Material pentru seminar

GHID DE EXPLORARE PERSONALA din perspectiva familiei de origine

Tradus si adaptat dupa Corey & Corey, Theories of counseling and psychotherapy

1. FAMILIA DE ORIGINE
În pregătirea psihoterapeuţilor există necesitatea de a fi nu numai specializat printr-un program
de Master, ci, în SUA, şi obligaţia ca psihologul clinician să termine un program clinic de doctorat
Există programe de doctorat care includ şi cursuri care permit explorarea experienţelor din
familia de origine
Asemenea programe cer studenţilor să realizeze, înainte de a fi admişi în cadrul programului, o
autobiografie a familiei; aceasta ar oferi informaţii preliminare despre caracteristicile
intergeneraţionale ale familiei care ar putea afecta relaţia terapeutică a consilierului în lucrul cu
familii ca şi clienţi

Gaushell indică care sunt caracteristicile intergeneraţionale ale familiilor studenţilor:

Clinicienii care au rezolvat problemele negative ale experienţelor din familie sunt mai capabili să
asiste clienţii lor în a face acest lucru
Este esenţial ca studenţii să primească asistenţă în identificarea şi rezolvarea propriilor probleme
cu familiile pentru a putea creşte funcţionalitatea şi eficienţa lor ca şi terapeuţi
Nevoi neîmplinite în urma experienţelor din familie se pot manifesta mai târziu sub forma unor
legături şi conflicte intense cu membri ai familiei

Rolurile de rezolvitori de conflicte în familie în trecut, ale consilierilor începători, pot să creeze
mai târziu probleme de ambivalenţă în ce priveşte intimitatea cu persoane semnificative
Experienţele anterioare ale începătorilor în ale consilierii pot să conducă la dificultăţi în relaţiile
lor actuale

1.1. Identificarea propriilor probleme din familia de origine

Terapeuţii familiali admit că vor întâlni părţi din propria familie aproape la fiecare din familiile pe
care le vor cunoaşte ca şi clienţi
Neînţelegerea unor tipare de comportament în propria familie poate conduce la neînţelegerea
lor în ce priveşte clientul

Exerciţiul Virginiei Satir: de-a lungul vieţii avem tendinţa de a re-vizita prietenii şi pe cei dragi,
mereu şi mereu
Stai în faţa cuiva (persoana A) care te interesează sau cu care ai ceva dificultăţi (client, coleg,
membru al familiei sau prieten). Dacă persoana nu e prezentă, imaginează-ţi această scenă.
Uită-te bine la persoană şi încearcă să ţi-o reprezinţi cât mai bine pe un ecran mental.

Acum lasă să vină în prezent o imagine a cuiva din trecut (persoana B). Cine îţi vine în minte?
Care este vârsta ta, şi ce vârstă are persoana B? Care este relaţia pe care ai avut-o sau pe care o
ai cu această persoană?
Ce părere ai despre persoana B?
Acum, examinează-ţi din nou reacţiile faţă de persoana A. Există vreo legătură între ceea ce
evocă persoana A şi sentimentele sau amintirile evocate de persoana B?
Esenţa acestei secţiuni este de a te provoca la a identifica cât mai multe experienţe din familia de
origine cu putinţă
Cum te influenţează acestea în ce priveşte CINE eşti şi CE eşti în acest moment?
Noi nu suntem absolut influenţaţi de ceea ce ni s-a întâmplat anterior şi acele evenimente nu
sunt modele perpetue care să se recunoască mereu în comportamentul nostru. Putem să ne
schimbăm perspectiva ÎN MĂSURA în care suntem capabili să recunoaştem şi să integrăm acele
experienţe

Exerciţiu: realizaţi-vă genograma

Autonomia personală (“individualizarea”, maturitatea psihologică) este dată de echilibrul sănătos

dintre separarea psihologică şi capacitatea de intimitate cu membrii familiei
Diferenţierea treptată de familie (de-a lungul dezvoltării tale spre statutul de adult) permite
acceptarea responsabilităţii personale pentru propriile gânduri, sentimente, percepţii şi acţiuni

Drumul către autonomia personală (“individualizarea”, maturitatea psihologică) nu este un drum

direct către o destinaţie fixă pe care o atingem la un moment dat, inexorabil, cu toţii.
Este mai degrabă un proces al dezvoltării derulat de-a lungul întregii vieţi care se aproximează
prin re-examinări şi rezolvări de conflicte interne şi de probleme ale intimităţii cu cei dragi
Nu este un proces în izolare şi solitudine; calitatea lui adesea e legat de calitatea persoanelor
apropiate ţie.

