulburările celorlate consoane, ca de
exemplu lambdacismul (sunetul L), fitacismul
(sunetul F) hamacismul (sunetul H), vitacism
(sunetul V) etc.,
BALBISMUL (bâlbâiala) – este una dintre
cele mai traumatizante tulburări de vorbire.
Reprezintă repetarea spasmodică a unor silabe,
care âmpiedică vorbirea cursivă. Cercetătorii au
descoperit că acestă tulburare este mai frecventă
la copiii care învaţă două limbi (bilingvismul),
deoarece există o solicitare nervoasă mai mare
în alegerea cuvintelor potrivite. Alte cauze
ar putea fi stresul, traumele psihice, şocuri,
spaime, deprimare afectivă, etc.,
TAHILALIA - vorbirea exagerat de rapidă,
asociată de cele mai multe ori cu o instabilitate
nervoasă şi hiperexcitabilitate,
BRADILALIA - vorbirea exagerat de rară,
AFONIA - vorbirea în şoaptă,
MUTISMUL ELECTIV SAU VOLUNTAR
- refuzul parţial sau total din partea copilului de
a vorbi cu anumite persoane sau cu toată lumea.
Este temporară, de la câteva zile la câţiva ani.
Apare în general la copiii hipersensibili şi
este acompaniat de timiditate, încăpăţânare,
irascibilitate. Cauzele sunt în general atitudini
greşite în educaţie, situaţii traumatizante afectiv,
stres, şocuri, eşecuri repetate. În general aceste
tulburări de vorbire netratate corespunzator,
se pot transforma în handicapuri reale la care
se pot asocia şi alte tulburări de scris sau citit.
Împreună pot aduce traume grave în dezvoltarea
psihică a copilului.
3. STIMULAREA IMAGINAŢIEI ŞI A
CREATIVITĂŢII
Creativitatea este abilitatea de a răspunde
Şcoala Părinţilor
adaptativ trebuinţelor umane.Astfel creativitatea
nu este o aptitudine, ci o caracteristică a unui
sistem în evoluţie. Persoana creativă evoluează,
procesele fiind instrumente şi mecanisme ale
acestei evoluţii, iar produsul este adecvat unei
trebuinţe care nu a avut soluţie. Creativitatea
presupune spargerea modelelor cunoscute de
comportament, de gândire, depăşirea barierelor
impuse de tradiţiile sociale, găsirea unor noi
sisteme de evaluare a valorii obiectului. Creaţiile
trebuie să servească scopurilor umane, de
aceea persoana creativă este în aceeaşi masură
capabilă să dezvolte structuri logice şi ilogice,
imagini şi abstracţii. Desfăşurarea procesului
creativ implică o “funcţionare” cognitivă
specifică. Guilford denumeşte caracteristicile
funcţionale ale procesului de gândire creativă
factori intelectuali.
Conform aceluiaşi autor, factorii
intelectuali care definesc gândirea creativă
sunt: fluiditatea, flexibilitatea, originalitatea,
elaborarea. Cercetările recente (Torrance,
1992) indică prezenţa, în procesul creativ,
a încă doi factori: rezistenţa la închidere
prematură (factor definit la nivelul percepţiei)
şi capacitatea de abstractizare semantică (factor
definit la nivelul gândirii şi limbajului).
Barron (1968) defineşte în felul următor
cei patru factori, care circumscriu gândirea:
• fluiditatea: rapiditatea şi uşurinţa de
asociere între imagini, cuvinte, sunete;
abilitatea de a produce un număr mare de
idei, cuvinte;
• flexibilitatea : capacitatea de restructurare
a gândirii în raport cu noile situaţii, uşurinţa
transferului; abilitatea de a produce diferite
categorii de idei, de a schimba o categorie
cu alta utilizând imagini sau cuvinte;
reprezintă, de asemenea, abilitatea de a
utiliza anumite strategii;
• originalitatea: independenţa de
raţionament, integrarea de elemente
diverse în acelaşi câmp perceptiv, abilitatea
de a produce idei independente de sensul
uzual stabilit;
• elaborarea : capacitatea de transformare
şi combinare de date în procesul de
constrcţie mintală; abilitatea de realizare
concretă a unor idei originale, noi.
55
Şcoala Părinţilor
Caracteristicile imaginaţiei şi creativităţii pe grupe de vârstă
Grupe de Caracteristici şi strategii de stimulare
vârstă
- imaginaţia se exersează cu ocazia micilor povestiri, ce îi sunt relatate
Vârsta copilului de membrii familiei sale, ceea ce constituie un excelent prilej
pentru a stimula capacitatea de verbalizare;
antepreşcolară
- graniţele dintre real şi fantastic sunt extem de flexibile, confuzia între
1 – 3 ani
cele două planuri este frecventă în viaţa copilului preşcolar.
Vârsta - la această vârstă jocul în general, şi cel cu roluri în particular, oferă un
preşcolară teren deosebit de fertil pentru dezvoltarea imaginaţiei şi creativităţii;
- activităţile organizate: desenul, muzica, modelajul, scenetele, etc.
3 – 7 ani
contribuie şi ele la stimularea fanteziei şcolarului;
- capacitatea fabulatorie este deosebit de activă în această etapă, copilul
poate povesti cu maximă siguranţă şi dezinvoltură despre lucruri şi
întâmplări pur imaginare;
- dupa vârsta de 5 ani fantasticul devine doar o convenţie dictată de joc,
ceea ce demonstrează progresele intelectuale pe care le-a realizat;
- dat fiind potenţialul creativ generos al copilului preşcolar se pot
organiza o serie de activităţi pentru stimularea creativităţii naturale:
- completarea unor poveşti neterminate
- întregirea unor desene lacunare
- imaginarea consecinţelor unui fenomen improbabil
- găsirea de soluţii privind îmbunătăţirea unei jucării, a unui obiect.
Varsta
- vârsta şcolară mică oferă teren fertil şi pentru dezvoltarea imaginaţiei,
scolara mica ceea ce î i va da posibilitatea copilului să domine orice timp şi spaţiu;
6 – 11 ani - imaginaţia reproductivă îi permite micului şcolar să înţeleagă, mai
profund timpul istoric, raportul dintre evenimente şi fenomene. Purtat pe
aripile imaginaţiei reproductive, copilul poate călători în trecut, pentru a
reconstitui fapte şi evenimente petrecute demult. Incursiunile de acest gen,
sunt adeseori, populate şi cu elemente fantastice, fabulatorii;
- către vârsta de 10 ani datorită zestrei de cunoştinte dobândite, el
este capabil să ordoneze cronologice datele achiziţionate, să cunoască
elementele istorice în fluxul lor de desfăşurare;
- în strânsă filiaţie cu imaginaţia reproductivă se dezvoltă şi imaginaţia
creatoare, îndeosebi după ce energia psihică, deturnată o vreme de
imperativele integrării în şcoală este deturnată. Imaginaţia de acest tip
se exersează în activităţi creatoare, joc, momente de fabulaţie, desene,
compuneri literare, etc;
- desenele şcolarului mic se particularizează prin câteva trăsături distincte.
În primii ani de şcoală gradul de originalitate este redus, copilul apelând
frecvent la anumite clişee;
- în ceea ce priveşte creaţia literară în producţiile sale este prezentă
grija pentru detaliu, ceea ce evocă întotdeauna o încărcătură afectivă.
Adeseori compoziţiile literare vehiculează un mesaj de ordin moral, prin
care copilul se solidarizează cu o serie de trăsături pozitive ca: cinstea,
bunătatea, hărnicia, etc;
- deschiderea creatoare a copilului la vârsta şcolarităţii primare
se manifestă şi în construirea de mici dispozitive tehnice, maşini,
aeromodele, avioane, planoare, etc.

56
 Şcoala Părinţilor
Pubertatea - la aceasta vârstă se acutizează curiozitatea, adolescentul descoperind
poezia, lectura,
si - pubertatea devine catalizatorul actului de creaţie, această vârstă fiind
adolescenta proprice creaţiilor – poezie, proză, muzică, etc,
- studiile asupra creativităţ ii la adolecenţi au relevat următoarele:
- elevii foarte inteligenţi au interes sporit faţă de reuşita şcolară,
apreciind trăsăturile de caracter, stabilitatea emoţională, reuşita,
- elevii creativi preferând stabilitatea emoţională, umorul şi
trăsăturile de caracter,
- persoanele creative sunt mai puţin sensibile la opinia celorlalţi
despre ei,
- creativitatea constituie şi la această vârstă o excepţională modalitate de
valorizare superioară a personalităţii.

Jocurile creative ca modalitate de La îndemâna adulţilor sunt jucăriile din casă

exprimare
Jocul este cea mai importantă activitate a
copilului şi e de preferat să rămână o preocupare
pe măsură ce creşte. Prin joc se exprimă,
coopereaza dar învaţă şi reguli, relaţii sociale
iar părintele poate fi un partener excelent de
joacă.
Prin joc se urmăreşte dezvoltarea
personală, cunoaşterea şi susţinerea copilului.
Stimularea imaginaţiei şi a creativităţii întăreşte
personalitatea copilului, el putând astfel să
înfrunte mai uşor tot ceea ce îl răneşte. Adesea
este mai uşor pentru un copil să vorbească
prin intermediul unei păpuşi, a unui soldăţel,
a unei maşinute, decât să spună direct ceea
ce simte, ceea ce i se pare greu de exprimat.
Jocul este una dintre cele mai importante
căi de comunicare cu copilul. Se consideră
că jocul poate fi şi o formă de auto-terapie,
prin care copilul lucrează adesea asupra
confuziilor, anxietăţilor şi conflictelor sale. În
timpul jocului putem observa multe lucruri
despre maturitatea, inteligenţa, imaginaţia şi
creativitatea copilului, organizarea cognitivă,
orientarea în spaţiu, volumul atenţiei, abilităţile
de rezolvare a problemelor, modalităţile de a
intra în contact interuman.
Metode de stimulare a creativităţii
► Jocul cu marionete. Adesea adulţii nu îi
înţeleg pe copii pentru ca aceştia fie nu vorbesc
încă, fie nu vor să vorbească, sau poate din
cauza unor dizabilităţi nu pot să o făcă. Şi
totuşi, în felul lor, creativ, copiii transmit un
mesaj adulţilor, încearcă să le comunice ceva.
ce pot da viaţă unor personaje. Marionetele,
păpuşile, diversele figurine, pot fi un mijloc
prin care copilul să reuşească să comunice şi să
îşi dezvolte abilităţile creative.
► Teatrul. Este o tehnică de eliberare a
tensiunilor, dar şi de clarificare a propriei
stări de confuzie şi durere a copilului care
joacă, dă viaţă unui anumit personaj, într-o
anumită situaţie. Copilul astfel îşi joacă de
fapt propria experienţă cu înţelesuri şi trăirile
ei. O simbolizare are un efect mult mai mare
asupra psihicului, de exemplu se poate observa
în cazul bâlbâielii, atunci când copilul vorbeşte
prin păpuşă sau marionetă, păpuşa vorbeşte
adesea fără nici un fel de blocaj. Ceea ce nu
se poate verbaliza, de cele mai multe ori, se
poate transmite prin gesturi, mimică. Tehnica
teatrului presupune rejucarea unor scene din
viaţa participanţilor la joc.
► Modelaj, colaj. Modelajul în lut, plastilină,
cocă de făină şi apă, este o modalitate în care
copilul îşi spune povestea atât prin figurinele
modelate cât şi prin cuvintele, expresiile verbale
care acompaniază activitatea de modelaj a
copilului. Adesea copiii care nu îşi cunosc
sentimentele nu îşi exersează nici simţurile.
Lutul le oferă astfel o punte între simţuri şi
sentimente. Figurinele tridimensionale create
pot debloca şi facilita comunicarea verbală a
copilului despre cele petrecute. În prima fază
a modelajului, lutul poate deveni un suport al
comunicarii. Colajul este o metoda prin care se
stimuleaza creativitatea, dexteritatea manuală,
orientarea spaţială, atenţia şi nu în ultimul rând
comunicarea.
57
Şcoala Părinţilor
► Desenul şi pictura. Prin desen şi pictura
copilul îşi exprimă sentimentele, trăirile,
nevoile, se exprimă pe sine însuşi şi îşi
descoperă astfel identitatea. Aceste două forme
de joc reprezintă dialogul între copil şi adult,
este un mijloc de comunicare. Desenul rămâne
întotdeauna un mod de a descrie povestea care
nu poate fi spusă în cuvinte. Culorile, hârtia,
îl pot stimula pe copil să povestească cele
întâmplate, să scoată la iveală scene din viaţa
ta, pe care nu le poate exprima în cuvinte.
Povestea desenată de copil relevă foarte clar
trăirile, sentimentele copilului. Prin desen şi
pictura imaginaţia şi creativitatea copilului
se vor dezvolta fără constrângeri exterioare.
Dacă la început copilul desenează sau pictează
imagini din lumea exterioară, cu timpul se va
îndrepta treptat spre lumea interioară.
Copilul care nu se joacă generează îngrijorare
indiferent de vârsta pe care o are copilul.
Dupa clasificarea lui Daniel Marcelli, sunt
trei categorii de copii care nu se joacă:
♦ copilul cuminte : se joacă puţin şi atunci când
este serios, se implică în joc şi preferă un joc
competitiv. Părinţii sunt satisfăcuţi, deoarece
copilul este serios, competitiv. Riscul este ca
acest copil să fie dependent de competiţie,
reguli şi să se epuizeze la un moment dat.
♦ copilul hipermatur : se comportă ca un adult.
Aceste comportamente apar în general la
copiii ai căror părinţi sunt bolnavi, alcoolici,
consumatori de droguri, sau ai căror părinţi
sunt separaţi. Aceşti copii nu se joacă, nu au
timp de joacă, ei preiau treburile şi îndatoririle
părinţilor. Iar dacă se joacă jocul lor este marcat
de agresivitate, dominare, control.
♦ copilul deprimat : are o figură puţin expresivă,
un aer absent, privirea goală.

