Anna Dale

Şoptindu-le vrăjitoarelor
CUPRINS:
CAPITOLUL ÎNTÂI/O călătorie neprevăzută 7
CAPITOLUL DOI/Roţi de tors 16
CAPITOLUL TREI/Descoperirea unui Sabat al vrăjitoarelor 24
CAPITOLUL PATRU/Vrăjitoarele Urzicii-Moarte 35
CAPITOLUL CINCI/O fată obositoare 43
CAPITOLUL ŞASE/Borcane în bibliotecă 51
CAPITOLUL ŞAPTE/Prima criză de nervi 62
CAPITOLUL OPT/Scena unei crime 70
CAPITOLUL NOUĂ/Târgul de la Miezul Nopţii 80
CAPITOLUL ZECE/Squib vorbeşte 90
CAPITOLUL UNSPREZECE/Şturm şi Drâng 98
CAPITOLUL DOISPREZECE/Două Ţipete de Bufniţă 104
CAPITOLUL TREISPREZECE/O adunare de lilieci 115
CAPITOLUL PAISPREZECE/Monştrii din Much Marcle 125
CAPITOLUL CINCISPREZECE/În afara pădurii 131
CAPITOLUL ŞAISPREZECE/Idei geniale şi veşti şocante 139
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE/Propunerea lui Joe 143
CAPITOLUL OPTSPREZECE/Căutări la lumina lanternei 150
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE/La nord, spre Tillygrundle 161
CAPITOLUL DOUĂZECI/Complicea lui Logan 167
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU/Beţişoarele sorţii 176
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI/Amuţit 184
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI/Pe şoptite 193
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU/Transformări 200
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI/Cuthbert se întoarce 208

CAPITOLUL ÎNTÂI.
O călătorie neprevăzută.
Joe se prăbuşi pe scaun şi îşi lărgi nodul de la cravata de şcoală. Geantă
să de voiaj ieşea în afara plasei pentru bagaje de deasupra capului, iar eticheta
i se bălăngănea în faţa ochilor. Pe ea se putea citi:
Joseph Binks c/o Doamnă Merle Taverner.
 Aleea Cloister 2
Canterbury.
Kent.
Smulse eticheta, o făcu ghemotoc şi o aruncă în cel mai îndepărtat colţ al
compartimentului. Femeia din faţa lui era prea adâncită în lectura ziarului ca
să ridice măcar din sprânceană. Băiatul se lăsă greu în scaunul său, dorindu-şi
pentru a o şuta oară în ziua aceea să fi rămas la Londra de Crăciun.
Era 20 decembrie. Privind pe fereastră, Joe văzu câţiva oameni mergând
grăbiţi de-a lungul peronului, copleşiţi de povara sacoşelor. Aveau umerii lăsaţi
şi feţele obosite ca toţi cei care aleargă după cumpărături de Crăciun. Cu o zi
înainte, Joe făcuse la fel. El şi tatăl său, Nicholas Binks, ajunseseră cu greu
acasă de la supermarket cu sacoşele pline de cârnaţi, arahide, pişcoturi şi
hârtie de împachetat.
Joe oftă şi se uită la ceas. Era patru fără cinci. Ieri pe vremea asta, stătea
cu braţele pline de beteală, în timp ce tatăl său, cocoţat pe scară, bătea piuneze
în tavan cu tocul de la pantof. Sacoşele încărcate de pachete pe jumătate
desfăcute erau împrăştiate pe covor, spre bucuria lui Hamish care-şi vârâse
nasul în toate.
— Hşt! Ieşi de-acolo! strigase Nicholas când îl surprinsese pe Hamish
furişându-se sub canapea cu o cutie de bomboane de ciocolată umplute cu
mentă.
— Joe, vezi ce face câinele ăla! E pe cale să dea gata cadoul de Crăciun
pentru doamna Ingledew.
Ieri, Joe aşteptase cu nerăbdare ultimă zi de şcoală şi cele două
săptămâni minunate de vacanţă. Doar el şi tatăl său: să deschidă cadourile, să
mănânce o grămadă de ciocolată, să se uite la televizor, să-l plimbe pe Hamish
în Tooting Common…
Dar au primit apoi telefonul acela.
Era trecut de miezul nopţii. Se aprinse o lumină, ce se strecură pe sub
uşa de la camera sa. Joe auzi zgomotul paşilor tatălui său îndreptându-se către
telefon. Apoi o exclamaţie înăbuşită. Urmată de câteva oftaturi. Ţăcănitul
receptorului pus în furcă, îl făcu pe Joe să se ridice în capul oaselor. Paşii
tatălui trecură uşor pe lângă uşa dormitorului său, şi lumina se stinse.
Dimineaţa, Joe aproape că se împiedică de geamantanul său. Valiza cea
cafenie şi uzată era pusă în faţa uşii. Era plină de pânze de păianjen. Joe se
uită îngrijorat la ea. Ceva nu era în ordine. Coborî în grabă scările şi trecu pe
lângă valiza roşie a tatălui său, care trona ameninţător în mijlocul holului.
Hamish se juca în bucătărie. Tatăl lui, rezemat de chiuvetă, molfăia o
felie de pâine prăjită. Era îmbrăcat în costum.
— Ascultă, fiule, îi spuse, când Joe apăru în prag. Mi-e teamă că… ştii, a
apărut ceva. Mătuşa mea. E bolnavă. Ţi-o aminteşti pe mătuşa Adelaide, nu-i
aşa?
Joe se holbă la tatăl său.
— Mi-a fost ca o mamă când eram copil. Îmi pare rău, Joe, dar o să
trebuiască să merg s-o văd. Nu se simte prea bine.
Respiră adânc.
 — Uite care-i planul: într-o oră va sosi un taxi, aşa că până atunci
trebuie să-ţi faci bagajul. Taximetristul te va duce la şcoală. Apoi mă va duce pe
mine la gara King's Cross, de unde voi lua un tren spre Scoţia.
Tatăl lui Joe mai muşcă o dată din pâinea prăjită. Apoi îşi şterse câteva
firimituri de pe buze.
— După ore, acelaşi taximetrist te va aştepta la poarta şcolii. Te va duce
direct la gara Charing Cross. Trenul tău pleacă la ora patru fix. Am… cum să-ţi
zic… am sunat-o pe mama ta. Te aşteaptă să soseşti la Canterbuy înainte de
şase. A… o să ai nevoie de ceva bani pentru taxi şi pentru biletul de tren, şi îşi
scoase portofelul şi îi întinse fiului un teanc de bancnote. Joe se uită absent la
bani.
Nicholas Binks oftă.
— Uite, ştiu că ţi-ar plăcea să vii cu mine, dar nu te vei simţi deloc bine,
pe cuvânt. Scoţia e aşa departe… şi va trebui să-ţi petrecei mai tot timpul la
spital. Nu prea ar fi o atmosferă de sărbătoare, nu-i aşa?
Hamish se aşeză la picioarele lui Nicholas şi privi cu jind la felia de pâine
prăjită din mâna acestuia. Tatăl lui Joe ciufuli blană albă şi murdară a
câinelui.
— Hamish va rămâne la doamna Ingledew. Joe, nu te uita aşa la mine!
Nu-l poţi lua cu tine. Adu-ţi aminte că lui Gordon nu-i plac animalele.
Joe se aşeză pe un taburet şi începu să amestece nişte cereale într-un
castron.
— Uite ce e, Joe… Îmi pare rău, continuă tatăl său. Ştiu cât de dezamăgit
trebuie să fii, dar s-ar putea să dureze doar câteva zile. S-ar putea să mă întorc
înainte de Crăciun… Joe, mă asculţi? Spune ceva!
Joe îşi puse lingura deoparte şi se uită împietrit la tatăl său.
— Ai nişte marmeladă pe bărbie, zise el.
Uşile se închiseră cu zgomot Apoi se auzi un şuierat. Trenul porni
hurducăind din gara Charing Cross. Joe aruncă o privire de-a lungul
vagonului. Era aproape plin. Călătorii stăteau înghesuiţi, ţinând în poală genţi
şi pachete ce-ţi trezeau curiozitatea. Privirea lui Joe se opri asupra femeii din
faţa lui. Netezi o pagină din ziar şi îşi răscoli poşeta până ce găsi un stilou
sidefat. Joe îşi lăsă capul pe spate, închise ochii şi clipi doar când un bărbat în
costum cu dunguliţe se aşeză lângă femeie şi îşi scăpă pe jos telefonul mobil.
Joe fu trezit de un tren care trecu în viteză pe lângă ei. Îşi ridică bărbia
îngheţată de pe geam, îşi frecă gâtul şi se uită la ceas. Cu toate că dormise
douăzeci de minute, femeia cu ziarul nu-şi schimbase poziţia. Stătea liniştită,
picior peste picior. Îşi ţinea ziarul împăturit pe genunchi, iar stiloul şovăia
deasupra paginii de cuvinte încrucişate.
Neavând altceva mai bun de făcut, Joe începu să o studieze. Femeia
purta un costum de lână de culoare roz-portocalie şi o bluză neagră la baza
gâtului. Era tunsă scurt şi avea părul negru, cu excepţia unei şuviţe cenuşii în
partea stângă. Proptiţi pe nas, stăteau o pereche de ochelari cu lentile în formă
de semilună, pe deasupra cărora aruncă priviri reprobatoare când telefonul
mobil al bărbatului începu să sune.
 Bărbatul scoase un telefon minuscul din buzunarul de la piept al
sacoului şi-l duse la ureche.
— Alo, spuse el. Mda, îs în tren. Nu prea rău. Am lăsat Londra cu mult în
urmă. E totu' mişto, mda. Ce-i aia? Marfă! Îţi baţi joc de mine! Ah… ah… a.
Joe căscă şi privi pe geam. Bărbatul avea dreptate. Londra era cu mult în
urmă. Depozitele mari şi locuinţele înghesuite ale Londrei fuseseră înlocuite de
şiruri nesfârşite de copaci înalţi şi umbroşi. În întunericul care se lăsa cu
repeziciune, lui Joe i se părea că seamănă cu nişte santinele care păzesc calea
ferată.
Cerul se întunecă şi Joe observă fulgi de zăpadă rotindu-se dincolo de
geam. Joe îşi studie imaginea reflectată în fereastră. Era palid, chiar spectral, şi
avea cearcăne negre sub ochi. Părul blond-roşcat îi era zbârlit, iar bretonul
avea nevoie urgent de-o tunsoare.
Îşi smulse cravata de la gât şi schiţă un zâmbet. De obicei, mergea la
Canterbury cu Morris Minor-ul vechi al tatălui său, care cu greu ţinea pasul cu
celelalte maşini de pe autostradă. În momentul de faţă Mini Monis-ul se afla în
grija lui Jim, mecanicul, deoarece în urmă cu trei zile i se spărsese un pneu şi
intrase într-o cutie de scrisori. Pentru Joe, o călătorie cu un tren rapid şi
confortabil era o ocazie rară. I se părea grozav să călătorească de unul singur,
chiar dacă destinaţia era, de fapt, oarecum dezamăgitoare. Să-şi petreacă
sărbătoarea Crăciunului cu mama lui, cu soţul ei, Gordon, şi cu ciudata lor
fiică Esme nu era tocmai un motiv de bucurie.
Când trenul ajunse în Paddock Wood, afară era deja întuneric. Joe îşi
privi lung reflecţia chipului în fereastră şi urmări fulgii deşi de nea. Îşi dorea să
se depună zăpada, ca să poată ieşi la o bătaie cu bulgări în dimineaţa
următoare. Dar inima i se strânse când îşi aminti că tatăl său nu va fi acolo şi
nu va avea pe cine să bombardeze cu bulgări. Joe se îndoia că sora sa de şapte
ani, Esme, îi va fi un rival pe măsură, şi ştia că Gordon nu participa niciodată
la jocuri mai dure decât tiddly-winks1. Iar mama să va fi în mod sigur prea
ocupată. Joe dădu cu piciorul într-un dop de pe jos şi oftă adânc.
— Ce n-aş da să mai fiu de vârsta ta! îi zise bărbatul în costum cu
dunguliţe, netezindu-şi părul rărit şi zâmbindu-i. Eram un adevărat drăcuşor
când mă dădeam cu sania, zău aşa!
Se aplecă şi îi vârî lui Joe sub nas o pungă mototolită de hârtie.
— Vrei o bomboană, flăcăiaş?
— O, mulţumesc, zise Joe înviorat şi luă una roşie.
Bărbatul îi întinse punga şi femeii cu ziarul, dar aceasta pufni
dispreţuitor şi clătină din cap în semn de refuz. Bărbatul ridică din umeri şi îşi
îndesă în gură cinci bomboane.
Joe se uita cu interes pe fereastra de câte ori oprea trenul. Toate gările
erau la fel de întunecate şi străine pentru el, şi nu reuşea de fiecare dată să le
citească numele înainte ca trenul să pornească.
— A fost Chartham? întrebă Joe, în timp ce trenul se îndepărta de
peronul încă unei staţii. Bărbatul în costum cu dunguliţe ronţăi o bomboană şi
dădu uşor din cap. Joe se chinui să citească semnul alb, dar literele de pe el nu
erau decât un contur neclar. Dacă a fost Chartman, ajungem îndată la
Canterbury, spuse Joe, agitându-se.
— Nu-ţi face griji, îţi dau eu bagajul.
Bărbatul se întinse şi costumul său bleumarin i se mulă pe burdihan.
Mânecile i se ridicară, scoţându-i la iveală încheieturile. Joe zări un tatuaj pe
una din ele. Semăna cu litera „S”. Trenul se zgudui, iar bărbatul se împletici
prin compartiment, ţinând valiza deasupra capului. Apoi se prăbuşi în locul
său de lângă doamna cu ziarul.
— Ptiu! Da' ce-ai înăuntru? întrebă el, dându-i valiza lui Joe. Cărămizi?
Joe încercă să surâdă şi îşi săltă bagajul pe genunchi.
— Doar câteva cărţi, haine şi nişte chestii.
— N-ai lingouri de aur? îl tachină omul. Nici ghiulele? Nu…
— Şşt.
Femeia îşi ridică ochii din ziar şi privi prin tetiera lui Joe pe intervalul
vagonului. Joe se uită la rebusul din poală ei. Niciunul din pătrăţelele albe nu
fusese completat nici măcar cu o literă, deşi trecuse o oră şi trei sferturi de
când plecaseră din Charing Cross. Lui Joe i se păru foarte ciudat, pentru că era
sigur că auzise vârful peniţei ei scârţâind pe hârtie aproape tot drumul.
Trenul se zgudui uşor, iar femeia căzu peste bărbat. Din greşeală sau
intenţionat, ea îl îmboldi cu cotul. Exact în acelaşi timp, valiza lui Joe căzu şi
se deschise cu un ţăcănit. O grămadă de haine se împrăştiară alandala pe
podea. Joe simţi că-i iau foc obrajii de ruşine în timp ce-şi îngrămădea hainele
la loc în valiză şi apăsa capacul să-l închidă. În timp ce se lupta cu încuietorile,
simţi că-l bate cineva uşor pe braţ. Era femeia care încercase să rezolve
cuvintele încrucişate.
— Ţi-ai scăpat biletul, băiete, îi spuse ea imediat.
Joe se uită pe jos şi cercetă bucata de hârtie.
— Mulţumesc, murmură el. Trebuie să-mi fi scăpat…
Ea dădu din cap şi-i zâmbi, apoi îşi puse la loc pe nas ochelarii cu lentile.
Îşi împături ziarul şi îşi strecură stiloul verde-sidef în poşetă.
— Scuzaţi-mă. Vă rog să mă scuzaţi. Stă cineva aici?
O femeie înaltă, cu un coş pentru pisici, se aşeză lângă Joe fără să mai
aştepte vreun răspuns. Îşi îndreptă cutele de la paltonul de catifea neagră şi
săltă coşul în poală, vârându-şi unghiile vopsite în roşu prin gratiile înguste ale
ferestruicii laterale.
— Ce bine că am găsit în sfârşit un loc să mă aşez, spuse ea. Drăguţele
mele au avut o călătorie aşa de lungă! Nu-i de mirare că încep să facă fiţe.
Îşi scutură buclele lungi castanii şi oftă.
— Am călătorit toată ziua, iar coafura mea s-a stricat îngrozitor. Sunt
sigură că arăt înfiorător.
Se uită la Joe cu nişte ochi albaştri, neobişnuit de deschişi la culoare, şi
gene date cu rimel negru.
— O, nu, răspunse repede Joe. Nu. Nici vorbă.
Joe se gândi că era cea mai fermecătoare persoană pe care-o văzuse
vreodată.
 — Mulţumesc, eşti o comoară, îi spuse ea, schimonosindu-şi buzele roşii
şi lucioase într-un surâs.
Joe era sigur că trebuia să fie o persoană faimoasă. Cu siguranţă,
bărbatul în costum cu dunguliţe aşa părea să creadă. Acesta se holba la femeie
fără să clipească, iar când ea se aşeză picior peste picior şi îi atinse genunchiul
cu vârful ascuţit al cizmei negre, bărbatul păru gata să leşine.
Joe se uită pe furiş prin fereastra coşului cu pisici şi, pentru o clipă, zări
un petic de blană cenuşie şi străfulgerarea unor ochi galbeni.
— Nu te apropia prea tare, dragul meu, îl preveni femeia. Au nişte gheare
ca nişte ace, şi mai şi muşcă pe deasupra.
Izbucni într-un râs cristalin, iar cerceii îi sclipeau în timp ce se
bălăngăneau.
— Drăguţii de ei!
Când trenul începu să încetinească, coşul pisicilor i se săltă în poală. Joe
înşfacă mânerul valizei şi îşi muşcă buza de jos. Pe măsură ce peronul începea
să se întrezărească, băiatul îşi întindea gâtul ca să vadă dacă poate distinge
părul des şi roşcat al lui Gordon sau mâinile lui Esme fluturând disperate. Nu
aşteptase prea mult clipa acesta. Odată coborât din tren, avea să treacă printr-
un moment neplăcut de tăcere în care toţi se vor chinui să găsească ceva de
spus. Apoi, probabil că Gordon îi va lua bagajul, mama îi va spune ce mult a
crescut, iar Esme se va agăţa de mâneca sa cu o privire tâmpă.
Bărbatul îl apucă de cot pe Joe.
— E staţia ta, flăcăiaş, zise el.
Trenul se zgâlţâi violent înainte de a opri, iar becurile din vagon pâlpâiră
şi apoi se stinseră. Joe se uită pe geam. Peronul era învăluit în întuneric.
Singura sursă de lumină era raza slabă a unui felinar. Joe miji ochii şi i se
păru că întrezăreşte o siluetă stând pe peron. Ochii săi căutau cu înfrigurare
numele staţiei, dar nu-l putu vedea.
— Staţia ta, îl îmboldi bărbatul.
Joe se ridică, îmbrăcat în haina sa cenuşie de şcoală, şi lăsă în jos
fereastra. Un aer îngheţat năvăli în compartiment Motoarele trenului se opriră
şi era aşa linişte, încât aproape că se auzeau fulgii de nea lovindu-se unii de
alţii în timp ce pluteau spre pământ. Se uită la ceas. Era cu puţin înainte de
şase. Joe coborî de la fereastră şi începu să bâjbâie la mânerul uşii.
Apoi, un zgomot ciudat îl făcu să se oprească.
Joe întoarse capul. Nişte umbre căzuseră peste tovarăşii săi de călătorie.
Femeia cu ziarul fusese înghiţită de întuneric. Doar geanta i se vedea, cu
catarama scânteind slab. Poşeta i se deschisese probabil când trenul frânase
brusc şi rămăsese răsturnată pe-o parte, cu capacul căscat. Joe ascultă,
ţinându-şi respiraţia, şi auzi din nou sunetul acela. Un şuierat înfundat,
tremurător. Ca aerul care iese dintr-un pneu spart. Ceva se mişcă uşor în
poşetă, iar apoi, o limbă ca un fir de aţă se ivi deasupra cataramei, urmată de
un cap neted şi lucios. Limba se retrase, apoi lovi aerul, iar Joe se trezi
holbându-se la o pereche de ochi verzi scânteietori.
O lumină fulgeră în compartiment şi se auzi un zgomot ca un sfârâit.
Pentru o clipă, Joe se gândi că becul s-ar putea reaprinde, dar, când lumina
pâlpâi din nou, îşi dădu seama că nu venea de deasupra capului său. Mai mult,
într-o fracţiune de secundă, el văzu o unghie stacojie lovind încuietoarea
coşului de pisică. Joe auzi zgomotul unei încăierări disperate, urmat de un
scârţâit, iar apoi încuietoarea se deschise. Încremeni şi simţi un fior de gheaţă
pe şira spinării. Dintr-odată, i se făcu teribil de frică; ca şi cum s-ar fi aflat în
prezenţa unui lucru neobişnuit de rău. Întunericul părea să se închidă în jurul
lui.
Începu să ţipe.
Sunetul propriei voci îl readuse în fire. Se rezemă de fereastră şi trase de
mânerul uşii, cu ochii măriţi de spaimă. Uşa compartimentului se deschise şi,
dintr-o săritură, Joe era pe peron, cu valiza aproape smulgându-i braţul din
încheietură.
Respirând uşurat, Joe trânti uşa şi se depărtă de tren. Auzi pe cineva
suflând într-un fluier şi trenul începu să huruie. Instantaneu, becurile din tren
se aprinseră, iar Joe îşi feri ochii de lumina strălucitoare. Băiatul o văzu la
geam pe femeia cea fermecătoare. Îi trimise o bezea înainte de a ridica fereastra.
În timp ce trenul aluneca pe şine îndepărtându-se de gară, ea continua să stea
acolo, iar băiatul o urmări până când buzele ei roşii şi zâmbitoare dispărură în
spatele unei perdele de fulgi de zăpadă.
CAPITOLUL DOI.
Roţi de tors.
De îndată ce ultimul vagon se topi în întuneric, spaima lui Joe începu să
se risipească, lăsându-l stăpânit de un sentiment de neajutorare şi buimăceală.
Merse de-a lungul peronului şi se opri în dreptul unui felinar, unde o aşteptă
pe mama sa. Încerca să se gândească la lucruri obişnuite, cum ar fi cele legate
de şcoală, Hamish sau antrenamentele de fotbal, dar întâmplările din tren nu-i
dădeau pace. Pe măsură ce secundele treceau, Joe se simţea tot mai puţin
agitat, iar inima nu-i mai bătea aşa de tare. Începu să-i fie ruşine de cât de
înspăimântat fusese. În definitiv, nu se întâmplase nimic. Să vezi un şarpe în
poşeta cuiva era, cu siguranţă, ceva neobişnuit, dar nu explică motivul pentru
care fusese atât de înfricoşat.
„Nu”, îşi spuse Joe, în timp ce-şi încălzea degetele reci de la mână
suflând în ele. „Nu şarpele e de vină.” Inima îi bubui din nou şi pielea capului
începu să-l furnice. Îşi aminti fiorul de spaimă ce-l străfulgerase când auzise
râcâitul frenetic în împletitura de răchită a coşului; şi sentimentul de uluială
paralizantă când o văzuse pe femeia cea fermecătoare privindu-l de la fereastra
trenului. Joe îşi aminti unghiile ei roşii, ascuţite şi albastrul-deschis al ochilor
ei reci ca gheaţa. Se cutremură fără să vrea.
„A fost ea, îşi zise Joe. Ea a fost cea care m-a speriat”
În timp ce fulgii de nea continuau să cadă în tăcere în jurul său, băiatul
se convinse tot mai mult că frumoasă femeie din tren avea în ea ceva teribil de
sinistru.
Gândurile lui Joe fură însă perturbate de o umbră greoaie, pe care o
zărise ghemuindu-se în spatele valizei sale. Când se întoarse, silueta îi tăie
calea, şi Joe se trezi faţă în faţă cu o femeie bondoacă, îmbrăcată într-un palton
bleumarin, lung până la glezne. Buclele negre îi ieşeau de sub şapca cu
cozoroc. Femeia zâmbi şi în obraji îi apărură două gropiţe.
— Biletul, te rog, zise ea.
— Ce…? spuse Joe cu o voce uimită.
— Biletul, tinere, repeta femeia, arătând în direcţia valizei şi făcându-i cu
ochiul.
— O… da. Îmi pare rău… e chiar… Joe începu să se scotocească în
buzunarul hainei. M-am cam speriat în tren. Am văzut un şarpe în poşeta cuiva
şi…
— Nţ! spuse femeia. Ce prostie!
Se uită agitata spre şinele de cale ferată. Apoi îl îmboldi pe Joe cu degetul
ei dolofan şi gropiţele din obraji îi dispărură.
— Nu poţi să te grăbeşti? se răsti ea.
— Ba da, ştiu că l-am pus pe-aici pe undeva.
Joe căută şi în celălalt buzunar de unde îşi scoase rânjind biletul de tren.
Femeia îi smulse biletul şi o tuli, fără să zică măcar mulţumesc.
— Câtă lipsă de politeţe, zise Joe.
Îşi ridică gulerul şi se uită înjur. Peronul era aproape pustiu. Nici urmă
de tatăl vitreg sau de mama sa.
„Ciudat, îşi zise el, nu e ceva obişnuit că Gordon să întârzie. Poate mă
aşteaptă în maşina. Cred că ar fi mai bine să mă duc să-i caut.”
Îşi ridică valiză şi îi urmă pe cei câţiva călători care-şi făceau drum spre
ieşire.
Când Joe se apropie de ieşire, văzu doi oameni certându-se în pragul
uşii. Unul din ei era înfofolit într-un palton bleumarin, iar celălalt stătea cu
umerii ridicaţi, îmbrăcat într-o cămaşă albă, subţirică.
— E o porcărie, Derek, nu există alt cuvânt pentru asta, spunea bărbatul
în palton, trăgându-şi cozorocul lucios al şepcii sale bleumarin. Uită-te în ce
hal eşti! Eşti o ruşine pentru căile ferate!
Derek tremura şi îşi lăsa în jos mânecile suflecate ale cămăşii sale albe
de bumbac.
— Dar, domnule Preston, vă tot spun că cineva a venit şi mi le-a şterpelit.
— Ţi-a furat cineva pălăria şi paltonul? Nu fi absurd, Derek, am mai
auzit eu ceva scuze la viaţa mea…
— Dar e adevărat, domnule Preston, pe cuvânt. Mi le-am scos doar un
minut, să le încălzesc lângă radiator cât timp beam şi eu o ceaşca de ceai…
— Ei, ţi-a prins bine, îi spuse domnul Preston cu afectare. Nu trebuie să-
ţi scoţi niciodată uniforma când eşti de serviciu. Eşti un dobitoc neglijent. Ce
eşti tu, Derek?
— Un dobitoc neglijent, repetă nefericitul.
— Asta aşa e. Acum du-te şi scotoceşte în dulapul de obiecte pierdute
poate găseşti un pulover vechi pe care să-l îmbraci. Apoi să mături peronul
până luceşte de curăţenie. Până luceşte, ai auzit?
Domnul Preston dădu din cap în direcţia măturii care zăcea într-un colţ.
— D-dda, domnule, răspunse Derek dârdâind de frig.
 — Ia uite pe cine-avem noi aici, spuse domnul Preston, când Joe încercă
să se strecoare pe lângă el.
Joe se încruntă la domnul Preston şi se gândi să dea drumul valizei pe
pantofii negri şi lustruiţi ai bărbatului. Nu-i plăcuse felul în care-l tratase pe
bietul Derek.
— Scuzaţi-mă, zise Joe acru. Aş vrea să trec, vă rog!
— Sunt sigur de asta, băiete, spuse domnul Preston, întinzându-şi palma
rotofeie sub nasul lui Joe. Dar mai întâi trebuie să-ţi cer biletul.
— L-am dat deja, protestă Joe.
— Sigur că da, fiule, spuse domnul Pretson. Hai, dă-mi-l. Şi-şi flutură
degetele prin faţa lui Joe ridicând din sprâncenele negre şi stufoase.
— Dar vă spun adevărul, zise Joe. I l-am dat controlorului de bilete după
ce m-am dat jos din tren. Ea purta o şapcă la fel ca a dumneavoastră…
— Ca a mea, da? O femeie, zici? Ei bine, aici ai dat-o în bară, fiule. Nu
exista femei controlor de bilete în staţia asta.
— Dar… începu Joe.
— Domnule Preston! strigă Derek alergând spre ei în timp ce-şi trăgea un
pulover de culoare muştar peste urechile sale clăpăuge. Domnule Preston!
Trebuie să fi fost un impostor cel care a luat biletul flăcăului. Trebuie să fi
purtat hainele mele şi…
— Crezi că un hoţ ar fi înşfăcat pălăria şi paltonul tău şi ar fi început să
strângă bilete de tren prin gară? Eşti mai fraier decât pari, Derek, şi asta spune
multe. Ar fi şters-o imediat. Până acum… ar trebui să fie deja la jumătatea
drumului spre Canterbury.
— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Joe, cu o voce uşor panicată. Aici e
Canterbury, nu-i aşa?
— Nu, fiule, aici e Stubble End.
— Canterbury e la şapte kilometri juma' de-aci, spuse Derek săritor.
— O, nu! zise Joe, acoperindu-şi faţa cu mâinile. Am coborât în altă
staţie!
* „Ce mă fac acum?” spuse Joe. Stătea pe valiză cu mâinile înfundate în
buzunare.
Derek se opri din treabă şi se sprijini în mătură. Îşi muşcă gânditor
obrazul.
— Cum te cheamă, puştiule?
— Joe Binks.
— Ei bine, Joe, spuse Derek, telefoanele nu merg, ai pierdut ultimul
autobuz şi pe-aici nu exista taxiuri… nu într-un orăşel ca ăsta.
— Cât trebuie să aştept până la următorul tren? întrebă Joe.
— Să vedem, zise Derek, zgâindu-se la ceasul din gară.
Bolborosi în barbă şi se apucă să socotească pe degete. Ăăă… ar fi cam
cinci ore, şaisprezece minute şi… ăăă.
— Grozav! zise Joe şi oftă. Un nor cald de aburi îi ieşi din gură şi pluti ca
fumul în aerul rece. O să mă omoare mama.
— Te-aş duce eu, zise Derek, scuturându-şi praful de pe pantalonii săi
bleumarin mototoliţi, numa' că n-am maşină.
 — Mulţumesc oricum, spuse Joe.
— Şi nici nu ştiu să şofez.
— Corect. Joe trase de tivul roşu de la mâneca hainei. Se pare că am
rămas blocat aici.
— Măcar domnul Preston nu te-a pus să mai plăteşti un bilet. E obsedat
de reguli. Ai noroc că e cuprins de spiritul Crăciunului. Toată săptămâna a fost
tare drăguţ.
— Chiar aşa? zise Joe suspicios.
— O, da! continuă Derek. M-a lăsat să îmbrac un pulover de la obiecte
pierdute, nu?
— Cred că da.
— Stai un pic!
Derek dădu drumul măturii şi fluieră printre dinţi.
— Joe, cred că am rezolvat-o. Aşteaptă aici niţel.
Derek se îndepărtă în grabă. Reapăru peste câteva clipe, cu un rânjet larg
pe chip şi cu degetele înfipte în ghidonul unei triciclete mari, portocalii.
— Ce zici, Joe? Nu-i rea, eh? I-am umflat roţile şi am lăsat şaua mai jos.
Cred că te-ar putea duce la Canterbury.
— Păi, zise Joe, ridicând din umeri, aş putea să încerc.
Inspectă tricicleta, frecându-şi degetul de-a lungul vopselei scorojite, în
timp ce Derek încerca să îndrepte câteva spiţe îndoite ale roţii din faţă. Joe
atinse soneria de pe ghidon, aceasta scoase un sunet slab.
— Luminile merg, constată Joe, aprinzându-le şi stingându-le, şi am şi
loc unde să-mi pun valiza.
Mângâie stelajul pentru bagaje dintre cele două roţi din spate.
— Merită să încerc, dar nu pot s-o iau pur şi simplu, nu-i aşa, Derek?
— Sigur că poţi, îi răspunse Derek. E de la obiecte pierdute de trei luni şi
nimeni n-a venit după ea. Acu oricine poa' s-o ia. Ăsta-i regulamentul. Fie
vorba-ntre noi, cre' că domnu' Preston pusese ochii pe ea pentru fii-su,
Malcolm, da' tu ai mai mare nevoie de ea, Joe.
Derek începu să-i umfle roţile în timp ce Joe privea neliniştit peronul.
— Nu-ţi fă griji din cauza lu' domnu' Preston, îl îndemnă Derek. E în
biroul lui cu o brânzoaică şi o cană mare de ceai în faţă. Nu se va deranja
pentru…
Zgomotul asurzitor al unui tren care se apropia acoperi cuvintele lui
Derek.
— Pun pariu că ai vrea să fii în ăsta, nu, Joe? îi zise Derek, când trenul
trecu uruind prin gara Stubble End.
Joe nu răspunse. Se gândea la şarpele pe care-l văzuse iţindu-se din
poşetă, cu o jumătate de oră mai devreme. În momentul acela, fusese sigur că
era un şarpe, dar acum se întreba dacă nu fusese o festă pe care i-o jucase
lumina. Poate că nu era nimic altceva decât stiloul verde al femeii. Îşi aminti
cât de speriat fusese când sărise din tren pe peron, fără să fie sigur ce staţie
era. Ce-l făcuse să fie convins că era Canterbury?
— Bărbatul din tren! bâigui Joe. Sunt sigur că el mi-a spus că am ajuns.
Sigur el a fost.
 — Ce? zise Derek, punând pompa la locul ei pe tricicletă.
Netezi şaua.
— Gata de plecare, Joe?
— Mda.
Joe îşi puse valiza pe portbagaj, iar Derek i-o fixă cu nişte bucăţi de
sfoară. Băiatul pedală până la intrarea în gară şi se opri scrutând întunericul.
Aprinse lumina din faţă a tricicletei şi fulgii de nea începură să danseze în mica
ei rază. Îşi încheie nasturii.
— Acum, să mergi cu atenţie, da? zise Derek. Mergi drept înainte cam un
kilometru, dup-aia o iei pe prima la stânga. Drumul ăla o să te ducă direct la
şoseaua spre Canterbury. De-acolo urmăreşte semnele de circulaţie.
— Bine. Am înţeles, zise Joe. Ascultă, îţi mulţumesc mult, Derek. Joe îi
strânse mâna lui Derek. Apoi respiră adânc şi începu să pedaleze.
De obicei, când oamenii mari îl sfătuiau să fie atent, Joe rareori lua
aminte la sfaturile lor, dar, de data aceasta, se gândi că ar trebui să ţină seama
de cuvintele lui Derek. Aşadar, era extrem de atent la drum. Pedală încet la
cotituri, apăsând uşor frânele, astfel încât anvelopele să nu patineze pe drumul
alunecos. Încercă să ocolească gropile, astfel încât valiza să nu se hurducăie
prea tare şi să rupă sforile care-o ţineau fixată de tricicletă – şi, de îndată ce
zărea la distanţă lumina unor faruri, trăgea pe marginea şoselei şi aştepta să
treacă vehiculul înainte de a începe să pedaleze din nou. Când ajunse pe la
jumătatea drumului, Joe era destul de mulţumit de progresele sale (deşi era ud
leoarcă şi îngheţat de frig). Apoi se întâmplă ceva foarte straniu.
Joe pierdu controlul tricicletei.
Abia trecuse de o cotitură, când se rostogoli într-un şanţ şi se izbi de un
gard viu. Încercă să îndrepte ghidonul, dar acesta se înţepenise, iar pedalele
tricicletei începură să se învârtească atât de repede, că picioarele i se mişcau în
sus şi în jos cu o viteză înfricoşătoare.
— Ce se întâmplă? urlă Joe în timp ce tricicleta gonea peste un câmp, cu
apărătoarele de noroi huruind.
Dintr-odată, în întuneric se întrezări conturul unui copac, Joe apăsă pe
frâne, dar tricicleta nu încetini, deşi se zdruncină gata să-l arunce din şa.
— Asta-i o nebunie! Opreşte-te, proasto! urlă Joe, când tricicleta trecu
printr-un gard mic de lemn, stârnind o adevărată ploaie de aşchii.
Joe îşi ridică picioarele de pe pedale şi le urcă pe cadrul tricicletei.
Pedalele continuară să se învârtească singure, mişcându-se atât de repede,
încât ai fi zis că scânceau. Joe apucă ghidonul foarte strâns şi închise ochii,
nădăjduind că tot acest coşmar avea să se sfârşească.
Aşa se şi întâmplă.
Pământul deveni mai neted, iar el auzi vuietul motoarelor de maşini.
Deschise ochii şi fu orbit de strălucirea farurilor. Parcă fiecare maşină zbiera la
el. Un sunet strident de frâne se auzi şi Joe simţi cum tricicleta se răsuceşte
din senin şi se urcă pe trotuar. Oameni şocaţi îşi scăpară sacoşele şi se
buluciră spre intrările magazinelor ca să-l evite pe Joe şi tricicleta sa
dezlănţuită.
 Recunoscu o pizzerie când trecu în goană pe lângă ea. Mama să îl dusese
acolo în octombrie, de ziua lui. Îşi dădu seama că ajunsese la Canterbury.
Tricicleta continuă să-şi facă drum printre cumpărători până ce o coti pe un
drumeag pietruit numit Weaver's Lane. Acceleră şi se îndreptă spre o clădire
îngustă cu trei etaje şi cu o poartă strâmbă de culoare violet. Joe închise ochii
din nou şi faţa i se schimonosi în aşteptarea coliziunii iminente – dar coliziunea
nu se produse. În ultima clipă, uşa se deschise larg şi tricicleta se opri pe un
preş. Joe îşi acoperi faţa cu mâinile şi fu aruncat peste ghidon.
CAPITOLUL TREI.
Descoperirea unui Sabat al vrăjitoarelor.
Joe alunecă sub un birou, evitând cu greu o pereche de pantofi negri cu
vârful pătrat şi catarame argintii. O pisică îi scheună în ureche şi-i sări în
spate. Îşi înfipse ghearele până la piele în haina lui. Băiatul se rostogoli să
scape de pisică, mieună şi-l scuipă, apoi sări într-un fotoliu.
Joe continuă să se rostogolească, lovindu-se cu genunchii şi coatele de
scândurile ţări ale duşumelei, până se opri cu umărul într-un taburet.
Fata care stătea pe taburet se ţinu cu amândouă mâinile de scăunel, în
timp ce acesta se balansa incert. Dar, până la urmă, atât faţă cât şi taburetul
se răsturnară. Când fata căzu, vârful ghetei sale negre se prinse sub sertarul
biroului şi îl împinse uşor în sus. O sticluţă mică se răsturnă şi se făcu ţăndări.
Joe auzi pe cineva înjurând. Apoi îşi acoperi faţa cu braţele şi sute de frunze se
împrăştiară prin aer şi plutiră uşor spre podea.
