Introducere

Pielea este un organ foarte schimbător și asemenea tuturor organelor, este expusă
metamorfozelor cauzate de trecerea anilor, iar aspectul său vizual, dar și tactil ocupă un loc
important în prezent. Asupra îmbătrânirii organului cutanat acționează atât factori extrinseci
(fotoîmbătrânirea, dermatohelioza sau îmbătrânirea extrinsecă) cât și factori intrinseci (crono-
îmbătrânirea sau îmbătrânirea intrinsecă). Factorii cronologici și genetici determină
îmbătrânirea intrinsecă a pielii, iar agresiunile extrinseci în timp, amplifică fenomenul
îmbătrânirii intrinseci. În cazul îmbătrânirii extrinseci razele solare joacă un rol extrem de
important, iar cele mai semnificative modificări la nivelul pielii le produc radiațiile
ultraviolete. Alți factorii de mediu, poluarea, tutunul, alcoolul, consumul exagerat de zahăr,
contribuie de asemenea la îmbătrânirea pielii. Celelalte tipuri de radiații precum razele
infraroșii, razele X, razele gamma, lumină vizibilă, factorii endocrini (tulburările post-
menopauză la femei) intervin într-o măsură mai mică. Dorința de a preveni urmările cauzate
de îmbătrânirea pielii este un fenomen străvechi, iar produsele naturiste au ocupat un loc
important încă în medicina străveche. Ayurveda este unul dintre cele mai vechi sisteme de
medicină din India, în care conceptul de îmbătrânire a pielii a fost discutat sub mai multe
aspecte. În medicina indiană veche au existat preocupări legate de îmbătrânirea pielii și au
fost reproduse în sanscrite cum ar fi Vayasthapana (sfidarea vârstei), Varnya (strălucirea
pielii), Sandhaniya (regenerarea celulelor), Vranaropana (vindecare), Tvachya (hrănire),
Shothahara (antiinflamator), Tavachahnivardhani (întărirea metabolismului pielii) și
Tvagrasayana (întârzierea îmbătrânirii). În prezent, produsele cosmetice pe bază de plante
sunt din ce în ce mai populare nu numai în țările asiatice, ci și în alte țări, datorită impactului
lor semnificativ asupra îmbătrânirii pielii. Este în continuare o adevărată provocare studiul
activității biochimice a plantelor în contextul îmbătrânirii pielii, ținând cont de faptul că
acesta este un proces complex și el însăși constituie suma mai multor evenimente biochimice
distincte care se coreleaza între ele. Din păcate nici un produs nu este capabil să dea ceasul
înapoi sau să realizese o protecție de 100 % împotriva razelor solare, și totuși unele extracte
vegetale pot fi utilizate în vederea atenuării consecințele biochimice ale îmbătrânirii care
produc modificări negative ale aspectului și funcțiilor pielii. Pe baza teoriilor dezvoltate de-a
lungul timpului, care ar fi implicate în îmbătrânirea organului cutanat există numeroase
mecanisme biochimice și fiziologice în care este posibil să se intervină în procesul de
îmbătrânire a pielii, țintind astfel procesele de oxidare, inflamație, repararea barierei cutanate,
repararea ADN-ului etc. Această lucrare are ca scop menționarea și descrierea plantelor și a
constituenților acestora, care au fost descoperite ca având efecte de prevenție a îmbătrânirii
pielii.
Compușii naturali sunt utilizați de mulți ani pentru tratamentul bolilor dermatologice,
atât în formulări cosmetice topice, cât și sub formă de suplimente orale. Gama vastă de
tehnici utilizate în prezent pentru analiza răspunsului pielii la diverși compuși a adus o nouă
eră în domeniul cosmetic și al dezvoltării dermocosmeticelor, bazată pe o înțelegerea deplină
a fiziologiei pielii și a răspunsurilor sale la stimulii de mediu. Importanța cercetărilor în
domeniul cosmetic nu este legată doar de îmbunătățirea aspectului general al pielii pe
parcursul procesului de îmbătrânire, ci urmărește, de asemenea, să ofere o mai bună calitate a
vieții prin profilaxia și tratamentul afecțiunilor pielii legate de procesul de îmbătrânire.
Având în vedere diversitatea plantelor și a compușilor naturali disponibili, au fost identificate
mai multe ingrediente active cu potențiale aplicații cosmetice și dermatologice, iar acest
domeniu de studiu are în continuare un potențial mare de creștere.

Teoriile privind îmbătrânirea pielii

Îmbătrânirea este unul dintre cele mai complexe procese, descris ca o atenuare
fiziologică a mai multor activități biologice, cu o scădere treptată a adaptării celulare la
factorii externi și disfuncțiile interne. Fenomenul de senescență, care este cunoscut și sub
denumirea de îmbătrânire celulară este semnul distinctiv al îmbătrânirii și include reducerea
capacității de regenerare a celulelor. În acest sens, senescența celulară pare a fi dăunătoare,
deoarece constă într-un defect de reînnoire și funcționalitate tisulară. Senescența celulară este
un proces ireversibil, care presupune întreruperea regenerării celulare. Acest proces este
caracteristic și celulelor somatice, în acest fel fiind limitată capacitatea de proliferare a
acestora. Mecanismele îmbătrânirii nu sunt cunoscute în deplină măsură, deși sunt studiate de
foarte mulți ani, iar unele dintre ele nici în ziua de azi nu sunt în totalitate demonstrate.
Cunoașterea temeinică a procesului de îmbătrânire necesită o abordare ce cuprinde toate
sistemele biochimice și fiziologice. Totuși concluzia multiplelor studii efectuate este că
procesul de îmbătrânire este extrem de eterogen, multifactorial, nu există un singur mecanism
care să determine de sine stătător îmbătrânirea biologică, și este consecința interacțiunii
bagajului genetic și a numeroaselor evenimente de mediu care se acumulează pe parcursul
vieții. S-a stabilit că dieta joacă un rol esențial în procesul de îmbătrânire. Mai mulți compuși,
care se găsesc în fructe, legume și condimente, au fost extrași și evaluați de-a lungul mai
multor ani pentru capacitatea lor anti-îmbătrânire.
Totalizînd numeroasele teorii apărute de-a lungul timpului privind procesul de
îmbătrânire, pot fi evidențiați factorii genetici și evenimentele întâmplătoare din mediul de
viață. Astfel informația genetică a fiecărui om influențează și unele aspecte ale îmbătrânirii.
Dintre teoriile îmbătrânirii determinate genetic fac parte: teoria scurtării telomerilor, teoria
îmbătrânirii prin apoptoză, teoria îmbătrânirii prin acumularea mutațiilor/defectelor
ADN/ARN, teoria ,,ceasului biologic” al îmbătrânirii, iar dintre teoriile îmbătrânirii prin
evenimente întâmplătoare pot fi menționate: teoria radicalilor liberi, teoria îmbătrânirii
mitocondriale, teoria cross-linkaj-ului, teoria îmbătrânirii prin glicilizare, teoria senescenței
prin deficitul sistemului imun, teoria îmbătrânirii prin erori ale reparării, teoria deficienței
sistemului endocrin.
Mecanismele biologice implicate în fotoîmbătrânirea organului cutanat sunt:
interacțiunea directă cu ADN-ul celular, acesta fiind principalul mod de acțiune a razelor
UVB, sau indirect, prin formarea radicalilor liberi de oxigen, cauza principală a efectului
nociv produs de UVA. Când cantitatea de raze UV absorbită este prea mare, activarea
proteinei p53 duce la moartea keratinocitului prin apoptoză. În cazul unei expuneri prea mari
la UV apare o mutație la nivelul genei p53, iar keratinocitele își pierd capacitatea de
apoptoză. Acesta este punctul de plecare pentru posibile proliferări tumorale. Prin urmare
fotoîmbătrânirea poate fi considerată și un marker de risc pentru fotocarcinogeneză, care
presupune apariția tumorilor maligne cutanate și a displaziilor cutanate și necesită o
monitorizare clinică sporită. S-a constatat că razele UVB determină în principal tumori non-
melanocitare (keratoză actinică, carcinom bazocelular, carcinom spinocelular), pe când razele
UVA împreună cu UVB duc la apariția melanomului malign. Prin modificările ireversibile
produse de razele UV (alterarea ADN-ului nuclear și mitocondrial, dar și la o activare a
enzimelor (metaloproteinaze) capabile să degradeze matricea extracelulară) se produce atât
degradarea colagenului, cat și scăderea sintezei acestuia. O singură expunere la soare, la orele
amiezii, între 5 si 15 minute duce la producerea de colagenază, stromelizina 1 și gelatinază de
92KD, și nivelurile acestor enzime sunt menținute ridicate dacă o asemenea expunere solară
se repetă în fiecare zi. Contribuția razelor UVA la fotoîmbătrânire este mai mare
comparativ cu UVB, dat fiind faptului că razele UVA pătrund mai profund, pană în derm,
dar și din cauza faptului că peste 95% din radiațiile terestre sunt de tip UVA. Radiațiile UV
induc, de asemenea, o scădere a expresiei receptorilor nucleari ai acidului retinoic, ceea ce
duce la o insuficiență funcțională a vitaminei A la nivel celular, limitând astfel efectele
retinoizilor și contribuind la fotoîmbătrânirea și carcinogeneza pielii. Pe parcursul a mai
multor ani, radiațiile UVB au fost considerate a fi cauza principală a fotoîmbătrânirii, iar
radiațiile UVA au fost considerate relativ „sigure”. De-a lungul timpului mai multe studii au
subliniat din ce în ce mai mult rolul major al radiațiilor UVA în fotoîmbătrânire. Razele UV
pătrund mai mult sau mai puțin profund în grosimea pielii în funcție de lungimea lor de undă.
Radiația UVB în proporție de 90% este absorbită de epiderm și, prin urmare, interacționează
în primul rând cu celulele de la acest nivel (keratinocite, melanocite, celule Langerhans). Mai
mult de jumătate din radiația UVA ajunge în derm, astfel razele UVA au o acțiune la nivel
epidermal dar și dermal (în special asupra fibroblaștilor). Razele UVA trec de nori și
geamuri, iar nivelul de radiație UVA rămâne constant pe tot parcursul zilei. Studiile efectuate
folosind doze mici repetate de radiații UVA au arătat îngroșarea stratului cornos, deteriorarea
ADN-ului epidermic, inducerea fenomenului de apoptoză, îngroșarea epidermului, scăderea
numărului de celule de Langerhans (foto-imunosupresie), fibre elastice mai puțin dense,
neregulate, apariția telangiectaziilor și hipertrofia glandelor sebacee. Teoria conform căreia
mai mult de 90% din toate cazurile de cancer de piele se datorează expunerii cronice la
radiații UV este dovedită de apariția acestora în principal la nivelul zonelor fotoexpuse și
preponderent la persoanele vârstnice. Frecvența mai mare a neoplaziilor cutanate necesită o
monitorizare clinică riguroasă și regulată.

Procesul de fotoîmbătrânire cutanată și modificările histologice asociate

Pielea este cel mai mare organ al corpului uman, dar și prima linie de apărare, creând
o barieră externă eficientă împotriva efectelor dăunătoare ale agenților de mediu, cum ar fi
radiațiile solare, agenții poluanți din aer și apă, fumatul, alimentația dezechilibrată,
medicamentele și metalele grele, care induc îmbătrânirea extrinsecă. Îmbătrânirea pielii prin
expunerea cronică la iradierea UV, proces cunoscut sub numele de fotoîmbătrânire, rezultă
prin acțiunea directă a razelor ultraviolete, prin absorbția de energie de către biomolecule, fie
indirect, prin creșterea stresului oxidativ.
O cascadă de modificări are loc la nivelul pielii atunci când este expusă la radiațiile UV, și
are urmări nefaste asupra acesteia. Consecințele procesului de fotoîmbătrânire duc la
schimbări ale organului cutanat atât morfologic, cat și funcțional. Principalele consecințe sunt
scăderea funcțiilor de apărare, regenerare, termoreglare, generând răspunsuri mai puțin bine
adaptate la agresiunile din exterior. Histologic stratul cornos suferă modificări de grosime, se
pot forma conglomerate de corneocite care clinic se manifestă prin piele rugoasă, care se
descuamează, uneori cu fisuri; restul straturilor ale epidermului au o grosime neregulată,
uneori atrofică sau hipertrofică, cu modificări displazice ale celulelor bazale, hipercheratoză
infundibulară a canalelor glandelor sebacee cu retenția sebumului, care clinic se manifestă
prin displazii sau tumori maligne epiteliale, apariția comedoanelor sau a miliei. Din cauza
scăderii numărului celulelor Langerhans, ca urmare a expunerii la razele UV, este diminuată
imunitatea mediată celular, iar hiperplazia melanocitelor și tulburarea transferului de
melanina în epiderm cauzează apariția petelor hiperpigmentare, lentigo solar. Imunosupresia
este mediată de mai multe mecanisme, cum ar fi suprimarea hipersensibilității de contact,
infiltrarea leucocitară, deteriorarea ADN-ului și atenuarea capacității de prezentare a
antigenului. Expresia histologică a ridurilor, aspectului de piele fără tonus cauzate de razele
UV reprezintă înlocuirea matricei dermice normale cu o rețea fibrilară mai săracă, fibre
elastice neregulate și mai rare, fibre de colagen degradate (elastoză solară) și un material
bazofilic în dermul papilar. Acest proces are loc nu doar din cauza degradării de către UV a
fibrelor de colagen și elastină, dar și ca urmare a creșterii nivelului de specii de reactive de
oxigen și de metaloproteinaze, care vor deteriora fibrele elastice și de colagen.
Metamorfozele suferite de vascularizația dermică constituie diminuarea vascularizației de la
nivelul dermului papilar, ca urmare a pierderii plexurilor dermului papilar și aplatizării
crestelor dermului papilar, dar și a răspunsului proliferativ la razele UV cu dilatarea vaselor și
creșterea fragilității acestor, astfel este explicată apariția teleangiectaziilor, aspectul teros al
pielii.
Dintre manifestările cutanate cu răspuns normal al pielii la razele UV apărute în contextul
îmbătrânirii pielii menționez elastoza solară, eritroza foliculară a gatului (poikilodermia
Civatte), cutis rhomboidalis, milium coloid, pigmentare neuniformă, teleangiectazii, purpura
senila Bateman (purpura actinică), sindromul Favre-Racouchot, lentigo solar, porokeratoza.
Apariția elastozei presupune tegument îngroșat, de o culoare cu tentă gălbuie, cu riduri bine
exprimate. Forma difuză a elastozei solare, cu localizare la nivelul cefei se numește Cutis
rhomboidalis nuchae, iar elastoza cutanată nodulară, cu chisturi și comedoane poartă
denumirea de Sindrom Favre-Racouchot. Cea din urmă afectează persoanele cu pielea mai
inchisă, interesează în special zona periorbitală, temporală, cu apariția de noduli, chisturi, cu
o distribuție simetrică în cele mai multe cazuri. Printre factorii etiologici, in afară de razele
solare se află și fumatul. Poikilodermia Civatte este o afecțiune cu o evoluție lentă și
ireversibilă care presupune apariția atrofiei în combinație colorația brun-roșiatică la nivelul
pomeților, fețelor laterale a gatului, cu păstrarea pielii din zona sub mentonieră intactă. În
unele cazuri poate fi prezent pruritul, eritemul la nivelul zonelor afectate. Purpura senilă
Bateman se caracterizează prin apariția de echimoze la nivelul zonelor fotoexpuse ca urmare
a extravazării hematiilor în derm din cauza subțierii pereților vasculari. De obicei aceste
leziuni apar spontan sau după mici traumatisme și lasă o hiperpigmentare reziduală din cauza
depunerii de hemosiderină. Lentigo sau lentiginele solare reprezintă macule brune, cu
localizare preponderent la nivelul membrelor superioare, torace superior, în special la
persoanele cu piele deschisă, care pot să apară spontan sau de-a lungul mai multor ani. Nu
prezintă potențial malign, dar se pot întâlni cazuri în care lentigo solar apare la o persoana
care asociază o anumită formă de cancer cutanat, ca urmare a expunerii cronice la razele UV,
cauza comună care duce la apariția ambelor condiții.
Cremele de protecție solară sunt utilizate pe scară largă pentru a proteja pielea de UV.
Acestea pot fi utilizate pentru a respinge sau absorbi razele ultraviolete, cu toate acestea, nu
pot oferi o protecție totală și nu acționează asupra celorlalți factori implicați în procesul de
îmbătrânire cutanată. Pielea este indicatorul îmbătrânirii umane, iar fiecare expunere la razele
ultraviolete induce o reacție cu o reparație ulterioară imperfectă, lăsând o "cicatrice solară"
invizibilă și expunerea repetată duce în cele din urmă la dezvoltarea unei "cicatrici solare"
vizibile și la îmbătrânirea prematură a pielii. Acest fapt explică și cererea tot mai înaltă a
produselor cu rol de prevenție a îmbătrânirii pielii. Produsele vegetale cu activitate
antioxidantă, care ar putea spori capacitatea endogenă a pielii și ar putea contribui la
neutralizarea speciilor reactive de oxigen sunt tot mai populare și tot mai frecvent luate în
considerare ca o completare eficientă în lupta cu primele semne de îmbătrânire a pielii.