Drumul către maturitate psihologică implică chestionarea valorilor care îţi definesc existenţa şi
conduce la interiorizarea acestora; parte din acest proces include şi grija şi interesul pentru
bunăstarea celor dragi.
A fi pe calea maturizării psihologice înseamnă că eşti doritor şi capabil să menţii relaţii, să formezi
altele noi, să împărtăşeşti cu alţii din experienţa şi trăirile tale, şi să te dăruieşti în relaţiile pe care
le ai.
O persoană integrată cere recunoaşterea diferitelor aspecte care te definesc, acceptarea părţilor
bune şi rele din tine, şi armonizarea întregului care eşti TU.

Nu toate culturile lumii văd persoana umana ca fiind definită de valorile occidentale de
individualizare, autonomie, auto-determinare!
Trebuie recunoscut şi înţeles mecanismul prin care putem adapta această înţelegere a persoanei
în contextul cultural mai larg de la polul individualist la cel colectivist

Adaptarea la conflictul din familie este o sarcină la care facem faţă diferit de-a lungul diferitelor
etape de dezvoltare umană, de la copilăria mică la cea de tânăr adult.
Conflictele aparţin întregii familii.
Cheia relaţiilor de succes nu constă în absenţa conflictelor şi în recunoaşterea surselor acestora şi
în capacitatea de a te adapta la situaţiile care conduc la conflict.
Negarea conflictelor conduce la apariţia unor relaţii tensionate şi stresante.
1.2. Familia ca sistem
Familiile sunt guvernate de reguli ale interacţiunii dintre membri
Aceste reguli sunt implicite (ne-spuse)
nu-ţi confrunta părinţii, fă ce poţi să le faci plăcere
distrează-te numai după ce termini treaba
nu ai voie să fii furios cu tatăl tău
şi explicite (spuse)
fii cuminte
fii cel mai bun cu putinţă
trebuie să fii cel mai bun
eşti mândria familiei
trebuie să fii mai mult decât am fost noi

Noi putem interioriza regulile conform cărora am trăita sau a trebuit să trăim
Modificarea unei reguli absolute (“NICIODATĂ NU TREBUIE să fiu furios”) într-una care permite
alternative funcţionale este un proces care poate trece prin etape precum:
a) Niciodată nu aş putea să fiu furios ➔
b) Uneori aş putea să fiu furios (prezenţa alegerii şi a posibilităţii)
Esenţa este nu neapărat atacarea unei reguli ci transformarea acesteia din disfuncţională, în
funcţională

În familiile sănătoase există reguli puţine şi ele se aplică în mod sistematic.

Regulile ar trebui să fie
Posibile
Relevante
Flexibile
Conform lui Satir şi Baldwin (1983), cele mai importante reguli familiale se referă la
individualizare şi la împărtăşirea informaţiilor-comunicare.
Aceste reguli permit familiei să acţioneze ca un sistem deschis şi să permită tuturor membrilor
posibilitatea schimbării.

Bitter (1987) compară structura disfuncţională cu cea funcţională a familiilor

În familiile funcţionale, membrilor acestora le este permis să aibă o viaţă separată după cum pot
avea o viaţă împărtăşită în cadrul grupului familial; este permisă crearea altor relaţii; schimbarea
este permisă, invitată, nu este percepută ca şi o ameninţare; diferenţierea care conduce la
neînţelegeri este tratată ca pe o ocazie de schimbare şi nu ca pe un atac la adresa familiei
(sistemului).
Astfel, structura unei familii funcţionale este descrisă prin libertate şi flexibilitate şi prin
comunicare deschisă.
Fiecare are o voce şi poate să vorbească în numele său.
Fiecare se simte sprijinit în a-şi asuma riscuri şi în a înfrunta lumea.

