Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Jules Verne - În Faţa Steagului
Jules Verne - În Faţa Steagului
Jules Verne
ÎN FAŢA
STEAGULUI
În Româneşte de
ION HOBANA
Titlul original
JULES VERNE
FACE AU DRAPEAU
1896
2
3
I
HEALTHFUL-HOUSE
13
II
CONTELE D’ARTIGAS
25
III
O DUBLĂ RĂPIRE
31
Trebuie să menţionăm că, în aşteptarea oamenilor săi,
Ebba nu făcu niciun fel de pregătiri de plecare. Probabil că
nu avea de gând să ridice ancora din New-Berne după
răpirea celor doi. Şi, la drept vorbind, cum ar fi putut să
ajungă în larg? În văzduh nu se mai simţea nicio suflare a
brizei şi peste o jumătate de oră valul de maree înaltă avea să
fie simţitor la mai multe mile în amont pe Neuze. Lată de ce
goeleta nu se lăsă perpendicular pe ancoră.
Ancorată la o depărtare de patru sute de metri de ţărm,
Ebba s-ar fi putut apropia şi mai mult de el, având totuşi
încă cincisprezece sau douăzeci de picioare de apă sub ea,
ceea ce ar fi înlesnit îmbarcarea, în clipa în care barca s-ar fi
pregătit s-o acosteze. Dacă această manevră nu se efectuase,
însemna că d’Artigas avea motive să n-o poruncească.
Distanţa până la mal fu străbătută în câteva minute şi
barca trecu neobservată.
Malul era pustiu; pustiu era şi drumul, care, la umbra
unor fagi bătrâni, mergea
de-a lungul parcului lui
Healthful-House.
O ancoră mică fu
azvârlită pe ţărm şi
înţepenită solid.
Căpitanul Spade şi cei
patru marinari debarcară,
îl lăsară în urma lor pe
şeful echipajului şi se
făcură nevăzuţi sub bolta
întunecată a copacilor.
Odată ajunşi în faţa
zidului care împrejmuia
parcul, Spade se opri şi
oamenii lui se înşiruiră
de o parte şi de alta a
portiţei.
După ce căpitanul
Spade luă aceste măsuri
de precauţie, nu-i mai
32
rămânea decât să introducă cheia în broască şi să împingă
poarta, cu condiţia totuşi ca nu cumva unul din servitorii
sanatoriului, observând că nu era încuiată ca de obicei, să n-
o fi zăvorât pe dinăuntru.
În cazul acesta, răpirea ar fi fost grea, admiţând chiar că s-
ar fi putut escalada creasta zidului.
Căpitanul Spade îşi lipi mai întâi urechea de poartă.
Nu se auzea niciun zgomot de paşi în parc, nicio forfotă în
jurul pavilionului nr. 17. În ramurile fagilor care mărgineau
drumul nu se mişca nicio frunză. Pretutindeni domnea
liniştea înăbuşită a stepei în nopţile fără briză.
Căpitanul Spade scoase cheia din buzunar şi o strecură în
broască. Limba se răsuci şi, împinsă uşor, poarta se deschise
dinafară înăuntru.
Aşadar, lucrurile rămăseseră în aceeaşi stare în care le
lăsaseră vizitatorii sanatoriului.
Căpitanul Spade pătrunse în curte, asigurându-se mai
întâi că nimeni nu se afla în apropierea pavilionului;
marinarii intrară în urma lui.
Poarta fu pur şi simplu împinsă în chenarul ei, ceea ce
avea să îngăduie căpitanului şi marinarilor să iasă repede din
parc.
În partea aceea umbrită de arbori înalţi şi presărată de
tufişuri era atâta întuneric, încât ar fi fost greu să deosebeşti
pavilionul, dacă una din ferestrele lui n-ar fi fost puternic
luminată.
Fără îndoială că era fereastra camerei ocupată de Thomas
Roch şi de paznicul Gaydon, dat fiind că acesta nu se mişca
nici ziua, nici noaptea de lângă bolnavul încredinţat
supravegherii sale. Iată de ce căpitanul Spade se aştepta să-l
găsească în pavilion.
Cei patru oameni şi el însuşi înaintară cu băgare de
seamă, atenţi ca nu cumva, lovind vreo piatră cu piciorul sau
strivind vreo creangă, să nu facă un zgomot care să le trădeze
prezenţa. Aşadar, se îndreptară spre pavilion, în aşa fel încât
să ajungă în faţa uşii laterale, în apropierea căreia fereastra
strălucea, dincolo de faldurile perdelelor. Dar dacă uşa
aceasta era încuiată, cum aveau să pătrundă în camera lui
33
Thomas Roch? Era o problemă pe care căpitanul Spade şi-o
pusese, desigur. Cum nu avea o cheie cu care ar fi putut să
descuie, nu va fi oare necesar să spargă unul din geamurile
ferestrei, s-o deschidă dintr-o singură lovitură, să se
năpustească în cameră, să-l surprindă pe Gaydon printr-un
atac neaşteptat, să-l împiedice să strige după ajutor? într-
adevăr, cum puteau proceda altfel?
Totuşi, această lovitură prezenta oarecari primejdii.
Căpitanul Spade îşi dădea perfect seama de acest lucru, fiind
un om care, de obicei, era mai curând viclean decât violent.
Dar n-avea de ales. De altfel, esenţialul era să-l răpească
pe Thomas Roch şi pe Gaydon o dată cu el, conform
dorinţelor contelui d’Artigas; operaţia trebuia înfăptuită cu
orice preţ.
Când ajunse sub fereastra pavilionului, căpitanul Spade se
ridică în vârful picioarelor şi, printr-o crăpătură a perdelelor,
putu să cuprindă cu privirea interiorul camerei.
Gaydon se afla acolo, lângă Thomas Roch, a cărui criză
continuase după plecarea contelui d’Artigas. Criza aceasta
cerea îngrijiri speciale şi paznicul le dădea bolnavului după
indicaţiile unui al treilea personaj.
Era unul din medicii casei de sănătate, trimis imediat de
director la pavilionul 17. Evident că prezenţa acestui medic
avea să complice situaţia şi să îngreuneze răpirea.
Thomas Roch era întins, îmbrăcat, pe un şezlong. În clipa
aceea, părea destul de calm. Criza, care scădea încetul cu
încetul din intensitate, avea să fie urmată de câteva ore de
toropeală şi apoi de somn.
În clipa în care căpitanul Spade se înălţase până la
marginea ferestrei, medicul se pregătea să se retragă.
Trăgând cu urechea, îl puteai auzi declarându-i lui Gaydon
că noaptea va trece fără niciun alt accident şi că nu va fi
cazul să mai intervină o dată.
După ce spuse acestea, medicul se îndreptă spre uşă – nu
trebuie să uităm că ea se deschidea lângă fereastra aceea în
faţa căreia aşteptau căpitanul Spade şi oamenii săi. Dacă nu
se ascundeau, dacă n-aveau grijă să se ghemuiască îndărătul
tufişurilor din apropierea pavilionului, ar fi putut fi zăriţi nu
34
numai de medic, ci şi de paznicul care se pregătea să-l
însoţească.
Mai înainte ca cei doi să-şi fi făcut apariţia pe peron,
căpitanul Spade făcu un semn şi marinarii se împrăştiară, în
timp ce el însuşi se aruncă la pământ, la picioarele zidului.
Din fericire, lampa rămăsese în cameră şi nu riscau să fie
trădaţi de vreo rază de lumină.
Pregătindu-se să se despartă de Gaydon, medicul se opri
pe prima treaptă şi spuse:
— Asta a fost una din crizele cele mai serioase prin care a
trecut bolnavul nostru! Ar fi de-ajuns încă două sau trei de
acelaşi fel ca să-şi piardă şi bruma de judecată ce i-a mai
rămas.
— Păi atunci, răspunse Gaydon, de ce nu se hotărăşte
directorul să interzică străinilor vizitarea acestui pavilion?
Starea în care l-aţi găsit azi pe bolnavul nostru se datoreşte
unui oarecare conte d’Artigas şi lucrurilor despre care a
vorbit cu Thomas Roch.
— Ai dreptate, am să-i atrag atenţia directorului asupra
acestei chestiuni, răspunse medicul.
Coborî treptele peronului şi Gaydon îl întovărăşi până la
capătul aleii în pantă, după ce lăsase întredeschisă uşa
pavilionului.
Când cei doi se depărtară la o distanţă de vreo douăzeci de
paşi, căpitanul Spade se ridică în picioare şi marinarii se
apropiară de el.
Nu era oare indicat să profite de o împrejurare pe care le-o
oferea întâmplarea, să pătrundă în cameră, să-l înşface pe
Thomas Roch, care în clipa aceea era pe jumătate cufundat
în somn, apoi să aştepte întoarcerea lui Gaydon ca să pună
mâna şi pe el?
Dar îndată ce paznicul ar fi constatat dispariţia lui Thomas
Roch, sar fi repezit să-l caute, ar fi strigat după ajutor, ar fi
dat alarma. Medicul s-ar fi întors numaidecât… Personalul
din Healthful-House ar fi fost în picioare… Căpitanul Spade
n-ar fi avut timp să ajungă până la poarta sanatoriului, să
iasă din parc, s-o închidă în urma lui.
De altfel, nu mai avu răgaz să reflecteze asupra acestei
35
idei. Un zgomot de paşi răsuna pe nisip şi anunţa întoarcerea
lui Gaydon. Cel mai nimerit era să se repeadă asupra lui, să-i
înăbuşe strigătele fără a-i lăsa timp să dea alarma şi să-l
împiedice să se apere. Patru oameni, la nevoie chiar cinci,
puteau cu uşurinţă să-i înfrângă rezistenţa şi să-l târască
afară din parc. Cât despre răpirea lui Thomas Roch, nu avea
să prezinte nicio dificultate, deoarece bietul nebun nici nu-şi
va da seama ce se petrece cu el.
Între timp, Gaydon ocolise tufişul, şi se îndrepta spre
peron. Dar în clipa în care punea piciorul pe prima treaptă,
cei patru marinari se repeziră asupra lui, îl trântiră la
pământ fără a-i fi îngăduit să scoată un singur strigăt, îi
înfundară în gură un căluş făcut dintr-o batistă, îi acoperiră
ochii cu o cârpă şi-i legară braţele şi picioarele atât de strâns,
încât îl transformară într-un corp inert.
Doi dintre oameni rămaseră alături de el, în timp ce Spade
şi ceilalţi intrau în cameră.
După cum se aştepta căpitanul, în starea în care se afla
Thomas Roch, zgomotul nu izbutise măcar să-l scuture din
toropeală. Întins pe şezlong, cu ochii închişi, inventatorul
putea fi luat drept mort, dacă n-ar fi respirat cu zgomot.
Spade nu găsi că era absolut necesar să-l lege, nici să-i pună
căluş. Era de-ajuns ca unul din cei doi oameni să-l apuce de
picioare şi celălalt de cap ca să-l conducă până la barca
păzită de şeful de echipaj. Lucrul acesta se făcu într-o clipă.
Ultimul care ieşi din cameră fu căpitanul Spade, după ce
avu grijă să stingă lampa şi să închidă uşa îndărătul lui. În
felul acesta, era de aşteptat ca răpirea să fie descoperită abia
a doua zi şi în niciun caz mai înainte de primele ore ale
dimineţii.
Pentru transportul lui Gaydon, care avu loc fără nicio
dificultate, se procedă la fel. Ceilalţi doi oameni îl ridicară,
coborând prin grădină, ocolind tufişurile, apoi se îndreptară
spre zidul împrejmuitor.
În această porţiune a parcului, totdeauna pustie,
întunericul se făcea tot mai dens. De cealaltă parte a colinei
nu se mai puteau vedea luminile clădirilor din nordul
parcului şi ale celorlalte pavilioane ale sanatoriului.
36
Ajuns în faţa porţii, căpitanul Spade se mulţumi s-o tragă
spre el.
Primii ieşiră oamenii care-l duceau pe gardian. După ei
veneau ceilalţi, purtându-l pe braţe pe Thomas Roch. În cele
din urmă ieşi şi căpitanul Spade, care încuie poarta cu cheia,
hotărât s-o arunce în apele râului Neuze, de îndată ce vor fi
ajuns la barcă.
Nu întâlniră pe nimeni nici în drum şi nici pe mal.
După ce făcură douăzeci de paşi, dădură peste Effrondat,
şeful de echipaj, care aştepta sprijinit de povârnişul colinei.
Thomas Roch şi Gaydon fură instalaţi la pupa bărcii, în
care luară loc căpitanul Spade şi marinarii.
— Aruncă ancora şi hai, repede! porunci căpitanul Spade
şefului de echipaj.
Acesta execută ordinul, apoi, dându-şi drumul pe
povârnişul abrupt al malului, sări în barcă, împingând-o spre
larg.
Cele patru vâsle începură să lovească apa şi barca se
îndreptă spre goeletă. Un foc care licărea în vârful catargului
de la prova arăta locul unde aceasta era ancorată şi, cu
douăzeci de minute mai devreme, se legănase în bătaia
valului.
Câteva clipe după aceea, barca se afla bord la bord cu
goeleta.
Contele d’Artigas se sprijinea de marginea punţii, lângă
scara laterală.
— S-a făcut, Spade? întrebă el.
— S-a făcut.
— Ai pus mâna pe amândoi?
— Pe amândoi, şi pe paznic, şi pe cel păzit.
— Nimeni nu bănuieşte ceva la Healthful-House?
— Nimeni.
Era greu de presupus că Gaydon, cu urechile şi ochii
legaţi, ar fi putut recunoaşte vocea contelui d’Artigas sau pe
aceea a căpitanului Spade.
În afară de asta, trebuie să semnalăm şi faptul că nici
Thomas Roch, nici el nu fură transportaţi numaidecât pe
bordul goeletei. Se stârni o forfotă de-a lungul corpului
37
vasului. Abia după o jumătate de oră Gaydon, care-şi
păstrase tot sângele rece se simţi ridicat, apoi coborât iar în
fundul calei.
Răpirea fiind săvârşită, s-ar fi zis că Ebba avea să ridice
ancora şi apoi să coboare apele estuarului, să străbată prin
Pamplico-Sound şi să pornească în larg. Totuşi, niciuna din
manevrele care întovărăşesc plecarea unui vas, nu avu loc la
bord.
Nu era deci primejdios ca goeleta să rămână în acelaşi loc,
după dubla răpire care avusese loc în seara aceea? Contele
d’Artigas îşi ascunsese oare atât de bine prizonierii, încât să-i
ferească de a fi descoperiţi, în cazul că Ebba, a cărei prezenţă
în apropierea lui Healthful-House trebuia să pară suspectă,
ar fi fost vizitată de agenţii din New-Berne?
În orice caz, o oră după întoarcerea bărcii, în afară de
oamenii de cart întinşi la prova, toată lumea, adică echipajul
în cabina lui, contele d’Artigas, Serko şi căpitanul Spade în
cabinele lor – da, toată lumea dormea pe bordul goeletei,
nemişcată în apele liniştite ale estuarului Neuzei.
38
IV
GOELETA EBBA
53
V
UNDE MĂ AFLU?
64
De altfel, dacă în momentul de faţă nava se pregăteşte să
arunce ancora, nu voi întârzia să aud zgomotul lanţului ei
trecând prin ecubier, apoi, când goeleta va fi trasă pe ancoră,
se va produce o zguduitură – zguduitură pe care o pândesc şi
pe care o voi recunoaşte… Faptul acesta nu mai poate
întârzia decât doar câteva clipe.
Aştept… Ascult…
La bord domneşte o tăcere mohorâtă şi îngrijorătoare. Mă
întreb dacă pe nava asta mai există şi alte fiinţe vii în afară
de mine…
Simt cum mă cotropeşte un fel de toropeală. Atmosfera e
viciată… Nu mai pot respira… E ca şi cum o greutate, de care
nu mă pot descotorosi, mi-ar strivi pieptul…
Aş vrea să rezist… Dar e cu neputinţă. Probabil iar m-am
trântit într-un colţ şi m-am dezbrăcat pe jumătate, atât de
cald e. Pleoapele mi se închid, mă prăbuşesc într-o stare de
prostraţie, care mă va cufunda într-un somn greu, împotriva
căruia nu pot rezista…
Oare cât timp am
dormit?… Nu ştiu. Să fie
noapte? Să se fi făcut
ziuă?… N-aş putea
spune, lucrul de care-mi
dau seama mai întâi este
că pot respira cu mai
multă uşurinţă. Plămânii
mi se umplu de un aer pe
care nu-l mai otrăveşte
acidul carbonic.
Oare în timp ce
dormeam aerul acesta a
fost împrospătat? Să fi
deschis cineva uşa
compartimentului în care
mă aflu şi să fi intrat în
camera asta strâmtă?
Da… Iată şi dovada.
Mâna mea apucă la
65
întâmplare un obiect, un recipient plin cu un lichid care
miroase foarte îmbietor. Îl duc la buze – buzele mele sunt
fierbinţi, sunt torturat de o sete atât de puternică, încât aş fi
gata să beau şi o apă sălcie.
Este cidru, un cidru de bună calitate, care mă răcoreşte,
mă întăreşte. Beau o cană întreagă. Dar dacă n-am fost
osândit să mor de sete, presupun că nici de foame nu sunt
osândit să mor.
Nu… Într-un colţ, cineva a lăsat un coş, care conţine o
pâine şi o bucată de carne rece.
Aşadar mănânc… Mănânc cu lăcomie şi iată că încetul cu
încetul îmi recapăt puterile.
Hotărât lucru, nu sunt chiar atât de părăsit pe cât mă
temeam. Cineva a pătruns în gaura asta întunecoasă şi a
lăsat să intre pe uşă puţin din oxigenul de afară, în lipsa
căruia m-aş fi înăbuşit.
Apoi mi s-a pus la dispoziţie băutură şi mâncare ca să-mi
pot astâmpăra setea şi foamea, până voi fi lăsat în libertate.
Dar cât timp va mai dura, oare, captivitatea asta? Zile?…
Luni?…
De altfel, mi-e cu neputinţă să socotesc cât timp am
dormit, nici să stabilesc cu oarecare aproximaţie cât e ceasul.
E drept că am avut grijă să-l întorc, dar eu n-am un ceas cu
repetiţie… Poate că dacă aş pipăi arătătoarele… Da… Mi se
pare că cel mic e îndreptat spre cifra opt… Opt dimineaţă
fără îndoială…
De un lucru sunt sigur şi anume că nava stă pe loc. Pe
bord nu se produce nici cea mai mică clătinare, ceea ce
înseamnă că propulsorul e în repaus. Dar orele trec, ore
nesfârşite şi mă întreb dacă nu cumva abia la noapte va intra
din nou cineva în compartimentul meu – ca să-l aerisească,
aşa cum s-a întâmplat în timp ce dormeam – şi să-mi aducă
totodată alte provizii. Da, fireşte că vor să profite de timpul
cât dorm… De data asta însă sunt hotărât să rezist… Am să
mă prefac chiar că dorm şi, indiferent cine va intra voi şti să-l
silesc să-mi răspundă!
66
VI
PE PUNTE
67
uit la ceas… Da, e într-adevăr ora şase şi treisprezece
minute.
Iată ce s-a întâmplat în timpul nopţii de 17 iunie: după
cum am mai spus, hotărât să nu cedez somnului, aşteptam
să se deschidă uşa cămăruţei mele. Nu mă îndoiam că se
făcuse ziuă, orele treceau, dar nimeni nu venea. Din
proviziile care-mi fuseseră puse la dispoziţie nu mai
rămăsese nimic. Începusem să sufăr de foame, dar nu de
sete, pentru că mai păstrasem puţină băutură.
Îndată după ce m-am trezit, unele tresăriri ale navei mă
făcuseră să cred că aceasta se pusese din nou în mişcare,
după ce rămăsese locului în ajun, oprit, probabil, în vreun
mic golf pustiu de pe coastă – deoarece nu simţisem niciuna
din zguduiturile care întovărăşesc manevra ancorării.
Aşadar era ora şase când am auzit nişte paşi răsunând
dincolo de peretele metalic al compartimentului meu. Se
pregătea cineva să intre?… Da. O cheie a scârţâit în broască
şi uşa s-a deschis. Lumina unui felinar a risipit întunericul
adânc în mijlocul căruia fusesem cufundat după sosirea mea
pe vas.
Doi oameni s-au ivit în uşă, dar nu am avut timp să le
disting chipurile. Oamenii ăştia m-au apucat de braţe şi mi-
au înfăşurat capul cu o bucată de pânză deasă, astfel încât
mi-a fost cu neputinţă să mai văd ceva.
Ce însemna, oare, această măsură de precauţie? Ce voiau
să facă oamenii ăştia cu mine? Am încercat să mă zbat, dar
cei doi mă ţineau zdravăn. Le-am pus întrebări, dar n-am
căpătat niciun fel de răspuns. Cei doi au schimbat câteva
cuvinte între ei, într-o limbă pe care n-o înţelegeam şi a cărei
origine nu puteam s-o recunosc.
Era limpede că nu-mi arătau prea multă consideraţie! E
foarte adevărat că nu sunt decât un paznic de balamuc;
pentru ce ar fi procedat altfel cu un personaj atât de
mărunt?… De altfel, nu sunt prea sigur că inginerul Simon
Hart s-ar fi bucurat de un tratament mai bun.
Totuşi, de data asta nu mi s-a pus niciun căluş, nu mi s-
au legat nici mâinile, nici picioarele. Cei doi s-au mulţumit să
mă strângă zdravăn, în aşa fel încât să nu pot fugi.
68
O clipă după aceea am fost târât afară din compartiment şi
împins într-un culoar îngust. Sub picioarele mele răsună
treptele unei scări metalice. Puţin mai târziu aerul proaspăt
mă izbeşte în faţă şi-l trag în piept cu lăcomie, prin bucata de
pânză care-mi înfăşoară capul.
Atunci mă simt ridicat şi cei doi oameni mă aşază pe o
duşumea, care, de data asta, nu mai e alcătuită din plăci de
tablă; trebuie să fie puntea unui vas. În sfârşit, braţele care
mă strângeau îşi slăbesc strânsoarea. Iată-mă liber să mă
mişc după plac. Îmi smulg numaidecât pânza care-mi
acoperă capul şi privesc în jur…
Mă aflu pe bordul unei goelete în plin mers, goeleta care
lasă în urmă o lungă dâră albă.
Am fost nevoit să mă agăţ de un sart, ca să nu cad, fiindcă
lumina zilei mă ameţise după încarcerarea de patruzeci şi opt
de ore la care am fost supus, în mijlocul unui întuneric
desăvârşit.
Pe punte forfotesc încoace şi încolo vreo zece oameni, cu
înfăţişare aspră, având chipuri foarte diferite unele de altele
şi cărora n-aş putea să le atribui o origine anumită. De altfel,
se sinchisesc foarte puţin de mine.
Cât despre goeletă, cred că are cam vreo două sute
cincizeci sau trei sute de tone. E destul de spaţioasă,
catargele sunt puternice şi suprafaţa velelor îi asigură, cred,
o viteză destul de serioasă când briza suflă cu putere.
La pupa, un om cu faţa bronzată e la timonă. Mâinile lui
fixate pe roată feresc goeleta de valurile destul de puternice.
Aş vrea să citesc numele acestui vas, care are înfăţişarea
unui iaht de agrement. Dar nu ştiu dacă e înscris la pupa
sau pe gallon la prova. Mă îndrept spre un marinar şi-l
întreb:
— Cum se numeşte nava asta?
Niciun răspuns, îmi vine să cred chiar, că individul ăsta
nici nu înţelege ce-i spun.
— Dar căpitanul unde e? adaug. Marinarul n-a răspuns
nici la această întrebare, după cum nu răspunsese nici la
prima. Mă îndrept spre prova.
În acest punct, deasupra usciorilor vinciului atârnă un
69
clopot. Cine ştie, poate că pe bronzul clopotului e gravat un
nume, numele goeletei… Nu, nu văd niciun nume.
Mă întorc iar la pupa şi, adresându-mă omului de la bară,
repet întrebarea.
Omul ăsta îmi aruncă o privire foarte puţin amabilă, ridică
din umeri şi se opinteşte cu putere ca să restabilească poziţia
goeletei înclinată la babord de o zguduitură puternică.