3.3. STIMULAREA DEZVOLTĂRII COGNITIVE

Capitol întocmit de psih. Alina Marcu
concepte precum: fruct, legumă, anotimp,
Specificul dezvoltării stadiale a inteligenţei la domestic, sălbatic, număr, sumă, diferenţî, rest
nivelul vârstei copilăriei mici este reprezentat etc.
de faptul că gândirea copilului este concret Formarea acestor noţiuni se începe din perioada
intuitivă. Conform concepţiei lui Piaget, la preşcolarităţii şi are la bază actiunea directă
vârsta şcolară mică, copilul se află în stadiul asupra elementelor concrete, doar treptat se
operaţiilor concrete, pe care le aplică obiectelor realizează ridicarea către general şi abstract, la
cu care acţionează în mod direct. Şcolarul mic niveluri succesive, unde relaţia dintre concret
gândeşte mai mult operând cu mulţimile de şi logic se modifică în direcţia esenţializării
obiecte concrete, dar cu timpul este necesară o intuitive.
detaşare progresivă de concret. Formarea conceptelor matematice are o
Dintre principalele caracteristici ale importanţă deosebită, atât prin natura lor, cât
dezvoltării cognitive specifice acestei mai ales prin utilizarea lor în etapele următoare
vârste reţinem: de vârstă. În procesul formării lor este necesară
• gândirea este dominată de concret; experienţa empirică a copiilor, matematizarea
perceperea lucrurilor este globală; realităţii înconjurătoare şi utilizarea limbajului
întregul este perceput fără a fi descompus; grafic.
• lipseşte dubla acţiune de disociere şi Primele noţiuni matematice sunt cele de
recompunere; număr natural şi operaţiile cu numere naturale
comparaţia este posibilă pe contraste mari, (adunarea şi scăderea). Formarea acestor
stările intermediare sunt foarte greu sesizate; noţiuni este necear să parcurgă următoarele
• copilul nu întrevede alternative posibile; etape:
distincţia dintre real şi imaginar nu este • Sesizarea mulţimilor şi a relaţiilor dintre
suficient de clară. acestea;
Un aspect foarte important în dezvoltarea Numărul ca simbol al mulţimii
copilului este reprezentat de formarea • Operaţii cu mulţimi de obiecte concrete;
diverselor concepte pe care apoi este necesar Operaţii cu simboluri ale mulţimilor de
să le utilizeze. În acest sens vorbim despre obiecte;

58

Operaţii cu simboluri numerice.
Limbajul matematic, fiind un limbaj ce implică
concepte abstracte se introduce cu numeroase
dificultăţi. Este foarte important să se asigure
înţelegerea noţiunilor de bază, şi abia apoi
operarea cu acestea. Părintele poate juca un
rol foarte important în înţelegerea şi fixarea
acestor noţiuni.
Un exemplu în acest sens: implicarea copilului
înt-o serie de activităţi casnice, gospodăreşti
în care sunt introduse conceptele menţionate.
În timp ce se pregăteşte mâncarea, mama îi
poate cere copilului să numere x ouă pentru
prăjituri, să aleagă jumătate dintre ele pentru
a fi prelucrate într-un anumit fel, să aşeze
nucile/uoăle în grupuri de câte 10 (eventual
în cartoanele specifice pentru ouă), să îi
spună câte grupe de câte zece s-au realizat, să
selecteze fructele de legume, apoi să le numere
pentru a şti ce provizii au şi să aleagă pentru
mâncare x morcovi, y cartofi, y cepe etc.
După ce au pregătit mâncarea i se poate cere
copilului să verifice câte provizii au rămas.
Este foarte importanr ca părintele să indice
utilitatea acestor cunoştinţe în viaţa practică,
astfel încât copilul va fi mai motivat să înveţe.
O regulă descoperită într-un anumit domeniu
poate fi translatată de copil prin analogie la un
alt domeniu. Dacă iniţial va opera cu noţiunile
matematice doar cu suport concret, ulterior
părintele poate stimula realizarea acestor
operaţii cu un suport mai depărtat de concret
(ex. biluţe, beţişoare etc.), pentru ca în final
copilul să opereze la nivel mental cu noţiunea
abstractă.
Atât pentru părinţi, cât şi pentru cadrelele
didactice, este foarte important de ştiut faptul
9. DESPRE SEXUALITATEA COPIILOR ŞI EDUCAŢIA SEXUALĂ
„Copilul nu datorează părintelui viaţa, ci creşterea”
Capitol întocmit de psih. Andreea Grecescu
Prima responsabilitate pe care părinţii o au
faţă de copii este aceea de a-i face să se simtă
iubiţi necondiţionat, exprimându-şi iubirea
prin vorbe, gesturi şi fapte. S-a constatat că
majoritatea copiilor care prezintă complicaţii  confruntă cu aspectele legate de sexualitatea
sexuale au fost privaţi în familie de o atmosferă
de dragoste, de atenţie şi grijă sau au crescut
într-o atmosferă plină de teamă, de exigenţă
Şcoala Părinţilor
că operarea eficientă cu noţiunile matematice
în viitor este posibilă doar dacă copilul a
înţeles cu adevărat noţiunile bazale şi utilitatea
lor practică.
În mod similar se pot introduce şi alte noţiuni
care sunt utile copilului. De exemplu, părintele
îi poate cere copilului să pună o substanţă (ex.
vopsea de colorat ouăle) în două recipiente cu
apă de tempereturi diferite şi să observe ce
se întâmplă; să relizeze împreună un orificiu
cu ajutorul unui cui într-un material, apoi să
încălzească cuiul şi să observe dacă cuiul mai
poate trece prin orificiul realizat anterior etc.
În acest fel, încă de la cele mai mici vârste,
copiii sunt familiarizaţi cu diverse fenomene
fizice şi chimice, obţin informaţii noi care vor
fi completate la vârste ulterioare stimulându-
se concomitent curiozitatea. Legarea acestor
fenomene de activităţile practice, utile este
esenţială (în exemplele anterioare în activităţi
de pregătire a ouălelor de Paşte, în construcţia
unei jucării sau unui dispozitiv necesar în
gospodărie).
Indiferent de domeniul de dezvoltare,
părintele poate juca un rol deosebil în a-şi
susţine şi stimula propriul copil să progreseze.
Cunoaşterea adecvată a copilului din perspectiva
particularutăţilor vârstei lui, dar mai ales a
particularităţilor sale individuale este un prim
pas pe care îl poate face părintele în acest sens.
De asemenea, esenţială este implicare alături
de copil în diversele sale activităţi (indiferent
că este vorba de joc, învăţare sau muncă)
astfel încât să putem oferi acestuia modelul,
explicaţia, corecţia, recompensa de care are
nevoie pentru o dezvoltare sănătoasă.
Nicolae Iorga
excesivă sau de capricii.
Educaţia sexuală îşi dovedeşte atât
necesitatea în procesul de dezvoltare al copiilor,
cât şi dificultatea de a fi realizată. Părinţii se
propriilor copii de la cele mai fragede vârste ale
acestora (gesturi pe care aceştia le fac, întrebări
pe care le pun, activităţi/jocuri cu tematică
59
Şcoala Părinţilor
sexuală pe care le iniţiază, etc.). Tocmai de
aceea, educaţia sexuală începe din primii ani
de viaţă şi nu se termină niciodată – fiecare
vârstă are provocările sale specifice, cărora
părinţii sunt puşi în situaţia de a le face faţă.
Părinţii sunt primele fiinţe din viaţa copilului
şi în majoritatea cazurilor sunt persoanele de
referinţă pentru acesta, devenind astfel primii
educatori în materie de sexualitate – ei sunt
persoanele care îi iubesc cel mai mult pe
copii şi le pot crea acestora acasă, în cadrul
familiei, atmosfera de intimitate şi de apropiere
sufletească. Dacă părinţii lipsesc, persoanele
cele mai potrivite pentru a le da educaţie
copiilor sunt cele în care copiii au încredere şi
sunt apropiate familiei (bunici, rude).
Dezvoltarea armonioasă a copilului
din punct de vedere sexual, depinde în mare
măsură de deschiderea părinţilor faţă de acest
aspect inerent al vieţii, de flexibilitatea gândirii
şi al comportamentului acestora. Adulţii, sunt
nevoiţi să facă faţă de-a lungul timpului, atunci
când se confruntă cu sexualitatea copiilor care
iese la suprafaţă şi se manifestă foarte variat,
cu propriile frustrări care îşi au originea în
copilărie, dar şi cu feluritele sentimente pe care
le pot trăi vis-à-vis de acest subiect: uimire,
stânjenire, nelinişte, etc. Comunicarea părinte –
copil este esenţială în acest demers educaţional
şi trebuie să fie bazată pe deschidere, încredere
reciprocă şi respect de sine, dar şi faţă de
ceilalţi. Educaţia sexuală depinde în mare
măsură de tipul de relaţie existent între părinţi
şi copii. Un tip de relaţie este acela de prietenie,
de “amiciţie”, în care aproape totul este permis
copiilor. În contextul acestui tip de relaţie, apare
riscul ca libertatea sexuală să fie confundată cu
educaţia sexuală. Unii părinţi pot fi “prieteni”
cu copiii lor doar în anumite perioade sau în
anumite contexte. În alte familii, relaţiile sunt
restrictive din punct de vedere emoţional,
comunicarea fiind influenţată de autoritatea
parentală excesivă, având ca efect potenţial o
inhibare în planul sexualităţii, cu repercursiuni
dizarmonice asupra personalităţii.
În exercitarea educaţiei sexuale, pentru
părinţi o mare importanţă trebuie să o aibă
cunoaşterea informaţiilor pe care le deţin cu
privire la sexualitate, experienţele proprii,
abilitatea de a comunica - să ştie asculte sau
60
să împărtăşească, abilitatea de a răspunde
întrebărilor copiilor la timpul şi în modul
potrivit. Părinţii trebuie să ştie că ei constituie
modele pentru proprii copii. Aceştia remarcă
şi “înregistrează” foarte bine cum se descurcă
părinţii cu propria lor sexualitate şi preiau din
experienţele acestora.
Deoarece educaţia sexuală trebuie
începută din primii ani ai copilăriei, informaţiile
legate de sexualitate trebuie transmise treptat, 
ţinându-se cont de personalitatea fiecărui
copil în parte, dar şi de principalele etape de
dezvoltare ale acestuia. Se poate vorbi de un
ritm propriu fiecărui copil, care ţine atât de
vârsta pe care o are, cât şi de contextul de viaţă.
Astfel, informaţiile oferite copiilor de vârstă
preşcolară este indicat să fie concrete, pe când
cele furnizate şcolarilor să fie mai detaliate şi
mai exacte. Totodată părinţii trebuie să ţină
cont că copiii lor sunt supuşi şi altor mijloace
de informare (revistele, televizorul, internetul),
intră în contact şi cu alte persoane (prieteni,
colegi, vecini, profesori), ce devin surse de
informare cu privire la sexualitate.
Pentru mulţi părinţi este o sarcină dificilă
să vorbească cu copiii despre dragoste şi
sexualitate. Acest lucru este însă normal,
deoarece adulţii se simt nesiguri şi nu ştiu
dacă pot găsi cuvintele potrivite pentru astfel
de discuţii. De asemenea apar numeroase
îndoieli: « Nu este copilul meu prea mic pentru
asta? », « Înţelege ceea ce eu vreau să îi spun
de fapt?  », «  Cum reacţionează dacă îi repet
informaţia?  ». Multor părinţi le este ruşine
să vorbească cu copiii lor despre o temă atât
de sensibilă. Mai degrabă, “ar pasa” această
responsabilitate în sarcina altora: şcolii, fraţilor
mai mari, prietenilor, chiar mass-mediei.
O primă dificultate în abordarea acestui
subiect survine din diferenţa de vârstă
dintre părinţi şi copii, respectiv din diferenţa
experienţei acumulate (cantitativ şi calitativ,
trăirea experienţelor făcându-se în “epoci”
diferite). Tocmai aceste diferenţe pot genera
deseori conflictele între generaţii. Mai ales
adolescenţii sunt cei care reacţionează cel mai
pregnant atunci când părinţii, se poartă ca şi
cum doar ei cunosc şi pot totul şi atunci când
îşi manifestă dorinţa ca tinerii să le urmeze
într-un mod strict sfaturile. Copiii percep acest