— Oof! exclamă fata, când atinse podeaua.
Taburetul căzu cu zgomot lângă ea.
— Ăăă… îmi pare rău, zise Joe, scuipând o frunză care-i aterizase în
gură.
— Ce-i asta? se răsti o femeie scundă, care şedea în spatele unui birou
masiv de stejar aflat într-un colţ al camerei. Îşi aranjă câteva smocuri răzleţe de
păr în cocul răsucit în vârful capului, şi se uită lung la Joe prin ochelarii ei în
formă de fluture.
— Ar trebui să-ţi pară rău. Uită-te numai la haosul pe care l-ai iscat!
Joe îşi scutură câteva frunze de pe haină şi din păr.
— Chiar îmi pare rău! spuse el, chinuindu-se să se ridice în picioare.
Tricicleta… Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ea. Pur şi simplu, n-o mai puteam
controla.
— Hm! N-o mai puteai controla? pufni femeia cu dispreţ şi se îndreptă
spre el.
Marginea rochiei sale negre lungi mătura scândurile neacoperite ale
podelei.
— Pe cuvânt! spuse Joe, privind în jur.
Poposise într-o încăpere cu un tavan jos, înclinat, susţinut de bârne din
lemn. Un bec mic atârna din tavan, scoţând un bâzâit uşor. Pereţii zugrăviţi în
galben-pal erau acoperiţi de aviziere, grafice simple, grafice cu structură
radială, de un calendar înfăţişând o ciupercă otrăvitoare cenuşie şi de o hartă
mare a Insulelor Britanice. Podeaua era la fel de încărcată ca şi pereţii. Fiecare
colţişor era ocupat de o piesă veche şi urâtă de mobilier.
 Singurul obiect plăcut din cameră era un şemineu de-a dreptul
somptuos. O statuetă reprezentând un porc de pământ african, făcut din agrafe
de birou, era aşezată pe poliţa căminului. Dedesubtul statuetei, buşteni uscaţi
sfârâiau pe grătar, în timp ce vâlvătăi portocalii dansau în jurul lor. În faţa
şemineului se aflau două fotolii: unul roşu şi moale, celălalt albastru şi tare.
Pisica neagră, care sărise în spatele lui Joe, era cuibărită pe braţul fotoliului
albastru. Îl urmărea atentă pe Joe, cu ochii ei verzi, mişcând alene din coadă.
Speriat de pisică, Joe se dădu înapoi, lovindu-se la umăr de un scrin
masiv.
— Au! strigă el şi se chirci de durere.
— Te-ai lovit, nu-i aşa? îi zise femeia îmbufnată. Aşa-ţi trebuie…
— Roşe!
O femeie tânără, tunsă scurt, se răsuci în scaun şi se ridică în picioare.
Joe recunoscu pantofii cu vârful pătrat şi catarame lucioase şi îşi dădu seama
că picioarele ei fuseseră cele pe care le evitase când alunecase pe podea. Femeia
era atât de înaltă, încât părul ei blond, tuns scurt, aproape că atingea tavanul.
Îşi îndreptă umerii, îşi puse mâinile-n şolduri şi se încruntă la femeia cu
ochelari în formă de fluture.
— Nu-i nevoie să fii atât de urâcioasă, Roşe. De ce nu te uiţi puţin la
tricicleta băiatului, în timp ce eu o să verific dacă Twiggy2 mai e întreagă.
— De ce trebuie că şefii să-şi dea mereu aere? bombăni încet Roşe.
Femeia cea tânără se aplecă spre faţa pistruiată a feţei, care-şi scutura
frunzele din părul său castaniu încâlcit.
— Ai păţit ceva, Twiggy? o întrebă ea, atingându-i braţul.
— Hai, nu face caz de asta, Winifred, spuse fata.
Se uită peste umărul femeii şi rânji către Joe.
— O să supravieţuiesc. S-ar putea să mai am, însă, nevoie de nişte
cerneală.
Cioburile de sticlă trosniră sub pantofii cu vârfuri pătrate ai lui Winifred,
iar ea dădu din cap cu un aer grav.
— Da, Twigs, păcat că sticlă era aproape plină. Chestia asta e aşa
scumpă! Trebuie să merg la piaţă să mai cumpăr.
Joe studie scândurile duşumelei cu o privire buimacă. Vedea ciobuleţele
de sticlă sclipind precum diamantele, dar nu distingea nici cea mai mică urmă
de cerneală vărsată.
— Măi băiete! Vino aici şi dă-mi o mână de ajutor cu drăcia asta!
Roşe îşi supse obrajii, arătând de parcă ar fi amuşinat un miros oribil,
când Joe se îndreptă spre tricicletă prin harababură din cameră.
— De fapt, mă cheamă Joe, zise el trecând peste un raft de cărţi şi trei
lăzi din carton.
— O, aşa te cheamă! zise Roşe.
Dacă nu punem la socoteală cele două fotolii, restul mobilierului din
cameră era genul banal care se găseşte, de obicei, în instituţii. Existau cinci
birouri de forme şi mărimi diferite, dar fiecare din ele era la fel de uzat şi
demodat ca şi celălalt. Biroul lui Winifred, cel la care stătea când Joe năvălise
în încăpere, era într-o ordine desăvârşită. Stilourile mijeau dintr-un vas
etichetat „Stilouri”, iar agrafele de birou se aflau într-o cutie cu eticheta „Agrafe
de birou”. Dosarele erau înşirate pe suporturi de lemn negru şi lucios, alături
de care se afla un top de hârtie albă şi un teanc format din trei cărţi intitulate:
Cum să te faci auzit, Cum să schimbi lucrurile, Cum să faci un porc de pământ
african din agrafe de birou. Singurul obiect care părea nelalocul lui era o vază
cu nişte buruieni destul de ofilite.
În timp ce încerca să se strecoare printre biroul lui Roşe şi o scară în
spirală, Joe răsturnă un borcan cu piuneze.
— Băiat prost şi neîndemânatic ce eşti! îi strigă ea.
Joe încercă să strângă piunezele şi să le pună înapoi în borcan, dar ele
păreau să-i alunece printre degete şi să se lovească unele de altele.
— Ziua de azi devine din ce în ce mai ciudată! mormăi el, frecându-se la
ochi.
Tricicleta zăcea într-o parte pe preşul zdrenţuit de la intrare. Una din roţi
se învârtea încă. Joe atinse cu degetele anvelopa şi aceasta se opri. Apucă
ghidonul şi ridică tricicleta, în timp ce Roşe bolborosea de una singură şi-l
îmboldea cu degetele sale osoase. Joe se holbă neîncrezător la tricicletă. Părea
atât de banală şi inofensivă, dar nu ar mai fi îndrăznit să se urce pe şaua ei.
— Parcă ar fi fost vrăjită! spuse el, ridicând o bucată ruptă de sfoară. Se
uită în jur după valiză.
— Ce ai spus? întrebă Roşe dându-şi jos ochelarii în formă de fluture şi
scrutându-l de-aproape.
— Ăăă…
— Vorbeşte!
Privirea pătrunzătoare a lui Roşe îl făcu pe Joe să se simtă stingherit. Se
dădu un pas înapoi.
— Eu… ăăă am spus doar că… parcă tricicleta asta ar fi fost vrăjită.
— M-am gândit eu că asta ai spus! Roşe îşi puse din nou ochelarii şi îşi
încrucişă braţele.
Lui Joe i se păru că arăta teribil de mulţumită.
— Ai auzit, Winifred? întrebă triumfătoare Roşe cu o voce stridentă.
Băiatul ăsta crede că tricicleta lui a fost vrăjită.
Joe observă că o linişte de mormânt se aşternuse în încăpere. Apoi
Winifred chicoti nervos.
— Vai, ce chestie nostimă! Aşa deci, vrăjită? O, Joe, chiar că ai
imaginaţie! Nu-i aşa, Twiggy? Dumnezeule!
Winifred ridică o mătură şi începu să strângă sticla spartă. Joe observă
că era o mătură din acelea de modă veche. Doar un mănunchi de nuiele prinse
de capătul unei cozi de lemn.
Twiggy râse cu jumătate de gură şi îi zâmbi lui Joe, dar, în acelaşi timp,
părea să şoptească ceva din vârful buzelor.
— Psst!. Winifred! o auzi spunând. Lasă mătura. Winifred!
Şi Twiggy făcu un gest uşor cu mâinile.
— Opreşte mătura… repede… înainte ca el să vadă…
— A!
 Winifred se opri din măturat şi dădu drumul măturii pe podea. Apoi îşi
acoperi gura cu mâinile şi se uită neliniştită la Joe.
— Biata Winifred! spuse Twiggy cu voce joasă. Ţi-a intrat o aşchie în
mână?
— Ce? întrebă Winifred. A! Da, aşa e.
Şi-şi ridică un deget.
— Au!
Joe miji ochii. Dintr-un motiv neştiut, toată lumea începuse să se poarte
foarte bizar. Se dădu câţiva paşi mai în spate şi se lovi de un cuier pentru
pălării. O pălărie neagră, mototolită, cu borurile pleoştite, căzu. Joe o ridică de
vârful ascuţit şi se holbă atent la ea.
— Asta nu-i o pălărie de vrăjitoare? întrebă el.
Roşe i-o smulse din mână.
— Bineînţeles că nu e o pălărie de vrăjitoare, deşteptule! E ultimul răcnet
în materie de pălării. Chiar nu ştii nimic despre modă?
— Nu prea, aprobă Joe şi trase adânc aer în piept. Dar mă pricep destul
de bine să spun minciuni gogonate… iar tu nu eşti prea bună la asta, Roşe.
— Asta e. Am fost demascate! spuse Roşe cu acreală în glas şi aruncă
pălăria peste umăr. Winifred, nu încerca să mă faci să tac. E clar, băiatul nu-i
atât de prost pe cât am crezut. Nu văd nici un rost să mai continuăm şarada
asta de doi bani. Trebuie să admitem lucrul ăsta.
— Să admiteţi ce? întrebă Joe nedumerit.
— Vezi? zise Winifred arţăgoasă. Nu ne-am demascat deloc. O, Roşe, de
ce nu poţi să-ţi ţii gura?
— Da, m-am înşelat.
Roşe îi zâmbi răutăcios lui Joe.
— De fapt, chiar este prost precum am crezut.
— Eşti groaznică! zise Twiggy. Eu cred că e drăguţ.
Apoi se îndreptă spre Joe tropăind din ghetele ei negre cu ţinte.
Joe se holbă la tunica neagră şi decolorată a fetei. Apoi se uită foarte
atent la Winifred şi la Roşe. Îşi dădu dintr-odată seama că toate erau îmbrăcate
în negru. Pentru prima dată, observă şirurile de borcănele aflate pe un birou
lung din fundul camerei. Un lichid deschis la culoare bolborosea în ele. Pisica
neagră sări din fotoliu şi îşi arcui spatele. Privirea lui Joe se opri pe mătura
veche care zăcea pe podea.
Lui Joe îi pică fisa.
— Măi să fie! exclamă Joe. Doar nu sunteţi cu adevărat vrăjitoare, nu?
Joe alergă spre uşă, în timp ce Roşe scotea din pliurile rochiei sale lungi
şi negre, o nuieluşă cu vârful ascuţit.
— Asta e… oare asta-i o baghetă?
Joe înghiţi în sec când Roşe îşi flutură nuiaua prin faţa lui.
— Ce vrei să-mi faci?
— Roşe, pune-o, te rog, jos! ţipă Winifred. Acum, păstraţi-vă toţi calmul.
Important este să nu intrăm în panică…
— Ura!
 O femeie corpolentă, cu un mers şovăielnic, apăru lângă scară-n spirală.
Încălţată cu papucii de casă roşii, se îndreptă tropăind spre tricicletă,
îngenunche pe podea şi îşi aruncă braţele în jurul roţii din faţă.
— Aici erai, năzdrăvana mea! spuse ea zâmbind fericită. Ştiam eu că o să
găseşti drumul spre mămicuţa ta.
Tricicleta se mişcă uşor, iar femeia o sărută apăsat pe ghidon.
Roşe gemu şi clătină din cap.
— Patsy, ce naiba faci? Ţi-ai pierdut de tot minţile?
Femeia o ignoră, îmbrăţişând tricicleta şi mai strâns.
— Vai, vai, bătrână proastă ce sunt! Aproape uitasem ce-am făcut cu
tine. Trebuie să spun că te-ai făcut o tricicletă splendidă, dar cred că mai bine
te-aş face la loc.
— Patsy Bogbean! spuse Roşe sever. Vrei să zici…
— Sigur că asta vreau să spun, se răstit Patsy, ţintuind-o pe Roşe cu
ochii ei verzi. Altfel de ce-aş mai deschide gura. Acum, taci, guralivă bătrână ce
eşti! Ştii că nu mă pot concentra când mă pisălogeşti.
Roşe tuşi atât de tare şi tremură în aşa hal, încât îi alunecară pe podea
cinci agrafe din coc. Coada i se desfăşură ca un şarpe ce se zvârcoleşte şi îi
căzu pe spate, legănându-se încetişor. Joe era tentat s-o zbughească, dar
bagheta lui Roşe se afla încă la vreo doi-trei centimetri de nasul lui, aşa că
rămase pe loc.
Patsy îşi ridica fusta neagră şi zdrenţuită. Era acoperită de pete de
culoare strălucitoare şi urme de arsură. O baghetă îi ieşea de pe un crac al
chiloţilor ei roşii. Scoase bagheta şi biciui de câteva ori aerul cu ea.
Roşe închise ochii de disperare.
— Atâta lipsă de profesionalism! bâigui ea.
Ţintuind tricicleta cu bagheta, Patsy îşi linse buzele.
— Să vedem acum, zise ea, cum să fac vraja să meargă din nou. Ar trebui
să fiu în stare s-o spun. Trebuie s-o folosesc de atâtea ori!
Respiră adânc şi începu să recite cu voce autoritară:
În numele Pietrelor Destinului şi al Beţişoarelor Sorţii, recapătă-ţi fostul
tău sine!
Se auzi o trosnitură şi din capătul baghetei se răspândi o ploaie de
scântei verzi. Tricicleta se cutremură. După aceea ghidonul se răsuci singur şi
dispăru cu un zgomot surd. Pedalele se învârtiră uşor şi se făcură şi ele
nevăzute în acelaşi fel. Treptat, tricicleta îşi pierdu roţile, lanţul, chiar şi
soneria, până când nu mai rămase decât cadrul. Acesta începu să se cojească
sub ochii lui Joe, până când, cu un pocnet puternic şi un foşnet de nuiele,
tricicleta se transformă într-o mătură.
— Uaaa! zise Joe în şoaptă. Am mers pe o mătură şi nici măcar n-am
ştiut!
Patsy lovi încet coada măturii şi aceasta ugui uşor. Twiggy se duse lângă
ea şi o trase puţin de mânecă pe vrăjitoare.
— Patsy, ce sunt Beţişoarele Sorţii? întrebă ea.
— Habar n-am, iubito! îi răspunse Patsy. Am luat vraja din Cartea lui
Mabel. Şi, de fiecare dată, merge de minune. Femeia asta a fost un geniu.
 Vrăjitoarea se încruntă la Twiggy.
— De ce nu porţi pulovăraşul ăla drăguţ pe care ţi l-am tricotat? Ăla cu
nasturi în formă de cucuvele mici-mititele? Du-te şi pune-ţi-l, floricică mică,
altfel o să răceşti zdravăn. Doar e miezul iernii!
Patsy îşi flutură mâna în direcţia uşii violet şi zise:
— Aşteaptă un pic. Da' ăsta cine-i?
Joe schiţă un zâmbet şi îşi muşcă buza de jos.
— E Joe, spuse Twiggy radioasă. El ţi-a adus mătura înapoi. Ne-a cam
speriat puţin, dar…
— Băiatul e un dezastru ambulant! bâzâi Roşe.
— Ca să fim mai exacţi, un dezastru pe roţi, croncăni o voce masculină
din spatele unui birou aflat în cel mai îndepărtat colţ al camerei.
Pe birou erau vrafuri de cărţi, ziare, borcane goale de gem şi o maşină de
scris veche şi prăfuită. Joe se ridică în vârful picioarelor şi reuşi să zărească o
coamă zbârlită de păr alb.
— O, culcă-te la loc, Ulfric, îi spuse Roşe cu grosolănie.
Îl împunse apoi pe Joe cu bagheta ei.
— Băiatul ăsta a făcut un adevărat prăpăd. A spart sticluţa cu cerneală…
a împrăştiat foile… a răsturnat-o pe Twiggy. Şi biata mea Ishtar s-a speriat mai
să-şi iasă din minţi.
Pisica neagră mieună la Joe.
Patsy miji ochii şi îşi scărpină bărbia plină de negi cu un deget subţire şi
zbârcit.
— Cine-ar fi crezut că un flăcăiaş ca tine ar putea face toate astea! îi zise
ea lui Joe. Păi, ce stai acolo ca o curcă plouată? Vino aici ca să te văd mai bine.
Joe se strecură pe sub bagheta lui Roşe şi se împletici spre Patsy. Se
simţi uşurat că a scăpat de morocănoasa cu ochelari în formă de fluture, dar
nu era sigur nici că femeia în papuci de casă roşii va fi mai amabilă cu el. Patsy
făcuse deja o vrajă şi fusese prea bună la asta după gustul lui Joe. Îşi privi
ceasul şi văzu că era şapte şi jumătate. Mami era probabil foarte îngrijorată
acum. Joe nu ştia cum avea să iasă din cameră fără să fie transformat într-o
broască râioasă sau în ceva mai rău de-atât.
— Hm, zise Patsy, când Joe se opri în faţa ei.
Îşi puse mâinile pe umerii lui şi îl scutură uşor.
— Eşti cam prăpădit, nu-i aşa, flăcăiaş? Totuşi, mai ai vreme să te
îngraşi.
Joe înghiţi în sec. Se întreba dacă Patsy nu cumva voia să-l mănânce. Îl
ciupi de nas şi râse bucuroasă. Apoi îşi încolăci braţele în jurul lui şi îl
îmbrăţişă zdravăn.
— Hî! făcu Joe şi parcă tot aerul ar fi ieşit din el.
— Mulţumesc că mi-ai adus mătura înapoi, îi zise Patsy când încetă să-l
mai strivească. Uitasem complet că o transformasem în tricicletă. Unde-ai
găsit-o?
— La Stubble End, răspunse Joe.
— Aşa e! zise Patsy. Acum îmi amintesc. Eram prinsă în gară. Nu puteam
să merg cu mătura în plină zi, aşa că am transformat-o în tricicleta. Mi-am
cumpărat bilet de la un tânăr drăguţ cu urechile mari şi m-am dus într-o
excursie de o zi la Margate. Tare îmi place să merg cu trenurile astea. Scaune
pluşate, drăguţe, confortabile, şi nici nu trebuie să dai piept cu vântul. Să nu
mă înţelegi greşit, îmi iubesc mătura, dar ele nu au fost făcute cu gândul la
confort şi văi… ce curent se face!
— Nu mai locuim la Stubble End de trei luni, constată sec Roşe. Vrei să
zici că de-atâta timp îţi lipseşte mătura? Asta-i o ruşine!
— O, cotoroanţă ce eşti! zise Patsy. Nu poţi măcar o dată să-ţi vezi de
treabă, Roşe Threep!
— Are dreptate, Patsy.
Winifred o apucă uşor de braţ pe Twiggy şi-i dădu puloverul roşu-
decolorat, cu nasturi în formă de cucuvea.
— Trebuie să încetezi cu neglijenţa asta! Mereu transformi lucrurile în
ceva şi apoi uiţi să le schimbi la loc. Squib3, bunăoară…
— E motanul meu, se încăpăţână Patsy. Pot să fac ce vreau cu el.
Oricum, lui îi place asta. E mai incitant. Nu orice pisică poate să se laude că a
fost ghiveci, nor de fum sau gândac de bucătărie şi toate astea într-o singură zi.
— Eu nu cred că-i place, spuse sfioasă Twiggy.
— Pe tine cine te-a întrebat, ai?
— Atunci unde e? întrebă Winifred, ridicând din sprâncene.
— Pardon? Cine? Ce, vrei să zici, ăăă… vrei să spui Squib? A, e pe-aici pe
undeva…
— Unde exact? vru să ştie Winifred. Nu l-am mai văzut de vreo două
săptămâni.
— Nici eu, întări Roşe.
— E bine, insistă Patsy. Fericit ca o salamandră în sandale. Acum, nu vă
mai băgaţi sau nu vă mai zic nimic despre noua Poţiune de Recreştere pe care
am inventat-o. E ceva clasic.
Îi făcu semn cu ochiul lui Joe şi-l bătu uşor pe umăr.
— Aşadar, Joe, bănuiesc că Pipistrelle4-le te-au trimis, nu? O şleahtă
mizerabilă de bătrâne iubitoare de lilieci. Ne-au izgonit din Stubble End, ştii?
Cât îmi lipseşte sătucul ăla bătrân şi liniştit! Spune-mi, atunci de ce te-ai dat
cu Sabatul Pipistrellelor, hm? Dora Benton te-a forţat, nu-i aşa? N-ar fi mai
bine să treci de partea noastră?
— S… sscuzaţi-mă, se bâlbâi Joe. Mă tem că nu ştiu despre ce vorbiţi.
Nimeni nu m-a trimis. Ştiţi, eu am coborât în altă staţie. Derek, gagiu' cu
urechile mari care lucrează în gara Stubble End, m-a lăsat să iau tricicleta ca
să pot ajunge acasă.
— O! zise Patsy şi umerii i se lăsară. Deci nu eşti unul de-al nostru?
— Aăă… nu cred, zise Joe. Nu pot face vrăji, dacă la asta vă referiţi.
— Sigur că nu poate! spuse pe un ton batjocoritor Roşe. Am ştiut de cum
am dat cu ochii de el. E doar un băiat nesuferit. E evident că nu are nici cea
mai mică sclipire de talent. E unul dintre ei.
— Nu e nevoie să-i răneşti sentimentele băiatului, spuse Winifred. Nu e
vina lui. Joe, n-ai vrea s-o ajuţi pe Twiggy să-şi adune frunzele până când eu o
să fac pentru toţi câte o ceaşcă bună de ceai de urzică-moartă?
 — Cred că ar trebui să plec acasă.
Winifred clătină din cap.
— După ce-o să bei ceva cald, o să te duc chiar eu acasă. Ce zici de asta?
CAPITOLUL PATRU.
Vrăjitoarele Urzicii-Moarte.
Joe adună încă o mână de frunze şi le puse cu grijă pe biroul lui Twiggy,
în timp ce faţă stătea pe taburetul cu trei picioare şi le aşeza pe categorii.
— Stejar pentru Orpington, zise ea cu fruntea încruntată de concentrare.
Sicomor pentru Sheemess şi… hm, ăsta-i plop pentru Paddock Wood.
Îşi puse stiloul după ureche şi îi zâmbi lui Joe.
— Mulţumesc pentru ajutor.
— Cred că ăsta-i ulm, zise Joe, ţinând în mână o frunză cu marginile
dinţate.
— Na, spuse Twiggy. Carpen. E pentru Golful Herne.
Twiggy studie frunza cu atenţie şi îşi muşcă buza.
— Ah! am făcut o greşeală de ortografie. Ei bine, nu cred că va observa
cineva. Noi, vrăjitoarele, suntem mai bune la vrăji decât la ortografie!
— Ce vrei să spui? o întrebă Joe, aplecându-se peste umărul ei ca să se
uite la frunză. Nu e nimic scris pe ea.
Twiggy îi aruncă o privire cu subînţeles.
— O, ba da! Numai că tu nu poţi vedea.
— De ce nu? se miră Joe.
— Pentru că e scris cu cerneală vrăjită!
— Ce fel de cerneală?
— Doar vrăjitoarele o pot vedea, îi explică Twiggy. Pentru toţi ceilalţi e
invizibilă.
Suspină şi se scărpină pe nas, apoi continuă:
— Văd că nu mă crezi.
— Păi… începu Joe, abţinându-se să nu râdă.
Twiggy se dădu jos de pe taburet şi alergă spre biroul cel lung din fundul
încăperii. Bâjbâi printre borcanele pline cu un lichid ce bolborosea. Din nişte
eprubete aflate pe un stativ ieşea un fum verde şi Twiggy începu să tuşească.
— După ce te uiţi? o întreba Patsy, iţindu-şi capul de după uşa unui
bufet.
— După ştii tu…
Twiggy tuşi din nou şi ochii începură să-i lăcrimeze. Desenă cu degetul în
aer două cercuri micuţe.
— A!
Patsy deschise sertarul de sus al biroului şi îi dădu lui Twiggy un săculeţ
de catifea.
— Să nu-l scapi pe jos, o avertiză ea. Nu am răbdare să mai fac o
pereche.
— Ce sunt? o întreba Joe, când Twiggy goli conţinutul săculeţului în
mâna sa.
— Ochelari fermecaţi, desigur, răspunse ea, ţinându-i în lumină.
 Lentilele lor arătau de parcă ar fi fost lichide. Făceau ape, licăreau,
schimbându-şi culoarea la fiecare câteva secunde. La început emanau o lumină
de un albastru-electric, dar peste câteva clipe lumina deveni de un roz tulbure.
Erau extrem de subţiri şi păreau foarte fragili.
— Ce părere ai? îl chestionă Twiggy.
— Sunt frumoşi.
— Patsy i-a făcut, spuse ea cu mândrie, dar am ajutat-o şi eu. Sunt o
mulţime de ingrediente de procurat. Sunt foarte bună la adunat lucruri.
— Ce fel de lucruri? o întrebă Joe.
— Păi… funigei, mâl de baltă, frunze de flori tropicale, un dinte de
crocodil…
— O adevărată listă de cumpărături, spuse Joe, întrebându-se cum era
posibil să scoţi un dinte de crocodil fără să-ţi pierzi tot braţul.
Twiggy se înroşi şi ridică din umeri. Apoi îi puse ochelarii lui Joe.
La început, Joe nu reuşi să vadă decât o pâclă scânteietoare. Dar, după
câteva secunde, vederea i se limpezi şi se uită lung la Twiggy; la părul ei
castaniu dezordonat, la nasul ei cârn, la mulţimea de pistrui şi la ochii ei de
culoarea alunei. Nu era nimic schimbat la ea.
— Nu te uita la mine, găgăuţă ce eşti! îi spuse Twiggy, ţinând o frunză de
stejar în mână. Joe îşi îndreptă atenţia spre frunză şi rămase cu gura căscată.
Putea distinge ceva scris pe ea. Cerneala era aurie şi scrisul dezordonat
strălucea pe suprafaţa mată a frunzei îngălbenite. Pe ea scria:
Ai vrea să fii o vrăjitoare mai înţeleaptă?
Sabatul în care eşti nu se potriveşte stilului tău?
Alătură-ni-te la Sabatul Urzicii-Moarte dacă vrei să fii deasupra celorlalţi.
Fă-o la stânga la Muntele Sfintei Agnes şi uită-te după acoperişul cu
horn şubred.
— Deci de asta le numea Winifred foi, înţelese Joe, în sfârşit, privind
curios podeaua. O pată galbenă răsări pe scândurile duşumelei, acolo unde se
vărsase cerneala vrăjită.
— Facem recrutări, îi explică Twiggy. Ei bine, toată lumea face recrutări
în momentul acesta, pentru că nu mai există prea multe vrăjitoare în ziua de
azi. Vezi harta de acolo…
Fata indică harta Insulelor Britanice, care era fixată pe peretele din
spatele biroului lui Roşe. Mici fanioane fuseseră prinse în piuneze pe hartă.
Erau câteva în Essex şi Kent, şi încă vreo câteva împrăştiate în Gwynedd,
Londra şi Lancashire, dar harta era practic goală.
— Ele ne indică unde se află toate sabaturile din Marea Britanie. Puţin
cam jalnic, nu? adăugă Twiggy cu tristeţe în glas.
— Ce e de fapt un sabat? o întrebă Joe.
— Nu ştii? Un sabat e o adunare de vrăjitoare. Cu toate astea, toate avem
nume diferite. Vrăjitoarele din Stubble End formează Sabatul Pipistrelle. Apoi
există Sabatul Bladderwrack5 – ele locuiesc în Foulness Island… Viperele sunt
în Putney. Noi suntem Sabatul Urzicii-Moarte. Da, ştiu, e un nume cam anost,
nu? Ei, cum să-ţi spun, noi nu suntem chiar un sabat… nu în sensul propriu.
Trebuie să ai cel puţin şase membri, vezi tu, iar noi nu avem decât cinci. De-
asta ducem acum o mică activitate de recrutare.
— Uite-ţi ceaiul de urzică-moartă, spuse Winifred, dându-i lui Joe o cană
cu lichid verde-murdar.
Joe îl adulmecă suspicios.
— N-o să mă înţepe la limbă, nu?
— Nu, răspunse Winifred râzând. Urzicile-moarte nu au firişoare
usturătoare pe frunze. Sunt complet inofensive.
— Ţi-am spus eu, zise Twiggy. Cât de greu de cap poţi să fii!
— Te-ai uitat prin ochelarii fermecaţi, nu-i aşa, Joe? întrebă Winifred.
— Nu e nimic rău în asta, nu? o întrebă Twiggy, în timp ce Joe se grăbi
să şi-i scoată.
— Sigur, nu-i nici o problemă.
Winifred îi zâmbi lui Joe, iar acesta simţi că-l trec sudori reci pe şira
spinării.
— Atunci, e-n regulă dacă-l chem pe Cuthbert? Sunt sigură că i-ar plăcea
să-l cunoască pe Joe, zise Twiggy.
Winifred dădu din cap şi traversă înapoi camera spre biroul lui Ulfric. Se
aplecă aproape de claia albă a bătrânului şi începu să-i şoptească ceva la
ureche. Joe îl auzi pe Ulfric spunând:
— Da, desigur. Îndată.
Apoi se auzi o trosnitură şi capul lui Ulfric se cufundă sub un teanc de
cărţi şi se făcu nevăzut.
— Cine-i Cuthbert? întrebă Joe, întorcându-se spre Twiggy.
Twiggy se chinuia să deschidă o fereastră aflată chiar în spatele biroului
ei. Fereastra se deschise brusc şi o rafală de vânt răvăşi grămăjoarele de frunze.
Joe luă o gură de ceai de urzică-moartă şi se strâmbă. Avea un gust oribil.
— Îmi expediază foile, zise Twiggy, scoţându-şi capul pe geam.
Băgă două degete în gură şi scoase un fluierat lung şi strident. Când îşi
retrase capul, acesta era acoperit cu fulgi de nea. Joe urmări cum fulgii i se
topeau în păr.
— Ce fel de poştaş e ăla care duce frunze? întrebă Joe.
— Ca ăsta, zise Twiggy, în timp ce o adiere blândă de vânt intră pe
fereastră.
— Ce? se miră Joe. Unde? Trebuie să-mi pun iarăşi ochelarii ăia
fermecaţi? Cuthbert e invizibil?
— Eşti pe-aproape… dar n-ai nevoie de ochelarii ăia ca să-l vezi. Priveşte
doar.
Roşe stătea la biroul ei, încolăcindu-şi coadă într-un coc în vârful capului
şi fixând-o cu agrafe. O boare de vânt trecu pe lângă ea şi îi răvăşi şuviţele. Îşi
înclină capul şi dădu din mâini.
— Pleacă de lângă mine, creatură dezgustătoare ce eşti. Sunt sigură că
înadins face asta. Hşt! Pleacă. Twiggy, fă ceva!
— Lui Roşe nu-i plac duhurile vântului, zise Twiggy chicotind.
— Cuthbert! Vino aici! Vreau să faci cunoştinţă cu Joe.
 Micile fanioane de pe hartă începură să fâlfâie. Apoi, părul cârlionţat
care-i căzuse în ochi lui Patsy în timp ce turnă o soluţie verde plină de
cocoloaşe într-o farfurioară se dădu pe spate. Joe simţi o adiere pe ceafă şi
întoarse capul, dar nu văzu pe nimeni.
— Salut, Cuthbert! zise Twiggy, iar părul i se umflă pe spate. Poţi să-l
vezi, Joe? Trebuie să te uiţi foarte atent.
Joe se holbă la părul lui Twiggy şi, pentru o clipă doar, i se păru că
zăreşte o bărbie ascuţită şi linia curbată a unui braţ. Aerul pâlpâi, iar Joe văzu
un trup agil făcând tumbe. Apoi clipi şi creatura se făcu nevăzută.
— Uau! zise Joe. E nemaipomenit!
— Deci l-ai văzut! Cuthbert e fantastic, nu?
Roşe pufni.
— Cuthbert! Pha! Cum de ştii cum îl cheamă? Duhurile vântului nu pot
vorbi. Nu sunt nimic altceva decât nişte saltimbanci mici şi ignoranţi.
— Nu-i adevărat! o contrazise Twiggy cu înverşunare. Ştiu că numele lui
adevărat nu e Cuthbert, dar cred că îi place…
— O, Twiggy, zise Winifred. Nu poţi fi sigură că e acelaşi duh al vântului.
Toţi arată la fel.
— Nu-i adevărat, zise Twiggy. Eu ştiu că ăsta e Cuthbert.
Îşi puse mâinile-n sân şi se uită urât la Winifred. Apoi adăugă:
— Tu mă crezi, nu-i aşa, Joe?
— Sigur, spuse Joe, şi Twiggy îi zâmbi cu toată faţa.
— Puştiul are dreptate, zise Patsy, în timp ce mâzgălea ceva într-un caiet.
Individul ăsta mic e singurul duh al vântului care se deranjează să-i răspundă
la fluierat. Patsy roase gânditoare capătul creionului. E o chestie amuzantă,
zise ea întorcându-se spre Joe, dar în ziua de azi nu prea mai întâlneşti multe
creaturi dintr-astea. Pentru că, atunci când eram eu mică…
Roşe pufni înfundat.
— Când eram eu mică… repetă Patsy.
— Înainte de a se inventa roata, bombăni Roşe.
— Trebuie să te informez, spuse Patsy cu răceală, că voi împlini şaizeci şi
şase de ani. Cu cât mai multe riduri, cu atât mai bine, asta vreau să spun. Aşa
că te rog frumos să-ţi ţii fleanca, Roşe Threep. Conversez cu tânărul Joe, aici de
faţă.
— Îmi povesteaţi de duhurile vântului, îi aminti Joe.
— A, da! spuse Patsy zâmbind. Când eram de vârsta ta, vedeam zeci de
belele de-astea mici.
Privi dusă pe gânduri pe deasupra umărului lui Joe.
— Am zărit odată un stol întreg zburând deasupra unui teren viran. Era
un apus minunat. Cea mai frumoasă privelişte pe care-am văzut-o vreodată.
Îşi suflă zgomotos nasul şi clătină din cap.
— Acum nu mai vezi decât unul, maximum doi. O adevărată ruşine, asta
e!
— Eu sunt norocoasă că-l am pe Cuthbert, spuse Twiggy, lovind aerul
din spatele ei. Mi-e de mare ajutor. Îmi expediază toate foile. Îi spun unde
trebuie lăsate, iar el le duce. Par simple frunze care plutesc prin aer duse de
vânt. E isteţ, nu?
— Da, încuviinţă Joe, dorindu-şi să-i poată trimite şi el o frunză mamei
sale, ca să-i spună să nu fie îngrijorată şi că va sosi curând acasă.
Îşi dădea seama că, peste câteva ore, avea să fie în mare bucluc când va
ajunge acasă la mama sa. Se întreba cum o să-i explice tot ce i se întâmplase.
— Mulţumesc pentru ceai, îi spuse Joe lui Winifred, dar cred că acum ar
fi mai bine să plec.
— Vin şi eu, spuse entuziastă Twiggy în timp ce un vraf de frunze se
ridicară de pe biroul ei şi zburară pe fereastra deschisă.
— Alea sunt pentru Orpington, zise Twiggy. Pa, Cuthbert!
Valiza lui Joe era uşoara că un fulg. Winifred făcuse o vrajă, aşa că acum
plutea imaterială în urma lui. Un strat subţire de zăpadă se aşternuse, iar Joe
aluneca întruna pe aleea pietruită din parcul Becket, pe unde o luaseră ca să
scurteze drumul.
— Tot nu înţeleg de ce nu putem zbura pe mătură, bombăni Twiggy în
timp ce înainta anevoie, cu bărbia într-un fular roşu de lână, pe care Patsy i-l
înfăşurase în jurul gâtului. E destul de întuneric. Nimeni nu ar fi…
— Twiggy, ai puţin bun-simţ! Ar fi fost mult prea periculos să-l urcăm pe
Joe pe o mătură.
— A mai mers pe una, observă Twiggy.
— Un fel de… adăugă Joe încetişor.
— Nu fi obraznic!
Winifred ajustă cureaua genţii de pe umăr. Ceva zornăi în ea, iar femeia
lăsă capul în jos şi mări pasul. Ajunse în dreptul unei porţi din fier forjat, se
opri şi se uită înapoi.
— Voi doi, grăbiţi-vă, le zise ea printre dinţi, înainte de a ieşi din parcul
Becket şi a o lua la dreapta.
Nu era aproape nimeni pe stradă, doar câţiva oameni care făceau
cumpărături de Crăciun continuau să-şi lipească nasurile de vitrinele
magazinelor cu mâinile pline de sacoşe şi pachete. Cei mai mulţi comercianţi
închideau luminile şi încuiau magazinele. Joe auzea voci slabe care cântau
colinde undeva în depărtare.
— Mai sunt doar câteva zile până la Crăciun, zise Joe.
— Noi nu-l sărbătorim, spuse Twiggy, dar mâine este Yule. O să mergem
pe Muntele Sfintei Agnes să aprindem un foc.
— Dacă suntem invitate, o atenţionă Winifred. Joe, acum trebuie să fim
în apropiere de aleea Cloister.
— Da, cred că e puţin mai jos de străduţa asta, dincolo de pasaj.
Peste câteva minute, ajunseră în colţul aleii Cloister şi Joe văzu lumina
albastră a girofarului unei maşini de poliţie staţionate în faţa casei mamei sale.
— La revedere, le spuse el, când Winifred îi atinse uşor valiza cu bagheta
şi împrăştie vraja.
Joe îşi simţi braţul tras în jos, în timp ce bagajul său devenea greu, din
nou.
— Stai un pic! îi zise Winifred, deschizându-şi geanta.
 Scoase două borcane de sticlă şi o pâlnie ciudată. Unul din borcane
conţinea un vârtej pâclos de culoare turcoaz, celălalt era gol.
— Nu, o rugă Twiggy. Winifred, nu face asta!
— Dă-te din calea mea, Twigs. N-am de ales.
Winifred îl apucă pe Joe de umăr şi îl trase într-un loc întunecos. Cu
cealaltă mână, îi puse capătul mai îngust al pâlniei în ureche. Joe încercă să se
elibereze, dar femeia îl ţinea bine.