Îi vine ideea să cercetez: dacă nu cumva şi Thomas Roch e
pe acolo, dar nu-l zăresc. Oare el nu-i pe bord?… Ar fi cu
totul inexplicabil. De ce ar fi fost răpit numai gardianul
Gaydon de la Healthful-House? Nimeni nu a putut bănui
vreodată că aş fi inginerul Simon Hart, şi chiar dacă s-ar şti
lucrul acesta, cine ar avea vreun interes să pună mâna pe
mine? Ce s-ar putea aştepta de la mine?…
Aşadar, Thomas Roch nefiind vizibil pe punte, îmi închipui
că trebuie să fie închis în vreo cabină. Dea Domnul să fi fost
tratat cu mai multe menajamente decât fostul lui paznic!
Dar să vedem – dar cum oare n-am fost izbit numaidecât
de amănuntul acesta – să vedem cum se deplasează această
goeleta? Velele sunt strânse!… Nu văd un deget de pânză la
exterior şi briza a scăzut! Cele câteva pale de vânt care suflă
din când în când de la est sunt potrivnice, fiindcă noi
navigăm tocmai în direcţia lor…
Totuşi, goeleta lunecă foarte repede, aplecându-se puţin
spre prova, în timp ce cu etrava spinteca apele, a căror
spumă lunecă pe linia ei de plutire! Brazda se întinde departe
în urmă.
Oare vasul ăsta e un steam-iaht? Nu!… Nu văd niciun coş
între arborele mare şi catargul de la prova… Să fie o navă cu
propulsie electrică, având o baterie de acumulatori sau nişte
pile electrice de mare putere, care acţionează asupra elicei şi-
i imprimă această viteză?...
Într-adevăr, n-aş putea să-mi explic în alt mod acest fel de
a naviga. În orice caz, cum propulsorul nu poate să fie decât
o elice, dacă m-aş apleca peste balustrada dinapoi, aş vedea-
o cum funcţionează şi nu mi-ar rămâne decât să recunosc
cărei surse mecanice îşi datorează mişcarea.
70
71
Omul de la timonă mă lasă să mă apropii, aruncându-mi o
privire ironică.
Mă aplec în afară şi privesc…
Nici urmă de clocotul pe care-l produce de obicei învârtirea
unei elice… Nimic altceva decât o dâră dreaptă, care se
întinde pe o distanţă de şase sute sau poate de opt sute de
metri, asemenea dâre pe care o lasă în urmă oricare vas
mişcat de pânze puternice…
Dar ce aparat de propulsie poate să-i dea goeletei viteza sa
excepţională? Am spus doar că vântul e destul de puţin
prielnic, iar marea nu se ridică decât în unduiri prelungi,
care nu se revarsă…
Totuşi voi afla despre ce e vorba şi, în timp ce echipajul
continuă să nu se sinchisească de mine, mă întorc spre
prova.
Când ajung lângă tambuchiul cabinei de gardă mă
pomenesc în faţa unui om care mi se pare cunoscut… Omul
ăsta e sprijinit în coate pe copastie la doi paşi de mine, mă
lasă să mă apropii şi priveşte… S-ar zice că aşteaptă să-l
întreb ceva.
Îmi amintesc deodată! Este omul care l-a întovărăşit pe
contele d’Artigas, când a venit în vizită la Healthful-House.
Da… Nu mă înşel.
Aşadar, Thomas Roch a fost răpit de bogătaşul ăsta străin
şi eu mă aflu la bordul Ebbei. Iahtul lui binecunoscut pe
aceste meleaguri ale Americii de Est!… Fie! Omul din faţa
mea are să-mi dea informaţiile pe care sunt în drept să le cer.
Îmi amintesc că d’Artigas vorbea englezeşte cu el. Are să mă
înţeleagă şi nu poate refuza să-mi răspundă.
După mine, omul ăsta trebuie să fie căpitanul goeletei
Ebba.
— Domnule căpitan, îi spun, v-am văzut la Healthful-
House, mă recunoaşteţi?…
Omul se mulţumeşte să mă privească, dar nu binevoieşte
să-mi dea un răspuns.
— Sunt supraveghetorul Gaydon, am reluat eu, paznicul
lui Thomas Roch. Aş vrea să ştiu de ce m-aţi răpit şi de ce m-
aţi adus pe bordul acestei goelete?…
72
Căpitanul mă întrerupe cu un gest, un gest care nici
măcar nu mi se adresează mie, ci câtorva marinari care
şedeau de veghe aproape de teugă.
Marinarii se reped la mine, mă apucă de mâini şi, fără să
se sinchisească de gestul de mânie pe care nu mi-l pot
stăpâni, mă obligă să cobor pe scara capotei echipajului.
La drept vorbind, scara asta este alcătuită doar din nişte
bare de fier, fixate perpendicular pe perete. Pe palier, de o
parte şi de alta, se deschide câte o uşă, care stabileşte
legătura între cabina de gardă, cabina căpitanului şi alte
încăperi alăturate.
Oare voi fi din nou cufundat în cămăruţa întunecoasă pe
care am ocupat-o până acum în fundul calei? O iau la stânga
şi sunt introdus în interiorul unei cabine care primeşte
lumina printr-un hublou al vasului, hublou deschis pentru
moment şi lăsând să pătrundă înăuntru un aer tare.
Mobilierul se compune dintr-o cuşetă cu aşternut, o masă,
un fotoliu, o toaletă şi un dulap.
Pe masă e un tacâm. Nu-mi mai rămâne decât să mă aşez
şi, în clipa în care ajutorul bucătar se pregăteşte să se
retragă, după ce a adus câteva feluri de mâncare, mă adresez
lui.
Şi ăsta e mut, ori poate că acest negru tânăr nu înţelege
limba în care-i vorbesc?
Uşa se închide şi încep să mănânc cu poftă, amânând
pentru mai târziu întrebările, care nu vor rămâne, cred,
totdeauna fără răspuns.
E adevărat că sunt prizonier, de data asta însă mă bucur
de condiţii de confort mult superioare şi nădăjduiesc că vor
rămâne aceleaşi până la sosirea noastră la destinaţie.
Este cazul să mă las în voia unui şir întreg de gânduri,
dintre care primul e următorul: răpirea asta a fost pregătită
de contele d’Artigas, el e autorul dispariţiei lui Thomas Roch
şi nu încape îndoială că inventatorul francez se află la bordul
Ebbei, instalat într-o cabină cel puţin tot atât de confortabilă
ca a mea.
Dar, de fapt, cine e acest personaj?… De unde vine
străinul ăsta?… Dacă a pus mâna pe Thomas Roch,
73
înseamnă oare că e hotărât să afle cu orice preţ secretul
Fulguratorului?… E foarte probabil. Trebuie deci să bag bine
de seamă să nu-mi trădez identitatea, căci dacă s-ar afla
adevărul despre mine, orice perspectivă de a-mi recăpăta
libertatea ar dispare.
Dar câte mistere trebuie să pătrund, câte fapte
inexplicabile să-mi explic! De pildă, originea acestui conte
d’Artigas, intenţiile lui viitoare, direcţia în care se îndreaptă
goeleta, portul de care ţine, precum şi modul acesta de a
naviga, fără pânze şi fără elice, dar cu o viteză de cel puţin
zece mile pe oră!
În sfârşit, o dată cu lăsarea serii, un aer mai proaspăt
pătrunde prin hubloul cabinei. Îl închid cu ajutorul
şurubului şi, deoarece uşa mea e zăvorâtă din exterior, cel
mai bun lucru ce-mi rămâne de făcut este să mă trântesc pe
pat şi să adorm, legănat blajin de mersul acestei goelete
ciudate pe apele Atlanticului.
A doua zi mă scol în zori, îmi fac toaleta, mă îmbrac şi
aştept.
Mă gândesc numaidecât să cercetez dacă uşa cabinei e şi
acum încuiată.
Nu, nu mai este. O deschid, urc scara de fier şi iată-mă pe
punte.
La pupa, în timp ce marinarii se îndeletnicesc cu spălatul
punţii, doi indivizi, dintre care unul e căpitanul, stau de
vorbă. Căpitanul nu pare deloc surprins zărindu-mă şi, cu
un gest al capului, mă arată tovarăşului său.
Pe celălalt nu l-am văzut niciodată. E un individ de vreo
cincizeci de ani, cu părul şi barba negre, în care se zăresc
câteva fire argintii, cu o faţă ironică şi fină, cu privirea vioaie
şi fizionomia inteligentă. Faţa sa are asemănări cu tipul
grecesc şi, după ce l-am auzit pe căpitanul Ebbei dându-i
numele de Serko – inginerul Serko – n-am mai avut nicio
îndoială că e grec de origine.
Cât despre celălalt, se numeşte Spade, căpitanul Spade, şi
numele lui pare a fi de origine italiană. Prin urmare un grec,
un italian, un echipaj alcătuit din oameni recrutaţi din toate
colţurile globului şi îmbarcaţi pe o goeleta al cărei nume e
74
norvegian. Amestecul ăsta mi se pare, pe bună dreptate,
suspect.
Dar de unde mai e şi contele d’Artigas, cu numele lui
spaniol, cu figura lui de asiatic?…
Căpitanul Spade şi inginerul Serko discută cu glas scăzut.
Primul îl supraveghează îndeaproape pe omul de la timona,
care nu pare preocupat de indicaţiile compasului, instalat în
habitaclul din faţa lui. S-ar zice că se orientează mai curând
după gesturile unui marinar de la prova, care-i arată dacă
trebuie să se îndrepte spre tribord sau la babord.
Thomas Roch e acolo, lângă tambuchiul de la pupa
Priveşte marea imensă şi pustie, pe care n-o mărgineşte la
orizont nicio fâşie de uscat. Doi marinari sunt lângă el şi nu-l
scapă din ochi. Te poţi aştepta la orice de la acest nebun, n-
ar fi exclus chiar să se arunce peste bord.
Nu ştiu dacă-mi va fi îngăduit să intru în legătură cu fostul
meu bolnav. Mă îndrept spre el, urmărit de privirile
căpitanului Spade şi ale inginerului Serko. Mă apropii de
Thomas Roch, care nu mă vede venind şi, iată-mă lângă el.
Thomas Roch nu pare să mă recunoască şi nu face nicio
mişcare. Ochii lui strălucesc puternic şi străbat nesăţioşi
spaţiul cu privirea. E fericit; că respiră aerul acela dătător de
viaţă, încărcat cu miresme sărate şi pieptul i se ridică în
aspiraţii prelungi. La aerul acesta supraoxigenat se adaugă
lumina unui soare superb, care se revarsă din înaltul unui
cer lipsit de nori, soare ale cărui raze îl scaldă în întregime.
Oare-şi dă seama Thomas Roch ce schimbare a intervenit în
situaţia lui? Oare nu-şi mai aminteşte de Healthful-House şi
de pavilionul în care era prizonierul paznicului său Gaydon?
E foarte puţin probabil. Trecutul s-a şters din amintirea
lui, în momentul de faţă nu mai există pentru el decât
prezentul.
Dar, după părerea mea, chiar pe puntea Ebbei, chiar în
largul mării, Thomas Roch este aceeaşi fiinţă inconştientă
căreia i-am purtat de grijă timp de cincisprezece luni. Starea
intelectului său nu s-a schimbat, judecata nu-i va reveni
decât atunci când cineva va începe să-i vorbească despre
descoperirile lui. Contele d’Artigas cunoaşte această
75
dispoziţie mintală a inventatorului, fiindcă a experimentat-o
în timpul vizitei la Healthful-House şi, e de la sine înţeles, că
tocmai pe această dispoziţie se bizuie pentru a-i surprinde
taina mai devreme sau mai târziu. Dar ce să facă cu ea?…
— Thomas Roch… am spus.
Glasul meu îl trezeşte, îşi îndreaptă privirea o clipă
asupră-mi, dar ochii i se întorc numaidecât în altă direcţie.
Îi iau mâna, i-o strâng, dar el şi-o retrage brusc, apoi se
îndepărtează fără să mă fi recunoscut şi se îndreaptă spre
pupa goeletei, unde se află inginerul Serko şi căpitanul
Spade.
Oare e hotărât să se adreseze unuia din aceşti doi indivizi?
Şi dacă ei îi vorbesc, le va răspunde? După ce a refuzat să-mi
răspundă mie?
Chiar în clipa asta figura lui a fost luminată de o licărire de
inteligenţă şi – nu mai încape îndoială – că atenţia i-a fost
atrasă de mersul ciudat al goeletei.
Într-adevăr, privirile lui se îndreaptă spre catargele Ebbei,
ale cărei vele sunt strânse şi care totuşi lunecă cu
repeziciune pe suprafaţa acestor ape liniştite…
Atunci Thomas Roch face câţiva paşi înapoi, urcă iar
cursiva tribordului şi se opreşte în locul unde ar trebui să se
înalţe un coş, dacă Ebba ar fi un iaht cu aburi, un coş din
care să se reverse nori de fum negru…
Şi lui i se pare ciudat, ceea ce mi-a părut ciudat şi mie.
Nu-şi poate explica ceea ce am găsit inexplicabil şi eu şi se
îndreaptă ca şi mine spre pupa, dornic să vadă cum
funcţionează elicea.
În ambele borduri ale goeletei se zbenguie un cârd de
marsuini. Oricât de repede mergea Ebba, animalele astea
sprintene o depăşesc fără greutate, zburdând, dându-se
peste cap, jucându-se în elementul lor natural cu o splendidă
supleţă.
Dar Thomas Roch nu se osteneşte să le urmărească cu
privirea. Se apleacă pe deasupra marginii punţii…
În clipa aceea, inginerul Serko şi căpitanul Spade se
apropie de el şi, temându-se ca nu cumva să cadă în apă, îl
opresc cu hotărâre, apoi îl aduc înapoi pe punte.
76
De altfel îmi dau seama – căci am o îndelungată experienţă
în această privinţă – că Thomas Roch se află pradă unei
violente agitaţii. Se învârteşte în jurul lui, gesticulează şi tot
felul de fraze lipsite de înţeles, care nu se adresează nimănui,
îi ies din gură…
Este absolut evident că o criză se apropie, o criză
asemănătoare celei care l-a apucat în ultima seară petrecută
în pavilionul de la Healthful-House, criză ale cărei urmări au
fost atât de nenorocite.
Va trebui să fie luat şi coborât în cabină, unde aş fi
chemat, poate, ca să-i dau îngrijirile speciale, cu care sunt
obişnuit…
Pentru moment, inginerul Serko şi căpitanul Spade nu-l
pierd o clipă din ochi. Probabil că au intenţia să-l lase să facă
ce vrea şi iată ce face Thomas Roch: după ce s-a îndreptat
spre arborele mare, pe care ochii lui au căutat în zadar
pânzele, ajunge lângă el, îl înconjoară cu braţele şi încearcă
să-l zguduie, scuturând manivela de întors, ca şi cum ar vrea
să-l dărâme.
Atunci, văzând că eforturile sale rămân zadarnice, încearcă
să facă la fel cu trinchetul. Nervozitatea lui creşte din ce în ce
mai mult, cuvintelor nelămurite care-i scapă din gură le
urmează strigăte nearticulate.
Deodată, se repede asupra babordului şi se agaţă de
şarturi.
Mă întreb dacă nu cumva are să se repeadă spre săgeţi,
dacă nu cumva vrea să urce până la balustrada platformei
catargului… Dacă nu-l opreşte nimeni, poate să cadă pe
punte sau să fie aruncat în mare de o mişcare mai violentă a
ruliului.
La un gest al căpitanului Spade, câţiva marinari se reped
asupra lui, îl apucă, dar nu izbutesc să-l smulgă de pe
şarturi, atât de puternic îi sunt încleştate mâinile. În
momentul crizelor – ştiu lucrul acesta – puterile lui sunt
totdeauna înzecite. Ca să-l stăpânesc, am fost nevoit adesea
să chem alţi paznici în ajutor.
De data asta, oamenii de pe goeleta – nişte vlăjgani
zdraveni – izbutesc să-l potolească pe bietul nebun. Thomas
77
Roch este culcat pe punte şi, în ciuda uriaşei lui împotriviri,
doi marinari îl împiedică să facă cea mai mică mişcare.
Nu mai rămâne nimic altceva decât să fie coborât în cabină
şi lăsat în pace până la sfârşitul crizei. Lucrul acesta se şi
întâmplă din porunca unui nou venit, a cărui voce îmi izbeşte
urechea…
Mă întorc şi-l recunosc.
E contele d’Artigas, cu faţa întunecată şi cu atitudinea
poruncitoare, adică aşa cum l-am văzut şi la Healthful-
House.
Mă îndrept imediat spre el. Îmi trebuie oricum o
explicaţie… şi o voi avea.
— Cu ce drept, domnule?… Îl întreb.
— Cu dreptul celui mai tare! îmi răspunde contele
d’Artigas.
Şi se îndreaptă spre pupa, în timp ce Thomas Roch este
transportat în cabină.
78
VII
DOUĂ ZILE DE NAVIGAŢIE
83
— Nimic. Lăsaţi-l liniştit până adoarme. După o noapte de
somn, criza trece şi Thomas Roch cade din nou în starea lui
obişnuită de inconştienţă.
— Bine, Gaydon, dacă va fi nevoie, îl vei îngriji mai
departe, cum făceai la Healthful-House.
— Îl voi îngriji?…
— Da… Pe bordul goeletei… Până vom ajunge.
— Unde?
— Acolo unde vom sosi mâine după-masă, îmi răspunde
contele d’Artigas.
Mâine… Îmi spun. Aşadar nu coborâm pe coasta Africii şi
nici măcar în arhipelagul Azorelor… Nu mai rămâne decât
ipoteza că Ebba va face escală în insulele Bermude…
Contele d’Artigas se pregătea să pună piciorul pe prima
treaptă a tambuchiului, când i-am adresat cuvântul la
rândul meu.
— Domnule, i-am spus, vreau să ştiu… am dreptul să ştiu
încotro mergem… şi…
— Aici n-ai niciun fel de drept, paznice Gaydon.
Mulţumeşte-te să răspunzi când eşti întrebat.
— Protestez…
— Protestează, îmi răspunde acest personaj autoritar şi
arogant şi ochii lui îmi aruncă o privire rea.
Apoi, coboară prin tambuchiul de la pupa şi mă lasă în
faţa inginerului Serko.
— În locul dumitale m-aş resemna, paznice Gaydon…
spune acesta zâmbind. Când eşti prins într-un angrenaj…
— Presupun că am voie să strig măcar…
— La ce bun? Nimeni nu poate să te audă.
— Voi fi auzit mai târziu, domnule…
— Mai târziu? E cam mult până atunci! Dar, mă rog, strigă
cât pofteşti!
Şi după ce-mi dă acest sfat plin de ironie, inginerul Serko
se depărtează, lăsându-mă pradă gândurilor.
Pe la orele patru e semnalată la şase mile spre răsărit o
navă mare, care se apropie de noi. Merge repede şi creşte
văzând cu ochii. Valuri negre de fum se revarsă din cele două
84
coşuri. E un vas de război, o flamură îngustă se desfăşoară
în vârful marelui catarg şi, deşi nu zăresc niciun pavilion
plutind deasupra, mi se pare că recunosc un crucişător al
marinei federale.
Mă întreb dacă Ebba îl va saluta cum se obişnuieşte, când
va ajunge la travers de el.
Nu, în clipa asta goeleta manevrează cu intenţia vădită de
a se depărta.
Manevra asta nu mă surprinde prea mult din partea unui
iaht atât de suspect. Ceea ce mă surprinde însă, cu
deosebire, este manevra căpitanului Spade.
Într-adevăr, după ce s-a îndreptat spre prova lângă
cabestanul orizontal, se opreşte în faţa unui mic aparat de
semnalizare, asemănător cu cele destinate transmiterii
ordinelor la compartimentul maşinilor pe navele cu aburi.
Apasă pe unul din butoanele acestui aparat şi Ebba se
îndreaptă numaidecât spre sud-est, în timp ce şi cotele
velelor sunt slăbite uşor de marinarii de cart.
E limpede că un „anumit” ordin a fost transmis
mecanicului acelei „anumite” maşini, care imprimă goeletei
inexplicabila ei deplasare, sub acţiunea unui „anumit” motor,
al cărui principiu nu-l cunosc încă.
Rezultatul manevrei este că Ebba se depărtează oblic de
crucişător, a cărui direcţie nu s-a schimbat. De ce ar fi
încercat o navă de război să întoarcă din drum un iaht de
agrement, care nu poate să trezească niciun fel de
bănuială?…
Însă Ebba ia cu totul altă atitudine când, pe la şase seara,
o a doua navă se arată în direcţia ancorei babordului. De
data asta în loc s-o evite, căpitanul Spade, după ce a dat un
ordin cu ajutorul aparatului, îşi reia direcţia spre est, ceea ce
înseamnă că va ajunge în apropiere de nava semnalată.
O oră după aceea, cele două nave se află la travers una de
alta, la o distanţă de aproximativ trei sau patru mile.
În acest moment, briza a încetat cu desăvârşire Este o
navă de comerţ de cursă lungă, cu trei catarge, care îşi
strânge velele înalte. E inutil să ne mai gândim că vântul se
va stârni din nou în timpul nopţii; aşadar, mâine, pe o mare
85
atât de calmă, nava cu trei arbori se va afla în mod inevitabil
în acelaşi loc. Cât despre Ebba, pe care o mişcă propulsorul
ei misterios, continuă să se apropie de nava de comerţ.
E de la sine înţeles că Spade a dat ordin să se coboare
velele şi că manevra a fost executată sub conducerea lui
Effrondat, cu rapiditatea aceea care merită să fie admirată pe
bordul iahturilor de cursă.
În clipa în care începe să se lase întunericul, cele două
nave se află doar la o distanţă de o milă şi jumătate una de
cealaltă.
Atunci căpitanul Spade se îndreaptă spre mine, mă ajunge
lângă scara laterală din tribord şi, fără multe mofturi, îmi
porunceşte să cobor în cabină.
Nu-mi mai rămâne decât să mă supun. Totuşi, înainte de a
părăsi puntea, mai am timp să observ că şeful echipajului nu
aprinde luminile de poziţie, în timp ce nava cu trei catarge le-
a aprins pe ale sale – adică o lumină verde la tribord şi una
roşie la babord. Nu mai încape îndoială că goeleta are
intenţia să treacă neobservată în apele acestei nave. În ceea
ce priveşte înaintarea ei, a fost încetinită într-o oarecare
măsură, fără să-i fi fost schimbată direcţia.
După mine, de ieri din ajun, Ebba trebuie să fi făcut vreo
două sute de mile spre est.
Am coborât în cabină, apăsat de o teamă nelămurită. Cina
mă aşteaptă pe masă, dar, îngrijorat cum sunt, fără să-mi
dau seama din ce motiv, abia mă ating de ea, apoi mă culc,
aşteptând somnul care nu mai vrea să vină.
Starea aceasta neplăcută se prelungeşte timp de două ore.
Liniştea nu e tulburată decât de tresăririle goeletei, de
murmurul apei, care se prelinge pe lângă bordaj, de uşoarele
zvâcnituri pe care le produce lunecarea sa pe suprafaţa mării
liniştite.
Mintea mi-e încărcată de amintirea tuturor evenimentelor
petrecute în ultimele două zile şi nu-şi găseşte nicio
împăcare. Mâine după-masă vom ajunge… Mâine îmi voi
relua pe uscat funcţia de paznic pe lângă Thomas Roch:
„dacă va fi necesar”, a spus contele d’Artigas.
Când am fost încuiat pentru prima oară în fundul calei mi-
86
am dat seama că goeleta se pusese în mişcare în largul lui
Pamplico-Sound. În clipa asta – trebuie să fie ora zece – îmi
dau seama că s-a oprit.
De ce oare?… Când căpitanul Spade mi-a poruncit să plec
de pe punte, nu se vedea nici urmă de uscat. În direcţia asta,
hărţile nu semnalează decât grupul insulelor Bermude şi, la
căderea nopţii, aveam în faţa noastră încă cincizeci sau
şaizeci de mile de drum, mai înainte ca santinelele de pe
catarg să fi fost în măsură să le semnaleze.
De altfel, Ebba şi-a oprit înaintarea, ba mai mult decât
atât, nemişcarea ei e aproape desăvârşită. Abia dacă se mai
leagănă de pe un bord pe altul, dar mişcarea e foarte blândă
şi foarte egală. Hula abia se face simţită. Nicio adiere de vânt
nu se propagă pe suprafaţa mării.