Stresul oxidativ și îmbătrânirea organului cutanat

Printre multiplele teorii ale îmbătrânirii enumerate anterior, cea mai populară teorie este
teoria stresului oxidativ. Conform acesteia, procesul de îmbătrânire și bolile legate de vârstă
sunt cauzate de deteriorarea oxidativă a macromoleculelor, cum ar fi a ADN-ului, lipidelor și
proteinelor. Procesul de oxidare este principalul proces metabolic prin care în organismul
uman este produsă energia. În urma acestui proces, apar și produși metabolici secundari –
radicalii liberi. Radicalii liberi sunt molecule instabile, reactive, și produc alte molecule
instabile și declanșează astfel un proces în cascadă care poate avea efecte negative asupra
organismului. Există numeroase analize care dovedesc că stresul oxidativ joacă un rol major
în procesul intrinsec, precum și în cel extrinsec de îmbătrânire a pielii. Procesul biochimic de
oxidare este esențial pentru viața aerobă în sine, dar și mai important este menținerea
echilibrului între generarea de molecule oxidative și a celor antioxidante, pentru a evita
consecințele dăunătoare pentru sănătate și chiar pentru supraviețuire. Teoria radicalilor liberi
a îmbătrânirii a fost discutată și dezbătută timp de decenii și, deși generarea radicalilor liberi
nu este cu siguranță singurul factor care contribuie la procesul de îmbătrânire, există
numeroase dovezi că daunele oxidative la nivelul componentelor celulare și extracelulare
sunt responsabile pentru multe dintre modificările degenerative observate odată cu vârsta.
Razele UV, fumul de țigară și poluanții din mediul înconjurător contribuie, de asemenea la
asaltul oxidativ.
În condiții aerobe, transferul de electroni are loc între atomi, în care oxigenul este ultimul
acceptor de electroni care produce adenozintrifosfat, acumulator de energie necesară
celulelor.. Cu toate acestea, transferul de electroni decuplați duce la generarea de radicali
liberi, cum ar fi speciile reactive de oxigen (ROS) și speciile reactive de azot (RNS). ROS
sunt produse constatnt în organism, în special la nivelul mitocondriilor, în timpul respirației și
al altor funcții vitale. Buna funcționare celulară este strâns legată de nivelul de ROS. Proteina
transmembranară a reticulului endoplasmatic (IRE-1) mediază homeostazia celulară prin
inițializarea căii de răspuns a proteinelor nevoltate. Cu toate acestea, în timpul acumulării de
ROS, IRE-1 nu este în măsură să inițializeze acest mecanism, și este activată calea Nrf2, care
ar putea crește rezistența la stres. O cantitate prea mare de ROS și RNS poate duce la
deteriorarea componentelor celulare, cum ar fi acizii nucleici, structuri proteice, carbohidrați,
lipidele și alte molecule, ceea ce ar putea duce la mutații, și în cele din urmă, la tumori
maligne și alte boli legate de vârstă. În plus, ROS se pot acumula în interiorul organismului și
din surse externe, cum ar fi razele solare, fumatul și expunerea la poluanți. ROS induc stresul
oxidativ, care poate avea un impact asupra multor procese biologice, inclusiv apoptoza și
autofagia, Celulele posedă și o rețea de enzime antioxidante care pot neutraliza cantitatea
excesivă de ROS acumulată în organism. Superoxid dismutaza (SOD), catalaza (CAT),
peroxidul de glutation (GPx) și tioredoxina (Trx) sunt câțiva dintre antioxidanții endogeni
prezenți cu scopul de a neutraliza excesul de ROS și a menține un echilibru între aceste două
procese contradictorii. Perturbarea acestui echilibru, fie din cauza unei reduceri a
antioxidanților sau din cauza unei creșteri a ROS va duce la stres oxidativ. ROS duc la
peroxidarea lipidelor din membranele celulare, a hidraților de carbon, la alterarea structurii și
funcției diferitelor enzime. În acest sens, antioxidanții exogeni ar putea fi mai buni pentru a
modula nivelurile excesive de ROS în interiorul unei gazde. Chiar dacă toate organele
organismului uman au de suferit în urma stresului oxidativ, s-a constatat că pielea este
organul cu cea mai mare expunere la sursele externe de oxidare, și ca urmare, a dezvoltat o
rețea complexă de antioxidanți endogeni și exogeni. Cu toate acestea, nu sunt întotdeauna
suficienți pentru a preveni sau repara daunele cauzate de speciile reactive de oxigenul (ROS).
Expunerea unui model de piele umană la o doza mică de radiații UV, cu producerea dozei
minime de eritem (MED) duce la epuizarea nivelurile de antioxidanți celulari, precum și a
enzimelor antioxidante, cum ar fi catalaza. Compușii antioxidanți, cum ar fi vitamina E,
glutationul și coenzima Q10 scad semnificativ odată cu vârsta, reducându-se astfel și
capacitatea antioxidantă a epidermului. Este de asemenea interesant de remarcat studiile
conform cărora foliculii firelor de păr încărunțite au un nivel mai mare de stres oxidativ decât
cele pigmentate. Proteinele din matricea extracelulară, lipidele barierei cutanate, ADN-ul și
mitocondriile sunt toate foarte sensibile față de stresul oxidativ. În plus, proteasomii din
celulele pielii, care sunt complexe proteice responsabile de eliminarea proteinelor deteriorate
prin proteoliză, devin în timp tot mai puțin eficienți ceea ce duce la acumularea de molecule
deteriorate și disfuncționale. Oxidarea fosfolipidelor din membranele celulare inițiază o
reacție în lanț care are ca rezultat formarea de peroxizi lipidici; aceștia compromit integritatea
membranei, susține inflamația și creșterea nivelului de enzime de degradare, precum
metaloproteinaza matricei-1 (MMP-1, colagenază).
Identificarea surselor naturale de antioxidanți, în principal de origine vegetală, poate avea mai
multe avantaje decât concentrarea asupra compușilor chimici. Sursele naturale pot fi luate ca
aditivi alimentari, care ar putea împiedica reacțiile în lanț ale oxidării, inhibând astfel
procesul de oxidare.

Antioxidanții vegetali
Activitatea antioxidantă este un exemplu excelent de beneficiu funcțional pe care îl
pot oferi extractele vegetale. Se știe că plantele conțin o varietate de antioxidanți naturali care
le protejează și le conservă integritatea fizică și metabolică, precum și materialul ereditatar
prin intermediul semințelor. Mulți dintre acești compuși din plante au un rol în moderarea
procesului de îmbătrânire cutanate prin limitarea consecințelor biochimice ale oxidării.
Compuși precum vitamina C, vitamina E și acidul rosmarinic sunt întâlniți în mod obișnuit în
alimente, dar și în produsele cosmetice pentru efectul lor puternicul antioxidant. Reducerea
stresului oxidativ este benefică atât pentru stabilitatea produsului, cât și pentru piele, iar
percepția consumatorului despre antioxidanți este una pozitivă, ceea ce îi face deosebit de
atractivi în produsele cosmetice. Compușii antioxidanți din plante se diferențiază nu numai
prin potențialul său redox și solubilitate, ci și prin mecanismul lor de acțiune. Unii
neutralizează speciile reactive de oxigen, cum ar fi superoxidul, radicalii hidroxil sau
oxigenul singlet, alții inhibă activitatea enzimelor oxidative sau sporesc activitatea enzimelor
antioxidante, cum ar fi catalaza. Unii compuși chelează metalele oxidante sau acționează prin
alte mecanisme necunoscute. Având în vedere varietatea de structuri chimice și mecanisme
biologice ale antioxidanților descrise din plante, nu este surprinzător faptul că nu toți
antioxidanții conferă același grad de protecție funcțională a pielii. Antioxidanții cu greutate
moleculară mică care se găsesc în mod natural în piele, precum compușii sintetizați de
celulele pielii, cum ar fi glutationul și ubiquinol, și cei asimilați din surse vegetale prin
alimentație, cum ar fi vitamina E, vitamina C și retinoizii. Aceștia funcționează în mod
sinergic în unele cazuri, dar și ca parte a unor sisteme independente. Datorită disponibilității
diverselor metode fizico-chimice și biochimice cu ajutorul cărora este posibilă determinarea
activității antioxidante a unui număr mare de compuși și extracte din plante, a fost demonstrat
faptul că unii compuși acționează ca și antioxidanți doar in vitro , iar alții au prezentat
activitate antioxidantă și în vivo, precum și în celulele cutanate în vitro. Totodată unii
compuși antioxidanți prezintă activități biologice suplimentare, cum ar fi inhibarea
inflamației sau modularea transcripției genice. Există tot mai multe dovezi că antioxidanții
pot ajuta la prevenirea și chiar la repararea unora dintre consecințele biochimice ale
îmbătrânirii pielii care duc la modificări vizibile, cum ar fi ridurile, laxitatea și rugozitatea
pielii. Multe dintre studiile științifice efectuate în acest domeniu se bazează în mod special pe
deteriorarea indusă de razele UV, având tendința de a înclina balanța mai mult spre
fotoîmbătrânire decât spre sensecența intrinsecă. Cu toate acestea, expunerea la soare este
fără îndoială un factor important în procesul de îmbătrânire. O dietă sănătoasă care include
fructe și legume bogate în antioxidanți poate contribui la menținerea sănătății generale a
pielii. Suplimentele sunt în curs de explorare ca potențiale terapii pentru bolile pielii, precum
și pentru îmbătrânirea pielii, iar unele dintre ele au prezentat concentrații crescute a
antioxidantului suplimentat la nivelul pielii, cu beneficii considerabile. Aplicarea topică a
unui antioxidant este, conform studiilor efectuate până în prezent, o strategie eficientă în
prevenția sensecenței premature, dar totuși combinația sistemică/topică este foarte
promițătoare. În continuare voi menționa cei mai importanți compușii vegetali cu efect
antioxidant.
 Fenolii și polifenolii
Termenul de "polifenoli" sau "compuși fenolici" cuprinde un grup vast de peste 8 000 de
molecule, împărțite în aproximativ zece clase chimice, care au un singur lucru în comun, și
anume prezența în structura lor a cel puțin unui inel aromatic cu șase atomi de carbon,
purtând la rândul său un număr variabil de grupări hidroxil (OH). Cei mai numeroși (peste
5.000 de molecule izolate) și cei mai cunoscuți reprezentanți sunt "flavonoidele". Sub
termenul de ,,flavonoizi” se află trei familii de molecule cu structuri similare: flavonoidele
(pigmenți vegetali de culoare galben-portocalie, numele lor provine de la cuvântul latin
flavus: galben), antocianii (compuși de culoare roșie-violet), și proantocianidinele (grup de
taninuri, molecule incolore și foarte solubile în apă). Există multe alte structuri, cum ar fi
acizii fenolici (derivați din acidul cinamic, de exemplu), taninurile hidrolizabile, cumarinele,
lignanii, chinonele și alți floroglucinoli. Trebuie remarcat faptul că unii compuși chiar dacă
aparțin acestei grupe chimice, nu conțin, de fapt, niciun hidroxil liber, la fel cum prezența
funcțiilor fenolice poate fi observată la compușii care aparțin de alte grupe fitochimice
(terpene, alcaloizi etc.). Această mare varietate structurală a îngreunat cunoașterea funcțiilor
polifenolilor ca atare, și anume ce proprietăți provin din natura polifenolică a unei molecule
și ce se datorează particularităților structurale ale acesteia. Potențialele beneficii pentru
sănătate ale polifenolilor sunt legate în special de efectul sau antioxidant, în cazul patologiilor
legate de îmbătrânire și de leziunile oxidative (tumori maligne, boli cardiovasculare sau
neurodegenerative).
Sunt unii dintre cei mai importanți antioxidanți exogeni, răspândiți în tot regnul vegetal.
Flavonoidele, glicozidele flavonoide, catechinele, proantocianidinele, flavanolignanii și
fenilpropanoizii sunt toate exemple de compuși fenolici din plante, care se consideră că au un
efect antioxidant considerabil pentru piele. Compușii fenolici din plante manifestă o acțiune
antioxidantă directă în neutralizarea anionului superoxid, a radicalilor oxidativi și a
peroxidării lipidelor. Mulți dintre acești compuși prezintă și activitate antiinflamatorie și
antimicrobiană, precum și influență asupra expresiei genice (cum ar fi reducerea
colagenazei). Chiar dacă, per total, studiile efectuate de-a lungul timpului demonstrează
faptul că flavonoidele și alți compuși fenolici sunt antioxidanți puternici, este important de
menționat că a fost raportată o activitate prooxidantă pentru unii compuși, utilizați în
concentrații ridicate și în anumite condiții celulare.
Genisteina este o izoflavonă care se găsește în leguminoase, soia fiind cea mai importantă
sursă. În numeroase analize a fost demonstrat faptul că inhibă carcinogeneza cutanată și
reduce îmbătrânirea cutanată produse de razele UV. S-a constatat că aplicarea topică de
genisteină pe piele inhibă eliberarea de ARNm a colagenazei prin inhibarea inducerii de către
UV a căilor MAP kinazei, ERK și JNK. Nu s-a observat nicio scădere a eritemului UV.
Moore et al. 2006 60 au demonstrat că tratarea prealabilă a pielii umane reconstituite cu
genisteină înainte de iradierea cu raze UVB a protejat substanțial celulele de deteriorarea
ADN-ului, în special de formarea de dimeri de pirimidină. Tratamentul topic al pielii cu
quercetină s-a demonstrat că inhibă creșterea eliberării de mieloperoxidază și a activității
proteazei, precum și a diminuării glutationului, secundar iradierii UVB. Un alt flavonoid, α
-glucozilrutina, a fost, de asemenea, raportat că previne deteriorarea oxidativă a pielii.
Glucuronida de hesperidină, dar nu și hesperidinul, protejează fibroblaștii împotriva
apoptozei celulare induse de UVA.