— Ce faci? o întrebă înspăimântat.
— Nu-ţi fie frică, nu doare, îl spuse vrăjitoarea cea înaltă. Twiggy, adu
borcanele, te rog. Acum!
— Chiar că-mi pare rău, Joe, zise Twiggy în timp ce deschidea capacul
borcanului gol şi-l ţinea lângă pâlnie.
Winifred îndreptă bagheta spre urechea lui Joe, o învârti de două ori în
aer şi murmură:
— Tic-tac.
Dezăvorăşte timpul.
Alungă amintirea.
Şterge orice urmă.
Nimic să nu rămână.
CAPITOLUL CINCI.
O fată obositoare.
Încă pe jumătate adormit, Joe întinse braţul şi dărâmă micul ceas
deşteptător de pe noptieră. Acesta căzu cu un zgomot înfundat pe covorul gros,
de culoare roz.
— Oh!
Joe se luă cu mâinile de cap şi deschise un ochi. Apoi îşi lăsa din nou
capul pe perne, trăgându-şi plapuma până sub bărbie.
— Ce faci aici, Esme? întrebă Joe buimac.
O fetiţă într-o cămaşă de noapte galbenă şi vaporoasa îi zâmbea la
picioarele patului. Mâinile îi erau încleştate în jurul unei căni.
— Ţi-am adus nişte lapte, zise ea. Am vărsat puţin în timp ce urcăm
scările. Dacă aveam o pisică, l-ar fi lins, nu-i aşa, Joe? Doar că tata nu mă lasă
să am şi eu una. Spune că pisicile lasă păr peste tot şi-l fac să strănute.
Suspină şi, târându-şi picioarele în papucii de casă vărgaţi, îi întinse
cana lui Joe.
— Ăăă… mulţam, zise Joe luând o-nghiţitură.
Esme îşi înclină capul într-o parte.
— Îţi stă părul zburlit în sus. E aşa caraghios.
— Ei, de-abia m-am trezit, Ez.
Se uită la părul negru, strălucitor al surorii sale, tuns frumos până
deasupra umerilor.
— Văd că tu te-ai pieptănat deja.
— Nu, spuse ea, nu încă.
Joe se uită din nou la părul drept al surorii lui, la pielea ei proaspătă şi la
ochii ei mari, cenuşii, care îl priveau fără să clipească.
 — Eşti aşa… tu eşti aşa de… îngrijită, zise el într-un târziu, iar Esme îi
zâmbi radioasă.
— Trebuie să ajut la micul dejun, spuse ea Nu întârzia. Mama ne ia cu ea
la cumpărături după aceea.
— Bine, zise Joe, făcându-i cu mâna când ea ajunse în pragul uşii.
„Ptiu, îşi zise el când o auzi pe Esme coborând scările, uitasem cât de
ciudată e surioara mea!” Simţea că nu prea e normal ca un copil de şapte ani
să fie aşa de ordonat şi binecrescut. Era o fetiţă serioasă, mulţumită să se joace
într-un colţişor cu păpuşile sau să se ghemuiască într-un fotoliu cu o carte de
la bibliotecă în mână. Trecuseră ani de zile de când Joe o văzuse făcând ultima
dată scandal şi i se părea o adevărată provocare s-o facă să râdă.
Joe aruncă plapuma la o parte şi se aşeză pe marginea patului. Degetele
de la picioare i se cufundară în covorul roz şi moale. Se aplecă, ridică ceasul
deşteptător şi-l aşeză pe noptieră. Joe urmări mişcările leneşe ale secundarului,
amintindu-şi întâmplările din ziua trecută.
„La început totul mersese ca uns”, se gândi Joe. Şoferul de taxi îl
aşteptase în faţa porţii de la şcoală şi prinsese, conform planului, trenul spre
Canterbury. Doar când trenul a oprit la Stubble End totul a început s-o ia
razna.
Cum stătea el aşa, în dormitorul aflat în perfectă ordine, în care lumina
zilei se filtra prin perdelele roz înflorate, nu-i venea să creadă că se speriase în
ajun de o femeie cu un coş pentru pisici – ideea părea absurdă.
„Şi nu cred deloc că am văzut un şarpe în poşeta aia, îşi spuse Joe, mai
convins că niciodată că ochii îi jucaseră o festă. Era întuneric, se gândi el, şi n-
am putut să văd bine stiloul. Era uşor de confundat.”
În timp ce-şi scotea bluză de pijama, Joe se încruntă. Nu-şi amintea prea
bine cum de se pomenise lângă râu, la lumina lunii. Se vedea şezând pe valiză
în gara Stubble End, încercând disperat să-şi imagineze cum avea să ajungă
acasă, dar nu-şi amintea în nici un fel cum călătorise până la râu. Poate că
luase hotărârea să meargă pe jos până la Canterbury şi cărarea ce se întindea
de-a lungul râului era cel mai scurt traseu. „Da, îşi spuse Joe. Asta trebuie să fi
fost.”
Îşi aminti că, după câteva minute de mers, pusese ochii pe o barcă cu
vâsle priponită într-un mic debarcader. Sărise în ea fără să ezite. Îşi aminti
cum potrivise ramele şi cum vâslise o perioadă lungă de timp pe râu în jos.
Fusese surprinzător de bun.
Joe îşi privi palmele şi constată cu uimire că nu avea nici urmă de
bătătură, în ciuda faptului că trăsese la rame mai bine de două ore. Ridică din
umeri, se duse la valiză şi scotoci după ceva de îmbrăcat. Uniforma sa era
atârnată pe spătarul unui scaun şi el rânji, bucuros că nu va mai fi nevoit să
poarte, timp de două săptămâni, hainele acelea mohorâte. Joe alese o pereche
de blugi şi tricoul său preferat.
Spera că în dimineaţa aceasta mamă-sa va fi mai puţin supărată pe el.
Noaptea trecută, ajunsese pe aleea Cloister, la numărul doi, şi găsise doi
poliţişti fără simţul umorului în holul de la intrare. Când îl zărise, mamă-sa
scăpase pe covor ceaşca de cafea. Nimeni nu păruse să-l creadă când le
explicase că vâslise de la Stubble End la Canterbury, mai ales că nu fusese în
stare să le spună unde lăsase barca. Poliţiştii îi ţinuseră o lecţie, iar mami îi
vorbise rece, cu o voce tremurătoare. Tatăl vitreg al lui Joe, Gordon, fusese
singurul care păruse mulţumit să-l vadă, iar Joe aproape că-l simpatizase
pentru o clipă. Apoi Gordon stricase totul ciufulindu-i părul într-un fel de-a
dreptul enervant.
Joe dădu la o parte perdelele roz înflorate, dorindu-şi ca mama sa să-şi fi
respectat promisiunea de a redecora camera de oaspeţi.
„Orice culoare, în afară de roz, ar fi fost mai bună”, îşi zise Joe îmbufnat.
Căscă. Ziua de ieri fusese extrem de obositoare, nemaipunând la
socoteală şi acele bătăi slabe în fereastră, care-l treziseră în miez de noapte.
Când trăsese perdelele şi se uitase la grădina acoperită de zăpadă şi cufundată
în întuneric, văzuse pe cineva stând sub geamul său şi aruncând cu pietre.
La început, se mirase. Fusese tentat să-i scoale pe mama sa şi pe
Gordon, dar nu dorise să mai provoace şi alte probleme, aşa că închise
fereastra după ce îi spusese persoanei să plece. Tot atunci îşi dădu seama că
persoana respectivă era o fată. Chiar când trântise fereastra, i se păru că ea îl
strigase pe nume – dar ar fi fost imposibil. Toţi prietenii săi se aflau în Londra,
la kilometri distanţă. În Canterbury, singura fată pe care o cunoştea era sora
lui, Esme. În loc să coboare să vadă ce voia, Joe se strecurase din nou în pat şi
adormise.
— Joe! Micul dejun e gata! îl strigă Gordon.
Joe se uită pe geam, în grădină. Părea mai mică şi mult mai banală în
lumina zilei. Pajiştea şi acoperişul şopronului din grădină erau ascunse de un
strat neted de zăpadă. Nu erau urme de paşi pe aleea din grădină şi nici sub
fereastra camerei sale. Poate că fata nici nu fusese acolo.
„Probabil am visat-o”, îşi zise Joe.
Gordon era aplecat deasupra unei tigăi şi întorcea nişte cârnăciori cu o
spatulă. Şorţul său în dungi albastru cu alb era imaculat, ca de altfel toată
bucătăria. De fapt, oriunde se uita Joe robinetele sclipeau, vasele străluceau,
iar şervetele erau frumos împăturite. Esme stătea la o masă de pin, pe un
taburet, cu spatele la Joe. Citea.
— Atenţie, zise Gordon, când Esme îşi sprijini cartea prea grea de o
furculiţă.
Furculiţa alunecă de pe masă. Gordon îşi abandonă pentru o clipă tigaia,
ridică furculiţa şi o aşeză la loc. Îşi mângâia mustaţa roşcovană şi se întindea
să aranjeze mai bine furculiţa, când îl observă pe Joe stând în pragul uşii.
— Bună, marinarule! zise el, zâmbindu-i larg.
— Era doar o barcă cu vâsle, Gordon.
Joe se cocoţă pe un taburet înalt şi îşi turnă nişte suc de portocale.
— Da, da, ştiu. Mare noroc… adică s-o găseşti legată pe malul râuleţului,
cu vâsle şi totul în regulă. Totuşi, a fost foarte periculos, Joe. Dacă barca s-ar fi
răsturnat…
— Ştiu, i-o tăie Joe sec.
— Şi cum ai reuşit să vezi tot drumul prin întuneric. Nu-mi pot
închipui…
 — Luna lumina destul de bine.
— Era totuşi destul de înnorat, observă tatăl său vitreg, ca să nu mai
pomenesc de ninsoare. Nu cred că ţi-a fost uşor.
— Eşti la fel de rău ca poliţiştii ăia, zise Joe, trântindu-şi paharul pe
masă. De ce nu vrea să mă creadă nimeni? Uite, îmi pare cu adevărat rău că v-
aţi făcut atâtea griji, dar acum sunt aici, aşa că de ce n-o lăsăm baltă?
— Ai dreptate. Gordon tuşi şi întoarse meticulos cârnăciorii.
— Ce citeşti, Ez? întrebă Joe, dornic să schimbe vorba.
Esme îşi scoase nasul din carte.
— Se numeşte Porumbei în pericol, îl informă ea, şi tocmai am ajuns la
un pasaj foarte palpitant.
— O, zise Joe. Scuză-mă.
— Ai vrea un ochi lângă cârnăciorul vegetarian, Joe? întrebă Gordon
vesel.
— Ăăă… nu, mulţumesc. Aş prefera nişte fulgi de porumb, dacă se poate.
— Sigur, zise tatăl său vitreg. Nu, nu e absolut nici o problemă.
Joe vedea clar că Gordon era dezamăgit, dar lui nu prea-i era foame. Se
dusese la culcare cu un gust ciudat în gură şi, în dimineaţa asta, când îşi
scosese limba în oglinda din baie, aceasta era verde.
— Bună dimineaţa la toată lumea!
Mama lui Joe năvăli în încăpere, cu părul ei de culoarea mierii prins într-
o coadă de cal. Îşi răsucise cu îndemânare o panglică în jurul lui. Când se
aplecă s-o sărute pe Esme pe creştet, pandantivul ei masiv, cu ametist, se
bălăngăni şi o zgârie pe fiica ei pe ceafă.
— Au, mami, mă doare, zise Esme.
— Iartă-mă, iubito, spuse Merle, atingând-o blând cu degetul pe nas. De
câteva zile stai tot cu nasul în cărţi, ceea ce cred că nu e rău, dar ştii ce părere
am despre cititul la masă.
— Mda.
Esme strecură o bucăţică de hârtie între pagini şi închise cartea.
— Te rog, pot să primesc un cârnăcior şi jumătate, tati?
— Cum te simţi în dimineaţa asta, Joe? ciripi Merle cu o voce exagerat de
prietenoasă.
Îl îmbrăţişă tare, iar Joe gemu.
— Mi-ai tras ieri o sperietură! Auzi, să cobori în altă staţie! Cred că
trebuie să vă luăm telefoane mobile de Crăciun, copii. Eu una ştiu că n-aş mai
putea trăi fără al meu.
— Nu, mulţumesc, protestă Esme, tăind un cârnăcior în bucăţele.
— Eu, mai degrabă, aş vrea nişte adidaşi noi.
— Vezi, Gordon! zise Merle cu asprime.
Ridică din sprâncene şi îl ameninţă cu degetul pe soţul ei.
— Ţi-am zis eu că se întâmplă ceva. Nick nu-şi poate permite să-i
cumpere o pereche de pantofi fiului său.
Îşi puse apoi o mâna pe umărul lui Joe.
— Tatăl tău are probleme cu plata facturilor? Asta e? A rămas iar fără
slujbă…?
 — Nu, mami! zise Joe. Nimic de genul ăsta. Fac alergări pe teren
accidentat. Profesorul meu consideră că aş putea fi bun la asta. Am stricat o
mulţime de adidaşi, asta-i tot.
— Aşa deci, o să avem un atlet în familie, exclamă Gordon, desfăcând o
cutie cu cereale.
Joe zâmbi.
— Bravo ţie, Joe. Presupun că şi eu ar trebui să fac nişte exerciţii ca să
mă menţin în formă – dar n-am fost niciodată ceea ce s-ar putea numi genul
sportiv. Bâjbâitul cu detectorul meu de metale îmi consumă destulă energie.
— Tata a găsit o comoară săptămâna trecută, spuse Esme cu o voce
pătrunsă de veneraţie.
Gordon se înroşi.
— Doar o piesă foarte mică. O să ţi-o arăt după micul dejun, Joe, vrei?
Gordon puse o farfurie în faţa lui Joe.
— N-avem fulgi de porumb. Ce zici de nişte musli?
Joe oftă şi răscoli cu lingura ovăzul şi fructele uscate.
— A sunat tati? întrebă el. A ajuns cu bine în Scoţia? Cum se simte
mătuşa Adelaide?
— E încă suferindă, zise Gordon. Tatăl tău a telefonat noaptea trecută în
timp ce dormeai. Stă la un mic hotel din Tillygrundle, The Wooly Thistle, la
câţiva kilometri de Aberdeen. Zicea că ninge înfiorător.
— Poţi să-l suni diseară, adăugă repede Merle. Acum mănâncă-ţi micul
dejun. Dacă nu ajungem la brutărie până la nouă fix, o să se vândă toţi renii
din turtă dulce.
Se aflau de un sfert de oră într-un magazin ce se numea Amuleta şi Joe
se plictisea de moarte. Clinchetul ciudat al muzicii care se auzea de la
casetofonul din spatele casei de marcat îl călca pe nervi. Joe strănută. Într-o
încăpere mică din spate ardea o esenţă ce umplea aerul de miros de santal. Se
rezemă de un raft plin de cărţi despre chakre, aure şi levitări yogine şi începu s-
o caute din priviri pe Esme. Era un magazin mic, ticsit cu cărţi, postere,
lumânări, podoabe şi îmbrăcăminte, aşa că lui Joe i-au trebuit doar cinci
secunde ca să răstoarne ceva.
— Ăăă… scuzaţi, zise el, ridicând nişte veste din lână de lamă, care
căzuseră de pe umeraşele lor.
Femeia din spatele casei de marcat dădu din cap şi continuă să-şi picteze
unghiile cu ojă albastră.
— Esme! şuieră el. Unde eşti?
— Aici, răspunse fetiţa, făcându-şi apariţia dintr-un interval cu cămăşi
vopsite manual. A terminat mama de probat hainele?
— Nu, zise Joe suspinând. Spune că cea portocalie nu o prinde, iar cea
roşie e prea strâmtă. Ce-ai făcut până acum?
— Am terminat Porumbei în pericol. Finalul a fost o porcărie.
— Aha!
Esme tuşi.
— Joe, ce miroase aşa ciudat? Mi-e rău de la miros.
— E o esenţă, Ez. Ce să zic… de ce nu ieşim un pic afară să luăm aer.
 Joe tocmai voia să se aşeze lângă Esme pe treptele de la intrarea în
Amuleta, când o văzu iarăşi pe fată. Stătea sub o arcadă, cu o geantă atârnată
pe umăr, uitându-se fix la el. O văzuse şi mai devreme, sprijinită de tocul uşii
de la brutărie, iar el crezuse că aştepta pe cineva. Atunci lui Joe nu i se păruse
că ea ar putea să-l aştepte pe el. Se vânturase şi prin magazinul de
încălţăminte în timp ce el probase câteva perechi de pantofi sport, iar acum, era
aici, urmărindu-l de peste drum de piaţa pavată cu piatră. Joe era convins că
fusese urmărit.
„Trebuie să fie faţă de noaptea trecută, îşi spuse el în barbă. Dar oare ce
vrea de la mine?”
— Ei, copii, hai să plecăm, zise Merle şi îl bătu uşor pe umăr pe Joe şi
făcu un gest cu mâna spre o sacoşă mare cu loggo-ul Amuletei.
— Până la urmă, am ales-o pe cea violetă cu paiete. Îmi vine de minune.
Bine, unde mai mergem? Ştiu eu un butic, ceva de vis…
— Nu încă un magazin de haine! se rugă Joe.
Esme îi arătă cartea de la bibliotecă.
— Am terminat-o, zise ea, zâmbind plină de speranţă.
— O, e-n regulă, spuse Merle, dar să nu stai toată ziua ca să alegi alta.
CAPITOLUL ŞASE.
Borcane în bibliotecă.
Fata îl încolţi pe Joe în raionul cărţilor de sport. Tocmai răsfoia un
exemplar din Alergând spre linia de sosire: Memoriile lui Torpedo Travis, când o
umbră căzu pe fotografia lui Torpedo câştigând maratonul de la Didcot în 1959.
Joe ridică privirea şi se trezi faţă-n faţa cu fata cea misterioasă care se ţinuse
după coada lui.
Joe închise cartea cu zgomot
— Tu ai fost azi-noapte la mine în gradină şi m-ai urmărit apoi toată
dimineaţa. De ce?
Joe îşi puse mâinile pe piept şi se uită fix în ochii ei.
— Eşti supărat, spuse calm fata. Te înţeleg întru totul. Nici măcar nu ştii
cine sunt, nu-i aşa?
— Bineînţeles că nu! zise Joe, holbându-se la faţa pistruiată a feţei şi la
paltonul ei negru jerpelit.
Fata se strâmbă, saltă de pe umăr geanta grea şi o lăsă pe parchet.
— Nu sunt vreo smintită, să ştii. Trebuie doar să mă crezi.
— Uite ce e, spune-mi ce doreşti? zise Joe sec. Nu umbli după reni din
turtă dulce, nu? Pentru că, dacă-i aşa, poţi să-i iei cu dragă inimă. Numai lasă-
mă-n pace!
O bibliotecară scoase capul de după un colţ şi îşi duse un deget la buze.
— Şşt, copii! Fără ţipete!
Apoi dispăru şi reapăru o clipă mai târziu, împingând un cărucior de
lemn cu o roată care scârţâia. Luă o carte din căruţ şi o aşeză la loc pe un raft
din apropierea capului lui Joe.
— O, asta mai lipsea! zise fata exasperată. Vino, trebuie să ne ducem în
altă parte.
— Nu prea cred, îi zise Joe.
 — Te rog, Joe.
— Cum de ştii cum mă cheamă?
— Păi…
— Pot să vă ajut? întrebă bibliotecara.
Îşi scarpină gâtul cu un gest de nervozitate.
— Numele meu e Lydia. Sunt bibliotecară-şefă aici. Căutaţi o carte
anume?
— Nu… ba da, zise Joe. Păi, răsfoiam doar…
— Atunci vă sugerez să o luaţi binişor spre secţia de copii. O să găsiţi
acolo o mulţime de cărţi pe gustul vostru.
— Corect. Mulţumim, aşa o să facem, zise fata, trăgându-l pe Joe de
gluga de la geacă.
Îşi ridică geanta.
— Hai, Joe.
— E-n regulă, zise fata, când ajunseră într-un colţ întunecos de lângă
rafturile pentru copii. E timpul să dăm cărţile pe faţă. Ne cunoaştem. Pe mine
mă cheamă Twiggy. Ne-am întâlnit aseară, numai că tu nu-ţi aminteşti din
cauză că Winifred ţi-a schimbat amintirile. Ţi le-a smuls folosind un
Fundibule…
— Un ce? o întreba Joe, îndepărtându-se de ea. Trebuie să fii nebună.
Twiggy desfăcu fermoarul genţii şi scoase un borcan din ea. Un nor de
culoarea caiselor plutea în el.
— Uite. Aici sunt. Aici sunt amintirile tale.
— Ai nevoie de ajutor, îi zise Joe, încercând să rămână serios.
— Joe, cine ţi-a desenat şarpele pe valiză?
— Ce?
— L-am văzut când mergeam aseară spre casa ta. O viperă încolăcită pe
colţul de sus. Nu cred că Winifred şi celelalte l-au putut vedea, pentru că te-ar
fi întrebat. Bănuiesc că eşti implicat în ceva. Trebuie să ştiu cum a ajuns
şarpele acolo.
— Nu e nici un şarpe pe valiza mea, zise Joe încet.
— E desenat cu cerneală vrăjita… vreau să spun, cu cerneală invizibilă.
Ai cunoscut pe cineva în gară… sau în tren?
Joe se făcu alb ca varul.
— A fost o femeie, zise el cutremurat. Eu… eu cred că avea un şarpe în
geantă.
— Pe bune? spuse Twiggy agitată.
— Mmm, murmură Joe, dându-şi seama că acea creatură nu fusese o
închipuire a minţii sale.
Se gândi din nou la scena din tren. Când şarpele ieşise din poşetă, Joe
rămăsese încremenit de scânteierea ochilor lui verzi, dar când se îndepărtase
de el, observase şi altceva în legătură cu şarpele. Avea pe cap un semn închis la
culoare, în formă de V.
— V de la viperă, zise Joe liniştit.
Era destul de complicat, dar până la urmă o scoaseră la capăt. Joe îşi
potrivi Fundibule în ureche, în timp ce Twiggy strângea borcanul într-o mână,
iar în cealaltă ţinea o baghetă. Pe genunchi avea un exemplar broşat, gros din
Cartea lui Mabel.
— Corect, aici am ajuns… pagina două sute treizeci şi şase. Mai întâi o
să-ţi scot amintirile false, iar apoi o să ţi le redau pe cele adevărate. Urează-mi
noroc, n-am mai făcut asta niciodată.
— Acum îmi spui? zise Joe.
— Nu-ţi face griji, farmecele sunt garantate. Sunt din Cartea lui Mabel,
răspunse Twiggy, răsucindu-şi bagheta.
— Aşteaptă! zise Joe.
Auzise un scârţâit îndreptându-se spre ei. Dar era prea târziu. Twiggy
începuse deja să spună vraja.
— Am terminat! îl anunţă Twiggy, scoţându-i Fundibule din ureche şi
aşezând borcanul gol pe podea.
Susurul din capul lui Joe deveni din ce în ce mai slab până se opri de tot
Se ţinu de umărul lui Twiggy ca să-şi menţină echilibrul.
— Mă simt cam ameţit, îi zise el. Rafturile de cărţi se vălureau înaintea
ochilor săi.
— Mă aştept să-ţi treacă, zise Twiggy. Deci… merge?
— Da, Barbara. Îmi amintesc totul.
— Ce?
Twiggy îşi scăpa bagheta, care căzu zăngănind pe podea.
— Cum mi-ai spus?
— Barbara, repetă Joe.
Apoi buzele începură să i se mişte involuntar.
Twiggy miji ochii şi îl plesni peste braţ.
— Bestie ce eşti! zise ea, zâmbind.
— Ei bine, Twiggy… a fost destul de impresionant, spuse Joe, ridicând un
borcan cu o pâclă violetă ce plutea în interiorul lui. Deci asta e memoria mea,
nu?
— Nu, hm… aia a scăpat, zise Twiggy aruncând o privire vinovată spre
tavan.
Joe îi urmări privirea şi văzu o dâră de fum turcoaz plutind pe lângă bec.
Twiggy îşi săltă geantă pe umăr, îşi suflecă mânecile şi îi luă borcanul lui Joe.
— Asta mi-a mai rămas… noroc că am adus încă o memorie cu mine
pentru că va trebui s-o folosesc.
— Roata care scârţâia! zise Joe, amintindu-şi zgomotul pe care-l auzise
când Twiggy începuse vraja.
— Aşa e. Bibliotecara aia bătrână şi băgăreaţă a văzut totul.
— Uite-o! zise Joe, lipindu-şi un ochi de gaura cheii unei uşi pe care scria
„Personal”.
O văzu pe Lydia trântită-ntr-un fotoliu. Îşi făcea vânt cu o foaie din
programul de Crăciun al bibliotecii. Joe auzi un şuierat şi îşi mişcă puţin capul.
— Fierbe apa din ibric, zise el.
— Pot să văd şi eu? Twiggy încercă să-l dea la o parte pe Joe.
— Acum dă pe gât cană cu ceai, mai zise Joe. Uaa… nici măcar nu s-a
deranjat să scoată pliculeţul. Aproape l-a înghiţit.
 Joe o văzu pe Lydia ştergându-şi faţa cu un şervet de bucătărie. Părul ei,
prins într-un coc, începea să se desfacă, şi avea pete de ceai pe bluza crem cu
volane.
— Bine, e rândul tău, zise Joe şi se dădu într-o parte, ca să se poată uita
şi Twiggy pe gaura cheii.
Se îndreptă şi o acoperi pe Twiggy, pentru a o feri de orice persoane
curioase care s-ar fi putut întreba ce pun la cale. Nu avea de ce să-şi facă griji,
pentru ca nimeni din bibliotecă nu le acorda vreo atenţie. Bibliotecarul de la
biroul din faţă prindea nişte vâsc într-un cui deasupra capului său, iar o altă
bibliotecară stătea pe o scăriţă de lemn în sectorul copiilor că să-i dea lui Esme
o carte de pe raftul de sus, pe care aceasta i-o arăta cu degetul. Merle stătea pe
un scaun de lângă fereastră. Cască şi se uită la ceas.
— Ooo… şopti Twiggy. Lydia şi-a scos poşeta. Zornăie nişte monede în
mână. Acum se ridică în picioare şi… Repede, Joe. Mişcă-te! O să deschidă uşa.
— Nu putem s-o înhăţăm când iese pe uşă? întrebă Joe, în timp ce se
ghemuiau după un căruţ.
— Nu… e prea riscant, zise Twiggy. Ar putea să ţipe sau ceva de genul
ăsta. Va trebui să aşteptăm momentul potrivit.
Lydia deschise uşa temătoare şi se repezi spre biroul din faţă.
Bibliotecarul de acolo terminase de aranjat vâscul şi se învârtea cu scaunul.
— Barry, o auzi Joe spunând. O şterg o clipă.
— Nu poate ieşi afară, zise Joe. Nu şi-a luat paltonul pe ea.
— Ar putea fi şansa noastră.
Trecură pe lângă Barry, care nu se mai învârtea şi arăta de parcă i se
făcuse rău. Joe se opri în dreptul unei uşi cu geam.
— E la mijlocul coridorului, zise el uitându-se prin geam. Acolo e un
telefon public. Cred că vrea să sune pe cineva.
— Atenţie, zise Twiggy, când el crăpă puţin uşa. Trebuie să ne furişăm
până la ea. Tu ţine Fundibule şi borcanul gol, iar eu o să mă ocup de rest.
Pantofii cu toc înalt ai Lydiei ţăcăneau de-a lungul coridorului gol, dar
Joe şi Twiggy o urmară în vârful picioarelor. Lydia ridică receptorul şi introduse
o monedă. Joe observă că-i tremura mâna. Se întoarse cu spatele şi formă un
număr.
— Bună, zise ea. Eu sunt. Ascultă… Tocmai am fost martoră la ceva
foarte… Te rog, nu mă întrerupe, dragă. Cred că e cineva pe urmele mele. Nu,
nu exagerez…
— Acum! zise Twiggy.
Îi smulse receptorul din mână Lydiei, şi îl trânti în furcă, în timp ce Joe îi
punea bibliotecarei Fundibule în ureche. Înainte ca Lydia să-şi dea seama ce se
întâmplă, Joe ridică borcanul gol, iar Twiggy îşi îndreptă bagheta spre ea şi,
aruncând o privire spre Cartea lui Mabel, începu să rostească vraja:
Tic-tac.
Timpul dezăvorăşte.
Amintirile alungă.
Şterge orice urmă.
Nimic să nu rămână.
 Un firicel de fum rozaliu se prelinse din urechea Lydiei şi intră în borcan.
— Bine, zise Twiggy. A mai rămas un pic de memorie acolo. Cu un strop
de noroc, Ulfric nu va observa că am împrumutat puţintel…
— Ai luat borcanul ăla fără să ceri voie…?
— A trebuit, răspunse Twiggy. Nu mi l-ar fi dat nici dacă l-aş fi rugat de-o
mie de ori. El crede că sunt prea tânără pentru a face vrăji adevărate. Toţi cei
de la Urzică-Moartă cred asta.
Fata începu să înghesuie lucrurile la loc în geantă.
— Am terminat, hai să plecăm.
— Ce memorie i-ai dat? o întrebă Joe în timp ce alergau pe coridor. În
spatele lor, Lydia începuse să clipească şi să se lovească cu palmele-n cap.
— Habar n-am! zise Twiggy zâmbind.
Joe împinse uşa ce dădea în sala principală a bibliotecii şi le văzu pe
Esme şi pe mama sa stând în picioare la birou. Esme strângea o carte la piept.
În timp ce bibliotecarul Barry ştampila cartea lui Esme, Joe auzi sunând
telefonul din hol.
Aruncă o privire înapoi. Prin geamul de la uşă, o văzu pe Lydia
răspunzând la telefon, dar nu se gândi că ar fi ceva rău în asta.
Ninsoarea se oprise şi o singură frunză se răsucea în aer pe deasupra
capetelor grăbite ale celor care îşi făceau cumpărăturile de Crăciun pe strada
principală. Joe urmări cum frunza se îndreaptă cu iuţeală şi se opreşte pe
umărul lui Twiggy. Simţi o adiere rece şuierându-i pe lângă faţă.
— Pa, Cuthbert! spuse Twiggy, ţinând frunză în mână şi studiind-o cu
atenţie. Ce pacoste! E un mesaj de la Patsy. Trebuie să plec.
— Ce zice? o întrebă Joe, holbându-se la frunză pe care nu se vedea
nimic. Stai un pic… am crezut că ai rămas fără cerneală vrăjită.
— Winifred a reuşit să mai recupereze câteva picături înainte să intre de
tot în scândurile din podea, îi explică ea. Mesajul spune: „Mişcă-te înapoi.
Patsy.” O, dar mai e şi un P. S. – dar se vede foarte prost.
Twiggy strânse din ochi să vadă mai bine.
— Nu… Yule… foc… pentru tine…” La naiba! Ce răutate!
— N-au de gând să te lase să mergi la sărbătoarea voastră de Yule?
— Aşa se pare, zise Twiggy tristă. Cred că mi-am făcut-o cu mâna mea. I-
am promis lui Patsy ca o s-o ajut la prepararea poţiunii noi pe care a inventat-o
şi am lăsat-o baltă azi-dimineaţă ca să vin să te găsesc pe tine. Pun pariu că e
neagră de furie.
— Îmi pare rău, zise Joe.
— N-are nimic. De fapt…
Twiggy îl apucă pe Joe de mânecă şi-l trase în dreptul uşii unui magazin.
— E perfect. Vor pleca spre Muntele Sfintei Agnes cu vreo două ore
înainte de miezul nopţii. Odată plecaţi, o să încalec pe mătura mea şi o să vin
la tine. Atunci o să mai pot arunca o privire la şarpele de pe valiza ta.
— Ne-am înţeles, zise Joe, luminându-se.
Se gândise că şederea sa la Canterbury avea să fie anostă şi plictisitoare,
dar, după cum stăteau lucrurile, nici că putuse să se înşele mai tare.
 — Nu uita să laşi fereastra deschisă, îi strigă Twiggy, în timp ce se
strecura pe sub braţul cuiva şi dispărea în mulţime.
— Joe! Joe! strigă mama lui.
Stătea în picioare pe nişte trepte, lângă statuia unui bărbat solid
îmbrăcat în robă şi cu o perucă cârlionţată. Avea la ureche telefonul mobil. Îi
făcu semn cu mâna lui Joe şi bâigui ceva în telefon. Băiatul îşi făcu loc prin
mulţime, şi reuşi cu greu să ajungă la mama sa. Esme şedea pe piedestal şi
citea din cartea cea nouă împrumutată de la bibliotecă.
— Credeam că eşti în spatele nostru, îi zise Merle, strecurându-şi
telefonul în poşetă. Eşti aşa un pierde-vară, Joe. Dar ce s-a întâmplat cu
micuţa ta prietenă?
— Twiggy? A trebuit să plece.
— Ce păcat, zise mama lui, stăpânindu-şi un căscat. Oricum, a intervenit
o mică schimbare în programul nostru. Tocmai m-a sunat prietena mea,
Brenda, de la primărie. A organizat o vânzare de produse în scop caritabil şi s-
au ivit nişte probleme. Doi dihori se bat pentru o bătrână doamnă împăiată –
vreau să zic, două doamne bătrâne se bat pentru un dihor împăiat. Brenda zice
că treaba se complică. Au început să se bată cu poşetele. Prietena mea e la
capătul răbdării. I-am spus că o să mă duc până acolo s-o ajut cumva înainte
ca evenimentul să se transforme într-o harmalaie în toată regula.
Merle se îmbujorase de nerăbdare.
— Mi-e foame, zise Esme.
Stomacul lui Joe chiorăi şi el în semn de aprobare.
— Uite, vă zic eu cum facem, spuse Merle cu vocea precipitată şi un
zâmbet forţat. De ce nu mergeţi să mâncaţi ceva şi, de îndată ce reuşesc să
restabilesc calmul la locul cu pricina, mă întorc să vă iau. Bine?
Se scotoci în buzunarul jachetei sale argintii matlasate şi puse câteva
monede în palma lui Joe.
— Trebuie să zbor acum, îngeraşii mei.
Le trimise două bezele şi o luă la goană pe scări.
— Hai, Esme, zise Joe, prinzând mâna înmănuşată a surorii lui.
Băgă banii din cealaltă mână în buzunar, şi luă sacoşele pe care Merle le
lăsase rezemate de statuie.
— De ce se grăbeşte mereu mama să dispară? zise Esme. Crezi că se
plictiseşte cu noi?
Joe ridică din umeri şi îşi făcu drum cu greu prin puhoiul de
cumpărători.
Clopoţelul de deasupra uşii scoase un clinchet prietenos când intrară în
Crumbly Sponge6. În încăpere era cald. Joe îşi desfăcu fularul, în timp ce Esme
încerca să găsească o masă liberă. Localul era aglomerat şi se auzea o
zumzăială continuă, întreruptă doar de zăngănituri, sorbituri şi plescăituri.
— Uite-acolo! anunţă Esme, păşind pe scândurile podelei cu cizmele ei
galbene de cauciuc.
Îl conduse pe Joe printre câteva măsuţe rotunde, trecură prin faţa unui
şemineu, şi apoi pe lângă un filodendron, care arăta de parcă voia să iasă din
ghiveci. Sub plantă se afla o masă de două persoane, acoperită cu o faţă de
masă albă, din dantelă, şi cu două şervete roşii.
— Bine ochit, Ez, îi zise Joe. Se aşeză şi-i întinse meniul surorii sale. În
câteva secunde, apăru şi chelneriţa.
— Aş vrea un milkshake de pepene, cu fulgi de ciocolată şi o prăjitură cu
caramel, vă rog, zise Esme, desfăcându-şi nasturii hăinuţei din molton.
Joe comandă o Coca-Cola şi un sandviş cu şuncă. În timp ce aşteptau să
le sosească mâncarea, Joe auzi scârţâitul picioarelor unui scaun, iar frunzele
filodendronului fremătară când cineva se aşeză la masa de alături. Joe dădu la
o parte câteva frunze, ca să-i poată vedea pe nou-veniţi.
Trase adânc aer în piept când văzu o mână cu unghii vopsite în roşu-
aprins, lăsând pe podea un coş de răchita pentru pisici.
— E femeia fermecătoare din tren, şuieră el printre dinţi, trăgând cu
ochiul printre frunzele plantei.
Zări nişte bucle castanii şi o mânecă din catifea neagră.
— O, super! O pisică! zise Esme, lăsând deoparte cartea de la bibliotecă.
— Nu, Ez! îi spuse Joe, amintindu-şi avertismentul femeii fermecătoare
din tren. Nu te apropia de coş, s-ar putea ca pisicile alea să te zgârie.
Joe se apropie şi mai mult de filodendron, curios să afle despre ce vorbea
femeia. Era atât de concentrat, încât de-abia observă când chelneriţa îi aduse
comanda.
— Asta nu-i de ajuns!
Femeia fermecătoare părea furioasă pe cineva.
— Eu mi-am respectat partea mea de înţelegere, nu? Până acum trebuia
să afli ceva util.
Joe nu înţelese nimic din răspunsul bâiguit al interlocutoarei.
— Beţişoarele Sorţii? se răsti femeia. N-am auzit niciodată de ele.
O cizmă neagră cu vârf ascuţit apăru lângă coşul pisicii.
— M-am săturat până peste cap de scuzele tale jalnice…
Lipindu-şi capul de frunzele plantei, Joe o auzi pe interlocutoarea din
faţa femeii bălmăjind sfioasă ceva.
— Ce? mârâi femeia. Nu, nu mai poţi mânca încă o bucată de prăjitură.
Urmă un suspin de dezamăgire şi o bolboroseală nedesluşită.
— Îţi spun eu, pista s-a răcit. Sigur că i-am descusut, dar proştii n-au
scăpat nici un cuvânt. Vor plăti pentru tăcerea lor. Trebuie să se fi descotorosit
cumva de ea.
Tonul ameninţător al femeii îi zburli părul lui Joe. Era fericit că nu fusese
văzut dintre frunzele plantei.
Joe auzi zăngănitul unei ceşti aşezate pe o farfurioară.
— E timpul să trecem la treabă, spuse femeia în şoaptă. Începem diseară.
Termină de băut. Plecăm.
Se auzi o mişcare în coşul pisicilor, iar Joe văzu două perechi de ochi
galbeni ca lămâia uitându-se la el. Se aşeză repede înapoi pe scaun, îşi băgă
genunchii sub masă, îşi luă sandvişul, dar n-apucă să-l ducă la gură. Pe masă,
se găseau o carte de la bibliotecă, un pahar gol cu un pai ros şi câteva firimituri
pe o farfurie.