De nava de comerţ ne despărţea doar o milă şi jumătate
când am coborât în cabină. Dacă goeleta şi-a continuat
drumul spre ea, trebuie să fi ajuns foarte aproape. Acum,
după ce s-a oprit, cele două nave sunt doar la vreo două sute
sau patru sute de metri una de cealaltă. Nava cu trei catarge,
imobilizată încă în amurgul zilei precedente, nu şi-a mai
putut continua drumul spre vest. E acolo şi, dacă noaptea ar
fi luminoasă, aş zări-o prin hublou.
Mă gândesc că aş avea acum o ocazie de care ar trebui
poate să profit. De ce n-aş încerca să evadez, din moment ce
mi-am pierdut orice speranţă de a-mi recăpăta vreodată
libertatea? Nu ştiu să înot, e drept, dar, dacă m-aş arunca în
mare cu una din geamandurile de la bord, mi-ar fi oare
imposibil să ajung până la cealaltă navă? Cu condiţia, fireşte,
să scap de supravegherea marinarilor de cart…
Aşadar, în primul rând trebuie să ies din cabină şi să urc
scara tambuchiului. Nici în cabina echipajului şi nici pe
puntea Ebbei nu aud niciun zgomot. Probabil că, la ora asta,
toată lumea doarme Să încercăm…
Vreau să deschid uşa cabinei, dar îmi dau seama că e
încuiată din exterior, lucru pe care trebuia să-l prevăd.
Trebuie să renunţ la planul meu, care, de altfel, are prea
puţini sorţi de izbândă!
Cel mai bun lucru ar fi să dorm, căci, dacă trupul mi-e
87
odihnit, în schimb mintea mi-e foarte obosită. Sunt pradă
unor nesfârşite obsesii şi unor asociaţii de idei contradictorii,
pe care aş vrea să le pot îneca în somn.
Probabil că am izbutit să-mi realizez această dorinţă,
fiindcă am fost trezit de un zgomot, un zgomot neobişnuit, pe
care nu l-am mai auzit niciodată pe bordul goeletei.
Văd prin hubloul meu, care dă spre est, că se luminează
de zi. Mă uit la ceas… E patru şi jumătate dimineaţa. Prima
întrebare pe care mi-o pun este: Ebba şi-a reluat mersul sau
nu?
Nu, cu siguranţă că nu… Nici velele, nici „motorul”
misterios nu funcţionează. Dacă ar fi altfel, aş simţi o
anumită trepidaţie, pe care mi-ar fi cu neputinţă s-o
confund. De altfel, marea pare tot atât de liniştită acum, la
răsăritul soarelui, pe cât era şi în ajun, la apusul lui. Dacă în
cele câteva ore cât am dormit Ebba a navigat, în orice caz în
clipa de faţă este nemişcată.
Zgomotul despre care am vorbit e produs sus, pe punte, de
un du-te vino rapid, de forfota de paşi a unor oameni greu
încărcaţi. Totodată, mi se pare că un zgomot asemănător
umple cala de sub podeaua cabinei mele, spre care se intră
printr-un bocaport de la pupa trinchetului. Îmi mai pot da
seama şi că goeleta se loveşte de ceva, în exterior, de-a lungul
bordajului, deasupra liniei de plutire. Să-fi fost acostată oare
de alte ambarcaţii?… Oare oamenii ei încarcă sau descarcă
mărfuri?…
Şi totuşi e cu neputinţă să fi ajuns la destinaţie. Contele
d’Artigas mi-a spus că Ebba va sosi abia peste douăzeci şi
patru de ore. Dar, repet, nava se afla ieri seara la o distanţă
de cincizeci sau şaizeci de mile de uscatul cel mai apropiat,
adică de insulele Bermude. E inadmisibil să se fi întors spre
vest şi să se afle în apropierea coastei americane, dată fiind
distanţa care ne separă de ea. Şi apoi, sunt îndreptăţit să
cred că goeleta a stat pe loc toată noaptea. Înainte de a
adormi, constatasem că s-a oprit. În această clipă îmi dau
seama că nu s-a pus din nou în mişcare.
Iată de ce aştept să mi se îngăduie să urc iar pe punte. Uşa
cabinei e încuiată şi acum pe dinafară m-am dus s-o încerc.
88
Mi se pare puţin probabil să fiu împiedicat de a ieşi pe punte,
când se va lumina de zi.
Mai trece o oră. Lumina dimineţii pătrunde prin hublou.
Privesc afară… O ceaţă uşoară acoperă oceanul, dar ceaţa
asta se va topi în curând, la primele raze ale soarelui.
Cum privirea mea poate ajunge până la o distanţă de
jumătate de milă, dacă nu văd totuşi nava cu trei catarge,
înseamnă că aceasta staţionează la babordul Ebbei, în partea
unde nu pot s-o zăresc. Aud un zgomot. E un scârţâit de
cheie răsucită în broască. Împing uşa, care acum e
descuiată, urc scara de fier şi pun piciorul pe punte, în clipa
în care oamenii închid panoul de la prova.
Îl caut din ochi pe contele d’Artigas… Nu-i aici, nici n-a
ieşit din cabină.
Căpitanul Spade şi inginerul Serko supraveghează
stivuirea unui anumit număr de baloturi, care au fost scoase
fără îndoială din cală şi transportate la pupa.
Operaţia asta ar explica forfota zgomotoasă pe care am
auzit-o când m-am trezit. E de la sine înţeles că, dacă
echipajul urcă marfa pe punte, sosirea noastră se apropie…
Nu mai suntem prea departe de port, s-ar putea ca goeleta să
arunce ancora peste câteva ore.
Bine, dar ce s-a întâmplat cu velierul care se afla la travers
în babordul nostru?… Trebuie să fie în acelaşi loc, fiindcă
briza nu s-a mai ridicat din ajun…
Privirile mele se îndreaptă în direcţia lui…
Nava cu trei arbori a dispărut, marea e pustie, nu se
zăreşte nicio navă în larg, nicio pânză la orizont. Nici la nord,
nici la sud…
După ce am reflectat asupra acestui fapt, iată singura
explicaţie pe care i-o pot da, deşi e acceptabilă numai cu
anumite rezerve: fără ca eu să-mi fi dat seama, Ebba a pornit
la drum în timp ce dormeam, a lăsat în urmă nava de comerţ
imobilizată şi iată de ce n-o mai zăresc la travers de goeleta.
De altfel, mă feresc să pun vreo întrebare în această
privinţă căpitanului Spade şi chiar inginerului Serko. N-ar
binevoi să mă învrednicească cu niciun răspuns.
În clipa asta, căpitanul Spade se îndreaptă spre aparatul
89
de semnalizare şi apasă un buton de pe placa superioară.
Aproape numaidecât după asta Ebba e scuturată de o
tresărire, care se face destul de bine simţită. Apoi,
păstrându-şi velele mai departe strânse, îşi reia înaintarea
inexplicabilă spre răsărit. Două ore mai târziu, contele
d’Artigas îşi face apariţia prin tambuchiul de la pupa rufului
şi-şi reia locul obişnuit lângă copastie, la extremitatea pupei.
Inginerul Serko şi căpitanul Spade se apropie imediat, ca să
schimbe câteva cuvinte cu el.
Toţi îşi ridică binoclurile la ochi şi cercetează orizontul de
la sud-est către nord-est.
Nimeni nu trebuie să se mire că privirile mele se pironesc
cu încăpăţânare în aceeaşi direcţie. Cum însă nu am binoclu,
nu pot distinge nimic în larg.
După-masa de prânz ne-am urcat iar cu toţii pe punte – cu
toţii, afară de Thomas Roch, care n-a ieşit din cabină.
Pe la ora unu şi jumătate, pământul e semnalat de unul
din marinari cocoţat pe cruceta trinchetului. Dar fiindcă
Ebba merge cu o viteză excepţională, nu voi întârzia să zăresc
desenându-se primele contururi ale unui ţărm.
Într-adevăr, două ore mai târziu, o siluetă vagă se
rotunjeşte la o depărtare mai mică de opt mile. Pe măsură ce
goeleta se apropie, profilul ei se accentuează tot mai mult.
Este profilul unui munte, sau în orice caz al unui deal destul
de înalt. În vârful lui flutură ceva ca un fum, care se înalţă
spre zenit.
Un vulcan pe meleagurile astea?… Să fie oare?…
90
VIII
BACK-CUP
91
omul de la timonă. Căpitanul Spade s-a dus la prova.
Dar nu vom depăşi oare insuliţa asta, care pare izolată? N-
o lăsăm spre vest?…
E puţin probabil, pentru că suntem în ziua şi ora stabilite
pentru sosirea Ebbei în portul ei de origine…
În clipa asta, toţi marinarii sunt pe punte, gata de
manevră, în timp ce Effrondat, şeful de echipaj, ia măsuri
pentru un apropiat ancoraj.
Încă două ore şi voi şti despre ce e vorba. Va fi primul
răspuns pe care-l voi putea da la una din întrebările ce m-au
preocupat din clipa în care goeleta a ieşit în largul mării.
Şi, totuşi, este de necrezut ca portul de origine al Ebbei să
fie situat tocmai într-una din insulele Bermude, în mijlocul
unui arhipelag englez. Afară doar dacă nu cumva contele
d’Artigas l-a răpit pe Thomas Roch pentru Marea Britanie,
ipoteză aproape inadmisibilă…
E totuşi neîndoielnic că personajul ăsta ciudat ne
examinează acum cu o stăruinţă cel puţin curioasă. Deşi nu
poate bănui că sunt inginerul Simon Hart, e firesc să se
întrebe ce părere am despre această, aventură. Chiar dacă
paznicul Gaydon nu este decât un biet pârlit, acest biet pârlit
trebuie totuşi să fie la fel de îngrijorat de soarta ce-l aşteaptă
cum ar fi orice gentilom, fie el musafir al acestui ciudat iaht
de agrement. Iată de ce mă cam nelinişteşte stăruinţa cu care
privirea lui d’Artigas se pironeşte asupra mea.
Dar dacă contele d’Artigas ar putea ghici cum mi s-a
luminat deodată mintea, nu am nicio dovadă că ar şovăi să
mă arunce peste bord…
Aşadar, prudenţa îmi porunceşte să fiu mai atent decât
oricând.
Într-adevăr, fără să trezesc vreo bănuială nici chiar în
mintea inginerului Serko, oricât ar fi el de subtil – un colţ din
vălul misterios s-a ridicat şi viitorul s-a luminat în ochii mei
de o slabă licărire.
La apropierea Ebbei, formele acestei insule – mai bine-zis,
a acestei insuliţe – spre care se îndreaptă nava, s-au conturat
cu mai multă precizie, pe fundalul limpede al cerului. Soarele
care a trecut de amiază îi scaldă din plin coasta occidentală.
92
Insuliţa e izolată, în orice caz nici spre nord, nici spre sud nu
zăresc vreun grup căreia ar putea să-i aparţină. Pe măsură
ce distanţa dintre noi scade, unghiul, sub care se prezintă
insula privirii noastre se deschide, iar orizontul se
îndepărtează dincolo de ea.
Insuliţa asta are o formă curioasă şi desenează cu destulă
precizie o ceaşcă răsturnată, din fundul căreia se ridică aburi
negri. Vârful ei, adică fundul ceştii, se ridică probabil la vreo
sută de metri deasupra nivelului mării şi flancurile ei au
nişte povârnişuri abrupte şi regulate, tot atât de golaşe ca şi
stâncile de la bază, neîncetat bătute de talazurile care lovesc
în ţărmuri.
Dar o ciudăţenie a naturii, datorită căreia această insuliţă
e recunoscută cu uşurinţă de navigatorii ce vin dinspre vest,
e o stâncă cu totul deosebită: sub formă de arc natural ce
alcătuieşte parcă toarta ceştii despre care am vorbit şi lasă să
pătrundă vârtejul de stropi înfuriaţi ai valurilor, precum şi
razele de soare, în timp ce discul ei se revarsă spre est,
dincolo de orizont. Zărită în aceste condiţii, insula justifică
foarte bine numele de Back-Cup, care i s-a dat.
Ei bine, cunosc insuliţa asta, o recunosc! E situată înainte
de arhipelagul Bermudelor. E „ceaşca răsturnată” pe care am
avut prilejul să o vizitez acum mulţi ani… Nu! Nu mă înşel!…
Piciorul meu a păşit atunci pe rocile ei calcaroase şi a făcut
ocolul bazei ei pe coasta de est. Da, e Back-Cup…
Dacă n-aş fi fost atât de stăpân pe mine, aş fi lăsat să-mi
scape o exclamaţie de surprindere… şi de satisfacţie, care ar
fi atras, pe bună dreptate, atenţia contelui d’Artigas.
Iată împrejurările în care am avut prilejul să explorez
insuliţa Back-Cup, în perioada când mă aflam în Bermude:
Arhipelagul acesta, situat la aproximativ o mie de kilometri
depărtare de Carolina de Nord, e alcătuit din câteva sute de
insule şi de insuliţe. În centrul ei se încrucişează meridianul
64 şi paralela 32. După naufragiul englezului Lomer, care a
fost azvârlit pe coastele lui în 1609, Bermudele aparţin
Regatului Unit, a cărui populaţie colonială a crescut în urma
acestui fapt cu zece mii de locuitori. De fapt nu pentru
culturile de bumbac, de cafea, de indigo şi de rădăcina săgeţii
93
94
a vrut Anglia să anexeze, sau, mai bine-zis, să acapareze
grupul acesta de insule. Punând stăpânire pe el, putea însă
să aibă o staţiune maritimă dintre cele mai prielnice pentru
această parte a oceanului, în apropiere de Statele Unite ale
Americii. Anexarea s-a produs fără să întâmpine vreun
protest din partea celorlalte puteri şi, în momentul de faţă,
insulele Bermude sunt administrate de un guvernator
britanic, ajutat de un consiliu şi de o adunare generală.
Insulele principale din acest arhipelag se numesc: Saint-
David, Sommerset, Hamilton, Saint-Georges 6. Ultima dintre
ele are un porto-franco, iar oraşul cu acelaşi nume este
totodată şi capitala întregului grup.
Cea mai întinsă dintre insule nu depăşeşte douăzeci de
kilometri în lungime şi patru în lăţime. Dacă nu ţinem seama
de insulele de dimensiuni mijlocii, rămâne o puzderie de
insuliţe şi de recifuri, risipite pe o suprafaţă de douăsprezece
leghe pătrate.
Deşi clima Bermudelor este foarte sănătoasă şi salubră,
insulele acestea sunt totuşi bântuite cumplit de marile
furtuni de iarnă ale Atlanticului şi abordarea lor ridică
greutăţi în faţa navigatorilor.
Ceea ce lipseşte în special acestui arhipelag sunt râurile.
Totuşi, deoarece plouă des, lipsa aceasta a fost remediată
prin strângerea apei de ploaie în vederea satisfacerii nevoilor
locuitorilor şi ale diferitelor culturi. În acest scop a fost
nevoie să se construiască cisterne uriaşe, pe care aversele au
grijă să le umple cu o nesfârşită generozitate. Aceste lucrări
sunt demne de o dreaptă admiraţie şi fac cinste geniului
omenesc.
Tocmai construirea acestor cisterne, precum şi dorinţa de
a cunoaşte această operă remarcabilă justificase pe vremuri
călătoria mea.
Am obţinut atunci de la societatea din New-Jersey, unde
lucram ca inginer, un concediu de câteva săptămâni, am
plecat şi m-am îmbarcat la New-York pentru insulele
Bermude.
103
IX
ÎN INTERIOR
115
X
KER KARRAJE
116
Palatul?… Da, de ce să nu-i dau acest nume din moment
ce locuinţa lui a fost împodobită cu oarecare grijă artistică?
Mâini îndemânatice au săpat stânca în aşa fel încât să
construiască o faţadă bogată. O poartă mare alcătuieşte
intrarea. Lumina zilei pătrunde în interior prin mai multe
ferestre săpate în calcar, ferestre care se închid cu ajutorul
unor cercevele, prevăzute cu geamuri colorate. Înăuntru,
locuinţa are câteva camere, o sufragerie şi un salon luminate
printr-un vitraliu, totul fiind amenajat în aşa fel încât
aerisirea să se efectueze în condiţii perfecte. Mobilierul
acestor încăperi e de provenienţă diferită, are forme foarte
fanteziste şi e fabricat în Franţa, Anglia şi America. E limpede
că proprietarul ei ţine la varietatea stilurilor. Cât despre
oficiu şi bucătărie, au fost instalate în nişte celule anexe,
îndărătul stupului.
După-masă, în clipa în care ieşeam din camera mea,
hotărât „să obţin o audienţă” la contele d’Artigas, îl zăresc pe
acest domn, tocmai în clipa când întorcându-se de pe malul
lagunei se îndrepta spre Bee-Hive. Nu ştiu dacă nu m-a
văzut, sau dacă a vrut numai să mă evite, în orice caz a
grăbit pasul şi n-am putut să-l ajung.
„Totuşi trebuie să mă primească!” mi-am spus.
Am mers repede şi m-am oprit în faţa locuinţei lui, a cărei
uşă se închisese tocmai atunci.
Un fel de diavol voinic, malaez de origine, cu pielea de
culoare foarte închisă, se iveşte numaidecât în prag şi-mi
porunceşte cu o voce aspră să mă depărtez.
Mă împotrivesc ordinului şi stărui, repetând de două ori
următoarea frază, într-o engleză perfectă: „Te rog să-l anunţi
pe contele d’Artigas că vreau să mă primească chiar acum”.
E ca şi cum m-aş fi adresat stâncilor din Back-Cup! Se
vede că sălbaticul ăsta nu înţelege nicio boabă englezească şi
nu-mi răspunde decât printr-un strigăt ameninţător.
Atunci îmi vine în minte să mă năpustesc pe uşă şi să strig
destul de tare ca să fiu auzit de conte. Dar, după toate
probabilităţile, n-aş izbuti decât să stârnesc furia malaezului,
care trebuie să aibă o putere de Hercule.
Amân pentru mai târziu explicaţia, care mi se datorează şi
117
pe care mai devreme sau mai târziu trebuie s-o capăt.
Continuându-mi drumul spre est, de-a lungul şirului de
alveole ale stupului, gândul mi se îndreaptă către Thomas
Roch. Mă miră foarte mult că nu l-am zărit încă în cursul
acestei prime zile. Să fie oare pradă unei noi crize?…
O astfel de ipoteză nu e admisibilă. Dacă ar fi să cred ce
mi-a spus contele d’Artigas, ar fi avut grijă să-l cheme pe
paznicul Gaydon la inventator.
Abia am făcut o sută de paşi că mă întâlnesc cu inginerul
Serko.
Zărindu-mă, omul acesta ironic îmi zâmbeşte cu
amabilitatea şi voia bună de toate zilele şi nu se fereşte de
mine. Dacă ar şti că-i sunt confrate, că sunt şi eu inginer –
presupunând că el are într-adevăr această profesie – poate că
m-ar trata cu mai multă bunăvoinţă… Dar o să am grijă să
nu-mi declin numele şi calitatea.
Inginerul Serko s-a oprit, are ochii strălucitori şi un
zâmbet batjocoritor pe buze. Îşi întovărăşeşte salutul cu un
gest plin de graţie.
Îi răspund cu răceală, dar se preface că nu observă.
— Sfântul Ionatan să te ocrotească, domnule Gaydon! îmi
spune el cu o voce proaspătă şi sonoră. Sper că n-ai să te
plângi de fericita împrejurare care ţi-a îngăduit să vizitezi
peştera asta minunată… Da! E una din cele mai frumoase,
deşi dintre cele mai puţin cunoscute totodată de pe sferoidul
nostru!
Cuvântul acesta, care aparţine vocabularului ştiinţific,
rostit în cursul unei conversaţii cu un simplu paznic de
spital, mă surprinde, o recunosc, Mă mulţumesc să-i
răspund:
— Nu voi avea de ce să mă plâng, domnule Serko, cu
condiţia ca, după ce-am avut plăcerea s-o vizitez, să fiu liber
de a ieşi din peştera asta!
— Cum, te şi gândeşti să ne părăseşti, domnule Gaydon?
Te şi gândeşti să te întorci iar în pavilionul dumitale mohorât
de la Healthful-House?… Dar abia ai apucat să explorezi
splendida noastră proprietate, abia ai apucat să-i admiri
neasemuitele frumuseţi, care se datoresc toate numai
118
naturii…
— Ceea ce am văzut îmi ajunge, i-am răspuns. Şi dacă aţi
avea de gând să-mi vorbiţi serios, v-aş răspunde la fel de
serios că nu mai doresc să văd altceva.
— Dar bine, domnule Gaydon, dă-mi voie să-ţi atrag
atenţia că n-ai avut încă timp să preţuieşti foloasele unei vieţi
petrecute în acest cadru fără pereche!… O viaţă blândă şi
liniştită, lipsită de orice grijă, un viitor asigurat, condiţii
materiale cum nu mai întâlneşti nicăieri, o climă egală, care
nu se teme de furtunile ce pustiesc aceste meleaguri ale
Atlanticului, nu se teme nici de îngheţul iernii şi nici de
arşiţa verii… Trecerea anotimpurilor nu aduce decât uşoare
modificări în atmosfera asta temperată şi sănătoasă!… Aici n-
avem motiv să ne temem nici de mânia lui Pluton şi nici de
mânia lui Neptun…
Evocarea acestor nume mitologice nu mi se pare de loc la
locul ei. E foarte limpede că inginerul Serko îşi bate joc de
mine. De unde să fi auzit vreodată supraveghetorul Gaydon
vorbindu-se despre Pluton sau despre Neptun?…
— Domnule, i-am spus eu, se poate ca clima de aici să fie
foarte potrivită pentru dumneavoastră, poate că apreciaţi aşa
cum se cuvine binefacerile unei vieţi în fundul grotei din…
Am fost cât pe-aci să scap numele de Back-Cup, dar m-am
stăpânit la timp. Ce s-ar întâmpla dacă aş trezi bănuiala că
ştiu numele insulei şi, prin urmare, cunosc şi poziţia ei la
marginea de vest a arhipelagului Bermundelor?
Aşadar, am continuat în felul următor:
— Dar dacă pentru mine această climă nu e potrivită, cred
că am tot dreptul s-o schimb…
— Într-adevăr, ai dreptul.
— Şi vreau să mi se îngăduie să plec, să mi se pună la
dispoziţie mijlocul de a mă întoarce în America.
— N-am niciun argument valabil cu care să te contrazic,
domnule Gaydon, răspunde inginerul Serko. Mai mult chiar,
pretenţiile dumitale sunt pe deplin justificate. Totuşi, trebuie
să ţii seama că noi trăim aici într-o independenţă
aristocratică, măreaţă, că nu ascultăm de nicio putere
străină, că suntem liberi faţă de orice autoritate dinafară, că
119
nu suntem coloniştii nici unui stat din lumea veche sau din
lumea nouă… Faptul acesta merită să fie luat în consideraţie
de orice fiinţă, care are suflet mândru şi inimă aleasă… Şi
apoi gândeşte-te numai la amintirile pe care le evocă în
mintea unui om cultivat grotele acestea, care par să fi fost
săpate de mâna unor zei, în interiorul cărora îşi rosteau pe
vremuri oracolele prin intermediul lui Trofonius…
Hotărât lucru, inginerului Serko îi plac citatele mitologice!
Trofonius după Pluton şi Neptun! Nu, zău! Crede oare că un
paznic de balamuc ştie cine a fost Trofonius?…
E limpede că zeflemistul ăsta continuă să-şi bată joc de
mine. Trebuie să fac apel la toată răbdarea mea ca să nu-i
răspund pe acelaşi ton.
— Adineauri, spun eu scurt, am vrut să intru în locuinţa
asta, care, dacă nu mă înşel, aparţine contelui d’Artigas, dar
am fost împiedicat…
— De cine, domnule Gaydon?…
— De un individ care e în serviciul contelui.
— Se vede că omul ăsta are ordine precise în privinţa
dumitale.
— Totuşi, cu voie sau fără voie, contele d’Artigas trebuie să
audă ce am să-i spun…
— Mă tem că are să fie cam greu… Aş spune chiar cu
neputinţă, răspunde zâmbind inginerul Serko.
— Şi de ce?
— Pentru că aici nu mai există niciun fel de conte
d’Artigas.
— Cred că glumiţi! L-am zărit adineauri…
— Nu pe contele d’Artigas l-ai zărit, domnule Gaydon…
— Dar pe cine mă rog?