 Alte taninuri
Din scoarța de pin maritim francez ( Pinus pinaster ssp atlantica ) se obține un extract
numit pycnogenol care este bogat în taninuri OPC. Efectele acestuia au fost demonstrate în
câteva studii, utilizat atât pe cale topică, cât și pe cale orală. S-a constatat că reduce eritemul
indus de UV, și inhibă expresia genei dependente de NF κ B, reducând astfel inflamația.
Taninurile hidrolizabile sunt un alt tip de taninuri în care mai multe unități de acid galic sau
dimeri sunt legate de glucoză, formând astfel un grup de compuși puternic hidroxilați. Fructul
de rodie ( Punica granatum ) este o sursă vegetală de taninuri hidrolizabile, cum ar fi
punicalagina și punicalin, precum și antociani polifenolici care dau culoarea roșie intens
fructelor. S-a constatat că extractul acestor fructe inhibă efectele induse de esterul de forbol,
și anume efectul cancerigen cutanată la un model de șoarece, inhibând fosforilarea MAP
kinazei și activarea inflamației mediate de NF κ B. Un rezultat similar a fost obținut în
culturile de keratinocite umane iradiate cu UVB. Alte studii pe culturile de keratinocite
umane și pe pielea de șoarece au fost realizate cu scopul analizei delfinidinei, antocianul
principal din rodie și frecvent întâlnit în multe alte fructe și legume de culori intense, au
confirmat rolul acestui compus și efectele protectoare pe care le posedă. Delfinidina a inhibat
peroxidarea lipidică indusă de UVB și a redus deteriorarea ADN-ului, prevenind astfel
apoptoza.
Emblica officinalis este un alt exemplu de plantă cu o puternică acțiune antioxidantă datorată
taninurilor hidrolizabile. Fructele acestui arbore au fost utilizate în medicina ayurvedică de
milenii, fiind în centrul multor importante preparate curative. A fost întrodusă în produsele de
îngrijire a pielii pentru rolul său protector antioxidant asupra fibroblaștilor de stresul oxidativ
indus de superoxizi, dar și pentru stabilitatea pe care a manifestat-o. Absența activității pro-
oxidante se datorează capacității taninurilor active de a chela ionii de fier și cupru.

 Lignanii
Silimarina nu este o singură entitate, ci un amestec de mai multe flavonolignanuri,
inclusiv silibinina și silicristina, care sunt izolate din semințele plantei de ciulin de lapte
(Silybum marianum). Într-o serie de studii, aplicarea topică a silibininei pe pielea șoarecilor a
inhibat în mod semnificativ efectele induse de razele UV, a produs scăderea activității
catalazei endogene, fosforilarea MAPK-urilor, formarea de dimeri de timină în ADN,
inducerea activității ciclooxigenazei și activarea a NF κ B. Silimarina a condus, de asemenea,
la creșteri ale supresorului tumoral p53 în aceste studii, iar experimentele mai recente au
constatat că aceasta a determinat creșterea nivelului imunostimulator a IL-12 la nivelul pielii.

 Fenilpropanoizii
Acidul cafeic și acidul ferulic sunt substanțe fitochimice foarte des întâlnite, și au fost
deja menționate ca exemple active de fenilpropanoizi din clasa fenolilor. Câteva exemple
suplimentare de derivați de fenilpropanoizi cu efecte benefice demonstrate asupra pielii sunt
intesn studiate în continuare. Turmericul ( Curcuma longa ) este cultivat de mii de ani în
India. Aceste rădăcini au fost apreciate în scopuri culinare, dar și pentru calitățile medicinale.
În Ayurveda, turmericul este un veritabil remediu pentru diverse condiții medicale, este
utilizat intern pentru afecțiuni respiratorii, febră, afecțiuni hepatice, tulburări gastro-
intestinale, dar este de asemenea utilizat și topic, pentru inflamațiile pielii și ale articulațiilor,
ulcere, eczeme ș alte afecțiuni cutanate. Compușii antioxidanți și antiinflamatori din turmeric
sunt cunoscuți sub denumirea de fenilpropanoizi. Curcumina, sau diferuloilmetanul este un
compus de culoare galbenă, care conferă turmericului culoarea sa, precum și o mare parte din
proprietățile sale biologice. S-au efectuat numeroase cercetări științifice privind curcumina și
compușii înrudiți numiți curcuminoizi care se găsesc în mod natural în turmeric. A fost
documentată o activitate antioxidantă puternică pentru curcumină, iar tratarea keratinocitelor
și a fibroblaștilor cu niveluri scăzute de curcumină a demonstrat efectul protectiv asupra
celulele față de peroxidul de hidrogen. Aplicarea topică a acestui compus a sporit nivelul
celular de glutation, antioxidant.... și a redus metabolismul acidului arahidonic care produce
inflamație. S-a demonstrat, de asemenea, că curcumina inhibă calea NF κ B a inflamației, iar
tratament oral cu curcumină arată că acest compus inhibă peroxidarea lipidelor și previne
glicozilarea proteinelor cauzată de nivelurile ridicate de glucoză din sânge, contribuind astfel
la prevenția senescenței prin glicozilare, conform unei teorii. Acidul rozmarinic este un
compus fenilpropanoidic care se găsește în frunzele de rozmarin, dar este, de asemenea,
comun în multe alte specii de plante și ierburi culinare. A fost folosit de mult timp ca agent
de conservare a alimentelor, iar activitatea sa antioxidantă bine stabilită este din ce în ce mai
mult utilizată tot mai mult în industria modernă a alimentelor preparate. Acidul rozamrinic
posedă și proprietăți antimicrobiene, antivirale și antiinflamatorii. S-a demonstrat că inhibă
generarea de oxid nitric indus de lipopolizaharide și de oxidul nitric inductibil, inhibă sinteza
oxidului nitric sintetazei (iNOS), a superoxidului indus de esterul de forbol și a leziunilor
celulare mediate de peroxinitrit. RA a fost studiat ca un potențial partener de detoxifiere
pentru agentul antitumoral adriamicină (ADR). S-a constatat că acesta inhibă substanțial
apoptoza celulară indusă de ADR și activarea caspazei prin reducerea ROS celulare. RA a
restabilit nivelurile de SOD și de glutation. Un alt constituient fenolic rozmarin: acidul
carnosic, a fost menționat ca un inhibitor al ARNm MMP-1 indus de UV. Melanocina A este
o moleculă fenilpropanoidă din ciuperca Eupenicillium shearii F80695, care a fost evidențiată
recent datorită activității inhibitorii asupra expresiei metalproteinazelor matriciale MMP-2 și
MMP-9 în culturile de keratinocite umane cultivate. Hipertrofia și ridarea pielii ca urmare a
acțiunii razelor UV a fost redusă semnificativ de către melanocina A.

Carotenoizii
Retinoiziii topici sunt aprobați ca agenți pentru tratamentul pielii deterioaret ca urmare a
expunerii la razlele ultraviolete. Prin intensificarea sintezei de colagen, limitarea degradării
matricei extracelulare prin inhibarea MMP-urilor, inhibarea activării JNK și stimularea
activității ERK, tretinoina sau retinolul au eficiență în reducerea ridurilor fine, a rugozității și
laxitatății pielii. Utilizarea retinoizilor este asociată cu o incidență ridicată de dermatită și de
uscăciune a pielii, efecte secundare mult diminuate în cazul noilor generații de compuși.
Retinolul este într-adevăr una dintre cele mai importante substanțe studiate, pentru prevenția
îmbătrâniri premature a pielii, dar au fost examinați și alți compuși naturali. Licopenul, β
-carotenul și luteina au fost de asemenea capabile de a reduce peroxidarea lipidică cauzate de
UVB, cu toate acestea, doza este de o importanță semnificativă, deoarece doze mai mari au
condus la efecte pro-oxidante. 153 Offord et al. 35 au constatat că licopenul și β –carotenul
sporesc expresia MMP-1 în culturile de fibroblaști umani, iradiate cu UV, efect dăunător
anulat de către prezența vitaminei E, și autorii sugerează că carotenoizii ar putea avea nevoie
de protecție antioxidantă pentru stabilitate. Această instabilitate, în comparație cu alți
antioxidanți, dar și colorația lor intensă oferită pielii, poate explica utilizarea mai puțin
frecventă a carotenoizilor în produsele topice. Wertz și colab. au constatat că iradierea cu
UVA a keratinocitelor umane a scăzut considerabil nivelurile de β -caroten, iar dacă
nivelurile compusului au fost menținute prin suplimentarea ulterioară, s-a obținut totuși o
suprimare semnificativă a MMP-1, MMP-3 și MMP-10. Astaxantina, carotenoidul oxigenat
care se găsește în microalgele marine roșii, a fost descoperit ca un reducător a deteriorării
ADN-ului indusă de UV și prin capacitatea de a susține nivelul de antioxidanți SOD și GSH
în fibroblaștii și melanocitele pielii umane. Suplimentarea dietei cu luteină și zeaxantină
(carotenoizi oxigenați) a fost, de asemenea, eficientă în reducerea edemului cutanat indus de
UVB și a leziunilor ADN, în experimentele efectuate pe animale. Șoarecii hrăniți cu luteină
în dieta lor au prezentat mai puțină inflamație, imunosupresie și generarea de ROS la nivelul
pielii ca urmare a expunerii la razele UV. Un studiu clinic a raportat îmbunătățiri
semnificative în ceea ce privește hipertrofia pielii, elasticitatea, rugozitatea și descuamarea
pielii după 12 săptămâni de suplimentarea orală cu licopen, luteină, β -caroten, α -tocoferol și
seleniu. Un alt studiu la om cu administrare orală de licopen, β -caroten, α –tocoferol și
seleniu a raportat o scădere a eritemului indus de UV.

Planta de ceai (Camellia sinensis)

Ceaiul este una dintre cele mai consumate băuturi la nivel mondial, fiind a doua cea mai
consumată băutură după apă, în medie consumându-se la nivel global aproximativ 120 ml de
ceai pe zi, cu un consum ridicat, în principal în Marea Britanie (540 ml pe zi). Această
băutură a fost consumată pentru prima dată în China, în jurul anului 2737 Î.Hr., având rolul
de medicament, eficient pentru tratarea diferitelor afecțiuni în medicina populară asiatică
antică. Este cunoscut încă din acea perioadă, pentru abundența sa de antioxidanți. În prezent,
numeroase rezultate ale cercetărilor sugerează rolul ceaiului în controlul funcției sistemului
cardiovascular, reducerii masei corporale și chiar diminuărea riscului tumorilor maligne și a
bolilor neurodegenerative. Este produs din frunzele, mugurii sau tulpinile plantelor din genul
Camellia, cea mai utilizată specie de plante pentru ceai fiind Camellia sinensis. Ceaiul este
disponibil în trei forme majore - ceai verde, ceai oolong și ceai negru, clasificare bazată pe
nivelul de antioxidanți prezenți și gradul de fermentare. Ceaiul este alcătuit în principal din
polifenoli, cofeină, minerale și cantități mici de vitamine, aminoacizi și carbohidrați. Deși
ceaiul verde este considerat în primul rând o băutură populară, decât o plantă medicinală,
studiile in vitro au demonstrat că un grup de derivați de flavonoide denumiți catechine au o
puternică capacitate antioxidantă. Tipul de polifenoli prezenți în ceai variază în funcție de
nivelul de fermentare la care a fost supus. Ceaiul verde constă în principal din catechine, în
timp ce ceaiul negru conține în principal taninuri. Ceaiul verde este considerat cea mai bogată
sursă de catechine, situându-se înaintea ciocolatei, strugurilor roșii, vinului și merelor după
acest criteriu. Concentrația cofeinei din frunzele de ceai variază între 2 și 5%, depinzând de
vârsta frunzei, frunzele mai tinere având o concentrație mai mare. Frunzele de ceai sunt
bogate în minerale, cum ar fi fluorul, manganul, cromul, seleniul, calciul, magneziul și zincul,
și la fel sunt prezente în concentrații diferite, în funcție de procesul de fermentare, vârsta și
dimensiunea frunzelor de ceai. Conform Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară
(EFSA), 126 mg de catechine sunt prezente în 100 ml de ceai verde, iar conform Food and
Drug Administration (FDA), 71 mg de epigallocatechin gallate (EGCG) sunt prezente în 100
ml de ceai verde. În cazul ceaiului negru, în 100 ml de ceai sunt prezente 200 mg de
flavonoide. Proprietatea antioxidantă a ceaiului îl face să fie un bun compus capabil să
capteze radicalii liberi, ceea ce are o utilizare semnificativă în diverse afecțiuni, dar și în
prevenția sensecenței cutanate premature. Ceaiul verde este alcătuit în principal din polifenoli
(~90%), aminoacizi (~7%), teanină, proantocianidine și cafeină (~3%). După recoltare,
frunzele de ceai sunt supuse unei temperaturi ridicate, pentru a inactiva enzimele de oxidare a
polifenolilor, ceea ce protejează majoritatea fito-compușilor prezenți în ceai. Dintre diferiții
polifenoli, catechine și flavonoli (miricetină, caemferol, quercetină, acid clorogenic, acid
cumarilchinic și teogalină) sunt compușii cei mai importanți. Catechina (C), epicatechina
(EC), gallocatechina (GC), epigallocatechina (EGC), galatul de epicatechină (ECG), galatul
de epigallocatechină (EGCG) și galacta de gallocatină (GCG) sunt principalele catechine
prezente în ceaiul verde. Dintre acestea, EGCG, ECG și EGC constituie 80% din totalul
catechinelor. Calitatea ceaiului verde depinde în principal de momentul recoltării și de vârsta
frunzelor, ca de exemplu, cantitatea de teanină, teobromină, cafeină, catechine și GCG scade
în cazul recoltelor tinere, iar cantitatea de CE, EGCG și EGC crește în aceleași condiții. În
mod similar, s-a constatat că frunzele tinere au cantități mai mari de cafeină, EGCG, ECG și
alte catechine în comparație cu frunzele mai vechi. Se presupune că acest aspect este cauzat
de procesul de ofilire. EGCG este cea mai abundentă catechină, responsabilă de beneficiile
atribuite ceaiului verde, reprezentând 50-80% din totalul catechinelor din ceaiul verde.
Frunzele proaspete de ceai au o medie de 30% de catechine în greutate uscată, care fac parte
din grupul flavonolilor a polifenolilor. În afară de acestea, ceaiul conține, de asemenea, acid
clorogenic și acid cumarilchinic, alături de teogalină (acid 3-galloilchinic) și teanină (5-N-
etilglutamină), care suse găsesc doar în frunzele de ceai. Cofeina este, de asemenea, prezentă
în ceaiul verde, împreună alte metilxantine, în cantități mici, teobromină și teofilină.