 Scaunul era gol.
Sora sa, în vârstă de şapte ani, dispăruse.
CAPITOLUL ŞAPTE.
Prima criză de nervi.
Joe scotoci ceainăria. Întrerupse conversaţiile oamenilor şi se aplecă să
se uite pe sub mesele lor. Se blestemă că o neglijase pe sora sa. Probabil că ea
se plictisise şi începuse să hălăduiască prin jur.
În timp ce îngenunchea pe o gogoaşa pe jumătate mâncată, un gând
înspăimântător îi veni în minte. Dacă femeia cea fermecătoare era implicată în
dispariţia lui Esme? Joe sări în picioare. Îşi roti ochii prin local, dar nici femeia,
nici coşul ei nu erau de găsit.
— Esme! strigă Joe, năpustindu-se afară din ceainărie şi făcând
clopoţelul de la intrare să sune ca o alarmă. Esme! Unde eşti?
Joe se uită în toate direcţiile, încercând s-o zărească pe soră-sa în
mulţimea agitată. Intrase în panică.
— Hei! se auzi o voce din local. Hei, băiete!
Joe se întoarse şi o văzu pe chelneriţa care-i servise, îşi scosese şorţul şi-l
flutura în direcţia lui.
„O, nu! îşi zise Joe, cu inima cât un purice. Crede că am şters-o fără să
plătesc.”
Alergă spre ea, ridicând din umeri pocăit, dar chelneriţa nu părea
supărată.
— Am pierdut-o pe soră-mea… începu el, în timp ce ea-l însoţea pe uşa
ceainăriei, conducându-l spre şemineu.
Acolo, picotind în spatele unei lăzi cu cărbuni, în poală cu o pisică
tărcată şi grasă, se afla Esme.
— E al proprietarului, zise chelneriţa, aplecându-se şi mângâind motanul
pe cap. Îl cheamă Dennis… şi se pare că şi-a găsit o prietenă nouă.
Joe se băgă în pat. Îşi ţinea braţele încrucişate pe piept şi tremura. Cu
toate că avea ciorapi de lână, trening şi pulover, îngheţa de frig. Perdelele se
umflară, şi fulgi de zăpadă intrară pe geam. Pluteau încet spre podea înainte
de-a se topi în covorul roz. Joe se uită la ceas. Era unsprezece şi trei minute.
Se ridică şi deschise larg fereastra. Stătea aplecat peste pervaz în noaptea
întunecată şi fulgii de zăpada care cădeau în jur păreau gri precum cenuşa. Joe
se gândi la tatăl său care era în Scoţia. La prognoza meteo de la ştiri se
anunţase pentru noaptea aceasta viscol în regiunea Aberdeen. La ora ceaiului,
Joe telefonase la motelul The Woolly Twistle din Tillygrundle. Vorbise cu o
doamnă Allen, dar de-abia dacă înţelegea ce spunea. Se-auzea de parcă ar fi
vorbit din fundul unui puţ. După câteva minute se auzi un bârâit şi legătura se
întrerupse.
— Hai, Twiggy, vino odată! zise Joe, suflându-şi în pumni. Grăbeşte-te!
Ceasul deşteptător ticăia pe noptieră, iar ritmul său monoton începuse
să-l adoarmă pe Joe. Capul îi căzuse într-o parte şi nu-şi mai putea ţine
pleoapele deschise.
— Îî? Ce-a fost asta?
Auzi un fâşâit şi se duse la fereastră.
 — Twiggy? întrebă el prudent.
— La o parte! strigă o voce din noapte şi Joe văzu o siluetă cenuşie
îndreptându-se spre el.
Se ghemui sub pervaz. Ceva se lovi de zid şi se auzi o bufnitură. Apoi un
urlet înfundat.
— Ai grijă, mătură! zise Twiggy furioasă. Suceşte-te! Suceşte-te! Aşa.
Acum dă-te puţin înapoi şi mai încearcă o dată. Străduieşte-te să nu intri în zid
de data asta.
Stând pe podea, Joe o privi pe Twiggy năpustindu-se pe fereastră, călare
pe mătură. Cizmele sale zburară razant deasupra covorului şi ateriză destul de
neîndemânatic, răsturnând un coş de hârtii.
— Nu-i rău, zise ea, mângâind coada măturii. A fost cea mai bună
aterizare a noastră de până acum.
Twiggy descălecă şi îşi rezemă mătura de un dulap.
— Bună, Joe, zise ea, scuturându-şi fulgii de zăpadă din păr. Iartă-mă,
am întârziat un pic.
— O să trebuiască să vorbeşti mai încet, şopti Joe, şi aprinse veioza de pe
noptieră. Nu vrem să trezim pe nimeni.
— Iartă-mă, spuse Twiggy.
Se uită prin cameră şi dădu aprobator din cap.
— Ai o cameră drăguţă, Joe. Foarte confortabilă.
— Crezi?
Joe închise fereastra.
— O, da! Ei bine, unde ţi-e valiza aia?
Joe îngenunche şi scoase de sub pat valiza sa maro jerpelită. Twiggy o
studie nerăbdătoare şi o întoarse.
— Acolo, zise ea, arătând un colţ. Vezi?
— Nţ, zise Joe.
— Da, uitasem.
Twiggy băgă mâna în buzunarul pelerinei sale cu glugă şi îi întinse un
săculeţ de catifea.
— O să ai nevoie de ăştia.
Joe desfăcu şnurul săculeţului, lăsând să-i alunece în palmă ochelarii
fermecaţi. Şi-i puse pe nas şi un nor de culori nedefinite îi trecu prin faţa
ochilor. După câteva secunde, reuşi să vadă din nou limpede. Twiggy bătu
nerăbdătoare cu degetul în valiză şi privirea lui Joe se îndreptă spre locul
indicat. Îşi trase sufletul şi se apropie.
— Nu-mi vine să cred, zise el.
Chiar în colţul valizei era un şarpe încolăcit, de mărimea unghiei de la
degetul său mare, desenat cu cerneală aurie.
— E o viperă, fără doar şi poate, zise Twiggy, uitându-se la ea cu atenţie.
Exact cum am bănuit. Joe, acum povesteşte-mi ceva despre femeia aia din
tren… cea cu şarpele în poşetă.
— Ăă… părea destul de comună. În jur de cincizeci de ani sau cel puţin
aşa cred. Avea părul cam ciudat. Era negru cu o şuviţă cenuşie. Nu prea a
vorbit. A petrecut cea mai mare parte a călătoriei dezlegând un rebus… numai
că era în zadar.
— Ce vrei să spui? întrebă Twiggy.
— Păi… nu a putut să rezolve nici o definiţie. N-a completat nici o
pătrăţică.
— Aha! exclamă Twiggy.
— Doar nu crezi…
— Folosea cumva un stilou?
Joe dădu din cap în semn de aprobare.
— Cerneală vrăjită! ziseră într-un glas.
— Eşti sigură că e o idee bună? o întrebă Joe, umflându-şi pernele şi
îndesându-le sub plapumă.
— O, da! răspunse Twiggy. Ai putea să apeşi un pic perna aia. Acum e
bine… Arată de parcă ai dormi în pat. Nu cred că mama sau tatăl tău vor bănui
ceva dacă-şi vor vârî nasul pe uşă.
— Mama şi tatăl meu vitreg, o corectă Joe, şi nu asta am vrut să spun.
— Atunci ce?
Twiggy deschise geamul şi scoase mâna afară, ca să vadă dacă mai ninge.
— Eşti sigură că o să poţi controla mătura aia cu amândoi călare pe ea?
— O să-mi dau toată silinţa, zise ea. O fi ea luată la mâna a doua, dar
este o măturică zdravănă. Şi binevoitoare, de asemenea.
Twiggy îşi coborî vocea şi şopti:
— Numai că nu e prea rapidă.
— Aş putea trece eu mâine pe la tine. Mi-ar lua doar vreo douăzeci de
minute de mers pe jos…
— Nu, zise Twiggy ferm. Trebuie să mergem acum, când ceilalţi nu sunt
acasă. Habar n-au că ţi-am dat înapoi memoria. Winifred s-ar înfuria dacă ar
afla. Nu se vor întoarce de pe Muntele Sfintei Agnes până-n zori, aşa că vom
putea să răsfoim în voie un exemplar din Cine-i vrăjitoare?! şi să vedem dacă e
trecută femeia asta.
— E ca un fel de Who's Who? întrebă Joe.
— Ăăă… da, aşa cred. Când te alături unui sabat, îţi trimiţi datele
personale editoarei volumului Cine-i vrăjitoare?! şi ea te trece imediat în el.
Există şi un scurt paragraf despre mine la pagina patru sute şapte.
Twiggy zâmbi timid şi se înroşi până-n vârful urechilor.
— Mă întreb cine-o fi femeia aia, zise Twiggy încălecând pe mătură. Nu
m-aş mira dacă s-ar dovedi că este membră a Sabatului Viperei. Asta ar explica
de ce avea un şarpe în poşetă – şi de ce a desenat o viperă pe valiza ta.
Twiggy mângâie coada măturii.
— Hai, suie-te, şi ţine-te bine!
Joe stinse lumina, îşi trase fermoarul de la geacă, se urcă pe mătură şi o
prinse de mijloc pe Twiggy. Aruncă o privire la smocul de nuiele din spatele
său.
— O vrăjitoare adevărată n-ar trebui să aibă o pisică în spatele ei? o
întrebă el mucalit.
 — O, nu pomeni de asta! zise Twiggy. Şi-aşa a fost destul de greu să le
conving să-mi dea mătura asta. Ar fi trebuit să mă înveţe să fiu vrăjitoare, dar
ele mă tratează ca pe o sclavă. Îmi petrec toată ziua scriind foiţe, lustruind
cizme şi preparând la nesfârşit ceşti de ceai de urzică-moartă. Până acum, am
luat doar trei lecţii de zbor. În regulă, mătură, sus, sus şi… pe-aici ţi-e drumul!
Înainte ca Joe să apuce să se răzgândească, mătura se ridică, se suci
uşor spre stânga şi ţâşni înainte.
— Picioarele sus, coatele pe lângă corp, zise Twiggy în timp ce mătura îşi
făcea drum prin fereastra cea mică.
Odată ieşiţi afară, mătura se lupta, smucindu-se să nu coboare pe
pământ. Apoi Twiggy trase de coada măturii şi urlă cu voce panicată câteva
cuvinte. Mătura tremură uşor, îşi mişcă mănunchiul de nuiele şi începu să
urce.
Lăsară în urmă grădina lui Joe, zburară apoi razant pe deasupra unui
acoperiş (evitând cu greu hornul) şi virară la dreapta. Joe privi în urmă. Printre
fuiorii învârtejiţi de fulgi de nea de-abia dacă putea întrezări câteva luminiţe. La
porunca lui Twiggy mătura se lăsă mai jos, iar Joe observă că urmau linia
felinarelor de pe marginea străzii. Vântul îl biciuia, iar fulgii îi ardeau obrajii,
dar el abia dacă băga în seamă disconfortul. Un amestec straniu de teamă şi
exaltare clocotea în el şi, când în sfârşit aterizară, nu-şi putu stăpâni un
zâmbet.
— Ai păţit ceva? întrebă Twiggy în timp ce deschidea uşa dărăpănată, de
culoare violet, cu o atingere a baghetei. Cred că ţi-a îngheţat faţa.
— N-am nimic! zise Joe. Ascultă, a fost fantastic! Parcă spuneai că
mătura ta e înceată. A zburat cu vreo sută şi ceva de kilometri pe oră!
— Mă bucur că ţi-a plăcut, zise Twiggy, dar să ştii că măturile mai noi
pot să meargă mult mai repede decât asta.
— Vag, zise Twiggy, trecându-şi cu repeziciune degetele peste indexul de
la sfârşitul tomului Cine-i vrăjitoare. Foarte vag, Vespertine, Violent… aah,
aici… Sabatul Viperei. Sunt treisprezece articole sub el. N-ar trebui să ne ia
prea mult ca s-o identificăm pe misterioasa noastră pasionată de cuvinte
încrucişate.
Twiggy îşi linse degetul arătător şi începu să răsfoiască volumul gros,
îmbrăcat în piele, în timp ce Joe se rezemă de o perniţă şi îşi sprijinea picioarele
de-un teanc de cărţi pus de Twiggy între cele două fotolii.
— De ce unul e roşu, iar celălalt albastru?
— Ce? întrebă Twiggy, a cărei privire alunecă asupra unei pagini.
— Fotoliile. Nu prea… se potrivesc, nu crezi?
Joe căscă şi pleoapele începură să i se închidă.
— Patsy şi Roşe, zise Twiggy, fără să-şi ridice ochii. Patsy e înnebunită
după roşu, iar lui Roşe îi place albastru. Sunt foarte încăpăţânate. Ar fi trebuit
să le vezi bătându-se când a trebuit să alegem culoarea uşii de la intrare.
Amândouă şi-au îndreptat în acelaşi timp bagheta spre ea. De aceea e violet…
Bine, femeia aia avea un ochi acoperit?
— Hî?
Twiggy oftă.
 — Joe, sper că n-ai de gând să adormi. Cred că ştii că e important.
Joe clipi de câteva ori şi încercă să pară vioi.
— Nu, nu avea nici un ochi acoperit. În nici un caz.
— Aşa, deci nu a fost… Olive Creeper. Să vedem… pagina cincizeci şi
nouă…
Joe îşi plimbă ochii peste focul din şemineu şi peste harta Insulelor
Britanice. Se încruntă văzând numărul mic de steguleţe înfipte în ea.
— Cum se face că sunt atât de puţine vrăjitoare?
— Nimeni nu ştie. Numărul lor a tot scăzut în… da… în ultimii douăzeci
de ani. E îngrijorător. Ah!. Părea alergică la sfeclă?
— Cum să-mi dau seama de asta?
— Corect! Ei bine, dar ai observat cumva dacă avea vreun dinte?
— Sigur că avea!
— Atunci, asta o scoate din discuţie pe Lottie Grouch. Se pare că i-au
căzut dinţii în 1950. A fost izbită în gură de o rachetă vrăjită de tenis. Oribil.
Hm…
Twiggy mai dădu câteva foi deodată.
— Deci, ce te face atât de specială? întrebă Joe, ridicându-şi picioarele de
pe vraful de cărţi şi luând-o în mână pe cea de deasupra.
Era exemplarul broşat al lui Twiggy din Cartea lui Mabel. Se deschise la o
poţiune pentru vindecarea Bolilor înspăimântătoare.
— Ce vrei să spui?
— Păi, mi se pare că arăţi normal, mărturisi Joe. Cum se întâmplă ca o
persoană să devină vrăjitoare? Cum îţi capeţi puterile magice?
— A, păi, nu ştiu sigur, zise Twiggy. Se întâmplă sau nu, pur şi simplu.
Aşa… Îi creştea cumva anghinare din urechi?
— Atunci, nu e ceva din familie?
Twiggy dădu din cap nervoasă.
— Patsy zice că e ceva întâmplător. Joe, acum concentrează-te! Îi creştea
anghinare…
— Nu.
— Eşti sigur?
— Cred că aş fi observat.
Twiggy îi aruncă o privire.
— Corect, dar ce zici de asta atunci – Harriet Perkins. Are patruzeci şi
şase de ani, culoarea ei preferată e roz… are ca animal de companie un şarpe
care se poate transforma într-o mulţime de instrumente de scris… iar printre
hobby-urile ei se numără colecţionarea de cazane vechi şi rezolvarea
rebusurilor dificile.
— Da. Asta pare să fie, zise Joe îndreptându-şi spatele.
— Bine.
Twiggy zâmbi cu gura până la urechi.
— În sfârşit, ajungem undeva. Acum, spune-mi tot ce s-a întâmplat în
trenul ăla…
CAPITOLUL OPT.
Scena unei crime
 — Încă nu pot să cred că bărbatul cu telefonul mobil era tot o vrăjitoare,
zise Joe, întinzându-şi braţele deasupra capului şi căscând. Pot bărbaţii să fie
vrăjitori?
— O, sigur că da, zise Twiggy. Dar nu multe sabaturi le permit să li se
alăture. Vrăjitoarele femei pot fi foarte înfumurate şi pot avea reguli foarte
rigide, ştii? E destul de nedrept, zău aşa. O să întâlneşti vrăjitori doar în
sabaturile moderne de azi.
— Voi îl aveţi pe Ulfric, nu?.
— Sau cele care sunt cu adevărat disperate, încheie Twiggy. Nu prea
suntem pretenţioşi aici la Urzică-Moartă. O, Joe… dac-am putea avea un al
şaselea membru am putea fi trataţi ca un sabat adevărat. Vezi, de-aia am fost
azvârlite din Stubble End. Cele din Pipistrelle se dădeau în vânt după sat şi
asta a fost. Au spus că sunt mult mai îndreptăţite să stea acolo. Dora Benton
ne-a numit „o adunătură pestriţă de perdanţi”.
— Un picuţ cam dur… adică, să vă facă să vă mutaţi din casa voastră,
observă Joe.
— O, nu. Locuim în aceeaşi casă, zise Twiggy. A trebuit doar s-o mutăm,
asta-i tot. Vraja e destul de complicată. Separă două clădiri şi o strecoară pe-a
noastră între ele.
— Şi vecinii nu observă?
— În general, nu… dacă alegi locul potrivit. Oamenii obişnuiesc să-şi
vadă de drum, cu ochii în pământ, nu-i aşa? Cu toate astea, l-am cam speriat
pe lăptar, dar Winifred a presărat nişte Praf de Zăpăcit pe pragul nostru de la
intrare şi asta a dat rezultate. Bietul lăptar era aşa buimac, încât nu-şi putea
aminti dacă fusese sau nu acolo vreo casă.
— Trebuie să fie nemaipomenit să fii vrăjitoare! zise Joe cu invidie.
Twiggy zâmbi.
— Da, uneori, dar, cum să zic, poţi fi destul de singur…
Uimit de tristeţea din glasul ei, Joe se uită la Twiggy. Stătea tolănită în
fotoliul albastru, cu picioarele atârnând peste braţul acestuia. Avea o privire
pierdută. Tunica sa neagră era plină de petice şi decolorată, ciorapii negri de
lână îi erau găuriţi, iar cizmele – julite şi murdare de noroi.
Joe se gândi la ceilalţi membri ai Sabatului Urzicii-Moarte. Niciunul nu
era de-o vârstă apropiată de-a ei şi, deşi nu se purtau urât cu ea, Urzicile-
moarte o considerau, fără-ndoială, o subalternă: o servitoare care trebuia să
facă ce i se spune. Îşi aminti expresia entuziastă de pe chipul ei, când năvălise
în casa lor cu tricicleta vrăjită. Twiggy nu fusese nici cât negru sub unghie
supărată pe el când se ciocnise de taburetul ei şi-o răsturnase. Se purtase de
parcă sosirea lui fusese cel mai senzaţional lucru care se întâmplase în anul
acela. Poate pentru ea, chiar aşa şi era.
— Pretinzi, aşadar, că bărbatul cu telefon mobil nu e nimeni altul decât
Aubrey White? zise Joe.
— Da, încuviinţă Twiggy, consultând Cine-i vrăjitoare?! Şi reiese că
Aubrey White este chiar conducătorul Sabatului Viperei. E ceva întru totul
neobişnuit ca un bărbat-vrăjitor să ocupe o astfel de funcţie. Trebuie să fie
extrem de deştept.
 Joe se gândi la călătoria cu trenul. Lui i se păruse că omul era genul
prietenos, mai degrabă zăpăcit, şi niţel cam prostănac.
— Nu mi s-a părut aşa inteligent, murmură Joe. Eşti sigură că el a fost?
Twiggy îşi drese glasul.
„Aubrey White”, citise ea, urmărind cu degetul pe pagină, „s-a născut la
Leatherhead. Are tatuată o viperă cu corn pe încheietura mâinii stângi”…
— Mmm… asta se potriveşte, confirmă Joe. Am crezut că e litera „S”, dar
s-ar putea să fi fost, de fapt, un şarpe.
„În ciuda programului încărcat pe care-l are, în calitate de conducător al
Sabatului Viperei, a promovat de curând examenele de chiromanţie, şi studiază
pentru a deveni vrăjitor profesionist la cursurile serale”… bla-bla-bla… ah…
aici am rămas… „Aubrey este înnebunit după dropsuri, prăjituri şi alte
fleacuri”… Vezi, ţi-am spus eu, îi aminti triumfătoare Twiggy.
— Nu pot să neg, admise Joe. Bărbatul din tren avea într-adevăr o pungă
cu bomboane. Dar încă nu sunt pe de-a-ntregul convins.
Twiggy ridică din umeri. Apoi se aplecă şi scoase un dicţionar verde şi
jerpelit din vraful înalt de cărţi de pe covoraşul din faţa şemineului. I-l dădu lui
Joe.
— N-ai vrea să cauţi „chiromanţie”, te rog. Nu ştiu ce-nseamnă.
Twiggy îi spuse cuvântul pe litere.
— Acum tot ce-avem de făcut este să aflăm cine-i femeia fermecătoare.
Îşi trecu degetul peste indexul din Cine-i vrăjitoare?!
— Poate nu face parte dintr-un sabat. Aici nu e nici un coş pentru pisici
sau creion roşu de buze sau… cum ai zis că erau cizmele ei?
— Negre cu vârful ascuţit, zise Joe, cercetând dicţionarul. Ştii, păreau
pline de viclenie.
— Şirete, nu? zise Twiggy.
Lui Joe i se făcu pielea de găină.
— Am… Am văzut-o azi în ceainărie?
— Pe cine? Pe bătrâna Şireată?
— Mda… am încercat să ascult ce vorbea cu cineva. Pe Şireata o enervase
cineva, asta-i sigur. N-am prea înţeles ce spunea, dar mi-a dat fiori. Nu m-aş
mira dac-aş afla că e vrăjitoare.
— O, crede-mă, este vrăjitoare, zise Twiggy convinsă, şi se pare că Şireata
s-a luat la bătaie în tren cu cei doi membri ai Sabatului Viperei. Parcă ai spus
că s-a oprit lumina în vagon, corect?
— Da, încuviinţă Joe, când trenul a oprit în gara Stubble End.
— Unul dintre ei trebuie să fi făcut Vraja de Eclipsare, zise Twiggy,
pentru ca restul pasagerilor să nu poată vedea ce se petrece. Totuşi, a fost cam
riscant. Nu e prea înţelept să practici magia în faţa… cum să-ţi explic eu… a
celor ca tine. Poate stârni vâlvă.
— Apoi am văzut scânteierile acelea de lumină… ca şi cum cineva ar fi
aprins nişte chibrituri…
— Baghetele, zise Twiggy pe un ton atoateştiutor. Probabil că-şi făceau
unii altora vrăji într-o veselie…
— Eu n-am auzit nimic, zise Joe. De fapt, era o linişte de mormânt.
 — O luptă în tăcere, zise Twiggy. Durează ani de zile ca să o stăpâneşti.
Doar cele mai experimentate vrăjitoare o pot face.
— Crezi că şarpele şi pisicile din coş…
— Au participat şi ele la încăierare, după câte se pare. Reaminteşte-mi ce
s-a întâmplat când s-a aprins din nou lumină…
— Ăăă… atunci m-am dat jos din tren, zise Joe. Tot ce-am văzut a fost
silueta Şiretei stând la geam.
— Nici urmă de Harriet sau Aubrey?
— Îî… nu i-am văzut. Nu.
— O, Doamne! zise Twiggy încetişor.
Joe înghiţi în sec. Nu-i venea să întrebe ce s-ar fi putut alege de cei doi.
Era limpede că pierduseră lupta cu Şireata. Încercă să nu se mai gândească la
soarta Viperelor şi-şi vârî nasul în dicţionar unde găsi cuvântul pe care-l căuta.
— Chiromanţia este o modalitate de a prezice viitorul”, citi Joe cu voce
gravă, „prin studierea liniilor din palma unei persoane”…
— O, exclamă Twiggy, ce interesant! Acum uită-te după Beţişoarele Sorţii.
Am vrut ieri să verific ce înseamnă, dar am uitat.
— Beţişoarele Sorţii, repetă Joe, încruntându-se. Am mai auzit undeva de
astea…
— Patsy le-a pomenit în Descântecul de Rupere a Vrăjii, zise Twiggy.
Când a transformat la loc tricicleta în mătură.
— Mda… posibil, zise Joe, fără convingere.
Se uită în dicţionar, dar nu găsi cuvântul pe care-l căuta. Să ştii că nu e
trecut aici.
— Trebuie să fie!
— Ei bine, nu e, zise Joe cu voce obosită.
Îi arată dicţionarul lui Twiggy.
— Vezi, nici pomeneală de Beţişoarele Sorţii.
— Ce ciudat!
Joe oftă.
— Acum putem să ne oprim? Seamănă prea mult cu temele pentru
acasă. Ai ceva de mâncare? Sunt leşinat de foame.
— S-ar putea să mai fi rămas ceva din budincă de Yule, zise Twiggy,
închizând volumul Cine-i vrăjitoare?! şi ridicându-se din fotoliu. Şi ţi-aş mai
putea face un ceai de urzică-moartă…
— Fără ceai, mulţumesc, zise repede Joe.
Scoase limba ca să vadă dacă mai era verde de la duşca pe care-o băuse
noaptea trecută.
— Îţi spun sincer că n-am băut niciodată ceva mai dezgustător.
Joe auzi zgomote din bucătăria, a cărei uşă era ascunsă în spatele unui
fişier. Apoi Twiggy îşi făcu apariţia cu o farfurie mânjită de ceva cafeniu.
— Sunt sigură că pe farfuria asta era o felie mare de budincă de Yule, dar
a dispărut, bombăni Twiggy, îndreptându-se spre Joe. N-au mai rămas decât
firimituri. Ceva nu e în ordine, zise ea sumbru.
— Serios? se miră Joe, care stătea lângă biroul lui Patsy.
 Ţinea în mână săculeţul de catifea cu ochelarii magici, pe care Twiggy îl
rugase să-i pună la loc în sertarul de sus.
— Cred că ar trebui să te uiţi la asta.
Twiggy rămase cu gura căscată.
— Cum naiba s-a întâmplat una ca asta?
Pe biroul lui Patsy era aceeaşi harababură ca de obicei. Tot felul de
borcane şi sticluţe stăteau alături de farfurioare pline de prafuri, şi stative de
eprubete cu lichide tulburi. În faţa acestor recipiente se afla un caiet de notiţe
care zăcea deschis la o anumită pagină. Patsy mâzgălise în partea de sus a foii
„Poţiune de Recreştere”. Biroul era plin de pete şi zgârieturi, dar ceea ce merita,
într-adevăr, atenţie era o picătură de mărimea unei alune, de culoare verde-pal.
Chiar de sub această picătură ieşea o rămurică de copac, cu frunzuliţe ovale şi
lucioase încolţind pe ea.
— Fag, zise Twiggy, cu disperare în glas.
Rupse o frunzuliţă şi o lăsă să cadă pe podea.
— La fel că biroul, desigur.
Twiggy oftă şi-şi duse o mână la frunte.
— Asta înseamnă c-o să avem necazuri.
Joe se uită la caiet.
— Poţiune de Recreştere, murmură el. Încerci să-mi spui că biroul a
început să se transforme la loc în copac?
— Da, zise Twiggy. Chiar aşa. E vorba de noua poţiune a lui Patsy, cea la
care i-am promis c-o s-o ajut. Dar te-am urmărit pe tine prin Canterbury. E cu
adevărat mândră de ea şi nu-i de mirare! Dacă s-ar fi vărsat mai mult decât
picătura de pe birou, am fi avut un copac care ieşea prin acoperiş.
— Oare merge şi cu asta? întrebă Joe, scoţând o bucată mică de metal
din buzunar. Tatăl meu vitreg mi-a arătat ce a găsit cu detectorul său de
metale. A trebuit să mă prefac interesat şi mi-a dat-o mie. Zicea c-ar putea fi o
bucăţică dintr-o monedă veche sau ceva de genul ăsta. Aveam de gând s-o
arunc.
Înainte ca Twiggy să-l poată împiedica, Joe cufundă bucăţica înnegrită de
metal auriu în Poţiunea de Recreştere. O luă apoi în palmă şi privi cum se
măreşte şi se transformă într-un mic pandantiv triunghiular, cu o piatră de
culoare roşu-închis, în mijloc.
— Ua! Gordon o să-nnebunească atunci când o să-i arăt chestia asta!
Trebuie să fie foarte-foarte veche! Cred că e aur adevărat – iar piatră, granat.
Uită-te şi tu, Twiggy! Poţiunea asta e minunată!
— Of, zise Twiggy. Mmm.
Joe era dezamăgit că ea nu se arăta câtuşi de puţin interesată de
pandantivul lui. În schimb, părea s-o fascineze lăstarul. Se holba la el cu o
expresie confuză pe chip. Apoi aruncă o privire la farfuria goală pe care-o ţinea
în mână. Făcu ochii mari şi rămase cu gura căscată.
— Joe, zise Twiggy, apucându-l de braţ.
Apoi se uită îngrijorată înjur.
— Ce e? o întrebă Joe.
— Şşş!
 Twiggy duse un deget la buze.
— S-ar putea să mai fie încă aici, îi şopti ea.
— Cine? întrebă Joe, în timp ce se ferea ca Twiggy să-i acopere gura cu
mâna. Ce vrei să spui?
— Hoţii, şopti fata. Am fost prădaţi.
— Eşti sigură?
Se uită în jur, la haosul din încăpere, încercând să-şi dea seama dacă
cineva scotocise prin lucrurile vrăjitoarelor. Camera părea neschimbată: o
învălmăşeală de cărţi, hârtii, ornamente stranii şi mult prea multă mobilă
pentru un spaţiu atât de modest. Îi era imposibil să spună dacă era ceva
nelalocul lui.
— Absolut! şopti Twiggy îmbufnată. Au furat ultima bucată de budincă
de Yule şi au luat Poţiunea de Recreştere a lui Patsy. Când a plecat la Muntele
Sfintei Agnes, aceasta se afla pe biroul ei într-o sticluţă conică. M-a făcut să-i
promit că n-o să mă ating de ea. Hoţii trebuie s-o fi şterpelit în noaptea asta,
când eu am venit să te aduc aici. Ei trebuie să fi vărsat picătura asta de
poţiune.
Twiggy studie cu nervozitate încăperea.
— Mă întreb pe ce altceva or fi pus mâna. Poate chiar acum ne privesc.
— Asta e! zise Joe în timp ce cobora tropăind scările în spirală. Am
cercetat toată casa şi nu este nimeni aici. Nu aveţi vreo poliţie a vrăjitoarelor
sau pe cineva pe care să putem chema?
— Nu, răspunse Twiggy, strângând bagheta în mână şi ţinând-o în faţă.
Dar cred că ar trebui să-i trimit cât mai repede o frunză lui Winifred şi
celorlalţi.
Deodată îl apucă pe Joe de braţ şi ţipă isteric:
— Oh, dar am rămas fără cerneală vrăjită!
— Nu poţi folosi cerneală obişnuită? îi propuse Joe calm. La urma urmei,
e o urgenţă.
— Ai dreptate. Aşa o să fac. Cerneală obişnuită. Bună idee!
Twiggy se duse la biroul ei şi îl deschise. Ei, şi-acum, oare unde am pus
frunzele alea nescrise…
— E o ruşine ce s-a întâmplat cu sipetul lui Ulfric! zise Joe, ghemuindu-
se în spatele biroului lui Ulfric, şi trecându-şi degetele peste uşa spintecată a
cufărului de lemn. Încuietorile fuseseră sparte şi lucrurile dinăuntru zăceau
aruncate pe podea. Borcane cu pâcle colorate înăuntru alunecaseră în câte un
colţ întunecat sau ajunseseră sub biroul lui Ulfric. Joe începu să le adune şi să
le aşeze cu atenţie la loc în cufăr. Apoi ridică nişte cărţi care fuseseră azvârlite.
Se apropie de un jurnal gros ale cărui foi fragile, îngălbenite, se
desprinseră din cotor. Pe una din pagini era o urmă de pantof, iar Joe o şterse
cu degetul. Dedesubt se puteau citi notiţele zilei de 31 august, scrise cu
nouăsprezece ani în urmă. Cuvintele fuseseră scrise cu o cerneală de culoare
indigo, uşor decolorată.
— Cereale cu lapte la micul dejun”, citi băiatul. „Participat la licitaţia de
la Ilfracombe. Achiziţionat un obiect extrem de rar – aparţinând lui F. F.!
Gogoşele cu unt la ceai. Baie. Culcare.”
 Joe zâmbi. Se pare că Ulfric nu vorbise niciodată prea mult Strecură
pagina între celelalte şi le vârî pe toate între copertele îndoite.
— Am terminat! zise Twiggy, punând deoparte stiloul şi recitind mesajul
scris pe frunză. Îţi mulţumesc că ai mai strâns pe-aici, Joe. Au cam făcut
mizerie hoţii, nu? Ce urât din partea lor să spargă încuietorile de la cufărul lui
Ulfric. O simplă Vrajă de Dezăvorâre ar fi rezolvat problema.
— Hm, făcu Joe şi-i zâmbi lui Twiggy. Tu ai fi ştiut asta, nu-i aşa? Doar
şi tu ai spart cufărul ăsta ca să furi borcanul în care se afla memoria mea.
— Poate, zise Twiggy, răsucindu-şi o şuviţă de păr pe deget dar nu a fost
furt. Nu propriu-zis.
— A-ha! Dar cum se face, atunci? Cum ai reuşit să scoţi exact memoria
de care aveai nevoie?
— E o chestiune de tehnică.
Twiggy îşi scoase capul pe geam şi începu să fluiere.
— Ei? o întrebă Joe când fata îşi retrase capul.
Twiggy îşi încrucişă braţele.
— De ce te interesează aşa de tare? Bine, bine, zise ea când îi zări
privirea rugătoare. Dacă vrei cu adevărat să ştii, este o problemă de
concentrare. Îţi fixezi bine în minte data şi intervalul orar.
— Asta-i tot?
— Da, zise Twiggy iritată. Îmi pare rău că te dezamăgesc, Joe. De fapt, e
foarte dificil. Odată ce-ai început vraja, nu-ţi poţi permite să te laşi distras,
pentru că altfel ai putea şterge toată memoria persoanei respective.
— De-aia nu te-ai putut întrerupe la bibliotecă, observă Joe, chiar dacă
ţi-ai dat seama că Lydia urmărea ce faci.
— Aşa e, zise Twiggy.
Se holbă afară pe geam şi o boare de vânt îi răvăşi uşor părul.
— O, unde eşti, Cuthbert?!
Joe puse jurnalul rupt deasupra unui vraf de cărţi din cufărul de lemn al
lui Ulfric. Apoi închise capacul, aranjă câteva obiecte de pe biroul lui Ulfric şi se
duse la fereastră lângă Twiggy.
— Ai dat de el? întrebă Joe.
— Nu, zise Twiggy, strângând o frunză în mână. Lui Cuthbert nu i-a luat
niciodată atâta timp până acum. Nu înţeleg ce-l reţine.
Îşi lăsă umerii în jos şi oftă.
— O, Joe… măcar dac-aş fi rămas aici! M-aş fi putut ascunde când au
intrat hoţii. Aş fi ştiut cel puţin cine sunt. Cum o să-i explic toate astea lui
Winifred? O să vrea să ştie unde mă aflam când s-a produs spargerea. O să
trebuiască să-i destăinuiesc totul. Ar putea chiar să mă alunge din Sabatul
Urzicii-Moarte…
— Sunt sigur că Winifred nu va face asta, o linişti Joe. E păcat că nu
aveţi un câine de pază. Câinele meu, Hamish, ar fi lătrat la cel mai mic semn al
unui intrus.
— Măcar dacă Roşe ar fi lăsat-o acasă pe Ishtar, mai zise Twiggy.
— Da, încuviinţă Joe, atingându-şi locul în care, cu o zi în urmă, îşi
înfipsese pisica ghearele.
 — O, asta e! Squib. Uitasem de el.
— Cine? întrebă Joe.
— Squib e pisoiul lui Patsy, îi explică Twiggy, recăpătându-şi culoarea
din obraji. Ea îl transformă întruna în altceva… bietul motan! Lipseşte de
câteva săptămâni şi pun pariu că e undeva în camera asta. Trebuie să fi văzut
totul.
— Şi la ce foloseşte asta? o întrebă Joe. Doar dacă nu cumva ştii la
perfecţie limba pisicească!
Un rânjet satisfăcut apăru pe faţa lui Twiggy.
— Să nu-mi spui c-o ştii! zise Joe. Chiar poţi să vorbeşti cu pisicile?
— O, da! recunoscu Twiggy. E uşor. Să-l provoc la discuţie pe Squib nu
va fi o problemă.
Examină cu atenţie încăperea înţesată de lucruri şi zâmbetul îi păli.
— Desigur, mai întâi va trebui să-l găsim.
CAPITOLUL NOUĂ.
Târgul de la Miezul Nopţii.
Pe biroul lui Winifred se aflau două grămezi de agrafe de birou; Joe alese
o agrafă din grămada mai mică şi o ridică.
— Un pic mai sus, te rog, îi zise Twiggy, umezindu-şi buzele şi
pregătindu-se să-şi îndrepte bagheta spre agrafă.
Joe îşi simţea capul greu de somn şi nu reuşea să ţină agrafa dreaptă în
mână.
— Concentrează-te, Joe, îi zise Twiggy. Trebuie s-o ţii nemişcată.
— Gata? o întrebă Joe.
Fără s-aştepte vreun răspuns, Joe aruncă o privire la exemplarul din
Cartea lui Mabel, care era deschis pe biroul din faţa lui.
— În numele Pietrelor Destinului…” recită el cu un aer obosit.
— E-n regulă, îl întrerupse Twiggy. Mulţumesc, de-acum am învăţat-o pe
dinafară.
— Trebuia să mă gândesc la asta, zise Joe morocănos. În definitiv,
aceasta este a o şuta cincizeci şi noua agrafă. Nu poţi să-ţi fluturi pur şi simplu
o dată bagheta pe deasupra tuturor? Ar fi mult mai rapid.
— Ştii că vraja nu merge aşa, Joe. Poţi s-o faci doar cu un obiect o dată.
Acum, ţine dreaptă agrafă…
Îşi drese glasul şi începu:
În numele Pietrelor Destinului şi al Beţişoarelor Sorţii, recapătă-fi fostul
tău sine!
Vârful agrafei scoase un sfârâit şi câteva scântei amărâte pâlpâiră
deasupra ei. Nu se întâmplă nimic.
Joe se holbă la Twiggy şi lasă agrafa în grămada mai mare.
— Surpriză! Surpriză! exclamă el. După cum ţi-am mai spus, nu cred că
Patsy şi-ar fi transformat pisica într-o agrafă de birou. Ce-o să zică Winifred
când o să descopere că i-ai distrus fără rost statueta furnicarului-african?