— Pe piratul Ker Karraje.
Numele acesta a fost rostit cu o voce aspră, după care
inginerul Serko s-a îndepărtat, fără să-mi fi trecut prin minte
să-l opresc. Piratul Ker Karraje!
Da!… Numele ăsta e o revelaţie pentru mine!… Îl cunosc şi
îmi evocă nişte amintiri!… Singur acest nume îmi explică tot
ce consideram până acum drept inexplicabil!… El îmi spune
cine-i omul în mâinile căruia am căzut!…
120
Cu ceea ce ştiam dinainte şi cu ceea ce am aflat după
sosirea mea la Back-Cup din gura inginerului Serko însuşi,
iată ce pot să povestesc despre trecutul şi despre prezentul
acestui Ker Karraje.
Acum vreo opt-nouă ani, mările Pacificului de vest erau
pustiite de nenumărate atacuri, de acte piratereşti, săvârşite
cu o îndrăzneală nemaipomenită. La acea epocă, o ceată de
răufăcători de diferite naţionalităţi, dezertori din
contingentele coloniale, evadaţi din puşcării, marinari care-şi
părăsiseră navele, cu toţii acţionau sub conducerea unui şef
de temut. Nucleul acestei bande se alcătuise mai întâi din
oameni de un anumit gen, drojdia populaţiilor europene şi
americane, atraşi de descoperirea unor bogate zăcăminte
aurifere în noua Galie de Sud şi în Australia. Printre aceşti
căutători de aur erau căpitanul Spade şi inginerul Serko, doi
declasaţi, pe care o anumită comunitate de idei şi de
caractere îi apropie curând, legându-i foarte strâns.
Oamenii aceştia, cultivaţi şi hotărâţi, ar fi izbutit cu
siguranţă în orice carieră, fie chiar numai prin inteligenţa lor.
Dar, lipsiţi de conştiinţă şi de scrupule, hotărâţi să se
îmbogăţească prin indiferent ce mijloace, dorind să obţină
prin speculaţii şi jocuri de noroc ceea ce nu izbutiseră să
obţină printr-o muncă răbdătoare şi ordonată, indivizii
aceştia se aruncară în vălmăşagul unor aventuri dintre cele
mai neverosimile, când îmbogăţindu-se, când ruinându-se,
aşa cum se întâmpla cu cei mai mulţi indivizi de felul acesta,
lipsiţi de simţ moral, veniţi să caute avere la aceste
zăcăminte aurifere.
În momentul acela se afla la zăcămintele din noua Galie de
Sud un om plin de o îndrăzneală nemaipomenită, unul din
acei cutezători care nu se dau îndărăt de la nimic – nici chiar
din faţa crimelor şi a căror influenţă asupra firilor violente şi
rele este irezistibilă.
Omul acesta se numea Ker Karraje.
Nimeni nu izbutise să stabilească, în cursul anchetelor
desfăşurate în jurul persoanei sale, care erau originea şi
naţionalitatea acestui pirat şi nici ce antecedente avea. Dar
deşi se pricepuse să scape de orice urmărire, numele lui – în
121
orice caz numele pe care şi-l dădea – străbătuse toată lumea.
Era un nume pe care toată lumea îl rostea numai cu groază
şi cu spaimă, ca şi cum ar fi aparţinut unui personaj
legendar, invizibil şi cu neputinţă de prins.
În ce mă priveşte, am motive să cred azi că acest Ker
Karraje e malaez. De altfel, lucrul acesta e puţin important.
Sigur e că a fost considerat pe bună dreptate un hoţ de mare
periculos, autor a nenumărate atacuri săvârşite în apele
acestea îndepărtate.
După ce petrecu câţiva ani la zăcămintele aurifere din
Australia, unde legă cunoştinţă cu inginerul Serko şi cu
căpitanul Spade, Ker Karraje reuşi să pună mâna pe un
vapor în portul Melbourne din provincia Victoria. Vreo
treizeci de derbedei, al căror număr crescu în curând de trei
ori pe atât, legară tovărăşie cu el. În părţile acestea ale
Oceanului Pacific, unde pirateria se practică şi azi cu atâta
uşurinţă şi, trebuie s-o spunem, e atât de bănoasă, câte vase
n-au fost jefuite, câte echipaje măcelărite şi câte expediţii
tâlhăreşti n-au fost organizate pe anumite insule din vest, ai
căror colonişti nu erau în stare să se apere! Deşi corabia lui
Ker Karraje, sub comanda căpitanului Spade, fusese
semnalată de mai multe ori, nimeni nu izbuti să pună mâna
pe ea. Ai fi zis că ştia să dispară după bunul ei plac, în
mijlocul unui labirint de arhipelaguri, ale căror strâmtori şi
golfuri erau cunoscute piratului.
Groaza domnea, deci, pe aceste meleaguri. Englezii,
francezii, nemţii, ruşii şi americanii trimiseseră în zadar
diferite vase în urmărirea acestui vas-fantomă, care se
năpustea nu se ştie de unde şi se făcea nevăzut nu se ştie
unde, după săvârşirea unor jafuri şi a unor masacre, pe care
nimeni nu mai nădăjduia să le poată împiedica sau pedepsi
vreodată.
Dar, într-o bună zi, crimele acestea luară sfârşit şi nimeni
nu mai auzi vorbindu-se despre Ker Karraje. Să fi părăsit
oare Oceanul Pacific, preferându-i alte mări?… Şi actele lui
nelegiuite aveau să reînceapă în altă parte?… Deoarece ele
nu se mai produseră un anumit timp, toată lumea crezu
astfel. Cu atât mai mult cu cât, în afară de sumele pe care le
122
risipise probabil în orgii şi destrăbălare, îi mai rămăsese cu
siguranţă destul din produsul jafurilor efectuate timp atât de
îndelungat, ca să dispună de o comoară uriaşă. Şi fără
îndoială că acum Ker Karraje şi tovarăşii săi trăiau din
sumele acestea, după ce le puseseră la loc sigur, în cine ştie
ce ascunzătoare, cunoscută numai de ei.
Dar unde se refugiase întreaga bandă după ce dispăruse
de pe întinsul mărilor? Toate cercetările în acest domeniu
rămaseră infructuoase. Cum neliniştea trecuse o dată cu
primejdia, uitarea începu să coboare asupra tâlharilor care
acţionaseră în Oceanul Pacific.
Iată ce se petrecuse – iată amănuntele pe care nimeni nu
le va cunoaşte vreodată, dacă nu voi izbuti să evadez din
Back-Cup.
Da, în clipa când renunţaseră la mările Pacificului de vest,
răufăcătorii ăştia erau stăpâni pe mari bogăţii, îşi
distruseseră vasul şi pe căi diferite se împrăştiaseră după ce
se învoiseră să se întâlnească din nou în America.
În acest moment, inginerul Serko, un om foarte priceput în
meseria sa şi bun specialist în mecanică, după ce studiase
mai ales sistemul navelor submarine, îi propuse lui Ker
Karraje să construiască un aparat de acest gen, ca să-şi reia
viaţa ticăloasă în împrejurări mai tainice şi care să inspire
mai multă teamă.
Ker Karraje îşi dădu seama cât de practică era ideea
complicelui său şi, fiindcă nu duceau lipsă de bani, se
porniră pe treabă.
Pretinsul conte d’Artigas comandă goeleta Ebba în Suedia,
la şantierele din Gotteborg şi transmise în acelaşi timp
şantierelor Cramps din Philadelphia, în America, planurile
unui submarin, a cărui construire nu trezi niciun fel de
bănuială. De altfel, după cum vom avea prilejul să vedem,
acest submarin avea să dispară cu desăvârşire peste puţin
timp.
Aparatul fu executat după proiectul inginerului Serko şi
supravegherea lui specială, folosindu-se tot felul de
perfecţionări ale ştiinţei nautice din vremea aceea. Un curent
electric produs de nişte pile de un tip nou, care acţionau
123
receptoarele dispuse pe arborele elicei, avea să dea motorului
său o putere uriaşă.
E de la sine înţeles că nimeni n-ar fi putut bănui în
persoana contelui d’Artigas pe Ker Karraje, pe fostul pirat al
Pacificului şi nici în persoana inginerului Serko pe cel mai
energic dintre complicii lui. D’Artigas era luat drept un străin
de neam mare, un bogătaş care, de un an de zile, frecventa
cu goeleta Ebba porturile Statelor Unite, fiindcă goeleta îşi
începuse cursele cu mult înainte ca remorcherul sub marin
să fi fost terminat.
Această operaţie nu ceru mai mult de optsprezece luni de
muncă. Odată terminat, submarinul trezi admiraţia tuturor
celor care se interesau de aceste instrumente de navigaţie
submarină. Datorită înfăţişării sale exterioare, amenajărilor
sale interioare, sistemului de aerisire, posibilităţilor de cazare
la bord, stabilităţii, rapidităţii de a se scufunda, uşurinţei de
a fi manevrate, de a naviga la suprafaţă şi imersiune,
facilităţii de a fi cârmit, vitezei extraordinare, puterii
bateriilor care acţionau propulsorul, depăşea – şi încă cu
mult – tipurile de nave care succedaseră submarinelor
Goubet, Gymnote, Zédé, sau altele asemănătoare, atât de
perfecţionate la acea epocă.
De altfel, lumea avea să-şi dea seama de faptul acesta căci,
după câteva încercări foarte reuşite, o experienţă publică avu
loc în largul mării, la o depărtare de patru mile de portul
Charleston, în prezenţa unui mare număr de nave de război,
de comerţ şi de agrement, americane sau străine, invitate în
acest scop.
Nu mai încape vorbă că Ebba făcea parte dintre aceste
nave şi că la bordul ei se aflau contele d’Artigas, inginerul
Serko, căpitanul Spade cu echipajul lui – în afară de vreo
şase oameni care trebuiau să facă manevra submarinului
condus de mecanicul Gibson, un englez foarte îndrăzneţ şi
foarte iscusit.
Programul acestei experienţe concludente cuprindea
diferite evoluţii la suprafaţa oceanului, apoi o imersiune care
trebuia să dureze câteva ceasuri, după care aparatul avea
ordin să iasă la suprafaţă, în clipa în care va fi ajuns până la
124
o geamandură, situată la o depărtare de câteva mile în larg.
Clipa sosi, capacul tambuchiului fu închis, apoi vasul făcu
mai întâi diferite manevre la suprafaţă, dând rezultate bune
de viteză şi executând încercări de viraje care provocară o
admiraţie justificată în rândurile asistenţei.
Apoi, la un semnal transmis de pe Ebba, submarinul se
scufundă încet şi dispăru din privirile tuturor.
Câteva nave se îndreptară spre punctul fixat pentru
ridicarea la suprafaţă.
Trecură trei ore, dar submarinul nu se ivi la suprafaţa
mării.
Nimeni nu putea şti că potrivit înţelegerii cu contele
d’Artigas şi cu inginerul Serko, aparatul acesta care trebuia
să remorcheze nevăzut goeleta, nu avea să se ridice la
suprafaţă decât la o depărtare de multe mile de acolo. Dar în
afară de cei care ştiau acest lucru nimeni nu se mai îndoi că
dispariţia lui se datora unei avarii întâmplate fie în corpul
lui, fie la maşini. Pe bordul Ebbei toată lumea izbuti perfect
să simuleze uimirea, în timp ce pe bordul celorlalte vase
consternarea era foarte reală. Se făcură sondaje, se trimiseră
scafandri pe presupusul parcurs al navei, dar toate
cercetările rămaseră zadarnice şi ipoteza scufundării în
adâncurile Atlanticului păru foarte convingătoare.
Două zile mai târziu, contele d’Artigas pornea iar pe mare
cu goeleta, iar după alte două zile îşi găsea „remorcherul” în
locul dinainte stabilit.
Aşa se face că piratul Ker Karraje ajunse stăpân pe un
aparat admirabil, având o destinaţie dublă să remorcheze
goeleta şi să atace alte vase. Cu acest excepţional instrument
de distrugere, a cărui existenţă n-o bănuia nimeni, contele
d’Artigas putea să-şi reînceapă actele piratereşti în cea mai
perfectă siguranţă şi fără nicio teamă de pedeapsă.
Amănuntele acestea le-am aflat de la inginerul Serko, care
era foarte mândru de opera lui şi totodată foarte sigur că
prizonierul din Back-Cup nu va putea niciodată să-i
dezvăluie taina. Într-adevăr îşi poate închipui oricine cât de
mare era puterea ofensivă de care dispunea Ker Karraje. În
timpul nopţii, submarinul se năpustea asupra unor nave,
125
care n-aveau niciun motiv să ocolească un iaht de agrement.
După ce spinteca vasele cu pintenul lui, goeleta le aborda şi
oamenii ei măcelăreau echipajele şi jefuiau încărcăturile. Aşa
se explică de ce un mare număr de nave nu mai sunt
menţionate de ştirile care vin de pe mare decât în coloanele
acelei deznădăjduite rubrici: dispărute cu desăvârşire.
Timp de un an după dezgustătoarea comedie din golful
Charleston, Ker Karraje explora meleagurile, Atlanticului în
largul Statelor Unite. Bogăţiile lui crescură în proporţii
uriaşe. Cu mărfurile cărora nu le găsea întrebuinţare făcea
negoţ pe pieţe îndepărtate şi transforma produsul jafurilor în
aur şi argint. Dar ceea ce le lipsea încă piraţilor era un loc
tainic unde să-şi poată depune comorile, aşteptând
momentul când aveau să şi le împartă.
Întâmplarea le veni în ajutor. În timp ce explorau straturile
submarine din apropierea Bermudelor, inginerul Serko şi
mecanicul Gibson descoperiră la baza insuliţei tunelul acela,
care ducea în interiorul lui Back-Cup. Unde ar fi putut găsi
Ker Karraje un adăpost mai ferit de orice cercetări?… Aşa se
face că una dintre insuliţele arhipelagului Bermudelor, care
fusese pe vremuri ascunzătoare de piraţi, deveni acum
ascunzătoarea unei bande mult mai temute.
După ce aleseră adăpostul acesta din Back-Cup, contele
d’Artigas şi tovarăşii săi îşi organizară sub bolta lui uriaşă o
viaţă nouă, o viaţă pe care aveam acum prilejul s-o urmăresc.
Ca să nu mai recurgă la nişte maşini a căror construire în
străinătate ar fi putut să pară suspectă, inginerul Serko
instala pe insulă o uzină electrică, dotată cu nişte simple
pile, uşor de montat, care foloseau doar plăci de metal şi
substanţe chimice, pe care Ebba putea să le încarce în cursul
escalelor sale în Statele Unite.
E uşor de ghicit ce se întâmplase în noaptea de 19 spre 20
ale lunii. Dacă nava comercială, care nu se putea deplasa
fără vânt, nu se mai zărea în zorii zilei – înseamnă că fusese
abordată de submarin, atacată de goeletă, jefuită şi
scufundată cu tot echipajul… Iar încărcătura de pe puntea
Ebbei era o parte din încărcătura ei, după ce dispăruse în
adâncurile Atlanticului!…
126
127
În mâinile cui am căzut şi cum va lua sfârşit această
aventură?... Oare voi putea să evadez vreodată din
închisoarea de pe Back-Cup, voi putea să-l denunţ pe acest
pseudo-conte d’Artigas şi să mântui mările de piraţii lui Ker
Karraje?…
Puterea cumplită a lui Ker Karraje nu va spori când el va
stăpâni Fulguratorul Roth? Va deveni de o sută de ori mai
teribil! Dacă ajunge să folosească noile arme de distrugere,
nicio navă de comerţ nu-i va mai putea rezista şi nicio navă
de război nu va mai scăpa de distrugere totală.
Gândurile acestea, sugerate de dezvăluirea nume lui Ker
Karraje, mă urmăresc multă vreme. Tot ce ştiam în legătură
cu piratul acesta faimos îmi vine în minte, toate amănuntele
în legătură cu viaţa lui în perioada când bântuia meleagurile
Pacificului precum şi expediţiile întreprinse de puterile
maritime împotriva vasului său şi inutilitatea lor. Lui trebuia
să-i atribuim dispariţiile inexplicabile din ultimii ani ale
atâtor nave care navigau în largul continentului american…
Nu schimbase decât teatrul jafurilor… Toată lumea credea că
se descotorosise de Ker Karraje, în timp ce el îşi continua
tâlhăriile în apele atât de frecventate ale Atlanticului, cu
ajutorul acestui submarin despre care se credea că fusese
înghiţit de apele golfului Charleston…
„Acum, mi-am spus, ştiu care e numele lui adevărat, ştiu
şi unde se adăposteşte – Ker Karraje din Back-Cup! Dar dacă
Serko a rostit numele acela în faţa mea, înseamnă că era
autorizat s-o facă. Oare asta nu înseamnă a-mi da de înţeles
că trebuie să renunţ pentru totdeauna să-mi recapăt
libertatea?…”
E limpede că inginerul Serko observase efectul pe care
această dezvăluire îl avusese asupra mea îmi aduc aminte că,
despărţindu-se de mine, se îndreptase către locuinţa lui Ker
Karraje, în dorinţa fireşte, de a-i comunica cele petrecute.
După o plimbare destul de lungă pe malurile lagunei, mă
pregăteam tocmai să mă întorc în celulă când am auzit un
zgomot de paşi îndărătul meu. M-am întors.
Era contele d’Artigas, în tovărăşia căpitanului Spade. Mi-a
aruncat o privire inchizitorială. Atunci într-o pornire de
128
mânie pe care n-am putut să mi-o stăpânesc, mi-au scăpat
cuvintele următoare:
— Domnule, n-aveţi niciun drept să mă ţineţi aici!… Dacă
m-aţi adus ca să-l îngrijesc pe Thomas Roch, dacă pentru
asta m-aţi răpit de la Healthful-House, vă anunţ că refuz s-o
fac şi vă somez să mă trimiteţi înapoi…
Căpetenia piraţilor nu face niciun gest, nu rosteşte niciun
cuvânt. Atunci, furia mea nu mai cunoaşte nicio margine.
— Răspunde, conte d’Artigas! Sau, mai bine-zis, căci acum
ştiu cine eşti… răspunde… Ker Karraje…
Şi-mi răspunde:
— Contele d’Artigas este Ker Karraje, după cum paznicul
Gaydon este inginerul Simon Hart şi Ker Karraje nu-l va lăsa
niciodată în libertate pe inginerul Simon Hart, care-i
cunoaşte tainele!…
129
XI
TIMP DE CINCI SĂPTĂMÂNI
130
atingă scopul.
De acum înainte acest Ker Karraje, sau mai curând
complicele lui, inginerul Serko, mă va înlocui în rolul pe care-
l îndeplineam pe lângă inventatorul Thomas Roch. Oare
eforturile lui vor fi încununate de mai mult succes decât ale
mele?… Deie Domnul să nu se întâmple aşa, deie Domnul ca
lumea civilizată să fie cruţată de o astfel de nenorocire!…
N-am răspuns nimic la ultimele cuvinte ale lui Ker Karraje,
dar mi-au făcut aceeaşi impresie pe care mi-ar fi făcut-o un
glonte tras de la doi paşi. Totuşi, nu m-am prăbuşit, cum se
aştepta poate pretinsul conte d’Artigas.
Nu! Privirea mea a susţinut-o pe a lui, care n-a coborât şi
care arunca scântei. Amândoi aveam braţele încrucişate şi,
totuşi, Ker Karraje era stăpân pe viaţa mea… Ar fi fost de
ajuns să facă un semn pentru ca un glonte de revolver să mă
culce la pământ în faţa lui… Apoi, trupul meu ar fi fost
azvârlit în apele lagunei şi, străbătând tunelul, aş fi ieşit în
largul insulei.
După această scenă am fost lăsat în libertate, ca şi până
atunci. Nicio măsură n-a fost luată împotriva mea. Pot să
circul mai departe printre stâlpii peşterii, până la marginile ei
cele mai îndepărtate. E foarte sigur că, în afară de tunel,
peştera nu are altă ieşire.
După ce m-am întors în alveola mea, situată în
extremitatea stupului şi m-am lăsat pradă miilor de gânduri
trezite în mine de noua situaţie în care mă aflam, mi-am
spus:
„Dacă acest Ker Karraje ştie că sunt inginerul Simon Hart,
cel puţin să nu afle niciodată că ştiu exact poziţia insulei
Back-Cup”.
Cât despre proiectul de a-l încredinţa pe Thonas Roch
îngrijirilor mele, îmi închipui că d’Artigas nu s-a gândit
niciodată cu adevărat la aşa ceva, dat fiindcă îmi cunoştea
identitatea. De fapt, regret asta, că e neîndoios – inventatorul
va fi ţinta unor străduinţe serioase, şi inginerul Serko va
folosi tot felul de mijloace pentru a afla compoziţia
explozibilului şi a focosului, pe care le va utiliza într-un mod
atât de ticălos în cursul viitoarelor sale jafuri. Da! Ar fi fost
131
mai bine să fi rămas paznicul lui Thomas Roch, aici ca şi la
Healthful-House.
În primele două săptămâni care au urmat, nu mi-am zărit
o singură dată fostul pacient. Nimeni, repet, nimeni nu mi-a
stingherit plimbările zilnice. În ce priveşte latura materială a
vieţii, e o problemă care mă preocupă. Mesele îmi sosesc cu o
regularitate exemplară, expediate din bucătăria contelui
d’Artigas (nu m-am dezobişnuit să folosesc numele şi titlul
acesta şi uneori i le acord încă). E drept că nu sunt mofturos
în privinţa alimentaţiei, totuşi, ar fi nedrept să formulez cea
mai mică plângere în privinţa asta. Graţie aprovizionării
mereu împrospătate, cu prilejul fiecărei călătorii a goeletei,
alimentaţia nu lasă de dorit.
Din fericire am şi putinţa de a scrie, care nu mi-a lipsit
niciodată, în cursul ceasurilor lungi, lipsite de ocupaţie. În
felul acesta am putut consemna în carnetul meu de note
până şi cele mai neînsemnate fapte, petrecute după răpirea
de la Healthful-House şi am putut să-mi ţin notele la zi. Voi
continua această muncă atâta timp cât nimeni nu-mi va
smulge pana din mână. Poate că, în viitor, carnetul meu va
servi la dezvăluirea tainelor de pe Back-Cup.
De la 5 la 25 iulie. Au trecut două săptămâni şi niciuna
din încercările mele de a mă apropia de Thomas Roch n-a
izbutit. E limpede că au fost luate măsuri pentru a-l feri de
influenţa mea, oricât de ineficace a rămas ea până în această
clipă.
Singura mea speranţă este că atât contele d’Artigas, cât şi
inginerul Serko şi căpitanul Spade îşi pierd timpul şi se
istovesc degeaba, încercând să-şi însuşească secretele
inventatorului.
De vreo trei-patru ori până acum cel puţin aşa ştiu eu –
Thomas Roch s-a plimbat cu inginerul Serko în jurul lagunei.
După cât am putut să-mi dau seama, primul părea să
asculte cu oarecare atenţie ce-i spunea celălalt. Acesta l-a
dus să viziteze întreaga peşteră, i-a arătat uzina electrică şi i-
a explicat în cele mai mici amănunte mecanismul
„remorcherului”. E evident că starea mintală a lui Thomas
Roch s-a îmbunătăţit de când a părăsit Healthful-House.
132
Thomas Roch are o cameră separată în locuinţa lui Ker
Karraje. Nu mă îndoiesc că este amăgit zilnic, prin viclenii
mai ales de către inginerul Serko. Oare va avea puterea să
reziste ofertei de a i se plăti aparatul cu preţul exorbitant pe
care-l cere? Şi-şi mai dă el seama de valoarea banilor?…
Ticăloşii ăştia sunt în stare să-l zăpăcească cu aurul lor,
procurat prin jafurile săvârşite de-a lungul atâtor ani! Oare
în starea de spirit în care se găseşte nu se va lăsa convins să
le comunice secretul Fulguratorului?… În cazul acesta, ar fi
de-ajuns să se aducă substanţele necesare la Back-Cup,
pentru ca Thomas Roch să poată lucra în voie la combinaţiile
lui chimice. Cât despre aparate, nimic mai uşor decât să-i
comanzi câteva din ele într-o uzină, de pe continent în aşa fel
ca fiecare piesă să fie fabricată separat, pentru a înlătura
orice bănuieli. Mi se ridică părul măciucă numai, gândindu-
mă la ce poate însemna o asemenea armă „de distrugere” în
mâinile piraţilor ăstora!
