Aceasta este versiunea html a fişierului http://www.unibuc.

ro/studies/Doctorate2008/Cocos
%20Alina-Cristina%20-%20Resursele%20de%20apa%20din%20bazinul%20raului%20Calnistea
%20-%20Studiu%20de%20hidrologie%20si%20calitatea%20apelor/Rezumat%20doctorat
%20Alina%20Cocos.doc.
G o o g l e generează automat versiuni html ale documentelor căutate pe Web.

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Geografie 
 
 

ALINA – CRISTINA COCOŞ

REZUMATUL TEZEI DE DOCTORAT

 
 
 
 
 

RESURSELE DE APĂ DIN BAZINUL

RÂULUI CÂLNIŞTEA
Studiu de  hidrologie şi calitatea apelor
CONDUCĂTOR ŞTIINŢIFIC

Prof. univ. dr.  ION PIŞOTA

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 BUCUREŞTI

2007

CUVÂNT ÎNAINTE
 
 

      În ultima vreme, în pofida tuturor progreselor făcute în domeniul cercetării

ştiinţifice şi al prognozei apariţiei situaţiilor de risc, se constată în întreaga
lume o creştere a frecvenţei producerii evenimentelor hidrologice cu caracter
catastrofal în urma cărora se înregistrează importante pagube materiale şi
numeroase pierderi de vieţi omeneşti. Astfel, multe regiuni ale Globului se
confruntă aproape în fiecare an cu furia dezlănţuită a apelor ieşite din matcă,
care mătură în calea lor aşezări umane, drumuri şi poduri, linii electrice, etc. În
acelaşi timp, însă, vaste teritorii rămân complet lipsite de apă ca urmare a
secării râurilor şi, în consecinţă, trebuie să facă faţă altor categorii de probleme:
migraţia populaţiei, izbucnirea epidemiilor, deşertificarea. Aceste fenomene
nedorite sunt puse cel mai adesea pe seama unor cauze de ordin natural (furtuni
magnetice, erupţii solare, fenomenul El Niño), la care se adaugă, fără îndoială,
şi intervenţiile antropice nesăbuite care au dus la modificarea echilibrului dintre
elementele peisajului geografic (defrişări masive, impermeabilizarea unor
porţiuni din ce în ce mai mari ale suprafeţei terestre, blocarea cursului râurilor
cu diferite construcţii, executarea unor lucrări de îndiguiri şi desecări,
exploatarea în exces a resurselor de apă şi, nu în ultimul rând, arderea
combustibililor şi apariţia efectului de seră).

      Pentru a combate aceste manifestări hidrologice devastatoare specia-liştii

din întreaga lume încearcă să determine cât mai exact relaţiile dintre elementele
naturale şi antropice din cadrul bazinelor hidrografice, modul în care acestea se
influenţează reciproc şi felul în care ele acţionează asupra scurgerii de suprafaţă
şi subterane. Prin urmare, în multe ţări s-au amenajat o serie de bazine
hidrografice experimentale dotate cu staţii meteorologice şi puncte
hidrometrice dispuse uniform pe întreg teritoriul, pe care se fac observaţii cu
privire la evenimentele  meteorologice şi hidrologice ce ar putea avea un
impact negativ asupra mediului şi societăţii omeneşti. În urma cercetărilor
bazate pe astfel de observaţii au fost descoperite multe legităţi ale scurgerii
apelor la suprafaţa sau în interiorul scoarţei terestre, rezultatele putând fi
extrapolate şi pentru alte bazine hidrografice situate în condiţii similare în ceea
ce priveşte aşezarea geografică, suprafaţa, forma, altitudinea, aspectul reţelei de
văi, etc.
      Studierea bazinelor hidrografice trebuie să se bazeze pe informaţie relevantă
cu privire la elementele de mediu, care să poată fi organizată şi prezentată sub
forma unor modele teoretice. După cum afirmă H. Skilling (1964), „Un model
poate fi o teorie sau o lege sau o ipoteză sau chiar o idee structurată. El poate fi
un rol, o relaţie sau o ecuaţie. El poate fi o sinteză de date. Mai important, din
punct de vedere geografic el poate să includă şi un raţionament cu privire la
lumea reală prin intermediul translaţiilor în spaţiu (modelele spaţiale) sau în
timp (modelele istorice)”. Cu alte cuvinte, un model contribuie la simplificarea
realităţii pentru a o putea face accesibilă înţelegerii noastre. În opinia lui
Rosemary J. More (1967), în hidrologie rolul unui model este acela de a
simplifica şi  generaliza o realitate complexă, de a permite prognozarea
evenimentelor hidrologice şi de a planifica utilizarea în perspectivă a resurselor
de apă.

      În România, preocupările pentru studierea bazinelor hidrografice apar încă

de la începutul secolului al XIX – lea, când se înfiinţează primele posturi
hidrometrice pe Dunăre şi pe principalele râuri interioare. De atunci şi până
astăzi numărul acestora a continuat să crească, astfel încât în prezent reţeaua de
posturi hidrometrice s-a extins pe suprafaţa principalelor bazine hidrografice.
De asemenea, se cuvine amintit şi faptul că în anul 1973 au fost stabilite 17
bazine hidrografice reprezentative pentru studierea scurgerii, prin aplicarea
unor metode, tehnici şi modele diferite. Pe baza observaţiilor şi măsurătorilor
efectuate specialiştii Institutului de Meteorologie şi Hidrologie (I.M.H.) au
putut elabora monografiile hidrologice ale principalelor bazine hidrografice de
pe teritoriul ţării noastre.

      Studiul bazinului hidrografic al râului Câlniştea reprezintă o continuare a

tuturor acestor eforturi întreprinse pe plan intern şi internaţional. El este cu atât
mai valoros cu cât această regiune este relativ puţin studiată. În plus, ea se
confruntă cu mari probleme legate de asigurarea necesarului de apă pentru
diverse folosinţe, cu atât mai mult cu cât condiţiile climatice nu sunt prea
favorabile din punct de vedere al cantităţilor de precipitaţii căzute pe suprafaţa
terestră. Prin urmare, analiza influenţei factorilor fizico-geografici asupra
scurgerii de suprafaţă şi acumulării apei în pânza freatică va permite o mai
bună înţelegere a particularităţilor acestui teritoriu, din perspectiva luării unor
decizii corecte de amenajare teritorială şi de gospodărire a resurselor de apă.

      Lucrarea se bazează pe consultarea a numeroase surse bibliografice

şi cartografice referitoare la regiunea cuprinsă între Olt şi Argeş, pe
analiza şirurilor de date climatice şi hidrologice înregistrate la posturile
amplasate pe suprafaţa bazinului sau în imediata apropiere a acestuia, ca
şi pe observaţiile personale şi cartările efectuate pe teren. Prelucrarea
tuturor acestor date şi informaţii s-a făcut într-o manieră modernă cu
ajutorul calculatorului şi a Sistemelor Informaţionale Geografice.

Aşezarea geografică
 

      Situat în partea de sud a României, pe teritoriul judeţelor Giurgiu şi

Teleorman bazinul hidrografic al râului Câlniştea, parte componentă a
bazinului hidrografic al Argeşului (Figura 1), se dezvoltă în întregime în zona
de câmpie, ceea ce explică marea omogenitate a condiţiilor sale fizico-
geografice.

     Râul Câlniştea, afluent de ordinul II al Argeşului, izvorăşte din Câmpia

Neajlovului, de la nord de localitate Stejaru (86 m altitudine), însă valea sa se
prelungeşte în amonte cu încă 24 km, până în apropiere de Pădurea Beţivului
(la circa 4,5 km vest de Cosmeşti), ajungând la cota maximă de 120 m. De aici
şi până la Călugăreni, unde se varsă în râul Neajlov, Câlniştea prezintă o vale
foarte meandrată, cu o lungime de 112 km. Împreună cu afluenţii săi ea
drenează o suprafaţă de 1748,245 km2, ceea ce reprezintă 14% din suprafaţa
bazinului hidrografic al Argeşului şi numai 0,7% din teritoriul întregii ţări.

Geologia
 

     Pentru zona studiată o importanţă deosebită o au depozitele cuaternare,

întrucât de grosimea, granulometria şi compoziţia lor se leagă caracteristicile
hidrochimice şi hidrodinamice ale apelor subterane din regiune.

     Pleistocenul inferior se caracterizează prin prezenţa unui regim de

sedimentare fluvio – lacustru care a dus la formarea Stratelor de Cândeşti şi a
Stratelor de Frăteşti. Local, în Câmpia Burnasului, în condiţiile menţinerii unui
facies predominant lacustru, se depun aşa – numitele Strate de Uzunu.