lucru ca pe o încălcare a libertăţii şi a voinţei
lor şi se simt supuşi unor presiuni. Acest cumul
de experienţe al părinţilor constituie însă o
sursă valoroasă de învăţăminte, pe care aceştia
îl pot împărtăşi copiilor într-un mod deschis şi
sincer.
Pentru a-i înţelege mai uşor pe copii,
părinţii ar putea să încerce să îşi amintească
cum era în propria lor copilărie şi adolescenţă,
ce i-a marcat, unde au avut diferenţe de opinii
cu proprii părinţi şi cum şi-ar fi dorit ca aceştia
să reacţioneze atunci. Totodată, părinţii ar
trebui să îşi evalueze propria concepţie despre
sexualitate, dar şi imaginea pe care partenerul
de viaţă şi copiii şi-au format-o despre acest
subiect. În acest mod ei îşi pot înţelege mai
bine propriul comportament, dar şi pe al
celorlalţi. Este de asemenea indicat ca părinţii
să vorbească unul cu altul atunci când se aduc
în discuţie subiecte comune amândorura sau
când între ei există diferenţe de opinii. În acest
mod ei pot să îşi depăşească propriile greutăţi
şi inhibiţii, fapt ce influenţează pozitiv relaţia
lor de cuplu, dar şi relaţia cu copiii. Pentru
părinţi poate fi folositor să se sfătuiască sau să
facă schimb de informaţii şi cu alţi adulţi aflaţi
în aceeaşi situaţie, cu prieteni sau cu rude.
Părinţii au deseori tendinţa să creadă că
copiii au acelaşi mod de a privi lucrurile ca şi
ei sau să considere că aceştia sunt prea mici şi
tocmai de aceea trebuie mai întâi să îşi dezvolte
o viziune proprie înţeleaptă asupra sexualiăţii,
pentru a putea abia după aceea să stea de vorbă
pe marginea acestui subiect. Dimpotrivă,
părinţii trebuie să încerce să privească din
perspectiva copiilor şi să caute să înţeleagă
cum vede şi înţelege acesta lucrurile. La auzul
cuvântului “sexualitate”, adulţii se gândesc cel
mai adesea la sex, motiv pentru care pot apărea
temeri şi frici că o preocupare a copiilor pentru
tema sexualităţii îi incită automat pe aceştia la
o activitate prematură în această direcţie. Dar
este dovedit faptul că cu cât copiii, respectiv
adolescenţii cunosc mai multe, cu atât se
gândesc mai mult înainte de a acţiona şi sunt
cu atât mai precauţi. fără oprire. În timpul cinei, când tocmai sunt
Cercetările arată că tinerii de ambele sexe
preferă să meargă la mamă atunci când se
confruntă cu probleme personale. Mama este
partenerul de discuţie şi persoana de încredere,
Şcoala Părinţilor
care se ocupă mai mult decât tatăl de educaţia
sexuală a copiilor. În ceea ce priveşte tatăl,
tinerii se aşteaptă ca acesta să manifeste mai
multă afecţiune.
Ce este de fapt sexualitatea?
Fiecare are o părere şi o imagine personală
despre sexualitate : cuvinte de alint, mângâieri,
săruturi, îmbrăţişări, fantezii, preludiu, sex,
gelozie, pasiune, satisfacţie sau suprimarea
acesteia, relaţie de cuplu, bucurie şi suferinţă…,
…sexualitatea este deosebit de complexă,
intervine în dezvoltarea personalităţii şi este
trăită diferit de fiecare în parte (în funcţie de
factorii interni şi cei externi).
Sunt oameni care reduc sexualitatea
la sex. Această viziune asupra sexualităţii
este una limitată, lipsită de imaginaţie şi
este în mod deosebit criticată de către tineri.
Dimpotrivă, sexualitatea are de a face cu
intimitatea, cu trăirea fanteziilor şi cu dorinţa,
cu încrederea şi deschiderea, dar totodată şi cu
satisfacerea egotică şi violenţa. De sexualitate
se leagă bucuria de a trăi, sănătatea fizică
şi psihică, dezvoltarea personală şi pofta de
viaţă. Sexualitatea poate dărui o nouă viaţă,
poate realiza şi susţine relaţii şi legături umane
profunde. Această complexitate impune ca
educaţia sexuală să nu se limiteze doar la a
oferi informaţii teoretice, la a clarifica aspectele
biologice şi tehnice, ci şi la a dezvolta partea
emoţională şi capacitatea de a relaţiona a
copilului. Aceasta presupune ca educaţia să se
realizeze în mod continuu, pe parcursul întregii
dezvoltări a copilului, iar p ărinţii trebuie să
evite să inoculeze acestuia ideea că sexualitatea
este un fenomen trivial, vulgar, dezgustător.
A vorbi despre sexualitate
În viaţa de zi cu zi, părinţii se confruntă
cu situaţii de care uneori le este teamă, mai
ales atunci când acestea se desfăşoară în
public: brusc şi neaşteptat, copiii încep să
vorbească despre sexualitate, pun întrebări
sau flecăresc pur şi simplu despre aceasta
musafiri sau undeva în public se poate auzi:
„Mami, uită-te, ce burtă mare are femeia
aceea!”. Adulţi sunt adesea surprinşi, nesiguri,
uneori chiar scandalizaţi atunci când copiii îi
61
Şcoala Părinţilor
pun neintenţionat în anumite situaţii penibile.
Întrebările şi remarcile corespunzătoare pică
adesea ca din cer, copiilor le trece un gând
prin cap şi trebuie imediat să „îl elibereze”,
astfel încât părinţii nu apucă să se pregătească
dinainte pentru a le răspunde.
Copiii mici mai ales, pun multe întrebări,
iar o situaţie nouă îi face curioşi. Aceştia
pun întrebări nu doar pentru a-şi îmbogăţi
cunoştiinţele şi a primi informaţii, ci şi pentru
a-şi micşora incertitudinea şi a-şi satisface
nevoia de afecţiune. Într-o anumită perioadă a
dezvoltării apare pregnantă utilizarea jocului
„întrebare-răspuns”. Copiii remarcă abia
începând cu al doilea an de viaţă, faptul că
toate lucrurile au un nume. Ei arată spre ele şi
vor să ştie cum se numesc respectivele lucruri
– bineînţeles că organele genitale nu sunt
ocolite. Astfel, ei îşi îmbogăţesc vocabularul,
învaţă să facă diferenţe, fac comparaţii, încep
să organizeze lumea şi să aibă încredere în ea.
Când au cinci sau şase ani, se interesează de
diferenţele dintre bărbaţi şi femei şi vor să afle
despre procreere şi naştere.
Atunci c ând copiii pun întrebări,
înseamnă că ei deţin deja ceva informaţii, au
formată o anumită părere. Întrebările lor cu
conţinut sexual nu au nuanţă de perversiune,
ci de curiozitate şi interes, iar percepţia lor este
diferită de cea a adulţilor: aceeaşi întrebare
poate avea semnificaţii diferite şi invers. Există
situaţii în care ceea ce copilul vrea să trasmită
cu adevărat (griji, nevoi) rămâne adeseori
ascuns. O modalitate adecvată de a reacţiona la
astfel de situaţii este de a-i răspunde copilului
printr-o altă întrebare (“Dar tu ce crezi?”) sau
de a-i pune înainte de a-i răspunde alte întrebări,
putând astfel evalua nivelul lui de cunoştinţe,
identifica nevoia pe care o are, adaptând astfel
informaţia furnizată şi modul în care aceasta
să îi fie transmisă. Un alt avantaj al acestui
mod de abordare, în care copiii sunt invitaţi să
îşi spună părerea, este că aceştia se percep ca
parteneri egali de discuţie şi simt că şi părerea
lor are importanţă – lucru valabil atât la copiii
mici, cât şi la adolescenţi. Când părinţii nu au
răspunsuri pregătite sau clare, se recomandă de
asemenea să îi incite şi să îi încurajeze pe copii
ca ei înşişi să se gândească sau să găsească
răspunsul, înainte de a-l oferi pe al lor. Uneori
62
este suficient ca părinţii doar să confirme
afirmaţiile copilului: ”Da, este chiar aşa cum
spui tu!”.
Se întâmplă deseori ca părinţii să audă
aceleaşi întrebări puse de copil, deşi ei credeau
că le -au dat de mult timp răspunsul satisfăcător.
Acest lucru se petrece deoarece, mai ales
copiii mici, realizează noi conexiuni între
lucrurile auzite, prin aceasta reorganizându-şi
şi dezvoltându-şi cunoaşterea.
A vorbi unul cu celălalt este de o mare
importanţă, dar educaţiei îi aparţin şi lucrurile
nespuse. Când se tace sau se schimbă brusc
subiectul discuţiei, când părintele se poartă
altfel decât în alte discuţii obişnuite, copiii
remarcă că este vorba despre ceva deosebit.
Ei înregistrează cu acurateţe cum «  se
descurcă  » părinţii cu propria lor sexualitate
şi sesizează precis sentimentele acestora de
jenă, nesiguranţă, etc. Mama şi tata vorbesc
numai cu subînţelesuri sau în spatele uşilor
închise despre subiecte care au de a face cu
sexualitatea? Gesturile tandre sunt întrerupte
brusc atunci când fiul sau fiica intră în cameră?
Se arată părinţii dezbrăcaţi în faţa copiilor?
„Părinţilor le este de cele mai multe ori
greu să vorbească deschis despre sexualitate :
au inhibiţii sau le este ruşine şi mulţi cad pur şi
simplu examenul în ceea ce priveşte abordarea
acestui subiect. Totuşi părinţii nu trebuie să
se supună presiunilor, să vorbească neapărat
despre lucruri care le sunt neplăcute, pe care nu
le cunosc suficient de bine sau pe care nu ştiu
sub ce formă să le exprime. Indiferent de vârsta
copiilor, poate fi pentru ambele părţi benefic,
atunci când părinţii le explică acestora că le
este greu să vorbească despre anumite subiecte
şi le cer o perioadă de gândire  : «  Întrebarea
ta este foarte bună, dar acum nu ştiu ce să îţi
răspund, lasă-mă să mă gândesc şi îţi atunci
voi da răspunsul. » O asemenea sinceritate din
partea părinţilor poate fi eliberatoare pentru fiu
sau fiică şi evită apariţia situaţiei în care aceştia
cred că acele subiecte sunt tabu, urmând ca în
viitor să nu mai abordeze respectivul subiect,
ci să caute răspunsul în altă parte sau să creadă
că respectivul aspect abordat al sexualităţii
este unul negativ. Şi fetele şi băieţii trebuie să
ştie că adulţii au propria lor intimitate şi că nu
le este întotdeauna uşor să vorbească deschis