Temerile acestea insuportabile nu-mi dau o clipă de răgaz,
mă frământă şi sănătatea mea suferă din cauza lor. Deşi
interiorul insulei e plin de un aer foarte curat, am uneori
sufocări. Mi se pare că pereţii aceştia groşi mă strivesc cu
greutatea lor. Şi apoi, sunt izolat de restul lumii ca şi cum aş
fi în afara globului pământesc – şi nu ştiu nimic din ce se
petrece în ţările de peste mare. Ah! Dacă mi-ar fi cu putinţă
să evadez prin deschizătura bolţii, scobită deasupra lagunei.
Dacă aş putea să fug prin vârful insuliţei… Să cobor la baza
ei!…
În dimineaţa zilei de 25 iulie îl întâlnesc în sfârşit pe
Thomas Roch. E singur pe celălalt mal şi mă întreb chiar,
fiindcă de ieri nu i-am mai văzut nici pe Ker Karraje, nici pe
inginerul Serko şi pe căpitanul Spade, dacă n-au plecat
cumva în vreo „expediţie” în afara insulei…
Mă îndrept spre Thomas Roch şi, înainte ca el să mă fi
putut zări, îl examinez cu atenţie.
Are o figură serioasă şi gânditoare, care nu mai arată ca
figura unui nebun. Merge cu paşi rari şi-şi pironeşte privirile
în jos, fără să se uite în jurul lui. Sub braţ are o planşetă pe
care e prinsă o foaie de hârtie cu schiţele a tot felul de
133
lucruri. Deodată ridică capul, face un pas înainte şi mă
recunoaşte:
— Ah! Tu eşti, Gaydon! strigă el. Va să zică ţi-am scăpat
din gheare!… Sunt liber!
Într-adevăr, Thomas Roch poate să creadă că e liber, mai
liber la Back-Cup decât era odinioară la Healthful-House.
Dar prezenţa mea poate să-i trezească amintiri urâte şi să-i
provoace o criză, căci mă apostrofează cu o însufleţire
excepţională:
— Da… tu eşti… Gaydon!… Nu te apropia de mine… Nu te
apropia!… Vrei să pui iar mâna pe mine… să mă duci înapoi
în chilie. Dar nu… niciodată!… Aici am prieteni care mă
apără!… Sunt puternici şi bogaţi!… Contele d’Artigas e
comanditarul meu!… Inginerul Serko îmi e tovarăş!… Vom
exploata împreună invenţia mea, vom fabrica aici
Fulguratorul Roch… Du-te!… Du-te!… Thomas Roch e pradă
furiei. Vocea lui creşte, dă din mâini şi scoate din buzunar
teancuri de dolari-hârtie şi de bancnote, monezi de aur
englezeşti, franţuzeşti, americane şi germane, care-i scapă
printre degete. De unde-i vin banii ăştia dacă nu de la Ker
Karraje în schimbul tainei pe care i-a vândut-o?…
Între timp, la zgomotul pe care-l produce această scenă
penibilă, vin repede câţiva oameni, care ne observau de la o
mică depărtare. Pun mâna pe Thomas Roch, îl domină şi-l
târăsc după ei. De altfel, îndată ce nu mă mai vede, nu se
mai împotriveşte şi-şi recapătă liniştea trupească şi
sufletească.
27 iulie. Două zile după aceea am coborât spre mal dis-de-
dimineaţă şi am mers până la capătul micului dig de piatră.
„Remorcherul” nu se mai afla în locul obişnuit de ancorare,
de-a lungul stâncilor şi nu se mai zăreşte în niciun alt punct
al lagunei. De altfel, Ker Karraje şi inginerul Serko nu erau
plecaţi aşa cum crezusem, căci i-am zărit ieri seara.
Astăzi însă, am toate motivele să cred că s-au îmbarcat pe
bordul „remorcherului” împreună cu Spade şi cu echipajul
lui, că au ajuns la goeleta ancorată în micul golf al insuliţei şi
că, în acest moment, Ebba navighează undeva în larg.
Să fie vorba de vreo lovitură piraterească? Poate. Totuşi, e
134
la fel de posibil ca piratul Ker Karraje, redevenit contele
d’Artigas la bordul iahtului său de agrement, să se fi
îndreptat spre vreun punct al litoralului, pentru a-şi procura
substanţele necesare preparării Fulguratorului Roch.
Ah! Dacă aş fi putut să mă ascund la bordul
„remorcherului”, să mă strecor în cala Ebbei, să rămân
ascuns până la sosirea în vreun port!... Poate că în felul
acesta aş fi putut scăpa… Şi aş fi salvat lumea de banda asta
de piraţi…
Iată care sunt gândurile care mă obsedează cu
încăpăţânare. Să fug… Să fug cu orice preţ din vizuina
asta!… Însă fuga nu e posibilă decât prin tunel şi cu ajutorul
submarinului!… Nu-i oare nebunie să mă gândesc la aşa
ceva? Ba da!… o nebunie… Şi totuşi, ce alt mijloc îmi mai
rămâne ca să evadez din Back-Cup… În timp ce mă las pradă
acestor gânduri, apele lagunei se despică la o depărtare de
douăzeci de metri de dig şi „remorcherul” îşi face drum
printre ele. Aproape îndată după aceea panoul lui se
deschide şi pe punte urcă mecanicul Gibson cu oamenii lui.
Alţii se reped pe stânci ca să prindă odgoanele. Pun mâna pe
ele, le trag şi aparatul se întoarce la locul de ancorare.
Aşadar, de data asta, goeleta circulă fără ajutorul
„remorcherului”, care a ieşit numai ca să-l ducă pe Ker
Karraje şi pe tovarăşii lui la bordul goeletei, ca s-o desprindă
din strâmtorile insulei. E un fapt care-mi întăreşte
convingerea că această călătorie n-are alt scop decât sosirea
într-un port american, unde contele d’Artigas putea să-şi
procure materiile ce compun explozibilul şi să comande
aparatele într-o uzină. Apoi în ziua hotărâtă pentru
întoarcerea lui, „remorcherul” va străbate din nou tunelul şi
Ker Karraje se va întoarce la Back-Cup.
Hotărât lucru, planurile acestui răufăcător sunt în curs de
executare şi ele înaintează mai repede decât aş fi putut
bănui!…
3 august. Astăzi a avut loc un incident, al cărui teatru a
fost laguna, incident foarte ciudat şi, probabil, foarte rar.
Pe la orele trei după-amiază un clocot puternic a tulburat
apele o clipă, s-a potolit două-trei minute, apoi a reînceput în
135
centrul lagunei.
Vreo cincisprezece piraţi, a căror atenţie a fost atrasă de
fenomenul ăsta destul de inexplicabil, au coborât pe ţărm
dând semne de mirare, amestecate cu un fel de groază, după
câte mi se pare.
Agitaţia aceasta a apelor nu e produsă de „remorcher”,
care a acostat în apropiere de dig. A presupune că un alt
aparat submersibil a izbutit să se introducă prin tunel, pare
cel puţin neverosimil.
Aproape îndată după aceea nişte strigăte răsună pe malul
celălalt. Alţi oameni se adresează primilor veniţi într-o limbă
de neînţeles şi, după ce, cu glas răguşit, schimbă câteva fraze
între ei, se întorc în grabă spre Bee-Hive.
Să fi zărit oare vreun monstru marin care a pătruns sub
apele lagunei?… Se duc să caute arme ca să-l atace şi unelte
de pescuit ca să-l prindă?
Am ghicit. O clipă după aceea îi văd întorcându-se pe
maluri înarmaţi cu puşti cu gloanţe explozibile şi cu
harpoane prevăzute cu cârlige lungi.
Într-adevăr, o balenă – din specia acelor caşaloţi atât de
numeroşi pe coastele Bermudelor – a străbătut tunelul şi se
zbate acum în adâncurile lagunei. Dacă animalul a fost
constrâns să se refugieze în interiorul lui Back-Cup, pot oare
să trag concluzia că a fost urmărit şi că e vânat de nişte
baleniere?…
Mai trec câteva minute înainte ca cetaceul să se ridice la
suprafaţa lagunei. Vedem cum se zbate masa lui enormă,
strălucitoare şi verzuie, ca şi cum ar lupta împotriva unui
duşman de temut. Când se iveşte iar, două coloane de lichid
ţâşnesc cu zgomot mare din nările lui.
„Dacă animalul ăsta, îmi spun eu, s-a aruncat în tunel,
fiindcă era nevoit să scape de baleniere, înseamnă că o navă
se află în apropiere de Back-Cup… Poate chiar la câteva sute
de metri de litoral. Asta înseamnă că ambarcaţiile lui au
străbătut strâmtorile din vest până la poalele insuliţei. Şi eu,
care nu pot să le dau niciun semn de viaţă!…
Dar chiar dacă ar fi aşa, oare aş putea să ajung până la
ele, dincolo de pereţii insulei?"
136
137
În afară de asta, nu trece mult şi aflu ce motiv a provocat
apariţia caşalotului. Nu e vorba de nişte pescari, care să-l fi
urmărit cu înverşunare, ci de o bandă de rechini, dintre
rechinii aceia formidabili, care infectează meleagurile
Bermudelor. Îi disting fără nicio greutate între două valuri.
Sunt vreo cinci-şase la număr, îi văd răsturnându-se pe o
parte şi desfăcându-şi maxilarele uriaşe, pline de dinţi, ca o
ţesală plină de vârfuri ascuţite. Se aruncă asupra balenei,
care nu se poate apăra împotriva lor decât lovindu-i cu
coada. Mamiferul are răni mari şi a colorat apele în nuanţe
roşiatice în timp ce coboară, urcă şi se scufundă iar, fără să
izbutească să se ferească de muşcăturile rechinilor.
Şi totuşi, din lupta asta nu vor ieşi învingătoare animalele
astea lacome. Prada asta le va scăpa, căci omul, cu
instrumentele lui de luptă, e mai puternic decât ele. Pe
maluri se află acum numeroşi tovarăşi ai lui Ker Karraje,
care nu fac mai multe parale decât rechinii aceştia, căci
piraţi, sau tigri de mare sunt doar unul şi acelaşi lucru!…
Oamenii de pe mal vor încerca să pună mâna pe caşalot. O
balenă înseamnă o pradă bună pentru cei din Back-Cup!…
În momentul acesta, balena se apropie de digul pe care
sunt instalaţi malaezul contelui d’Artigas şi alţi câţiva indivizi
dintre cei mai zdraveni. Malaezul nostru e înarmat cu un
harpon de care e legată o saulă lungă. Agită harponul cu
braţul lui puternic şi-l aruncă cu putere şi cu îndemânare.
Balena e rănită grav sub înotătoarea stângă şi se cufundă
brusc, escortată de rechinii care coboară în apă după ea.
Saula harponului se desfăşoară pe o lungime de cincizeci-
şaizeci de metri. Nimic altceva de făcut decât să tragi de ea,
pentru ca animalul să se ridice la suprafaţă şi să-şi dea
ultima suflare.
Lucrul acesta îl fac malaezul şi tovarăşii lui, fără să se
grăbească totuşi prea tare, pentru ca nu cumva să smulgă
harponul din coastele balenei, care nu întârzie să se ivească
lângă peretele în dreptul căruia se deschide tunelul.
Lovit de moarte, mamiferul uriaş se zbate într-o agonie
furioasă, zvârlind adevărate jerbe de aburi, coloane de aer şi
de apă, în care se amestecă un flux de sânge. Atunci, cu o
138
lovitură teribilă izbeşte pe unul din rechini, viu încă, de
stânci.
Din cauza zguduirii, harponul a ieşit din rană şi caşalotul
se cufundă din nou. Când apare iar pentru ultima oară, se
mulţumeşte să bată apa cu o lovitură de coadă atât de
formidabilă, încât produce o depresiune puternică şi lasă
descoperită o parte din intrarea tunelului.
Rechinii se năpustesc asupra prăzii, dar o grindină de
gloanţe îi loveşte pe unii şi-i pune pe fugă pe ceilalţi.
Oare banda de rechini a izbutit să găsească deschiderea,
să iasă din Back-Cup şi să ajungă în larg?… Tot ce se poate.
În orice caz, însă, va fi mai prudent ca nimeni să nu se
scalde câteva zile în apele lagunei. Cât despre balenă, doi
oameni s-au urcat în barcă şi pornesc s-o lege cu parâme.
Apoi, după ce a fost trasă spre dig, e tăiată în bucăţi de
malaez, care nu pare a fi novice în această muncă.
În sfârşit, cunosc locul exact unde se deschide tunelul prin
peretele de vest… Orificiul se află la o distanţă de numai trei
metri sub mal. Dar la ce poate să-mi folosească asta?…
7 august. Sunt douăzeci de zile de când contele d’Artigas,
inginerul Serko şi căpitanul Spade au plecat pe mare. Nimic
nu dă de bănuit că goeleta se va întoarce curând. Totuşi, am
observat că remorcherul e gata de plecare, ca un vapor sub
presiune şi că mecanicul Gibson ţine mereu bateriile în
tensiune. Deşi goeleta Ebba nu se sfieşte să intre la lumina
zilei în porturile din Statele Unite, e probabil totuşi că va
prefera să pătrundă seara în canalul din Back-Cup. Iată de
ce îmi spun că piratul Ker Karraje şi tovarăşii lui se vor
întoarce la noapte.
10 august. Ieri seara, pe la orele opt, submarinul s-a
scufundat, după cum prevăzusem, a străbătut tunelul tocmai
la timp ca să remorcheze goeleta prin strâmtoare şi i-a adus
pe pasageri împreună cu oamenii echipajului.
Azi-dimineaţă, când am ieşit, i-am zărit pe Thomas Roch şi
pe inginerul Serko stând de vorbă, în timp ce coborau spre
lagună. E uşor de ghicit despre ce discutau. Mă aflu la
douăzeci de paşi depărtare de ei, ceea ce-mi îngăduie să-mi
examinez fostul pacient… Ochii lui strălucesc, fruntea i se
139
înseninează, expresia feţei se transformă pe măsură ce
inginerul Serko răspunde întrebărilor lui. Abia-şi găseşte
locul. Şi iată-l că porneşte în grabă spre dig.
Inginerul Serko îl urmează şi amândoi se opresc pe mal,
lângă „remorcher”.
Echipajul, care descarcă materialul adus, a depus tocmai
pe stâncă zece lăzi de o mărime mijlocie. Capacul acestor lăzi
e însemnat cu litere roşii deosebite; sunt nişte iniţiale, pe
care Thomas Roch le examinează cu atenţie.
Atunci inginerul Serko porunceşte ca lăzile, al căror
conţinut poate să cântărească aproximativ un hectolitru
fiecare, să fie transportate în magaziile de pe malul stâng.
Transportul este executat numaidecât cu barca.
După mine, lăzile acestea conţin substanţele care,
combinându-se ori amestecându-se între ele, produc
explozibilul şi deflagratorul. Cât despre aparate, probabil că
ele au fost comandate într-o uzină de pe continent. După ce
vor fi terminate, goeleta se va duce să le ia şi le va transporta
pe insulă.
Aşadar, de data asta Ebba nu s-a întors încărcată cu
mărfuri furate şi nu s-a făcut vinovată de noi acte de
piraterie. Dar cât de teribilă va fi puterea ofensivă şi
defensivă pe mare de care va dispune Ker Karraje! Dacă ar fi
să-i dăm crezare lui Thomas Roch, Fulguratorul lui e în stare
să distrugă dintr-o singură lovitură globul pământesc. Şi cine
ştie dacă posibilitatea aceasta nu-l va ispiti într-o zi?…
140
XII
SFATURILE INGINERULUI SERKO
141
printr-o tulburare uriaşă a straturilor atmosferice. Ce măsuri
se vor putea lua împotriva lui Ker Karraje dacă va dispune
vreodată de o asemenea armă de distrugere?…
De la 11 la 17 august. În săptămâna asta Thomas Roch a
lucrat fără întrerupere. În fiecare dimineaţă, inventatorul se
duce la laborator şi rămâne acolo până la căderea nopţii. Nici
nu încerc măcar să mă iau după el şi să-i vorbesc. Deşi
continuă să fie nepăsător la tot ce nu se referă la opera lui,
pare să fie cu desăvârşire stăpân pe el. Şi de ce nu s-ar
bucura de toate facultăţile mintale?… N-a ajuns oare la
deplina satisfacere a geniului său? Nu e pe cale să-şi execute
planurile concepute de atâta vreme?
Noaptea din 17 spre 18 august. La ora 1, înaintea zorilor,
nişte bubuituri care vin dinafară m-au trezit deodată.
„Să fie un atac îndreptat împotriva lui Back-Cup?… m-am
întrebat. Oare comportarea goeletei contelui d’Artigas a trezit
bănuieli? A fost fugărită până la intrarea în strâmtori?…
Încearcă cineva să distrugă insula cu lovituri de tun?…
Răufăcătorii aceştia îşi vor primi în sfârşit pedeapsa, mai
înainte ca Thomas Roch să-şi fi fabricat explozibilul, mai
înainte ca aparatele să fi fost aduse la Back-Cup…”
Bubuiturile acestea foarte violente izbucnesc în câteva
rânduri, la intervale aproape regulate. Îmi vine în minte ideea
că, dacă Ebba e distrusă, neexistând altă posibilitate de a
ajunge pe continent, insuliţa nu va mai putea fi
aprovizionată.
E adevărat că submarinul ar fi de ajuns pentru a-l
transporta pe contele d’Artigas în orice punct al litoralului
american şi că el are destui bani ca să-şi construiască un alt
vas. Dar n-are a face!… Cerul fie lăudat dacă îngăduie ca
insula să fie distrusă înainte ca Fulguratorul Roch să intre în
posesia lui Ker Karraje!…
A doua zi, dis-de-dimineaţă, mă năpustesc afară din
celulă…
Nimic deosebit în apropiere de Bee-Hive.
Oamenii îşi văd de treburile de fiecare zi. „Remorcherul” se
află la locul lui de ancorare. Îl văd pe Thomas Roch
îndreptându-se spre laborator. Ker Karraje şi inginerul Serko
142
se plimbă liniştiţi pe malul lagunei. Nimeni n-a atacat
insuliţa astă-noapte… Totuşi am fost trezit de zgomotul unor
bubuituri apropiate…
În clipa asta, Ker Karraje se îndreaptă spre locuinţa lui, iar
inginerul Serko se apropie zâmbitor de mine, cu aerul lui
batjocoritor dintotdeauna.
— Ei, domnule Simon Hart, îmi spune el, te-ai obişnuit, în
sfârşit, cu existenţa noastră, în mediul acesta atât de
liniştit?… Ai început să apreciezi cum se cuvine calităţile
grotei noastre fermecate?… Ai renunţat la speranţa de a-ţi
recăpăta într-o bună zi libertatea, de a fugi din peştera
noastră încântătoare… de a părăsi, adăugă el fredonând
vechea romanţă franceză:
153
XIII
CU DUMNEZEU ÎNAINTE!
154
mă porecleşte Ali-Baba şi mă asigură că pe toată suprafaţa
pământului nu există niciun loc mai fermecător decât peştera
asta din „O mie şi una de nopţi”, unde am hrană, căldură,
locuinţă, haine, fără a trebui să plătesc nici impozite, nici
taxe. Îmi mai spune că nici măcar locuitorii micului principat
fericit care se numeşte Monaco nu se bucură de o viaţă mai
scutită de griji.
Uneori, în faţa acestei limbuţii ironice, simt cum îmi
năvăleşte sângele în obraji. Mă ispiteşte gândul să-l apuc de
gât pe zeflemistul ăsta necruţător şi să-l sugrum într-o
clipă… Pe urmă am să fiu ucis… Ei şi!… Oare nu-i preferabil
s-o sfârşesc aşa decât să fiu osândit să trăiesc ani de zile în
mediul ăsta ticălos din Back-Cup?…
Totuşi, judecata este mai tare şi, în cele din urmă, mă
mărginesc să ridic din umeri.
Cât despre Thomas Roch, abia dacă l-am zărit în primele
zile după plecarea goeletei. E zăvorât în laborator şi absorbit
fără încetare de nenumăratele lui experienţe. Dacă ar folosi
toate substanţele ce i se pun la dispoziţie, ar avea material
suficient ca să arunce în aer întreaga insulă şi Bermudele o
dată cu ea!
Mă agăţ mereu de speranţa că nu va accepta niciodată să
dezvăluie secretul compoziţiei focosului şi că eforturile
inginerului Serko nu vor izbuti să i-l smulgă… Oare nădejdea
asta nu va fi iluzorie?…
13 septembrie. Am putut constata azi cu ochii mei puterea
explozibilului şi am observat totodată procedeul de utilizare a
focosului.
În cursul dimineţii, oamenii au început să străpungă
peretele insulei, în locul fixat în prealabil pentru stabilirea
unei comunicaţii cu baza exterioară a insulei.
Sub conducerea inginerului, muncitorii au început prin a
izbi într-un punct la picioarele zidului, al cărui calcar, foarte
tare, ar putea fi comparat cu granitul.
Braţe zdravene, înarmate cu târnăcoape, au dat primele
lovituri. Dacă s-ar fi folosit numai instrumentele astea,
munca s-ar fi prelungit multă vreme şi ar fi fost foarte grea,
pentru că aici peretele de la temelia insulei are cel puţin
155
douăzeci până la douăzeci şi cinci de metri grosime. Dar
graţie Fulguratorului Roch, munca se va putea termina într-
un timp destul de scurt.
Ceea ce am văzut m-a uluit. Dezagregarea peretelui pe care
târnăcopul o începuse cu mare cheltuială de eforturi s-a
efectuat cu o uşurinţă extraordinară.
Da! Câteva grame din acest explozibil sunt suficiente
pentru a dărâma masa stâncoasă, a o transforma în fărâme,
într-o pulbere aproape imperceptibilă, pe care cea mai mică
suflare o împrăştie de parc-ar fi un abur! Da! Repet: cinci
până la zece grame de substanţă, a căror explozie produce o
gaură de un metru cub, făcând un zgomot sec, asemenea
bubuitului unui tun, care se datorează unei zguduiri
formidabile a straturilor de aer.
Când acest explozibil a fost folosit pentru prima oară, deşi
într-o doză extrem de mică, nişte oameni care erau prea
aproape de perete au fost trântiţi la pământ. Doi dintre ei s-
au ridicat, grav răniţi; însuşi inginerul Serko, care fusese
azvârlit, la câţiva paşi depărtare, s-a ales cu câteva contuzii
serioase.
Iată în ce mod se lucrează cu această substanţă, a cărei
forţă distrugătoare depăşeşte tot ce s-a inventat până în ziua
de azi: mai întâi se găureşte roca în sens oblic, pe o distanţă
de cinci centimetri lungime, cu o secţiune de zece milimetri.
Se introduc câteva grame de explozibil, fără să fie măcar
nevoie de a se astupa gaura cu nişte câlţi.
În momentul acela intervine Thomas Roch. Are în mână o
mică eprubetă de sticlă, conţinând un lichid albăstrui, uleios
la înfăţişare şi care se coagulează cu mare repeziciune,
îndată ce se află în contact cu aerul. Thomas Roch varsă o
picătură din acest lichid în gaură şi se retrage fără prea mare
grabă, fiindcă e nevoie de un anumit timp – aproximativ
treizeci şi cinci de secunde – până să se producă o
combinaţie între lichidul focosului şi explozibil. Apoi, după ce
combinaţia a avut loc, puterea de dezagregare e atât de mare
– subliniez acest lucru – încât ai crede că e nesfârşită sau, în
orice caz, de mii de ori mai mare decât forţa explozibilelor pe
care le cunoaştem azi.
156
În aceste condiţii, e de la sine înţeles că străpungerea
acestui perete gros şi tare va fi executată în aproximativ opt
zile.
19 septembrie. De la un timp încoace, am observat că
fluxul şi refluxul, care sunt foarte accentuate în tunelul
submarin, produc curente contrarii, de două ori în douăzeci
şi patru de ore. Prin urmare, nu încape îndoială că un obiect
plutitor, aruncat la suprafaţa lagunei, ar putea fi târât în
afara insulei de apele refluxului, dacă deschizătura tunelului
s-ar descoperi în partea superioară. Dar oare această mişcare
de descoperire nu are loc la nivelul cel mai jos al mareelor
echinocţiului?