Twiggy nu-l băga în seamă.
— Următoarea! i-o tăie Twiggy scurt.
— Bine, bine. Oricum, au mai rămas doar câteva.
 Peste vreo două minute, Twiggy încheiase de rostit Descântecul de
Rupere a Vrăjii asupra fiecărei agrafe din sediul Sabatului Urzicii-Moarte, şi
niciuna din ele nu se dovedi a fi o pisică neagră pe nume Squib.
— Şi-acum, ce mai facem? o întreba Joe, acoperindu-şi un căscat uriaş
cu dosul palmei. Ai încercat cu preşul de la intrare, cu trei benzi de
magnetofon, cu toate sticluţele de pe biroul lui Patsy şi cu o sută şaizeci şi şase
de agrafe de birou – asta dacă am numărat eu corect. Te rog, nu-mi spune că o
să începi cu acele de gămălie!
— Atunci, sugerează tu ceva! zise Twiggy, uitându-se disperată prin
cameră. Squib a dispărut acum două săptămâni – căutam deci un obiect care
şi-a făcut de curând apariţia, ceva ce poate fi uşor trecut cu vederea…
— Dar, spune-mi şi mie, cine e Mabel asta? întrebă Joe, în timp ce
răsfoia îmbufnat cartea ei.
— Mabel Crump este cea mai mare vrăjitoare care-a existat vreodată, îi
răspunse Twiggy, în timp ce îndrepta bagheta spre un prespapier dintr-o piatră
cu puteri magice, şi murmură în şoaptă descântecul. Prespapierul rămase
neschimbat şi Twiggy oftă.
— Mabel a trăit în epoca elisabetană. Ştii, era uimitor de sclipitoare. Cele
mai multe dintre descântecele şi poţiunile pe care le folosim noi au fost
inventate de ea cu sute de ani în urmă. Şi Patsy e într-un fel o inventatoare, iar
Mabel este, fără discuţie, eroina ei! Ai grijă, n-o îndoi! zise Twiggy când Joe
întoarse cartea să studieze prezentarea de pe copertă.
— În 1596, la frumoasa vârstă de douăzeci şi doi de ani”, citi Joe, „Mabel
Crump a scris cea mai valoroasă carte din istoria literaturii vrăjitoarelor: O
carte de descântece, poţiuni şi alte chestiuni vrăjitoreşti, care, mai târziu, a
primit un titlu mai simplu, Cartea lui Mabel. De la traducerea ei, în 1848,
Cartea lui Mabel a devenit, în toată lumea, un bestseller.”
Twiggy dădu din cap, cu mândrie.
— Şi n-o să ghiceşti niciodată unde s-a născut!
— Unde? o întrebă Joe.
— La Stubble End.
— O, deci de-asta vrea toată lumea să locuiască acolo! zise Joe. E locul
de naştere al faimoasei Mabel Crump.
— Da, admise Twiggy. Vezi tu, e o mare onoare!
— Stai un pic! zise Joe, recitind informaţiile de pe copertă. Mabel era
englezoaică, nu?
— Mda, zise Twiggy, evaziv, aplecându-se peste umărul lui Joe.
— Atunci de ce-a fost nevoie să fie tradusă cartea?
Joe făcu ochii mari.
— Şi de ce n-a fost tradusă timp de peste două sute cincizeci de ani?! A
fost scrisă în vreun cod sau ceva de genul ăsta?
— Nu, zise Twiggy, ridicând vază cu buruieni veştejite de pe biroul lui
Winifred.
— Păi, atunci de ce?
— Chiar vrei să ştii?
— Da.
 — Bine… Mabel avea un scris îngrozitor. Nimeni nu putea înţelege un
cuvânt! Şi-atunci, cam acum două sute de ani, un specialist în lingvistică s-a
ocupat de carte şi a reuşit să-i dea de cap. A fost o muncă de-o viaţă, ţine
minte!
— Aşa deci, zise Joe dezamăgit.
— Aici! zise Twiggy. Ţine asta.
Luă în mână o plantă ofilită, cu frunze în formă de inimă.
— Nu e prea drăguţă, nu? observă Joe, ridicând-o. Nu ştiu de ce s-a mai
obosit Winifred s-o pună şi pe asta în vază. Eu aş fi azvârlit-o direct în grămada
de gunoi din grădină.
— E o urzică-moartă, zise ofuscată Twiggy. Winifred ţine întotdeauna una
pe biroul ei. În definitiv, este emblema noastră. Ştiu că nu e prea inspirată…
Rosti Descântecul de Rupere a Vrăjii şi îşi flutură bagheta.
Pe măsură ce scânteile verzi atingeau frunzele veştejite se auzi un sunet
şuierător şi o pereche de firişoare mici şi negre începură să-şi facă apariţia din
frunze, îngroşându-se şi ramificându-se, până când Joe se pomeni ţinând în
mână o urzică-moartă acoperită cu blană neagră. Planta continuă să crească şi
să se zvârcolească. Apoi apărură două protuberanţe micuţe, triunghiulare.
Creatura îmblănită se făcea din ce în ce mai grea, aşa că Joe se văzu silit să-şi
coboare braţele şi s-o sprijine în poală. Nişte gheare ascuţite îi pătrunseră în
palmă, făcându-l să ţipe. Apoi, doi ochi verzi scăpărară şi se holbară la el.
— Squib! strigă emoţionată Twiggy.
Motanul îşi ciuli urechile şi, când fata îi atinse blana zburlită, o scuipă.
— Uită-te la tine. Ai labele ude! Oare cât ai stat în vaza aia? O, dragule,
zise Twiggy în timp ce Squib o zgâria pe mână.
— Nu prea e în formă, nu?
— Poţi să-l acuzi? zise Joe, scărpinând uşor motanul sub bărbie.
Squib dădu din coadă şi se cuibări mai bine în poala lui Joe. Închise
ochii şi începu să toarcă.
— Ei bine, se pare că te place.
— Probabil din cauză că nu sunt vrăjitoare, zise Joe, mulţumit în sinea
lui. De ce nu-i dai lui Squib o farfurioară cu lapte sau ceva de mâncare? Apoi
poţi să te-apuci să-l întrebi ce vrei…
— O, da… ăăă, bine.
Twiggy dispăru în spatele dulapului şi reapăru peste câteva clipe cu o
farfurioară roşie ciobită. Câţiva stropi de lapte se prelinseră pe podea, în timp
ce aşeza farfurioara sub biroul lui Winifred. Squib se ridică în picioare în poala
lui Joe şi se întinse. Apoi adulmecă aerul, sări uşor pe podea şi începu să lingă
laptele cu limbuţa sa roz.
— Mai e o miii… că problemă, zise Twiggy, agitându-se.
— Ce vrei să spui? o întreba Joe.
— Hm… nu pot să-l întreb nimic pe Squib acum, pentru că am rămas
fără Lingo Liquorice. Vezi tu, fără el nu sunt în stare să înţeleg ce spune.
— Pân-acum n-ai pomenit nimic, cum c-ai avea nevoie de tâmpenia asta
de lingo cum-i-o-mai-zice…
 — Am putea ieşi să facem rost, adăugă repede Twiggy… Târgul de la
Miezul Nopţii e chiar după colţ. Nu ne va lua mult.
— Dar e trecut de miezul nopţii, zise Joe privindu-şi ceasul.
— Nu contează. Târgul ţine până-n zori.
Twiggy îşi îmbrăcă paltonul negru şi jerpelit.
— Hai, Joe!
— Nu crezi că ar trebui să rămână cineva aici cu Squib? o întrebă el.
Biata pisică e încă şocată… şi dacă se întorc hoţii?
— Squib o să se ascundă dacă aude zgomote ciudate! Sau… aş putea să
încerc să-l transform într-un…
Pisica mârâi când Twiggy ridică bagheta.
— Nu cred c-ar fi o idee prea bună, zise Joe, înşfăcându-i bagheta. În
regulă, ai câştigat O să vin cu tine. Totuşi, ai face bine să închizi fereastra,
înainte să plecăm.
— Mă-ntreb ce i s-o fi întâmplat lui Cuthbert, zise Twiggy cu tristeţe-n
glas, sfărâmând frunză pe care scrisese mesajul, şi aruncând-o la coş.
Ninsoarea aproape încetase. Din când în când, câte un fulg de nea rătăcit
trecea pe lângă nasul lui Joe şi se făcea nevăzut în zăpada care se aşternuse
deja pe caldarâm. Stratul alb şi pufos nu îngheţase încă, aşa că adidaşii
băiatului scârţâiau înăbuşit când păşea.
Luna albise tot ce nu fusese acoperit de zăpadă şi, când Joe aruncă o
privire spre Twiggy, văzu că faţa ei căpătase o nuanţă uşor argintie. Porţile
neluminate erau învăluite de umbre întunecate. Singurele pete de culoare
veneau de la felinarele ce aruncau o lumină înşelătoare pe strada acoperită de
nea.
Joe mergea alături de Twiggy cu mâinile vârâte în buzunare. Un pachet
gol de chipsuri foşni preţ de o clipă, apoi rămase nemişcat. O pisică traversă în
goana strada şi dispăru pe o alee întunecată. În rest, totul părea încremenit.
— Parcă ai spus că nu e departe, zise Joe cu voce scăzută.
Nu era nevoie să vorbească în şoaptă, dar nu voia să risipească liniştea
de dinainte de revărsatul zorilor.
— Vezi micul pasaj boltit de acolo? întrebă Twiggy. Târgul de la Miezul
Nopţii se ţine chiar acolo.
Când ajunseră în dreptul pasajului, Joe se sprijini de pietrele netede şi
reci şi privi cu atenţie într-o micuţă curte interioară, încadrată din două părţi
de un zid înalt şi în spate de un gard viu. Din câte putea băiatul să vadă,
curtea era complet goală.
— Cred că am venit prea târziu, spuse el. Toată lumea s-a dus acasă.
Twiggy clătină din cap şi-i zâmbi.
— Ascultă, zise ea.
Joe era frânt de oboseală, dar se hotărî să-i facă pe plac, măcar câteva
minute. Îşi dădu jos gluga de la geacă, închise ochii şi aşteptă.
La început, tot ce auzi era un clinchet foarte slab, ca acela făcut de nişte
clopoţei aflaţi în bătaia vântului, undeva departe. Apoi, urmă un murmur
confuz care deveni din ce în ce mai puternic, până când Joe reuşi să
desluşească glasuri distincte. Atunci deschise ochii.
 Curtea nu mai era goală. Siluete înceţoşate fuzionau şi se separau. Dar
pe măsură ce le privea, imaginile deveneau tot mai clare. Până când Joe se trezi
holbându-se la o piaţă în plină forfotă. Copertine de pânză vărgată, crestate pe
margini, se încovoiau sub greutatea zăpezii proaspăt căzute. Dedesubtul lor,
tarabe încărcate cu borcane şi sticluţe, colivii şi coşuri, oale şi cazane. Lămpile
se balansau şi lumânările pâlpâiau. Oamenii mişunau în faţa ochilor lui Joe.
Twiggy rânji şi-l înghionti pe Joe.
— S-au dus acasă, ha? zise ea.
Joe ar fi vrut să se oprească la fiecare stand, dar Twiggy îl trăgea întruna
de mânecă până când se pierdură în mulţime. Spre deosebire de cumpărătorii
obişnuiţi, Joe observă că cei de aici erau îmbrăcaţi aproape în întregime în
negru. Singurele pete de culoare.
Joe poposi lângă un stal de care erau atârnate ghirlande de vâsc şi
ienupăr. Fire de boboci de trandafiri fuseseră înfăşurate în jurul picioarelor
mesei şi din copertina de pânză atârnau cristale de quartz ca să semene cu
ţurţurii de gheaţa. Joe ridică o punguţă de condimente cu un miros apetisant.
— Ce-mi dai pe ea? îl întrebă bărbatul care stătea în spatele mesei.
— A… nu doresc… vreau să spun, nu am bani la mine, zise Joe, punând
punguţa la loc pe masă.
Bărbatul, care purta un tricorn pe cap, îi făcu lui Joe cu ochiul, înşfăcă
nişte portocale din galantar şi începu să jongleze cu ele.
— Hei, auzi Joe o voce şoptindu-i la ureche. Credeam că eşti în spatele
meu. Îţi aminteşti, sper, că trebuie să găsim Lingo Liquorice. Acum, vino!
Twiggy îl smuci atât de tare, încât Joe aproape că se împiedică în
propriile-i picioare.
Trecură pe lângă o vrăjitoare bătrână, care-i zâmbi lui Joe, arătându-şi
singurul dinte. Turnă cu polonicul un lichid fierbinte în nişte căni cu capac.
— Sirop de hibiscus? zise ea către Joe.
Îşi cufundă polonicul în alt cazan.
— Sau poate preferi lapte fiert cu scorţişoară? Ce zici, băiete?
— Îmi pare rău, spuse Joe, ridicând din umeri.
În aer pluteau arome ce-ţi lăsau gura apă şi lui Joe începea să i se facă
foame. Spera ca Lingo Liquorice – când aveau s-o găsească – să fie extrem de
gustoasă.
— Ai vrea să guşti un pic de mied7 de dovleac? îl îmbie, plină de
speranţă, bătrâna vrăjitoare.
— N-avem timp, interveni iute Twiggy, smucindu-l pe Joe.
— Uită-te numa' la astea! zise Joe cu gura căscată, când trecură pe lângă
o tarabă plină de cuşti din lemn. În fiecare cuşcă, pe o pernă de pluş, stătea o
pisică neagră, lucioasă. Nici chiar Twiggy nu se putu abţine să nu pocnească
din degete printre gratii şi să nu le mângâie blana.
— N-aveţi voie să atingeţi marfa! se răsti din spatele mesei o vrăjitoare
înaltă, cu mutra acră.
Twiggy îşi retrase repede degetele.
— Javră bătrână, mormăi ea cu mojicie. O, Joe, vino s-o vezi pe asta!
 Într-o cuşcă din lemn de trandafir lăcuit, dormind pe o pernă de catifea
violet, se află cea mai frumoasă pisică pe care Joe o văzuse vreodată. Blana sa
era neagră şi lucioasă, cu excepţia câtorva fire argintii din vârful urechilor şi al
cozii. Deranjată de şuşoteala lui Joe şi Twiggy, pisica deschise ochii.
— Uau! şopti Joe.
Se aşteptase ca motanul să aibă ochii verzi, că ai lui Squib şi Ishtar, dar
pisica aceasta se zgâia dispreţuitoare la el cu două boabe de aur pătat.
— Este un Motan-Cu-ochi-de-chihlimbar-şi-vârful-de-ar-gint, zise Twiggy
cu veneraţie-n glas. Crema-cremelor între pisicile vrăjitoarelor! Sunt incredibil
de scumpe. O, Joe… nu e splendid?
Motanul căscă de parcă l-ar fi plictisit laudele care i se aduceau. Apoi,
ochii săi aurii se îngustară ca nişte fante şi se puse din nou pe dormit.
— Nu înţeleg de ce e aşa de aglomerat, zise Twiggy, strecurându-se
printr-un mic grup de oameni, strânşi în jurul unei mese din colţ. Toată lumea
ar trebui să fie la ceremoniile de Yule. Se strecură pe lângă o femeie cu o plantă
cu frunze ţepoase, şi se ridică pe vârfuri.
— Joe, unde eşti?
— Chiar în spatele tău… au! se văită Joe, când o frunză îl înţepă în cap.
Îşi netezi părul şi se duse lângă Twiggy care se afla în faţa unei mese
pline cu borcane înalte de sticlă.
— Liniştiţi-vă, acolo! Nu e nevoie să vă împingeţi, cucoană, se răsti un
bărbat voinic, cu ochi strălucitori, purtând un şorţ în dungi.
Îşi flutură lopăţica şi, apoi, lovi uşor cu ea în masă.
— Potoliţi-vă, vă rog, doamnelor şi domnilor. O să fiţi toţi serviţi. Cine
urmează?
Vreo nouăsprezece persoane strigară în acelaşi timp.
— Cred că tu urmai, domniţă, nu-i aşa? spuse bărbatul, ridicând o
sprânceană spre Twiggy. Ce-ţi pot oferi?
— Vă rog, aş vrea nişte Lingo Liquorice.
— A! făcu bărbatul. Acum spune-mi, vrei din cea pentru lilieci, şobolani
şi pisici negre sau din cea pentru câini, broaşte şi arici? Deocamdată nu am
decât aceste două sortimente.
— Pentru lilieci, şobolani şi pisici negre… dacă sunteţi amabil, ceru
Twiggy politicoasă.
Bărbatul puse mâna pe câteva borcane şi le răsuci spre el, ca să le vadă
etichetele.
— Ăsta e, zise el, deşurubând capacul unui borcan şi zâmbind.
— Puah, ce scârbos arată, şopti Joe, în timp ce-l urmărea pe bărbat
scoţând cu lopăţica sa câteva fâşii lungi şi gelatinoase de culoare neagră, şi
punându-le într-o pungă de hârtie.
— Ajung astea, domniţă? întreba bărbatul, răsucind cu îndemânare
capetele pungii.
Twiggy dădu din cap şi întinse mâna.
— Aşadar, ce-mi dai la schimb?
Twiggy se scotoci în buzunarul paltonului şi scoase o cutie turtită de
carton.
 — Ceai de urzică-moartă, zise ea neliniştită. L-am făcut chiar eu.
— Păi… ăăă… asta-i super, tânără domniţă.
Bărbatul luă pliculeţele de ceai şi îi dădu punga cu Lingo Liquorice.
— Mi-a făcut plăcere să fac negoţ cu dumneata. Cine urmează?
— Ce mod hazliu de-a plăti, zise Joe, după ce ieşiră cu greu din mulţime.
Voi, vrăjitoarele, n-aţi auzit de bani?
— A, nu ne batem noi capul cu asta, zise Twiggy. Să faci troc e o
modalitate mult mai cinstită de a plăti, nu crezi?
Joe cugetă puţin asupra acestui lucru.
— Păi… cred că substanţa aia ca un aluat mucegăit şi ceaiul puturos de
urzică-moartă îţi întorc la fel de mult stomacul pe dos.
— Eu am făcut pliculeţele acelea de ceai, zise indignată Twiggy.
— Glumeam doar, spuse Joe şi începu să râdă. Dar trebuie să recunoşti
că…
— Nu râde de mine, Joe.
— Nu râd!
O ciupi uşor de braţ.
— Uite, nu vrei să mai dăm o raită pe la câteva standuri şi după aceea
să…
— Trebuie să ne întoarcem imediat, zise Twiggy încruntându-se. Mai
trebuie să iau nişte cerneală magică şi apoi plecăm.
— O, nu fi aşa ţâfnoasă.
— Poftim?
Twiggy îşi strânse buzele.
— Tu eşti cel care n-a vrut să vină.
Îl împunse cu degetul în stomac.
— Acum o jumătate de oră erai îngrijorat din pricina lui Squib şi acum…
ei bine, nici că ţi-ar putea păsa mai puţin de el.
— Nu-i adevărat!
— Nu ştiu de ce m-am obosit să-ţi dau prostia aia de memorie înapoi,
urlă Twiggy, cu lacrimi în ochi. Am crezut c-ai putea să fii prietenul meu, dar
tot ce faci e… să-mi insulţi pliculeţele de ceai!
— Twiggy! o strigă Joe, când ea o luă la fugă.
Urmări cum părul ei ciufulit se pierde într-o mare de pelerine negre şi
pălării ţuguiate. Dar, după câteva secunde, n-o mai zări.
CAPITOLUL ZECE.
Squib vorbeşte.
Joe se aplecă şi scormoni într-o cutie de carton udă, plină de cărţi
mucegăite. Bombănind, scoase un exemplar din Reţete de melci pentru
vrăjitoare celibatare şi îl trânti la loc.
Femeia din spatele tejghelei îşi drese glasul şi-şi încrucişă mâinile peste
piept. Joe continuă să bombăne, iritat de faptul că Twiggy se supărase pentru o
nimica toată. Dar, în acelaşi timp, se simţea şi un pic vinovat. Redându-i
memoria, ea riscase să-şi atragă furia Sabatului Urzicii-Moarte. Mai mult decât
atât, ratase, fără să crâcnească, ceremonia de ardere a buşteanului de pe
Muntele Sfintei Agnes, care era, probabil, cel mai important moment din an.
 Joe începea să regrete că se luase de pliculeţele ei de ceai. Poate papilele
gustative ale vrăjitoarelor erau diferite de ale oamenilor obişnuiţi. Ceaiul de
urzică-moartă avea gust de zeamă de varză pentru el, dar poate că pentru
tagma lor era ca şi cum ar fi băut ciocolată cu lapte.
— Scuză-mă, zise vrăjitoarea din spatele tejghelei, studiindu-l
suspicioasă pe Joe. Nu cred că vei găsi vreun pliculeţ de ceai acolo.
— Poftim?
— Asta căutai, nu?
Joe îşi dădu seama că trebuie să fi gândit cu voce tare.
— A… a! Vedeţi, e… e vorba de… de mătuşa mea. Ea colecţionează…
pliculeţe de ceai, asta e. Mă întrebam dacă nu cumva aveţi vreo carte despre…
arome.
Vrăjitoarea nu-l crezu, în mod sigur, pentru ca nici măcar nu se obosi să-
i răspundă. Ridică din sprânceană şi începu să dea semne de nervozitate.
— Uh, uh! făcu ea.
Joe îi zâmbi încurcat şi se prefăcu extrem de interesat de un exemplar
din Cartea lui Mabel, pe care-l găsise pe fundul cutiei. Era o copie foarte veche
cu pagini groase şi îngălbenite. Pe coperta întâi, sub numele autoarei, se putea
citi: „Tradusă din ilizibil de către Fleur Fortescue”. Începu s-o răsfoiască,
conştient că vrăjitoarea îl urmărea cu atenţie. Când ajunse la pagina cinci sute
doisprezece, se opri.
— Scuzaţi-mă, zise el, ridicând cartea. Se pare că cineva a smuls o
pagină de aici.
Îşi trecu degetele de-a lungul părţii din mijloc a cărţii şi simţi resturile
zdrenţuite ale paginii rupte.
Pagina cinci sute treisprezece…
— Lipseşte, completă vrăjitoarea. Ştiu.
— Aha, eu… eu mă gândeam doar…
— De fapt, zise ea cu răceala, toată lumea ştie… toată lumea cu excepţia
ta.
— Cum adică… toată lumea ştie? zise Joe, întrebându-se dacă nu cumva
vrăjitoarea era puţin nebună. Cum… cum se poate?
— E ceva ce ţine de legendă de-acum, explică vrăjitoarea, închizând
exasperată ochii. În cartea originală, pe care a scris-o Mabel Crunch în 1596,
pagina cinci sute treisprezece a fost îndepărtată.
Când Joe încercă să zică ceva, vrăjitoarea îşi ridică o mână să-l oprească.
— Nu se ştie motivul, continuă ea, dar, în cercurile învăţate, se
presupune că pagina conţinea o vrajă puternică şi distructivă. În ultimul
moment, Mabel şi-a dat seama de răul pe care l-ar fi putut provoca şi, prin
urmare, a scos-o.
— Aşadar, din fiecare exemplar al Cărţii lui Mabel lipseşte aceeaşi pagină,
nu-i aşa?
— Asta aşa e, confirmă vrăjitoarea uitându-se sfidătoare la Joe. Cum de
nu ţi-a spus nimeni până acum? Din ce sabat faci parte?
— A… ăăă… ăăă. Joe ridică de jos o cutie jerpelită, conţinând un joc
numit Pietrele Sorţii. O duse la ureche şi o zornăi.
 — Ei bine?
— A… păi… păi… îngăimă Joe. Urzică-moartă, zise el muşcându-şi buza
de jos.
— Aha, zise vrăjitoarea cu răceală, asta explică totul.
— Salut, zâmbăreţule!
Un bărbat îşi ridică pălăria şi îi făcu semn lui Joe. Băiatul îl privi absent,
înainte de a-şi târşâi picioarele spre standul lui.
— Ţi-e frig, nu? întrebă bărbatul. A… eşti ruşinos?
Joe ridică nepăsător din umeri şi îşi cufundă şi mai adânc mâinile-n
buzunare.
— Te-ar interesa ceva marfă de calitate? îl ademeni omul, ţinând în
dreptul jachetei sale în carouri un fular muştar.
Îşi trecu uşor mâna peste fular.
— Drăguţ şi călduros. Păr autentic de cămilă peruviană. Vrei să-l încerci?
— Nu, mulţumesc, zise Joe întristat.
— O, zise bărbatul, făcându-i cu ochiul. Ţi s-au înecat corăbiile?
— Ce?
— Făceam şi eu o glumă, tinere.
— A, da, zise Joe. Mda. Foarte nostimă.
Bărbatul îi aruncă o privire ciudată.
— Care-i problema? Ţi s-a rupt coada la matură sau ce? Ai nevoie de ceva
să te înveseleşti, chiar că ai. Ce zici de asta? Luă o carte şi începu s-o
frunzărească. Ghinioane magice şi gafe vrăjitoreşti. O să te prăpădeşti de râs.
Ascult-o pe asta… „O vrăjitoare care făcea plajă în Morecambe a trebuit să
schimbe memoria unui număr de o sută optsprezece persoane, pentru că s-a
dat din greşeală cu cremă de levitaţie.” Ha! Ce zici, nu e ilar?
— Mda, zise Joe evaziv.
Bărbatul îşi scoase pălăria, îşi aranjă părul, apoi şi-o puse la loc.
— Ei, drăcie! Da' ştiu că te amuzi, zău aşa. Ai o faţă… Cum te cheamă,
tinere?
— Joe.
— Ei bine, Joe. Ce-ai păţit? Nimic nu poate fi aşa rău, nu?
— M-am certat cu cineva, mormăi Joe, şi-acum n-o găsesc.
— O!
Bărbatul fluieră printre dinţi.
— Ţi-ai supărat prietena, nu-i aşa?
— Nu e prietena mea, se răţoi Joe, dar cred că a fost vina mea. Am spus
ceva nu prea drăguţ despre pliculeţele ei de ceai.
— Pare serios, zise bărbatul, mişcându-şi nervos buzele. Să-ţi spun ceva,
tinere: de ce nu…
— Ce-i asta? întrebă Joe.
Auzise un scâncet slab şi subţirel. Se aplecă peste tejghea.
— Cred că vine din spatele dumitale.
— Hî?
Bărbatul se dădu la o parte, lăsând să se vadă o cuşcă de lemn aşezată
pe un taburet.
 Înăuntru, încolăcită pe o pătura peticită dormea o pisicuţă neagră cu
smocuri argintii pe vârful urechilor şi al cozii. Deschise încet ochii. Erau de
culoare mierii.
— Stai un pic, asta nu-i o Pisică-cu-ochi-de-chihlimbar-şi-vârful-cozii-
argintiu? întrebă Joe. Dac-aş…
— Ar fi un cadou minunat, nu-i aşa? zise bărbatul, deschizând cuşca.
Vrei s-o ţii un pic? Pisicuţa mieună slab, când bărbatul o ridică de la locul ei.
— Nu-mi permit… începu Joe.
Apoi simţi ceva în fundul buzunarului şi zâmbi când degetele sale se
încleştară în jurul pandantivului cu granat.
— Ţi-ai cumpărat un fular nou? întrebă Twiggy pufnind.
— Ce?
Joe îşi lăsă bărbia în jos şi văzu un colţ al păturicii peticite ieşind
deasupra fermoarului de la geacă.
— Aă… mda, zise el, ţinându-şi mâinile în dreptul stomacului.
Twiggy continua să mărşăluiască, cu nasul în vânt, pe trotuarul acoperit
de nea. Joe de-abia se ţinea după ea.
— Păi, de fapt, nu, zise el, oprindu-se sub conul de lumină al unui
felinar.
Zăpada scânteia sub picioarele sale.
— De fapt… e un cadou pentru tine… ca să-ţi spun că-mi…
— Joe!
Twiggy îşi duse mâinile la gură şi roşi.
— Nu era nevoie ca tu să… Şi nu trebuia ca eu să fac atâta caz pentru
câteva pliculeţe de ceai.
— Păi, zise Joe ridicând din umeri, te-am necăjit şi-mi pare rău.
Îşi desfăcu fermoarul de la geacă. Câteva petice de lână se dădură la o
parte şi dintre ele apăru un căpşor negru şi îmblănit.
— Ooo! şopti Twiggy. O pisicuţă!
— Nu orice pisicuţă, rosti Joe cu mândrie. Asta-i una cu-ochi-de-
chihlimbar-şi-vârful-aigintiu.
Pisicuţa se zvârcolea în timp ce Joe o scotea cu grijă din pătura ei.
— Bineînţeles, ar fi putut să fie doar un mormoloc cu blană, zise Joe
rânjind.
Apoi rămase cu gura căscată.
— Nu pot să cred! Escrocul ăla nenorocit. M-a tras pe sfoară.
Twiggy luă pisicuţa de la Joe, iar el îşi studie mânecile de la geacă.
— Uită-te aici! zise el, frecând cu degetul o dungă argintie. E pudră
colorată.
Joe se uită lung la pisicuţa care torcea în braţele lui Twiggy. Mai avea o
urmă de argintiu pe vârful unei urechi, dar cealaltă era complet neagră, iar
ochii deveniseră din chihlimbarii verzi-deschişi.
— Bine, zise Joe ferm. O s-o duc înapoi în piaţă şi…
Se opri brusc când o văzu pe Twiggy cufundându-şi faţa în blăniţa pisicii.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Mulţumesc, Joe, îi zise Twiggy. E minunată!
 — Ce nume să-i pun? Twiggy mişcă o pană pe podea şi pisicuţa puse
laba pe ea.
— Ce zici de… Înşelătoarea, propuse Joe, în timp ce îngenunchea în faţa
şemineului.
Mai puse un butuc pe foc.
— Sau Sac-fără-fund. Cred că ar fi un nume foarte potrivit, judecând
după felul în care a înfulecat scrumbiile alea…
Butucul se clătină şi o ploaie de scântei portocalii se înălţă pe coş. Joe se
scufundă în fotoliul roşu şi îşi întinse mâna să-l mângâie pe Squib, adormit pe
o pernă.
— Ce facem, încercăm odată Lingo Liquorice sau nu? De-abia îmi mai ţin
ochii deschişi şi trebuie să plec şi acasă.
Joe se uită la ceas.
— Doamne, e aproape patru şi un sfert!
— În regulă, zise Twiggy scoţând un oftat şi gâdilă pisicuţa în vârful
capului.
— Cred că m-am hotărât ce nume să-i pun. E ceva ce ai pomenit şi tu
mai devreme…
— Sper că nu Sac-fără-fund!
Twiggy se uită urât la el.
— Bineînţeles că nu. O să-i spun Mormoloc sau, mai bine, Mormoloaca.
— Nu poţi boteza o pisică Mormoloaca!
— De ce nu?
— Păi, pe de o parte, nu sună prea sofisticat şi, mai mult, ea n-o să se
transforme într-o broască atunci când va creşte, nu?
— Nu-mi pasă, zise cu încăpăţânare Twiggy. Cred că i se potriveşte. Nu te
superi, nu-i aşa, Joe? A fost cu adevărat frumos din partea ta să renunţi la
pandantivul cu granat.
Joe dădu din cap şi zâmbi. Desfăcu palma şi-o întinse spre Twiggy.
— Lingo-Liquorice, te rog!
Twiggy pipăi uşor buzunarul paltonului său aruncat pe un taburet.
Scoase punga mototolită de hârtie şi îi dădu lui Joe o feliuţă moale şi neagră de
Lingo-Liquorice. Joe ciuguli, prudent, dintr-un capăt.
— Nu-i rău, zise el, îndesându-şi în gură toată bucata.
— Nu trebuia s-o mănânci pe toată, spuse Twiggy, rupând o bucăţica
infimă de lemn-dulce pe care o mestecă delicat Tocmai ai înfulecat o porţie cu
efect de câteva ore.
Butucul din cămin trosnea pe măsură ce era cuprins de flăcări. Squib se
trezi şi se întinse, înfigându-şi ghearele în pantalonii lui Joe.
— Au! ţipă Joe.
— Scuzele mele, zise Squib cu o voce mârâită.
Joe tresări, îşi bagă un deget în ureche şi începu să se scarpine.
— Twiggy, zău că vorbeşte. L-ai auzit? Squib, dă-i drumul. Mai spune
ceva!
— Începi să mă enervezi, zise pisica.
 — Ascultă, Squib… dragule, scumpule Squib! zise Twiggy ghemuindu-se
lângă fotoliul roşu şi amestecând cu linguriţa într-o cană cu ceai de urzică-
moartă. Avem nevoie de ajutorul tău.
Motanul căscă nepoliticos.
— Ceva mai devreme, în seara asta, hoţii ne-au spart casa. Au furat o
felie de budincă de Yule şi Poţiunea de Recreştere a lui Patsy…
— Ha! Ha! zise Squib cu amărăciune.
— Ai văzut ceva? îl întrebă şi Joe.
Îl scărpină cu blândeţe după ureche şi mustăţile motanului începură să
fremete.
— Mmm… mmm, toarse Squib. A fost doar o persoană. Femeie.
Şleampătă. Fără băţ subţire.
— Cred că se referă la „baghetă”, şopti Twiggy, lovind uşor linguriţa de
marginea cănii.
— Cotrobăia după ceva… Motanul închise ochii şi toarse şi mai tare.
Beţişoarele. Beţişoarele. Beţişoarele Sorţii.
— Asta am auzit acolo! strigă Joe, răsturnând, de emoţie, ceaşca de ceai
din mâna lui Twiggy. La ceainărie. Femeia aia…
— Care, bătrâna Şireată? întrebă Twiggy.
— Da, sunt sigur că am auzit-o spunând Beţişoarele Sorţii.
Squib, care se oprise din tors, când ceaşca de ceai căzuse pe covorul din
faţa căminului, îi sări în poală lui Joe, înfigându-şi gheruţele în picioarele lui.
Coada i se înfoie ca o perie de spălat sticle, şi ochii i se bulbucară mai să-i iasă
din orbite.
— Care-i problema, Squib? întreba Twiggy.
— Să mă ascund! Trebuie să mă ascund! urlă motanul, ţâşnind din poală
lui Joe şi strecurându-se sub biroul masiv de stejar al lui Roşe.
— Ridică-mă, scânci şi Mormoloaca, frecându-se de gleznele lui Twiggy.
Câteva clipe mai târziu, uşa de la intrarea în Sabatul Urzicii-Moarte se
trânti de perete, gata să sară din balamale. În uşă apărură patru vrăjitoare.
CAPITOLUL UNSPREZECE.
Şturm şi Drang8
— A, b… bbbună! zise Twiggy cu voce tremurătoare. Înghiţi în sec şi
încercă s-o pitească pe Mormoloacă în buzunarul jachetei sale de lână.
— V… vvv-aţi întors devreme.
Joe se făcu mic în fotoliu şi încercă să treacă neobservat. Spera că
vrăjitoarele nu pot vedea prin mobile.
— Mie-mi spui! mârâi Patsy.
Joe o auzi scuturându-şi picioarele pe preşul de la uşa. Apoi strănută,
mai să-i spargă timpanele.
— De ce nu poţi să-ţi pui niciodată mâna la gură? se plânse Roşe, în
maniera sa obişnuită. Tocmai m-ai împroşcat cu stropi lipicioşi de salivă pe
tot…
— VOI DOUĂ, N-AŢI VREA SĂ-I PUNEŢI CAPĂT!
De data aceasta, Winifred, atât de calmă de obicei, era pe punctul de-a
face o criză de nervi.
 — Aţi petrecut bine la arderea buşteanului de Yule? întrebă sfioasă
Twiggy.
— Ce buştean de Yule? zise Patsy. Joe auzi o bufnitură pe podea, ca şi
cum vrăjitoarea şi-ar fi aruncat mătura.
— Oare câte ore am hălăduit, ca nişte prostănaci, pe dealul ăla
nenorocit? întrebă Roşe.
— Aproape la fel de mult cât a trebuit să te auzim pe tine plângându-te
de asta, mormăi Patsy, şi Joe auzi o mişcare scurtă, urmată de două plesnituri
care răsunară la fel de limpede ca nişte lovituri de bici.
Roşe îşi suflă nasul, în timp ce Winifred se văită că i-a amorţit mâna.
— Cred, spuse vocea unduitoare a lui Ulfric, că durata exactă a fost de
patru ore şi douăzeci şi trei de minute.
— Probabil că focul s-a amânat, Twigs, zise Winifred epuizată, numai că
nimeni nu s-a deranjat să ne anunţe. Fii drăguţă şi fă o oală de ceai de urzică-
moartă. A fost o noapte foarte lungă.
Twiggy rămase nemişcată.
— Şi foarte rece pe deasupra, completă Patsy. Mi-e atât de frig, că mi s-a
făcut piele de găină peste pielea mea de găină. Nu-mi doresc decât să moţăi un
pic în faţa focului, în fotoliul meu confortabil…
Orice urmă de culoare de pe faţa lui Twiggy dispăru, iar lui Joe începu
să-i bubuie inima-n piept. O auzi pe Patsy târşâindu-şi picioarele spre fotoliu.
„Iar a venit vremea pentru borcan…” îşi spuse Joe cu tristeţe. Muşchii i
se încordară. Twiggy rămase cu gura căscată. O scândură din podea trosni.
Şi Patsy se opri.
— Să nu-mi spui! o auzi Joe mirându-se. Din biroul meu creşte cumva
un copac?
— Care nătărău a lăsat farfurioara asta de lapte… începu Ulfric.
— Ăla care sta ascuns în colţ nu-i Squib? zise Roşe.
— Hei! zise Winifred cu vocea tremurându-i de furie. Ce s-a întâmplat cu
porcul meu?
N-a fost nevoie ca Joe să le vadă pe vrăjitoare ca să ştie că toate se uitau
la Twiggy aşteptând răspunsuri. O zări târându-şi picioarele şi dându-şi după
urechi o şuviţă rebelă de păr. Apoi puse o mână pe buzunarul în care era
pisicuţa şi cu cealaltă se sprijini de fotoliu.
— A! zise Twiggy, legănându-se de pe un picior pe altul. Pot să vă explic…
— În vremurile de demult l-ar fi transformat fără să şovăie într-o broască
râioasă…
— Da. Mulţumesc, Roşe, pufni Winifred în timp ce făcea ture prin
încăpere cu braţele încrucişate la piept. Dar noi nu o să-l transformăm pe
băiatul acesta într-un amfibian plin de negi. Nu suntem în Evul Mediu.
— Asta merită, zise Roşe, învârtindu-se ameninţător în jurul lui Joe.
Belea afurisită… îşi bagă întruna nasul în treburile noastre.