     Stratele de Cândeşti aparţin Romanianului şi sunt alcătuite din pietrişuri,

nisipuri grosiere asociate cu nisipuri fine, siltite şi argile. Între Videle şi Titu
aceste formaţiuni nu pot fi clar delimitate, ele fiind amestecate cu elemente
aparţinând Stratelor de Frăteşti, ceea ce face ca în această regiune să se
vorbească de existenţa unei zone de tranziţie între cele două complexe
litologice.
     Stratele de Frăteşti sunt de vârstă St. Prestiană. În cadrul zonei studiate ele
sunt întâlnite atât în subsolul Câmpiei Burnasului, unde au grosimi de 15 – 25
m, cât şi la nord de linia Câlniştei, până la aliniamentul Videle – Mârşa, unde
coboară în adâncime şi îşi măresc grosimea până la 80 – 100 m. Din punct de
vedere litologic ele se aseamănă cu formaţiunile de Cândeşti (nisip + pietriş),
dar în plus conţin şi galeţi de origine balcanică.

     Stratele de Uzunu, numite astfel după localitatea cu acelaşi nume de lângă

Călugăreni unde au fost identificate şi descrise pentru prima dată, sunt alcătuite
din depozite nisipoase, cu intercalaţii de siltite şi argile.

     Pleistocenul mediu este alcătuit din depozite lacustre reprezentate prin

marne, argile şi nisipuri fine (uneori cu intercalaţii de nisipuri grosiere şi
pietrişuri), care sunt cunoscute sub denumirea de Complexul marnos (E.
Liteanu, 1952). Aceste formaţiuni apar la zi pe marginea nordică a câmpului
Burnas (având grosimi de 1 – 4 m), se afundă la 20 – 80 m la nord de Câlniştea,
ajungând în zona Titu la adâncimi mult mai mari şi la grosimi ce depăşesc 100
m. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Figura 1  Încadrarea bazinului Câlniştei în cadrul bazinului hidrografic al

râului Argeş

     Pleistocenul superior se întâlneşte la nord de axa Câlniştei. El este alcătuit

din depozite loessoide deluvial – proluviale, cu grosimi de 5 – 12 m, formate
din prafuri argiloase şi argile nisipoase cafeniu – roşcate sau gălbui, cu
numeroase concreţiuni calcaroase şi manganoase şi cu rare elemente de nisip
grosier. De asemenea, în baza terasei inferioare a Câlniştei, între Ghimpaţi şi
Călugăreni, au fost puse în evidenţă aluviuni grosiere a căror vechime a fost
atribuită sfârşitului Pleistocenului superior.

     Holocenul inferior apare în bazinul Câlniştei pe suprafeţe restrânse, fiind

reprezentat prin depozite loessoide, cu grosimi de 3 – 10 m, care formează
materialul de acoperire al terasei inferioare. Aceeaşi vârstă o au şi pietrişurile
din baza terasei joase, care prezintă grosimi de 2 – 4 m.

      Holocenul superior se întâlneşte în luncile râurilor şi pe terasa joasă a

Câlniştei fiind alcătuit din depozite loessoide şi aluviuni fine şi grosiere.

Relieful
 

      Bazinul hidrografic al râului Câlniştea ocupă partea centrală a sectorului de

câmpie dintre Olt şi Argeş, suprapunând-se peste 3 unităţi fizico – geografice,
şi anume: Câmpia Piteştiului, Câmpia Găvanu şi Câmpia Burnasului.
     Altitudinile absolute descresc de la nord la sud şi de la sud la nord, către
valea Câlniştei. Cea mai mare înălţime (204 m) se găseşte în extremitatea nord
– vestică a bazinului, pe cumpăna de ape, în timp ce cota minimă (46 m)
marchează punctul de confluenţă dintre Câlniştea şi Neajlov.

     Treapta hipsometrică cea mai extinsă este cea de 50 – 100 m, care deţine
65% din totalul suprafeţei. Ea cuprinde întreg teritoriul Câmpiei Burnasului şi
cea mai mare parte din Câmpia Neajlovului. Pe locul 2 ca importanţă se
situează treapta de 100 – 150 m, cu 28,7% din suprafaţa bazinului, urmată în
ordine de intervalele de 150 – 200 m, 0 – 50 m şi peste 200 m, care deţin
împreună doar 6,3% din total.

     Din punct de vedere al declivităţii cea mai mare dezvoltare o au terenurile

cvasiorizontale, cu pante cuprinse între 0 – 30 (Figura 2). Acestea deţin 88,6%
din suprafaţă, fiind strâns corelate cu câmpurile interfluviale, terasele şi zonele
de luncă din cadrul bazinului. Pantele cele mai accentuate (peste 100) se
întâlnesc pe versanţii văilor. Deşi totalizează doar 0,3% din suprafaţa întregului
bazin hidrografic ele reuşesc să întrerupă monotonia peisajului de câmpie.
Înclinările cele mai mari ajung pe alocuri până la 40 – 500, aşa cum se întâmplă
pe fruntea nordică a câmpului Burnasului şi mai ales în zona de confluenţă a
Câlniştei cu Neajlovul.

     Fiind o zonă tipică de câmpie se constată că ponderea cea mai mare revine
suprafeţelor cu fragmentare cuprinsă între 0 – 1 km/km2, care deţin 65% din
întreg teritoriul. Acest fapt este explicabil dacă avem în vedere că pantele sunt
în general extrem de reduse, iar precipitaţiile cad sporadic şi sunt reduse
cantitativ. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Figura 2  Harta densităţii fragmentării reliefului

     Terenurile cu fragmentare cuprinsă între 1 – 2 km/km2 deţin şi ele o pondere

destul de însemnată (33,3%). Ele sunt specifice mai ales versanţilor văilor,
unde pantele ceva mai accentuate fac ca procesele de şiroire şi torenţialitate să
fie mult mai active. Împreună, aceste două intervale de valori deţin 98,3% din
suprafaţă, ceea ce înseamnă că pe ansamblu fragmentarea orizontală este destul
de redusă.

Condiţiile climatice
 

     Temperatura aerului

      Temperatura medie anuală variază atât în latitudine şi altitudine, cât şi în

longitudine, ţinând seama totodată de caracteristicile geografice locale. În cea
mai mare parte a Câmpiei Teleormanului, unitate în care se încadrează şi
bazinul hidrografic al râului Câlniştea, temperaturile medii anuale variază între
10 şi 110C (10,80C la Alexandria şi 10,40C  la staţiile Videle, Roşiori de Vede şi
Bucureşti-Băneasa). În  nordul  câmpiei,  la  Piteşti,  temperatura  medie anuală
scade sub 100C (9,70C), ceea ce înseamnă că între sudul şi nordul Câmpiei
Teleormanului apare o diferenţă de 1,10C.

     Amplitudinile termice anuale sunt legate de variaţia temperaturii aerului şi

de caracteristicile locale. Cele mai mari amplitudini termice (peste 260C) se
înregistrează în partea cea mai joasă a câmpiei (la staţiile Videle şi Alexandria),
iar cele mai mici în Câmpia piemontană Piteşti (22,70C).

      Radiaţia solară, combinată cu circulaţia maselor de aer şi cu caracteristicile

suprafeţei subiacente, permite atingerea unor temperaturi absolute extrem de
mari. În spaţiul analizat temperatura maximă absolută a fost atinsă la data de
5.VIII.1916, când s-a ajuns la 42,20C (staţia Alexandria), iar minima absolută
(–34,80C)  a fost înregistrată la aceeaşi staţie,  la data de 25.I.1942. 

     Precipitaţiile atmosferice şi stratul de zăpadă

     Cantităţile medii anuale de precipitaţii căzute în zonă şi înregistrate la

staţiile meteorologice variază în raport cu altitudinea astfel: la  Piteşti se
înregistrează 660,8 mm, 566 mm la Bucureşti – Băneasa, 563,7 mm la Roşiori
de Vede, 541,7 mm la Alexandria şi 550 mm la Videle.

     Cantităţile medii lunare de precipitaţii prezintă o evoluţie diferenţiată de la

o lună la alta (Figura 3). Astfel, în sectorul de câmpie dintre Olt şi Argeş se
înregistrează un maxim pluviometric în lunile iunie – iulie şi un minim
pluviometric în lunile ianuarie – februarie. Maximul pluviometric corespunde
înaintării spre interiorul continentului european a dorsalelor anticiclonului
azoric, care antrenează la periferia lor ciclonii atlantici, determinând cantităţi
bogate de precipitaţii (55,8 mm la Roşiori de Vede, 75,8 mm la Alexandria, 79
mm la Videle, 84 mm la Bucureşti – Băneasa şi 97,8 mm la Piteşti). Minimul
pluviometric se înregistrează ca urmare a înaintării anticiclonului est –
european, valorile medii fiind cuprinse între 31 şi 35 de mm. 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Figura 3 – Variaţia  precipitaţiilor medii lunare la staţiile meteorologice

din sectorul de câmpie dintre Olt şi Argeş (1901-1995)

     Anotimpual, cele mai mari cantităţi de precipitaţii cad vara (169 mm la

Roşiori de Vede, 181,6 mm la Alexandria, 186 mm la Videle, 196 mm la
Bucureşti – Băneasa şi 233,7 mm la Piteşti), iar cele mai mici toamna (112 mm
la Bucureşti – Băneasa, 113 mm la Videle, 119,3 mm la Alexandria, 132,3 mm
la Roşiori de Vede şi 140 mm la Piteşti), iarna şi primăvara înregistrându-se
cantităţi medii apropiate.