despre asemenea lucruri.
Într-o discuţie părinte-copil este foarte
important ca nici unul să nu se simtă obligat
să poarte respectiva discuţie. Există situaţii,
când părintele consideră că ar fi cazul să poarte
„o discuţie serioasă” cu copilul lui, dar acesta
nu este deloc pregătit pentru ea. Părintele
trebuie să găsească momentul potrivit pentru
a deschide subiectul sexualităţii. În acest sens
pot fi folosite micile evenimente petrecute în
viaţa cotidiană: schimbarea scutecelor fratelui
mai mic, dezbrăcarea, baia făcută surioarei,
igiena intimă – ocazie de a discuta despre
diferenţele anatomice dintre sexe, dar şi despre
intimitate, comportamentul tandru dintre
părinţi oferă prilejul discuţiilor despre relaţia
de cuplu. Educaţia sexuală apare astfel nu ca
o clarificare sau o explicaţie unică, ci ca un
proces îndelungat, ce se desfăşoară pe întreaga
perioadă de creştere a copilului.
Copiii şi adolescenţii se pot uita în anumite
cărţi şi broşuri atunci când sunt receptivi sau
nu sunt deranjaţi. Poate fi foarte folositor ca
părinţii să răsfoiască aceste cărţi împreună cu
copiii, atâta timp cât şi aceştia îşi doresc acest
lucru şi să discute cu ei pe marginea celor
citite.
Părinţii trebuie să evite anumite remarci,
cum ar fi: „Eşti prea mic pentru asta, tu nu
poţi încă înţelege”! O astfel de remarcă nu
ajută copilul absolut deloc, dimpotrivă, îl
face să se simtă neputincios. De asemenea
se recomandă ca părinţii să spună adevărul,
evitând „poveştile”, cum ar fi povestea cu
barza care aduce bebeluşii. Prin aceasta se
combate falsa cunoaştere, pe care oricum mai
târziu părinţii trebuie să o infirme şi se evită
înşelarea încrederii copilului, care poate afla de
la alţii cum decurge cu adevărat procreerea şi
naşterea. Adesea copiii nu doresc să ştie totul
dintr-o dată. Când un copil de doi ani întreabă
de unde vin copiii, poate fi suficient să i se
spună că aceştia cresc în burta mamei. Copiilor
nu trebuie să li vorbească deodată despre tot, să
li se dea explicaţii foarte riguroase, deoarece ei
au nevoie de timp pentru a prelucra informaţia
primită.
Ce limbaj trebuie folosit?
Mulţi părinţi nu sunt siguri de ceea ce
Şcoala Părinţilor
trebuie să spună copiilor şi în ce formă ar fi cel
mai bine să o facă. În ceea ce priveşte desemnarea
organelor genitale, părinţii se întreabă poate
care denumire este efectiv corectă, fără a fi
ofensatoare sau mai puţin delicată? Referitor
la organele genitale, se recomandă utilizarea
denumirilor ştiinţifice (penis, vulvă, testicule,
sâni, etc.), care pot estompa jena părinţilor fără
a priva copilul de explicaţiile pe care le aşteaptă.
Copiii trebuie să cunoască şi să stăpânească
aceste noţiuni pentru a putea denumi corect
organele genitale atunci când sunt la medic
sau citesc cărţi ce abordează tema sexualităţii.
Mulţi părinţi utilizează limbajul comun (puţă,
cocoşel, păsărică,, etc.), acesta având avantajul
că este familiar şi ilustrativ, dar poate fi totuşi
provocator şi dezvăluie o dorinţă a părinţilor de
a evita să vorbească despre organele genitale
utilizând termenii corecţi, care sunt încă tabu
pentru unii dintre ei. Unii părinţi preferă să
folosească termeni de alint mai ales cu copiii
mici. La început, aceste denumiri pot să sune
foarte drăguţ, dar în timp, acestea nu mai
corespund nevoilor de exprimare şi limitează cu
mult semnificaţia reală. În final, utilizarea unui
limbaj sau al altuia este o alegere personală, în
funcţie de cum părintele poate sau vrea să se
exprime. Dincolo de tipul limbajului folosit,
ceea ce contează foarte mult sunt dragostea şi
afecţiunea care însoţesc cuvintele părintelui.
Părinţii resimt faptul că vocabularul
este destul de sărac pentru a putea denumi şi
descrie întreaga gamă de emoţii, sentimente,
trăiri, iar mulţi dintre ei nu au învăţat să
îşi exprime emoţiile într-un mod clar şi pe
înţeles. De aici decurge importanţa faptului
ca părinţii să vorbească des cu copiii despre
sentimentele lor, oferindu-le posibilitatea de
a-şi verbaliza emoţiile, ajutându-i totodată şi
să le conştientizeze.
Ruşine, nuditate, intimitate
Trăirea ruşinii şi a corporalităţii este ceva
foarte personal, este un rezultat al experienţelor,
al educaţiei, al limitărilor religioase şi morale,
al influenţelor culturale. Există numeroase
obiceiuri familiale: în unele familii, nuditatea,
corporalitatea şi sexualitatea sunt trăite şi
asumate conştient, exprimate fără reţineri şi se
acordă membrilor săi intimitatea şi retragerea
63
Şcoala Părinţilor
necesară. Există însă şi familii în care nivelul
ruşinii este foarte ridicat, limitele impuse vis-
a-vis de exprimarea deschisă a corporalităţii
sunt stricte şi rigide. Există bineînţeles o
relaţie tensionată între aspiraţia de deschidere
şi dorinţa de a crea un spaţiu intim pentru
sine şi ceilalţi, spaţiu care să poată ascunde şi
secretele inerente.
Dacă, când şi unde copiii au voie să stea
sau să umble dezbrăcaţi şi până la ce vârstă
tolerează părinţii acest comportament şi cum
reacţionează ei la acesta, este în final propria
lor decizie. Părintele însuşi se poate dezbrăca
şi îmbrăca de faţă cu copilul sau o poate face
într-o altă cameră. Unii părinţi închid uşa după
ei seara la culcare sau atunci când vor să facă
duş. Nu se poate generaliza ceea ce este permis
sau interzis sau ceea ce poate fi cel mai bun.
Cine pune limite ale ruşinii prea scăzute sau
înalte, nu poate fi judecat că o face bine sau
rău, corect sau fals. Aceste interdicţii au de
a face la fel de puţin cu morala. Atmosfera
familială, limbajul nonverbal îi indică copilului
multe realităţi familiale pe care el le percepe
în mod corect. Libertatea excesivă poate fi la
fel de periculoasă ca şi o privire ameninţătoare
sau un comportament autoritar al părintelui.
Trăirea nudităţii nu înlocuieşte educaţia
sexuală şi responsabilitatea părinţilor nu constă
atât în faptul că aceştia nu se dezbracă în faţa
copiilor sau că îşi exprimă sau îşi ascund
propria sexualitate. Independent de aceste
aspecte, chiar dacă părinţii sunt progresivi sau
conservatori, ceea ce este mai important este să
le spună deschis copiilor de ce anumite reguli
trebuiesc respectate şi de ce alţi copii sau alţi
părinţi se poartă altfel. Acest lucru este necesar
pentru că ceea ce copii consideră ca fiind
normal în propria familie, să capete un nou
înţeles atunci când ei se află în afara casei sau
intră în contact cu străinii veniţi în vizită. Cu cât
copiii ştiu mai multe, cu atât mai siguri se pot
manifesta în exterior. Ceea ce este întotdeauna
mai important este ca adulţii să explice copiilor
motivele comportamentelor lor, să fie sinceri,
astfel încât să le ofere copiilor posibilităţi de a
se orienta.
Ruşinea pe de o parte se învaţă şi se
consolidează prin obiceiuri, dar pe de altă
parte provine şi din interior spre exterior, ca o
64
nevoie personală şi este individualizată. Când
copiii mici umblă din plăcere dezbrăcaţi prin
casă, se arată mândri, se bălăcesc şi se stropesc
sau se studiază în faţa oglinzii, este considerat
normal, la fel de normal cum este şi atunci când
se retrag în camera lor, îşi delimitează spaţiul
şi pun bariere corporale. Gradul de deschidere
depinde de asemenea de dezvoltarea personală
în diferite stadii ale vârstei, cum ar fi pubertatea
şi depinde şi de situaţii concrete. Părinţii care
sunt atenţi, observă când deodată copiii nu mai
vor să stea dezbrăcaţi la ştrand sau când îşi
privesc critic propriul corp sau al altora.
Copiii mici sunt foarte curioşi, pentru ei
este interesant să îşi observe părinţii şi fraţii
dezbrăcaţi. Acest lucru are foarte puţin de a face
cu sexualitatea, aşa cum sunt tentaţi să creadă
adulţii – copiii învaţă şi se bucură de astfel de
momente, iar reacţia celorlalţi la propriul lor
comportament, le arată ce este permis, tolerat
sau de neacceptat. Toate acestea constituie
experienţe importante pentru a cunoaşte şi a-şi
însuşi regulile şi limitele comportamentale
permise.
Părinţii trebuie să fie atenţi ca copiii să nu fie
forţaţi împotriva voinţei lor să se confrunte cu
lucruri sau să vadă lucruri pe care nu le doresc
sau care le pot încălca spaţiul intim. Există
situaţia în care părinţii vor să aibă o viaţă activă
sexual şi să împărtăşească copiilor faptul că ei
sunt un cuplu. O astfel de atitudine poate fi însă
percepută pozitiv sau negativ de către copii, în
funcţie de situaţie sau de dezvoltarea personală.
Adulţii ar trebui să se gândească uneori, dacă ei
înşişi şi-au privit părinţii ca fiind fiinţe sexuale :
mulţi adulţi văd în propriii părinţi doar nişte
părinţi, fiindu-le greu să îi privească şi să îi
accepte ca fiinţe sexuale.
În ceea ce priveşte apropierea corporală
între frate şi soră poate crea o stare de
nesiguranţă părinţilor, iar neliniştea creşte mai
ales atunci când băiatul este mai mare decât
fetiţa. La o anumită vârstă, fraţii manifestă un
comportament concurenţial, ei îşi demonstrează
cu plăcere tot ceea ce pot deja face: dezvoltarea
organelor genitale, precum creşterea pilozităţii
şi a musculaturii îi face să fie mândri. Faptul
că copiii atunci când sunt încă mici se
explorează reciproc este considerat normal.
Atingerile dintre fraţi sunt însă observate şi