Mă voi putea convinge de acest lucru, fiindcă ne aflăm tocmai
în epoca cea mai potrivită. Poimâine suntem în 21 septembrie
şi azi, adică în 19, am văzut, în momentul refluxului,
desenându-se deasupra apei partea superioară a curburii
tunelului submarin.
Ei bine, dacă, în ce mă priveşte, nu mă pot încumeta să
încerc trecerea prin tunel, poate că o sticlă, azvârlită la
suprafaţa lagunei, ar avea oarecari şanse să o străbată în
ultimele minute ale refluxului. Şi de ce să nu cred că o
întâmplare – întâmplare ultraprovidenţială, trebuie să
recunosc – ar face ca sticla mea să fie culeasă de o navă care
ar trece în largul insulei Back-Cup?… De ce n-aş crede chiar
că ar putea fi aruncată de curenţi pe una din plajele
Bermudelor?… Şi dacă această sticlă ar cuprinde o
însemnare…
Iată ce gânduri mă frământă. Apoi îmi fac mie însumi o
serie de obiecţii şi iată una dintre ele: o sticlă riscă să se
spargă, fie în timp ce străbate tunelul, fie din cauză că se
loveşte de recifurile exterioare, înainte de a ajunge în larg.
Bine… dar dacă în loc de o sticlă folosesc un butoiaş ermetic
închis, asemănător celor pe care se sprijină plasele de
pescuit, butoiaşul acesta nu va fi expus riscului de a se
sparge ca o sticlă fragilă şi va putea să ajungă în largul
mării…
20 septembrie. În seara asta am intrat, fără să mă observe
cineva, într-una din magaziile unde se îngrămădesc diferite
157
obiecte provenite din jefuirea corăbiilor şi am putut să pun
mâna pe un butoiaş foarte potrivit pentru nevoile mele.
L-am ascuns sub haină, m-am întors la Bee-Hive şi am
intrat în celula mea. Apoi, fără să pierd o clipă, m-am apucat
de lucru. Nu duc lipsă nici de hârtie, nici de cerneală, nici de
peniţe; sunt doar trei luni de când mi-am putut face
însemnările zilnice.
Scriu pe o foaie de hârtie următoarele rânduri:
161
XIV
SWORD ÎN LUPTĂ CU „REMORCHERUL”
176
XV
AŞTEPTAREA
177
apele lagunei. Oare sunt în stare să răspund întrebărilor pe
care inginerul Serko abia aşteaptă să mi le pună? Da… Dar
voi păstra o oarecare rezervă.
În primul rând, mă întreb unde se află locotenentul Davon
şi echipajul de pe Sword. Oare englezii aceia îndrăzneţi au
pierit în timpul ciocnirii? Sau poate sunt şi ei teferi şi
nevătămaţi, cum suntem noi, căci presupun că Thomas Roch
a supravieţuit, ca şi mine, după dubla izbitură dintre
„remorcher” şi Sword.
Prima întrebare a inginerului Serko sună astfel:
— Te rog să-mi explici ce s-a întâmplat, domnule Hart. În
loc să-i răspund, mă hotărăsc să-l întreb eu:
— Dar Thomas Roch?…
— E bine sănătos, domnule Hart. Ce s-a întâmplat? repetă
el cu un glas poruncitor.
— Înainte de toate, spune-mi, te rog, am răspuns eu, ce s-
a întâmplat… cu ceilalţi?
— Care ceilalţi? replică inginerul Serko şi ochii lui încep să
arunce priviri sinistre.
— Oamenii aceia, care s-au aruncat asupra mea şi asupra
lui Thomas Roch, oamenii care ne-au pus căluş la gură…
care ne-au luat pe sus, care ne-au închis… Dar unde? Habar
n-am!
Chibzuind bine, mi-am spus că lucrul cel mai potrivit este
să afirm că în seara aceea am fost surprins de un atac
neaşteptat în timpul căruia n-am apucat să-mi dau seama
nici ce se petrece cu mine şi nici cine sunt autorii agresiunii.
— Vei afla, răspunde inginerul Serko, în ce fel s-a terminat
pentru oamenii aceia toată povestea… mai întâi însă vreau
să-mi spui cum s-au petrecut lucrurile.
Şi după tonul ameninţător cu care repetă întrebarea asta,
pentru a treia oară, înţeleg ce fel de bănuieli planează asupra
mea. Totuşi, pentru a mă putea învinui de legături cu
exteriorul, ar trebui ca butoiaşul care conţinea însemnarea
mea să fi căzut în mâinile lui Ker Karraje… Dar lucrul acesta
nu s-a întâmplat, butoiaşul a fost găsit de autorităţile din
Bermude. O astfel de învinuire la adresa mea n-ar avea nicio
bază serioasă.
178
Aşadar, m-am mărginit să-i povestesc că, în ajun, pe la ora
opt seara, după ce-l văzusem pe Thomas Roch îndreptându-
se spre laborator, mă plimbam pe mal, când trei oameni m-
au apucat pe la spate… Mi-au pus un căluş în gură, mi-au
legat ochii, apoi m-au tras după ei şi m-au coborât într-un fel
de gaură, laolaltă cu altcineva. După gemetele acestei fiinţe,
am crezut că-l recunosc pe fostul meu pacient. Mi-am spus
că ne aflăm probabil la bordul unui submarin şi că,
bineînţeles, era vorba de „remorcher”, care trebuie să se fi
întors. Apoi mi s-a părut că vasul acesta se scufundă sub
apă. După aceea, o izbitură m-a trântit în fundul găurii unde
ne aflam, aerul a început curând să ne lipsească şi, în cele
din urmă, mi-am pierdut cunoştinţa. Mai mult decât atât nu
ştiam…
Inginerul Serko mă ascultă cu multă atenţie, cu privirea
aspră, cu fruntea încruntată; totuşi, n-are niciun motiv să
creadă că nu i-am spus adevărul.
— Aşadar, susţii că trei oameni s-au năpusti asupra
dumitale… spune el.
— Da. Şi am crezut că erau oameni de-ai voştri. Nu i-am
văzut apropiindu-se… cine erau?
— Nişte străini. Ar fi trebuit să-i recunoşti după limba pe
care o vorbeau.
— Dar n-au scos nicio vorbă.
— Nu bănuieşti de ce naţionalitate erau?
— De loc.
— Nu ştii nici ce intenţii aveau, când au intrat în peşteră?
— Nu ştiu.
— Şi ce părere ai despre toată povestea asta?
— Ce părere am, domnule Serko? Ţi-am mai spus, am
crezut că doi sau trei piraţi de-ai voştri aveau ordin să mă
arunce în apele lagunei, din porunca contelui d’Artigas… Că
acelaşi lucru trebuiau să-l facă şi cu Thomas Roch, deoarece,
fiind în stăpânirea secretelor lui – aşa mi-ai spus doar – nu
vă mai rămânea decât să vă descotorosiţi de noi amândoi.
— Într-adevăr, domnule Hart? O astfel de idee s-a putut
naşte în mintea dumitale? spune inginerul Serko, dar fără
obişnuitul lui ton batjocoritor.
179
— Da… Dar am renunţat la ea, când mi-am scos legătura
de pe ochi şi mi-am putut da seama că fusesem coborât într-
unul din compartimentele „remorcherului”.
— Nu era „remorcherul” nostru, era un alt vas de acelaşi
gen, care a pătruns în tunel.
— Un vas submarin?… am strigat eu.
— Da… La bordul lui se aflau nişte oameni însărcinaţi să
te răpească, împreună cu Thomas Roch.
— Să ne răpească? am spus eu, continuând să mă prefac
foarte surprins.
— Şi, adăugă inginerul Serko, te întreb ce părere ai despre
toată povestea asta?
— Ce părere am?… Mi se pare că nu i se poate da decât o
singură explicaţie plauzibilă. Dacă taina ascunzătorii voastre
n-a fost trădată – şi nu văd cum s-ar fi putut produce o
trădare şi nici ce fel de imprudenţă aţi putut săvârşi voi sau
oamenii voştri – cred că submarinul acela, în timp ce făcea
exerciţii prin împrejurimi, a descoperit din întâmplare
deschizătura tunelului, a pătruns în interiorul lui şi s-a
ridicat după aceea la suprafaţa lagunei. Probabil că echipajul
lui, foarte mirat că se află în interiorul unei peşteri locuite, a
pus mâna pe primii locuitori care i-au ieşit în cale, adică pe
Thomas Roch… pe mine… pe alţi câţiva… aşa cred, căci nu
ştiu nimic…
Inginerul Serko şi-a recăpătat seriozitatea. Îşi dă seama
oare de netemeinicia ipotezei pe care încerc să i-o sugerez? Îşi
închipuie că ştiu mai mult decât sunt dispus să spun? În
orice caz, pare să-mi accepte răspunsul şi adaugă:
— Într-adevăr, domnule Hart, cred că lucrurile trebuie să
se fi petrecut în felul acesta şi când nava aceea străină a vrut
să pătrundă în tunel, tocmai în clipa în care „remorcherul”
ieşea din el, s-a petrecut ciocnirea, o ciocnire căreia i-a căzut
victimă… Dar noi nu suntem în stare să-i lăsăm pe semenii
noştri să se prăpădească. De altfel, dispariţia dumitale şi a
lui Thomas Roch fuseseră constatate aproape numaidecât.
Trebuia să salvăm cu orice preţ două vieţi atât de preţioase,
aşa că ne-am apucat de treabă… Printre oamenii noştri se
află scafandri iscusiţi… care au coborât în adâncurile lagunei
180
şi au petrecut nişte parâme sub carcasa Sword-ului…
— Sword? am rostit eu.
— Acesta e numele pe care l-am citit pe prova vasului,
când l-am adus la suprafaţă. Şi cât de mulţumiţi am fost
când v-am regăsit – în nesimţire, e drept – dar respirând încă
şi ce fericiţi am fost că v-am putut readuce în simţiri!… Din
nefericire, în ce priveşte pe ofiţerul care comanda submarinul
străin şi echipajul lui, îngrijirile noastre nu le-au mai putut fi
de folos. Din cauza izbiturii, compartimentul central şi cel de
la pupa, în care se aflau ei, au fost grav avariate, încât toţi şi-
au plătit cu viaţa ghinionul… datorită unei simple întâmplări,
după cum bine ai spus… Întâmplării de a fi pătruns în
misteriosul nostru adăpost.
Aflând de moartea locotenentului Davon şi a tovarăşilor
săi, am simţit o cumplită strângere de inimă. Dar ca să-mi
joc rolul până la capăt, ca şi cum ar fi fost vorba de oameni
pe care nu-i cunoşteam, pe care trebuia să nu-i cunosc, am
fost nevoit să mă stăpânesc. Într-adevăr, e esenţial să nu dau
naştere nici unei bănuieli că ar fi existat o înţelegere între
ofiţerul de pe Sword şi mine. În definitiv, cine ştie dacă
inginerul Serko nu atribuie într-adevăr sosirea submarinului
străin unei „simple întâmplări”, dacă nu are anumite motive
să admită, cel puţin pentru moment, explicaţia pe care am
născocit-o?…
Iată cum un prilej nesperat de a-mi recăpăta libertatea s-a
irosit… Se va mai ivi un astfel de prilej?… În orice caz, acum
se ştie adevărul despre piratul Ker Karraje, deoarece
însemnările mele se află în mâinile autorităţilor engleze din
arhipelag.
Cum submarinul Sword nu se va mai întoarce în insulele
Bermude, nu încape îndoială că se vor lua noi măsuri
împotriva insuliţei Back-Cup, unde, fără această coincidenţă
nefericită (adică întoarcerea „remorcherului” în chiar
momentul intrării submarinului lui Davon în tunel) n-aş mai
fi prizonier în momentul de faţă.
Mi-am reluat viaţa de toate zilele şi, deoarece nu dau
nimănui de bănuit, sunt şi acum liber să umblu încoace şi
încolo în interiorul peşterii.
181
Rămâne faptul că această ultimă aventură n-a avut niciun
fel de urmări supărătoare pentru Thomas Roch. S-a bucurat
de îngrijiri judicioase care l-au salvat, după cum mă
salvaseră şi pe mine. Şi-a recăpătat în întregime facultăţile
intelectuale şi şi-a reluat munca, petrecându-şi zile întregi în
laborator.
Cât despre Ebba, din ultima ei călătorie s-a întors
încărcată cu baloturi, lăzi şi tot felul de obiecte de diferite
provenienţe, de unde trag concluzia că, în cursul acestei
ultime campanii piratereşti, a fost jefuit un mare număr de
vase.
Între timp, toată lumea munceşte cu sârguinţă la ridicarea
dispozitivelor de lansare. Numărul acestor aparate se ridică
la vreo cincizeci. Dacă Ker Karraje şi inginerul Serko ar fi
nevoiţi să apere insula, numai cu trei sau patru din ele ar
putea să-şi ferească ascunzătoarea de apropierea oricui, dat
fiind că acţiunea lor s-ar extinde asupra unei zone în
interiorul căreia niciun vas n-ar putea pătrunde fără să fie
distrus. Şi mă gândesc că s-ar putea să facă toate pregătirile
de apărare pe Back-Cup, după ce şi-au făcut următoarea
socoteală:
„Dacă apariţia submarinului străin în apele lagunei n-a
fost decât consecinţa unei întâmplări, nu s-a schimbat nimic
în situaţia noastră şi nicio putere, nici chiar Anglia, nu se va
gândi să caute Sword-ul sub carapacea insulei noastre. Dar
dacă, dimpotrivă, ca urmare a unei revelaţii de neînţeles, s-a
aflat că Back-Cup este astăzi refugiul lui Ker Karraje, dacă
expediţia lui Sword a fost o primă acţiune împotriva insulei,
trebuie să ne aşteptăm la a doua, în alte condiţii: fie un atac
de la distanţă, fie o încercare de debarcare. Aşadar, mai
înainte de a fi putut pleca din Back-Cup, mai înainte de a ne
fi putut lua cu noi bogăţiile, trebuie să folosim Fulguratorul
Roch în defensivă”.
După mine, raţionamentul acesta a fost împins chiar şi
mai departe, fiindcă răufăcătorii trebuie să-şi fi spus:
„Există oare o legătură între aflarea secretului nostru,
indiferent în ce fel s-a produs ea şi dubla răpire de la
Healthful-House?… Se ştie că Thomas Roch şi paznicul lui
182
sunt prizonieri pe insulă?… Se ştie că răpirea lor s-a produs
în interesul piratului Ker Karraje?… Şi în cazul acesta,
americanii, englezii, francezii, nemţii şi ruşii au motiv să se
teamă că orice atac împotriva insuliţei e osândit eşecului?”
Totuşi, presupunând că aceste fapte sunt cunoscute,
oricât de mari ar fi primejdiile, Ker Karraje trebuie să fi
înţeles că cei din afară nu vor da înapoi. Un interes major, o
datorie care priveşte securitatea publică şi totodată o
obligaţie faţă de umanitate cer distrugerea vizuinei lui. După
ce şi-a făcut altădată mendrele în mările Pacificului de Vest,
piratul şi complicii lui periclitează în momentul de faţă
navigaţia în zona Atlanticului de Vest. Trebuie să-i distrugem
cu orice preţ!
În orice caz, chiar ţinându-se seama doar de această
ultimă ipoteză, locuitorii peşterii din Back-Cup sunt obligaţi
să fie mereu de veghe. Iată de ce, începând de azi, a fost
organizată o supraveghere drastică. Graţie coridorului şi fără
să mai fie nevoie să străbată tunelul, piraţii supraveghează
neîncetat exteriorul. Ascunzându-se printre rocile scunde ale
litoralului, ţin sub observaţie zi şi noapte diferite puncte la
orizont, în grupuri de câte doisprezece oameni, care se
schimbă dimineaţa şi seara. Apariţia oricărei nave în larg,
apropierea oricărei ambarcaţii ar fi numaidecât reperate.
În zilele următoare, care trec una după alta, cu o
monotonie îngrozitoare, nu se întâmplă nimic nou. În
realitate, toată lumea îşi dă seama că insula nu se mai
bucură de securitatea de altădată. În interiorul ei domneşte
acum o nelinişte vagă şi descurajantă. Din clipă în clipă te
temi că vei auzi strigătul: alarmă! alarmă! care ar putea
izbucni din pieptul vreunei sentinele de pe litoral. Nu mai e
aceeaşi situaţie ca înainte de sosirea submarinului Sword.
Viteaz locotenent Davon, viteaz echipaj! Anglia, şi celelalte
state civilizate o dată cu ea, nu trebuie să uite niciodată că v-
aţi sacrificat viaţa pentru cauza umanităţii.
E de la sine înţeles că acum, indiferent de puterea
mijloacelor lor de apărare, mai mari chiar decât cele
garantate de un baraj de torpile, Ker Karraje, inginerul Serko
şi căpitanul Spade sunt pradă unei tulburări pe care
183
184
încearcă în zadar s-o ascundă. Între ei au loc dese convorbiri.
Poate că, discută problema părăsirii insulei, după ce vor fi
luat cu ei toate bogăţiile căci, dacă adăpostul lor e cunoscut,
până la urmă li se va veni de hac oricum, fie chiar numai
prin foamete.
Nu ştiu cât adevăr este în presupunerea mea; esenţialul e
să nu fiu bănuit că am azvârlit în tunel butoiaşul acela, cules
în mod providenţial pe litoralul Bermudelor. Am constatat că
inginerul Serko nu mi-a făcut niciodată vreo aluzie în această
privinţă. Nu! Nu sunt nici suspectat, nici suspect. Dacă n-ar
fi aşa, cunosc destul de bine caracterul contelui d’Artigas, ca
să-mi dau seama că m-ar fi trimis de mult în fundul apelor,
în urma locotenentului Davon şi al oamenilor din echipajul
lui.
Locurile noastre sunt bântuite acum zilnic de furtunile
iernii. Rafale cumplite urlă în creştetul insulei.
Vârtejuri de aer, care se propagă prin pădurea de stâlpi,
produc sonorităţi splendide, ca şi cum peştera noastră ar fi
cutia de rezonanţă a unui instrument gigantic. Mugetele
astea sunt uneori atât de puternice, încât ar acoperi
bubuiturile artileriei unei escadre întregi. Un mare număr de
păsări marine care fug de furtună pătrund în interior şi, în
momentele rare de acalmie, ne asurzesc cu strigătele lor
ascuţite.
Trebuie să presupunem că, pe un timp atât de rău, goeleta
nu s-ar putea aventura pe mare. De altfel, în momentul de
faţă nici nu-i vorbă de aşa ceva, pentru că aprovizionarea
insulei e asigurată pentru tot sezonul. Totodată, îmi mai
închipui că de acum înainte, contele d’Artigas nu se va grăbi
prea tare să-şi plimbe goeleta de-a lungul litoralului
american, unde ar risca să nu mai fie primit cu
menajamentele cuvenite unui bogătaş, proprietar de iaht, ci
cu atitudinea meritată de piratul Ker Karraje!
Totuşi, cred că dacă apariţia submarinului Sword a
însemnat începutul unei campanii împotriva acestei insule,
semnalată răzbunării publice, se mai pune o problemă foarte
gravă pentru viitorul ei.
Iată de ce, într-una din zile, cu multă prudenţă, pentru că
185
nu vreau să trezesc nicio bănuială, am încercat să-l descos
pe inginerul Serko în această privinţă.
Ne aflam tocmai în apropierea laboratorului lui Thomas
Roch. Conversaţia noastră se înfiripase cu câteva minute
înainte, când inginerul Serko mi-a vorbit iar despre apariţia
aceea, extraordinară în apele lagunei, a unui submarin de
naţionalitate engleză. De data asta, mi s-a părut înclinat să
presupună că fusese, poate, o expediţie împotriva bandei lui
Ker Karraje.
— Nu sunt de aceeaşi părere, i-am răspuns, vrând să
ajung la întrebarea ce-mi stătea pe buze.
— De ce? m-a întrebat el.
— Pentru că dacă refugiul vostru ar fi cunoscut, până
acum s-ar fi făcut o nouă încercare, dacă nu de a se
pătrunde în peşteră, cel puţin de a se distruge insula.
— De a se distruge insula! strigă inginerul Serko. Insula
Back-Cup? Ar fi o încercare foarte periculoasă, date fiind
mijloacele de apărare de care dispunem în momentul de faţă!
— Asta nu o ştie nimeni, domnule Serko. Nici în Europa şi
nici în America nu se ştie că răpirea de la Healthful-House a
fost săvârşită de dumneavoastră. Nu se ştie că aţi putut trata
cu Thomas Roch pentru invenţia lui…
Inginerul Serko nu răspunde nimic la această observaţie,
care de altfel nu aşteaptă niciun răspuns. Reiau firul
convorbirii şi spun:
— Aşadar, o escadră trimisă de o putere maritimă,
interesată să distrugă insula, n-ar şovăi să se apropie, nici s-
o bombardeze… Dar, cum lucrul acesta nu s-a întâmplat
încă, înseamnă că nici nu se va întâmpla şi mai înseamnă că
nu se ştie nimic despre Ker Karraje… Trebuie să recunoşti că
ipoteza asta este cea mai fericită pentru voi toţi.
— Într-adevăr, răspunde inginerul Serko, totuşi ce s-a
întâmplat, s-a întâmplat. Fie că se ştie sau nu ceva despre
noi, dacă vreo navă de război s-ar apropia la o distanţă de
patru sau cinci mile de insulă ar fi scufundată, înainte de a
ne fi putut bombarda.
— Bine, spun, dar după aceea?
— După aceea?… E probabil că alte nave nu vor mai risca
186
să se apropie de noi.
— Şi asta e bine! Dar navele astea ar putea să vă asedieze
dincolo de zona periculoasă şi, pe de altă parte, Ebba nu va
mai putea intra în porturile pe care le frecventa altă dată
contele d’Artigas… Atunci, cum veţi mai izbuti să vă
aprovizionaţi? Inginerul Serko tace.
Probabil că întrebarea asta şi-a pus-o şi el şi, fără îndoială,
n-a putut s-o rezolve. Cred că piraţii se gândesc să plece de
pe insulă… Totuşi, fiindcă nu vrea să se dea bătut, reia:
— Ne rămâne „remorcherul”, spune el, ceea ce nu va putea
face Ebba va face el…
— „Remorcherul”!… am strigat. Dacă secretele lui Ker
Karraje sunt cunoscute, e admisibil că existenta
submarinului contelui d’Artigas a rămas necunoscută?
Inginerul Serko îmi aruncă o privire bănuitoare:
— Domnule Simon Hart, spune el, am impresia că
deducţiile dumitale merg foarte departe.
— Deducţiile mele, domnule Serko?…
— Da… am impresia că vorbeşti despre lucrurile astea ca
un om care ştie mai mult decât ar trebui!…
Observaţia asta îmi taie tot avântul. E limpede că
argumentele mele riscă să-i dea de bănuit că am putut
contribui şi eu la desfăşurarea ultimelor evenimente. Ochii
inginerului Serko sunt pironiţi fără cruţare asupra mea, îmi
străpung craniul, îmi scotocesc creierul…
Totuşi, nu-mi pierd sângele rece şi-i răspund liniştit:
— Domnule Serko, atât meseria cât şi firea mea m-au
obişnuit să judec tot felul de probleme. Iată de ce ţi-am
comunicat rezultatul raţionamentelor mele, de care eşti liber
să ţii sau să nu ţii seamă.
Cu aceste cuvinte, ne despărţim. Dar fiindcă n-am păstrat
cuvenita rezervă, poate că i-am inspirat bănuieli, împotriva
cărora n-are să-mi mai fie lesne să reacţionez.
În rezumat, de pe urma acestei discuţii rămân cu
următoarea informaţie preţioasă: zona garantată de
Fulguratorul Roch este stabilită între patru şi cinci mile…
Poate că, în cursul viitoarei maree echinocţiale, aş putea
trimite o însemnare într-un alt butoiaş?… E drept că am de
187
aşteptat multe luni înainte ca deschiderea tunelului să fie
liberă în momentul refluxului!… Şi apoi, această notiţă va
ajunge şi ea la loc sigur, aşa cum s-a întâmplat cu prima din
ele?