În familiile disfuncţionale se manifestă blocarea comunicării, stimă de sine scăzută a unuia sau a
ambilor părinţi, modele de comportament rigide.
 Regulile au funcţia de a masca temerile cu privire la diferenţe – rigide, şi adesea inadecvate
situaţiilor..
Membrii familiei disfuncţionale ar trebui să se exprime, să gândească şi să simtă la fel.
Părinţii tind să controleze tot ce se întâmplă fie prin folosirea forţei, fie a pedepselor, vinovăţiei
sau dominării psihologice.
La un moment dat sistemul se rupe pentru că regulile nu mai pot menţine structura familiei
intactă.

Satir (1983) şi Satir şi Baldwin (1983) descriu ceea ce se întâmplă când se exacerbează stresul în
defectarea sistemelor familiale – apariţia posturilor defensive:
Jertfa de sine
Acuzarea
Supra-raţionalizarea
Irelevanţa
Jertfa de sine – conduce la sacrificiu personal în încercarea de a face altora pe plac, ca mod de
adaptare la stres; această modalitate este sinonimă cu termenul de comportament
comunicaţional non-asertiv – lipsa sentimentului valorii interioare, sentimentul de neajutorare în
absenţa celorlalţi, fac şi gândesc ceea ce aşteaptă alţii de la ei. Ajung să facă şi să fie prea multe,
pentru prea mulţi...

Acuzarea – atitudinea şi comportamentul de a-i sacrifica pe alţii pentru a-şi menţine propria
imagine şi postură. Căutarea unui ţap ispăşitor, întotdeauna altul decât ei înşişi, evită discutarea
unor probleme mai profunde precum propria lipsă a stimei de sine şi lipsă de valoare personală,
trăirea unei existenţe lipsite de sens. Adesea spun “...dacă nu ai fi fost tu...”, atribuind altora
responsabilitatea pentru cine şi ce sunt ei.
Aceste comportamente se aseamănă şi cu comportamentul comunicaţional agresiv.

Supra-raţionalizarea – tendinţa de a funcţiona ca un computer – obţinerea controlului complet al

lor, al altora, al mediului.
În încercarea de a evita propria umilire sau jena, îşi controlează la maximum emoţiile.
Preţul plătit este în termeni de izolare şi distanţarea faţă de cei care se simt controlaţi excesiv.

Irelevanţa – comportamentele de distragere puse în act cu speranţa eronată că durerea,

neplăcerea sau jena va dispărea de la sine. Asemenea persoane sunt în continuă mişcare.
Din pricina temerii exagerate de stres, ei evită preluarea unei poziţii clare pentru a nu ofensa pe
ceilalţi.
Şi această postură se poate încadra în comportamentul comunicaţional non-asertiv.

În explorarea propriilor structuri familiale este recomandabil să nu categorizăm în “funcţionale”

şi “disfuncţionale” familiile ci, mai degrabă, să identificăm aspectele specifice pozitive sau mai
puţin pozitive ale sistemului nostru familial .
În schimbarea regulilor care ne influenţează e util să ne amintim că acestea nu au un efect
automat şi permanent asupra noastră; la un moment dat au avut un rol adaptativ.
 Secretele familiei pot influenţa, de asemenea, structura şi funcţionarea familiei; de regulă, nu
ceea ce se discută în familie este ceea ce creează dificultăţi, ci tocmai ceea ce este tăinuit .

Şi familiile se dezvoltă. Reaminteşte-ţi ciclul dezvoltării familiei tale de origine. Foloseşte albumul
de fotografii pentru a-ţi reactualiza temele principale. Caută tipare care se repetă care să fie
sugestive pentru dinamica familiei.