urmărite cu suspiciune, părinţii încearcă să
îi supravegheze şi să îi împiedice să fie prea
apropiaţi unul de celălalt. Deşi copiii sesizează
din comportamentul părinţilor că nu au voie
să se apropie unul de celălalt foarte mult, nu
cunosc motivul pentru această interdicţie.
Masturbarea
Despre masturbare sau onanie se vorbeşte
atunci când propriul corp este atins pentru a
obţine în acest mod plăcere şi relaxare sexuală.
Masturbarea nu este specifică doar perioadei
adolescente, ci este practicată şi de copiii de
la cele mai mici vârste. ână în prezent nu s-au
identificat motive medicale care să interzică
mastrurbarea.
Masturbarea este o formă independentă de
manifestare sexuală, cu avantaje şi dezavantaje.
Ea ajută la cunoaşterea propriului corp, serveşte
la relaxare, la recunoaşterea propriilor nevoi şi
preferinţe, la promovarea înţelegerii celuilalt,
dar face şi ca persoana să devină autosuficientă
şi poate conduce la singurătate. Nu este
dăunătoare, dar nu poate înlocui o relaţie de
cuplu sau anticipa una. Ea nu poate constitui
baza dragostei şi sexualităţii de cuplu.
Aproape toate fetele şi toţi băieţii
se masturbează, motivele fiind diverse:
producerea plăcerii, relaxare, consolare,
curiozitate, plictiseală. Frecvenţa masturbării
este variabilă (unii copii se masturbează o dată
la două săptămâni, alţii de mai multe ori pe zi)
şi poate fluctua pe parcursul timpului.
Mulţi părinţi nu ştiu sau nu vor să creadă
că şi copiii mici se masturbează. Pentru nou-
născuţi, întreaga suprafaţă a pielii este o sursă
de senzaţii. Toate părţile accesibile ale corpului,
inclusiv organele genitale, vor fi descoperite ca
«jucării». Copilul le descoperă singur şi mai
târziu, atunci când părinţii intervin distrăgându-
le atenţia de la aceste zone, interzicându-le sau
chiar pedepsindu-l, acesta remarcă faptul că
ceva nu este în ordine. Deja privirile punitive pot
favoriza apariţia sentimentelor de culpabilitate.
El devine confuz, deoarece aceste mângâieri şi
atingeri erau foarte plăcute. Dar copilul, deşi
poate resimţi în felul lui personal jenă, ruşine
sau vinovăţie, nu va înceta să se masturbeze, ci
o va face deseori, de multe ori neobservat de
către părinţi.
Şcoala Părinţilor
Copiii se ating pentru a se relaxa, pentru a
obţine plăcere sau uneori se ating întâmplător
în timp ce se joacă în vană când fac baie, în
timp ce se dau în leagăn, etc. Mulţi părinţi se
întreabă cum ar trebui să reacţioneze în aceste
situaţii, ei trebuind să se decidă cu privire la
poziţia pe care să o adopte vis-a-vis de acestă
practică. Credinţa religioasă, experienţa
personală a părinţilor, joacă un rol important
în perceperea şi acceptarea actului masturbării.
Unii părinţi acceptă, în sensul că nu intervin în
delimitarea acestui comportament sau vorbesc
prea mult despre el, fiind de părere că trebuie
să încurajeze masturbarea pentru că aceasta
este un lucru natural şi îi ajută pe copii să fie
fericiţi. În acest caz poate apărea riscul ca
copilul să resimtă această atitudine a părintelui
ca fiind o intruziune în intimitatea sa sau poate
apărea « suprastimularea » sexuală. Alţi părinţi
intervin, considerând masturbarea ca fiind
imorală, se aşteaptă ca prin pedepse şi limitări
prea stricte copiii să înveţe să se adapteze şi
să se stăpânească. Şi acest tip de atitudine
poate avea repercursiuni negative : perturbarea
sexualităţii sau copilul atunci când se va
masturba se va ascunde tot mai mult de părinţi,
acest lucru generând un conflict interior.
Indiferent de atitudinea părinţilor este
indicat ca cerinţele puse în special copiilor mici
să nu fie prea mari, iar fetele şi băieţii trebuie
să înveţe treptat că sexualitatea este ceva ce
trebuie să rămână privat, în sfera intimă şi că
trebuie să se stăpânească atât în public, cât
şi de faţă cu părinţii sau cu fraţi, ei putându-
se masturba în camera lor, atunci când sunt
singuri. Acest demers însă trebuie susţinut şi în
continuare de părinţi, în sensul că aceştia să le
respecte intimitatea.
Masturbarea poate deveni o problemă
sau conduce la o stare de criză atunci când
copilul are o conştiinţă de sine deficitară
sau atunci când se centrează exclusiv pe el.
Aceasta se întâmplă mai ales la adolescenţi, la
care între dezvoltarea corporală şi maturizarea
personalităţii există o prăpastie destul de mare.
Adulţii trebuie să ştie că pentru copiii lor nu
există, mai ales în perioada pubertăţii şi a
adolescenţei, o formă ideală de (auto-)realizare
sexuală. Totodată părinţii trebuie să observe la
copiii de orice vârstă dacă acest comportament
65
Şcoala Părinţilor
este prea frecvent sau durează prea mult timp,
să identifice sursa de anxietate care în astfel de
situaţii poate sta la baza masturbării frecvente
şi să îl angajeze pe copil în diverse activităţi
captivante.
Sexualitatea şi îngrijirea corporală
Copiii de ambele sexe este de dorit să îşi
formeze o anume experienţă corporală încă din
primii ani de viaţă, astfel fiindu-le mai uşor
să recunoască mai târziu semnalele corporale
ale femeilor sau bărbaţilor, să se deschidă şi
să îşi îmbogăţească limbajul corporal. Această
formare poate începe chiar cu educaţia igienei
corporale.
Sexualitatea şi îngrijirea corpului în
general, cum ar fi igiena corporală formează
un tot. Educaţia igienei trebuie să se realizeze
la copiii mici fără impuneri, chiar dacă părinţii
observă că alţi copii de aceeaşi vârstă au
deprins deja abilităţi de igienă. Ei trebuie să
dea dovadă de răbdare şi să facă faţă astfel unui
efort suplimentar.
O igienă prea amănunţită, exagerată este
absurdă, deoarece de exemplu, copiii înainte
de terminarea celui de al doilea an de viaţă nu
îşi controlează aparatul excretor. Când sunt
constrânşi cu forţa, copiii mici reacţionează
prin tulburări fizice şi psihice. Fiecare copil are
propriul lui ritm de dezvoltare şi de cele mai
multe ori, lucrurile se rezolvă de la sine. Dacă
părinţii îi ajută pe copii să experimenteze o
percepere pozitivă a propriului corp, le întăresc
starea de bine, îi ajută de fapt să îşi cunoască
corporalitatea, să îşi identifice nevoile şi să
le satisfacă adecvat, iar măsurile de igienă
pot deveni chiar surse de bună dispoziţie (de
exemplu baia este percepută ca un moment de
relaxare şi un loc de joacă).
Dezvoltarea stadială a sexualităţii la copii
Dezvoltarea în timp a sexualităţii la copil
presupune parcurgerea mai multor etape atât
din punct de vedere biologic, cât şi psihologic
şi psihosocial.
În ceea ce priveşte sexualitatea între 0 şi 5 ani
ceea ce apare a fi cel mai evident este instinctul
sexual incomplet diferenţiat. La această vârstă
organele sexuale nu sunt încă dezvoltate, apare
nevoia de autoerotism (sugerea degetului sau
66
al altor obiecte, masturbarea prin strângerea
coapselor sau frecarea de un obiect), plăcerea
solitară (interacţiunea cu propriul corp, centrarea
atenţiei copilului asupra organelor sale sexuale:
clitoris, vulvă, penis, plăcerea difuză fiind
asociată cu sensibilitatea sexuală a zonelor
genitale). Apar reflexele spontane ale erecţiei şi
al lubrefierii, ca reacţii la atingerile adulţilor, la
frecare sau chiar urinare. Apar trăiri emoţionale
presexuale orientate către persoanele care intră
în contact cu copilul, trăiri ce pot fi pozitive,
plăcute, dar şi negative, agresive (de exemplu
gelozia). Începe să se formeze identitatea
de gen: copiii pot deosebi fetiţele de băieţi
după aspectul exterior (îmbrăcăminte). Apar
fantasmele, experimentarea rolurilor sexuale
prin utilizarea simbolurilor în cadrul jocurilor
de-a mama şi tata, de-a doctorul. Spre finalul
perioadei, copilului îi face plăcere să se expună
dezbrăcat, să observe nuditatea celor din jur
în cele mai variate contexte, dar şi să atingă
corpul părinţilor din curiozitate sau pentru a
descoperi limitele.
Părinţii devin primele obiecte ale
dorinţelor sexuale sau nesexuale ale copiilor.
Sugarii relaţionează cel mai intens cu mama, cu
care îşi petrec şi cea mai mare parte a timpului,
ceea ce duce şi la o fixaţie afectivă a copilului
faţă de mamă, dorinţa de a se identifica cu
aceasta.
În jurul vârstei de 3 ani, copilul descoperă
că băieţii au penis, iar fetele nu, acest moment
declanşând ceea ce se numeşte complexul Oedip
– fenomen natural în dezvoltarea persoanei,
deoarece o orientează spre un viitor partener
de sex opus. Între 3 şi 6 ani, se consolidează
identitatea sexuală, iar complexul Oedip pozitiv
se manifestă prin apariţia dorinţei inconştiente
a copilului de apropiere de părintele de sex
opus (fata de tată, băiatul de mamă), care
ajunge la o dorinţă de posesivitate exclusivă
asupra acestuia şi rivalitate cu celălalt părinte.
Apropierea aceasta se manifestă de exemplu
la fetiţă prin dorinţa de a fi mereu lângă tată,
de a căuta şi bucura de dovezile de afecţiune
ale acestuia, simultan cu dorinţa ca mama să
dispară şi ea să îi ia locul. Băieţelul resimte
aceleaşi sentimente tandre, însă faţă de mamă
de care se îndrăgosteşte, dar raportat la tată
manifestă gelozie şi ostilitate. Această situaţie