     Urmărind distribuţia precipitaţiilor de la un an la altul se remarcă o repartiţie

neuniformă în timp, evidenţiindu-se o serie de ani excedentari
(1941,1966,1972), când cantitatea de precipitaţii a depăşit 800 – 900 mm, dar şi
o serie de ani deficitari (1965, 1963,1972,1975,1992), când cantitatea de
precipitaţii a fost sub 300 mm.

     În cea mai mare parte a anului precipitaţiile atmosferice cad sub formă
lichidă, dominante fiind ploile de primăvară şi vară, care au şi un puternic
caracter torenţial. Sub formă de zăpadă precipitaţiile încep să cadă din luna
noiembrie sau chiar de la sfârşitul lui octombrie, până în luna martie, uneori
chiar până la începutul lunii aprilie, în funcţie de caracteristicile circulaţiei
atmosferice generale.

     Grosimea stratului de zăpadă variază între 5 şi 8 cm, dar poate depăşi uneori
şi 10 cm. Cele mai mari grosimi medii multianuale ale stratului de zăpadă au
fost înregistrate în perioada 1970 – 1985, în luna ianuarie (190 cm), iar cele mai
mici în luna martie (3 cm). Există şi excepţii, când zona a fost acoperită cu un
strat de zăpadă de peste 70 cm. Anii cu zăpezi bogate duc la o puternică
umezire a solului şi la o alimentare bogată a straturilor de apă freatică.

Apele curgătoare
 

     Scurgerea medie multianuală

     Pe baza debitelor medii anuale pentru intervalul 1950 – 2003, au fost
calculate debitele medii multianuale (debitele module) pentru cele trei
posturi hidrometrice din bazin (Videle şi Crovu pe Glavacioc şi Stoeneşti pe
Câlniştea). Din analiza valorilor rezultă că la Videle debitul modul al
Glavaciocului este foarte mic, de numai 0,69 m3/s, fapt explicabil dacă avem în
vedere că postul hidrometric este amplasat în cursul mijlociu al râului,
suprafaţa drenată fiind de doar 220 km2.

     În apropiere de confluenţa cu râul Câlniştea, la postul hidrometric Crovu,

debitul mediu multianual al Glavaciocului ajunge însă la 1,1 m3/s, ca urmare a
aportului deloc neglijabil al Milcovăţului şi al afluentului acestuia, Bratilovul.
Pe râul Câlniştea, la postul hidrometric Stoeneşti, debitul modul calculat pentru
intervalul 1950 – 2003 este de 2,95 m3/s. Această valoare destul de mică
raportată la o suprafaţă drenată de 1644 km2, coroborată cu tipul nivo – pluvial
de alimentare a arterelor hidrografice de tip autohton, indică ariditatea
accentuată a întregii regiuni. 

     Scurgerea medie anuală

     Debitele medii anuale variază în funcţie de cantitatea de precipitaţii căzute

anual pe suprafaţa bazinului hidrografic. Analizând şirurile de date se constată
că pe râul Glavacioc cele mai mari debite au fost de 2,02 m3/s la Videle şi 3,31
m3/s la Crovu, ambele valori fiind caracteristice anului 1970, în timp ce debitele
cele mai scăzute abia au atins 0,142 m3/s şi respectiv 0,232 m3/s (în anul 1950).
Pe râul Câlniştea, la postul Stoeneşti, debitele medii anuale au oscilat între
0,567 m3/s şi 10,3 m3/s, anii caracteristici fiind aceiaşi ca şi în cazul
Glavaciocului. Acest fapt confirmă omogenitatea condiţiilor fizico – geografice
locale, ceea ce face posibilă realizarea unor corelaţii destul de precise între cele
trei posturi hidrometrice.

     Din analiza hidrografelor debitelor medii anuale se poate observa că există

un tipar comun de evoluţie a scurgerii în raport cu linia care marchează debitul
modul specific fiecărui post hidrometric. Astfel, la nivelul întregului bazin,
indiferent de secţiunea în care s-au efectuat observaţiile, pot fi puse în evidenţă
perioade ploioase (1953 – 1956, 1969 – 1973, 1978 – 1980) şi perioade
secetoase (1950 – 1953, 1957 – 1966, 1974 – 1978, 1987 – 1996, 2000 – 2003).
De asemenea, în unii ani scurgerea medie anuală a avut valori apropiate de
debitul modul sau chiar egale cu acesta (ani caracteristici din punct de vedere
hidrologic). 

     Scurgerea medie lunară

     Variabilitatea anuală a factorilor meteorologici se reflectă şi în distribuţia

diferenţiată a debitelor lunare (Figura 4). Astfel, la cele trei posturi
hidrometrice din regiune, cele mai mari valori ale scurgerii se semnalează în
lunile martie (1,69 m3/s la Videle, 2,68 m3/s la Crovu şi 6,88 m3/s la Stoeneşti)
şi februarie (1,27 m3/s, 2,03 m3/s şi respectiv 5,04 m3/s). Aceste debite ridicate
sunt determinate mai ales de topirea stratului de zăpadă, dar şi de precipitaţiile
lichide mai însemnate de la începutul primăverii. În ceea ce priveşte debitele
minime, ele sunt specifice lunilor august (0,24 m3/s la Videle, 0,39 m3/s la
Crovu şi 1,26 m3/s la Stoeneşti) şi septembrie (0,26 m3/s, 0,42 şi respectiv 1,37
m3/s), când precipitaţiile sunt extrem de reduse cantitativ.  

     Scurgerea medie anotimpuală

     Participarea procentuală a fiecărui anotimp la volumul total de apă tranzitat

în decurs de un an este oarecum asemănător pentru cele trei posturi
hidrometrice. Cele mai mari valori ale scurgerii sunt specifice primăverii
(38,06% la Videle şi 38,45% la Crovu pe Glavacioc şi 37,60% la Stoeneşti pe
Câlniştea) şi iernii (312,04% la Videle, 30,67% la Crovu şi 29,18% la
Stoeneşti). Prin contrast, cea mai redusă participare procentuală o au toamna
(13,44% la Videle, 13,77% la Crovu şi 16,33% la Stoeneşti) şi vara (17,46%,
17,11% şi respectiv 16,89%), ca urmare a perioadelor secetoase îndelungate şi
a evapotranspiraţiei ridicate. 

     Scurgerea maximă
      Debitele maxime prezintă variaţii semnificative de la un an la altul. Astfel,
cele mai mari valori înregistrate până în prezent (debitele maxim maximorum)
au fost de 94,7 m3/s pe Glavacioc şi  de 195 m3/s pe râul Câlniştea  (ambele
valori consemnate la  data de 24 martie 1973), în timp ce valorile maxime cele
mai scăzute  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

Figura 4  Variaţiile debitelor medii lunare în bazinul hidrografic

s-au semnalat pe Glavacioc în anul 1994 (0,92 m3/s pe 17 iulie), iar pe

Câlniştea în 1989 (3,12 m3/s pe 8 septembrie). La postul hidrometric Crovu
debite ridicate s-au mai produs şi în anii 1997 (52,6 m3/s), 1979 (39,8 m3/s),
1981 (35,7 m3/s) şi 1975 (34 m3/s), iar la Stoeneşti în 1984 (128 m3/s), 1975
(58,9 m3/s), 1981 (54,6 m3/s) şi 1979 (52,2 m3/s).

     În regiunea analizată observaţii sistematice asupra viiturilor s-au realizat

doar la postul hidrometric Crovu de pe râul Glavacioc. Aici, cea mai mare
viitură înregistrată până în prezent a fost cea din perioada 19 – 28 martie 1973,
care pe durata celor 221 de ore de evoluţie a atins un debit maxim de 94,7 m3/s
şi a totalizat un volum de apă de 26,3 mil. m3.  

     Scurgerea minimă

     La postul hidrometric Crovu, debitul minim minimorum înregistrat la data

de 10 August 1996 a fost de 0,019 m3/s, în timp ce la Stoeneşti el s-a produs
mult mai timpuriu, la 28 iunie 1974, şi a avut o valoare ceva mai ridicată (0,09
m3/s). Pe râul Glavacioc, amplitudinea oscilaţiilor debitelor minime pe cei 31
de ani de analiză a fost de 0,35 m3/s (valoarea maximă de 0,54 m3/s fiind
înregistrată în iulie 1980), iar pe Câlniştea, în cei 20 de ani consideraţi, debitele
minime au evoluat pe un ecart de 1,63 m3/s (cu un maxim de 1,72 m3/s în luna
august 1981).

     Pe fondul unor ani mai secetoşi scurgerea încetează complet, iar albiile
minore se transformă într-o salbă de ochiuri de apă. O astfel de situaţie s-a
produs pe râul Glavacioc în intervalul iulie – septembrie 2000. Totuşi, secarea
completă a celor două râuri principale este un fenomen destul de rar, ceea ce
înseamnă că alimentarea subterană este suficient de bogată pentru a menţine un
firicel de apă chiar şi în condiţiile climatice de semiariditate specifice părţii de
sud a României.  