Proprietățile antioxidante ale ceaiului verde

În timpul stresului oxidativ, antioxidanții ajută la protecția gazdei prin captarea radicalilor
liberi sau prin alte mecanisme antioxidante indirecte. Polifenolii conținuți în ceaiul verde
manifestă o bună activitate de captare a ROS, ceea ce face ceaiul verde, un potențial candidat
în terapia antiîmbătrânire. Una dintre funcțiile importante ale polifenolilor din ceaiul verde
este efectul lor de protector vascular, prin activitatea lor antioxidantă, antihipertensivă,
antiinflamatoare, antiproliferativă, antitrombogenă și hipolipemiantă. Aceștia pot capta
radicalii liberi, pot chela ionii metalelor de tranziție cu activitate redox, sunt capabili să
inhibe factorii de transcripție cu activitate redox, pot modifica enzimele implicate în
biosinteza lipidelor și pot reduce absorbția intestinală a lipidelor. Aceste proprietăți ajută
ceaiul verde să reducă nivelul de stres din organism și, astfel, să ofere protecție împotriva
afecțiunilor cardiovasculare. S-a constatat că consumul de ceai reduce activitatea metalelor
toxice, cum ar fi cadmiul și plumbul, în corpului unor modele de mamifere. Aceste metale pot
reduce activitatea antioxidanților endogeni, și s-a ajuns la concluzia că consumul de ceai
verde ar putea reduce activitatea acestor metale și ar putea proteja gazda de stresul provocat
de metale.Extractele atât de ceai negru (fermentat), cât și de ceai verde (nefermentat) s-au
dovedit a fi puternice captatoare de peroxid de hidrogen in vitro și au inhibat semnificativ
deteriorarea ADN-ului indusă de razele UV (formarea de 8-hidroxi 2 ′ deoxiguanosină). Una
dintre principalele catechine din ceaiul verde, epigallocatechina 3-galat (EGCG) a fost cel
mai mult studiată. EGCG controlează procesul de oxidarea și inflamație la mai multe niveluri
celulare, inclusiv prin captarea radicalilor liberi, inhibarea ciclooxigenazei (COX-2), a 5-
lipoxigenazei (5-LOX), a sintetazei de oxid nitric (NOS) și modularea transcripției.
Expunerea celulelor la ceai verde sau doar la catechine demonstrează că celulele suferă mai
puține daune din partea radicalilor liberi de oxigen, iar faptul că ADN-ul suferă mai puține
daune este foarte relevant pentru efectele anti-îmbătrânire și un risc mai scăzut de
carcinogeneză. Incubarea culturilor de keratinocitelor cu EGCG a confirmat rolul protectiv al
acestia față de leziunile oxidative cauzate de iradierea cu UVA. În cadrul unei investigații
care a presupus aplicarea topică a EGCG pe pielea cobailor sau a șoarecilor înainte de
expunerea la UV, s-a constatat că EGCG a inhibat semnificativ formarea de peroxizi lipidici,
apariția eritemului, și a redus hiperkeratoza și pierderea elasticității pielii. Folosind fibroblaști
umani, cercetătorii au confirmat inhibarea colagenazei și inhibarea activării transcripției
factorilor proinflamatorii NF κ B și AP-1. Tot pe modelele de culturi celulare, s-a demonstrat
că EGCG, precum și theaflavinele din ceai inhibă activarea MAP kinazelor, EGCG
îmbunătățește repararea ADN-ului prin intermediul unui mecanism dependent de
interleukina-12. Astfel au fost efectuate mai multe studii clinice care au evidențiat rezultatele
promițătoare pe care îl are ceaiul verde pentru piele, la administrare topică și orală. Într-un
experiment, antebrațele a doi voluntari umani au fost expuse la aceeași doză de raze UVA
(2,5 J/cm2 ) cu sau fără aplicarea în prealabil a extractului de ceai verde topic, cu rezultate
îmbucurătoare. Pielea a fost protejată de inflamație și eritem în cazul aplicării de ceai verde.
Există multiple dovezi că catechinele din ceaiul verde pot acționa sinergic, iar ceaiul verde
conține multe alte flavonoide și polifenoli care se presupune că ar contribui la fel la
beneficiile anti-îmbătrânire pe care le manifestă ceaiul verde. Printre alți compuși de remarcat
se numără cofeina, o xantină care a demonstrat efecte antiinflamatorii prin inhibarea unei
enzime, numite fosfodiesterază, și acidul cafeic. Acidul cafeic și o multitudine de derivați
naturali ai acestuia sunt polifenoli fenilpropanoizi care posedă puternice activități
antioxidante și antiinflamatorii. S-a constatat că acidul cafeic inhibă expresia IL-10 și
activarea MAP kinazelor, JNK și ERK, după expunerea la UVB.
Se cunoaște faptul că polifenolii din ceaiul verde inhibă oxidarea cronică a proteinelor indusă
de iradierea UV în pielea șoarecilor experimentali. EGCG, în afară de medierea duratei de
viață, s-a observat, de asemenea, că menține echilibrul în reacțiile redox în timpul reglării
modificate a insulinei. De asemenea, poate activa factorul de transcripție nuclear eritroid-2
(Nrf2), care poate reduce stresul oxidativ și unele afecțiuni cardiovasculare, frecvent întâlnite
odată cu înaintarea în vârstă. S-a observat că pulberea de ceai verde crește nivelul enzimelor
antioxidante, cum ar fi SOD, GSH și peroxidaza, la șobolanii supuși stresului oxidativ.
Studiile efectuate pe hamsteri, a decelat faptul că consumul de ceai verde a inhibat
peroxidarea lipidică și deteriorarea oxidativă a ADN-ului celular. S-a constatat că catechinele
din ceaiul verde, într-o manieră dependentă de doză, protejează osteoblaștii umani de
leziunile induse de fumat, prin reducerea formării de radicali liberi. În plus, după utilizarea în
prealabil a extractului de ceai verde, cu 20 de ore înainte de expunerea la factori care pot
induce stres oxidativ, s-a observat că viabilitatea celulară a crescut și producția de radicali
liberi a fost redusă în comparație cu grupul de control. În mod interesant, consumul de ceai
verde la fumătorii cronici a fost asociat cu o reducere semnificativă a micronucleilor din
leucocitele din sânge induși de fumat.

Vița de vie (Vitis vinifera)

Vitis vinifera L. este o specie de struguri care aparține genului Vitis din familia Vitaceae.
Diferite tipuri de compuși fitochimici pot fi găsiți în rădăcină, tulpină, trestie, frunze, semințe,
fructe, tescovină și piele. Compușii cu cea mai mare importanță din struguri sunt compușii
fenolici, acizii aromatici, flavonoidele, proantocianidinele și stilbenoidele. În afară de acești
compușii bioactivi, în struguri se găsesc și constituenți nutriționali, cum ar fi minerale,
proteine, carbohidrați, vitamine (în special vitamina C), fibre și zahăr. În Pakistan, Italia și
Turcia, strugurii sunt folosiți în mod tradițional, ca terapie medicamentoasă datorită efectelor
sale laxative, carminative, în gripă, bronșită, anemie, stări alergice, pentru îngrijirea
ulcerațiilor cutanate. Numeroși cercetători au dovedit că compușii bioactivi din struguri au
avut multiple activități farmacologice, cum ar fi activități antioxidante, antidiabetice,
anticancerigene, antibacteriene, antifungice, antiinflamatorii, antiacneice, antiîmbătrânire,
antihipertensive, efect protector, antiasmatic, antiplachetar, antiviral, anticataractic,
antiobezitate, anticolinergic, anti-UV, antihiperpigmentare.
La fel ca și ceaiul verde, strugurii nu sunt în general considerați ca fiind plante medicinale,
dar ei sunt asociați cu multe beneficii importante pentru sănătate. Spre deosebire de ceaiul
verde, există mai puține date publicate care să susțină utilizarea topică a extractului de
struguri. Cercetările privind " paradoxul francez " și observația că consumul moderat de vin
roșu în combinație cu o dietă relativ bogată în grăsimi saturate duce la efecte pozitive asupra
sănătății cardiovasculare, a scos la iveală numeroase beneficii biochimice și biologice ale
strugurilor roșii. Strugurii roșii conțin aceiași polifenoli, catechine, epicatechina și EGCG
care se găsesc și în ceai, precum și o molecula înrudită, cianidina, cea care dă culoarea
roșie/violetă. În special în pieliță (epicarp) și în semințe, flavonoidele simple sunt
polimerizate în molecule mai mari numite taninuri condensate sau proantocianidine
oligomerice (OPC). Catechinele și OPC-urile posedă activitate antioxidantă și
antiinflamatoare puternică, precum și efect onco-profilactic. Suplimentarea orală cu OPC din
struguri a avut ca rezultat prevenirea carcinogenezei cutanate induse de UVB, iar autorii
studiului au corelat acest fapt cu o scădere proporțională a peroxizilor lipidici. Un studiu
ulterior cu keratinocite epidermice umane a arătat că mecanismul fotoprotector al OPC din
struguri a inhibat activarea mediată de UVB a proteinei kinază activată prin mitogen (MAP
kinaza), ERK, JNK și p38, la fel ca și calea NF κ B în inflamație. Multiple alte flavonoide și
glicozide flavonice, cum sunt: rutina, quercetina, miricetina sunt prezente în struguri și au la
fel acțiune antimicrobiană, antiinflamatorie, de captare a radicalilor liberi. Povestea
paradoxului francez face ca strugurii roșii să fie sursa de polifenoli, resveratrol, cel mai mult
recunoscută, chiar dacă acești compuși se găsesc și în multe alte plante. Resveratrolul este un
compus natural intens studiat, care manifestă o gamă largă de activități biologice, cea mai
cunoscută fiind cea antioxidantă.
Compușii fitochimici din V.Vinifera
V.vinifera L. conține numeroși compuși fenolici și acizi aromatici. Principalii compuși
bioactivi sunt stilbenoidele, flavonoidele, proantocianidinele, acidul hidroxibenzoic, acidul
hidroxicinamic. Fructele de strugurii sunt bogate în polifenoli, antociani, flavonoli, stilbeni,
acizi fenolici, proteine, grăsimi și vitamina C. Extractul de rădăcină de struguri conține
compuși stilbenoizi: resveratrol, vitisin A și B, și picaetannol, și miyabenol C, trans-piecid,
cis-piecid, vitisinol B, vinifereter A, și vinifereter B, ampelopsin C, ampelopsin E,
hopeaphenol, dan isohopeaphenol. Frunzele de struguri :conțin acid hidroxibenzoic (acidul
chinic, acidul galic, acidul vanilic și acidul siringic), acidul hidroxicinamic (acidul caftaric,
acidul cafeic și acidul fertaric), cumarina, dihidrochalcona, stilbeni monomerici, stilbeni
dimerici, stilbeni trimerici, stilbeni tetramerici, compuși flavan-3-ol, inclusiv gallocatechina,
catechine, procianidine, procianidina B1, procianidina A1 și epicatechine. Compușii
flavonolici evidențiați sunt: quercetina, quercetina-3-O-glucozidă, kaempferolul și miricetina.
Flavona (apigenina-7-O-glucozid șiluteolina-7-O-glucozid), flavanona (taxifolina,
naringenina și hesperetin), antocianinele și cumarina (aesculina, fraxina, aesculutina și
umbeliferona), taninul condensat, se găsesc, de asemenea, în frunze. Extractul din semințe de
struguri conține: procianidină, acid galic, epicatechină, catehină și quercetină. Extractul din
semințe de struguri albi a fost analizat prin cromatografie lichidă ultra-performantă-
spectrometrie de masă în tandem (UHPLC-ESI-QQQ-MS/MS), evidențiindu-se astfel
glicozidele flavonolice prezente în componența acestora. În semințele de struguri negri au
fost evidențiate glicozide flavonolice, resveratrol și antocianidine. Într-un studiu efectuat în
2020, s-a ajuns la concluzia că extractul de semințe de struguri conține cei mai mulți compuși
fenolici, inclusiv acidul cafeic, acidul cumaric, acidul coutaric, acidul ferulic și acidul
fertaric, rutina, quercetina-3-β-D-glucozid, quercitrina, miricetina, catechina și epicatechina.
Utilizând cromatografia de gaz și spectrometrie de masă (GC-MS), în extractul de semințe de
struguri s-a conturat prezența de acid linoleic, acid primaric, acid cafeic, acid p-hidroxi-
fenilacetic și acid galic. Coaja (pielea) strugurilor conține flavonoli, antociani, flavan-3-oli,
stilbeni și acid fenolic, iar în extractul de tescovină de struguri a fost scoasă în evidență
prezența de quercetină, acid vanilic, kaempferol, acid siringic și acid galic. Sucul de struguri
din V.vinifera L. a fost detectat prin cromatografie lichidă-spectrometrie de masă de înaltă
rezoluție (LC-HRMS) conținutul de acid cafeic, acid cumaric, acid ferulic, acid caftaric, acid
coutaric, acid fertaric, (-) epicatechin, (+) catechin, resveratrol, procyanidin și flavonoli
precum quercetină, rutin, kaempferol, quercetină-3-O-glucoside și quercetină-3-O-
glucuronide. Sâmburii de struguri conțin de asemenea acid galic, acid siringic, acid caftaric,
acid chioric, gallocatechin, acid cafeic, acid siringic, acid ferulic, procianidină B1,
procianidină A1, procianidină C1, epicatechină, catechin, catechilat, antocianină, flavanonă,
flavonă și flavonol (quercetină, quercetină-3-O-glucozidă și kaempferol). Compușii stilbeni
se găsesc și în părțile tulpinii, cum ar fi astrans-astringina, trans-resveratrolul lateral,
ampelopsina A, D și F, vitisina A, B și C și miyabenolul C.
Activitatea antioxidantă a V. Vinifera
Extractul din semințe de struguri a fost testat pentru activitatea sa antioxidantă utilizând
diferite metode, metoda echivalentului TROLOX al capacității antioxidante (TEAC), puterea
antioxidantă reducătoare ferică (FRAP) și capacitatea de absorbție a radicalilor de oxigen
(ORAC) cu valori de 6,1 ± 0,8 mmol TE/g, 6,5 ± 0,5 mmol FE/g și 8,6 ± 0,7 mmol TE/g.
Semințele de struguri din zece soiuri de viță de vie (Laurot, Kofranka, Hibernal,
Blaufrankisch, Zweigeltrebe, Erilon, Palava, Welschriesling, Cerason și Gewürztraminer) de
V. vinifera. Activitatea antioxidantă a fost testată prin metodele 2,2-difenil-1-picril-hidrazil
(DPPH), FRAP, acidul 2,2'-azino-bis(3-etilbenzotiazolin-6-sulfonic) (ABTS) și radicalul
liber de clorofilină (CHFR). Valoarea medie a activității antioxidante a soiurilor de viță-de-
vie în 2017 a indicat 11,624 μg/g GAE prin metoda DPPH, 14,807 μg/g GAE prin metoda
FRAP, 6518μg/g GAE prin metoda ABTS și 3084μg/g GAE prin metoda CHFR. Soiul care a
prezentat activitate antioxidantă crescută cu toate tehnicile folosite este Cerason. Extractul de
etanol din semințele de struguri a avut cea mai mare activitate antioxidantă prin testele
DPPH, FRAP și α-tocoferol. În extractul alcoolic de fructe Vitis vinifera a fost observată
activitatea antioxidantă prin testele DPPH, ABTS, FRAP și ORAC. Valoarea IC50 a fructului
de Vitis vinifera a arătat 0,270 ± 0,001 mg/ml prin metoda DPPH, 0,040 ± 0,003 mg/ml prin
metoda ABTS, 0,98 ± 0,01 mg/ml prin metoda FRAP și 2036 ± 46 mg/ml prin metoda
ORAC. Extractul de coajă de strugure de culoare roșie, soiul Hamburg Misketi a avut o
activitate antioxidantă de 6 681,75 ± 307,34 μmol TE/100 gFW, în timp ce extractul de coajă
de struguri de culoare albă var. BX1-166 este de 5 602,63 ± 257,35 μmol TE/100 gFW și a
fost măsurat prin metoda FRAP. Activitatea antioxidantă a extractului de coajă de struguri
din V.vinifera L. soiul Blaufränkisch și Merlot a fost estimată prin metoda DPPH.
Blaufränkisch are cea mai extinsă activitate de captare a radicalilor liberi, care a fost de 57,06
± 0,08%, îar in cazul soiului Merlot a fost de 57,50 ± 0,63. Activitatea antioxidantă a
extractului de pulpă de struguri de culoare albă și roșie a fost măsurată prin metoda FRAP.
Activitatea antioxidantă cu metoda FRAP pentru strugurii albi fără semințe a fost măsurată de
153,80 ± 19,28 μmol TE/100 gFW, iar în cazul strugurilor albi cu semințe, de 285,63 ±
44,35μmol TE/100 gFW, în timp ce pentru strugurii roșii fără semințe, de 290,83 ± 8,55
μmolTE/100 G FW, iar cea a soiului de culoare roșie Hamburg Misketi (fără semințe) de
297,46 ± 45,05 μmol TE/100 gFW. Activitatea antioxidantă a pulpei de struguri fără semințe,
printre altele, strugurii roșii fără semințe (California), strugurii roșii fără semințe (Victoria) și
strugurii verzi fără semințe (Xinjiang), care a fost determinată prin metoda FRAP în
cercetările lui Liu et al. (2018),a afirmat că strugurii roșii fără semințe (California) au avut
valori FRAP cu 7,880 μmol Fe (II) / g FW > struguri roșii fără semințe (Victoria) și struguri
verzi fără semințe.