Joe se dădu înapoi împleticindu-se, până se lipi de harta Insulelor
Britanice şi simţi înţepătura unui ac de gămălie în ceafă.
— N-a fost vina lui… începu Twiggy.
— Eu mi-aş ţine gura, dac-aş fi în locul tău.
 Ochii lui Roşe scăpărau în spatele ochelarilor cu rame în formă de
fluture, când se întoarse spre Twiggy.
— Oricum, ai dat deja de necaz.
— Patsy, zise Winifred cu o voce în care i se citea îngrijorarea, tu ce crezi
că ar trebui să facem cu Joe?
— Nu-mi pasă, zise ea prost dispusă.
Stătea pleoştită pe un taburet de lângă biroul său şi se holba la stropul
verde-pal, care mai rămăsese din Poţiunea ei de Recreştere. Din când în când,
îşi suflă tare nasul şi bodogănea de una singură cuvinte grosolane la adresa
hoţilor.
— Să aduc două borcane, Winifred?
Ulfric traversă încăperea clătinându-se, îmbrăcat într-un smoching
cafeniu şi cu papion la gât. Într-o mână ţinea o pereche de ochelari cu braţele
lungi. Părul său alb vâlvoi îl făcea să arate de parcă un norişor i-ar fi plutit
deasupra capului.
— Mulţumesc, Ulfric, zise Winifred. Cred că n-avem de ales.
Joe începu să se târască de-a lungul peretelui, dincolo de calendarul cu
ciuperca otrăvitoare. Fără să-şi dezlipească ochii de la uşă, trecu pe lângă
Squib şi se furişă până-n dreptul cuierului, în care se aflau câteva pălării negre
cu borul larg. Din vârfurile lor ţuguiate se prelingeau picături de apă de la fulgii
topiţi. Joe stătea nemişcat şi aştepta, din ce în ce mai ud.
— Vă rog, nu, hohoti Twiggy, prinzând-o pe Winifred de braţ. Nu, după
tot ce v-am spus. Se întâmplă ceva groaznic şi trebuie să aflăm despre ce e
vorba. Joe e martor…
— Nu fi ridicolă! zise Roşe. A văzut doar nişte vrăjitoare ciondănindu-se
în tren. Da, a fost o neglijenţă din partea lor. Dar eu n-aş numi asta ceva
groaznic.
— Dar ce ziceţi de şarpele pe care Harriet Perkins l-a desenat pe valiza lui
Joe? întrebă disperată Twiggy. Era un mesaj…
— Era doar un grafitti, zise Roşe. Femeia se plictisea şi s-a distrat
mâzgălind un pic. Toate am făcut asta.
Winifred ridică dezaprobator din sprânceană.
— Şi spargerea? zise Twiggy înroşindu-se de mânie.
— Am avut ghinion, găsi Roşe explicaţia şi ridică nepăsătoare din umeri.
— Dar Joe e prietenul meu! urlă Twiggy. Mi-a cumpărat o pisicuţă!
— Da, zise Winifred, încercând să-şi desprindă braţul din strânsoarea ca
de cleşte a lui Twiggy. Recunosc, a fost un gest foarte generos, dar…
— Nu! ţipă Ulfric. Dezastru! Uitaţi ce-au făcut ticăloşii ăia de hoţomani
cu sipetul meu!
Era momentul pe care-l aşteptase Joe. Vrăjitoarele fuseseră distrase preţ
de câteva secunde. Winifred, Roşe şi Ulfric se întorseseră cu spatele la el, iar
Patsy era prea supărată din cauza Poţiunii, ca să observe mâna lui Joe
îndreptându-se spre mânerul de la uşă. Băiatul deschise uşa hotărât şi o
zbughi afară. Până că urletele furioase să ajungă la urechile lui, Joe trecuse
deja de şase stâlpi de iluminat şi aproape ajunsese la colţul aleii Weaver.
 Dar nu se îndreptă direct spre casă. Ştia că o mătură putea să-l prindă
din urmă în doar câteva minute, aşa că, la capătul străzii, în loc s-o ia la
stânga, coti la dreapta şi încercă să evite lumina. Din când în când încetinea
pasul şi se uita-n sus, dar nu văzu nici măcar o mătură urmărindu-l. Alergă
câţiva kilometri, în ritm constant, la fel cum făcea la cursele de cros pe teren
accidentat de la şcoală. Nu mai fugise niciodată noaptea, prin zăpadă, dar ideea
că se descurcă de unul singur îl făcea să se simtă neaşteptat de bine. Era un
frig cumplit, dar aerul rece părea să-i risipească oboseala şi, când fu silit să se
oprească, o făcu fără tragere de inimă. Auzise nişte voci.
Se uită neliniştit în jur. Acolo nu erau stâlpi de felinar. Unica sursă de
lumină era lună, care se iţise vremelnic din spatele unor nori groşi. Nu avea
nici asfalt sub picioare. Joe îşi dădu seama că, în disperarea sa de a scăpa de
vrăjitoare, alergase, probabil, spre periferia oraşului.
Se afla pe o alee îngustă, mărginită de copaci care trosneau sinistru în
liniştea nopţii.
Joe auzi din nou vocile. Se apropiau, dar el nu observa nici o mişcare pe
aleea întunecată. Ecoul vocilor fără trup începu să reverbereze în urechile lui,
şi inima îi bubuia de frică. Apoi, un râcâit, care părea să vină dintr-un şanţ din
apropiere, îi lasă impresia că posesorii vocilor ar putea fi undeva sub pământ.
Joe se ghemui în apropierea şanţului şi ascultă.
— O seară pierdută, nu crezi, Şturm? se auzi o voce aspră masculină.
— Într-adevăr, îi răspunse o voce feminină. Stăpâna noastră nu va fi
deloc mulţumită. Pe zi ce trece are tot mai puţină răbdare.
— Trebuie s-o găsim cu orice preţ, zise posacă prima voce.
— Da, Drâng.
Joe auzi un suspin.
— E intrigant, nu-i aşa?
— Că o simplă bucată de hârtie poate fi aşa preţioasă?
— Da, zise Şturm.
Râcâitul se opri.
— Am fost în satul care trebuie, nu, Drâng, şi-n casă care trebuie?
— Bineînţeles, draga mea! Nu te mai frământa atâta.
— E aşa de uşor să-ţi scape o foaie de hârtie, continuă îngrijorată Şturm.
Nu crezi că s-ar putea să n-o fi văzut?.
— Imposibil! spuse Drâng. Am scotocit toată clădirea. O grămadă de
excremente de liliac, dar nici urmă de preţiosul ei document.
Râcâitul se auzi din nou.
— Ce-o fi făcut-o să-şi închipuie că ar fi aici? întrebă cu blândeţe Şturm.
— O bănuială, nimic altceva, zise Drâng. Stăpâna noastră suspectează
fiecare sabat din zonă. E convinsă că prizonierii au reuşit cumva să strecoare
cuiva bucata de hârtie – cel mai probabil unei vrăjitoare din partea locului –
înainte ca ea să fi început încăierarea din tren.
Şturm chicoti.
— Îmi plac luptele aprige. Am cam scos fulgii din ei, nu-i aşa, Drâng?
Joe auzi un râs înfundat, apoi vocile continuară în şoaptă.
 — Crezi c-o să fim pedepsiţi că nu ne-am dus la îndeplinire misiunea?
întrebă Şturm.
— Fără îndoială, draga mea. Pregăteşte-te de încă o vrajă în… Coş.
— O, zise Şturm cu tristeţe în voce. Cutiuţa aia îngustă şi nesuferită! Cât
o urăsc! Mi se turtesc groaznic mustăţile în ea.
— Curaj, draga mea…
Joe surprinse o mişcare cu coada ochiului şi văzu două siluete
furişându-se afară din şanţ.
„Sunt pisicile din coşul de răchită!” se gândi Joe în timp ce urmărea două
cozi lungi târându-se prin zăpadă. „Noroc c-am mâncat toată bucata de Lingo
Liquorice. Să vezi când o auzi Twiggy de-asta!”
Luna ţâşni dintr-un nor şi lumină pentru o clipă aleea. Suficient cât Joe
să zărească două cozi golaşe şi spinările cenuşii ale unor şobolani stând pe
picioarele din spate şi amuşinând aerul. Şobolanii o luară prin zăpadă spre un
sâmbure de lumină ce licărea printre copaci.
CAPITOLUL DOISPREZECE.
Două Ţipete de Bufniţă.
Joe deschise ochii. N-a fost nevoie să aprindă veioza de pe noptieră,
pentru că lumina zilei se strecurase deja în fiecare colţişor al camerei prin
draperiile înflorate. Se ridică în capul oaselor şi constată cu uimire că plapuma
era întinsă, fără urmă de boţitură.
„Nu-i de mirare că am dormit neîntors”, îşi spuse Joe, simţind o durere
surdă în picioare. Îşi aminti peripeţiile de noaptea trecută. Fusese tentat să-i
urmărească pe şobolani prin pădurice, dar îşi dăduse seama că trebuie să-şi
conserve toată energia pentru lungul drum către casă. Când ajunse în colţul
aleii Cloister, Joe era pe punctul de a leşina. Era aproape sigur că Winifred îl
aştepta înarmată cu un Fundibule şi cu borcane de stocat memoria aşa că se
strecurase tiptil pe poarta din faţă şi apoi în curtea din spate, fără să dea peste
nimeni. Cheia de rezervă era la locul obişnuit: sub un ghiveci de lângă şopron.
Când se băgase în pat, se iviseră deja zorile şi Joe adormise legănat de ciripitul
melodios al unei mierle.
Pe noptieră se afla o cană cu ciocolată caldă. Privi cu atenţie stratul de
caimac care se formase la suprafaţă şi se gândi că trebuie să se fi aflat de ceva
vreme acolo. Apoi se uită la ceas.
— Ce? ţipă el dând plapuma la o parte.
Era aproape ora prânzului.
Joe coborî treptele tropăind, cu tricoul îmbrăcat pe dos. Alunecă pe
gresia din hol şi se lovi la cap de uşa de la bucătărie. Un miros delicios venea
dinspre aragaz. Joe fu surprins s-o vadă pe mama sa amestecând în oală. Era
încruntată şi părea în transă.
— Mami!
— Bună, Joe, zise ea veselă şi faţa i se lumină.
Făcu ochii mari şi lăsă lingura în oală.
— Ce s-a întâmplat?
— Nimic, zise Joe, holbându-se la mamă-sa. Numai că nu te-am mai
văzut niciodată până acum… cu şorţ.
 — A! Nu?
Merle răsuflă uşurată şi îşi şterse mâinile de şorţul în dungi al lui
Gordon. Bretelele prea lungi lăsau să i se vadă primii patru nasturi ai cămăşii
de blugi. Luă din nou lingura.
— E supă de morcovi cu coriandru. E mâncarea ta preferată, nu?
— Da, zise Joe, uimit. De ce nu m-ai trezit? Şi unde-i Gordon?
— A plecat cu Esme la supermarket. Ştii ce mult îi place să bifeze
lucrurile de pe lista de cumpărături. E aşa nostimă!
Merle îi zâmbi.
— Dormeai aşa liniştit, că n-am avut inima să te trezesc. Dar cred că eşti
mort de foame. Prânzul e gata imediat…
De-afară se auzi o portieră trântită. Un minut mai târziu, o cheie se
răsucea în uşa de la intrare şi Joe auzi sporovăiala piţigăiată a lui Esme.
— Ai nevoie de ajutor? îl întrebă Joe pe Gordon, când acesta apăru cu o
cutie mare de carton şi trei sacoşe burduşite.
Esme avea în braţe o plantă frumoasă cu frunze roşii.
— E poinsettia, zise ea încântată.
— Mulţumesc, Joe, spuse Gordon. Mai sunt câteva sacoşe în maşină. Dar
pune ceva pe tine. E înfiorător de frig.
— Mi-a văzut cineva puloverul cu fermoar? întrebă Joe. Nu-l găsesc
nicăieri.
Esme îl fixă pe Joe cu ochii ei mari, cenuşii, îşi muşcă buzele şi clătină
din cap.
— Lasă vasele, zise Gordon, bătându-l uşor pe umăr pe Joe. De ce nu te
duci să te uiţi puţin la televizor?
— Dar televizorul e stricat… nu mai ştii?
Mama lui Joe îl plesni pe Gordon peste braţ cu mănuşa de cauciuc.
— Mă mir că ai uitat.
Gordon râse.
— Da… da. Ce prost sunt! Trebuie să-l reparăm. Păi, atunci ai putea juca
o partidă de cărţi cu Esme. Dacă vrei, bineînţeles.
Când dădu să iasă din bucătărie, mami şi Gordon începură să
şuşotească. Băiatul se opri în pragul uşii şi întrebă:
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, zise Gordon, scărpinându-şi nasul.
— Nimic, zise şi mama sa, cufundându-şi mâinile în ligheanul de spălat
vase.
— Mami, în după-amiaza asta nu trebuia să ajuţi la organizarea tombolei
de Crăciun?
— Poftim? zise Merle, încercând să pară indiferentă. A… Nu, nu… Nu
cred c-o să merg. Brenda se poate descurca şi singură.
— Bine, zise Joe. E-n regulă, atunci.
Se îndreptă agale spre camera de zi. Ultima carte împrumutată de Esme
de la bibliotecă, Tara-cea-cu-nasul-de-caramea zăcea abandonată pe o carpetă
de lângă bradul de Crăciun. Sora lui nu se vedea pe nicăieri.
 „Ce ciudat”, îşi zise Joe, ridicând cartea, şi netezindu-i paginile. „Esme
nu obişnuieşte să fie aşa neglijentă cu cărţile de la bibliotecă. Mă-ntreb unde s-
o fi dus.”
— Esme! o strigă el, cu mâinile pâlnie la gură.
Nici un răspuns.
Joe se îndreptă spre bibliotecă de unde scoase Atlasul străzilor din
Canterbury. Găsi pagina în care era prezentat centrul oraşului şi încercă să-şi
dea seama pe unde umblase noaptea trecută. Îşi plimba degetul de-a lungul
unei străduţe numite aleea Swingletree, când auzi soneria.
— Joe, te caută cineva, îl strigă Gordon.
— Mama ta e genul de persoană care-şi cam face griji, nu-i aşa? zise
Twiggy, frământând un bulgăre de zăpadă.
— De obicei, nu, dar azi se poartă puţin cam ciudat.
Joe îşi scoase căciuliţa cu urechi şi cu un ciucure mare în vârful capului,
pe care mama sa insistase să şi-o pună. O îndesă în buzunar.
— Dacă tatăl tău…
— Tatăl vitreg, accentuă Joe, dându-se pe gheaţă.
— Da, dacă el n-ar fi insistat, ea nu ţi-ar fi dat voie să ieşi din casă.
— Oricum, nici eu nu cred că e o idee prea bună, zise Joe, uitându-se
plin de suspiciune de-a lungul aleii Cloister. N-ai de gând să mă atragi într-o
cursă, nu?
Twiggy azvârli bulgărele, care ateriză cu zgomot într-o cutie poştală,
lăsând o urmă albă.
— Ţi-am spus deja, Winifred s-a răzgândit. A hotărât să-ţi lase memoria
în pace.
Joe respiră zgomotos.
— Nu cred o iotă, zise el.
— Ba da, insistă ea, pe cuvânt, Joe. I-o fi plăcând lui Winifred s-o cam
facă pe şefa, dar e o persoană rezonabilă.
— Sper că n-o să fiu transformat într-o broască râioasă.
— Nu fi prostuţ! Winifred m-a trimis să-ţi cer iertare din partea tuturor
vrăjitoarelor din Sabatul Urzicii-Moarte.
— Uau! Joe era de-a dreptul impresionat. Se holbă neîncrezător la
Twiggy. Cum ai reuşit să le faci să-şi schimbe părerea?
— Păi, zise Twiggy, mi-am dat toată silinţa, dar cred că ceea ce le-a
convins până la urmă a fost certificatul.
— Care certificat?
— A sosit, printr-un spirit al vântului, chiar după ce-ai plecat tu. Era de
la Centru, îi explică Twiggy.
— Centrală e cumva la Londra? întreba Joe, gândindu-se la casa cu
terasă din Tooting, în care locuia cu tatăl său şi cu Hamish.
Părea puţin probabil să se întoarcă acolo înainte de Crăciun. Joe oftă din
greu.
— La Londra? se mira Twiggy. Nu. Ce te-a făcut să crezi asta? Centrala
noastră îşi are sediul în Fingringhoe.
Joe o privi nedumerit şi Twiggy îşi dădu ochii peste cap.
 — E în Essex, îl lămuri ea. Oricum, împreună cu certificatul ne-au trimis
şi o frunză, adresată lui Winifired.
Twiggy băgă mâna în buzunarul de la palton şi scoase o frunză ruginie de
arţar. Începu să citească: „Dragă Domnişoară Whiribat, Am fost informaţi de
domnişoara Veronica Snipe, redactor-şef la Cine-i vrăjitoare?! că aţi recrutat cel
de-al şaselea membru al Sabatului Urzicii-Moarte. Prin urmare, vă trimitem
Certificatul Cazanul Auriu, prin care vă recunoaştem oficial statutul de sabat.
Felicitări.
Încântată, a dumneavoastră.
Freda Snaggleteeth.
P. S. A fost remarcat faptul că cel mai nou membru a demonstrat o lipsă
însemnată de cunoştinţe despre Cartea lui Mabel. Vă rog, îndreptaţi această
situaţie imediat.”
— Măi să fie! zise Joe, amintindu-şi de vrăjitoarea înţepată din spatele
standului de cărţi din Târgul de la Miezul Nopţii. Veronica Snipe trebuie să fie
femeia care mi-a spus de pagina lipsă din Cartea lui Mabel. Chiar m-a crezut
când i-am spus că…
— Hm? făcu Twiggy.
— Eu… ăăă… i-am spus că fac parte din Sabatul Urzicii-Moarte.
Twiggy surâse cu un aer superior.
— Nu-i nimic. Winifred şi ceilalţi sunt foarte emoţionaţi datorită
certificatului… chiar dacă nu e întru totul meritat. Apropo, Veronica Snipe ţi-a
trimis un formular de completat. Au nevoie de câteva date biografice pentru
Cine-i vrăjitoare?!
— Dar ce-o să se întâmple când vor afla că nu ştiu să fac nici măcar o
vrajă. N-o să intraţi în bucluc?
— O… într-unul foarte mare, zise Twiggy, dar dacă recunoaştem că nu
eşti vrăjitoare, tot o să dăm de belea. Să sperăm că nimeni nu va afla, ce zici?
Şi-acum în ce direcţie o apucăm?
Se opri pe o alee îngustă, lângă zidul alb al unei case în stil Tudor. Joe îşi
desfăcu fermoarul de la geacă şi scoase Atlasul străzilor din Canterbury. Începu
să-l răsfoiască.
— N-o să-ţi vină să crezi ce mi s-a întâmplat azi-noapte… zise el.
— Eu a trebuit să lustruiesc unsprezece perechi de ghete, să frec
podelele, să pregătesc micul dejun şi să strâng o parte din ingredientele pentru
o nouă porţie de Poţiune de Recreştere, rosti Twiggy pe nerăsuflate, şi nu mi s-a
permis să fac nici o vrajă. Or fi mulţumiţi din pricina certificatului, dar pe mine
sunt încă supăraţi. Ulfric e atât de supărat din cauză că i-a fost spart cufărul!
Pretinde că hoţii i-au furat o carte. Dar – şi mai grav – a observat că ceaţa
violet, din borcanul ăla pe care l-am „împrumutat” eu, a dispărut cu totul. E
absolut distrus! Spune că-i aparţinuse unui faimos om de ştiinţă. N-am
îndrăznit să-i spun că am folosit-o pe bibliotecara aia pirpirie. Winifred zice că
dacă se mai întâmplă o dată să n-o ascult, o să-mi ia pisicuţa. Patsy clocoteşte
de furie din cauza poţiunii care i-a fost furată şi… n-o să-ţi vină niciodată să
crezi că… Squib a dispărut din nou.
 Twiggy îşi puse mâinile în şolduri şi, pe faţa plină de pistrui, i se putea
citi amărăciunea.
— A, scuză-mă, mai zise ea, observând că Joe rămăsese cu gura căscată.
Voiai să-mi spui ceva?
— Da, voiam, spuse el.
Respiră adânc şi de-abia îşi stăpâni emoţia din glas.
— Când am scăpat de-acasă de la tine, m-am hotărât să… fac un mic
ocol şi, pe drum, am surprins fără să vreau o conversaţie. Era despre Şireata…
— Nu mai spune! zise Twiggy, făcând loc unui bărbat care venea pe alee
cu un collie după el. Joe îl aşteptă să treacă înainte de a continua.
— Îţi aminteşti că ţi-am spus că, atunci când am văzut-o în tren pe
Şireata, avea un coş de răchită pentru pisici? Am presupus că erau pisici
înăuntru, dar…
Joe începu să vorbească în şoaptă.
— De fapt, erau şobolani…
— Aaa! se miră Twiggy.
— Pe care-i cheamă Şturm şi Drâng. Cum mâncasem Lingo Liquorice, am
putut înţelege tot ce vorbeau. Puneau ceva necurat la cale. Ziceau că
răscoliseră casa cuiva la ordinele Şiretei…
— Nu cumva pe-a noastră? întrebă nerăbdătoare Twiggy. Nu Sabatul
Urzicii-Moarte?
— Nu, zise Joe. Nu, nu cred. Squib n-a pomenit nimic de vreo pereche de
şobolani, nu-i aşa? Hoţul nostru a acţionat de unul singur. Oricum, şobolanii
ăştia căutau o bucată de hârtie…
— O bucată de hârtie?
— Da, o repezi Joe.
Ar fi vrut ca Twiggy să-l lase să termine.
— O bucată de hârtie foarte preţioasă pe care se pare că Şireata vrea cu
disperare să pună mâna. Şturm şi Drâng socoteau că se află la vreo vrăjitoare
şi că cei doi prizonieri i-o dăduseră ei în tren…
— Aubrey White şi Harriet Peikins, şopti Twiggy, apropiindu-se de Joe.
Viperele! Şireata trebuie să-i fi capturat. Asta înseamnă că sunt încă în viaţă!
Nu ţi-am spus până acum, pentru că n-am vrut să te sperii, dar m-am gândit
că Şireata s-ar putea să-i fi căsăpit. Tu ce crezi că e bucată aia de hârtie? Vreo
scrisoare?
Twiggy îl apucă pe Joe de braţ şi făcu ochii mari cât cepele.
— La naiba, Joe, dar dacă Viperele nu i-au dat-o unei vrăjitoare. Dacă ţi-
au dat-o… ţie!
— Dar e logic! zise bosumflată Twiggy încercând să se ţină după Joe. Ar fi
putut să-ţi strecoare fără să observi o bucată de hârtie în valiză. N-ai zis tu că ţi
s-a deschis în timpul călătoriei?
— Da, admise Joe, văzându-şi de drum, cu nasul în Atlasul străzilor din
Canterbury. S-a deschis, dar… ia stai un pic. Cred c-ar fi trebui s-o luăm la
stânga la intersecţia de care-am trecut.
— Eşti sigur că ştii unde mergem? întrebă Twiggy, când Joe se întoarse
brusc şi o luă înapoi.
 — Bineînţeles, o repezi Joe. Numai că totul arăta altfel în întuneric.
— Nu-mi mai simt degetele de la picioare, se plânse Twiggy, făcându-şi
drum prin zăpadă. Dacă am fi aşteptat până la noapte, am fi putut zbura până
aici cu mătura.
— O, încetează cu bombăneala!
— Tu să încetezi s-o mai faci pe şefu'.
Twiggy dădu la o parte zăpada de pe un indicator rutier. Aleea
Swingletree ziceai că o căutăm?
— Da.
— Păi, într-acolo, zise ea, arătând în spate şi căzând pe neaşteptate într-
un şanţ.
Lui Joe îi trebuiră câteva minute s-o scoată afară din şanţul plin de
zăpadă, şi asta pentru că nu se puteau opri din râs. Când reuşiră să iasă din
nou pe marginea drumului, blugii lui Joe erau uzi leoarcă, degetele îl usturau
şi în păr îi atârnau bobiţe de gheaţă. În timp ce mergeau unul lângă altul de-a
lungul aleii Swingletree, Twiggy reveni la teoria ei despre valiză.
— Dar atunci când…
— N-am văzut nici o bucată de hârtie când am despachetat, susţinu Joe.
— Eşti convins? Ar fi putut s-o împăturească astfel încât să fie foarte
mică.
— Sunt sigur, zise Joe, holbându-se la crengile încâlcite de deasupra
capului său. În regulă, stai un pic. Cred că aici i-am auzit pe şobolani. Îmi
amintesc de acest copac, îi arătă cu degetul trunchiul unui stejar uscat,
sufocat de viţe răsucite de iederă. O ramură putrezită căzuse la pământ. Stătea
rezemată de trunchi ca un baston de care se sprijină un om ce şchiopătează.
Aici! zise Joe, îngenunchind lângă un petic răscolit de zăpadă. Aici m-am
ghemuit aseară… şi i-am văzut ieşind din şanţ puţin mai încolo.
În timp ce Joe şi Twiggy mergeau pe marginea plină de zăpadă a
drumului, un Mini Morris trecu pe lângă ei, împroşcându-i cu zloată.
Twiggy cerceta prin zăpadă, iar Joe scormonea şanţul cu un băţ.
— Am găsit ceva! zise el, când dădu cu băţul de ceva tare.
Dând la o parte zăpada cu mâinile, Twiggy curăţă zona. Treptat dezgropă
capătul unei ţevi de scurgere.
— Probabil că trece pe sub câmp, zise Joe, privind peste un gard viu. Mă
întreb de unde veneau şobolanii.
— Cel mai apropiat sat este Stubble End, spuse Twiggy.
Joe închise ochii, încercând să recreeze întunericul de noaptea trecută.
— Ce faci? întrebă Twiggy.
— Vreau să-mi aduc aminte de unde venea lumina.
Joe se învârti cu ochii închişi.
— Şobolanii au ieşit din şanţ şi au fugit printre copaci în direcţia unei
lumini. Cred c-ar trebui să aflăm ce era.
— Ar fi putut fi o lanternă? sugeră Twiggy.
Joe clătină din cap.
— Lumina nu s-a mişcat.
 Deschise ochii şi arătă în direcţia unui pâlc de copaci desfrunziţi şi rugi
contorsionaţi de mure.
— Acolo, în păduricea aia, zise el.
Zăpada îi ajungea lui Joe până la genunchi şi, din când în când, trebuia
să înlăture mărăcinii în care nimerea. Twiggy ţipa de câte ori i se agăţa părul în
vreo creangă joasă. Înaintau greu. Lui Joe îi era imposibil să spună dacă se
îndreptau în direcţia cea bună şi începuse să se întrebe dacă, la urma urmelor,
fusese o idee bună să intre în pădure.
— Noaptea trecută, şobolanii au dat târcoale pe la Sabatul Pipistrelle,
zise Twiggy, evitând în ultimul moment un tufiş. Nu crezi?
— Mda, zise Joe, venind în urma ei. Ce coincidenţă! Două sabaturi, la
câţiva kilometri unul de altul, tâlhărite în aceeaşi noapte!
— Crezi că femeia care a intrat la noi căuta aceeaşi bucată de hârtie?
întrebă Twiggy.
— Nu ştiu, zise Joe, împiedicându-se de rădăcina unui copac. S-ar putea,
dacă scrisoarea asta, sau ce-o fi hârtia după care umblă şobolanii, are vreo
legătură cu Beţişoarele Sorţii.
— Şireata a jefuit Sabatul Urzicii-Moarte, zise hotărâtă Twiggy. Sunt
sigură de asta.
— Asta-i şi bănuiala mea, admise Joe. Dar de ce nu şi-o fi luat bagheta
cu ea? Mai ţii minte? Squib a observat că hoaţa nu avea aşa ceva. Şi de ce-ar fi
furat…?
— O bucată de plăcintă de Yule, preciză Twiggy, Poţiunea de Re-creştere
a lui Patsy şi una din cărţile vechi de matematică ale lui Ulfric, despre grafice
sau cam aşa…
— Straniu, zise Joe. Păi, trebuie să fi avut un motiv ca să le ia.
Joe zări printre copaci un petic slab de lumină portocalie şi se repezi într-
acolo. Terenul accidentat îl făcea să se poticnească, crenguţele uscate îi
trosneau sub picioare şi din când în când se izbea de trunchiurile copacilor,
înainta până ajunse la un zid dărăpănat de cărămidă, pe deasupra căruia văzu
acoperişul şi etajul unei căsuţe.
În zid erau o mulţime de locuri în care mortarul începuse să se sfărâme
şi Joe îşi fixă cu uşurinţă adidaşii în găurile acelea reuşind să se caţăre. Sări
într-o grădiniţă cu răzoare pentru flori şi o mulţime de ghivece mari de lut. Era
şi un mic heleşteu pe suprafaţa căruia pluteau bucăţi de gheaţă.
— Două Ţipete de Bufniţă, îi şopti Joe lui Twiggy, când aceasta ateriză
lângă el.
Îi arătă cu degetul numele căsuţei, care fusese bătut în cuie pe o bucată
de lemn în formă de bufniţă prinsă de portal.
— Ce nume sinistru…
— Şi uite! exclamă Twiggy, împungându-l cu cotul. Uite ce atârnă
deasupra… o lampă!
— Lumina! zise nerăbdător Joe. Cea pe care am văzut-o noaptea trecută.
În mod sigur spre ea se îndreptau şobolanii.
Zidurile căsuţei Două Ţipete de Bufniţă erau invadate de iederă care
înconjurase fiecare fereastră de la parter cu un chenar neregulat de frunze
întunecate. Joe traversă gradina până ajunse la cel mai apropiat geam. Şterse
sticla aburită cu mâneca şi privi înăuntru. La început, de-abia putu distinge
ceva, dar pe măsură ce ochii i se acomodau cu întunericul, zări un teanc de
caiete pe un birou, un balansoar şi ceva ce semăna cu un acvariu gol.
— Nimic neobişnuit, mormăi Joe.
— Cred că acum ar trebui să plecăm, zise neliniştită Twiggy. Încălcăm o
proprietate şi, oricum, casă mă băga-n sperieţi.
Joe se agăţă de pervaz, în timp ce căuta din priviri ceva pe jumătate
ascuns în spatele balansoarului.
— E coşul de pisici! zise el. Şireata trebuie să locuiască aici!
— Să mergem, Joe.
— Bine, zise Joe oftând. Dar ce-ar fi să ne întoarcem aici la noapte şi…
Twiggy scheună slab şi Joe se întoarse. În spatele lui, cu o mână ţinând-o
pe Twiggy de gură, stătea o vrăjitoare. În cealaltă mână avea o baghetă.
— Cred că planurile voastre tocmai s-au schimbat, zise vrăjitoarea cu o
voce de gheaţă.
Îl înghionti pe băiat cu vârful baghetei sale şi buzele i se schimonosiră
într-un rânjet plin de cruzime.
CAPITOLUL TREISPREZECE.
O adunare de lilieci.
Mini Morris-ul negru se hurducă prin ţinutul acela rural ca un
skateboard.
Derapa când dădea colţurile, urca mugind dealurile şi părea să ia din
plin toate gropile întâlnite în drum. Joe şi Twiggy îşi petrecură cea mai mare
parte a călătoriei cu mâinile la ochi, aruncaţi dintr-o parte în alta pe bancheta
din spate.
— Cine-i maniaca asta? zise Joe, clănţănind din dinţi.
În timp ce îi îmboldea de la spate printre copaci, până la aleea
Swingletree, vrăjitoarea nu le răspunsese la niciuna din întrebări. Maşinuţa ei
era parcată într-o manieră de-a dreptul riscantă: cu partea din faţă suspendată
deasupra unui şanţ.
— Nu… nu… nu… nu-s sigură, zise Twiggy, în timp ce Mini Morris-ul mai
lua câteva gropi. Cred că o cunosc de undeva…
Joe îşi răsfiră degetele şi studie pe furiş faţa vrăjitoarei în oglinda
retrovizoare a maşinii. Era cam de aceeaşi vârstă cu Winifred, bănui Joe. Avea
câteva riduri pe la colţurile ochilor, obraji palizi şi scofâlciţi. Doi ochii negri te
săgetau de sub bretonul de culoarea castanei coapte. Vrăjitoarea se uită în
oglindă şi îl surprinse pe Joe studiind-o. Îi aruncă o privire mânioasă şi răsuci
de volan. Se auzit un scârţâit de roţi şi Joe simţi cum, la o curbă strânsă,
centura îl trage înapoi. Băiatul avu senzaţia că supa de morcovi cu coriandru,
care-i sălta în stomac, va ieşi la iveală într-un timp foarte scurt.
Twiggy îşi luă mâinile de la ochi şi se uită la Joe.
— Te-ai făcut verde la faţă, observă ea.
Băiatul preferă să nu-i răspundă, pentru că asta ar fi însemnat să-şi
deschidă gura. Mini Morris-ul coborî ca o rachetă un deal abrupt, aproape
zburând, înainte de a ocoli un heleşteu şi a se năpusti pe un podeţ îngust. Apoi
vrăjitoarea apăsă cât putu de tare frâna şi maşina se opri uruind lângă un
hambar vechi şi dărăpănat.
Joe şi Twiggy respirară uşuraţi.
Vrăjitoarea se întoarse şi se uită urât la ei. Din două mişcări de baghetă
şi câteva murmure indescifrabile le desfăcu centurile de siguranţă.
— Tu şi tu, le zise ea, vârându-şi un deget osos în faţa lor. Veniţi după
mine… şi fără şmecherii!
— Ce facem acum? întrebă Joe în şoaptă, în timp ce vrăjitoarea ieşea din
maşină şi strigă pe cineva.
— Mi-am lăsat bagheta acasă, zise Twiggy şi ridică din umeri, văzând
privirea disperată a lui Joe. Păi, adăugă ea ţâfnoasă, Mormoloaca a vrut să se
joace cu ea. Cred că trebuie să lăsăm lucrurile să-şi urmeze calea… Asta ar face
Winifred. N-are rost să intrăm în panică.
Joe se chinui să iasă din maşină şi trânti portiera stropită cu noroi a
Mini Morris-ului. Încă-i mai era rău şi nu se opuse când vrăjitoarea îl apucă de
umăr şi îl îndemnă spre intrarea în hambar. Când vrăjitoarea deschise uşa,
Twiggy îl înghionti pe Joe.
— Suntem în Stubble End, şopti ea printre dinţi, şi acesta este Sabatul
Pipistrelle.
— Ce crezi că vor? întrebă Joe.
— Vrei să spui, în afară de lecţii de şoferie?
Twiggy clatină din cap.
— Nu ştiu… dar tu faci parte din Sabatul Urzicii-Moarte, să nu uiţi.
Îi zâmbi nervos şi îi făcu cu ochiul în timp ce o urmau pe vrăjitoare.
Interiorul hambarului era surprinzător de plăcut. În mijlocul încăperii
ardea un foc vesel, înconjurat de un cerc de pietre. Fumul urca în spirale pe
lângă nişte lilieci, care stăteau agăţaţi de grinzi cu capul în jos, şi ieşea printr-o
gaură din acoperiş.
O vrăjitoare dolofană cu bucle negre moţăia pe o sofa cu picioarele
sprijinite pe un cazan întors. Alte câteva vrăjitoare stăteau întinse în hamace
cu membrele bălăbănindu-li-se peste margini. Joe numără nouă pisici negre
încolăcite pe nişte baloturi de fân dintr-un colţ şi alte patru întinse lângă foc.
Singurul zgomot care se putea auzi era un sforăit monoton.
Un amestec de fum şi mucegai îi gâdilă nasul lui Joe, făcându-l să
strănute. Una dintre pisicile de lângă foc deschise ochii verzi şi se holbă la el.
Apoi, vrăjitoarea cu părul de culoarea castanei coapte bătu din palme şi
întrerupse scena paşnica.
— Trezirea! Toată lumea trezirea! strigă ea. Am ceva important să vă
comunic.
Vrăjitoarea de pe sofa se scărpină în cap şi căscă. Clipi încet şi zâmbi. În
obraji îi apărură gropiţe.
— Pe cine-ai adus acolo, Sarah? Avem oaspeţi?
Se uită cu ochii întredeschişi la Twiggy.
— Eşti Marjorie, nu? Din Sabatul Baddlewrack.
— Nţ.
— A! făcu dezamăgită vrăjitoarea. Aş fi putut jura…
 Sarah, vrăjitoarea cu părul de culoarea castanei coapte, se îndreptă iute
spre sofa şi recuperă o pereche de ochelari pe care vrăjitoarea cea dolofană îi
strivea cu cotul.
— Încearcă-i pe ăştia, Dora, spuse ea iritată.
— A, foarte bine, bălmăji femeia, dându-şi la o parte buclele negre şi
potrivindu-şi ochelarii după urechi.
Hamacele se bălăngăniră când începură să se urnească şi celelalte
vrăjitoare, care până atunci dormiseră. Se ridicară în capul oaselor, cu părul
zburlit, îmbrăcate în pijamale cu buline variat colorate, şi îşi aţintiră privirile
împăienjenite de somn spre Joe şi Twiggy.
— Măi să fie şi iar să fie! exclamă vrăjitoarea Dora, aranjându-şi
ochelarii. Asta-i una din nesuferitele alea de Urzici-Moarte!
— Da, zise Sarah, sugându-şi obrajii pământii. Prunella Brushwood,
dacă nu mă-nşel.
— Prunella?!
Joe se holbă uimit la Twiggy. Fata se îmbujoră şi îşi scărpină stânjenită
nasul.
— Numele tău adevărat e Prunella? zise Joe, atingând braţul lui Twiggy.
Numele nu i se potrivea deloc.
— Nimeni nu-mi spune aşa, răspunse Twiggy cu vocea sugrumată.
Se încruntă la Sarah.
— Prefer să mi se spună după poreclă, Twiggy.
— Twiggy! o îngână batjocoritor Sarah, ridicând din sprânceană. Asta din
cauză că părul tău arată ca un cuib de pasăre?!
Un hohot de râs se răspândi printre membrele Sabatului Pipistrelle.
Simţindu-se teribil de nenorocită, Twiggy pironi podeaua cu privirea.
— Ei bine, ce caută puştoaica asta plictisitoare aici? Urzicile-Moarte s-au
mutat din satul ăsta de câteva luni. Acum, pleacă… du-te, cară-te!
Dora făcu o mişcare cu bagheta, de parcă ar fi vrut să gonească o insectă
enervantă.
— Sarah, de ce mă faci să-mi pierd vremea? Ce veste importantă aveai?
Să nu-mi spui că are ceva de-a face cu mănunchiul ăla veştejit de Urzici-Moarte
care nu se pricep la nimic?
Twiggy îşi ridică bărbia care-i tremura.