Apele stătătoare 
     Lacurile de crov

     Situate preponderent în ţinutul de câmpie de la nord de valea Câlniştei

lacurile de crov au un caracter temporar, întrucât sub acţiunea temperaturilor
ridicate şi a evaporaţiei intense din perioada caldă a anului ele seacă. În
general, aceste suprafeţe acvatice cvasi-circulare sunt de dimensiuni mici, dar
în mod excepţional pot ajunge până la 4 – 5 hectare şi la adâncimi de 1 – 1,5
metri.  

     Lacurile de luncă

     Existenţa unor lucii de apă de o parte şi de alta a albiilor minore poate fi

explicată prin revărsarea periodică a râurilor. Deşi nu sunt prea numeroase, ele
creează totuşi un peisaj specific de zone cu exces de umiditate. Cele mai
semnificative sub raportul întinderii sunt lacurile situate în lunca râului
Câlniştea pe sectorul Hulubeşti – Uzunu.  

     Iazurile

     Apărute din necesităţi de ordin practic iazurile se întâlnesc pe aproape toate

arterele hidrografice din bazinul Câlniştei. Ele au o formă alungită şi un aspect
sinuos şi adâncimi ce pot ajunge chiar până la 2 – 3 m. În urma creării lor
regimul hidrologic al râurilor cunoaşte unele modificări, mai ales în sensul
regularizării scurgerii prin reţinerea apelor în timpul viiturilor şi evacuarea lor
în perioadele cu deficit de umiditate. În cadrul bazinului Câlniştei există 61 de
iazuri (Figura 5), dintre care cele mai importante sunt cele care apar în lungul
râului principal: Câlniştea II (Frăsinet II), Câlniştea I (Frăsinet), Tunari,
Răsuceni, Prunaru, Naipu, Bila I, Bila II şi Pepiniera Bila. Dezvoltate în spatele
unor baraje de pământ de 3 – 5 m înălţime, construite între anii 1966 şi 1988,
aceste lacuri au suprafeţe cuprinse între 8,7 ha (Bila II) şi 33,8 ha (Naipu) şi
volume totale ce variază de la 0,24 mil. m3 (Răsuceni) până la 1,05 mil. m3
(Naipu). În prezent, ele sunt folosite preponderent în scopuri piscicole, deşi în
verile secetoase apele lor, cărate cu butoaiele de către localnici, sunt utilizate şi
pentru udarea terenurilor din zonele învecinate.  
     Mlaştinile

     Cele mai extinse areale interfluviale cu exces de umiditate se află în Câmpia

Burnasului în apropiere de cumpăna de ape ce separă bazinul Câlniştei de cel
al pârâului Onceşti. Este vorba de mlaştinile din Padina Şerpătească (peste 2
km2) şi Padina Stoeneşti (1,7 km2), cu vegetaţie palustră bine dezvoltată şi
adâncimi ce nu depăşesc 0,3 – 0,4 m. Suprafeţe mlăştinoase apar însă şi în
unele crovuri din Câmpia Găvanu – Burdea, dar extensiunea lor spaţială este cu
mult mai restrânsă.

     Pe sectorul Drăgăneşti-Vlaşca – Naipu pantele extrem de reduse din lungul

albiei minore şi viteza mică a curentului de apă au transformat practic râul
Câlniştea într-o salbă de mlaştini al căror stadiu mai avansat de evoluţie este
indicat de prezenţa pe alocuri a vegetaţiei arborescente. De asemenea, în aval
de Ghimpaţi lunca Glavaciocului are şi ea un aspect mlăştinos, atât ca urmare a
revărsărilor râului cât şi a izvoarelor cu debit destul de bogat care apar la
contactul cu versanţii.

     

Apele subterane
 

     Analiza condiţiilor hidrogeologice de acumulare a apelor subterane din

regiunea studiată a permis separarea a trei tipuri de strate acvifere:

 stratele acvifere captive de mică adâncime, formate din primul orizont

permeabil acvifer întâlnit sub nivelul terenului;
 stratele acvifere captive de medie şi mare adâncime, aflate între două
orizonturi impermeabile;
 stratele acvifere de mare adâncime din depozitele calcaroase cretacice.

     Stratele acvifere captive de mică adâncime sunt cantonate mai ales în

depozitele aluvionare ale teraselor şi luncilor. Astfel, în cazul luncii
Glavaciocului  stratul  acvifer  este  alcătuit  din  nisipuri  sau nisipuri în
amestec cu  
 
 
 

BAZINUL HIDROGRAFIC AL RÂULUI CÂLNIŞTEA

 Harta principalelor acumulări de apă

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

     Cifrele de pe hartă indică: 

1. Bila I; 2. Bila II; 3. Tunari; 4. Câlniştea II; 5. Câlniştea I; 6. Prunaru; 7. Naipu; 8. Răsuceni; 9. Pepiniera
Bila; 10. Ghimpaţi; 11. Botoroaga; 12. Valea Albă; 13. Ludăneasa; 14. Suhat; 15. Comoara I; 16. Comoara
II;  17. Văceni; 18. Răsuceni I; 19. Răsuceni II;  20. Răsuceni III; 21. Răsuceni IV; 22. Săpături III; 23.
Săpături II; 24. Săpături I; 25. Tomuleşti I; 26. Tomuleşti II; 27. Tomuleşti III; 28. Toporu I; 29. Toporu II;
30. Toporu III; 31. Toporu IV; 32. Chiriaceanca; 33. Izvoarele I; 34. Izvoarele II; 35. Chiriacu I; 36.
Chiriacu II; 37. Dimitrie Cantemir; 38. Petru Rareş; 39. Radu Vodă I; 40. Radu Vodă II; 41. Valea
Bujorului; 42. Vlaşin; 43. Moşteni I; 44. Moşteni II; 45. Cenuşarul I; 46. Cenuşarul II; 47. Bujoreni I; 48.
Bujoreni II; 49. Ileana; 50. Poeni; 51. Baciu; 52. Ciuperceni I; 53. Furculeşti; 54. Cosmeşti; 55. Ciuperceni
II; 56. Blejeşti I; 57. Blejeşti II; 58. Mereni; 59. Purani; 60. Buteşti; 61. Valea Lungă. 
Figura 5  Harta principalelor acumulări de apă din bazinul hidrografic al
râului Câlniştea

pietrişuri, având grosimi cuprinse între 4 şi 8 m. Litologia complexă a

aluviunilor a determinat apariţia mai multor pânze acvifere suprapuse, prima
dintre acestea fiind situată la cote superioare primului strat permeabil din zona
de interfluviu. Forajele executate în aceste depozite au pus în evidenţă faptul că
nivelul hidrostatic se întâlneşte la adâncimi cuprinse între 0,20 şi 2,05 m de la
suprafaţa terenului, iar apele cantonate aici au un uşor caracter ascensional.

     În lunca râului Câlniştea acviferul este format din nisipuri fine, medii şi
grosiere cu grosimi destul de mari (în medie 10 m), în care pânza freatică cu
nivel liber se situează la adâncimi cuprinse între 0,30 şi 6,20 m. 

     Stratele acvifere captive de medie şi mare adâncime sunt bine

reprezentate în Câmpia Burnasului, dar şi la nord de axa Câlniştei, prin aşa –
numitele Strate de Frăteşti alcătuite din nisipuri şi pietrişuri de origine
fluviatilă sau fluvio – lacustră. Se pare că aceste formaţiuni reprezintă de fapt
nişte vechi conuri de dejecţie depuse de fostele râuri balcanice şi chiar de către
Dunăre peste seria levantină (romaniană) alcătuită din argile şi marne cu
intercalaţii de nisipuri argiloase. În unele areale însă Stratele de Frăteşti sunt
formate din nisipuri fine, medii şi grosiere, precum şi din pietrişuri cu nisipuri
ce prezintă intercalaţii lenticulare subţiri de prafuri argiloase sau marnoase. În
ansamblul său acest acvifer în care apele au un caracter ascensional se afundă
treptat de la Dunăre către partea centrală a Câmpiei Române, acolo unde se
întâlneşte cu complexul acvifer al Stratelor de Cândeşti, format prin depunerea
materialelor cărate de râurile carpatice.

     La partea superioară a Stratelor de Frăteşti se găseşte un orizont impermeabil

argilos cunoscut sub denumirea de Stratele de Uzunu, care din punct de vedere
geologic este sincron cu Complexul marnos.

     Din categoria stratelor de adâncime face parte şi complexul acvifer alcătuit

din amestecul pietrişurilor de Frăteşti cu cele de Cândeşti. Acesta se întâlneşte
în partea de nord a bazinului hidrografic şi prezintă caracteristici asemănătoare
cu cele ale celor două strate din amestecul cărora a rezultat.