Curcumina (Curcuma longa)

Curcumina este unul dintre principalii compuși polifenolici, extras din rizomii de Curcuma
longa (Tumeric), care aparține familiei Zingiberaceae și care este cultivat pe scară largă în
Asia de Sud-Est și India. Curcumina este un compus de culoare gălbuie, utilizat pe scară
largă ca aditiv alimentar, condiment alimentar și remediu naturist în Asia. Mai multe studii au
arătat că curcumina posedă activități biochimice puternice, inclusiv efect antiinflamator,
antiviral, antioxidant, antibacterian și antitumoral. În medicina tradițională, curcumina este
utilizată pentru a îmbunătăți sistemul imunitar și ca tratament pentru diverse tulburări
respiratorii, cum ar fi stările alergice și astmul bronșic, dar și ca terapie pentru ulcere, dureri
gstrice, entorse, artrită, acnee, infecții cutanate. Încă din cele mai vechi timpuri se cunoștea
faptul că acest compus polifenolic are caracteristici antiinflamatorii. Numeroase progrese în
medicina modernă, studii efectuate în special la popoarele cu un consum ridicat de
curcumină, au evidențiat mai multe caracteristici medicinale necunoscute ale curcuminei,
printre care se numără activitătea sa antioxidantă, fapt care a dus la creșterea popularității
acestui compus, dar și la utilizarea sa în prevenția îmbătrânirii premature.
Curcumina funcționează ca un antioxidant endogen și îmbunătățește apărarea antioxidantă
celulară. Activitatea antioxidantă a curcuminei a fost apereciată ca fiind de aproximativ 10 ori
mai mare decât cea a vitaminei E. Curcumina este unul dintre antioxidanții cu un mare
potențial de reducere a leziunilor celulare legate de vârstă induse de generarea de specii
reactive de oxigen (ROS). Datorită prezenței grupărilor fenolice la nivelul structurii chimice a
curcuminei, aceasta prezintă o puternică activitate antioxidantă, donatoare de hidrogen. De
asemenea, s-a demonstrat că curcumina stabilizează factorul de transcripție Nrf2, care
declanșează calea Nrf2, aceasta având un rol esențial în activarea enzimelor antioxidante,
inclusiv a tioredoxinei, hem-oxigenazei și sirtuinelor. Mai multe studii au arătat că curcumina
previne peroxidarea lipidelor și crește activitatea enzimatică antioxidantă, a glutation-
transferazei (GST), glutationului (GSH), superoxid dismutazei (SOD) și glutation peroxidazei
(GPx). În 2019, pentru prima dată, Stepien și colab. au raportat efectele antioxidante și anti-
îmbătrânire ale curcuminei asupra S. cerevisiae. Aceștia au raportat că curcumina întârzie
procesul cronologic de îmbătrânire a celulelor de drojdie lipsite de enzime antioxidante
(deleția genică a SOD1 și SOD2) și susține mecanismele de reparare a ADN-ului celular.

Alte mecanisme de reducere a leziunilor celulare oxidative

Alte câteva exemple de produse naturale care contracarează leziunile oxidative prin alte
mecanisme decât antioxidarea sunt intesn studiate. Proteosomii celulari sunt responsabili
pentru eliminarea proteinele disfuncționale și învechite din celulă. Din cauza faptului că
competența proteozomilor scade odată cu vârsta, îmbunătățirea activității acestui organit
poate reduce acumularea de proteine deteriorate de oxidare. Stimularea peptidazei
proteosomale de către un extract din alga Phaeodactylum tricornutum, a redus nivelul
proteinelor deteriorate prin oxidare în keratinocitele umane supuse la iradierea cu UVA și
UVB. S-a constatat că curcumina are și un efect stimulator asupra activității proteosomilor. A
fost identificată recent o enzimă, numită Met-S-sulfoxid-reductază ca fiind o enzimă din
pielea umană care poate repara leziunile proteice oxidative. Această enzimă este stimulată de
UVA, iar în momentul de făță încă se studiază produsele naturale care au capacitatea de a
induce sau de a spori activitatea acestei enzime. Creșterea nivelului de creatină în fibroblaștii
pielii umane normale a protejat celulele de leziunile oxidative cauzate de UVA. Stimularea
energiei celulare cu creatină exogenă a eliminat în mod esențial efectele deleției
mitocondriale mediate de oxigenul singlet, precum și creșterea MMP-1 în urma iradierii cu
UVA.

Compuși naturali utilizați împotriva fotoîmbătrânirii induse de razele ultraviolete

Aplicarea psoralenului în combinație cu lumina UVA (terapia PUVA) este utilizată în mod
obișnuit pentru a trata diverse afecțiuni cutanate, cum ar fi psoriazisul și vitiligo. Un extract
de ferigă, Polypodium leucotomos , administrat pe cale orală, a redus fototoxicitatea dată de
terapia PUVA și, de asemenea, a redus fototoxicitatea cutanată indusă de UV la subiecții
sănătoși. Principalii compuși antioxidanți din extract sunt: acidul hidroxibenzoic,
hidroxicinnamic, acidul ferulic și acidul cafeic. În analizele in vitro cu culturi de fibroblaști și
keratinocite, P. leucotomos a diminuat efectele induse de UV, datorită inhibării peroxidării
lipidelor și a expresiei MMP-1, asociat cu creșterea producerii de elastină. Hidroxitirozolul
este un mic compus fenolic care se găsește în uleiul de măsline și este un antioxidant
puternic. A fost demonstrat faptul că inhibă markerii de stres oxidativ, precum și deteriorarea
proteică celulară indusă de iradierea cu UV. Fenolii de măsline sunt agenți de captare a
peroxinitriților, iar efectul lor este de lungă durată, deoarece produsele lor de oxidare sunt, de
asemenea, antioxidanți funcționali.
Activitatea anti-UV a extractului de resveratrol din V.vinifera L. a fost dovedită prin
măsurarea parametrilor de culoare a pielii măsurați cu ajutorul unui spectrofotometru CM-
2500d. A fost înregistrată o scădere a gradului de luminozitate (L*) de la 64,20 la 59,3 și o
creștere a gradului de verde spre roșu (a*) de la 7,51 la 13. 43 în grupul de testare cu
tratament cu resveratrol pe pielea expusă la razele UV timp de 4 zile, ceea ce a indicat o
reducere a arsurilor solare în grupul de testare. Activitatea anti-pigmentare a extractului de
frunze de viță de vie roșie, care conține flavonoide, resveratrol, acid galic, acid clorogenic și
epicatechine, a fost testată, ajungându-se la concluzia că poate inhiba enzima cheie în sinteza
melaninei, tirozinaza, cu IC50 3,84 mg/ml. Activitatea de iluminare a pielii a fost
demonstrată în urma unui test efectuat pe pielea închisă la culoare, la nivelul căreia a fost
aplicat un preparat topic cu 1% resveratrol, de două ori pe zi, cinci zile pe săptămână, timp de
8 săptămâni.
Expunerea periodică și continuă la radiațiile ultraviolete (UV) va induce modificări
semnificative asupra organismului uman, în special la nivelul pielii, cunoscute sub denumirea
de fotoîmbătrânire. Bineînțeles cremele de protecție solară care fie absorb, fie reflectă
radiațiile UV, protejează pielea de razele UV, dar din păcate nu oferă o protecție de 100%. În
acest sens, compușii derivați din surse naturale cu efect protectiv față de razele UV au fost
studiați de-a lungul timpului și au prezentat un interes crescut, intenționându-se să fie gasiți
compuși cu care s-ar putea obține beneficii similare cu cele date de compușii sintetici.
Într-un studiu recent, polifenolii din ceai au fost administrați șoarecilor care au fost supuși
unui proces de îmbătrânire cutanată mediată de UV. S-a observat o creștere semnificativă a
conținutului de hidroxiprolină in vitro, iar activitatea catalazei a crescut împreună cu scăderea
conținutului de carbonil proteic. S-a constatat că un extract apos de ceai verde îmbunătățește
aspectul pielii șoarecilor afectați de helio-îmbătrânire. S-a constatat că acesta a crescut
nivelul fibrelor de colagen și elastină și a redus expresia enzimelor MMP-3 care degradează
colagenul, prezentând astfel un potențial efect antirid. S-a constatat că aplicarea topică a
galatului de epigalocatechină (EGCG) previne incidența și evoluția tumorilor cutanate la
animalele experimentale. În plus, se presupune că EGCG poate reduce numărul de celule
afectate de arsurile solare. Acest lucru a sugerat că EGCG poate acționa împotriva formării
tumorale induse de UV, alături de reducerea deteriorării ADN-ului și a arsurilor solare printr-
un mecanism dependent de IL-12. Ceaiul verde a fost aplicat local sau administrat ca hrană
cobailor, înainte de a-i expune la radiațiile UV. În ambele cazuri, au fost obținute rezultate
foarte bune. Într-un alt studiu, șoarecii tratați cu 2% EGCG au prezentat o scădere
semnificativă a numărului de celule de șoc termic la șobolanii expuși la UV. Astfel,
alimentația cu extract de semințe de ceai verde reduce semnele fotoîmbătrânirii induse de
UV, cum ar fi formarea ridurilor și crește sinteza de colagen. S-au efectuat și studii pe
subiecți umani, în cadrul unui dintre acestea, voluntarii și-au suplimentat alimentația cu
polifenoli de ceai verde, pentru o perioadă scurtă, iar metaboliții polifenolilor au fost
evidențiați în plasmă, și la nivelul fragmentelor bioptice.
Într-un alt studiu, 18 persoane cu vârste cuprinse între 21 de ani și 71 de ani au aplicat topic
un extract de ceai verde și un produs placebo, înainte de expunerea la soare. Examenul
histologic al biopsiei și nivelul eritemului după expunere au sugerat faptul că extractul de ceai
verde a redus semnificativ numărul de celule de șoc termic. Voluntarii cu vârste cuprinse
între 18 și 50 de ani au aplicat pe piele diferite concentrații de extract de ceai verde, variind
între 0,25 % și 10%. Polifenolii din ceai verde aplicați înainte de expunerea la UV au redus
cu 66% numărul de celule de șoc termic, doza mai mică de 0,5% a prezentat o activitate
foarte bună, pe când concentrația de 2,5% a oferit o protecție excelentă. În cea de-a doua
parte a studiului, pielea a fost tratată cu concentrații egale de polifenoli de ceai verde de 5% și
cu constituenții săi EGCG, EC și EGC. Cu toate acestea, extractul integral a fost cel mai
eficient în protejarea împotriva eritemului, arsurilor solare și deteriorării ADN-ului, sugerând
că activitatea combinată a polifenolilor din ceaiul verde prezintă eficiența maximă. Un alt
studiu randomizat s-a bazat pe analiza eficienței extractului de ceai verde în modularea
funcției imune a pielii expuse la soare. Se cunoaște faptul că razele solare scad funcția imună
a pielii, prin reducerea celulelor Langerhans de la nivel epidermic. După 72 de ore de la
expunere, s-a observat o reducere de 57% a celulelor Langerhans epidermice în cazul
grupului de control, în timp ce celulele tratate cu ceai verde au prezentat o reducere de 35%
în comparație cu celulele neexpuse. Au fost analizate, de asemenea și leziunile ADN,
voluntarii care au efectuat o aplicare topică de ceai verde nu au prezentat nicio modificare
semnificativă în ceea ce privește deteriorarea ADN-ului în comparație cu grupul martor
neexpus.
Într-un alt studiu din China, în care au fost implicate 20 de femei, voluntare, și în care scopul
principal a fost studiul efectului protectiv al extractului de ceai verde aplicat topic, față de
îmbătrânirea cutanată produsă de razele UV. A fost analizat eritemul de după expunere,
grosimea epidermului, nivelul metaloproteinazelor matriciale, cu ajutorul metodei
microscopice și imunohistochimice. La concentrația de 3%, eritemul a fost mult diminuat, cu
o pigmentare ulterioară ușoară. La concentrașiile de 2-3%, a fost observat un nivel mediu de
hipertrofie a stratului cornos și epidermului, comparativ cu efectele date de alte concentrații.
O reducere considerabilă a metaloproteinazelor matriciale a fost observată la aplicarea topică
cu concentrații între 2 și 4%. În concluzie, acest studiu sugerează că o concentrație optimă de
extract de ceai verde (3 %) poate proteja pielea împotriva leziunilor induse de radiațiile UV.
O îmbunătățire considerabilă a aspectului pielii și controlul eritemului după expunerea la
soare a fost obținut în urma unui studiu în care au fost implicate 56 de femei, cu vârste între
25 și 75 de ani, care și au completat dieta cu polifenoli de ceai verde, suplimentați oral în
cantitatea de 250 mg pe zi, timp de doi ani.

