S.C.I.R.I.

G.D.E.S

TEHNICI DE REDACTARE PENTRU TEXTELE ACADEMICE – ESEUL

ARGUMENTATIV

Structura unui eseu de tip argumentativ

Aproape orice scriere de tip academic este într-un sens, argumentativă. Eseul
argumentativ poate fi descris mai bine ca “text de tip pedagogic”. Cei mai mulţi dintre
noi trebuie rareori sa scriem un eseu argumentativ “pur” in viata de zi cu zi. Cu toate
acestea, caracteristicile si componentele unui eseu argumentativ formează baza celor
mai multe tipuri de texte academice. Un eseu argumentativ simplu trebuie impartit in
segmente clare, dintre care patru trebuie sa fie întotdeauna prezente. Aceste patru părţi
vor fi discutate in cele ce urmează.

1. Introducerea

Cu excepţia câtorva specii literare, precum romanele poliţiste, este neobişnuit ca

cititorul sa fie plasat direct in mijlocul acţiunii. In cele mai multe tipuri de scriere,
primul lucru pe care îl face autorul este de a introduce subiectul pe care are de gând sa
îl prezinte. Scopul primului paragraf este de a capta atenţia cititorului si de a-i da
câteva repere referitoare la subiect. Paragraful iniţial urmează de obicei o serie de paşi,
de la situaţii mai generale înspre situaţia specifica ce urmează sa fie abordata. Deşi nu
exista nici o formula pentru redactarea introducerii, următoarele elemente apar de cele
mai multe ori:

Propoziţia de introducere: Prima propoziţie a eseului trebuie sa fie suficient de

interesanta pentru a determina cititorul sa citească mai departe. Aceasta propoziţie ar
putea fi una provocativă sau o întrebare majora. In oricare dintre cazuri, va trebui ca
cititorul sa fie introdus in subiect si focalizat asupra subiectului ce va fi discutat.

Formularea tezei: E de obicei ultima propoziţie a primului paragraf si serveşte ca

linie directoare a eseului. Ea reprezintă ideea care va fi susţinuta de-a lungul întregului
eseu. Pentru mulţi studenţi pare ciudata situarea la bun început a concluziei pe care o
vor desprinde, ei preferând sa lase pentru sfîrşitul eseului exprimarea poziţiei lor in
argumentare. Cu toate acestea, e firesc si dezirabil ca cititorul sa fie informat despre
teza ce va fi susţinuta in eseu.

2. Susţinerea tezei

Odată ce in introducere a fost pregătit terenul pentru discuţie si a fost prezentata

poziţia ce va fi adoptata, urmează partea cea mai extinsa a eseului in care se vor
prezenta argumentele menite sa convingă cititorul. Un eseu bun va convinge cititorul
ca întrucât anumite elemente sunt adevărate si pentru ca anumite convingeri sunt
împărtăşite de autor si de cititor, cititorul trebuie prin urmare sa accepte ca valide
concluziile autorului.
Modul cel mai obişnuit de a susţine teza este de a face oa serţiune si de a oferi
apoi suporturi, dovezi care sa o confirme. De obicei, dar nu întotdeauna, susţinerea
afirmaţiei se face prin exemple. E, de asemenea posibil, sa se înceapă cu o rezumare a
exemplelor (dovezile) si apoi sa se extragă concluzia. Următorul paragraf dintr-un
eseu despre cenzura, exemplifica modul in care se prezintă aserţiunea si dovezile.
Cenzura, prin chiar natura ei, este împotriva principiilor unei societăţi democratice.
[aserţiune] Ea este fundamental antidemocratica pentru ca limitează exprimarea si
permite câtorva persoane sa dicteze celor mulţi ce pot -sau ce nu pot- sa vadă, sa
citească sau sa asculte. [suport, dovada] De exemplu, retragerea din circulaţie a unei
cărţi controversate, privează autorul de un mare număr de cititori. In acelaşi timp,
grupul de indivizi care decid retragerea cărţii de pe rafturile librăriilor, spune de fapt
publicului sa nu mai citească acea carte. [aceste doua exemple dezvolta propoziţia
suport.] Aceasta acţiune, aşadar, aparţine mai mult ‘dictat-urii’ decât democraţiei.
[Reformularea aserţiunii iniţiale]