generează însă conflicte interioare, sentimente
antagoniste dificil de armonizat: rivalitatea şi
ostilitatea copilului faţă de părintele de acelaşi
sex se confruntă cu iubirea ce i-o poartă şi
dependenţa faţă de acesta.
Atunci când ataşamentul copilului se
manifestă faţă de părintele de acelaşi sex,
este vorba de complexul Oedip negativ, care
dacă nu va fi rezolvat poate duce la nevroză şi
homosexualitate.
În mod normal, complexul Oedip va fi
depăşit de către băieţi şi de către fete, dar în
mod diferit. Rezolvarea complexului Oedip la
băiat are loc prin intermediul complexului de
castrare, care constă în frica acestuia de a nu fi
castrat de tatăl său, căruia doreşte să îi ia locul.
Soluţia găsită de a scăpa de teama de castrare
este ca băiatul să renunţe la mamă ca partener
sexual, să recunoască autoritatea tatălui,
ajungând chiar să se identifice în cele din urmă
cu acesta. Astfel are loc afirmarea identităţii
masculine a băiatului.
În cazul fetiţei, angoasa de castrare
anticipează complexul Oedip, în sensul că
descoperirea faptului că ea nu are penis
declanşează resentimente faţă de mamă, care
este considerată vinovată de acest fapt şi duce
la slăbirea relaţiei fiică-mamă şi orientarea către
tată, apărând astfel complexul Oedip. Astfel,
fetiţa caută penisul pe care tatăl îl deţine şi care
ea crede că ar fi trebuit să îl aibă din naştere,
dar i-a fost luat, drept pedeapsă. Rezolvarea
complexului Oedip, apare în momentul în
care fata conştientizează diferenţa dintre sexe
şi este sigură de faptul că este natural şi firesc
ca fetele să nu deţină un penis, lipsa acestuia
nemaifiind percepută ca o mutilare. Mai târziu,
dorinţa de a poseda un falus este înlocuită de
dorinţa de a avea un copil – aspect transpus şi
în binecunoscutul joc „de-a mama şi copilul”.
Astfel, într-o atmosferă familială sănătoasă,
treptat, copilul va realiza că dorinţa sa de
a-l înlocui pe părintele rival nu are şanse de
reuşită şi după aproximativ trei ani (în jurul
vârstei de 6-7 ani) abandonează idila imaginară
cu părintele de sex opus şi admite faptul că
părinţii îşi aparţin unul altuia şi nu lui. Copilul
începe atunci să se identifice cu părintele de
acelaşi sex, să îl ia drept model şi să îl imite,
deoarece neputându-i lua locul, măcar îi poate
Şcoala Părinţilor
semăna. De aici reiese importanţa pe care o are
prezenţa activă, implicată a ambilor părinţi în
viaţa familiei.
Părinţii, cunoscând aceste aspecte trebuie
să înţeleagă şi să ia în serios manifestările
copilului (uneori pedepsirea părintelui rival
prin agresiuni fizice sau visele simbolice), să
nu îl respingă în mod brutal sau să îl facă să
se simtă ridicol pentru comportamentul său
specific acestei perioade. Reacţia potrivită a
părinţilor la această încercare a copilului de
a-şi afirma apartenenţa la sexul feminin sau
masculin este în primul rând de a accepta
sexul acestuia (părinţii să se bucure că copilul
lor este fetiţă sau băieţel şi nu să afirme că
ei îşi doreau un copil de alt sex). Un aspect
important, de care trebuie să se ţină cont este că
nici un copil nu este în totalitate masculin sau
feminin. În acest sens, este indicat ca părinţii să
îi încurajeze pe copii să se comporte conform
sexului lor, dar fără a o face într-un mod
rigid şi stereotip. De asemenea se recomandă
evitarea imaginilor stereotipe (“Trebuie să fi
dur pentru a fi un bărbat adevărat”, “Băieţii nu
plâng”, “Fetele nu au nevoie să gândească”), şi
încurajarea băieţilor să îşi arate « slăbiciunile »,
sensibilitatea, iar fetele să gândească, să îşi
afirme independenţa. Copiii trebuie să fie
capabili să-şi manifeste sentimentele şi să
poată avea şi un comportament asemănător
sexului opus : băieţelul să o ajute pe mama la
bucătărie, iar fetiţa să se joace dacă doreşte cu
maşinuţe.
De asemenea, calitatea relaţiei conjugale
este hotărâtoare pentru copilul ce traversează
această perioadă de criză. Într-o relaţie de cuplu
stabilă, în care domină dragostea, copilul îşi va
da seama de-a lungul timpului că idila lui este
imposibilă şi va găsi modalitatea de a depăşi
aceste momente. Dar dacă relaţia conjugală
este conflictuală, copilul va întâmpina greutăţi
în a soluţiona complexul Oedipian. În această
ultimă situaţie, deoarece copilul poate profita
de aceste neînţelegeri şi încearcă să coalizeze
cu părintele de sex opus, acesta din urmă este
indicat să urmărească să nu minimalizeze rolul
celuilalt părinte, ci dimpotrivă, să îi întărească
prestigiul în faţa copilului. Părinţii trebuie să-l
facă pe copil să înţeleagă că el este copilul lor,
ei doi sunt soţ-soţie, se iubesc, iar copilul îşi
67
Şcoala Părinţilor
va găsi într-o zi persoana potrivită pe care o va
iubi şi cu care se va căsători şi el la rândul lui.
Între vârsta de 6 şi 12 ani, sexualitatea
copilului intră într-o perioadă de latenţă,
în care identitatea sexuală se consolidează,
energia copilului fiind însă canalizată mai mult
spre dezvoltarea intelectuală şi socială. Acum,
copiii pot fi implicaţi de către părinţi în diverse
activităţi, care permit dezvoltarea personalităţii,
autocunoaşterea, dar şi consolidarea relaţiei
părinte-copil. La începutul acestei perioade
apare nevoia de a cunoaşte mai multe lucruri
privitoare la sexualitate, iar părinţii trebuie
să îl ajute în acest sens, oferindu-i explicaţii
corecte, dar şi adaptate nivelului de înţelegere.
De exemplu, la întrebarea “cum iese copilul
din interiorul mamei?”, părintele îi poate cere
copilului mai întâi să ghicească, pentru a putea
descoperi care sunt ideile eronate ale acestuia
şi pentru a-i rectifica concepţia, abia apoi îi dă
răspunsul corect. Dacă copilul este convins
că bebeluşul iese prin anus sau prin ombilic,
părintele îi poate spune: “Nu, copilul nu iese
pe acolo. Mama are un orificiu special, pentru
copii, ca un mic tunel, care este foarte elastic.
Atunci când bebeluşul este pe cale să iasă,
tunelul se lărgeşte suficient pentru a-i face loc,
iar după ce a ieşit, se strânge la loc şi se face ca
mai înainte.”
În această perioadă de prepubertate, apare
pudoarea şi nevoia de intimitate atât fizică,
cât şi afectivă (secrete scrise în jurnal sau pe
bileţele trimise prietenilor). Unii copii refuză
manifestările de afecţiune, considerându-le
jenante, mai ales când părinţii le manifestă în
public. Sexualitatea se poate manifesta prin
activităţi ocazionale de masturbare, prin jocuri
sexuale secrete între prieteni (copiii se privesc
goi reciproc sau se mângâie, fac concursuri de
genul «  cine face pipi mai departe  »). Aceste
jocuri colective heterosexuale sau homosexuale
sunt fireşti la această vârstă, deoarece au rol
de a furniza noi senzaţii, de a crea plăcere, de
detensionare, dar şi de cunoaştere.
Pubertatea şi adolescenţa (între 12-
18 ani) este anunţată atât la fete, cât şi la
băieţi, prin diferite transformări ale corpului
(apariţia firelor de păr în regiunea pubisului,
dezvoltarea sânilor şi lărgirea bazinului la
fete, la băieţi erecţii nocturne sau declanşate
68
de diferite emoţii, schimbarea vocii). În
perioada pubertăţii, hormonii sexuali feminini
şi masculini joacă un rol deosebit, influenţând
corpul dar şi trăirile emoţionale – dispoziţia
este schimbătoare, se trece rapid de la o stare
de euforie la una de melancolie. Pe lângă
aceste modificări corporale, au loc impor­tante
transformări psihologice care se continuă pe
toată perioada adolescenţei. În această perioadă
se manifestă interesul faţă de sexul opus, fapt
ce marchează şi începerea raporturilor fizice
(la început atingeri şi săruturi, ajungându-se
ultrior la primul contact sexual).
La fete, principalul fenomen care indică
debutul pubertăţii îl constituie menstruaţia.
Aceasta le poate provoca stări de indispoziţie,
dureri fizice şi aduce posibile schimbări
stresante în viaţă. Mamele joacă un rol foarte
important în acest context – cele care vor
să îşi pregătească fiicele pentru începerea
menstruaţiei, trebuie să abordeze acest subiect
din timp, chiar începând cu vârsta de 9-10
ani (să le ofere explicaţii referitoare la ce se
petrece în organism, cum pot fi resimţite
aceste perioade, cum se desfăşoară în timp,
ce trebuie făcut, alegerea corectă a produselor
absorbante, etc.). Menstruaţia nu trebuie să fie
percepută ca un aspect murdar, degradant, ci ca
un un fenomen feminin natural, important în
procesul de procreere.
La băieţi trecerea de la copilărie la ado­
lescenţă poate fi marcată de prima ejaculare –
un fenomen normal, ce indică faptul că organele
sexuale funcţionează corespunzător, dar care
poate fi mai târzie faţă de alte transformări
fizice corporală. Este recomandat ca băieţii să
fie preveniţi de astfel de fenomene care apar
pentru a evita senzaţiile de jenă şi de ruşine.
Tinerii pot încerca vis-a-vis de aceste
modificări complexe resimţite, un sentiment de
stranietate, corpul constituind o interfaţă între ei
şi ceilalţi. Se observă o sensibilitate crescută la
observaţiile celorlalţi, o fragilitate în acceptarea
propriului corp aşa cum este el, apărând dorinţa
de a arăta precum modelele dezirabile impuse
de mass-media. Părinţii trebuie să îi încurajeze
în a-şi accepta corpul, să îi ajute prin valorizare
să îşi crească şi întărească încrederea în sine
şi mai ales să le sublinieze importanţa pe
care exprimarea propriei personalităţi o are în