Procesul de inflamație și îmbătrânirea pielii

Cauzele și consecințele inflamației
Inflamația este un răspuns local, de protecție al sistemului imunitar al organismului ca
răspuns la o injurie, o invazie chimică sau microbiană. Acest proces constă în eliberarea unei
varietăți mari de produși oxidanți, citokine și enzime proteolitice, de către celulele sistemului
imunitar, cum ar fi neutrofilele, mastocitele și macrofagele. Rolul jucat de acești compuși
oxidanți și enzime proteolitice este, în mod evident, de a neutraliza și elimina toate bacteriile
și virușii care au invadat pielea, sau de a face față antigenelor care sunt recunoscute ca fiind
străine și care se află la originea activării acestei reacții. Acest proces trebuie să fie bine
reglat pentru a reduce riscul unei reacții insuficiente sau exagerate, În mod clar, un răspuns
insuficient va duce la o colonizare microbiană ridicată și alte stări patologice, cum ar fi
septicemia, în timp ce un răspuns excesiv va avea ca rezultat boli autoimune. Expuneree la
razele UV declanșează o reacție a sistemului imunitar sub forma unei reacții inflamatorii și o
reducere semnificativă a funcției imunitare a pielii, din cauza dispariției celulelor Langerhans
de la nivelul pielii. Unul dintre cele mai importante motive care stau la baza reacției
exagerate a sistemului imun al pielii la un antigen, la expunerea la razele UV sau la stres
oxidativ, cum ar fi expunerea la ozon, poate fi pusă pe seama deficienței funcției de barieră a
stratului cornos. În cazul în care această funcție este compromisă, fie din cauza unor factori
locali, a dezorganizării structurii multilamelare a lipidelor extracelulare sau, sau generali, din
cauza subțierii stratului cornos, este logică creșterea semnificativă a penetrării moleculelor
prin stratul cornos. Acest lucru va avea ca rezultat fie activarea răspunsului imun de către
antigeni, fie la inducerea unei cascade de reacții ale radicalilor liberi de către oxidanți care
vor deteriora celulele pielii, conducând la dezvoltarea unei reacții inflamatorii. Este interesant
faptul că una dintre consecințele dezvoltării acestor inflamații localizate este proliferarea
crescută a keratinocitelor epidermice, ceea ce duce la hiperkeratoză, care, prin ea însăși, este
principala cauză a deficienței funcției de barieră a stratului cornos. În astfel de condiții,
această autoperpetuare va duce la un flux constant de reacții inflamatorii la nivelul pielii.
conducând la îmbătrânire prematură accelerată. În ultimul deceniu, numeroase laboratoare au
dezvoltat noi tehnologii pentru a menține un anumit echilibru în activitatea sistemului
imunitar în timpul și după expunerea la factorii de mediu. Aplicarea topică a unor amestecuri
de antioxidanți și medicamente antiinflamatoare nesteroidiene a fost demonstrat că reduce
semnificativ amploarea reacției inflamatorii rezultată în urma expunerii la condițiile de stres
din mediul înconjurător. În mod similar, au fost dezvoltate noi tehnologii pentru a preveni
imunosupresia indusă de UV, pentru a menține imunitatea și funcția de apărare la nivelul
pielii. Consecința cea mai relevantă a unei reacții inflamatorii la nivelul pielii, este apariția
reacțiilor oxidative induse de diverși radicali liberi eliberați de către celulele imune, cum ar fi
mastocitele, neutrofilele și macrofagele. Precum am precizat anterior, stresul oxidativ joacă
un rol major în procesul de îmbătrânire intrinsecă, precum și extrinsecă, și prin urmare, este
important să fie controlate reacțiile inflamatorii care apar ca urmare a unei reacții excesive a
sistemului imunitar. Un alt rezultat indirect al apariției unei reacții inflamatorii este activarea
unei serii de enzime proteolitice, profund în derm care nu numai că vor viza eliminarea
bacteriilor, dar, în plus, vor crea deteriorări semnificative ale proteinelor din matricea
extracelulară, cum ar fi colagenul și elastina. Manifestăriile acestui proces inflamator, induse
de degradarea componentelor cheie ale dermului nu va deveni evidentă decât după o perioadă
de timp, deoarece producția imediată de colagen și elastină va înlocui distrugerea cauzată de
activitatea proteazelor induse de inflamație. Totodată, pe măsură ce pielea îmbătrânește,
refacerea și reorganizarea colagenului și elastinei scade considerabil și odată cu trecerea
timpului, nu va putea compensa degradarea matricei extracelulare indusă de procesele
inflamatorii. Manifestările fizică a reacțiilor de inflamatorii sunt evidente la nivelul pielii:
eritemul, tumefacția, căldura locala. Aceste reacții apar ocazional numai după expunerea la
un stres semnificativ.
Expunerea cronică cumulativă la doze foarte mici de UV sau la alți factori de stres oxidativ,
s-a demonstrat că generează ceea ce se numește subclinic inflamație. Altfel zis, o serie
constantă și imperceptibilă de reacții asemănătoare cu cele care apar după o inflamație
vizibilă, și care produc degradare continuă și o remodelare dezorganizată a ECM, precum și
acumularea de leziuni oxidative suplimentare la nivelul pielii, ceea ce va duce la o
îmbătrânire cutanată prematură. Deși importanța daunelor induse de expunerea pe termen
scurt la un nivel ridicat de raze UV nu poate fi subestimată, este evident că efectul expunerii
cronice în doze mici la soare, poluare și alte surse de stres oxidativ poate fi mai devastator pe
termen lung, și poate avea un impact semnificativ asupra evoluției procesului de îmbătrânire.
Prin urmare, este necesar să se dezvolte metode care să controleze în mod constant aceste
reacții inflamatorii de mică intensitate, prin dezvoltarea unui tratament topic eficient asociat
cu produse destinate să protejeze pielea împotriva expunerii ocazionale la UV de intensitate
ridicată. Creșterea gradului de conștientizare a rolului pe care îl joacă reacțiile inflamatorii în
cursul procesului de îmbătrânire a pielii a dus la dezvoltarea unei multitudini de soluții bazate
pe controlul unor căi specifice procesului de inflamație pentru a reduce impactul acestui
proces asupra celulelor pielii.
Importanța funcției de barieră cutanată
Compoziția și raportul dintre lipidele care formează sistemul multilamelar, și care separă
corneocitele din stratul cornos constă dintr-un amestec de ceramide, acizi grași și colesterol.
Rezultatele indică faptul că aplicarea topică a unei emulsii care conține un amestec al acestor
trei lipide utilizate în concentrație egală va reface semnificativ proprietățile de barieră ale
stratului cornos. Aceasta este una dintre metodele utilizate în prezent într-o varietate de
produse cosmetice, cu scopul principal de a crește hidratarea pielii, deoarece îmbunătățirea
proprietății de barieră va încetini pierderea de apă transepidermică (TEWL), ceea ce va duce
la o retenție mai lungă a apei în interiorul pielii, în special la nivelul stratului cornos. O altă
metodă presupune stimularea procesului de diferențiere celulară, pentru a crește producția de
lipide epidermice de către keratinocite. Una dintre etapele importante care are loc în
momentul în care se produce transformarea unui keratinocite bazal în corneocit, este sinteza
și eliberarea acestor lipide în spațiul extracelular. Aceste lipide formează o structură multi-
lamelară foarte bine definită. care este responsabilă de proprietatea de barieră a pielii.
Stimularea procesului de diferențiere celulară poate fi obținută prin expunerea keratinocitelor
la forskolină, o moleculă extrasă din Coleus barbatus , ceea ce are ca rezultat creșterea
producției de lipide de către celulele epidermice. Scopul reparării funcției de barieră cutanată
este acela de a încetini și chiar de a preveni pătrunderea substanțelor cu potențial toxic,
alergic sau oxidativ prin stratul cornos în piele, astfel reducând probabilitatea de a declanșa
iritații și inflamații ale pielii. În consecință, această tehnologii de întărire a barierei cutanate,
ar trebui să fie încorporate în mod sistematic în fiecare produs cosmeceutic anti-îmbătrânire,
pentru că oferă beneficii semnificative de protecție a pielii și, prin urmare va avea ca rezultat
o reducere semnificativă a reactivității pielii față de factorii din mediu prin reducerea
reacțiilor inflamatorii.
Controlul căilor inflamatorii
Odată ce o moleculă toxică, iritativă, un microroganism pătrunde prin bariera stratului cornos
în straturile mai profunde ale epidermului și dermului, aceasta va declanșa o reacție imună
prin intermediul funcției de prezentare a antigenului a celulelor Langerhans, ceea ce duce la
recrutarea celulelor T. Alternativ, injuria cauzată unei celule de către un radical liber va
declanșa o succesiune de reacții inflamatorii, ceea ce va duce în cele din urmă la activarea
metaloproteazelor matriciale (MMP) și în rezultat la degradarea și dezorganizarea prematură
a ECM dermice. Din complexitatea acestor căi, nu ne putem aștepta să fie controlată reacția
inflamatorie prin utilizarea exclusivă a antioxidanților pentru a preveni activarea primei
enzime din cascadă (fosfolipază A 2 ), cu speranța că, prin controlul acestei prime etape, se
va putea realiza un control al celorlalte etape. Totodată nu ne putem aștepta să se țină sub
control cursul reacțiilor inflamatorii doar prin simpla intervenție într-una dintre căi, deoarece
chiar și cel mai eficient control al activării inițiale a fosfolipazei A 2 sau a ciclooxigenazei,
nu va împiedica eliberarea interleukinelor și a factorului de necroză tisulară. Analizele
efectuate în ultimii ani au încercat să adopte o abordare cât mai inteligentă, pentru a reduce
progresul procesului inflamator în piele și, prin urmare, să se reducă impactul acestuia asupra
accelerării premature a procesului de îmbătrânire. În ultimii zece ani, cercetările care au
condus la dezvoltarea de noi și mai eficiente ingrediente antiinflamatorii a condus la
evaluarea eficacității a numeroase plante, cunoscute în medicina populară pentru acțiunea
calmantă asupra pielii lezate. Pornind de la controlul primei etape a reacției inflamatorii
celulare este nevoie să fie inhibată activitatea fosfolipazei A 2. Acest fapt ar trebui să
controleze, la rândul său, eliberarea de acid arahidonic în mediul extracelular, și astfel să
moduleze cursul reacțiilor inflamatorii. S-a demonstrat că multe extracte de plante și
molecule de sinteză au manifestat proprietăți reglatorii asupra activității fosfolipazei A 2.
Studiile efectuate au indicat că extractul de rodie este unul dintre cele mai eficiente extracte
cu efect antiinflamator, ceea ce clasează acest ingredient ca fiind unul dintre cei mai puternici
inhibitori ai fosfolipazei A 2.
A doua etapă a reacției inflamatorii este activarea ciclooxigenazei, enzimă care activează
producția de prostaglandine care joacă un rol esențial în dezvoltarea de reacțiilor inflamatorii.
Prostaglandina E2, produce vasodilatație, pentru a facilita transportul diverselor celule imune
din ganglionii limfatici spre locul leziunii. Acest proces generează edem și roșeață. De
asemenea acțiunea acestei enzime este responsabilă de reacția de arsură solară observată după
expunerea la radiațiile UV. Au fost efectuate cercetări ample cu scopul de a inhiba
ciclooxigenaza 2, deoarece este o etapă cheie în reacțiile inflamatorii. Multe extracte de
plante s-au dovedit a fi inhibitori puternici ai ciclooxigenazei, dintre care se evidențiază
resveratrolul (3,4 ′ -5-trihidroxistilbene), o moleculă extrasă în mod obișnuit din strugurii
roșii, dar și din rădăcina de Polygonum cuspidanum. Studiile arată că resveratrolul este unul
dintre cei mai puternici inhibitori ai ciclooxigenazei 2. În paralel cu eliberarea de
prostaglandine indusă de ciclooxigenază, o altă categorie de enzime numite lipoxigenaze s-a
dovedit a fi o etapă importantă în progresia unei reacții inflamatorii. Această familie de
enzime este responsabilă de eliberarea de leucotriene, care joacă un rol esențial în dezvoltarea
reacției inflamatorii, posedă proprietăți de chemoatracție pentru leucocite, pentru eliminarea
antigenului care a invadat pielea. Studiile efectuate au cercetat molecula de acid
nordihidroguaiaretic (NDGA), care prezintă o activitate de reducere a eliberării de
leucotriene. Acidul nordihidroguaiaretic, mai cunoscut inițial pentru proprietățile sale
antioxidante, s-a demonstrat recent că este un foarte puternic agent inhibitor de lipoxigenază,
având ca rezultat o modulare semnificativă a activării leucotrienelor. Ca o consecință
indirectă, NDGA a demonstrat că inhibă semnificativ activitatea diferitelor MMP și ca
urmare, se poate obține protecția matricei extracelulare dermice de degradarea prematură.
Modularea mobilizării leucocitelor din ganglionii limfatici nu depinde doar de eliberarea de
leucotriene. Citokinele sunt eliberate direct de diverse celule cutanate, activând direct întregul
proces de mobilizare și transport al leucocitelor în sânge. Citokinele sunt un grup de proteine
mici care mediază și reglează imunitatea și inflamația. Interleukinele sunt o clasă de citokine
care prin definiție sunt produse de leucocite și acționează asupra altor leucocite. Interleukina-
1 (IL-1) este una dintre primele citokine descrise și este cunoscută și sub numele de factor de
activare a limfocitelor și pirogen endogen. IL-1 este secretată de o mare varietate de celule,
inclusiv de monocite, celule Langerhans, fibroblaști, keratinocite, ca răspuns la unui stimul
inflamator. IL-1 are o gamă largă de activități biologice asupra multor tipuri de celule,
inclusiv limfocite B, limfocite T și monocite. În plus, ele vor crește eliberarea moleculelor de
adeziune celulară pe celulele endoteliale, ceea ce va facilita extravazarea elulelor albe din
sânge. Interleukinele vor stimula, de asemenea, creșterea și acțiunea celulelor imune. Pentru a
minimiza reacția imună cutanată declanșată de fiecare dată când pielea este expusă la razele
UV, este esențial să fie controlată eliberarea citokinelor inflamatorii.
Răspunsul inflamator cutanat este caracterizat în mare parte prin vasodilatație locală și
acumularea de leucocite din sistemul sanguin la locul injuriei printr-un proces cunoscut sub
numele de chemotaxie, cu ajutorul chemokinelor. Chemokinele, cum ar fi interleukina-8 (IL-
8) și proteina chemoatractivă a monocitelor-1 (MCP-1) sunt eliberate la locul leziunii.
Leucotrienele aparțin unei clase de molecule (eicosanoide) generate din acid arahidonic liber
prin intermediul enzimei 5-LOX. Leucotriena B4 (LTB4) este un puternic chemoatractant
pentru neutrofile, care determină aderența leucocitelor la celulele endoteliale. Controlul
acestei serii de evenimente este realizat în primul rând de către eliberarea de prostaglandine
care, precum am precizat, sunt responsabile de creșterea debitului sanguin loca și de
transportul celulelor imune (neutrofile, macrofage) către locul afectat al pielii. S-a demonstrat
că diferiți compuși de origine vegetală contracarează procesul de chemoatracție și astfel reduc
severitatea reacției inflamatorii. Câțiva compuși derivați din plante, cum ar fi cofeina,
zaharoza și o clasă de zaharuri numite Sialyl-Lewis, au capacitatea de a reduce infilltrația
leucocitelor în piele. Mai exact, a fost demonstrat că 3 ′ -Sialil-lactoza inhibă adeziunea
celulară și se presupune că acționează prin atașarea de Sialyl- Lewis X, care este prezent pe
membrana neutrofilelor.
Controlul metaloproteinazelor matriceale (MMP)
Limfocitele sau alte celule imune (de exemplu, mastocitele, neutrofilele, macrofagele), odată
activate pentru a elimina un antigen sau a daunelor rezultate în urma stresului oxidativ, sunt
înconjurate de o rețea densă de fibre de colagen și elastină care împiedică progresia lor spre
suprafața pielii, unde a avut loc injuria. Deplasarea acestor celule imune prin stratul dermic și
epidermic este posibilă prin descompunerea controlată a rețelei de fibre de colagen și elastină.
Acest proces este rezultatul activității enzimelor numite metaloproteinaze, care digeră aceste
proteine într-un mod controlat pentru a permite o mai bună migrare a celulelor imune către
locul leziunii. Acest proces generează în timp o degradare semnificativă a matricei
extracelulare, ceea ce duce la o rărire a structurii dermice. Pe măsură ce îmbătrânim,
reducerea producției de colagen și elastină, împreună cu această degradare prematură a
structurii dermice conduce la o pierdere a coeziunii celulelor pielii, ceea ce duce la pierderea
tonusului, elasticității. Deși un astfel de proces este necesar pentru o bună reacție asupra
invaziei antigenice, impactul său asupra structurii pielii este semnificativ, în special în starea
de inflamație cronică, în care are loc o degradare continuă a structurii dermice. Voi prezenta
în continuare câteva exemple de extracte de plante eficiente în controlul celor mai importante
metaloproteinaze, și anume colagenaza, elastaza și hialuronidaza. Controlul activității
colagenazei poate fi realizat cu ajutorul extractului de Siegesbeckia orientalis. A fost
demonstrat că acest extract, bogat în darutoside, inhibă în mod specific activitatea
colagenazei. Controlul activității elastazei se realizează prin activitatea acidului ursolic găsit
în Centaurium erythraea. Din nou, activitatea specifică ridicată a acestui extract permite
protecția specifică a elastinei din derm și drept urmare păstrează elasticitatea și suplețea
pielii. Este realizabil și controlul degradării glicozaminoglicanilor, care joacă un rol esențial
în menținerea supleții și elasticității pielii și uniformizează texturii pielii datorită capacității
lor de a reține în derm o mare cantitate de apă. Acidul hialuronic este deosebit de important
pentru piele și trebuie protejat de degradarea prematură de către hialuronidază. Silimarina, un
flavonoid extras din Silybum marianum (ciulinul de lapte), a fost demonstrat in vitro că
inhibă cu 92% hialuronidaza, atunci când este utilizată la o concentrație de 0,001%.
În mod evident, fiecare proces inflamator are un impact limitat asupra structurii pielii,
dar dacă pielea este în mod constant expusă la doze mici de stres din mediul înconjurător, pe
termen lung, acesta va accelera procesul de îmbătrânire cutanată, din cauza daunelor
cumulative generate de aceste reacții inflamatorii cronice de intensitate scăzută. În astfel de
condiții, este o necesitate imperioasă să se utilizeze produse cosmetice care conțin amestecuri
de componente antiinflamatorii similare cu cele pe care le-am descris. Numai utilizarea
regulată și zilnică a unor astfel de produse va oferi protecția necesară care, pe termen lung, va
reduce riscul de apariție prematură a procesului de îmbătrânire cutanată.