     Depozitele acoperitoare ale stratelor acvifere de mică, medie şi mare

adâncime prezintă grosimi maxime în Câmpia Burnasului (20 – 30 m), în timp
ce în lunci ele sunt extrem de subţiri (0 – 1 m). De o parte şi de alta a văii
Câlniştei, dar şi în cursul superior al Glavaciocului şi Milcovăţului,
formaţiunile acoperitoare au grosimi cuprinse între 15 şi 25 m. 
     Stratele acvifere cretacice din depozitele calcaroase aparţinând Platformei
Moesice au fost interceptate în perimetrul localităţii Uzunu, acolo unde sondele
au reuşit să pătrundă până la adâncimi de peste 600 m.

     Considerate în ansamblu structurile acvifere aparţinând Cretacicului inferior

reprezintă un colector calcaros fisurat – carstificat, cu excelente proprietăţi de
stocare şi de circulaţie a apei, având extindere regională din Bulgaria şi până în
zona subcarpatică şi din estul Olteniei până în Dobrogea. Din punct de vedere
al circulaţiei apei s-a observat existenţa unui curent acvifer lent, dar permanent,
între o zonă de alimentare situată în partea de sud şi o zonă de descărcare ce
începe chiar pe teritoriul bazinului hidrografic al râului Câlniştea. 

     Evaluarea cantitativă a resurselor de apă subterană trebuie să ia în

considerare o serie de caracteristici hidrodinamice ale stratelor acvifere, şi
anume: debitul specific, permeabilitatea sau coeficientul de filtrare şi
transmisivitatea. Aceşti parametri au fost calculaţi pe baza debitelor obţinute în
timpul pompărilor experimentale în regim permanent, ceea ce înseamnă că la
un debit de pompare constant nivelul hidrostatic a rămas stabil.

     Debitul specific (q) reprezintă debitul corespunzător unei scăderi a nivelului

hidrostatic cu un metru, de aceea se exprimă în l/s/m. Deşi în luncile Câlniştei
şi Glavaciocului au fost executate 8 foraje debitul specific a fost calculat doar
pentru cel din perimetrul localităţii Videle, unde s-au înregistrat 3,9 l/s/m la un
debit de pompare de 5,6 l/s. În stratele captive de medie adâncime extinse pe
întreaga suprafaţă a bazinului hidrografic debitele specifice variază între 0,03
l/s/m la Ciuperceni şi 1,9 l/s/m la Toporu, în condiţiile unor debite pompate de
2,6 l/s şi respectiv 6 l/s.

     În cazul stratelor captive interceptate în foraje cu adâncimi cuprinse între 60

m (Bujoreni) şi 401 m (Videle) nu s-au făcut determinări de debite specifice,
dar debitele de pompare experimentale au variat între 7 l/s (Bujoreni şi Ştefan
cel Mare) şi 18,8 l/s (Videle).

     Pentru acviferul cretacic de foarte mare adâncime din perimetrul localităţii

Uzunu debitele de pompare înregistrate pe durata prospecţiunilor
hidrogeologice s-au situat în jurul valorii de 38 l/s.

     Permeabilitatea sau coeficientul de filtrare (Kf) se referă la uşurinţa cu

care apa poate circula printr-o anumită rocă şi se exprimă în m/zi. În forajele de
luncă acest parametru hidrogeologic prezintă valori medii (Kf mediu) cuprinse
între 9,9 m/zi (forajul Călugăreni 5) şi 72,16 m/zi (forajul Călugăreni 6). O
bună permeabilitate se observă şi în cazul depozitelor din lunca Glavaciocului,
care la Videle înregistrează un coeficient de filtrare mediu de 62,5 m/zi.

     Pe interfluvii valorile sunt în general mai ridicate. Astfel, în condiţiile

acviferului de medie adâncime cele mai mici permeabilităţi s-au înregistrat în
depozitele străpunse de forajul Ciuperceni (1,5 m/zi), iar cele mai mari în
Câmpia Burnasului la Tomuleşti (21,01 m/zi) şi Cucuruzu (21 m/zi), dar şi pe
stânga Glavaciocului în perimetrul localităţilor Purani (20,6 m/zi) şi Blejeşti
(20 m/zi).

     Transmisivitatea (T) reprezintă produsul dintre permeabilitate (Kf) şi

grosimea stratului acvifer (M) în cazul stratelor cu nivel liber sau înălţimea
coloanei de apă (H) în cel al nivelelor ascensionale.

     Transmisivitatea stratelor acvifere din lunci a fost pusă în evidenţă doar

pentru trei foraje, valorile înregistrând 43,5 m2/zi la forajul Călugăreni 5, 339,1
m2/zi  la Călugăreni 6 şi 400 m2/zi la Videle.

     Cea mai scăzută transmisivitate a stratelor acvifere de medie adâncime se

semnalează la Ciuperceni (2,64 m2/zi), în timp ce valorile maxime sunt
specifice forajelor Purani (329,5 m2/zi), Mereni (256,3 m2/zi), Cucuruzu (233,7
m2/zi), Glavacioc (228,8 m2/zi) şi Vlaşin (226,7 m2/zi).

     Valorile transmisivităţii acviferului de mare adâncime nu au putut fi

determinate, întrucât nu au fost puşi în evidenţă coeficienţii de filtrare.

     Prospecţiunile hidrogeologice vizând evaluarea resurselor de apă din

depozitele calcaroase de vârstă cretacică aparţinând Platformei Moesice au
indicat foarte clar că în perimetrul localităţii Uzunu transmisivitatea acestor
strate este extrem de ridicată (9030 m2/zi).

Calitatea apelor
     Calitatea apei râurilor

     Râul Glavacioc în secţiunea Baciu înregistrează depăşiri la numeroşi

indicatori, astfel încât apele sale sunt de calitatea a II – a în ceea ce priveşte
conţinutul de azotiţi, sodiu, calciu şi cloruri, de calitatea a III – a la consumul
biochimic de oxigen, azotaţi, reziduu fix şi magneziu şi de calitatea a IV – a la
amoniu, ortofosfat şi fier. Pe acelaşi râu, dar în amonte de confluenţa cu
Sericul, apele se încadrează aproximativ în aceleaşi categorii de calitate, ceea
reflectă presiunea antropică destul de ridicată. În aceste condiţii ecosistemele
acvatice sunt periclitate sau chiar distruse.

     Râul Milcovăţ în amonte de confluenţa cu Glavaciocul prezintă şi el aceeaşi

calitate necorespunzătoare, ca urmare a presiunii antropice, care se traduce în
încadrarea apelor sale în categoria a II – a de calitate la consumul chimic de
oxigen (CCO – Mn), azotiţi, azotaţi şi calciu, în categoria a III – a la consumul
biochimic de oxigen, amoniu, reziduu fix, magneziu şi cloruri şi în categoria a
IV – a la fier. În mod frecvent, apele Milcovăţului şi ale afluentului său
principal Bratilovul transportă şi cantităţi de hidrocarburi care depăşesc adesea
limitele maxime admisibile, influenţând prin urmare în mod negativ
ecosistemele acvatice. De altfel, Milcovăţul şi Bratilovul sunt considerate a fi
cele mai poluate cursuri de apă din regiune, în special din cauza restituţiilor de
ape sărate şi reziduuri petroliere provenite de la Schelele din arealul localităţii
Letca Nouă.

     Râul Sericu are ape degradate din punct de vedere chimic atât pe secţiunea
Ciuperceni cât şi în amonte de confluenţa cu Glavaciocul. Cu excepţia ionului
fosfat, care în apropiere de gura de vărsare se menţine în limite normale de
potabilitate, iar în cursul mijlociu se încadrează în categoria a IV – a de calitate,
ceilalţi indicatori rămân aproximativ în aceeaşi cantitate sau chiar depăşesc
valorile înregistrate în amonte. Astfel, în amonte de confluenţa cu Glavaciocul
apele Sericului sunt de calitatea a II – a la consumul chimic de oxigen (CCO –
Mn), azotiţi şi azotaţi, de calitatea a III – a la consumul biochimic de oxigen,
amoniu, reziduu fix, sodiu şi cloruri şi de calitatea a IV – a la magneziu şi fier.

     Râul Câlniştea în secţiunea Botoroaga se înscrie în intervalul 2001 – 2003

cu numeroase depăşiri la valorile medii ale obiectivelor de referinţă,
încadrându-se frecvent în categoriile a III – a şi a IV – a de calitate la multe
dintre acestea. Pe secţiunea Călugăreni, în amonte de confluenţa cu Neajlovul,
calitatea apelor râului colector reflectă influenţele antropice la nivelul
întregului bazin. Se remarcă depăşiri mari ale limitelor maxime admisibile la
foarte mulţi indicatori apele fiind şi aici de categoriile a III – a şi a IV – a de
calitate, constituindu-se din acest punct de vedere într-un mediu puţin prielnic
pentru dezvoltarea optimă a biocenozelor acvatice. De remarcat faptul că deşi
pe acest sector îşi fac simţită prezenţa şi detergenţii proveniţi de la activităţile
menajere ei se menţin totuşi în limitele categoriei a II – a de calitate pe întreaga
perioadă analizată. 