Vremea rea continuă, viscolele sunt tot mai cumplite, aşa
cum se întâmplă iarna în zona Bermudelor. Oare o nouă
campanie împotriva insulei Back-Cup întârzie din cauza
timpului?… Totuşi, locotenentul Davon îmi declarase că,
dacă expediţia lui nu va avea succes, dacă submarinul nu se
va întoarce la Saint-Georges, se va relua, în alte condiţii,
încercarea de a extermina vizuina asta de piraţi. Mai devreme
sau mai târziu trebuie să se facă dreptate, mai devreme sau
mai târziu Back-Cup va fi cu desăvârşire distrus… Chiar
dacă eu nu voi mai supravieţui acestei distrugeri!…
Vai! De ce nu mă pot duce să respir, măcar o clipă, aerul
proaspăt de afară!… De ce nu mi-e îngăduit să arunc o
privire departe, în zare, în direcţia Bermudelor!… Viaţa mea
întreagă e concentrată acum în această dorinţă, dorinţa de a
străbate coridorul, de a ajunge pe coastă, de a mă ascunde
printre stânci… Şi cine ştie dacă n-aş zări eu primul fumul
unei escadre îndreptându-se spre insulă?…
Din nenorocire, proiectul acesta nu se poate realiza,
fiindcă zi şi noapte, la cele două extremităţi ale coridorului,
oamenii stau de gardă. Nimeni nu poate să pătrundă aici fără
autorizaţia inginerului Serko. Dacă aş încerca s-o fac, aş fi
ameninţat poate să-mi pierd libertatea de mişcare în
interiorul peşterii, ba poate chiar mai mult decât atât…
Într-adevăr, după ultima noastră convorbire, mi se pare că
inginerul Serko şi-a schimbat atitudinea faţă de mine.
Privirea lui, batjocoritoare până atunci, a devenit
neîncrezătoare, bănuitoare, inchizitorială şi la fel de aspră ca
privirea lui Ker Karraje.
17 noiembrie. În după-amiaza zilei de astăzi, la Bee-Hive s-
a produs o mare fierbere. Toată lumea se năpusteşte afară
din celule… Din toate părţile izbucnesc strigăte.
Sar din pat şi ies şi eu în grabă. Piraţii aleargă în direcţia
coridorului, la intrarea căruia se află Ker Karraje, inginerul
Serko, căpitanul Spade, şeful de echipaj Effrondat, mecanicul
188
Gibson şi malaezul care-l serveşte pe falsul conte.
Aflu fără întârziere că agitaţia asta a fost stârnită de
sentinelele care s-au întors, dând alarma.
Mai multe nave au fost semnalate spre nord-vest – sunt
nave de război, care se îndreaptă cu toată viteza în direcţia
noastră.
189
XVI
ÎNCĂ CÂTEVA ORE
190
În primul rând, Ker Karraje, inginerul Serko, căpitanul
Spade şi câţiva alţi confraţi ai lor s-au dus să-şi ocupe
posturile de observare la baza exterioară a insuliţei. Ce n-aş
da să pot merge după ei, să mă pot ghemui între stânci, ca să
observ vasele semnalate în larg…
O oră după aceea, toată lumea se întoarce la Bee-Hive,
afară de douăzeci de oameni care au rămas de veghe pe
coastă. Deoarece la această epocă zilele sunt foarte scurte,
până mâine dimineaţă nu se poate întâmpla nimic. O dată ce
nu-i vorba de o debarcare şi dată fiind puterea de apărare pe
care asediatorii presupun că o vor întâmpina la Back-Cup, e
inadmisibil ca ei să plănuiască un atac nocturn.
Până seara toată lumea a lucrat la instalarea dispozitivelor
de lansare în diferite puncte de pe litoral. Sunt vreo şase,
care au fost transportate prin coridor până la locurile
stabilite dinainte.
După asta, inginerul Serko se duce la Thomas Roch în
laborator. Vrea oare să-l informeze despre ce se întâmplă, să-
l anunţe că o escadră se apropie de Back-Cup, să-i spună că
Fulguratorul lui va fi folosit pentru apărarea insulei?
Sigur e că vreo cincizeci de proiectile, având fiecare o
încărcătură de câteva kilograme de explozibil şi de materie
fuzantă, care le asigură o traiectorie superioară oricărui alt
proiectil, sunt gata să-şi săvârşească opera de distrugere.
Cât despre lichidul focosului, Thomas Roch a fabricat o
cantitate care a umplut câteva eprubete şi – ştiu foarte bine
lucrul ăsta – nu va refuza să dea ajutor piraţilor lui Ker
Karraje.
În timp ce aceste pregătiri au loc, s-a lăsat noaptea. În
interiorul peşterii domneşte semi-obscuritatea, fiindcă n-au
fost aprinse decât lămpile de la Bee-Hive.
Mă întorc în celulă, fiindcă am grijă să mă arăt cât mai
puţin. Oare bănuielile pe care i le-am inspirat inginerului
Serko nu se vor trezi iar în clipa asta, când escadra se
apropie de Back-Cup?…
Dar navele zărite îşi vor continua drumul spre insulă? Nu
cumva vor trece în largul Bermudelor şi se vor face nevăzute
la orizont? Îndoiala asta mi-a încolţit o clipă în minte. Dar
191
nu… nu se poate!… De altfel, după relevmentele pe care le-a
făcut căpitanul Spade – l-am auzit spunând personal lucrul
ăsta – e sigur că navele au rămas în vederea insulei.
Cărei naţiuni îi aparţin ele? Oare, doritori să răzbune
distrugerea lui Sword, englezii şi-au asumat singuri sarcina
acestei expediţii? Nu cumva li s-au alăturat şi crucişătoarele
altor naţiuni? Habar n-am… Mi-e cu neputinţă să ştiu
ceva!… De altfel, ce importanţă are?… Un singur lucru e
necesar şi anume ca vizuina asta să fie distrusă, chiar dacă
ar trebui să rămân strivit sub ruinele ei, chiar dacă ar trebui
să dispar şi eu, cum au dispărut eroicul locotenent Davon şi
viteazul lui echipaj!
Pregătirile de apărare sunt continuate cu sânge rece şi
metodic, sub supravegherea inginerului Serko. E limpede că
piraţii îşi închipuie că-i vor distruge în numai câteva ore pe
asediatori, îndată ce aceştia vor pătrunde în zona
periculoasă. Încrederea lor în Fulguratorul Roch este
absolută!
Stăpâniţi de gândul sălbatic că navele n-au nicio putere
împotriva lor, nu se gândesc nici la greutăţi şi nici la
ameninţările viitorului.
După câte bănuiesc, dispozitivele de lansare trebuie să fi
fost instalate în partea de nord-vest a litoralului, cu
jgheaburile pregătite pentru lansarea proiectilelor în direcţia
nord, vest şi sud. În ce priveşte estul insulei, am mai spus că
e apărat de stâncile care se prelungesc în direcţia primelor
insule din grupul Bermudelor.
Pe la ora nouă, îndrăznesc să ies din celulă. Nimeni n-are
să-mi dea atenţie, s-ar putea să trec neobservat în mijlocul
întunericului. Ah! Dacă aş izbuti să pătrund în coridor, să
ajung până la litoral, sa mă ascund îndărătul unei stânci!…
Dacă aş putea să fiu acolo în zorii zilei!… Şi de ce n-aş reuşi
acum, când Ker Karraje, inginerul Serko, căpitanul Spade şi
piraţii şi-au ocupat posturile de pe litoral? În clipa asta,
malurile lagunei sunt pustii, dar intrarea coridorului e păzită
de malaezul contelui d’Artigas. Totuşi ies şi, fără să hotărăsc
ceva anume, mă îndrept spre laboratorul lui Thomas Roch.
Gândurile mele sunt concentrate asupra compatriotului meu.
192
Cu cât reflectez mai îndelung, cu atât sunt mai ispitit să cred
că nu ştie nimic despre prezenţa unei escadre în apele
insulei.
Fără îndoială că abia în ultimul moment inginerul Serko îl
va pune brusc în faţa actului de răzbunare pe care trebuie
să-l săvârşească!…
Atunci îmi vine deodată în minte gândul că ar trebui să-i
înfăţişez lui Thomas Roch răspunderea faptelor sale şi să-i
fac cunoscut în clipa asta supremă cine sunt oamenii care
vor să facă din el un complice al proiectelor lor criminale!
Da, am să încerc şi poate că, în străfundurile sufletului lui
răzvrătit împotriva nedreptăţii oamenilor, am să pot face să
vibreze o rămăşiţă de patriotism. Thomas Roch s-a închis în
laboratorul lui, unde trebuie să fie singur, căci nimeni n -a
fost admis vreodată înăuntru, când îşi pregăteşte substanţele
pentru focos.
Mă îndrept într-acolo şi, trecând în apropierea malului
lagunei, constat că submarinul e acostat ca de obicei de-a
lungul micului dig.
Când ajung în acest punct, mă gândesc că e mai prudent
să mă strecor printre primele rânduri de stâlpi, în aşa fel
încât să ajung lateral până la laborator, ceea ce îmi va
îngădui să văd dacă mai e cineva cu Thomas Roch.
Îndată ce mă aventurez sub bolţile acestea întunecate, în
faţa ochilor îmi apare o lumină puternică, licărind pe celălalt
mal al lagunei. Este lumina pe care o răspândeşte becul
laboratorului, care-şi proiectează razele printr-o fereastră
îngustă a faţadei.
În afară de locul acesta, malul de sud este întunecat în
timp ce, de cealaltă parte, Bee-Hive e luminat în parte, până
la peretele de nord. În deschiderea superioară a bolţii,
deasupra lagunei întunecate, strălucesc câteva stele
scânteietoare. Cerul e curat, furtuna s-a potolit, clocotul ei
nu mai pătrunde în interiorul lui Back-Cup.
Când ajung în apropierea laboratorului, mă târăsc de-a
lungul peretelui şi, după ce m-am înălţat până la geam, îl
zăresc pe Thomas Roch…
E singur. Capul lui, puternic luminat, se zăreşte pe trei
193
sferturi. Trăsăturile îi sunt obosite, creţurile frunţii mai
adânci, în schimb, expresia feţei denotă o linişte perfectă şi o
desăvârşită stăpânire de sine. Nu, ăsta nu mai e pacientul
din pavilionul 17, nebunul din Healthful-House! Mă întreb
chiar dacă nu cumva e complet vindecat şi dacă mai există
vreun motiv de teamă ca judecata lui să se piardă într-o
ultimă criză.
Thomas Roch a instalat chiar acum pe o masă de lucru
două eprubete de sticlă şi mai are una în mână. O ridică spre
lumina becului şi examinează limpezimea lichidului închis în
eprubetă.
Brusc îmi vine pofta să mă reped în laborator, să pun
mâna pe aceste tuburi şi să le sparg… Dar parcă Thomas
Roch nu va avea timp să fabrice altele? E mai bine să-mi
menţin planul iniţial.
Împing uşa, intru şi-i spun:
— Thomas Roch?
Nu m-a văzut şi nu m-a auzit.
— Thomas Roch?… repet eu.
Ridică uşor capul, se întoarce şi mă priveşte.
— Aha! dumneata eşti, Simon Hart! răspunde el, pe un ton
calm, aş putea spune chiar nepăsător.
Îmi cunoaşte numele adevărat. Inginerul Serko a vrut să-l
informeze că nu gardianul Gaydon, ci Simon Hart era
supraveghetorul lui la Healthful-House.
— Ştiai?… spun eu.
— Da, aşa cum ştiu în ce scop îţi îndeplineai însărcinarea
pe lângă mine! Da, ai sperat că vei putea surprinde o taină,
pentru care nu mi se dădea preţul cuvenit.
Thomas Roch ştie totul, poate că e preferabil să fie aşa, dat
fiind ce vreau eu să-i spun.
— Ei bine, n-ai izbutit, Simon Hart. Cât despre asta,
adaugă el, clătinând tubul de sticlă din mână, nimeni n -a
izbutit încă… şi nici n-are să izbutească să afle!
Prin urmare, aşa cum îmi închipuiam, Thomas Roch n-a
dezvăluit secretul compoziţiei focosului! Îl privesc drept în
ochi şi răspund:
— Cine sunt eu ştii, Thomas Roch, dar ştii şi unde te afli?
194
— Mă aflu la mine acasă! strigă el.
Da! Ker Karraje l-a convins de lucrul ăsta!…
La Back-Cup, inventatorul se crede la el acasă… Bogăţiile
îngrămădite în peştera asta sunt ale lui… Dacă cineva atacă
insula, o face cu intenţia să-l jefuiască… Înseamnă că el
trebuie s-o apere şi că are dreptul s-o facă.
— Thomas Roch, am reluat eu, ascultă-mă…
— Ce vrei să-mi spui, Simon Hart?
— Peştera asta, în care am fost aduşi amândoi, e locuită de
o bandă de piraţi…
Thomas Roch nu mă lasă să-mi isprăvesc fraza – nici nu
ştiu măcar dacă m-a înţeles – şi strigă cu violenţă:
— Îţi spun încă o dată că toate comorile îngrămădite aici
sunt preţul invenţiei mele… Toate-mi aparţin… mi s-a plătit
cât am cerut pentru Fulguratorul Roch… Mi s-a plătit ceea ce
mi se refuzase pretutindeni… până şi în patria mea… care e
şi patria dumitale… şi nu vreau să mă las jefuit!
Ce să-i răspund la aceste afirmaţii nebuneşti? Totuşi,
continui şi-i spun:
— Thomas Roch, îţi aminteşti de Healthful-House?
— De Healthful-House?… Unde am fost închis, după ce
paznicul Gaydon căpătase sarcina să-mi pândească fiecare
vorbuliţă? Să-mi fure secretul?…
— Niciodată nu m-am gândit să te lipsesc de beneficiul
acestui secret, Thomas Roch. Niciodată n-aş fi primit o astfel
de sarcină… Dar erai bolnav, judecata dumitale fusese
atinsă… Nu trebuia ca o asemenea invenţie să se piardă…
Da… Dacă mi-ai fi dezvăluit acest secret în cursul unei crize,
te-ai fi bucurat de toate avantajele şi de toată gloria pe care
ţi-ar fi adus-o!
— Într-adevăr, Simon Hart? răspunde Thomas Roch pe un
ton dispreţuitor. Glorie, beneficii… Îmi spui cam târziu lucrul
ăsta!… Uiţi că am fost azvârlit în fundul unei celule, sub
pretext că aş fi nebun… Da! pretext, căci judecata nu m-a
părăsit niciodată, nici măcar un singur ceas; vezi foarte bine
că e aşa, după câte am făcut de când mi-am recăpătat
libertatea…
— Libertatea! Crezi că eşti liber, Thomas Roch?… Dar între
195
pereţii acestei peşteri eşti mai puţin liber decât ai fost
vreodată între zidurile lui Healthful-House!
— Un om care se află în casa lui, răspunde Thomas Roch
şi glasul lui începe să crească mânios, pleacă cum pofteşte şi
când pofteşte! Mie mi-ar fi de-ajuns să rostesc un singur
cuvânt ca toate uşile să se deschidă în faţa mea! Locuinţa
asta îmi aparţine! Contele d’Artigas mi-a dat-o în stăpânire
împreună cu tot ce se află în ea! Vai de cei care o vor ataca!
Am cu ce să-i distrug, Simon Hart!
Spunând asta, inventatorul clatină cu însufleţire eprubeta
pe care o ţine în mână. Atunci îi strig:
— Contele d’Artigas te-a înşelat, Thomas Roch aşa cum i-a
înşelat pe mulţi alţii! Sub numele lui se ascunde un
răufăcător de temut, care a pustiit mările Pacificului şi ale
Atlanticului! E un pirat împovărat de crime… Este ticălosul
Ker Karraje.
— Ker Karraje! repetă Thomas Roch.
Şi mă întreb dacă numele ăsta nu-i face oarecare impresie,
mă întreb dacă nu-şi aminteşte cumva cine a fost omul care-l
poartă. În orice caz, îmi dau seama că această impresie
dispare aproape numaidecât.
— Nu-l cunosc pe acest Ker Karraje, spune Thomas Roch,
întinzând mâna spre uşă ca să mă poftească afară. Nu-l
cunosc decât pe contele d’Artigas.
— Thomas Roch, am reluat eu într-un ultim efort, contele
d’Artigas şi Ker Karraje sunt una şi aceeaşi persoană. Omul
acesta ţi-a cumpărat secretul ca să se asigure că toate
crimele sale vor rămâne nepedepsite şi că va putea face noi
crime. Da… şefu acestor piraţi, Ker Karraje.
— Piraţi, strigă Thomas Roch, a cărui enervare creşte pe
măsură ce se simte tot mai strâns cu uşa, piraţi sunt acei
care ar îndrăzni să mă ameninţe în ascunzătoarea asta. Piraţi
sunt cei care au încercat lucrul ăsta cu Sword… Căci Serko
mi-a spus totul… Au vrut să-mi fure aici, la mine acasă, ceea
ce-mi aparţine, ceea ce constituie preţul cuvenit pentru
descoperirea mea.
— Nu, Thomas Roch, cei care te-au închis în peştera asta
din Back-Cup îţi vor exploata geniul ca să se apere şi se vor
196
descotorosi de dumneata, în clipa în care vor fi pe deplin
stăpâni pe secretele dumitale!
Aici Thomas Roch mă întrerupe… Am impresia că nu mai
aude nimic din ce-i spun… Că-şi urmăreşte propriile gânduri
şi nu pe ale mele, gândul obsedant al răzbunării, alimentat
cu îndemânare de inginerul Serko, gând în care s-a
concentrat toată ura lui.
— Piraţi sunt oamenii care m-au respins fără să vrea să
mă asculte, spune el, care m-au împroşcat cu nedreptăţi,
care m-au strivit sub dispreţul şi refuzul lor, care m-au
fugărit din ţară în ţară, deşi le ofeream superioritatea,
invincibilitatea, puterea deplină!
Da! Iată veşnica poveste a inventatorului căruia nimeni nu
vrea să-i dea ascultare, căruia indiferenţii sau invidioşii nu-i
oferă posibilităţile de a-şi experimenta invenţia şi nu-i dau
nici preţul pe care-l cere… Cunosc povestea asta… Şi mai
ştiu şi câte pagini pline de exagerări s-au scris în acest
domeniu…
La drept vorbind, nu e momentul cel mai potrivit să discut
cu Thomas Roch. Înţeleg doar că argumentele mele nu mai
găsesc niciun răsunet în sufletul său răscolit, în sufletul ăsta
în care deziluziile au aţâţat atâta ură, în fiinţa acestui
nenorocit, victimă a lui Ker Karraje şi a complicilor lui!…
Când i-am dezvăluit adevăratul nume al contelui d’Artigas,
când i-am vorbit despre banda asta şi despre şeful ei, am
nădăjduit să-l smulg de sub influenţa lor şi să-i arăt scopul
criminal spre care era împins… Dar m-am înşelat!… Nu mă
crede!… Şi apoi, d’Artigas sau Ker Karraje – ce importanţă
are asta pentru el? Oare el, Thomas Roch, nu-i stăpân la
Back-Cup? Nu el e stăpân peste bogăţiile îngrămădite în
peşteră, după douăzeci de ani de omoruri şi de jafuri?
Sunt dezarmat în faţa unei asemenea degenerescenţe
morale şi nu mai ştiu ce coardă a acestui spirit zdrobit aş
putea face să vibreze, cum să trezesc sufletul acesta
inconştient de responsabilitatea actelor lui; încet, încet, mă
retrag spre uşa laboratorului… nu-mi mai rămâne decât să
mă retrag… Ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla, n-
a fost în puterea mea să împiedic deznodământul cumplit de
197
care nu ne mai despart decât câteva ore.
De altfel, Thomas Roch nici nu mă vede măcar… Am
impresia că a uitat complet de prezenţa mea, cum a uitat tot
ce ne-am spus mai adineauri. Şi-a reluat îndeletnicirile, fără
să observe că nu e singur.
Nu mai există decât o singură cale pentru a preveni o
catastrofă iminentă! Să mă reped asupra lui Roch, să-l pun
în afara oricărei posibilităţi de a face rău, să-l lovesc, să-l
omor… Da! Să-l omor!… E dreptul meu… E datoria mea…
Nu am arme, dar pe masa asta zăresc nişte unelte… nişte
foarfeci, un ciocan… Cine mă împiedică să fărâm capul
inventatorului… După moartea lui, am să sparg eprubetele şi
invenţia va muri o dată cu el!… Vasele vor putea să se
apropie, să-şi debarce oamenii pe Back-Cup şi să distrugă
insula cu lovituri de tun!… Ker Karraje şi complicii lui vor fi
distruşi până la unul… Mai pot oare să şovăi în faţa unui
omor, care va însemna pedeapsa unui număr atât de mare de
crime?
Fac un pas spre masă… Pe ea sunt nişte foarfece de oţel…
Vreau să pun mâna pe ele… Thomas Roch se întoarce.
E prea târziu să-l mai lovesc… Ar trebui să mă lupt cu el şi
o luptă înseamnă zgomot… Strigătele noastre ar fi auzite…
Mai sunt câţiva piraţi prin apropiere… Aud chiar paşi, sub
care scârţâie nisipul de pe ţărm… Nu-mi rămâne decât timp
să fug, dacă nu vreau să fiu surprins…
Totuşi, pentru ultima oară, încerc să trezesc în inima lui
sentimentul dragostei de ţară şi-i spun:
— Thomas Roch, se apropie nişte nave de război care vor
să distrugă vizuina asta. Poate că unul din ele navighează
sub pavilion francez…
Thomas Roch mă priveşte… Nu ştia că Back-Cup va fi
atacat, eu sunt primul de la care află acest lucru. Cutele
frunţii lui se adâncesc şi mai mult, privirea aruncă scântei.
— Thomas Roch, ai să îndrăzneşti să tragi asupra
pavilionului ţării dumitale… asupra pavilionului tricolor?
Thomas Roch ridică capul, îl scutură nervos şi face un gest
dispreţuitor.
— Cum?… E patria dumitale!…
198
— Nu mai am patrie, Simon Hart! strigă el. Un inventator
respins nu mai are patrie! Ţara lui e locul care i-a oferit azil!
Dacă cineva vrea să pună mâna pe bunul meu, am să-l
apăr… Vai… Vai de cei care vor îndrăzni să mă atace!…
Apoi, năpustindu-se spre uşa laboratorului, Thomas Roch
o deschide cu violenţă:
— Ieşi… ieşi afară!… repetă el cu o voce atât de puternică,
încât poate fi auzită până pe malurile lui Bee-Hive.
Nu-mi mai rămâne o clipă de pierdut şi o iau la goană.
199
XVII
UNUL CONTRA CINCI
200
M-am pomenit în vecinătatea lui Bee-Hive, chiar în faţa
celulei unde nu pot spera să găsesc nici linişte, nici somn. Să
dorm când sunt pradă unei surescitări atât de mari?… Să
dorm, în clipa în care am ajuns în momentul
deznodământului unei situaţii care ameninţa să dureze ani
de zile?…
Dar în ce mă priveşte, care va fi acest deznodământ?… Ce
trebuie să aştept de la atacul ce se pregăteşte împotriva
insulei, atac a cărui izbândă n-am izbutit s-o asigur, fiindcă
nu l-am pus pe Thomas Roch în imposibilitatea de a face
rău? Armele lui sunt gata să se avânte în clipa când navele
de război vor pătrunde în zona primejdioasă şi, chiar fără să
fi fost atinse, ele vor fi distruse…
În orice caz, sunt osândit să petrec în fundul celulei mele
ultimele ore ale acestei nopţi. A sosit clipa să intru în ea. În
zori, îmi voi da seama ce-mi rămâne de făcut. Parcă ştiu
măcar dacă în chiar noaptea asta stâncile din Back-Cup nu
vor fi zguduite de bubuituri, bubuituri produse de
Fulguratorul Roch, care vor trăsni navele, mai înainte ca ele
să fi putut ancora de-a curmezişul insulei?
În clipa aceea, arunc o ultimă privire în jurul lui Bee-Hive.
De partea cealaltă, străluceşte o lumină… O singură
lumină… E fereastra laboratorului, a cărei licărire tremură pe
apele lagunei. Malurile sunt pustii, pe dig nu-i nimeni. Mă
gândesc că Bee-Hive trebuie să fie pustiu în clipa asta, că
piraţii s-or fi dus să-şi ocupe poziţiile de luptă…
Atunci, cuprins de un impuls irezistibil, în loc să mă întorc
în celulă, încep să mă strecor de-a lungul zidului, ascultând,
pândind, gata să mă ghemuiesc în prima crăpătură dintre
stânci, dacă aş auzi zgomot de paşi sau de glasuri.