Extracte vegetale cu efect antiinflamator

Extractul de frunze de Vitis vinifera la doze mari a prezentat o activitate antiinflamatorie
considerabilă, demonstrată prin reducerea edemului la o doză de 400 mg/kg (50,02%) la 4 ore
prin testul de edem indus de caragenan. Compușii fitochimici care au jucat un rol
antiinflamator au fost: quercetina, kaempferolul, resveratrolul și acidul chinic. Extractul de
frunze de Vitis vinifera, soiul Fetească Neagră și Pinot noir a avut activitate antiinflamatorie
prin reducerea citokinelor inflamatorii (IL-8, IL-6, IL-1β) în celulele induse de
lipopolizaharide. Potrivit lui Balea et al.(2020) și boabele de struguri ale acestor soiuri au
prezentat activitate antiinflamatorie. Compușii fitochimici care au jucat un rol important ca
agenți antiinflamatori au fost miricetolul și quercitrina. Un studiu efectuat în 2017 a scos în
evidență faptul că extractele din sâmburi de struguri, cu concentrații de peste 50 și 60 mg/ml
au prezentat activitate antiinflamatorie prin reducerea expresiei ARNm a proteinei-1
chemoatractante monocitare (MCP-1) în celulele endoteliale din vena ombilicală umană.
Extractul de rădăcină de struguri (20 μg/mL) a fost raportat de cercetările lui Esatbeyoglu et
al. (2016) ca având o activitate antiinflamatorie prin scăderea genelor țintă Nf-kb IL-1β și a
sintezei oxidului nitric inductibil (iNOS) în macrofagele induse de lipopolizaharide. Soiurile
Exalta și Albarossa au prezentat o activitate antiinflamatorie prin inhibarea IL-8, chemokină
produsă de keratinocite în timpul procesului de inflamație. Activitatea antiinflamatorie este
legată de nivelurile ridicate de antociani în pielița strugurilor soiului Albarossa, de flavonoli
în semințele strugurilor Exalta și de procianidine prezente în ambele soiuri. Extractul apos de
frunze de V. vinifera (50 μg/ml) a manifestat de asemenea o scădere a eliberării de IL-8 în
procesele inflamatorii. Compușii fenolici și proantocianidinici au fost evidențiați în stafide și
au demonstrat o activitate antiinflamatorie satisfăcătoare. Extractul hidroalcoolic din stafidele
turcești și portugheze au demonstrat un mecanism antiinflamator prin inhibarea eliberării de
IL-8 indusă de TNFα în celulele epiteliale gastrice umane. Extractele de stafide turcești au
fost capabile să inhibe calea Nf-kB.

Matricea extracelulară dermică și senescența cutanată

Matricea extracelulară (ECM), care face parte din derm, reprezintă structura fundamentală a
pielii. Este o rețea extracelulară foarte bine organizată, formată din colagen, elastină,
glicoproteine și proteoglicani, care asigură structura fizică, dar care este activă și din punct de
vedere biologic. ECM este generată de către fibroblaștii din derm și ulterior interacționează
cu aceștia, reglând astfel regenerarea fiziologică a pielii. Componenta principală a dermului,
în proporție de 70 % - 80 %, este colagenul. Fibrele de colagen constau dintr-o rețea de
subunități de colagen cu rol de rezistență și elasticitate. Procesul de remodelarea și reparare a
matricei de colagen este reglat de echilibrul între sinteza și degradarea de către
metaloproteinaze, enzime care sunt controlate de către inhibitorii tisulari ai
metaloproteinazelor. Elastina, o altă proteină care face parte din matrice extracelulară, este o
proteină foarte rezistentă care se asociază cu alte microfibrile pentru a crea fibre elastice care
sunt ancorate de membrana bazală și astfel oferă elasticitate pielii. Fibrele de colagen și
elastină sunt încorporate în matricea extrafi briliară care este formată din glicoproteine,
proteoglicani, precum și glicozaminoglicani, cum ar fi acidul hialuronic. Aceste molecule
joacă, de asemenea, un rol în dezvoltarea și remodelarea pielii, dar una dintre cele mai
importante funcții este că acestea rețin apa în piele, creând un mediu hidratat pentru o funcție
fiziologică normală. Sinteza colagenului și a elastinei scade odată cu vârsta, în același timp
MMP-urile care degradează aceste proteine sunt stimulate de fibroblaști și keratinocite, ceea
ce duce în timp la o deficiență de colagen și elastină. Celulele senescente exprimă, de
asemenea, mai puțini inhibitori tisulari ai metaloproteinazelor, ceea ce creează o activitate
catabolică în derm. Iradierea cu raze UV poate induce puternic transcrierea MMP-urilor în
câteva ore de la expunere, agravând perturbarea ECM. Această schimbare legată de vârstă în
echilibrului biochimic, spre pierderea netă a componentelor cheie a dermului, afectează
integritatea structurală și funcțională a ECM. Fibrele de colagen devin ca urmare neregulate
și dezorganizate, manifestându-se prin modificări precum pierderea elasticității pielii și
apariția ridurilor. Această stare este exacerbată și mai mult în cazul pielii fotoîmbătrânite, cu
prezența unei mase " elastotice ", o acumulare în derm de elastină disfuncțională, proteine
microfibrilare, proteoglicani și acid hialuronic. Inflamația, indusă de UV sau de alți factori,
duce la infiltrarea neutrofilelor, care de asemenea reprezintă o sursă de enzime de degradare a
matricei, cum ar fi elastaza, MMP-1 și MMP-9. S-a constatat că citokina inflamatorie IL-1 α
stimulează activitatea MMP-9 în pielea umană prin reducerea inhibitorului tisular de
metaloproteinaze 1. Prin urmare agenții care pot preîntâmpina sau încetini degradareași
dezorganizarea matricei extracelulare au în mod clar un potențial de reducere a semnelor
vizibile de îmbătrânire.