     Calitatea apei lacurilor

     Analizele chimice efectuate pe câteva iazuri din bazinul hidrografic al râului
Câlniştea (Pepiniera Bila, Ghimpaţi, Blejeşti, Săpături III şi Văceni) au pus în
evidenţă faptul că apele lor sunt de calitatea a III – a, existând însă şi cazuri
când acestea se încadrează în categoria a IV – a de calitate.

     În privinţa eutrofizării se poate spune că aceasta este destul de avansată,

deoarece conţinutul ridicat de ortofosfat favorizează producţia de alge şi de
plante acvatice în general, ceea ce modifică compoziţia chimică a apei şi
influenţează negativ dezvoltarea peştilor.

     Dacă avem în vedere gradul de încărcare cu materii organice, caracteristicile

fizico – chimice ale apelor şi conţinutul de oxigen dizolvat putem spune că
după clasificarea lui Liebman iazurile din lungul arterelor hidrografice din
bazinul Câlniştei se încadrează în clasa a II – a de calitate din punct de vedere
al saprobităţii. Cu alte cuvinte, apele sunt β – mezosaprobe (cu poluare
normală), fiind caracterizate prin cantităţi destul de ridicate de oxigen dizolvat,
predominanţa proceselor aerobe, consum biochimic de oxigen moderat, număr
redus de germeni bacterieni (sub 100000/cm3), apă uşor tulbure, prezenţa
azotiţilor şi azotaţilor şi creşterea numărului de specii macrozoobenctonice şi
de ciprinide.

     Calitatea apelor subterane

     Apele subterane sunt folosite în mod frecvent pentru consumul direct, de

aceea aprecierea calităţii lor se face pe baza STAS 1342 – 91 privind apele
potabile, care prescrie limitele maxime ale obiectivelor de referinţă, dar şi
limitele admise în mod excepţional. Comparând aceste valori cu cele rezultate
din analiza probelor de apă recoltate din forajele existente pot fi trase
următoarele concluzii:

 din punct de vedere al pH – ului apele sunt corespunzătoare pentru

consumul populaţiei;
 indicatorii privind consumul oxigenului se încadrează în general în
parametrii de potabilitate, cu excepţia CCO – Mn, care se înscrie cu
depăşiri (faţă de limita maximă admisibilă de 12 mg/l) ce sunt specifice
mai ales forajelor de medie adâncime (Baciu 13,9 mg/l, Letca Veche
15,8 mg/l, Naipu 23,4 mg/l, Purani 15,2 mg/l, Schitu 16,4 mg/l,
Cucuruzu 13,3 mg/l, Bila 17,1 mg/l);
 prezenţa amoniului (NH4+) în apele freatice, dar şi în cele de mică
adâncime, în cantităţi ce depăşesc concentraţia maximă admisibilă (1
mg/l) constituie un indicator de poluare;
  azotiţii (NO2-) şi azotaţii (NO3-) se menţin în limite normale, cu excepţia
forajului Videle 1 din lunca Glavaciocului, unde au valori ceva mai mari
decât limita maximă admisibilă în mod excepţional (1 mg/l pentru azotiţi
şi 30 mg/l pentru azotaţi);
 ionul fosfat (PO43-) lipseşte în totalitate din acviferele de medie şi mare
adâncime, dar este prezent în pânza freatică cu caracter lenticular şi în
apele de mică adâncime. Şi aici, însă, cu excepţia forajului Valea
Cireşului unde înregistrează 0,73 mg/l, el se situează sub limita maximă
admisibilă în mod excepţional (0,5 mg/l). Cantităţile de fosfat existente
în apele subte-rane din regiune provin din utilizarea masivă a
îngrăşămintelor fosfatice;
 ionii generali de salinitate (Na+, Ca2+, Mg2+, Fe2+, Mn+, Cl-, SO4-) se
menţin în limite normale de potabilitate la toate apele subterane,
indiferent de adâncimea la care se găsesc;
 reziduul fix se situează în majoritatea cazurilor sub limita maximă, deşi
uneori o depăşeşte puţin, fără a trece însă de valoarea admisibilă în mod
excepţional (1000 mg/l). Singurul foraj care nu corespunde calitativ din
acest punct de vedere este Videle 1, unde reziduul fix a fost de 1234
mg/l;
 substanţele toxice de natură organică (fenoli, detergenţi, pesticide) se
încadrează în limite normale;
 duritatea totală depăşeşte adesea limita maximă admisibilă (200G), cele
mai dure ape fiind caracteristice forajelor Blejeşti (49,50G) şi Videle 1
(540G);
 duritatea temporară este variabilă de la un foraj la altul situându-se în
multe cazuri peste limita maximă admisibilă (100G). Cele mai mari
depăşiri sunt specifice aceloraşi foraje (Blejeşti şi Videle 1), unde
contribuţia carbonaţilor şi bicarbonaţilor de calciu la duritatea totală este
de 100%.

     Calitatea apelor subterane din acviferul cretacic

     Cu ocazia prospecţiunilor hidrogeologice efectuate în perioada 21.09.1992 –

30.10.1992 apele pompate pe durata celor 40 de zile din forajul Uzunu – Sud 2
au fost analizate din punct de vedere fizic, chimic, biologic şi bacteriologic de
către specialiştii Institutului de Cercetări pentru Ingineria Mediului (ICIM) şi
cei ai Institutului de Igienă şi Sănătate Publică (IISP), în vederea stabilirii
parametrilor de calitate. Pe baza probelor de apă recoltate la un interval de 6 – 7
zile au putut fi puse în evidenţă următoarele caracteristici:
  apa este puternic mineralizată valorile reziduului fix fiind situate în jur
de 950 mg/l. Conţinutul în săruri minerale dizolvate este ridicat,
predominând bicarbonaţii (sub 400 mg/l) şi clorurile (302 – 360 mg/l) de
sodiu (217,8 – 264,3 mg/l) şi calciu (76,5 – 90,4 mg/l). Duritatea totală a
fost cuprinsă între 18,14 – 19,880G, fiind formată exclusiv din duritate
bicarbonatică;
 conţinutul în fier a fost cuprins între 0,1 – 1,0 mg/l, cel de mangan între
0,001 – 0,017 mg/l, cel de zinc între 0,025 – 0,035 mg/l, în timp ce
cuprul a fost absent;
 conţinutul de ortofosfaţi a variat între 0 şi 0,017 mg/l, iar fosforul total a
evoluat pe un ecart cuprins între 0 şi 0,036 mg/l;
 compuşii fenolici au fost prezenţi temporar la începutul efectuării
sondajelor, după care au dispărut complet din compoziţia apei;
 detergenţii anionici au fost absenţi.

    Rezultatele analizelor bacteriologice ale probelor de apă din acviferul

cretacic indică faptul că deşi sursa de profunzime are o adâncime de 600 m, din
cauza captării necorespunzătoare la suprafaţa solului, apa nu corespunde STAS
– ului 1342 – 91 în privinţa coliformilor totali.

    În concluzie, se poate spune că din punct de vedere calitativ apele cantonate
în calcarele cretacice ale Platformei Moesice prezintă o serie de depăşiri la mai
mulţi indicatori, după cum urmează:

 indicatori care depăşesc limita admisibilă: reziduu fix, oxigen dizolvat,

cloruri, azotiţi;
 indicatori care depăşesc limita admisă excepţional: gust, miros, fier,
amoniu, hidrogen sulfurat şi sulfuri, atrazin şi coliformi totali.

Gestionarea resurselor de apă

 

     Alimentarea cu apă

      Majoritatea localităţilor din regiunea studiată sunt de tip rural şi ca urmare

nu dispun de o reţea centralizată de alimentare cu apă potabilă. În consecinţă,
locuitorii sunt nevoiţi să capteze stratele acvifere prin puţuri individuale şi
săteşti asigurându-şi astfel apa necesară pentru băut şi pentru desfăşurarea
activităţilor menajere. Cu toate acestea, dezvoltarea social – economică a unor
aşezări rurale, culminând cu transformarea localităţii Videle în oraş cu funcţii
industriale, agricole şi de transport, a impus realizarea unor foraje şi fronturi de
captare a apelor subterane, care au făcut posibilă distribuţia apei în sistem
centralizat.

     Preocupările actuale pentru asigurarea unor condiţii de viaţă cât mai bune
po-pulaţiei din aşezările rurale de pe teritoriul bazinului hidrografic al râului
Câlniştea s-au concretizat în realizarea unor studii de fezabilitate privind
posibilitatea introducerii alimentării cu apă în sistem centralizat şi pentru satele
Ghimpaţi, Copaciu şi Naipu, care alcătuiesc împreună comuna Ghimpaţi.
Asigurarea apei pentru populaţie se va face prin executarea a 2 fronturi de
captare. 