relaţiile cu ceilalţi (« a fi tu însăţi »).
Pentru părinţi este important să cunoască
faptul că copiii lor în această fază a creşterii
sunt supuşi atât unei presiuni din partea lor,
ca adulţi, cât şi din interior, dar şi din partea
anturajului. Cu siguranţă, nu este uşor pentru
părinţi să observe faptul că influenţele lor
educative scad, alte persoane devin importante
pentru copil, iar acesta pare a avea nevoie
tot mai puţin de părinţii săi. Acum este
solicitată la maxim capacitatea de adaptare
a copilului: aspectul fizic, îmbrăcămintea
şi în special comportamentul cu celălalt
sex. La comportamentele puberilor, adulţii
reacţionează altfel decât înainte, deoarece
au tendinţa de a observa doar schimbările
negative şi de a le neglija pe cele pozitive. Se
recomandă, pentru a păstra o punte de legătură
cu copilul, ca părinţii să evite utilizarea criticii
şi focalizarea doar pe aspectele negative şi să
remarce aspectele pozitive, să le laude, întârind
astfel la copil comportamentul dorit.
Deoarece puberii şi mai ales adolescenţii
doresc să meargă pe propriul drum ales de ei şi
încearcă să se sustragă oricărui tip de autoritate,
părinţii se întreabă dacă în această perioadă
ar fi mai indicat să îşi mărească presiunea
autorităţii asupra acestora sau să le acorde mai
multă libertate, în speranţa că aceştia singuri îşi
vor reveni. Câtă libertate trebuie să i se acorde
copilului şi când aceasta trebuie restricţionată?
Cu siguranţă că doar a lăsa lucrurile să decurgă
de la sine şi a sta în expectativă nu soluţionează
eventualele conflicte apărute. Cel mai indicat
comportament al părinţilor este acela de a fi
în această perioadă alături de copii şi uneori
într-o atmosferă liniştită, să le povestească
propriile lor experienţe din perioada pubertăţii,
începutul adolescenţei. Această împărtăşire
poate împiedica pierderea autorităţii părintelui
în faţa copilului şi duce la întărirea încrederii
acestuia.
Primul contact sexual
Adulţii au adesea prejudecăţi legate de
sexualitatea la adolescenţi  : apare credinţa că
la tineri totul se focalizează pe acest aspect. În
unele cazuri această părere este justificată, dar
în general, mulţi adolescenţi văd sexualitatea ca
pe o joacă, care le dă ocazia să experimenteze
Şcoala Părinţilor
treptat, să se dezvolte.
Adolescenţii sunt supuşi cum am mai
spus influenţelor exterioare, în special celor
exercitate de grupul de covârstnici, influenţe
care pot uneori intra în conflict cu dorinţele sau
convingerile interioare. Ei trăiesc frământări
interioare, nu sunt siguri dacă sunt suficient
de « copţi » pentru o relaţie sexuală şi nu ştiu
la ce să se aştepte de la aceasta, confundă
iubirea cu atracţia. Pe de altă parte ei simt un
îndemn interior, dar şi exterior de a-şi începe
viaţa sexuală. Cu siguranţă le-ar fi mult mai
uşor dacă ar şti că şi alţii simt la fel ca ei şi
trec prin aceleaşi îndoieli. Adolescenţii se
întreabă mereu când este momentul potrivit şi
dacă sunt destul de mari pentru “prima oară”.
Bineînţeles că nu există o vârstă anume pentru
primul contact sexual: unii îşi încep viaţa
sexuală la vârsta de 13 sau 14 ani, alţii abia
când sunt studenţi sau lucrează. Indiferent de
vârsta la care se petrece, cei mai mulţi tineri
îşi fac nenumărate proiecţii legate de cum va
fi primul contact sexual. Aşteaptă nerăbdători
şi curioşi această experienţă, trăind totodată şi
sentimente de frică să nu greşească ceva sau să
nu se facă de ruşine.
Acest prim contact este trăit în mod
diferit de fiecare dintre ei şi perceperea lui este
determinată de experienţa trăită până atunci în
ceea ce priveşte dragostea şi sexualitatea, de
motivaţia care stă în spatele primului contact
sexual, de specificul relaţiilor intime şi foarte
mult chiar de contextual desfăşurării actului în
sine.
În calitate de părinţi, aceştia trebuie să
reuşească să îi determine pe copiii lor să fie
atenţi la propriile nevoi şi dorinţe, dar în acelaşi
timp să fie atenţi şi să accepte şi sentimentele
partenerei sau partenerului.
În ziua de astăzi, tinerii trăiesc mult mai
repede decât generaţiile anterioare experienţele
legate de prietenie, dragoste şi sexualitate. În
societate şi în mass-media sexualitatea este
deseori tema abordată numărul unu Totuşi, sau
poate tocmai din această cauză, sexualitatea
în general nu devine mai uşoară pentru
adolescenţii de astăzi  : situaţiile personale,
propriile sentimente, dorinţe, frici sunt
abordate foarte rar. Mulţi adolescenţi au şanse
puţine de a găsi un adult cu care să vorbească
69
Şcoala Părinţilor
înt-un mod deschis şi eficient despre viaţa lor
sentimentală.
Adolescenţii nu se gândesc doar la sex
sau prevenţie, ci îşi pun şi întrebări legate de
înfăţişarea lor, de atractivitatea sexuală, de
modul în care să acţioneze, despre aşteptările
celorlalţi de la ei  : preocuparea dacă faţa şi
mărimea corporală sunt corespunzătoare,
dacă sânii nu sunt prea mici sau prea mari,
dacă pielea este prea plină de coşuri, dar şi
ce trebuie să facă dacă îi place de cineva?.
Cercetările în acest domeniu arată că băieţii
au în special inhibiţii legate de sexul opus.
Prietenii şi prietenele aşteaptă de la ei să fie
activi, “cool” şi puternici. Adesea băieţii nu
ştiu ce trebuie să zică sau cum este mai bine
să se poarte. Dar şi părinţii la rândul lor sunt
preocupaţi de normalitatea copilului lor : este
copilul lui prea dezvoltat sau are întârzieri în
creştere, are prea multe sau prea puţine legături
cu tineri de acelaşi sau de celălalt sex? Poate
fiul vine acasă în fiecare săptămână cu o nouă
prietenă, fiica se închide în cameră cu prietena
ei sau chiar cu prietenul. Şi părinţii, asemenea
copiilor lor, se îngrijorează, pot resimţi invidie
şi avea fantezii foarte intime, personale.
Fiecare persoană, atât adult cât şi copil,
are fantezii sexuale pe care doreşte să şi le
păstreze doar pentru sine. Aceste reverii pot
servi la devierea tensiunilor, la stimulare,
furnizează sentimente plăcute, pot avea efect
stabilizator, dar pot şi să confere nesiguranţă.
Cu aceste fantezii se poate înfrumuseţa propria
experienţă, se pot îndeplini dorinţele, realiza
lucruri interzise fără a suporta consecinţe
negative. Pe această cale se poate aduna
energie pentru viaţa de zi cu zi sau fugi de
cerinţele acesteia. În lumea viselor tabuurile
pot fi înlăturate şi obstacolele depăşite. Mulţi
adulţi îşi refuză astfel de trăiri imaginare
secrete. «  Ceilalţi au astfel de fantezii şi este
normal?  ». Astfel, recunoaşterea existenţei
propriilor fantezii sexuale, discutarea eventual
cu partenerul de viaţă despre asemenea trăiri,
pot contribui la mai buna înţelegere a propriilor
copii şi susţinerea acestora în această perioadă
de schimbări majore.
70
Sexualitate şi prevenire
În centrul interesului sexual stau astăzi în ce
mai mare parte scopuri individuale şi de cuplu,
cum ar fi obţinerea plăcerii sau intensificarea
relaţiei în doi, sexualitatea putându-se exprima
fără a fi dependentă de dorinţa de a avea copii.
Prin aceasta oamenii pot să-şi asume în mod
conştient responsabilitatea deciziei de a face
sau nu copii. Sarcinile nedorite au repercursiuni
nu doar asupra celor doi parteneri, ci şi asupra
copiilor nenăscuţi încă. În acest context,
informaţiile despre dezvoltarea fătului în uterul
mamei îi pot ajuta pe adolescenţi să cunoască
faptul că se poate vorbi despre o fiinţă umană
încă din momentul conceperii sale.
Există numeroase metode de prevenire
a sarcinii. Cercetările arată că cea mai mare
parte dintre ei „prima oară” nu folosesc
mijloace de contracepţie, deoarece sunt prea
puţin informaţi, nu cunosc posibilităţi de a
intra în posesia acestor mijloace contraceptive,
nu consideră confortabilă utilizarea acestora
sau primul contact sexual are loc adesea pe
neaşteptate. Un alt motiv ar fi că tinerii se simt
copleşiţi de propriile sentimente şi uneori au
impresia că dragostea trebuie să se desfăşoare
fără constrângeri exterioare sau au părerea că
„prima oară nu se poate întâmpla nimic”. Sunt
băieţi care deseori îşi spun „am eu grijă...” sau
„prevenirea este treaba fetelor”. De aceea este
foarte important ca copiii să fie cât mai repede
informaţi cu privire la metodele contraceptive.
Deşi multor adolescenţi le este ruşine să
vorbească despre contracepţie chiar cu persoana
cu care se află într-o relaţie, totuşi ei nu renunţă
din acest motiv la actele sexuale, urmările
putând fi dramatice şi trebuind să se confrunte
cu ele atunci când deja este prea târziu. Părinţii
trebuie prin discuţii să-şi sensibilizeze copiii
că contracepţia nu este doar ceva tehnic, ci are
de a face cu intimitatea, cu relaţia de cuplu, cu
dragostea. Ei trebuie să observe ce reprezentări
şi ce dorinţe au copiii lor legate de o anumită
metodă contraceptivă, unde pot fi obţinute
mijloacele contraceptive dorite şi dacă acestea
sunt accesibile financiar. Cercetările ştiinţifice
au relevat faptul că fetele şi băieţii informaţi,
care pot vobi într-un mod deschis cu părinţii
despre sexualitate sunt cei mai responsabili
în ceea ce priveşte contracepţia şi nu întreţin