1.3. Începe explorarea de sine cu prudenţă

Simplul efort de a reflecta şi de a răspunde la multitudinea de întrebări pe marginea
experienţelor cu familia de origine poate să fie terapeutică în sine.
Totuşi, această activitate poată să ne frământe şi să mobilizeze dificultăţi “adormite” sau
reprimate până acum.
Dacă doreşti să mergi un pas mai departe în explorarea problemelor asociate cu experienţele
anterioare cu familia de origine, urmează să iei interviuri membrilor familiei şi, în acest caz, este
esenţială capacitatea de a arăta înţelegere, de a fi sensibil la sentimentele şi reacţiile acestora –
astfel se reduce riscul provocării rezistenţelor sau a alienării unora din membrii familiei.

Este crucial să înţelegem importanţa temelor culturale din viaţa clienţilor şi a familiilor acestora
Putem să pierdem clienţi dacă nu demonstrăm abilitatea de a înţelege cum influenţează cultura
lor alegerile pe care la au şi acţiunile lor.
Acelaşi lucru este valabil în modul în care abordezi propria familie pentru a-ţi explora trecutul şi
relaţiile cu ceilalţi membri ai familiei.
Fii sensibil la regulile culturale ale propriei familii.
Reflectează înainte de a începe care este semnificaţia unor concepte precum roluri, reguli, mituri,
ritualuri în funcţionarea propriei familii.
Fii pregătit să explici de la bun început de cei ai nevoie de informaţii de la membrii familiei.

Fii pregătit pentru posibilitatea apariţiei unor crize.

Fii pregătit pentru posibilitatea apariţiei unor surprize pentru care, poate, nu eşti pe deplin
pregătit.
Este posibil, pentru unii, să descopere că familia lor nu este, în realitate, atât de ...”ideală” sau
“perfectă” pe cât le plăcea să creadă.
Unii s-ar putea să descopere cu surpriză că familiile lor au şi aspecte funcţionale, şi disfuncţionale
E posibil să fiţi frustraţi când descoperiţi că sunt prea puţine informaţii la îndemână (de exemplu,
despre viaţa bunicilor).

Ceea ce urmărim de la acest proces de auto-explorare şi explorare a rădăcinilor şi experienţelor

cu familiile de origine este identificarea unor tipare care se repetă în cadrul familiei.
Aceasta nu înseamnă că putem modifica dinamica din familie, sau că putem schimba, pur şi
simplu, persoane.
Ceea ce putem însă face, este că avem puterea de a regla cât de mult permitem ca noi să fim
afectaţi de acţiunile şi deciziile altora.
Acest gen de explorare este STRICT NECESAR dacă intenţionezi să consiliezi familii.
 Este preferabil să experimentezi acest demers atunci când eşti sub supervizare – e important
uneori să ai cui să povesteşti ceea ce descoperi.

Dezvoltarea nu vine de la sine şi adesea e însoţită de dureri.

E posibil ca efortul tău de explorare să deranjeze şi pe alte persoane semnificative la care ţii
Fiind implicat activ în procesul de formare ca terapeut poate avea riscuri în ce priveşte relaţiile
actuale.
Unele din schimbările care s-ar putea produce cu tine în urma acestui proces s-ar putea să fie
perceput şi trăit de cei dragi ca pe o ameninţare.
Chiar dacă ajungi să crezi că şi ei ar putea să producă schimbări în viaţa lor, NU TU VEI DECIDE
DACĂ EI TREBUIE SĂ SE SCHIMBE SAU NU.
Singura persoană asupra căreia poţi să decizi eşti TU.

În urma efortului şi a succeselor pe care le simţi de-a lungul procesului de auto-explorare ai putea
să simţi că înainte de a-i ajuta pe alţii (clienţii tăi), ar trebui să poţi ajuta pe cei dragi.
FALS: a-ţi desemna ca misiune schimbarea familiei este o condamnare la frustrare.
Asemenea aşteptări sunt sortite eşecului.
Dacă cineva nu este puternic motivat pentru schimbare, aceasta nu se produce, iar noi nu putem
schimba pe nimeni care nu este motivat.