     Evacuarea apelor uzate

     Majoritatea localităţilor din zona studiată deversează apele uzate direct în

cursurile de apă din imediata lor vecinătate, ceea ce explică în bună măsură
calitatea necorespunzătoare a acestora. Există însă şi situaţii când apele uzate
de origine menajeră şi industrială sunt evacuate în emisari, după ce în prealabil
au trecut prin staţiile de epurare aferente localităţilor sau unităţilor economice.
Aşa este cazul oraşului Videle, care evacuează anual prin staţia de epurare
480.000 m3 de apă în râul Glavacioc, al comunei Drăgăneşti – Vlaşca, ce
deversează 8395 m3/an în râul Câlniştea şi al unităţilor economice menţionate
deja în capitolul anterior: S.C. Petrom Service S.A. (grup industrial Poeni)
având o staţie de epurare cu o durată de funcţionare de 8760 ore pe an şi un
debit mediu de 2,28 m3/s, S.C. Petrom Service S.A. (grup social Poeni), cu
aceeaşi durată de funcţionare, dar cu un debit mediu de doar 0,95 m3/s şi
Centrul de Sănătate Ghimpaţi, cu 2920 ore de funcţionare şi un debit mediu de
0,95 m3/s. De remarcat faptul că durata redusă de funcţionare sau capacitatea
insuficientă a staţiilor de epurare fac ca apele deversate în râuri să conţină
uneori cantităţi destul de însemnate de poluanţi, care-şi pun amprenta în mod
negativ asupra calităţii apelor curgătoare din întreaga regiune.

     Deversările de ape uzate se realizează uneori în iazurile din apropierea loca-

lităţilor (aşa cum este cazul S.C.D.A. Teleorman, cu sediul în comuna
Drăgăneşti – Vlaşca, care evacuează efluenţii din procesele de producţie în
Acumularea Suhat de pe râul cu acelaşi nume, după ce în prealabil au trecut
prin staţia de epurare), dar şi mai grav, există şi situaţii când întreprinderile
zootehnice deversează apa direct pe terenurile agricole (S.C. Avikaf SRL
Videle), fapt extrem de reprobabil, întrucât este afectată grav calitatea solului şi
a apelor subterane din arealul respectiv. 

     Amenajarea reţelei hidrografice

     Precipitaţiile reduse cantitativ, evapotranspiraţia ridicată şi precaritatea
alimentării subterane fac ca râurile din bazinul hidrografic al Câlniştei să aibă
în general debite scăzute, din care cauză în verile secetoase multe dintre ele
seacă complet. Pentru a preveni riscul producerii unor astfel de fenomene
nedorite oamenii au fost nevoiţi să construiască numeroase baraje de pământ
pentru a zăgăzui apele şi a crea salbe de iazuri cu rol de regularizare a scurgerii,
dar şi de moderare a climatului excesiv al regiunilor învecinate. Astfel, s-a
ajuns la ora actuală la un număr de 61 de acumulări mai mari sau mai mici, care
pe lângă rolul lor hidrologic şi climatic reuşesc în acelaşi timp să rupă
monotonia peisajului de câmpie.

     Compensarea debitelor şi asigurarea necesarului de apă pentru diverse

folosinţe se mai poate face însă şi prin realizarea unor derivaţii din bazinele
hidrografice învecinate. În acest scop au fost proiectate două canale de
aducţiune, unul din Dâmbovnic către Glavacioc, iar celălalt din Glavacioc către
râul Câlniştea.

     Derivaţia Dâmbovnic – Glavacioc va asigura devierea apelor din Dâmbov-

nic în vederea alimentării şi măririi acumulărilor situate pe râul Glavacioc.
Debitul preconizat este de 17 m3/s

     Derivaţia Glavacioc – Câlniştea va permite compensare debitelor râului

Câlniştea prin acumularea unui stoc suplimentar de apă în acumulările situate
în lungul văii. Deplasarea apei se va face gravitaţional, iar debitul instalat va fi
de 12 m3/s, în condiţiile unei pante de 0,5% şi a unei adâncimi a canalului de 2
m. 

     O altă preocupare majoră a autorităţilor locale o constituie lupta împotriva

inundaţiilor, deoarece cu toate că debitul modul al râurilor din bazinul
hidrografic al Câlniştei are valori scăzute, în condiţii sinoptice excepţionale
apele lor se revarsă provocând pierderi sectorului agricol şi periclitând
localităţile şi căile de comunicaţie din zonele joase de luncă. După cum era de
aşteptat, cele mai mari viituri se produc pe râurile Câlniştea şi Glavacioc, care
împreună, la o asigurare de 1%, pot afecta o suprafaţă totală de 6900 ha (3600
ha în lungul Câlniştei şi 2300 ha în lungul Glavaciocului). Deşi acumulările din
regiunea studiată pot prelua comparativ cu nivelul normal de retenţie un volum
total de apă de 8,924 mil. m3, totuşi unele zone mai expuse au trebuit protejate
suplimentar prin realizarea unor diguri locale. Cel mai important dintre acestea
este digul din dreptul localităţii Hulubeşti, situat pe stânga râului colector, în
apropiere de vărsarea în Neajlov. El a fost calculat pentru o asigurare de 5%,
ceea ce înseamnă un debit maxim de 140 m3/s. Având o lungime de 8,5 km
digul asigură apărarea împotriva inundaţiilor pentru o suprafaţă de 2000 ha. 
     Utilizarea apei în scopuri economice

     Principala folosinţă a apelor de suprafaţă din bazinul hidrografic al râului

Câlniştea o constituie piscicultura. Aceasta se practică însă în condiţii destul
de vitrege, deoarece amenajările piscicole din lungul văilor necesită debite de
primenire care la momentul actual sunt satisfăcute cu intermitenţă de către
debitele proprii ale râurilor.

      Deşi în regiune nu există canale de irigaţie care să asigure apa necesară

culturilor agricole în perioadele cu deficit de umiditate, totuşi localnicii, prin
mijloace proprii, prelevează apă din râuri şi iazuri pentru udarea terenurilor
aflate în zonele limitrofe. Din păcate, apele sunt de multe ori improprii pentru o
astfel de utilizare, întrucât prezintă depăşiri mari la unii parametri de calitate
(ape de categoria a IV – a) care pot afecta negativ plantele şi chiar sănătatea
oamenilor şi animalelor care le consumă.

     Un ultim aspect care mai trebuie subliniat în legătură cu apele din regiunea
studiată este acela că ele constituie şi locuri de agrement de importanţă locală,
fiind căutate, mai ales la sfârşit de săptămână, atât pentru pescuitul sportiv cât
şi pentru petrecerea unor clipe plăcute la iarbă verde în mijlocul naturii.