relaţii sexuale cu partenerul/partenera doar
pentru că se aşteaptă acest lucru de la ei, ci o fac
pentru că iau această decizie în mod conştient.
În acest context, severitatea părinţilor sau
replicile acestora, de genul: „trebuie să aştepţi
până când vei fi suficient de mare”, nu sunt de
nici un folos. Este indicat ca părinţii să discute
deschis şi cu încredere cu copiii lor, să le acorde
o oarecare libertate şi să nu le pună interdicţii
drastice sau să-i ameninţe cu pedepse.
Atunci când în timpul actului sexual nu s-a
folosit nici un mijloc de contracepţie, posibilele
urmări negative sunt suportate în special de fete,
cărora le este frică, trăiesc conflicte interioare
şi deseori se simt singure, fără susţinerea
partenerului. Sarcina nedorită constituie o mare
piedică în planurile fetelor de viitor: se pun sub
semnul întrebării continuarea şcolii, formarea
profesională, apare grija pentru ziua de mâine,
precum şi probleme legate de relaţia de cuplu.
Întrebările „Să păstrez copilul?”, „Să îmi dau
copilul spre adopţie?” sau „Oare este bine să
fac avort?” ridică numeroase probleme şi pot
avea efecte negative asupra echilibrului psihic.
Într-o astfel de situaţie este foarte indicat ca
viitoarea mamă să se adreseze împreună cu
tatăl copilului sau cu părinţii unui centru de
consiliere care să îi sprijine în luarea celei mai
bune decizii.
Pe lângă sarcina nedorită, o altă consecinţă
negativă şi nedorită a sexualităţii este riscul
infestării cu bolile cu transmitere sexuală.
Primele iubiri sunt aproape întotdeauna marcate
de credinţa că vor fi eterne, în realitate, relaţiile
fiind de scurtă durată. Ideea că trebuie să se
vorbească despre protejarea de bolile sexuale,
poate trezi temeri ce pot duce la terminarea
relaţiei, chiar înainte ca aceasta să înceapă cu
adevărat. Este deosebit de important ca părinţii
să arate multă înţelegere copiilor lor, să îi ajute
să găsească încrederea şi limbajul necesar
pentru a vorbi cu partenerul sau partenera despre
posibilităţile de protecţie. Este recomandat ca
părinţii să îi înveţe pe adolescenţi că a-şi asuma
cu adevărat responsabilitatea înseamnă în
egală măsură luarea în considerare a nevoilor
partenerului şi luarea împreună a deciziei
de folosire a mijloacelor de contracepţie
potrivite. De asemenea să urmărească să
îi convingă că prezervativul sau orice altă
Şcoala Părinţilor
metodă contraceptivă nu este atât o dovadă a
neîncrederii sau a fricii ci dimpotrivă, o dovadă
a responsabilităţii pentru relaţie şi a valorizării
partenerului.
Homosexualitatea
Unii părinţi devin neliniştiţi atunci
când observă că fiul sau fiica lor preferă să
fie cu prieteni de acelaşi sex sau manifestă
comportamente tipice sexului opus  : fetele
au preocupări specifice băieţilor, refuză să
se îmbrace cu haine de fată, nu îşi acceptă
atributele anatomice feminine  ; băieţii sunt
interesaţi de jocuri şi activităţi tipic feminine
şi le resping pe cele masculine, uneori se
îmbracă cu anumite piese de vestimentaţie
feminină, au atitudini corporale feminine.
Pentru mulţi adulţi, apare un semnal de alarmă
atunci când realizează că afecţiunea copilului
pentru o persoană de acelaşi sex se manifestă
şi la nivel corporal, nefiind doar ceva temporar,
specific unei anumite perioade de dezvoltare.
Descoperirea că fiul este homosexual sau fiica
este lesbiană îi şochează şi deconcertează încă
şi astăzi pe majoritatea părinţilor. Aceştia se
simt neajutoraţi şi singuri, deoarece nu pot
vorbi cu nimeni despre această problemă, nici
chiar cu copiii lor. Unii părinţi reacţionează
învinovăţindu-l pe copil şi încercând să
interzică relaţia acestuia, lucru ce poate duce la
o destabilizare psihică a copilului sau mai grav,
la suicid. Cel mai adesea, alţi părinţi resimt
ruşine, îşi aduc sieşi acuzaţii grave, se întreabă
unde au greşit, considerându-se vinovaţi de
această orientare sexuală a copilului. Dar există
şi părinţi care sprijină dezvoltarea copilului
pe această direcţie şi consideră că o persoană
poate fi fericită şi dacă este homosexuală.
Deşi nu s-a găsit cauza acestui tip de
preferinţă sexuală, părinţii trebuie să ştie că
specialiştii au ajuns la un acord, conform
căruia homosexualitatea este declanşată de
o multitudine de factori: orientarea sexuală
în sine susţin unii specialişti, nu are legătură
cu educaţia, ci probabil cu măsura în care se
dezvoltă bunăstarea corporală, emoţională,
socială, sexuală. În orice caz, homosexualitatea
este o formă independentă de manifestare
a sexualităţii, iar relaţiile homosexuale
implică în principiu aceleaşi sentimente ca şi
71
Şcoala Părinţilor
relaţiile heterosexuale (iubire, respect, etc.).
Homosexualitatea poate fi însă trăită de unii
copii ca o fază temporară, de autocunoaştere.
Alţii se simt atraşi de persoane de ambele sexe
şi încă nu ştiu cum ar trebui să se orienteze
sexual. În oricare dintre aceste situaţii, pentru
adolescenţi apar multe probleme, în special
legate de acceptarea orientărilor lor sexuale de
către cei din jur – ei resimt frică faţă de reacţia
familiei, a prietenilor, a vecinilor, a profesorilor.
Susţinerea familiei constituie un sprijin foarte
important în demersul lor de adaptare la
situaţie. Părinţii trebuie să îl privească pe copil
nu doar prin prisma orientării sale sexuale,
ci să se raporteze la el ca la o personalitate
complexă, cu calităţi şi defecte, să îl accepte
aşa cum este el. În cazul în care însă observă
că copilul se foloseşte de sexualitatea sa doar
pentru a manipula sau pentru a transmite ceva
ce îl deranjează, părinţii trebuie să interzică
comportamentele respective, menţinând însă
un dialog cu copilul, pe care să continue să îl
trateze cu respect şi iubire.
Agresiunile sexuale şi cum pot părinţii
să-şi protejeze copiii
Deşi este frecvent întâlnit, abuzul sexual
al copiilor şi al tinerilor este deseori o temă
insuficient abordată. Interesul care se acordă
acestui subiect vizează în special posibilitatea
de a-i proteja pe copii de abuzul sexual. Abuzul
sexual poate fi suferit atât de fetele, cât şi de
băieţii de orice vârstă, în special de cei de
vârstă şcolară. Abuzatorii provin de regulă
din anturajul apropiat victimelor (taţi, rude,
cunoscuţi), având în cele mai multe cazuri un
comportament normal în societate, fapt care
permite ca cei din jur să nu bănuiască existenţa
faptelor săvârşite.
Pentru victime abuzul sexual declanşează
o frică existenţială şi înseamnă o mare
ameninţare, şoc, neajutorare, perturbarea
relaţiilor cu ceilalţi, ură şi furie, dar şi depresie.
Apar de asemenea îndoiala de sine şi stări
nejustificate de vinovăţie: „De ce tocmai eu?”,
„Cu ce am greşit?”. Mulţi se eliberează parţial
de această povară, atunci când reuşesc, după
mulţi ani de la evenimentele trăite.
În acest context se revelează cât de
importantă este educaţia sexuală începută la
72
vârstele cele mai fragede. Echilibrul emoţional
şi încrederea în sine, cunoaşterea corectă a
aspectelor sexualităţii permit copiilor să îşi
dezvolte capacitatea de a putea estima mai bine
ameninţările şi de a se feri de pericole. Atunci
când copilul îşi cunoaşte nevoile, el descoperă
totodată şi ce semnificaţie au atingerile pentru
el: el poate deosebi când acestea îi produc
plăcere şi când nu. Părinţii trebuie să ştie că
dreptul copilului de a respinge anumite contacte
corporale (de exemplu săruturile mătuşii), de a
avea voie să îşi traseze singur graniţele chiar şi în
ceea ce priveşte părinţii, alte rude şi cunoscuţi,
joacă un rol foarte important în întărirea
conştiinţei de sine. Protejarea de abuzul sexual
implică de asemenea flexibilizarea rolurilor
tradiţionale, în sensul că fetele trebuie să fie
încurajate să îşi exprime forţa şi capacitatea de
a-şi impune voinţa, iar băieţilor să li se permită
să îşi exprime sentimentele. Părinţii trebuie
mereu să le atragă atenţia copiilor mici că nu au
voie să plece cu persoane străine. Ei trebuie să
fie alături de copiii lor întotdeauna, să fie gata
oricând să discute cu aceştia, să le observe şi
să le ia în serios toate manifestările conştiente
şi inconştiente care sunt mai puţin fireşti. Este
vorba în special de acele semne care pot indica
probabilitatea că copilul a suferit un abuz
sexual. Tocmai în acest context este important
ca copiii să fie ascultaţi în linişte şi nu doar
să li se dea simple avertismente şi sfaturi
premature. Părinţii trebuie întotdeauna să-şi
amintească faptul că copiii nu sunt întotdeauna
în stare să vorbească despre trăirea unor
asemenea experienţe negative, în multe cazuri
aceştia sunt ameninţaţi de către abuzatori şi li
se impune să păstreze secretul, copiilor fiindu-
le teamă că nu vor fi crezuţi. De asemenea, o
măsură importantă pe care părinţii o pot lua
este de a se adresa instituţiilor abilitate (Poliţie,
DGASPC).

Bibliografie
1. Marcelli, Daniel – Tratat de psihopatologie,
Editura Fundaţiei Generaţia, 2003
2. Brazelton, Berry T. şi Sparrow, D.
Joshua – Puncte de cotitură de la trei
la şase ani. Dezvoltarea emoţională şi
comportamentală a copilului tău, Editura
Fundaţiei Generaţia, 2008,
3. Centrul de Resurse şi Asistenţă
Educaţională „Speranţa”, Fundaţia
de Abilitare „Speranţa” – Incursiune
în problematica tulburărilor de
comportament la copii şi adolescenţi,
Editura EuroPublicis, Timişoara, 2006,
4. Baciu, Amelia; Cazan, Manuela Carmen;
Chendea, Cătălina; Cobzariu, ciprian;
Ioachim, Magdalina; Mihalea, Taisa;
Oneţ Constantin - Educaţia părinţilor,
UNICEF, Editura MarLink, 2006,
5. Petrea, Irina – Şi tu poţi fi supernanny,
cum să-ţi creşti bine copilul, Editura Trei,
2007,
6. Mitrofan, Iolanda (coord) – Psihopatologia,
psihoterapia şi consilierea copilului,
Editura SPER, Bucureşti, 2001,
7. Mitrofan, Iolanda (coord) – Cursa cu
obstacole a dezvoltării umane. Psihologie,
psihopatologie, psihodiagnoză,
psihoterapie centrată pe copil şi familie,
Editura Editura POLIROM, 2003
8. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina; Tudose,
Diana; Costandache, Sorina – Vârsta
preşcolară, Ghid pentru părinţi, Salvaţi
Copiii, Ed. Speed Promotion, Bucure;ti,
2008
9. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina; Tudose,
Diana; Costandache, Sorina – Vârsta
şcolară, ghid pentru părinţi, Salvaţi Copiii,
Ed. Speed Promotion, Bucure;ti, 2008
10. Petrovai, Dominca; Botiş, Adina;
Tudose, Diana; Costandache, Sorina –
Preadolescenţa şi Adolescenţa, Ghid
pentru părinţi, Salvaţi Copiii, Ed. Speed
Promotion, Bucure;ti, 2008
11. Orban, Adrian – Dacă îţi pasă de copilul
tău, Editura All, 2006,
12. Mircea, Tiberiu – Psihologia şi
psihopatologia dezvoltării copilului mic,
Editura Augusta, Timişoara, 1999,
13. Botiş, Adina; Tărău, Anca – Disciplinarea
Şcoala Părinţilor
pozitivă sau cum să disciplinezi fără să
răneşti, Editura ASCR, Cluj-Napoca,
2004,
14. Minulescu, Mihaela – Psihologia copilului
mic, Editura Psyche, 2007,
15. McGraw, Dr. Phil – Familia mai presus
de orice, Editura Curtea Veche, Bucureşti,
2007
16. Muntean, Anca - Psihologia copilului si a
adolescentului, AUGUSTA 1998,
17. Dolean, Ioan; Dolean, Dacian Dorin –
Meseria de părinte, www. psihologie.
com.
18. Dobrescu, Luliana -   Psihiatria copilului
şi adolescentului, Ghid pactic, Editura
medicală, Bucureşti, 2003
19. Şchiopu, Elvira; Verza, Emil – Psihologia
vârstelor, ciclurile vieţii, Ediţia a III-a
revizuită, Editura Didactică şi Pedagigică,
Bucureşti, 1997,
20. Bacus, Anne - Jocuri pentru copii, Ed.
Teora, Bucuresti, 1998
21. Acker, Vincent & Inzirillo, Christophe
& Lefebvre, Bruno - Cum să îţi ajuţi
copilul? Învaţă meseria de părinte, Ed.
Teora, Bucuresti, 2004
22. Dincă, Margareta - Teste de creativitate,
Ed. Paideia, 2001
23. Manual de diagnostic şi statistică a
tulburărilor mentale DSM –IV- TR, Editura
Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România,
2003;
24. FUNDATIA INTERNATIONALA pentru
COPIL si FAMILIE - Ghid de bune
practici. Tehnici creative, Bucureşti
25. Dopfner M., Schumann S., Lehmkuhl
G. – „Copilul Hiperactiv şi Încăpăţânat”,
Editura ASCR;
26. Saint-Pierre, Frederique; Viau, Marie-
France – Sexualitatea copiilor explicată
părinţilor, Editura Minerva, 2008
27. Dolto, Françoise; Dolto-Tolitch, Catherine;
Percheminier, Colette – Cuvinte pentru
adolescenţi sau complexul homarului,
Editura Paradigme;
28. Clerget, Stephane – Criza adolescenţei.
Căi de a o depăşi cu succes, Editura Trei,
Bucureşti, 2008
29. Haideţi să vorbim despre sex, Un ghid
pentru părinţii adolescenţilor – Focus on
73
Şcoala Părinţilor
the Family, 1998;
30. Ueber Sexualitaet reden – eine Broschure
fuer Muetter und Vaeter , Bundeszentrale
fuer gesundheitliche Aufklaerung, Koeln,
1994

74