3. Anticiparea obiecţiilor
O practica obişnuita in eseul argumentativ este ca autorul sa îşi prezinte opiniile si
apoi sa considere critic posibilele păreri opuse. E de asemenea posibil sa se înceapă cu
expunerea punctelor de vedere cu care autorul nu e de acord, sa le critice cu scopul de
a face loc părerii sale. La prima vedere, expunerea argumentelor opuse ar putea părea
contradictorie sau in detrimentul eseului. Totuşi, exista mai multe motive întemeiate
care sa susţină prezentarea argumentelor opuse:
• Daca obiecţiile nu sunt prezentate, autorul suprima deliberat existenta
oricărui contraargument. Situaţia risca sa fie perceputa ca lipsita de
obiectivitate si autorul poate pierde simpatia cititorului.
• Argumentul va avea mai multa credibilitate daca este luata in seama si
cealalta latura. Ca in orice alta situaţie când se vrea convingerea unei
persoane, vor exista si dezacorduri. Prin anticiparea obiecţiilor si prin
demonstrarea vulnerabilităţii lor in fata argumentelor din eseu, opinia
autorului poate câştiga acordul cititorului.
• Practica includerii punctelor opuse, cultiva gândirea critica, forţând autorul
sa se situeze pe sine intr-o dezbatere continua si sa constientizeze ca alte
puncte de vedere nu numai ca exista, dar pot sa aibă si validitate.

4. Concluziile
In condiţiile in care s-a spus deja in introducere ce părere va fi susţinuta, mulţi
studenţi sunt nesiguri ce sa scrie in concluzie. Concluzia e o parte foarte importanta a
eseului pentru ca însumează teza si argumentele in favoarea ei, lăsând cititorului o
imagine clara asupra poziţiei pe care o adopta autorul. Nu e recomandat ca la acest
stadiu sa se introducă idei noi, care nu au fost abordate in eseu. E de asemenea
neînţelept a folosi concluziile ca loc de exprimare a opiniei proprii, ca loc pentru ‘ceea
ce cred eu’. Făcând aşa, cititorul poate avea impresia ca oricine poate gândi ce doreşte.
In principiu, ideea e adevărata. Cu toate acestea, autorul trebuie sa-si amintească
scopul pentru care a scris eseul. Acesta e nu doar de a spune cititorilor care e poziţia sa
fata de subiect, ce gândeşte, ci si de a-i convinge de validitatea argumentelor sale, pe
care sa dorească si ei sa le susţină, sau măcar sa le cunoască. De aceea, e absolut
ineficient a spune ca oricare poziţie fata de subiect e in egala măsura de îndreptăţita.
Trasaturile cele mai frecvent intalnite ale concluziei unui eseu argumentativ sunt:
• Sinteza argumentului: In concluzie, autorul trebuie sa reformuleze si sa
rezume foarte scurt principalele puncte ale argumentului.
• Reformularea tezei: Autorul reformuleaza si susţine importanta tezei,
întrucât întregul eseu a gravitat in jurul demonstrării sale. Unii considera ca
a rescrie teza intocmai este o metoda retorica foarte eficienta. Alte persoane
considera ca este bine a se reformula teza.
• Propoziţiile de final: Aceasta secţiune semnalează sfârşitul eseului si sau o
impresie de final cititorului. Iată câteva posibile moduri de scriere a
ultimelor propoziţii:
o Discuta viitorul subiectului prezentat. Aceasta poate accentua
importanta eseului. De asemenea, aceasta poate ajuta cititorul sa aplice
noua informaţie sau sa vadă lucrurile global
o Da cititorului ceva la care sa se gândească, poate un mod de a utiliza
eseul in viata de zi cu zi
o Revine la primele propoziţii pentru a da o forma circulara eseului
o Pune întrebări, ori cititorului, ori întrebări generale, care sa ajute
cititorul sa obţină o noua perspectiva asupra subiectului

A fost prezentata aici îndeosebi structura unui eseu argumentativ. Totuşi,

aceasta structura poate fi aplicata si in alte tipuri de scriere academica. Aproape toate
lucrările include o introducere si o încheiere. Oricând trebuie prezentate argumente
care sa susţină o teza, este bine a se include si posibilele obiecţii alături de argumente
care sa le problematizeze validitatea. De-a lungul întregului eseu, autorul trebuie sa
aibă in minte cititorul căruia I se adresează si care sunt aşteptările acestuia.
Ţinând seama de aceste lucruri, elaborarea unui eseu va fi mai eficienta.