În felul acesta, mă pomenesc în faţa deschiderii
coridorului.
Dumnezeule atotputernic! Nicio sentinelă nu păzeşte locul
ăsta… Trecerea e liberă…
Fără să mai pierd timp să judec, mă năpustesc prin maţul
ăsta întunecos, bâjbâind de-a lungul pereţilor. În curând un
aer mai rece mă loveşte în faţă, un aer salin, aerul mării, pe
care nu l-am mai respirat de cinci luni îndelungate… Un aer
201
dătător de viaţă, pe care-l trag cu putere în piept. Cealaltă
ieşire a coridorului se profilează pe un cer presărat de stele.
Nicio umbră nu-l astupă… Poate că voi izbuti să ies din
Back-Cup…
Mă trântesc la pământ şi mă târăsc încet pe burtă, fără să
fac niciun zgomot. Ajung în dreptul deschiderii, pe care o
depăşesc cu capul şi privesc în jurul meu…
Nimeni… nimeni!
Strecurându-mă la baza insulei, înspre est, spre punctul
care, graţie recifurilor, este de neatins şi care, probabil, nu e
supravegheat, ajung până la o scobitură îngustă, la o
depărtare de aproximativ două sute de metri de locul unde
vârful ascuţit al litoralului se îndreaptă spre nord-vest.
În sfârşit… am ieşit din peşteră! Asta nu înseamnă că sunt
liber, înseamnă doar un început de libertate. În punctul acela
al litoralului se profilează siluetele câtorva sentinele
nemişcate, care ar putea fi confundate cu stâncile. Cerul e
curat şi constelaţiile au strălucirea intensă din nopţile reci de
iarnă.
La orizont, spre nord-vest, luminile de poziţie ale navelor
par o linie incandescentă. După formele diferite pe care le iau
petele albe spre răsărit îmi fac socoteala că trebuie să fie
aproximativ ora cinci dimineaţa.
18 noiembrie. Lumina este acum destul de mare ca să-mi
pot completa notele, povestind în amănunte vizita mea la
laboratorul lui Thomas Roch. Poate că sunt ultimele rânduri
pe care le mai scrie mâna mea.
Încep să scriu şi, pe măsură ce se vor produce incidentele
din timpul atacului, le voi hărăzi în acest carnet.
Aburul uşor şi umed care se lasă deasupra mării nu
întârzie să se împrăştie în suflarea brizei. În sfârşit, pot să
deosebesc navele semnalate… În număr de cinci, ele sunt
înşirate una după alta, la o distanţă de vreo şase mile de noi,
prin urmare în afara bătăii proiectilelor lui Roch.
Iată deci că una din temerile mele e împrăştiată – şi anume
teama că navele acestea, după ce ar fi trecut în largul
arhipelagului Bermudelor, şi-ar fi continuat drumul în
direcţia Antilelor şi a Mexicului… Nu! Sunt acolo, staţionează
202
şi aşteaptă să se facă ziuă, ca să atace insula…
În clipa aceea, o oarecare forfotă se trezeşte pe litoral. Vreo
trei-patru piraţi răsar printre ultimele stânci. Sentinelele
postate în promontoriul litoralului se dau îndărăt. Toată
banda s-a adunat, nimeni nu lipseşte.
Oamenii lui Ker Karraje n-au încercat să se ascundă în
interiorul peşterii, fiindcă ştiu prea bine că navele nu se pot
apropia destul de mult ca să lovească insula cu proiectilele
tunurilor lor de mare calibru.
Din adâncul crăpăturii, în care m-am cufundat până la
gât, nu risc să fiu descoperit şi e puţin probabil că piraţii s-ar
îndrepta spre mine. Totuşi s-ar putea ivi o împrejurare
nefericită şi anume e posibil ca inginerul Serko sau altcineva
să vrea să se asigure că sunt în celulă şi, la nevoie, să mă
încuie acolo… Dar, la drept vorbind, de ce s-ar teme de mine?
La ora şapte şi douăzeci şi cinci, Ker Karraje, inginerul
Serko şi căpitanul Spade se îndreaptă spre vârful
promontoriului, de unde examinează orizontul în direcţia
nord-vest. Îndărătul lor sunt instalate cele şase lansatoare,
ale căror mici jgheaburi sprijină armele autopropulsate. Din
acest punct vor pleca, după ce focosul le va aprinde şi vor
descrie o lungă traiectorie, până în zona în care vor exploda,
zguduind atmosfera din jur.
E ora şapte treizeci şi cinci, câteva dâre de fum se
desfăşoară deasupra navelor, care vor porni şi vor intra astfel
în bătaia Fulguratoarelor de pe Back-Cup.
Hoarda de bandiţi izbucneşte în strigăte oribile de bucurie,
o adevărată salvă de urale sau, mai bine zis, de urlete,
asemenea celor pe care le-ar scoate nişte fiare sălbatice.
În clipa aceea, inginerul Serko se depărtează de Ker
Karraje, pe care-l lasă în tovărăşia căpitanului Spade şi se
îndreaptă spre deschiderea coridorului, pătrunzând în
peşteră, unde, bineînţeles, se duce să-l caute pe Thomas
Roch.
Când Ker Karraje îi va porunci să-şi trimită proiectilele
împotriva acestor nave, oare îşi va aminti Thomas Roch de ce
i-am spus? Nu va vedea cât de cumplită e crima lui? Va
refuza să asculte?… Nu… Din nefericire sunt foarte sigur că
203
nu va fi aşa! Şi de ce-aş mai păstra vreo iluzie în acest
sens?… Inventatorul nu se simte oare la el acasă? Mi-a
repetat lucrul ăsta… Aşa crede el… Dacă cineva îl atacă, se
va apăra!
Între timp, cele cinci nave se îndreaptă cu viteză mică spre
promontoriul insulei. Poate că la bordul lor se ştie că Thomas
Roch nu a dezvăluit încă ultimul lui secret piraţilor din Back-
Cup. De fapt, asta era situaţia, în ziua când am aruncat
butoiaşul în apele lagunei. Dar dacă comandanţii navelor au
de gând să execute o debarcare pe insulă, dacă se încumetă
să intre în zona periculoasă, a cărei lăţime ajunge la o milă,
nu se vor mai alege curând din ele decât nişte rămăşiţe fără
formă pe suprafaţa apei!
Iată-l pe Thomas Roch, însoţit de inginerul Serko. Au ieşit
din coridor şi pornesc amândoi spre dispozitivul de lansare,
îndreptat în direcţia navei din fruntea coloanei.
Ker Karraje şi căpitanul Spade îi aşteaptă aici.
După cât pot să-mi dau seama, Thomas Roch e liniştit.
Ştie ce are de făcut. Nicio şovăire nu va tulbura inima acestui
nenorocit care şi-a pierdut minţile de ură.
În mâna lui străluceşte una din eprubetele acelea de sticlă,
în care se află lichidul focosului.
Privirile lui se îndreaptă atunci către vasul cel mai
apropiat, care se găseşte la o distanţă de aproximativ cinci
mile.
E un crucişător de dimensiune medie, cel mult două mii
cinci sute de tone. Pavilionul lui nu e ridicat, dar după formă
nu mi se pare că ar aparţine unei naţiuni prea simpatice
unui francez. Navele celelalte au rămas în urmă.
Primul crucişător are misiunea să deschidă focul împotriva
insulei.
Foarte bine, să tragă deci, dacă piraţii îl lasă să se apropie
şi, când va fi la distanţa cuvenită, să dea domnul ca primul
proiectil să-l lovească pe Thomas Roch!…
În timp ce inginerul Serko controlează cu precizie mersul
crucişătorului, Thomas Roch se instalează în faţa
dispozitivului de lansare. Acolo se află trei arme încărcate cu
explozibil, cărora materia fuzantă trebuie să le asigure o
204
205
traiectorie lungă. Nu e nevoie să le imprime totodată o
mişcare giratorie, aşa cum procedase inventatorul Turpin
pentru proiectilele lui giroscopice.
De altfel, e destul să explodeze la câteva sute de metri
distanţă de vas pentru ca să-l distrugă numaidecât.
A sosit momentul.
— Thomas Roch! strigă inginerul Serko.
Îi arată cu degetul crucişătorul, care se îndreaptă încet
spre promontoriul de nord-vest şi a ajuns la o distanţă între
patru şi cinci mile.
Thomas Roch face un semn afirmativ şi dă a înţelege cu un
gest că vrea să rămână singur în faţa lansatorului.
Ker Karraje, căpitanul Spade şi ceilalţi piraţi se dau
îndărăt cu vreo cincizeci de paşi.
Atunci Thomas Roch scoate dopul eprubetei, pe care o ţine
cu mâna dreaptă şi varsă pe rând în cele trei aparate, printr-
o deschidere practicată în tija lor, câteva picături din lichidul
care se amestecă cu materia fuzantă…
Trec patruzeci şi cinci de secunde – timpul necesar pentru
producerea combinaţiei – patruzeci şi cinci de secunde în
care am impresia că inima mea a încetat să bată.
O şuierătură îngrozitoare sfâşie aerul şi cele trei proiectile,
după ce au descris o curbă prelungă, la o sută de metri
înălţime, depăşesc crucişătorul…
Nu l-au atins oare?… Primejdia s-a îndepărtat?…
Nu! Asemenea proiectilului discoidal al maiorului de
artilerie Chapel, armele acestea fac cale întoarsă ca un
boomerang australian.
Aproape numaidecât, tot spaţiul este zguduit cu o violenţă
ce se poate compara cu forţa exploziei unei pulberării de
melinită sau de dinamită. Straturile inferioare ale atmosferei
sunt împinse până spre insula noastră, care se cutremură
din temelii…
Mă uit…
Crucişătorul a dispărut, dezmembrat, spintecat,
scufundat. Efectul exploziei se aseamănă cu acela produs de
obuzul Zalinski, dar e însutit de puterea infinită a
Fulguratorului Roch.
206
Dacă aţi şti ce strigăte scot bandiţii ăştia, repezindu-se
spre promontoriul insulei! Ker Karraje, inginerul Serko şi
căpitanul Spade au rămas nemişcaţi şi abia le vine să creadă
ce-au văzut cu propriii lor ochi!
Cât despre Thomas Roch, a rămas locului, cu braţele
încrucişate, cu privirea strălucitoare, cu faţa radiind de
bucurie.
Deşi mi-e groază de el, înţeleg triumful acesta al
inventatorului, a cărui ură e dublată acum de sentimentul
unei răzbunări satisfăcute.
Şi dacă celelalte nave se apropie, vor păţi ceea ce a păţit şi
primul crucişător. E limpede că vor fi distruse, în acelaşi fel;
nimic nu le poate scăpa de această soartă!… Ei bine! Deşi
ultima mea speranţă va dispare o dată cu ele, e mai bine s-o
ia la fugă, să se întoarcă în larg, să renunţe la acest atac
inutil!… Toate naţiunile trebuie să cadă de acord şi să
procedeze altfel, dacă vor să distrugă insula! Back-Cup va fi
înconjurată de o centură de nave, pe care piraţii n-o vor
putea străbate şi vor muri de foame în ascunzătoarea lor, aşa
cum mor animalele sălbatice în vizuini!…
Dar – ştiu lucrul acesta – unor nave de război nu li se
poate cere să dea înapoi, chiar dacă ar şti că pieirea lor e
sigură. Ele nu vor şovăi să intre în luptă unele după altele,
chiar dacă urmează să fie înghiţite de adâncurile oceanului!
Într-adevăr, iată că de la un bord la celălalt se schimbă un
mare număr de semnale. Aproape numaidecât după asta,
orizontul se întunecă de un fum des, împins de vântul de
nord-vest şi cele patru nave se pun în mişcare.
Una din ele le-o ia înainte, cu viteză mai mare, grăbindu-se
să ajungă destul de aproape ca să poată trage cu tunurile de
calibru mare…
Cu orice risc, ies din gura în care sunt ascuns… privesc cu
ochii învăpăiaţi şi aştept, fără s-o pot împiedica, a doua
catastrofă…
Nava creşte văzând cu ochii, e un crucişător al cărui tonaj
e aproape egal cu al celui scufundat. Niciun pavilion nu
pluteşte deasupra lui şi nu-mi pot da seama de ce
naţionalitate e. E limpede că forţează focurile la căldări, ca să
207
treacă de zona periculoasă, mai înainte ca o nouă serie de
proiectile să-şi ia zborul. Dar cum să scape de puterea lor
distrugătoare, doar îl pot ataca pe la spate?
Thomas Roch s-a instalat în faţa celui de-al doilea
lansator, în clipa când nava a trecut pe suprafaţa prăpastiei
în adâncul căreia se va cufunda la rândul ei, ca şi cealaltă…
Nimic nu tulbură liniştea văzduhului, deşi din larg sosesc
câteva adieri.
Deodată, pe bordul crucişătorului, începe să bată toba… O
goarnă se aude. Glasul ei de aramă ajunge până la mine…
Am recunoscut goarna asta… E o goarnă franceză…
Dumnezeule mare!… Nava care a luat-o acum înaintea
celorlalte şi pe care un inventator francez se pregăteşte s-o
distrugă este o navă a patriei mele!…
Nu!… Asta nu se va întâmpla… Am să mă năpustesc
asupra lui Thomas Roch… Am să-i strig că vasul ăsta e
francez. Roch nu l-a recunoscut… dar are să-l recunoască…
În clipa asta, la un semn al inginerului Serko, Thomas Roch
ridică mâna în care ţine eprubeta…
Atunci sunetul goarnei devine mai puternic. Este salutul în
faţa steagului… Un pavilion se desfăşoară în adierea brizei…
E tricolorul, pe cer se profilează luminos albastrul, albul şi
roşul lui.
Dar ce se întâmplă? Am înţeles!… În faţa steagului ţării
sale, Thomas Roch arată ca fascinat!… Braţul lui coboară
treptat, pe măsură ce pavilionul urcă încet! Apoi face câţiva
paşi înapoi… şi-şi acoperă ochii cu mâna, ca şi cum ar vrea
să-şi ferească privirea de faldurile pânzei în trei culori…
Cerule atotputernic! Va să zică în inima asta rănită nu s-a
stins încă orice sentiment patriotic, căci, iată, ea bate încă în
faţa steagului ţării sale!
Emoţia mea nu e mai mică decât a lui! Cu riscul de a fi
observat – dar ce-mi mai pasă acum de asta? — mă târăsc
de-a lungul stâncilor… Trebuie să ajung acolo ca să-l sprijin
pe Thomas Roch şi să-l împiedic să-şi piardă puterile! Chiar
dacă ar trebui să plătesc cu viaţa acest act, vreau, pentru
ultima oară, să mă adresez lui, în numele patriei! Vreau să-i
strig:
208
„Francezule! Pe vasul acesta e arborat steagul tricolor!
Francezule, o părticică din Franţa se apropie de tine!
Francezule… vei fi atât de nelegiuit ca să loveşti în el?”
Dar nu mai e nevoie de intervenţia mea… Thomas Roch n-
a căzut pradă uneia din acele crize care-l trânteau altădată la
pământ… E stăpân pe el însuşi… Când s-a văzut în faţa
steagului, a înţeles şi s-a dat înapoi… Câţiva piraţi se apropie
ca să-l împingă iar spre lansator… Dar el îi respinge şi se
zbate…
Ker Karraje şi inginerul Serko se reped asupra lui, îi arată
nava care înaintează repede, îi poruncesc să lanseze
proiectilele… Thomas Roch se împotriveşte, în culmea furiei,
căpitanul Spade şi ceilalţi piraţi îl ameninţă, îl insultă, îl
lovesc, încearcă să-i smulgă eprubeta din mână…
Dar Thomas Roch aruncă eprubeta la pământ şi o striveşte
sub călcâi…
Cât de mare e spaima care pune stăpânire în clipa aceea
pe toţi ticăloşii ăştia!… Crucişătorul a depăşit zona
periculoasă şi acum ei nu mai pot răspunde proiectilelor,
care încep să cadă pe insulă, sfârtecându-i stâncile…
Dar unde-i acum Thomas Roch?… A fost atins de vreun
proiectil?… Nu… Îl mai zăresc o dată, în clipa în care se
năpusteşte prin coridor…
Ker Karraje, inginerul Serko şi ceilalţi îl urmează, ca să-şi
caute un adăpost în interiorul peşterii.
Eu însă, cu riscul de a fi ucis chiar pe locul ăsta, nu
accept cu niciun preţ să mă întorc în peşteră! Vreau să-mi
fac ultimele însemnări şi, când marinarii francezi vor debarca
în promontoriul insulei, voi…
Sfârşitul însemnărilor inginerului Simon Hart.
209
XVIII
LA BORDUL LUI TONNANT
210
înainte de a fi izbutit să-şi fabrice armele. După răpirea
inventatorului francez – şi totodată a inginerului Simon Hart
– Thomas Roch trebuia să fie predat autorităţilor din
Bermude. După îndeplinirea acestei misiuni, nimeni n-ar mai
fi avut a se teme de Fulguratorul Roch şi insula Back-Cup
putea fi abordată.
Dar după câteva zile, cum submarinul nu se întorcea,
toată lumea înţelese că trebuie să-l considere dispărut.
Atunci autorităţile hotărâră să pornească o nouă expediţie, în
alte condiţii, de ofensivă.
Într-adevăr, trebuia să se ţină seamă că, din ziua în care
nota lui Simon Hart fusese încredinţată butoiaşului,
trecuseră vreo opt săptămâni. Poate că în momentul de faţă,
toate secretele lui Thomas Roch se aflau în posesia lui Ker
Karraje.
În urma unei învoieli, încheiată între toate puterile
maritime, se hotărî trimiterea unui convoi de cinci vase de
război în direcţia Bermudelor. Deoarece în interiorul
masivului insulei Back-Cup exista o peşteră vastă, se va
încerca dărâmarea zidurilor ei – aşa cum s-ar fi procedat cu
zidurile unui bastion – prin bombardarea ei cu puternicele
mijloace ale artileriei moderne.
Escadra se întruni la intrarea golfului Chesapeake, în
statul Virginia, şi se îndreptă către arhipelag, în largul căruia
sosi în seara zilei de 17 noiembrie.
A doua zi dimineaţă, nava care trebuia să pornească prima
la atac se puse în mişcare. Se afla la o depărtare de patru
mile şi jumătate de insulă, când trei proiectile o depăşiră,
apoi făcură cale întoarsă, o luară de-a curmezişul, făcură
explozie la o distanţă de cincizeci de metri de bordul ei şi o
scufundă în câteva secunde.
Efectul exploziei, care se datora unei zguduiri formidabile a
straturilor atmosferei, unei clătinări a văzduhului, întrecea
tot ce putuseră produce până atunci ultimele explozibile şi fu
instantaneu.
Cele patru nave rămase în urmă îi simţiră forţa grozavă,
izbite şi ele chiar la distanţa la care se aflau.
Din această, catastrofă neaşteptată era cazul să se tragă
211
două concluzii:
I. Piratul Ker Karraje era stăpân pe Fulguratorul Roch.
II. Noua armă avea într-adevăr puterea distrugătoare pe
care i-o atribuia inventatorul ei.
După dispariţia crucişătorului de avangardă, celelalte nave
trimiseră câteva bărci să culeagă pe supravieţuitorii
dezastrului, agăţaţi de epave.
Apoi navele schimbară o serie de semnale între ele şi se
năpustiră asupra insulei Back-Cup.
Cel mai rapid dintre ele, vasul francez de război Tonnant,
porni în fruntea lor, în timp ce celelalte făceau viteză ca să-l
ajungă.
Tonnant pătrunse pe o distanţă de o jumătate de milă în
zona care fusese răscolită de explozie, cu riscul de a fi distrus
de alte proiectile. În clipa în care evolua ca să-şi instaleze
tunurile mari, arboră tricolorul.
Din înaltul pasarelelor, ofiţerii puteau zări banda lui Ker
Karraje, împrăştiată pe ţărmul stâncos al insulei.
Prilejul de a-i zdrobi pe aceşti răufăcători, înainte de a le fi
putut distruge refugiul cu lovituri de tun, era foarte prielnic.
În acest scop, Tonnant îşi trase primele salve, care avură
drept efect fuga dezordonată a piraţilor spre interiorul
insulei…
Câteva minute mai târziu, tot văzduhul fu zguduit de un
cutremur atât de puternic, încât s-ar fi zis că întreaga boltă
cerească se va prăbuşi în abisurile Atlanticului.
În locul insulei nu se mai vedea decât o grămadă de stânci
fumegânde, răsturnate unele peste altele, ca pietrele unei
avalanşe. În locul „ceştii răsturnate”, insula arăta acum ca o
ceaşcă spartă!… În locul lui Back-Cup rămăsese o
îngrămădire de stânci, pe care spumegau apele mării,
ridicate de explozie, ca un uriaş val de maree!…
Ce provocase această explozie?… Fusese produsă în mod
voluntar de piraţii care-şi dădeau seama că orice apărare era
cu neputinţă?…
Tonnant fusese doar uşor atins de sfărâmăturile insulei.
Comandantul lui ordonă să se lase la apă toate bărcile, care
se îndreptară spre rămăşiţele insulei Back-Cup.
212
După ce debarcară sub comanda ofiţerilor lor, marinarii
explorară aceste rămăşiţe, care se confundau cu bancul
stâncos din direcţia Bermudelor.
Ici-colo culeseră câteva cadavre îngrozitor de mutilate,
membre împrăştiate, un adevărat noroi însângerat de carne
de om… Din peşteră nu mai rămăsese nicio urmă, totul
fusese îngropat sub ruine.
Un singur trup rămăsese neatins în partea de nord-est a
recifului. Deşi omul acesta abia mai respira, rămânea
speranţa că va putea fi readus la viaţă. Întins pe o parte,
mâna îi era crispată pe un carnet de însemnări, pe care se
putea citi un ultim rând, rămas neisprăvit…
Era inginerul francez Simon Hart, care fu transportat pe
bordul vasului Tonnant. În ciuda îngrijirilor ce i se dădură,
nu-şi reveni prea curând în simţiri.
Totuşi, citindu-i-se însemnările, redactate până în clipa în
care avusese loc explozia în peşteră, s-a putut reconstitui o
parte din evenimentele petrecute în ultimele ore pe Back-
Cup.
De altfel, Simon Hart supravieţui totuşi acestei catastrofe,
singur dintre toţi cei ce fuseseră, pe bună dreptate, victimele
ei. De îndată ce fu în stare să răspundă întrebărilor ce i se
puneau, povesti – şi iată ce se recunoscu valabil în urma
relatărilor sale, căci aşa se petrecuseră în realitate faptele:
Zguduit până în fundul sufletului la vederea steagului
tricolor şi dându-şi seama, în sfârşit, de crima împotriva
patriei pe care era s-o săvârşească, Thomas Roch se
năpustise prin coridor şi ajunsese până la depozitul în care
erau îngrămădite mari cantităţi de explozibil. Apoi, mai
înainte ca cineva să-l fi putut împiedica, provocase explozia
teribilă care distrusese insula Back-Cup.
Acum, Ker Karraje şi piraţii lui au dispărut, aşa cum a
dispărut şi Thomas Roch, o dată cu secretul invenţiei sale!
SFÂRŞIT
213
CUPRINS
I HEALTHFUL-HOUSE ................................................... 4
II CONTELE D’ARTIGAS ................................................14
III O DUBLĂ RĂPIRE .....................................................26
IV GOELETA EBBA .......................................................39
V UNDE MĂ AFLU? .......................................................54
VI PE PUNTE ................................................................67
VII DOUĂ ZILE DE NAVIGAŢIE ......................................79
VIII BACK-CUP .............................................................91
IX ÎN INTERIOR .......................................................... 104
X KER KARRAJE ........................................................ 116
XI TIMP DE CINCI SĂPTĂMÂNI .................................... 130
XII SFATURILE INGINERULUI SERKO ......................... 141
XIII CU DUMNEZEU ÎNAINTE! ..................................... 154
XIV SWORD ÎN LUPTĂ CU „REMORCHERUL” .............. 162
XV AŞTEPTAREA ........................................................ 177
XVI ÎNCĂ CÂTEVA ORE ............................................... 190
XVII UNUL CONTRA CINCI .......................................... 200
XVIII LA BORDUL LUI TONNANT ................................. 210
214
215
216