— Nu-i adevărat! Patsy e cea mai bună urzitoare de vrăji, şi… Winifred e
o şefă nemaipomenită…
— E o gânganie fandosită! zise Dora. Puah! Winifred Whilbat n-are nici
cea mai vagă idee despre ce-nseamnă să fii şefa unui sabat A! făcu ea şi zâmbi
ironic. Uitasem. Urzicile-Moarte nici nu sunt propriu-zis un sabat, nu-i aşa?
— Ba da! interveni Joe, făcând un pas înainte. Şi eu sunt cel mai nou
membru al lui.
Când vrăjitoarea de pe sofa începu să se poarte grosolan cu Twiggy, lui
Joe i se păru că o cunoaşte de undeva. Joe îşi aminti unde-o mai văzuse.
Atunci, pe peronul gării, Dora Benton purtase un palton lung, bleumarin şi o
şapcă cu cozoroc, iar acum era îmbrăcată într-o pijama neagră de mătase. Dar
gropiţele din obraji erau aceleaşi. La fel şi manierele sale brutale.
 — Te cunosc, zise el cu impertinenţă. Tu eşti femeia care i-a furat
uniforma lui Derek şi m-a minţit ca să-mi ia biletul de tren.
— Şi eu te cunosc pe tine! declară Dora, rânjind cu gura până la urechi.
O, bună treabă, Sarah. Unde l-ai găsit?
— Pe aleea Swingletree.
Sarah îşi vârî mâna în buzunarul interior al jachetei sale de catifea
neagră şi scoase o bucăţică de hârtie. O despături şi Joe se întinse să vadă ce
scria pe ea. Nu era nici un cuvânt, doar portretul unui băiat cu părul vâlvoi, cu
bărbia fermă şi o expresie destul de buimacă. Sarah aşeză hârtia lângă capul
lui Joe.
— O asemănare izbitoare, nu crezi?
Dora horcăi.
— Nu ştiu de ce-a fost nevoie să-l mai interoghezi pe nerodul ăla
împiedicat din gară. Descrierea pe care i-am făcut-o eu băiatului a fost…
— Mai mult decât inutilă, încheie Sarah fraza. Derek mi-a fost de mare
ajutor. Nu-ţi trebuie mult talent să te dai drept controlor de bilete, Dora, dar să
faci pe poliţistul e de-a dreptul o provocare. Am fost atât de convingătoare;
chiar dacă trebuie să mă laud singură. După ce i-am spus că băiatul fugise de-
acasă, Derek a fost mai mult decât dornic să coopereze. Mi-a schiţat chiar şi
portretul lui. L-a descris pe băiat în cele mai mici detalii.
Tonul lui Sarah deveni mai aspru.
— Dora, nu te uita urât la mine! Ştii la fel de bine ca mine că nu vezi prea
bine. Trebuie să porţi ochelarii ăia tot timpul.
— Ajunge! o repezi Dora.
Se încruntă şi îşi încrucişă mâinile-n sân.
— Cred că ai uitat că p-aci eu sunt şefa.
— În definitiv, zise Sarah fără teamă, dacă i-ai fi purtat în noaptea aceea,
ai fi observat imediat că băiatul ţi-a dat un bilet obişnuit de tren, în loc…
— TACI DIN GURĂ! zbieră Dora, şi o vrăjitoare care dormise până atunci
căzu brusc din hamac. Oricum, unde e?
Dora se îndreptă cu paşi greoi spre Joe şi-şi întinse mâna rotofeie.
— Dă-mi-o încoa', vierme amărât ce eşti!
— Ce? întrebă Joe. Nu pricep…
— PAGINA! urlă Dora, de îi tremurară buclele. Ştiu că e la tine. Viperele
ţi-au dat-o, nu-i aşa? Îi aşteptam pe Harriet şi Aubrey, desigur, dar când m-am
aplecat să-mi leg şiretul, am văzut desenul de pe valiza ta. N-oi avea eu vederea
de vultur, zise ea acru, dar nu-s nici oarbă ca un liliac, să ştii!
Dora-şi ridică ochii spre tavan.
— N-am vrut să vă jignesc, adăugă ea cu blândeţe în glas.
— Greşeşti, zise Joe. N-am nici cea mai mică idee despre ce vorbeşti.
Nimeni nu mi-a dat nici o pagină.
— E din Urzică-Moartă, şopti Sarah printre dinţi. Ei nu ştiu nimic despre
urgenţa care-a apărut. Centrala n-a vrut să-i implice în chestiune. O decizie
înţeleaptă, dacă mă întrebi…
 — Am fost lăsaţi pe dinafară? întrebă Twiggy indignată. Acum suntem un
sabat în toată regula. De ce nu ne ia nimeni în serios? Nu pricep de ce ne
antipatizaţi atât de mult!
Twiggy se uită stăruitor la Dora şi la Sarah.
— E din cauza lui Ulfric? Şi a lui Joe? Nu sunteţi de acord ca bărbaţii să
fie acceptaţi în sabaturi? Ei bine, eu cred că ar trebui. Winifred zice că
sabaturile mixte reprezintă calea spre progres. Zice că ar trebui să fim de acord
cu noul…
— N-avem nimic cu bărbaţii, o întrerupse Sarah.
— Câtă vreme nu fac parte din sabatul meu, adăugă Dora, strâmbându-
se.
— Cu Roşe Threep avem ce-avem, zise înţepată Sarah.
— Cu Roşe? se miră Twiggy.
— Lui Winifred ar trebui să-i fie ruşine că-i permite unei astfel de
vrăjitoare să facă parte din sabatul ei.
— O astfel de vrăjitoare? repetă Twiggy. Dar ce-aveţi cu Roşe. Poate că e
un pic cam rea de gură, dar…
— Păgână, Dora, îi aminti Sarah nerăbdătoare.
Îi îndemnă pe Joe şi Twiggy să se aşeze pe canapea.
— Trebuie să li se spună. Acum, nu mai putem evita.
— Foarte bine, zise Dora, aranjându-şi ochelarii pe nas.
Începu să mărşăluiască agitată prin încăpere. Joe stătea lângă Twiggy la
capătul sofalei. O pisică neagră se gudură pe lângă picioarele băiatului.
— Îmi închipui c-aţi auzit de Cartea lui Mabel, începu Dora.
— Desigur, ziseră copiii în cor.
— Atunci ştiţi şi despre pagina lipsă.
— Da, încuviinţă Joe, amintindu-şi ce-i povestise Veronica Snipe în
Târgul de la Miezul Nopţii. Era o vrajă periculoasă la pagina cinci sute şi ceva.
Mabel a rupt-o ca nimeni să n-o poată face.
Joe simţi cotul lui Twiggy înghiontindu-l.
— De unde ştii asta? întrebă ea în şoaptă.
— În parte ai dreptate, spuse Dora. Unele vrăjitoare susţin că Mabel
Crump a rupt-o… dar se înşală! Pagină a fost smulsă de traducătoarea cărţii: o
vrăjitoare pe nume Fleur Fortescue.
— Fleur…
Joe îşi încreţi fruntea
— Desigur! Numele ei era pe coperta exemplarului ăla vechi din Cartea
lui Mabel, pe care-am văzut-o în cutia de carton.
— Te superi? spuse Dora furioasă. Fii atent când vorbesc. Acum, unde
rămăsesem?
— Tocmai voiai să le povesteşti despre Fleur, îi aminti Sarah. Când a
tradus pagina cinci sute treisprezece, Fleur şi-a dat seama de puterea
distructivă a vrăjii de acolo şi a rupt-o. A distrus imediat traducerea, dar a
hotărât să ascundă pagina originală într-un loc unde să n-o găsească nimeni
niciodată…
 — Numai c-a fost găsită, zise Dora, uitându-se urât la Sarah. Şi-acum, tu
să taci din gură. Eu spun povestea.
— Unde-au găsit-o? întrebă Joe.
— În Germania, zise repede Dora, înainte că Sarah s-apuce să deschidă
gura.
— Ştiu toate astea, bombăni Twiggy.
Joe o înghionti.
— Şşt, şopti el. Eu nu ştiu.
— În urmă cu vreo douăzeci de ani, continuă Dora, un câine pe nume
Ştrudel a scurmat într-o pădure. Pagina fusese făcută sul, vârâtă-ntr-un stilou
şi îngropată la rădăcina unui copac. Fiica stăpânului câinelui era o vrăjitoare şi
ea l-a împiedicat să o arunce. Vedeţi voi, stăpânul crezuse că e o foaie goală de
hârtie, deoarece…
— Cartea lui Mabel a fost scrisă cu cerneală vrăjită, o completă Twiggy.
— Da, încuviinţă Dora, ducându-şi o mână în dreptul inimii. Timp de
douăzeci de ani, pagină a trecut de la o vrăjitoare la alta, de la un sabat la
altul.
— De ce? întrebă Joe.
— Dintr-un motiv foarte evident, cap sec ce eşti! zise Dora.
Se uită precaută peste umăr şi coborî vocea.
— Există oameni, explică ea cuprinsă de teamă, care o vor. Oameni care
nu s-ar da în lături de la nimic ca să pună mâna pe ea.
— Dar am crezut că nimeni nu poate înţelege scrisul de mână al lui
Mabel, zise Joe.
— Fleur a reuşit, nu-i aşa? spuse Sarah. Într-o zi altcineva va traduce din
nou cuvintele acelea şi atunci…
Bătu din palme.
— Buuum!
— Cine poate şti ce se va întâmpla? zise Dora.
— De ce nu faceţi pur şi simplu bucăţele pagina, propuse Joe, sau s-o
aruncaţi în foc? După aceea n-o să mai aveţi motive să vă faceţi griji.
— Cum îndrăzneşti? tună Dora. Puţin respect, băiete! Mabel Crump e o
legendă! Hambarul ăsta se află chiar în locul unde ea şi-a scris celebră operă
de geniu. S-o distrugem?
Îşi dădu ochii peste cap, de-ai fi zis că e gata să leşine.
— Ce idee!
— Crezi că n-am încercat să scăpăm de ea? zise Sarah, aruncându-i o
privire scârbită Dorei. Cartea lui Mabel este indestructibilă. Probabil că a
înmuiat fiecare pagină în Poţiunea Eternităţii, astfel încât cuvintele să poată fi
citite şi peste sute de ani de-acum încolo.
— Sau nu, zise Joe, amintindu-şi ce scris oribil avea Mabel.
Sarah nu-l luă în seamă.
— Acum două zile, am primit o frunză de la Centru, prin care eram
informate că pagină a trebuit să fie scoasă pe ascuns, şi în mare grabă, din
Londra – şi că sabatul nostru a fost ales să fie implicat în operaţiune.
— O onoare atât de mare pentru Pipistrelle, murmură Dora.
 — Aubrey White şi Harriet Perkins din Sabatul Viperelor se oferiseră să
călătorească incognito cu trenul care pleca la ora patru din gara Charing Cross,
le explică Sarah. Erau aşteptaţi să descindă în Stubble End şi să-i livreze Dorei
– deghizată în controlor de bilete – pagina. Numai că… totul a mers complet
anapoda – ei n-au coborât din tren şi nici n-au mai fost văzuţi de atunci.
— Şireata! zise grav Joe.
Se cutremură amintindu-şi de hârşâielile înnebunite ce ieşeau în tren din
coşul pentru pisici.
— Coşul de şobolani, zise el, corectându-se, şi simţi fiori reci pe şira
spinării.
— În regulă… ajunge, îl repezi Dora. Nu v-am adus aici pentru o mică
discuţie amicală. Acum, spune, unde-i pagina?
— N-o am, zise Joe. Pe cuvânt de onoare. N-am nici cea mai mică idee
unde se află.
Dora se prinse cu mâinile de cap şi începu să se văicărească:
— Nu mai suport! gemu ea. Mai întâi se hotărăşte să se contramandeze
Ceremonia Focului de Yule, aşa că am decis să participăm, în schimb, la o
cursă de mături. Şi am căzut într-un heleşteu. Apoi ne-am întors la sabat, cu
gândul să ne punem bonetele pe cap şi să tragem un pui de somn, dar ne-am
găsit locuinţa într-o dezordine de nedescris! Şi acum… ŞI ACUM! Ăsta..
Flecuşteţul ăsta insolent îmi spune că pagina nu e la el! Le-am spus celor de la
Centru că mă descurc. Ce-o să le mai spun acum? HM? O să-mi pună pielea-n
saramură pentru asta!
— Ăăă… Dora, îndrăzni sfioasă o vrăjitoare tânără.
Îşi târî picioarele până la şefa Sabatului Pipistrelle, cu o frunză ruginie de
arţar în mână.
— Asta trebuie să fi sosit azi-dimineaţă. E de la Centru.
Simţind că se sufocă, Dora smulse frunză din mâna tinerei vrăjitoare.
Apoi închise ochii şi i-o dădu lui Sarah.
— N-ai vrea s-o citeşti tu? Eu nu rezist.
— Foarte bine, zise Sarah, zgâindu-se la frunză. O, vai. Ce catastrofă!
Dora începu să hohotească şi se prăbuşi pe sofa, mai să-l zdrobească pe
Joe.
— S-a terminat cu cariera mea! zise ea, apucându-se cu mâinile de cap.
— A fost un jaf, anunţă Sarah pe un ton solemn. La Muzeul Naţional de
Vrăjitorie din Piddock's Cove. Cineva a furat originalul Cărţii lui Mabel.
CAPITOLUL PAISPREZECE.
Monştrii din Much Marcle.
Nu le-a fost greu să scape. Vrăjitoarele fuseseră atât de traumatizate de
vestea primită de la Centru, că nimeni nu observase când Joe şi Twiggy s-au
îndreptat în vârful picioarelor spre uşa de la hambar. Jumătate dintre
vrăjitoare stăteau grămadă, îmbrăţişându-se şi plângând, în timp ce restul se
prăbuşiseră buimace în hamacele lor.
Lângă uşă, se afla un butoi plin cu mături, aşa ca Twiggy luă una ca să
asigure succesul evadării. În câteva minute, Joe şi Twiggy zburară peste
podeţul şubred şi plutiră pe deasupra heleşteului. Fata îndemna mătura să se
înalţe, până când fură înghiţiţi de o pâcla rece ca gheaţa care îl pătrunse pe Joe
până la oase. Fulgi de zăpadă începură să-i danseze prin faţă.
— Twiggy, chiar trebuie să zburăm aşa sus?
Dar cuvintele lui Joe se risipiră în vânt chiar în clipa în care le
pronunţase. Trebui să ţipe ca să se facă auzit:
— Da, răspunse Twiggy. Trebuie să stăm printre nori. Vrăjitoarele nu
trebuie să-şi folosească măturile pe lumină. Ar fi prea riscant să ne lăsăm mai
jos. Ar putea să ne vadă cineva!
Joe se uită în jos, dar tot ce putu vedea era o ceaţă cenuşie şi groasă.
— Cum o să ştim c-am ajuns la Canterbury? ţipă el.
— Nu mergem la Canterbury, spuse Twiggy. Cel puţin, nu încă.
— Nu?
Fata scutură din cap şi îi porunci măturii să vireze la stânga.
— M-am gândit că ar trebui să dăm o raită pe la Piddock's Cove!
Stratul de nori începea să se rărească, pe măsură ce mătura plonja în
jos. Printre vălătucii de ceaţă îşi făcură apariţia petice de cer senin şi Joe zări o
apă întunecată cu valuri înspumate. Coborâră şi mai mult şi Joe realiză că
Twiggy urma o linie de coastă. Dedesubtul lor marea clocotea şi se năpustea pe
plajele de culoarea fulgilor de ovăz. Joe privi în dreapta şi văzu stâncile abrupte
ridicându-se deasupra câmpurilor înzăpezite. Vârfurile inegale de piatră
întrerupeau întinderile nesfârşite de alb.
Joe se ţinu strâns de talia lui Twiggy când mătura se îndreptă cu iuţeală
spre o stâncă enormă, biciuită de valuri. În mijlocul ei se afla o deschizătură în
formă de portal şi Twiggy îndemnă mătura să treacă pe acolo. Joe se făcu mic,
când trecură în viteză prin crăpătură. Apoi se înălţară din nou. Mătura execută
o buclă aeriană înainte de a se îndrepta spre următorul golfuleţ, alunecă uşor
deasupra ţărmului stâncos şi ateriză lângă o căsuţă. Avea zidurile de culoare
liliachie şi acoperişul de ardezie.
Joe se dădu jos de pe mătură şi îşi îndreptă cu greu coloana. Stătuse
ghemuit deasupra cozii timp de aproape o oră. Amorţise şi-l dureau
încheieturile. Twiggy ridică braţele-n sus şi scoase un chiot.
— N-a fost distractiv? zise ea. Winifred ar fi leşinat pe loc dacă ne-ar fi
văzut cu ce viteză am trecut prin stânca aia. Nu cred că măturica mea ar fi
reuşit o astfel de manevră, dar asta e ultimul răcnet!
— O s-o dai înapoi? întrebă Joe.
— O, da! Am împrumutat-o doar.
Lovi uşor nuielele de mesteacăn şi rânji.
— Pun pariu că Dora turbează acum de furie.
— Deci, ăsta e Piddock's Cove, zise Joe privind în jos spre un golf în
formă de semilună.
Valurile aruncaseră pe ţărm alge şi iarbă-de-mare. O singură barcă era
ancorată.
— Da, zise Twiggy. Suntem pe coasta din Dorset.
O luă pe aleea ce ducea spre căsuţă, lăsă mătura într-un coş pentru
umbrele de pe verandă, şi sună la uşă.
 — Am mai fost o dată aici vara trecută, cu Winifred, dar muzeul era
închis. Cu toate astea, m-am distrat pe cinste bălăcindu-mă în mare.
— Crezi că Şireata se află în spatele jafului, nu-i aşa?
— Mda, zise Twiggy, dar trebuie să fim siguri de asta.
— Nu înţeleg de ce-o fi vrut cartea, zise Joe. Oricum, pagina cinci sute
treisprezece a fost ruptă şi restul cărţii a fost tradus…
— În şaptezeci şi patru de limbi, completă Twiggy.
— Aşa că ce-ar mai putea afla din ea?
Joe se dădu un pic în spate de îndată ce auzi zgomotul unor paşi apăsaţi
de cealaltă parte a uşii. Fanta de la cutia de scrisori se ridică şi o bărbie
acoperită cu păr alb îşi făcu apariţia în crăpătura dreptunghiulară.
— Mă numesc Arthur Poppleweed. Sunt custodele Muzeului Naţional de
Vrăjitorie, se auzi o voce răguşită din cutia de scrisori. Vă rog fiţi amabili şi
spuneţi cine sunteţi şi ce doriţi.
— Ăăă… suntem Twiggy şi Joe din Sabatul Urzicii-Moarte, începu Joe.
Am venit să aruncăm şi noi o privire prin muzeu… pentru că ne interesează
foarte mult obiectele şi artefactele vechi.
Urmă o pauză lungă înainte ca firele zburlite de barbă albă să se mişte
din nou.
— Foarte bine, zise vocea, puteţi intra. Dar vă avertizez: sunt înarmat cu
un ciomag straşnic şi cu un pistol de apă plin cu Poţiune de împietrire… şi nu
mă tem să le folosesc.
— Ce e Poţiunea de împietrire? o întrebă Joe pe Twiggy până să apuce
curatorul să deszăvorască uşa.
— Te transformă în statuie, răspunse fata. Patsy o foloseşte ca să facă
ornamente pentru grădină.
Dacă Joe ar fi fost un simplu trecător, nu şi-ar fi închipuit niciodată că în
căsuţa aceea pitorească era Muzeul Naţional de Vrăjitorie. Nu era nici un semn
pe poarta principală şi nici pe uşa de la intrare care să anunţe acest lucru.
Oricum, de îndată ce trecu pragul, simţi acelaşi iz cunoscut de obiecte vechi,
mucegăite, pe care-l întâlnise în toate muzeele.
— Bine-aţi venit! zise Arthur rugându-l pe Joe să-i ţină ciomagul cât timp
îşi scarpină el barba.
Bătrânul purta o pereche de pantaloni peticiţi din catifea reiată şi un
halat bleumarin. Era chel în vârful capului şi avea un plasture lipit peste un
cucui de mărimea unui ou.
— Am fost doborât de tâlhar, zise Arthur, arătându-le cu vârful pistolului
de apă rana de pe cap. Vedeţi voi, de asta a fost nevoie să întăresc măsurile de
securitate.
Joe şi Twiggy îl urmară pe un coridor întunecos şi de-acolo într-o mică
încăpere cu draperii la ferestre. Camera era luminată doar de nişte lumânări.
— Dacă aveţi vreo nelămurire sau vreţi să mă întrebaţi ceva, o să fiu
chiar aici, zise Arthur aşezându-se pe un scaun de lemn lângă uşă, cu pistolul
de apă şi ciomagul în poală.
— Aici e! zise Joe, stând în faţa unei vitrine sparte de sticlă.
 Înăuntru, într-o casetă, se afla o tavă căptuşită pe margini cu catifea
verde decolorată, iar în centru, era un petic de catifea, cam de mărimea unui
pachet de cărţi de joc, care-şi păstrase culoarea vie de la început. Dedesubtul
dreptunghiului verde strălucitor era o notă prost dactilografiată pe care se
putea citi: „Exponatul 122: O carte de vrăji, poţiuni şi alte probleme de
vrăjitorie scrisă de extrem de talentată (şi umblă zvonul destul de frumoasă),
genială, Mabel Crump. A fost redactată în lună martie 1596 (sau s-ar putea să
fi fost în aprilie) într-o scriere de mână complet ilizibilă şi tradusă în engleză în
1848 de către Fleur Fortescue, care a fost o adevărată atotştiutoare. Astăzi, e
cunoscută simplu drept Cartea lui Mabel, şi se găseşte pe raftul de cărţi al
fiecărei vrăjitoare (deşi eu cunosc o vrăjitoare care-o ţinea în sertarul pentru
tacâmuri).”
— Nu mi-am imaginat până acum că e atât de mică, zise Joe, uitându-se
la peticul verde de catifea pe care stătuse cartea.
— A, ba da, interveni Arthur. Format de buzunar, ai putea s-o numeşti.
Oftă prelung.
— În orice caz, foarte uşor de furat.
— Îţi aminteşti cum arăta hoţul? întrebă plin de nerăbdare Joe.
— Păi, n-am văzut mare lucru. În clipa asta prăjeam nişte ouă cu şuncă
pentru micul dejun şi-n următoarea… eram cu faţa la pământ cu un cucui cât
o rodie. Hoţul era de fapt o hoaţă… îmi amintesc că i-am văzut mâna chiar
înainte de-a mă lovi fulgerător cu bagheta. Avea nişte unghii roşii şi lungi…
Joe dădu din cap.
— Fără îndoială, a fost Şireata.
— Şireata? întrebă Arthur nedumerit.
— Hai aici, Joe, îl strigă Twiggy cuprinsă de veselie. Am găsit o fotografie
de-a lui Roşe.
— Măi să fie! făcu Joe aplecându-se deasupra vitrinei din colţ.
Se uită la fotografia a două fete îmbrăcate în tunici negre până la glezne.
Una dintre fete avea părul prins în cozi şi se uita urât spre aparat. Cealaltă,
care avea o cosiţă lungă, împletită şi înfăşurată ca o eşarfă în jurul gâtului, era
cu limba scoasă. Joe citi nota dactilografiată de dedesubtul fotografiei:
„Exponatul 062: O rară fotografie a Monştrilor din Much Marcle (care au fost o
adevărata pereche de mici orori). Excluse din Sabatul Brimstone la vârsta de
zece ani, Rosemary Threep şi Logan Dritch au terorizat timp de unsprezece luni
satul Much Marcle, înainte de a fi capturate şi trimise la Penitenciarul pentru
Vrăjitoare îndărătnice din Papua Noua Guinee.”
Joe privi şi restul obiectelor din vitrină. Exponatul 063 era o pensulă pe
care fetele o înmuiaseră în cerneală vrăjită şi o folosiseră să mâzgălească
mesaje vulgare peste tot prin Much Marcle. Exponentul 064: o bucată de cretă
violet care era tot ce mai rămăsese din Şcoala Primară din Much Marcle după
ce Roşe şi Logan stârniseră o tornadă într-o după-amiază de august. Nota
preciza că Roşe afirmase că abătuseră tornada asupra clădirii goale „doar ca să
se distreze”.
— Acum ştim de ce Pipistrellele n-o pot suferi pe Roşe, zise Joe.
 — Da, de asta toată lumea are o părere aşa proastă despre Urzică-
Moartă, adăugă Twiggy. Pentru că una din membrele noastre a fost în tinereţea
ei o celebră huligană. Nu mi-o pot imagina pe Roşe făcând toate chestiile alea
teribile. E o bătrână arţăgoasă şi afectată.
Twiggy izbucni în râs şi îşi lipi degetul de sticlă.
— Uită-te la ea… cum scoate limba!
Joe studie cu atenţie fotografia, dar pe el nu-l interesa Roşe. În schimb,
se uita la cealaltă fată, Logan Dritch. Avea o privire pătrunzătoare şi părul ei
era roşcat-închis. Remarcă maxilarul hotărât şi buzele arcuite. Imaginea femeii
fermecătoare din tren îl străfulgeră.
— E Şireata! zise deodată Joe, apucând-o pe Twiggy de braţ. Cealaltă
fată! Celălalt Monstru din Much Marcle.
— Eşti sigur? întrebă Twiggy.
Joe dădu din cap.
— Sunt convins. Şireata şi Logan Dritch sunt una şi aceeaşi persoană.
CAPITOLUL CINCISPREZECE.
În afara pădurii.
Cu excepţia siluetei unui pescar în cizme galbene de cauciuc, stând
cocârjat pe un scaun pliant, debarcaderul era pustiu. Pescarul ţinea într-o
mână băţul unei undiţe, cu un fir lucios în vârf, care atârna peste marginea
debarcaderului şi dispărea în apele învolburate. Cu cealaltă mână ţinea borul
pălăriei sale impermeabile, pe care şi-o trase apoi peste ochi.
Twiggy se chinuia să aterizeze. Aceeaşi rafală de vânt care era cât pe ce
să smulgă pălăria pescarului, făcea tot ce-i stătea-n putinţă să-i devieze mătura
şi s-o arunce împreună cu pasagerii ei în marea înspumată, de culoarea
oţelului.
Părul lui Twiggy gâdila faţa lui Joe.
— Încă puţin! zise ea, aplecându-se în direcţia vântului şi ţinând mătura
dreaptă.
Aceasta plană ca o libelulă înainte de-a se lăsa pe-o petală de nufăr. Joe
simţi cum atinge cu adidaşii un grilaj metalic şi, câteva secunde mai târziu,
aterizau în siguranţă la celălalt capăt al debarcaderului.
— Bună treabă! zise Joe aprobator.
Răsuflă uşurat când simţi scândurile de lemn sub picioare.
— E timpul pentru nişte gustări, zise el, lovind uşor cu mâna buzunarul
burduşit al gecii sale.
Se uită spre celălalt capăt al debarcaderului, unde pescarul stătea cu
spatele la ei, ţinându-şi încă pălăria impermeabilă cu una din mâini. Bărbatul
părea să nu fi remarcat deloc sosirea celor doi.
Joe se aşeză pe jos şi îşi vârî mâna în buzunar. Scoase două pachete cu
mâncare, învelite în hârtie şi îi dădu unul lui Twiggy.
— A fost drăguţ din partea domnului Poppleweed să ne pregătească o
gustărică, zise Twiggy, desfăcând două sandvişuri enorme şi o bucată groasă de
prăjitură cu fructe.
Ridică uşor cu degetul o felie de pâine.
— Mm… pui prăjit şi murături cu muştar.
 — Cu sos dulce, preciză Joe cu gura plină. Dar e la fel de gustos.
Un ţipăt strident îl făcu să ridice capul. Văzu doi pescăruşi rotindu-se
gata să se năpustească asupra pescarului, în timp ce acesta se chinuia să
scoată cârligul dintr-un peşte care se zvârcolea.
— Aia-i o barcă? întrebă Twiggy, arătând cu degetul în depărtare o pată
întunecata.
Joe miji ochii.
— Da, una destul de mare, probabil un tanc petrolier.
— N-am fost niciodată cu barca, mărturisi Twiggy.
Îşi linse degetele înainte de-a mai muşca din sandviş.
— Eu am traversat o dată canalul, cu colegii mei, cu feribotul, zise Joe.
Era o excursie cu şcoala la Calais. Vremea a fost îngrozitoare. Nu mai văzusem
niciodată aşa valuri uriaşe. Prietenul meu, Drew, a stat toată călătoria aplecat
deasupra vasului de toaletă.
— Mi-ar plăcea să merg şi eu la şcoală, zise Twiggy cu jind. Trebuie să fie
un loc minunat!
— Cu greu l-aş numi aşa, îi zise Joe. Avem tone de teme de făcut, iar unii
dintre profesori sunt un coşmar. Uite, bunăoară, domnul Tripp. I-am spus că
Hamish îmi mâncase eseul despre „Triburile nomade din Nordul Africii”, dar
tâmpitul de profesor a refuzat să mă creadă… chiar şi după ce i-am arătat
rămăşiţele umede, cu urme de dinţi de câine pe ele. Domnul Tripp m-a pedepsit
o săptămână întreagă. Cât de drept poate fi?
— Păcat că n-ai avut nişte Poţiune de Recreştere, zise ea, scuturându-şi
câteva firimituri din poală.
— Ce vrei să zici?
— Păi, explică Twiggy, câteva picături din chestia aia şi eseul s-ar fi
refăcut singur.
— Mda, făcu Joe, terminându-şi prăjitura cu fructe şi ştergându-şi
mâinile pe haine. Mda… repetă el gânditor.
Apoi mototoli hârtia şi sări în picioare.
— Repede, zise Joe. Trebuie să plecăm. Ridică mătura şi i-o aruncă lui
Twiggy.
— Hm? Dar, Joe, nu mi-am terminat…
— Trebuie să ne întoarcem. E foarte important Mi-am dat seama!
— Nu înţeleg, zise Twiggy, clătinând din cap.
Se pregăti să muşte din prăjitura cu fructe.
— Ştiu de ce a furat Logan originalul Cărţii lui Mabel, zise Joe apucând-o
pe Twiggy de umăr. Avea deja Poţiunea de Recreştere, îţi aminteşti?
— Pagina cinci sute treisprezece! zise Twiggy, scăpând prăjitură din
mână. Logan are de gând s-o refacă. O, Joe, trebuie s-o împiedicăm!
Urmă o decolare nesigură. Instrucţiunile panicate ale lui Twiggy
nedumeriră mătura şi o făcură să ţâşnească înainte, atingând pălăria
pescarului, în timp ce părăseau debarcaderul. De uimire, bărbatul scapă
peştele care căzu pleoscăind în apă. Cu faţa complet ascunsă de pălăria sa
galbenă, pescarul se ridică şi făcu un gest ameninţător cu pumnul.
— Pescăruşi nenorociţi! strigă el.
 — Aterizarea de la debarcader a fost un fleac, în comparaţie cu asta! zise
Twiggy în timp ce încerca să conducă mătura printre straturi nesfârşite de
crengi încâlcite. Ar fi fost mai bine să descălecăm pe aleea Swingletree şi să
facem restul drumului pe jos.
— N-ar fi fost, zise Joe sigur pe el. Mai degrabă mă umplu de vânătăi şi
julituri sau mă aleg cu părul plin de crenguţe, decât să ajung la căsuţa lui
Logan cu câteva minute prea târziu.
— Fii practic, Joe, îl avertiză Twiggy, lovindu-se cu cotul de o creangă.
Zăpada de pe aceasta se scutură.
— Logan trebuie să se fi întors de câteva ore de la Piddock's Cove.
— Asta dacă a mers pe mătură, zise Joe.
Twiggy pufni.
— Că doar n-o fi făcut schi nautic în Dorset, nu?
— Există transportul în comun, insistă Joe. Şi de unde ştim noi că nu
are maşină? Vrăjitoarea aia din Sabatul Pipistrelle avea un Mini Morris. Logan
Dritch nu mi se pare genul care să îndure, pe un frig năprasnic, chinurile unei
călătorii lungi, lipsite de confort.
Twiggy îşi încordă spatele şi Joe îşi dădu seama că s-ar putea s-o fi jignit.
— Bineînţeles, eu unul n-aş fi ratat pentru nimic în lume călătoria de azi,
adaugă el repede.
— Mă bucur să aud asta, zise Twiggy.
Pelerina cu glugă a lui Twiggy se agăţă într-o creangă şi pârâi.
— Ah, m-am săturat până peste cap, zise ea. Înaintăm atât de încet! O să
execut o aterizare forţată şi tot ce ne rămâne de făcut e să sperăm că totul va fi
în regulă. Ţine-te bine, Joe, zise ea, înclinând coada măturii într-un unghi
ascuţit. S-ar putea să doară un pic.
În timp ce se îndreptau spre sol, Twiggy aproape că se lipi de mătură, iar
Joe îşi îngropă faţa în pelerină ei. Trosnetul rămurelelor rupte îl asurzi pe băiat.
Şi, cum ţinea ochii închişi, îi răsunară în urechi că sute de biscuiţi crocanţi
zdrobiţi. Tresări şi strânse din dinţi când piciorul său se izbi de o creangă. O
auzi pe Twiggy ţipând. Apoi mătura se înclină şi Joe alunecă. Ateriză în patru
labe într-un strat gros de zăpadă.
— Joe, ai păţit ceva?
Twiggy îngenunche lângă el, cu mătura în mână. Nuielele de mesteacăn
erau destul de zburlite şi arătura continua să se mişte spasmodic. Twiggy
dezmierdă cu blândeţe coada măturii.
— Surprinzător, dar n-am nimic, zise Joe, bolborosind.
Îşi scutură zăpada de pe faţă şi se ridică.
— Dar tu?
— Cred că m-am ales cu câteva vânătăi zdravene, dar nu mi-am rupt
nimic, zise Twiggy. Mă îngrijorează mai mult mătura. Pare puţin traumatizată.
Dacă nu-şi revine suficient de repede, s-ar putea să ne întoarcem pe jos acasă.
— Biata de ea, zise Joe mângâind plin de compasiune mătura.
Se uită în jur. Copacii semănau cu nişte siluete şi era ceaţă. Începuse să
se însereze. Joe se frecă la ochi.
— Unde-i lampa? O vezi?
 — Uite-o! zise Twiggy, arătând cu degetul un disc auriu de lumină.
Îşi făcură drum prin zăpadă într-acolo.
În cinci minute ajunseră la Două Ţipete de Bufniţă. Joe se rostogoli peste
zid.
— Liber, şopti el şi, o clipă mai târziu, prinse mătura pe care Twiggy o
aruncase în grădină.
Mâinile fetei îşi făcură apariţia deasupra zidului. Escaladă icnind zidul
scorojit şi ateriză lângă el.
Totul era încremenit. Joe duse degetul la buze şi o luă prudent prin
zăpadă, până ajunse la o fereastră de unde răzbătea o dâră de lumină printre
draperii. Copiii se ghemuiră sub pervaz şi ascultară. Lui Joe îi bubuia inima
mai să-i sară din piept.
— E o prostie, şopti Twiggy, strângând în braţe mătura care tremura
încă. N-am bagheta la mine… şi, cu mătura în halul în care e, şansele noastre
de-a ne face rapid nevăzuţi sunt zero.
— Atunci, asta-nseamnă că va trebui să fim extrem de atenţi, nu? Joe se
ridică încet şi îşi lipi obrazul de fereastră. Sticla rece se aburi de la respiraţia sa
caldă şi o şterse cu mâneca să poată vedea înăuntru. Joe îşi ţinu răsuflarea.
Prin mica deschizătură dintre draperii, o văzu mărşăluind supărată de-a lungul
şi de-a latul unei bucătărioare pe Şireata – Logan Dritch. Ea e! zise încet Joe. Şi
e turbată de furie.
O urmări pe Logan lovind cu piciorul uşa unei maşini vechi de gătit şi
făcând să zboare trei cratiţe prin încăpere.
— Lasă-mă să mă uit şi eu, zise Twiggy ridicându-se în vârful picioarelor
şi trăgând cu ochiul prin acelaşi spaţiu gol dintre draperii. Uau! Deci asta e
Logan Dritch, nu? Da' ştiu că e cochetă! Îmi plac hainele ei. Şi verdele o prinde
de minune. Eşarfa aia de pene e totuşi cam deplasată şi pariez că-şi vopseşte
părul.
— Unde-i cartea? întrebă Joe, scrutând bucătăria.
Logan se îndreptă spre masă şi spulberă de pe ea un pahar de cristal şi o
sticlă de şampanie. Lichidul spumos ţâşni din sticla spartă şi se împrăştie
bolborosind pe pardoseală. Pe masă mai erau doar două obiecte. Unul era un
recipient de formă conică. Logan îl apucă şi făcu un gest de parc-ar fi vrut să-l
izbească de pământ. Dar ceva o făcu să se răzgândească. Îl aşeză cu grijă la loc.
— Poţiunea de Recreştere, îi şopti Twiggy lui Joe la ureche.
Al doilea obiect era o carte mică, legată în piele maro-roşcată. Logan o
ridică şi o deschise la o pagină pătată cu nişte stropi de culoare verzuie. Faţa i
se schimonosi într-o expresie de dezgust. Deschise gura rujată strident şi ţipă.
— Cartea lui Mabel! spuse Joe.
— Nu pot să cred, zise Twiggy, ştergând geamul cu un colţ al pelerinei
sale şi apăsându-şi un ochi pe fereastră. Logan a încercat să refacă pagina
lipsă, dar n-a ţinut!
— Nu înţeleg, zise Joe. Mie mi se pare că pagina s-a refăcut, nu?
— Da, zise Twiggy, cu un zâmbet amuzat pe faţă. Dar pe ea nu e nimic
scris! Hârtia s-a refăcut, dar nu şi cuvintele lui Mabel!
Twiggy şi Joe se îmbrăţişară şi încercară să-şi stăpânească râsul.
 — Nu-i de mirare că e aşa prost dispusă, zise Joe. Închipuie-ţi cât efort a
depus pentru nimic!
Se uită din nou pe geam.
— Stai un pic, unde-a dispărut?.
Twiggy scoase un ţipăt, iar Joe căzu pe spate, când draperiile se dădură
la o parte şi în cadrul ferestrei apăru nimeni alta decât Logan Dritch. Zbieră
atât de tare, încât lui Joe i se făcu părul măciucă.
— F… ffugi, îngăimă el.
Joe sări în picioare şi sprintă prin grădină. În timp ce se caţără disperat
pe zid, îşi juli degetele de cărămizi. Când ajunse deasupra, se uită peste umăr
şi văzu o scenă care îl îngrozi.