Ce poate face cineva care vede posibilitatea schimbării la alţii? În primul rând, trebuie să se
concentreze pe sine, şi, eventual, să le spună despre sine, un fel de a-i invita şi pe ei la schimbare.
Ar putea să descrie experienţele pe care le-a trăit şi ce au însemnat acestea pentru el. Ar putea să
le spună cum a fost el afectat de comportamentele lor şi despre ce fel de relaţie ar dori el să aibă
cu aceştia.
Aşadar, NU ADOPTAŢI O ATITUDINE PREA ZELOASĂ conform căreia ceilalţi ar trebui să se
schimbe, conform propriei voastre viziuni.
Răbdarea este cheia; de altfel, pentru a permanentiza propriile schimbări ai nevoie de timp
pentru a decupa straturile groase ale propriilor rezistenţe care au mascat temerile de până acum:
acordă-ţi ţie şi celorlalţi timp şi răbdare.

1.4. Evită acuzarea altora, concentrează-te asupra ta

Există oricând pericolul de a te bloca într-o atitudine acuzatoare dacă descoperi importanţa şi
magnitudinea efectului familiei tale asupra a cine şi ce eşti în prezent.
Efortul tău de cunoaştere de sine ar putea fi deturnat de gânduri precum “dacă aţi fi fost/aţi fi
făcut... acum aş fi fost altul”.
Îngheţarea într-o astfel de postură ar împiedica orice încercare de schimbare personală sau a
relaţiilor tale.
Indiferent de calitatea experienţelor anterioare, indiferent de traumele suferite cândva, NU
TREBUIE SĂ RĂMÂI VICTIMA CIRCUMSTANŢELOR.
Dacă este cazul, poţi începe terapia individuală sau de grup, dacă ai de-a face cu emoţii şi gânduri
insistente.
Adesea, acuzarea altora se face din reflexul de a ne păstra o anumită imagine de sine; astfel,
ajungem să încercăm să îi schimbăm pe alţii, nu pe noi.
 Paradoxal însă, de îndată ce ne concentrăm asupra nouă înşine, revelându-ne celorlalţi în această
postură, şi ceilalţi devin mai deschişi schimbării.
Atenţie! Dacă suntem prinşi în capcana acuzării altora, nu vom putea identifica pericolul care îi
paşte şi pe clienţii noştri şi nu îi vom putea ajuta să se dezvolte.
Una din greşelile frecvente este aceea de a asculta la nesfârşit clientul care repovesteşte cât de
rău au fost trataţi de către alţii. Se ajunge la a se forma un soi de coaliţie cu asemenea clienţi,
ţinându-i într-o stare de neajutorare, în loc de a-i confrunta pentru că nu îşi asumă răspunderea.

Atunci când cineva cheltuieşte atâta energie pentru a nega aspecte personale care nu servesc
dezvoltării, devine vulnerabil de a fi posedat tocmai de aspectul pe care nu doresc să-l
recunoască!
Sarcina consilierului devine aceea de a crea climatul de încredere în care clientul poate să fie
deschis şi onest până la capăt, în pofida dificultăţii pe care o poate resimţi, ceea ce permite să
recunoască în ei înşişi ceea ce proiectează înafară.
Acest proces asistă clienţii să se concentreze pe ei înşişi, pe ceea ce pot face pentru ei, şi nu
invers, aşteptând ca ceilalţi să se adapteze expectanţelor lor.

Concluzii
Una din principalele contribuţii ale abordării sistemice este că nimeni nu este acuzat – nici
individul, nici familia – pentru o disfuncţie anume.
Acuzarea altora conduce arareori la dezvoltare; mai degrabă tinde să blocheze persoana într-o
plasă a neajutorării; terapia familială ajută fiecare membru al familiei să schimbe tipare ale
relaţiei care nu sunt funcţionale şi ajută membrii familiei să creeze noi modalităţi de interacţiune.
Unele programe de formare oferă ocazia explorării familiilor de origine a studenţilor în mod
sistematic, pentru a înţelege mai bine care a fost şi care e rolul acestora în formarea lor ca şi cei
care sunt în prezent.
Pentru creşterea eficienţei lucrului cu familii, este esenţial să înţelegi misterul legăturii tale cu
propria familie de origine şi să înţelegi cum continui să pui în act şi acum tipare stabilite încă din
perioada copilăriei.
Când interpretezi semnificaţia experienţelor din familia de origine este util să te gândeşti la
structura familiei, relaţiile cu părinţii şi fraţii, momentele cheie ale dezvoltării familiei, şi mesajele
transmise de către părinţi.
Consilierea individuală şi de grup poate fi de mare utilitate pentru viitorul consilier; aşa se pot
înţelege mai bine şi stăpâni acele probleme personale care pot afecta practica clinică
Explorarea familiei de origine poate ilumina aspecte privitoare la transfer şi contra-transfer şi la
formarea relaţiilor cu alţii.
Exerciţii