bibliografie selectivă
 
 
1. Andreiaşi N., Mihalache M. (1999) – Solurile României, Editura Ex
Ponto, Constanţa.
2. Antonescu – Remuşi P.S. (1890) – Dicţionarul geografic al judeţului
Vlaşca, Bucureşti.
3. Barbu N. (1987) – Geografia solurilor României, Centrul de
multiplicare al Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi.
4. Băloiu V. (1967) – Combaterea eroziunii solului şi regularizarea
cursurilor  de apă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
5. Blidaru V., Georgescu I. (1962) – Hidroamelioraţiile în R.P.R., Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
6. Boisnard I., Pârvulescu C. (1967) – Resursele de apă ale R.S.R., Studiu
litografiat CSA-ISCH, Bucureşti.
7. Bretotean M. (1981) – Apele subterane, o importantă bogăţie naturală,
Editura Ceres, Bucureşti.
8. Bretotean M., Zamfirescu F., Danchiv A. (1997) – Modelul matematic
pentru evaluarea resurselor de apă ale sistemului acvifer Romanian –
 Pleistocen inferior din zona bazinului dacic de la est de râul Olt,
Culegere de lucrări, Bucureşti.
9. Buza M., Ghiţulescu Nadia, Ghinea P. (1972) – Relaţia dintre relief,
apa freatică şi soluri în lunca Câlniştei, S.C.G.G.G.- Geografie, XIX,
nr.2, Bucureşti.
10.Cădere R. şi colab. (1964) – Studiul hidrogeologic de sinteză pentru
teritoriul R.P.R., Studii de hidrogeologie, nr.3, Bucureşti.
11.Cădere R., Podani M. (1969) – Studiul resurselor de apă din R.S.R.,
Hidrotehnica, gospodărirea apelor şi meteorologie, nr.8, Bucureşti.
12.Călinescu R. şi colab. (1972) – Biogeografia României, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
13.Chiriac V., Filotti A., Savu I. (1978) – Influenţa modului de
gospodărire a apelor asupra eutrofizării lacurilor, Hidrotehnica nr.5,
Bucureşti.
14.Cineti A. (1980) – Resursele de ape subterane ale României, Editura
Tehnică, Bucureşti.
15.Ciocârdel R. (1952) – Hidrogeologie, Editura Tehnică, Bucureşti.
16.Ciulache S. (1999) – Temperaturile minime absolute de pe teritoriul
României, Comunicări de geografie, Bucureşti.
17.Ciulache S. (2000) – Temperaturile maxime absolute de pe teritoriul
României, Comunicări de geografie, Bucureşti.
18.Cocoş Alina, Cocoş O. (2004) – Elemente de geologie şi relief în
bazinul Teleormanului, Editura Ars Docendi, Bucureşti.
19.Cocoş O., Vişan Gh., Cocoş Alina (2003) – Harta. Cunoaştere şi
utilizare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
20.Coteţ, P. (1946) – Câlniştea, o vale tectonică de tip balcanic, Rev.
Geogr., Bucureşti.
21.Coteţ, P. (1976) – Câmpia Română. Studiu de geomorfologie integrată,
Editura Ceres, Bucureşti.
22.Cuşa E. (1994) – Monitoringul calităţii apelor curgătoare de suprafaţă
(rezumatul tezei de doctorat), Bucureşti.
23.Diaconu C. (1971) – Probleme ale scurgerii de aluviuni a râurilor
României, St. hidrol., XXX, I.M.H., Bucureşti.
24.Diaconu C. (1988) – Râurile de la inundaţie la secetă, Editura Tehnică,
Bucureşti.
25.Florea N. şi colab. (1968) – Geografia solurilor României, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti.
26.Gâştescu P. (1960) – Caracteristicile hidrochimice ale lacurilor R.P.R.,
Meteorlogie, Hidrologie, gospodărirea apelor, nr. 2, Hidrotehnica,
Bucureşti.
27.Gâştescu P. (1971) – Lacurile din România – limnologie regională,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti.
28.Haraga Şt., Niţulescu Marcela (1973) – Consideraţii privind viitura din
octombrie 1972 pe râurile din sudul ţării, Studii de hidrologie, XLI,
I.M.H., Bucureşti.
29.Iancu S., Frugină E. (1993) – Modificări regionale ale regimului
natural al nivelurilor apelor freatice în Câmpia Română, Hidrotehnica
vol.38, nr.7, Bucureşti.
30.Ionesi L. (1994) – Geologia unităţilor de platformă şi a orogenului nord
Dobrogean, Editura Tehnică, Bucureşti.
31.Lăzărescu D., Panait I. (1957) – Bilanţul hidrologic în R.P.R.,
Meteorologie şi Hidrologie, nr. 4, Bucureşti.
32.Liteanu E., Brandabur T. (1960) – Cercetări hidrogeologice asupra
apelor freatice din bazinului inferior al Argeşului, Studii şi cercetări de
Geologie, Tom V, vol. 3, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti.
33.Macarovici N. (1968) – Geologia Cuaternarului, Editura Didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
34.Matei D. (1986) – Hidrologia Câmpiei Române dintre Olt şi Argeş cu
privire specială asupra apelor subterane-teză de doctorat.
35.Mihăilescu V. (1966) – Dealurile şi câmpiile României - studiu de
geografie a reliefului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
36.Miţă P. (1977) – Regimul termic şi de îngheţ al cursurilor de apă din
România-teză de doctorat.
37.Miţă P. (1986) – Temperatura apei şi fenomenele de îngheţ pe cursurile
de apă din România. Studii şi cercetări hidrologice, I.N.M.H. Bucureşti.
38.Mutihac V. (1990) – Structura geologică a teritoriului României,
Editura Tehnică, Bucureşti.
39.Mutihac V., Ionesi L. (1974) – Geologia României, Editura Tehnică,
Bucureşti.
40.Paraschiv D. (1979) – Platforma Moesică şi zăcămintele ei de
hidrocarburi, Editura Academiei R.S.R,Bucureşti.
41.Pascu M. (1983) – Apele subterane din România, Editura Tehnică,
Bucureşti.
42.Paşcovschi S., Doniţă N. (1967) – Vegetaţia lemnoasă din silvostepa
României, Editura Academiei, Bucureşti.
43.Pătroescu Maria (1987) – Succesiunea zonelor de vegetaţie din
România, Sinteze geografice, Bucureşti.
44.Pişota I. (1986) – Câteva observaţii hidrologice asupra evoluţiei
debitelor medii lunare pe râurile din România, Analele Universităţii
Bucureşti – Geografie, XXXV.
45.Pişota I. (2000) – Câteva observaţii hidrologice asupra râurilor din
Câmpia Română. Comunicări de Geografie, Univ. Bucureşti.
46.Pişota I. (2000) – Regimul termic şi de îngheţ al râurilor din Câmpia
Română, Analele Universităţii Bucureşti – Geografie, Anul XLIX.
47.Pişota I., Trufaş V. (1971) –  Hidrologia R. S. România, vol.II, Lacurile
României, Fascicola I, Centru de multiplicare al Universităţii din
Bucureşti
48.Pişota I., Moisiu C. (1975) – Câteva observaţii asupra fenomenului
secării apelor pe unele râuri din Câmpia Română, Realizări în Geografia
României, Bucureşti.
49.Pişota I., Cocoş O. (2003) - Unele observaţii hidrologice referitoare la
bazinul râului Neajlov, Comunicări de geografie, vol. VII., Bucureşti.
50.Posea Gr. (1987) – Tipuri ale reliefului major în Câmpia Română, Rev.
Terra nr.3, Bucureşti.
51.Rădulescu I. (1956) – Probleme de geomorfologie în raionul Mihăileşti,
regiunea Bucureşti, Probleme de geografie, vol. 3, Bucureşti.
52.Rădulescu I. (1956) – G.A.S. Uzunu, Raionul Drăgăneşti. Studiu fizico-
geografic, Natura S.S.N.G., vol VIII, nr.2, Bucureşti.
53.Rădulescu I. (1959) – Observaţii morfohidrografice în luncile râurilor
din zona de confluenţe Argeş – Câlniştea, Analele Universităţii C.I.
Parhon, Seria Ştiinţele Naturii, nr.21, Bucureşti.
54.Roşescu E. (1957) – Studiul metodelor de separare a surselor de
alimentare a râurilor din R.P.R., Hidrotehnica – Meteorologie şi
Hidrologie, nr.3, Bucureşti.
55.Tăbăcaru Roşescu Eleonora (1986) –Metodica de prelucrare şi
interpretare a datelor provenite din reţeaua de observaţii şi măsurători a
apelor freatice, Studii de hidrogeologie, nr. XIII, I.M.H., Bucureşti.
56.Trufaş Constanţa (2003) – Calitatea apei, Editura Agora, Călăraşi.
57.Trufaş V. (1981) – Poluarea şi protecţia apelor subterane, Terra XIII,
nr.2.
58.Trufaş V., Trufaş Constanţa (1975) – Hidrochimie, Tipografia Univ.
Bucureşti.
59.Trufaş V., Pătroescu Maria, Iana Sofia,  Badea Klebleev  (1975) – 
Eutrofizarea accelerată a lacurilor şi căile lor de prevenire, Analele
Universităţii Bucureşti, anul XXX, Bucureşti.
60.Ujvari I. (1957) – Alimentarea râurilor din R.P.R., Meteorologie şi
hidrologie, an II, nr.1, Bucureşti.
61.Ujvari, I. (1972) – Geografia apelor României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
62.Vâlsan G. (1915) – Asupra evoluţiunii Câmpiei Române dintre râurile
Olt şi Argeş, B.S.R.R.G, XXXV(1914)
63.Vâlsan G. (1971) – Câmpia Română, în Opere alese, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
64.Velcea Valeria (1967) – Râurile României, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti.
65.Zăvoianu I. (1977) – Morfometria bazinelor hidrografice, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti.
66.x  x  x – Anuarele hidrogeologice seria 1965 – 1992, I.M.H. Bucureşti.
67.x  x  x – Anuarele hidrologice seria 1970 – 1987, I.M.H. Bucureşti.
68.x x x (1943) – Monografia judeţului Vlaşca, Bucureşti.
69.x x x (1957 – 1960) – Harta hidrogeologică a României, scara
1:100.000,    Institutul Geologic Bucureşti.
70.x x x (1960) – Monografia geografică a R.P.R. şi Anexă, Editura
Academiei, Bucureşti.
71.x x x (1967) – Harta geologică a României, scara 1:200.000. Institutul
Geologic Bucureşti.
72.x x x (1972) – Râurile României. I.M.H. Bucureşti.
73.x x x (1977) – Monografia hidrologică a bazinului Argeşului, I.M.H.,
Bucureşti.
74.x x x (1979) – Monografia apelor subterane din România, I.M.H.,
Bucureşti.
75.x x x (1980) – Atlasul R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti.
76.x x x (1982) – Enciclopedia geografică a României, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
77.x x x (1992) – Atlasul cadastrului apelor din România, AQUAPROIECT
S.A., Bucureşti.
78.x x x –Anuarele meteorologice ale R.S.R. seria 1965 – 1992, I.N.M.H.
Bucureşti.
79.x x x – Clima R.P.R., vol I şi II, 1960 – 1962.
80.x x x (1996) – Instrucţiuni privind organizarea şi programul activităţilor
hidrometrice pe râuri, INMH, Bucureşti.