Antioxidanții și ECM
Speciile reactive de oxigen par să joace un rol fundamental în reglarea MMP-urilor.
Antioxidanții, cum ar fi precursorul glutationului, N -acetil-cisteina, catalază, tretinoina și
resveratrolul, toate reduc eliberarea MMP-urilor. Compușii fitochimici fenolici au dovedit că
inhibă elastaza leucocitelor umane, precum și gelatinazele MMP-2, MMP-2, MMP-9. Un
compus activ derivat din rădăcina de Pothomorphe umbellate, 4-nerolidilcatecol, a inhibat
MMP-9 în pielea animalelor experimentale, extractul fiind chiar mai activ decât compusul
pur. Principala catehină din ceaiul verde, EGCG, a redus degradarea stimulată de UVA a
ECM în urma aplicării topice pe un model de piele artificială, fiind evidențiată scăderea
nivelului de gelatinază și creșterea activității inhibitorului tisular al metaloproteinazelor 1. Un
extract apos de coajă de rodie a fost studiat pe culturile de piele umană și s-a constatat că
inhibă MMP-1 și stimulează sinteza procolagenului de tip 1. Antocianina sau fracțiuni
îmbogățite cu OPC din fructele de afine ( Vaccinium angustifolium ) au redus MMP-2 și 9 și
au crescut activitatea TIMP-1 și 2 în cadrul unui studiu pe celulele canceroase prostatice. Un
glicozid fenolic parțial purificat din rădăcinile de bujor, paeoniflorin, a fost descoperit că
protejează keratinocitele umane de la deteriorarea ADN-ului indusă de UVB, iar un al studiu
clinic de 8 săptămâni cu 0,5 % paeoniflorină a avut ca rezultat o scădere semnificativă a
ridurilor. Acidul ellagic și acidul tanic și-au dovedit efectul inhibitor asupra degradării
proteolitice a elastinei, dar și cel de stimulare al elastogenezei. Scăderea expresiei MMP-1 în
cazul persoanelor în vârstă care și au suplimentat dieta cu α -tocoferol are legătură cu
inhibarea activității PKC α, o enzimă a cărei activitate crește odată cu vârsta.
Hormonii și matricea extracelulară
Scăderea profundă a estrogenilor endogeni după menopauză duce la reducerea
grosimii pielii, a nivelului de hidratare și colagen. Creșterea riscului de cancer mamar și a
altor boli de către terapia de substituție hormonală exclude utilizarea estrogenilor sistemici
pentru întârzierea semnelor de îmbătrânire a pielii. Astfel, aplicarea topică de estrogeni este
explorată ca o alternativă cu efecte satisfăcătoare și mai puține efecte adverse. S-a demonstrat
că β -estradiolul inhibă proMMP-1la nivelul proteinelor și ARNm în fibroblaștii dermici.
Aplicarea topică a 0,01 % 17 β -estradiol pe pielea subiecților vârstnici, de 3 ori pe săptămână
timp de 2 săptămâni s-a constatat că reduce semnificativ nivelul MMP-1 și a crescut formarea
procolagenului de tip 1, ARNm, tropoelastină și fibrillină-1 în comparație cu grupul martor.
Creșteri ale fibrelor elastice, a proliferării keratinocitelor au fost, de asemenea, atribuite 17 β
-estradiolului în acest studiu. Fitoestrogenii sunt compuși vegetali care au un efect în general
slab asupra receptorului estrogenic, în studiile efectuate. Isoflavonele din boabele de soia
(Glycine max ) și din flori de trifoi roșu ( Trifolium pratense ) s-au dovedit a fi eficiente în
diminuarea simptomelor menopauzei, a osteoporozei atunci când sunt administrate oral. Un
studiu recent a demonstrat că aplicarea topică a 20 - 40 mg/zi de izoflavone de trifoi roșu
(RCI) a redus semnificativ efectele degenerative ale pielii cobailor, secundare ovariectomiei .
Structura pielii la cobaii tratați a prezentat o rețea fibrilară bine organizată., cu vascularizație
bună, grosime și cheratinizare normală, în comparație cu subiecții de control. În plus, nivelul
de colagen a fost mai ridicat la șobolanii tratați, iar fibrele de elastină și fasciculele de
colagen au fost mai bine dezvoltate. Un alt hormon care scade odată cu vârsta este
dehidroepiandrosteronul (DHEA). În culturile de fibroblaști umani, DHEA a redus proteina
MMP-1 și a crescut atât procolagenul de tip 1, cât și inhibitorul tisular al metaloproteinazei-1
(TIMP-1). O investigație clinică ulterioară a confirmat rezultatele in vitro, DHEA topic
(soluție de 5 %, aplicat de 3 ori pe săptămână timp de 4 săptămâni) s-a constatat că induce
creșterea semnificativă a procolagenului 1, precum și a TIMP-1, inhibând în același timp
expresia ARNm și a proteinei MMP-1 în în comparație cu un martor.

Integritatea barierei cutanate și îmbătrânirea pielii

Lipidele sunt elemente-cheie în menținerea funcției de barieră a pielii. Stratul cornos este
alcătuit din corneocite bogate în keratină, înconjurate de straturi bilamelare de lipide
intercelulare, inclusiv ceramide, sfingolipide, colesterol și esteri de colesterol, acizi grași
liberi. Aceste lipide constituie bariera principală de permeabilitate a pielii și, prin urmare,
sunt esențiale pentru o hidratare adecvată prin protejarea de pierderea excesivă de apa. Chiar
dacă bariera cutanată își menține funcționalitatea în pielea îmbătrânită, totuși repararea
barierei este întârziată. Concentrația lipidelor rămâne în concordanță cu vârsta, dar conținutul
total de lipide este semnificativ diminuat la subiecții în vârstă față de cei tineri. Sinteza de
colesterol scade odată cu vârsta, ceea ce duce la un raport crescut dintre sulfatul de colesterol
și colesterol care împiedică descuamarea și poate conduce la o piele aspră și solzoasă.
Ceramidaza, enzima care descompune ceramidele, este în exces la nivelul pielii îmbătrânite,
astfel încât nivelurile de ceramide și sfingolipide în general sunt diminuate. Sinteza
glicozaminoglicanilor, inclusiv a acidul hialuronic scade odată cu vârsta. Aceste constatări,
precum și reducerea producției de sebum, explică în mare parte uscăciunea pielii
caracteristică persoanelor vârstnice. Acest fapt ne sugerează că refacerea pielii îmbătrânite
poate avea loc prin aplicarea de lipide naturale, glicozaminoglicani și precursorii acestora,
precum și a agenților care îi stimulează. Aplicarea topică de colesterol accelerează refacerea
barierei pielii îmbătrânite conform unui studiu efectuat în 2006 (Thiele et al. 2006). Unii
cercetători au raportat că amestecuri identice de acizi grași, ceramide și colesterol sunt
superioare lipidelor individuale în repararea barierei cutanate după tratamentul cu substanțe
cu potențial iritativ. Aplicarea unui amestec de lipide, cu un conținut predominant de
colesterol, s-a demonstrat că îmbunătățește refacerea barierei cutanate, concluzie la care s-a
ajuns prin monitorizarea pierderii ape trans-epidermale (TEWL). Loden și Andersson au
demostrat intr-un studiu efectuat că aplicarea locală a uleiului de canola și a fracțiunii sale
bogate în steroli a redus iritarea indusă de SLS și a redus substanțial TEWL la subiecții
umani, în timp ce aplicarea altor lipide nu a avut un beneficiu în acest sens, ba chiar
dimpotrivă, s-a constatat că perturbă bariera cutanate, și pot sesnibiliza pielea. Aplicarea
topică a precursorului natural al colesterolului, acidul mevalonic, pe pielea șoarecilor
îmbătrâniți a redus raportul sulfat de colesterol/colesterol și a îmbunătățit descuamarea.
Acidul hialuronic în sine poate fi aplicat local pentru a ajuta la vindecarea pielii și a păstra
nivelul de hidratare, deși greutatea sa moleculară foarte mare împiedică penetrarea prin
stratul cornos. N –acetilglucozamina, s-a demonstrat că mărește semnificativ sinteza acidului
hialuronic în keratinocitelor umane la concentrații de 3 mM. Extractul de soia a fost
descoperit că sporește semnificativ sinteza de acid hialuronic în fibroblaștii din derm, la
adulții mai în vârstă (50 - 67 de ani). Autorii acestui studiu au analizat, efectul aplicării topice
a extractului pe pielea voluntarilor umani (vârsta 55 ± 6 ani) de două ori pe zi, timp de 2
săptămâni. Indicele papilar, care reprezintă densitatea papilelor de la joncțiunea dermo-
epidermică, determinat in vivo, a crescut semnificativ, cu 21 %, în cazul pielii tratate cu soia
față de grupul placebo. Acest fapt indică o încetinire a procesului de degradare a joncțiunii
dermo-epidermice asociate cu înaintarea în vârsta. Glicerolul este un umectant endogen care
este utilizat adesea ca ingredient în produsele cosmetice, sub forma unui derivat din
saponificarea trigliceridelor din plante sau animale, cu scopul de a crește nivelul de hidratare
al pielii. Uleiul din semințe de rodie (PSO) a produs creșterea proliferării keratinocitelor
cultivate. Studiul pielii umane tratate cu PSO a confirmat faptul că stimularea keratinocitelor
a dus la diferențierea fiziologică a celulelor și o ușoară îngroșare a epidermului.

Deteriorarea și repararea ADN-ului în procesul de îmbătrânire cutanată

Îmbătrânirea poate fi definită și ca un proces care presupune o acumulare de injurii.
Deteriorarea ADN-ului celular, poate duce la acumularea de leziuni și, prin urmare, poate
accelera rata de îmbătrânire a pielii, în principal a matricei extracelulare. O celulă deteriorată,
de exemplu de radiațiile ultraviolete, sau alți factori, oprește sinteza de ARN și de proteine,
până când ADN-ul este reparat, cu excepția celor legate de un set mic de gene inductibile de
UV, de exemplu genele șocului termic. În cursul reparării ADN-ului, calciul este mobilizat și
sunt activate DNazele. Această activare este necesară pentru a realiza etapa de eliminare a
daunelor, dar poate duce la o deteriorare în exces a ADN-ului nuclear. ADN-ul deteriorat este
un factor declanșator pentru activarea ADP-riboză-polimerazei. Această enzimă, denumită și
PARP, ajută la inițierea procesului de reparare a ADN-ului prin catalizarea procesului de
degradare a transportorului de electroni de nicotinamidă adenozină dinucleotidă (NAD) în
ADP-riboz liberă și, ulterior, legarea ADP-ribozei de histone, rezultând formarea unor
polimeri mari, care conțin ADP-riboză, dotați cu sarcini negative. Prin legarea polianionilor
puternic încărcați la histone, PARP ajută la desfacerea cromatinei și face ca ADN-ul
deteriorat să fie accesibil enzimelor de reparare a ADN-ului pentru eliminarea nucleotidele
afectate. Dezavantajul acestui proces este că, deși ajută la repararea ADN-ului, PARP
consumă rezerva de NAD. Atunci când NAD este consumat, glicoliza este inhibată și nu se
mai sintetizează ATP. Fără ATP potențialul membranar este afectat și celula suferă, în cele
din urmă, apoptoză sau necroză. Consecințele fiziologice și macroscopice ale acestui
fenomen de deteriorare a ADN-ului sunt ușor de înțeles atunci când este luată în considerare
teoria îmbătrânirii cutanate prin procesul de inflamație, și rolul jucat de mediatorii
răspunsului inflamator în cicatrizarea rănilor și în repararea post-UV. În cursul aunor
cercetări, s-a observat că toți mediatorii, acceptați în mod obișnuit ca acceleratori ai
procesului de îmbătrânire aveau ca și caracteristică comună, capacitatea de a induce sinteza
de ICAM-1 la nivelul endoteliului. Acest lucru a însemnat că toți factorii recunoscuți ca fiind
capabili să accelereze îmbătrânirea, aveau capacitatea de a declanșa un răspuns inflamator
autoîntreținut. Atunci când celulele cu ADN deteriorat suferă necroză, ele eliberează multiple
semnale pro-inflamatorii, care declanșează o cascadă de autacoizi și citokine, aceste
promovând sinteza de I-CAM 1 în endoteliul vascular. În urma sintezei de ICAM-1 în
endoteliu, monocitele și macrofagele circulante secretă peroxid de hidrogen pentru a realiza
diapedeza prin endoteliul peretelui vascular. Odată ajunse în derm, celulele imune secretă
enzime litice și ROS, pentru a ajunge la pielea deteriorată și a o îndepărta. Degradarea
celulelor ce urmează a fi îndepărtate se realizează prin eliberarea de de peroxizi. În aceste
condiții, este foarte probabil ca celulele din apropiere, cum ar fi fibroblaștii sau keratinocitele,
să fie de asemenea deteriorate de către radicalii liberi. Atunci când se întâmplă acest lucru,
leziunile create pot declanșa cascada acidului arahidonic și secreția de prostaglandine și
leucotriene, care vor difuza către mastocitele învecinate. La legarea acestor mediatori de
receptorii specifici, mastocitele locale eliberează histamină și TNF- α, care, la rândul lor,
stimulează eliberarea de P-selectine și sinteza nouă de ICAM-1 în celulele endoteliale. Prin
urmare, ciclul este închis, iar procesul de inflamație este menținut. Atunci când ADN-ul unei
celule este deteriorat, ca urmare a expunerii excesive la razele UV, se poate observă un
infiltrat inflamator în epiderm. Acest proces este însoțit de numeroase tipuri de leziuni ale
ECM, ale celulelor rezidente și ale pereților vasculari, provocate de radicalii liberi și de
enzimele litice, care sunt eliberate în cursul răspunsului inflamator. Astfel leziunile ADN pot
avea consecințe nefaste, acumularea de leziuni în țesutul conjunctiv și ECM. Repararea post-
UV și vindecarea rănilor au în comun remodelarea ECM, aspect care a permis să se înțeleagă
de ce vasele de sânge sunt localizate mai adânc în pielea îmbătrânită decât în pielea tânără.
Subțierea dermului este o consecință a modificării ECM și se manifestă prin pierderea
tonusului și elasticității pielii, în special la nivelul feței. O întrebare care a stat la baza
multiplelor analize efectuate până în prezent este dacă e posibil să se reducă ritmul de
îmbătrânire ajutând celulele pielii să-și repare ADN-ul. Informațiile recente sugerează că
răspunsul ar putea fi afirmativ.
În ultimii ani au fost create mai multe tehnologii care să ajute la repararea ADN-ului din
keratinocitelor umane, in vivo . Cea mai directă abordare a fost aceea de a izola enzimele de
reparare a ADN-ului și de a le încapsula în lipozomi specifici. În urma aplicării topice a
cremelor care conțin acești lipozomi după expunerea la radiațiile ultraviolete, fenomene
cunoscute ca fiind induse de radiațiile ultraviolete, cum ar fi imunodepresia, au fost evitate.
Din aceste analize s-a concluzionat că enzimele de reparare a ADN-ului, conținute în
lipozomi, au ajuns la celulele epidermice, responsabile de răspunsul imun și au reparat ADN-
ul. Un alt studiu a încercat încapsularea NAD în lipozomi pentru a livra NAD la nivelul
celulelor pielii expuse la radiațiile ultraviolete. Atunci când acești lipozomi au fost aplicați pe
piele, după expunerea simulată la radiații solare, eritemul care este în general provocat de
radiațiile ultraviolete nu a fost prezent. Din această observație s-a ajuns la concluzia că
suplimentarea cu NAD a contribuit la refacerea rezervei de NAD, sinteza de ATP și repararea
ADN-ului celular. Dovezi suplimentare pentru a demonstra că produsele vegetale pot repară
ADN-ul deteriorat vine de la cianobacteria marină Anacystis nidulans. Acest organism
eliberează o enzimă fotoliază care se leagă de dimerii de pirimidina dimerii și apoi îi
convertește în monomerii lor inițiali, atunci când este expus la lumina albastră. Aplicarea
topică a lipozomilor care conțin această fotolizaza pe pielea umană care a fost expusă la
radiații UV, a demonstrat că dimerii induși de UV au fost reduși cu 40-45 % după expunerea
la lumina albastră.
Deteriorarea directă sau indirectă a ADN-ului este un factor important în procesul de
îmbătrânire, iar repararea ADN-ului ar putea deveni mai puțin eficientă odată cu vârsta,
astfel, capacitatea de a repara ADN-ul este foarte importantă în reducerea efectelor
îmbătrânirii. Formulările cosmetice se bazează pe ingrediente vegetale încă din cele mai
vechi timpuri, iar aceste au un rol major și în cosmeticele contemporane. Mijloacele actuale
de tratare a pielii îmbătrânite au devenit mai invazive, cu toate acestea, produsele vegetale
sunt încă relevante și pot fi foarte eficiente. Cercetările științifice continuă să coroboreze
funcțiile mai multor plante pentru beneficiile pielii, și să elucideze mecanismele biochimice
de acțiune pentru un număr tot mai mare de plante.