1. După auto-explorarea pe marginea familiei de origine, intervievează părinţii şi pe aceia care

te cunoşteau bine din copilărie şi adolescenţă. Ai putea să îi întrebi un set de întrebări specifice
despre tine însuţi. Scopul acestui exerciţiu este de a obţine un set de situaţii şi evenimente care
te pot ajuta să îţi creezi o imagine cât mai obiectivă despre propria ta copilărie şi adolescenţă. Ce
anume îşi amintesc despre tine cu mai multă pregnanţă cei pe care îi întrebi? Există cumva
anumite teme care transpar din amintirile acestor oameni despre tine?

2. Dezvoltă o listă de întrebări care să te ajute să înţelegi cum au crescut părinţii tăi
(de exemplu: ce relaţii aveau cu părinţii lor când ei aveau 6, 14, sau 21 de ani?).
Scopul acestui exerciţiu nu este de a-i pune în încurcătură sau de a-i face să divulge secrete, ci de
a înţelege mai bine speranţele, obiectivele, temerile şi visele pe care le-au trăit părinţii tăi ca şi
copii, adolescenţi şi tineri adulţi. Ai putea apoi să vorbeşti cu părinţii tăi despre semnificaţia
acestor experienţe, cum i-a influenţat pe ei mai târziu, ca părinţi
Discută cu ei tiparele care pot fi identificate din comparaţia ta cu ei

3. Gândeşte-te să intervievezi pe bunicii tăi. Pregăteşte din timp întrebările pe care vrei să le pui
şi fii sensibil cu privire la modul în care ar putea să reacţioneze când e vorba de a împărtăşi
aspecte personale ale vieţii lor
Ai putea pur şi simplu să le ceri să-ţi povestească orice amintire, orice eveniment care li se pare
semnificativ şi le este confortabil să şi-l amintească
Ai putea, în loc să le pui întrebări, să le povesteşti la rândul tău cum ţi-i aminteşti tu, când erai
copil. Ce te-au învăţat?
Există oare tipare similare în modul lor de a fi, prin comparaţie cu părinţii tăi, cu tine, şi cu modul
tău de a fi cu copiii?

4. Ai putea să realizezi unul sau mai multe capitole din jurnal compilând informaţii relevante
despre propria ta familie.
Ai putea să dai răspuns la multiplele întrebări din acest capitol, axându-te pe tine însuţi. Ai putea
descrie în mini-capitole de jurnal evenimente şi momente cheie din viaţa ta.
Ai putea include fotografii ale tale, fraţilor, părinţilor, bunicilor şi a celor relevanţi ţie, precum
prietenii
Ai putea include orice idee, poveste, amintire de la membrii familiei care ar descrie experienţele
tale cu aceştia
Caută tiparele care se repetă şi care te influenţează şi azi

5. Foloseşte o parte din timpul tău pentru reflecţie pentru a recapitula cum te influenţează
experienţa cu familia de origine. Ce ai învăţat despre TINE gândindu-te la experienţele cu familia
ta? Mai există încă probleme neîncheiate, nerezolvate, şi pe care ai dori să le rezolvi? Scrie în
jurnal despre aceste probleme nerezolvate. Cum ar putea acestea să-ţi afecteze capacitatea de a-
i ajuta pe alţii care se zbat în a înţelege şi a rezolva probleme legate de propriile lor familii?

Tradus si adaptat dupa Corey & Corey, Theories of counseling and psychotherapy