Grădina era cufundată în întuneric. Într-un con de lumină, ce ieşea pe
geamul bucătăriei, o zări pe Twiggy căzută în zăpadă, cu mătura sub ea. Joe îşi
dădu seama că se împiedicase, în graba ei. O umbră căzu peste Twiggy când
Logan escaladă pervazul. Băiatul văzu că vrăjitoarea avea o baghetă în mână.
Strigă la Twiggy, dar, spre disperarea lui, ea nu încercă să fugă. Rămase
cu faţa în zăpadă şi Joe o auzi murmurând, ca şi cum ar fi vorbit singură.
Vârfurile ascuţite ale cizmelor lui Logan atinseră pământul. Joe îşi dădu
bretonul din ochi şi făcu singurul lucru care-i veni în minte.
Aruncă un bulgăre de zăpadă.
Acesta ateriză, cu precizie matematică, drept în faţa lui Logan. Până să
apuce vrăjitoarea să se dezmeticească, Joe mai făcu un bulgăre. O nimeri în
tâmplă. Joe începu să frământe un al treilea bulgăre, când observă că Twiggy
începea să se urnească de la pământ. De fapt, ea nu vorbise singură, îi vorbise
măturii de sub ea. Twiggy se ridică în fund şi se apucă de coada măturii cu
ambele mâini. Mătura zbură în direcţia lui Joe şi îl aşteptă să se urce.
Aruncând şi ultimul bulgăre (care o lovi pe Logan între ochi), Joe se aşeză pe
coada măturii şi dispărură în noapte.
Printr-un efort uriaş, mătura reuşi să ajungă la marginea pădurii înainte
de a se prăbuşi. Joe luă apoi mătura pe umăr şi fugi de-a lungul aleii
Swingletree. După zece minute, se opri şi o aşteptă pe Twiggy.
— Vino! zise Joe când fata se prăbuşi în genunchi lângă el.
O prinse de mână şi o ajută să se ridice. Joe se uită temător înapoi.
— Crezi că suntem urmăriţi?
Twiggy clătină din cap.
— Nu-ţi face griji, zise ea de-abia răsuflând. Nu e nimeni pe urmele
noastre.
CAPITOLUL ŞAISPREZECE.
Idei geniale şi veşti şocante
— O să vii la spectacolul de pantomimă, şi cu asta basta! îi zise mama sa
rujându-se în oglinjoara pudrierei. Acum, pregăteşte-te. Nu te uita aşa la mine,
Joe. A fost foarte drăguţ din partea lui Gordon să ne răsfeţe astfel.
Joe nu se mişcă de pe canapeaua din camera de zi. Se prefăcu că-i vine
să caşte.
— Dar chiar că mi-e somn. O să adorm la teatru.
 — Nu, n-o s-adormi! îl repezi Merle, scuturându-l. E doar vina ta că eşti
aşa obosit. Când am spus că poţi să ieşi la plimbare, nu m-am aşteptat să
lipseşti toată după-amiaza.
Gordon intră în camera de zi, îmbrăcat într-o jachetă cu linii oblice şi
purtând o căciulă de blană.
— E vreo problemă? întrebă el, punându-şi mâna pe umărul soţiei.
— Nu, zise Merle, bătându-l uşor pe mâna.
Se întoarse către Joe:
— Te rog, scumpule. O să te distrezi de minune şi o să uiţi de…
Gordon tuşi.
— De ce nu te îmbraci cu tricoul acela cu mâneci lungi care-ţi place atât
de mult? adăugă Merle dulce.
— O, bine, zise Joe. O să vin.
Îşi târî picioarele pe covorul din camera de zi şi urcă tropăind la etaj. Goli
dulapul, dar nici urmă de tricoul preferat. Aşa că îşi trase peste cap un pulover
verde şi se pieptănă cu o lipsă totală de entuziasm.
— Sunt prea mare pentru spectacole de pantomimă, bombăni Joe în timp
ce-şi târa picioarele prin zăpadă spre Teatrul Marlowe.
Esme îl ţinea de mână, cu ochii strălucind de entuziasm. Alunecă şi se
prinse de braţul lui Joe.
— Anul trecut a fost Vrăjitorul din Oz, zise Esme încântată. Vrăjitoarea
cea rea a fost cu adevărat fioroasă.
— Mda, aproba Joe. Vrăjitoarele pot fi înfricoşătoare, nu-i aşa?
Se gândi la întâlnirea cu Logan de acum câteva ore. Era limpede că
suferise o înfrângere când planurile ei de refacere a paginii eşuaseră, dar Joe
bănuia că hotărârea nu-i fusese cu nimic ştirbită.
„Nu se va lăsa până nu va găsi pagina aia”, îşi spuse el.
Rămase cufundat în gânduri în timpul scurtei plimbări până la teatru,
încercând să-şi închipuie pe unde-ar putea fi pagina dispărută.
— Sunt sigură că este al şaptelea pahar de lapte pe care-l bei astăzi, zise
Merle, ducându-se la frigider şi scoţând o cutie cu lapte, în timp ce Esme ţinea
întins un pahar, cu o privire rugătoare pe faţă.
— Mi-e sete, mami, zise Esme, când un jet de lichid alb îi umplu paharul.
Începu să soarbă încet.
— Esme, e târziu. De îndată ce termini de băut, te duci să te schimbi în
pijama.
Joe stătea pe un taburet şi răsfoia programul spectacolului de teatru. Îl
surprinsese faptul că-i plăcuse pantomima. Strigase chiar, laolaltă cu ceilalţi
spectatori: „Uită-te în spate!” şi „Nu, nu are”. Deşi nu la fel de entuziasmat ca
tatăl său vitreg.
— O cană cu ceai, Joe? întrebă Gordon, umplând ceainicul.
Joe dădu din cap.
— Aşadar, te-ai distrat, nu?
— Mda, zise Joe. Chiar m-am distrat.
— Splendid, zise tatăl său vitreg. Se poate spune că Robinson Crusoe e
un spectacol clasic. Şi palmierii păreau reali.
 — Tati, zise Esme. Te rog, îmi dai biletul meu?
— Vrei să-l păstrezi amintire, nu? zise Gordon, alegând un bilet din
portofel.
I-l oferi lui Esme, dar înainte ca ea să-l apuce, biletul îi alunecă printre
degete şi căzu pe pământ.
— Vai! zise el. Ce neîndemânatic sunt!
Când Gordon se aplecă să-l ridice, Joe simţi că-l trec fiori pe şira spinării.
— Desigur! zise Joe cu voce tare şi se ridică atât de repede, încât
răsturnă taburetul. Biletul! Biletul!
— Cum rămâne cu ceaiul? întrebă Gordon, când Joe ieşi val-vârtej din
bucătărie şi se repezi pe scări spre camera sa.
Joe deschise larg uşile de la dulap şi verifică buzunarele hainei de şcoală.
În afară de un capac ros de stilou şi o bucată de sfoară, nu mai era nimic acolo.
Căută în buzunarele de la pantalonii gri, care fuseseră spălaţi şi frumos călcaţi
de Gordon, dar erau goale.
„Unde-o fi?” se întrebă disperat Joe.
Răsturnă coşul de hârtii şi îl cercetă cu atenţie, dar nu găsi ce căuta.
Joe se aruncă pe pat şi-şi duse mâinile la cap. Nu-i venea să creadă că
fusese aşa de prost. Harriet Perkins îi dăduse pagina lipsă din Cartea lui Mabel,
numai că el nu-şi dăduse seama. Probabil că ea o văzuse în tren pe Logan
Dritch venind pe coridor, aşa că îl făcu pe Joe să creadă că şi-a scăpat biletul.
Bucata de hârtie pe care-o ridicase de pe podeaua prăfuită a compartimentului
nu era nicidecum un bilet de călătorie. Era pagina cinci sute treisprezece a celei
mai importante lucrări din istoria literaturii vrăjitoarelor. Joe fusese îmboldit să
coboare la Stubble End ca să-i poată înmâna pagina Dorei Benton. Numai că el
îi dăduse biletul său de tren. Joe ştia că trebuie să fi adus acasă pagina – dar
unde putea fi?
După ce întoarse camera cu susu-n jos, se năpusti în hol, şi de-acolo în
dormitorul lui Merle şi Gordon. Tocmai se pregătea să deschidă un sertar de la
masa de toaletă a mamei sale, când văzu în faţa oglinzii un teanc de poze. În
fiecare din ele era prezent tatăl său.
— Joe! Ce faci aici? îl întrebă mama, din prag.
— Căutam…
Joe ridică o fotografie cu chipul zâmbitor al tatălui său.
— De ce…
Merle oftă şi îşi duse mâinile la gură. Gordon apăru în spatele ei şi o luă
pe după umeri.
— Cred c-ar trebui să-i spunem, zise el încet.
— Ce? întrebă Joe, holbându-se la feţele lor sobre.
— A trebuit să găsim nişte fotografii cu tatăl tău… şi să le dăm la poliţie,
zise Gordon. Au fost nişte viscole cumplite în Scoţia, Joe. Noaptea trecută,
tăticul tău a luat un taxi de la spital, dar n-a mai ajuns la Tillygrundle. Taxiul
şi şoferul au fost găsiţi dis-de-dimineaţă, dar tatăl tău plecase să caute ajutor.
Mi-e teamă că încă e dat dispărut.
CAPITOLUL ŞAPTESPREZECE.
Propunerea lui Joe.
 Joe zări cu coada ochiului o siluetă îmbrăcată în negru, ce-şi târa alene
picioarele prin Catedrala Canterbury. Silueta se apropie tot mai mult, până
când o pereche de ghete cu boturi julite şi şireturi zdrenţuite se opri în dreptul
adidaşilor săi.
— Neaţa, zise Twiggy.
Joe nu se obosi să-i răspundă. Îşi sprijini bărbia în mâini şi se uită posac
în jos.
— Mama ta mi-a spus că s-ar putea să fii aici.
Twiggy întinse o mână să-l bată pe umăr, dar băiatul se feri.
— Mi-a povestit… despre tatăl tău, Joe. Îmi pare foarte, foarte rău.
— Mda, şopti Joe, încercând să schiţeze un zâmbet.
Ea se aşeză lângă el pe bancheta de lemn. Joe nu intenţionase să fie aşa
aspru cu ea, dar îşi dădea seama că-i era foarte greu să vorbească în acel
moment cu cineva. Prea multe gânduri îl măcinau.
Se simţea trist şi îngrijorat din cauza tatălui său, dar era şi furios pe
mama sa şi pe Gordon, pentru că fuseseră atât de secretoşi în privinţa
dispariţiei. Dimineaţa trecută primiseră o vizită din partea poliţiei locale în timp
ce Joe dormea. Hotărându-se să păstreze tăcerea şi să nu-i dea lui Joe nici un
motiv de îngrijorare, îl trataseră cu afecţiune exagerată, sperând din tot sufletul
că tatăl său va fi găsit.
„M-am gândit eu că nu e ceva în regulă”, îşi spuse Joe, amintindu-şi cum
mama sa rămăsese acasă să-i gătească felul lui preferat de mâncare, în loc să
ajute la organizarea tombolei de Crăciun.
Joe se prinse de mânerul banchetei de lemn, copleşit de o vinovăţie fără
margini. Fusese atât de preocupat de problemele Sabatului Urzicii-Moarte şi de
căutarea paginii lipsă din Cartea lui Mabel, încât de-abia dacă se mai gândise
la tatăl său.
Trecuseră trei zile de când Joe vorbise ultima dată cu tati. Joe îşi aminti
cât de urâcios fusese în drum spre şcoală. Îşi luase mormăind rămas-bun de la
el şi trântise portiera taxiului. Tatăl lui lăsase în jos geamul şi-i făcuse semn cu
mâna, după ce taxiul o pornise din loc. La ora la care Joe şi colegii săi începeau
prima lecţie, tatăl său probabil că traversase deja Londra, ajunsese în gara
King's Cross şi se urca în trenul care avea să-l ducă în Scoţia.
Scoţia.
Era insuportabil de departe. Joe măsurase distanţa într-un atlas. Erau
şapte sute cincizeci de kilometri până la Tlllygrundle şi, deşi Joe îi implorase pe
mama sa şi pe Gordon să-l ducă acolo, ei refuzaseră. Îi spuseseră că drumul e
prea lung şi, chiar dacă ar fi reuşit să ajungă în munţii Grampian – ceea ce era
puţin probabil, din cauza vremii mizerabile – nu puteau ajuta cu nimic la
căutare. Joe simţi că explodează de supărare. Nu putea suporta gândul că se
afla în Canterbury, înconjurat de oameni care se pregătesc de Crăciun, în timp
ce tatăl său era pierdut undeva în Scoţia, luptându-se să rămână în viaţă pe
viscolul ăla năprasnic.
— Vrei s-o ţii pe Mormoloaca? întrebă Twiggy cu blândeţe.
Cum Joe nu răspunse, ea îi puse pisicuţa în poală şi băiatul simţi cum
încordarea îl părăsea pe măsură ce mângâia blană moale a Mormoloacei.
 — De-acum nu-mi mai pot permite s-o scap nici o clipă din ochi, explică
Twiggy.
— De ce?
Joe scărpină pisicuţa sub bărbie şi ea începu să toarcă mulţumită.
— Winifred e pusă pe război. A primit o frunză răutăcioasă de la
Pipistrelle care-i spuneau cât de îngrozitor m-am purtat. Mătura pe care-am
luat-o era a Dorei Benton şi pot să-ţi spun că n-a fost prea încântată de asta.
Chiar acum Winifred se află la Stubble End, încercând să potolească apele, dar
eu am căzut de tot în dizgraţie. Mi-e teamă că nu cumva Winifred să-şi ducă la
îndeplinire ameninţarea şi să mi-o ia pe Mormoloaca.
— O, nu! zise Joe, uitând o clipă de dispariţia tatălui său. Asta ar fi o
cruzime prea mare. Nu i-ai povestit lui Winifred de Logan Dritch?
— Ei bine, află c-am încercat, zise Twiggy întunecată, dar cum am
pomenit de monştrii din Much Marcle, mi-a pus mâna la gură şi mi-a spus să
tac. Se pare că lui Roşe i-au trebuit ani de zile să-şi uite tinereţea pierdută şi să
lase totul în urmă. Winifred a fost foarte iritată; nu a vrut să mai asculte nici
un cuvânt de la mine. Zicea întruna că oamenii merită să li se acorde o a doua
şansă şi să nu-mi mai bag nasul în treburile altora. Lucrurile nu par prea roz,
ce zici? încheie Twiggy cu un oftat prelung.
— Cu siguranţă, nu, zise Joe, oftând şi mai tare.
— Trebuie să găsim pagina aia lipsă din Cartea lui Mabel înainte să pună
Logan Dritch mâna pe ea, zise Twiggy. Dar trebuie să recunosc că sunt într-un
mare impas.
— Mda, zise Joe, ridicându-se în capul oaselor şi făcând ochii mari.
Twiggy, zise el nerăbdător, nu era cumva în Cartea lui Mabel o poţiune pentru
vindecarea bolilor înspăimântătoare? Crezi c-ar merge pentru degerături sau…
sau hipotermie?
— Nu prea cred asta, zise Twiggy. Sunt provocate de expunerea la
temperaturi foarte scăzute, nu-i aşa? O Poţiune de Topire ar fi mai potrivită.
Patsy spune că i s-a dat poţiunea asta când şi-a vizitat la Cercul Arctic o
prietenă cu care coresponda. Biata Patsy, a îngheţat pe mătură! Nu-şi mai
putea mişca nici un muşchi.
— Mi-ai putea face şi mie una? întrebă Joe. Şi mă duci în Scoţia?
— În Scoţia? Nici vorbă! zise Twiggy oripilată.
— Bine, atunci… crezi că mi-ai putea împrumuta mătura ta?
— Ce?! se miră Twiggy. Ţi-ai pierdut minţile? Nu poţi s-o conduci singur,
doar dac-o ungi cu Alifie de zburat. Cât despre prepararea Poţiunii de Topire…
Ar trebui să găsesc toate ingredientele necesare. Oricum, Winifred e cu ochii pe
mine şi-o să se întrebe ce Dumnezeu pun la cale. Nu, nu s-ar putea. Aş fi dată
afară din sabat, dac-aş fi prinsă.
Joe se încruntă şi se uită lung la ea.
— Dar, dacă ţi-aş arăta unde e pagina lipsă, mi-ai face-o?
— Pagină lui Mabel? Ştii unde e? Păi, spune-mi şi mie, Joe! Repede!
Joe dădu ferm din cap.
— Nu. Întâi îmi prepari Poţiunea de Topire şi-mi aduci mătura ta. După
aceea o să pot zbura în Scoţia să-l salvez pe tati.
 — Dar e o nebunie!
Twiggy rămase tăcută câteva minute.
— În regulă, zise ea, în sfârşit. Cred că mai am nişte Alifie de Zburat în
trusa mea de zburător începător, pe care mi-a dat-o Winifred – dar îmi va lua…
nu ştiu exact… vreo şase ore să prepar poţiunea aia.
— Minunat, zise Joe cu răceală, uitându-se la ceas. O să ne întâlnim
diseară, la cinci şi jumătate, în spatele şopronului din grădina casei mele.
Twiggy îşi luă pisicuţa şi-i aruncă o privire îngrijorată lui Joe. Apoi îşi târî
paşii prin Catedrala Canterbury. Joe se uită după ea până n-o mai putu vedea.
„Bine, îşi zise el. Am şase ore ca să găsesc pagina aia.”
La patru şi jumătate, Joe începu să intre în panică. Scotocise de şapte ori
coşul de hârtii, se târâse de-a buşilea în fiecare colţişor din încăpere, luminase
cu o lanternă fiecare crăpătură, cât de mică, din dulapul său şi se uitase chiar
şi-n abajurul de la lampă. Păgână, clar, nu se afla în camera sa şi nici în altă
cameră din casă.
Sub pretextul că are nevoie să facă ceva ca să nu se mai gândească la
tatăl său, Joe insistase să facă puţină curăţenie. Cu o cârpă de praf în mână şi
aspiratorul lângă el, îşi strecurase mâinile sub pernele de la canapea,
inspectase toate dulapurile din bucătărie, răsturnase fiecare coş de gunoi şi
cercetase fiecare centimetru de covor. După ce termină, goli chiar şi sacul de la
aspirator, umplându-şi mâinile de praf, dar, în afară de o monedă de treizeci şi
doi de peni, căutarea lui se dovedi zadarnică.
Joe înghesui nişte haine, o cutie cu sandvişuri şi câteva pagini rupte
dintr-un atlas, într-un rucsac. Îşi strecură în buzunarul de la geacă o lanternă
şi o busolă. Apoi se aşeză pe pat şi începu să-şi roadă disperat unghiile,
chinuindu-se să-şi amintească unde pusese pagina. Îşi privi ceasul. Era cinci
fără douăzeci.
Cu ochii bine închişi, încercă să revadă în minte momentul crucial, în
care Harriet Perkins îl bătuse uşor pe braţ şi-i spusese că-şi scăpase biletul pe
jos. Evenimentele i se derulară cu încetinitorul. Se văzu aplecându-se, cu
degetele bâjbâind în jurul unei bucăţi de hârtie. Apoi se îndreptă şi îşi vârî
mâna în buzunarul pantalonilor săi cenuşii.
— Desigur, zise Joe, deschizând brusc ochii. Când i-am dat Dorei Benton
biletul de tren, l-am găsit în buzunarul de la haină. Pagina trebuie să fi fost în
pantaloni.
Joe se repezi să scormonească pentru a nu ştiu câta oară buzunarele
pantalonilor săi cenuşii, când un gând îngrozitor îi trecu prin minte.
„O, nu! îşi spuse Joe. Pantalonii au fost în maşina de spălat… dar pagina
e indestructibilă… aşa că…”
Pe neaşteptate, imaginea clară a paginii îi fulgeră prin faţa ochilor. Pentru
câteva secunde, o văzu în cele mai mici detalii. Mica pagină îngălbenită era
zdrenţuită în partea în care fusese ruptă din Cartea lui Mabel.
„Am văzut-o”, îşi spuse când imaginea îi dispăru din faţa ochilor la fel de
repede cum apăruse. „Nu în tren… ci undeva aici, prin casă.” Încercă să
vizualizeze din nou pagina, dar nu reuşi. Singurul lucru care-i era clar, era că
pagina se afla la altcineva.
 Joe şi-a amintit cât de obosit fusese când sosise cu trei nopţi în urmă pe
aleea Cloister, la numărul doi. După ce încercase să-l convingă pe poliţist că
vâslise de la Stubble End până acasă, mâncase ceva frugal şi se târâse pe scări
spre camera de oaspeţi.
Nu mai catadicsise să despacheteze. Nici nu-şi pusese uniforma de şcoala
în dulap. Îşi aruncase hainele pe spătarul unui scaun înainte de a-şi trage
pijamaua pe el şi se prăbuşi pe pat. Era posibil ca pagina să-i fi căzut pe covor
din buzunarul de la pantaloni – dar nu fusese acolo în dimineaţa următoare.
Sau fusese?
„Esme! îşi zise Joe. Era în camera mea când m-am trezit. Îmi adusese o
cană cu lapte!”
În mai puţin de două secunde sări din pat, ieşi pe uşa camerei, străbătu
în fugă coridorul şi dădu buzna în dormitorul lui Esme.
— Ez, trebuie să te întreb ceva, zise Joe imediat ce intră.
— Da? făcu Esme.
Stătea în pat, rezemată de o pernă. Faţa-i era complet ascunsă de cartea
de la bibliotecă. Fetiţa ridică nasul din carte şi se uită la el pe deasupra Tarei
Cea-cu-Nasul-de-Caramea…
— A, salut, Joe, zise ea, ridicând o farfurie şi întinzându-i-o fratelui său.
Vrei să guşti din renul meu de turtă dulce? Eu i-am mâncat copitele şi
coarnele, dar tu poţi să iei restul, dacă vrei.
— Nu, mulţumesc, Ez, spuse Joe, aşezându-se la capătul patului.
Trebuie să te întreb ceva. E foarte important.
— Bine. Îmi plac întrebările, zise Esme, stând cu picioarele încrucişate şi
cu cartea sprijinită de papucii de casă, cu dungi de zebră.
Îl privi nerăbdătoare pe Joe.
— Am pierdut o bucată de hârtie, zise Joe cu voce nesigură. E foarte
mică, îngălbenită…
— Ca hârtia de pergament? completă Esme înviorându-se.
— Da, Ez. Exact, zise Joe, puţin uimit de isteţimea ei. Nu e nimic scris pe
ea. Pare o bucată oarecare de hârtie, dar nu e aşa. Chiar trebuie s-o găsesc,
Esme. Ai văzut-o cumva?
— Mda.
Esme lăsă capul în jos şi îşi lipi un deget de buze.
— Aşa cred, zise ea încet, îmbujorându-se. S-ar putea s-o fi luat eu… dar
nu am ştiut că e atât de valoroasă, Joe. Pe cuvânt de onoare.
— Nu contează, zise Joe, împreunându-şi mâinile. Unde e?
Esme îşi muşcă buzele şi se uită la cartea care alunecă de pe papucii ei.
Dintre paginile acesteia căzu un bilet de teatru.
— Asta era! zise Joe, amintindu-şi pe loc unde văzuse pagina din Cartea
lui Mabel.
Surioara să o folosise pe post de semn de carte. În dimineaţa aceea de
după sosirea sa, o văzuse pe Esme strecurând o bucată îngălbenită între filele
cărţii, ca să ştie unde a rămas.
Joe îi zâmbi călduros.
— Unde-i bucăţica de hârtie, Ez?
 — S-ar putea s-o fi lăsat în Pinguini în pericol, zise Esme, prinzându-şi
papucii cu mâinile.
— Aha! făcu Joe, privind avid prin dormitorul ei. E pe rafturile alea de
cărţi de acolo?
— Nu, zise ea sfioasă. Am dus-o înapoi la bibliotecă.
CAPITOLUL OPTSPREZECE.
Căutări la lumina lanternei.
Joe se furişă de-a lungul peluzei. Peste zăpadă se formase o pojghiţă
subţire de gheaţă şi, deşi călca extrem de atent, fiecare pas pe care-l făcea
trosnea. Joe se uită înapoi, dar ferestrele casei erau închise, ca să nu iasă
căldura. Nimeni n-ar fi putut să-l audă. Ca să evite raza de lumină de la lampa
din camera de zi, Joe merse pe marginea peluzei, poticnindu-se din când în
când. Cu toate că era un frig de crăpau pietrele, simţea pe ceafă broboane de
sudoare. Îşi verifică ceasul: aproape cinci şi jumătate.
Gordon tocmai pusese nişte parmezan peste sufleul de broccoli când Joe
îi anunţase că vrea să-şi petreacă seară singur, în camera sa. Joe insistase să-
şi pregătească o cină simplă, din fasole şi pâine prăjită, pe care o pusese pe-o
tavă ca s-o ducă în camera sa. Înainte de a ieşi din bucătărie, căscase de câteva
ori. Curăţenia îl epuizase, pretinsese el, şi, probabil, avea să citească puţin
înainte de-a se culca devreme. Auzind programul lui Joe, mama să se simţise
oarecum uşurată, iar Gordon fusese înţelegător, asigurându-l pe Joe că fasolea
la cuptor era mai gustoasă decât sufleul său de broccoli.
În camera sa, Joe îmbrăcase două perechi de pantaloni de trening şi
două pulovere groase. Îşi îndesase în buzunarul de la rucsac o căciulă cu
urechi îmblănite. Tocmai se pregătea să aranjeze pernele sub plapumă, când
auzi nişte paşi urcând scările. Reuşise să sară în pat cu câteva secunde înainte
că Gordon să bată uşor în uşă şi să-i aducă o cană cu ciocolată fierbinte. După
ce Gordon îi urase noapte bună, pe Joe îl încercase un sentiment de disconfort,
şi asta nu doar din cauză că era atât de gros îmbrăcat. Îi displăcea să-i mintă
pe mama sa şi pe tatăl vitreg, dar lucrul acesta nu putea fi evitat Dacă ei nu
erau dispuşi să-l ducă în Scoţia, atunci va trebui să se descurce de unul
singur.
Joe ajunse în colţul grădinii, se strecură prin spaţiul îngust dintre şopron
şi gardul viu din lemn-câinesc şi aşteptă. Secundele treceau. Twiggy întârzia.
Când Joe se lăsă pe vine, marginea ascuţită a unui ghiveci spart îi intră
în gleznă. Era pe punctul de a-i da una cu piciorul, când auzi un zgomot – o
lovitură înăbuşită, apoi alta. Joe îşi lipi urechea de şopron şi prinse şuşoteala
scurtă a unei voci. Era cineva înăuntru! Nu putea fi Gordon, pentru că îl lăsase
în camera de zi făcând un puzzle, iar mama sa făcea baie. Joe o auzise cântând
când coborâse tiptil scările.
„Twiggy trebuie să fie, îşi zise Joe. Poate a înţeles că am spus în şopron…
dar cum o fi găsit cheia… şi cu cine o fi vorbind?” Joe se furişă după colţul
şopronului şi se uită printr-una din găurile din uşă.
Deşi era cu spatele la el, Joe o recunoscu îndată pe Esme. Îi recunoscu
imediat cizmele galbene de cauciuc. Stătea în genunchi lângă o cutie de carton
cu un pahar gol în mână. Esme bolborosi ceva şi se ridică în picioare să aşeze
paharul pe o masă de lucru, lângă o lanternă mare roşie. Joe rămase cu gura
căscată când văzu ce se afla în cutia de carton: o pisică neagră, stând pe o
pătură şi spălându-şi o lăbuţă. Alături, pe duşumea, se afla o farfurioară de
porţelan cu câteva picături de lapte prelinse în jur. Joe se mai uită o dată la
pisică, cu ochii mari de uimire. Nu avea nici un dubiu în legătură cu identitatea
pisicii. Era Squib.
Pentru o clipă, Joe se dezechilibră şi se sprijini de uşă.
— Cine-i acolo? întreba Esme cu o voce îngrijorată.
Lui Joe îi trecu prin minte să nu răspundă, dar nu voia să-şi sperie
surioara.
— Nu-ţi fie teamă, sunt eu, zise Joe, deschizând uşa şi intrând în şopron.
Se pare că ai un secret.
— Îl cheamă Charlie, zise Esme.
Se aplecă şi ridică motanul, ţinându-l de piept, în aşa fel încât picioarele
din spate i se bălăbăneau dizgraţios. Lui Squib nu părea să-i pese. Se uita
drăgăstos la Esme şi începu să toarcă.
— L-am găsit ieri în timp ce făceam un om de zăpada, îi zise Esme. Se
ascundea după un răzor şi mă privea. Bietul Charlie nu are zgardă şi sunt
sigură că e al nimănui. Îl iubesc de-adevăratelea, Joe, dar nu cred că tati va
avea aceleaşi sentimente. Spune că pisicile miros şi lasă păr. De-asta îl ţin pe
Charlie aici.
— Şi de-asta nu te mai saturi de lapte… sau, mai degrabă, Charlie.
Joe zâmbi, dar imediat îi căzu faţa.
— Hei! zise el, uitându-se mai de aproape la pătura lui Squib. Ăla nu-i
tricoul meu preferat cu mâneci lungi?
Îl ridică şi încercă să-l scuture de păr.
— Lui Charlie îi era frig, explică Esme.
— Şi n-ai putut găsi altceva?
— Ce se întâmplă? întreba o voce din cadrul uşii.
Twiggy intră în şopron şi îşi duse mâna la gură.
— Ăla nu-i Squib?
— Nu, e Charlie, zise Esme, strângând motanul în braţe.
— Am ştiut eu că te place, îi spuse Twiggy lui Joe. Winifred trebuie să fi
pomenit adresa ta. Avea de gând să vină după tine în noaptea în care-ai fugit
de la noi, dar apoi a sosit de la Centru Certificatul Cazanul Auriu, iar ea s-a
răzgândit. Cred că Squib s-a hotărât să se mute la adresa ta. Nu-l pot
învinovăţi. Probabil i-a ajuns cât a fost pisică de vrăjitoare.
— Ce? se miră Esme.
— Glumeşte, zise repede Joe. Ai adus marfa, Twiggy? Bine, atunci… e
vremea să plecăm.
— Unde mergem?
— La bibliotecă, zise Joe, punându-şi mâna căuş la gură.
Dar nu vorbise destul de încet.
— Nu va fi deschis, le spuse Esme ca pe-un secret. Biblioteca se închide
la cinci şi jumătate şi va fi închisă şi mâine pentru că e Ajunul Crăciunului. Nu
e deschisă nici în prima, nici în a doua zi de Crăciun.
 — Pagina e la bibliotecă? întrebă Twiggy uimită.
— Da, răspunse Joe. Îţi vine sau nu să crezi, se află într-un exemplar din
Pinguini în pericol. Săptămâna viitoare va fi prea târziu, adăugă el, gândindu-se
la tatăl său.
Joe clătină din cap.
— Nu pot aştepta atât de mult Va trebui să mergem în seara asta… să
găsim o fereastră descuiată sau ceva de genul ăsta.
Esme se arătă îngrozită.
— Joe, dar e ilegal. Şi, oricum, credeam că le-ai spus lui mami şi tati că
te culci devreme.
Joe puse o mână pe umărul lui Esme.
— Uite ce e, Esme, promit să nu spun nimănui nimic despre Charlie,
dacă tu păstrezi secretul în legătură cu escapada mea la bibliotecă. Bine?
Esme încuviinţă din cap.
— Bine, zise ea, dar numai dacă Charlie poate să păstreze învelitoarea.
— Ne-am înţeles, spuse Joe, lăsându-şi tricoul să cadă în cutia de carton.
După ce închise uşurel uşa în urma lui, Joe se aplecă să-şi recupereze
rucsacul dintre şopron şi gardul viu.
— Unde-i poţiunea? o întrebă pe Twiggy.
— În geanta mea. Am avut nevoie de multă abilitate ca s-o prepar. Mi-a
luat o oră întreagă numai să găsesc tipul potrivit de ceară de lumânare, şi nici
geana de cămilă n-a fost uşor de dibuit.
Twiggy se lăsă pe mătura ei.
— Mi-am adus-o pe-a mea, astăzi, zise ea, bătând uşor mânerul măturii
ei la mâna a doua. A trebuit să i-o dau pe cealaltă înapoi Dorei Benton.
Aproape că a explodat când a văzut în ce stare era.
— Îşi va reveni? întreba Joe, amintindu-şi cum le salvase pielea vitează
măturică.
— O, da, zise Twiggy, în timp ce Joe se urca în spatele ei. Îşi va reveni
după câteva vizite la vraciul de maturi.
— Atunci, e bine, zise Joe, neştiind dacă Twiggy glumeşte sau nu.
În timp ce se înălţau deasupra gardului viu, lui Joe i se păru c-aude nişte
bocăneli dinspre stiva de lemne, din celălalt colţ al grădinii. Se uită într-acolo
tocmai la timp ca să vadă două cozi golaşe alunecând deasupra grămezii de
buşteni, înainte de-a dispărea în întuneric.
Dedesubtul lor, cerul era luminat de-o scânteiere chihlimbarie. Felinarele
de stradă străluceau, iar vitrinele magazinelor aruncau raze de lumină pe
trotuare. Într-o piaţetă pavată, pâlpâiau beculeţele colorate ale unui uriaş brad
de Crăciun.
Twiggy îşi tot lovea mătura, încurajând-o să zboare mai sus. Trebuiau să
rămână în întuneric, unde puteau zbura fără teama de-a fi văzuţi. Mătura îşi
dădea toată silinţa. Greutatea suplimentară a rucsacului lui Joe şi a genţii lui
Twiggy o făcea să se încline şi să se smucească.
— Uită-te să găseşti un loc unde să aterizăm! strigă Twiggy cu voce
alarmată. De preferat, un loc întunecos şi pustiu.
 — Ce zici de locul ăla? spuse Joe, arătându-i cu degetul o zonă
neluminată de lângă o clădire cu turlă.
— Perfect, zise Twiggy. Mătură, picaj!
Mătura n-avu nevoie să i se spună de două ori. Coborî într-un unghi
incredibil de ascuţit, astfel încât Joe se văzu silit să se ţină cu toată puterea ca
să nu cadă. Aerul rece îi sufla în faţă, împiedicându-l să respire. Băiatul zări
pământul apropiindu-se cu o viteză alarmantă. Twiggy smuci coada şi ţipă. În
ultimul moment, mătura se trase în sus, iar Joe căzu, izbindu-se cu
genunchiul de-o lespede înaltă.
— Ptiu! făcu Twiggy, ieşind destul de prudent dintr-un tufiş. Chiar că
trebuie să termin de citit manualul meu de zbor. Sunt sigură că e pe-acolo
vreun capitol despre Aterizarea forţată.
Prea ameţit ca să mai comenteze, Joe se sprijini de lespede şi îşi frecă
genunchiul lovit. Se uită în jur. Totul era învăluit într-o linişte sinistră. Siluete
cenuşii, neclare, păreau să plutească prin întuneric. Când îşi dădu seama unde
aterizaseră, Joe îşi retrase brusc mâna de pe lespedea de piatră.
— E un cimitir! şopti el. Hai să plecăm de aici.
Înainte de-a ieşi din cimitir, Joe avu ideea să rupă câteva crenguţe de
vâsc şi să le vâre printre nuielele de mesteacăn ale măturii. Îi spuse lui Twiggy
că aşa va părea, mai degrabă, o fată cu o decoraţiune de Crăciun mai
excentrică, decât o vrăjitoare cu o mătură în mână. Aşadar, trecură neobservaţi
pe străzile forfotind de cumpărători.
În mai puţin de zece minute ajunseră pe strada principală, şi Joe zări
faţada văruită a bibliotecii. Se repezi într-acolo, nerăbdător să recupereze
pagina şi să se îmbarce pentru călătoria spre Scoţia. Twiggy alerga pe lângă el,
strângând într-o mână mătura şi cu cealaltă ţinând-o la piept pe Mormoloaca.
Pisicuţa călătorise în geanta de umăr a feţei, înfăşurată în jacheta roşie de lână,
dar zgâlţâielile o treziseră când Twiggy începuse să fugă. Mieunase până când
stăpâna ei o scosese din geantă şi o luase în braţe.
Joe urcase în goană treptele tocite care duceau spre intrarea principală a
bibliotecii. Pe uşă era afişat programul de Crăciun.
— Esme a avut dreptate, zise el.
Dar răsuci, totuşi, clanţa pentru a verifica dacă uşa era într-adevăr
încuiată.
— Trebuie să găsim altă modalitate de-a intra, adăugă el, ridicând din
umeri. Se uită, spre ferestrele întunecate de pe zidul de calcar, dar păreau să
fie toate bine închise.
— Hai să mergem să vedem dacă nu e vreo intrare prin spate, propuse
Twiggy, dând din cap în direcţia unei alei înguste şi întunecate.
Într-o curte neluminată, în spatele a două tomberoane de gunoi, copiii
găsiră intrarea din spate a bibliotecii. Joe zgâlţâi clanţa, dar uşa refuză să se
deschidă.
— Ce facem acum? zise băiatul posomorându-se.
Twiggy rânji şi îl rugă pe Joe s-o ţină pe Mormoloaca. Apoi scoase Cartea
lui Mabel din geantă.
 — A venit momentul pentru puţină magie, zise ea, scotocind după
baghetă.
În timp ce fata căuta vraja potrivită, Joe îi lumina cartea cu lanterna.
— Mda. Aici era… asta ar trebui să meargă… Vraja de Deszăvorâre. Se
pare că acţionează asupra balamalelor şi a limbilor clanţelor. Ţine lanterna
dreaptă, Joe.
Twiggy îndreptă bagheta spre mânerul uşii.
Supune-mi-te, uşă sigilată, Cutremură-te toată.
Zăvoare, balamale, lacăte şi capcane.
Să nu mă împiedicaţi.
De îndată ce Twiggy termină de rostit cuvintele, Joe auzi declicul yalei,
apoi mânerul uşii se răsuci, şi uşa se deschise.
Joe intră primul luminând drumul cu lanterna. Observă că se aflau într-
o încăpere mică, ticsită de cutii pline cu cărţi. Pe o masă şubredă se aflau o
tavă cu nişte învelitori, şi o cană cu o mâzgă îngheţată de culoare maronie,
care, cu câteva zile în urmă, s-ar fi putut să fi fost cafea. Cineva scrisese de
treisprezece ori: „Mă plictisesc” pe o coală de hârtie şi mâzgălise o caricatură a
unei femei ţâfnoase, cu părul strâns la spate într-un coc. Joe bănui că era
chipul bibliotecarei Lydia, cea căreia îi modificaseră memoria.
Băiatul găsi o uşă ce ducea într-un coridor tapetat cu şaluri de lână
colorate. Au mers pe coridor până au ajuns în dreptul altei uşi. Uşa se deschise
cu un scârţâit şi raza lanternei alunecă peste zeci de rafturi pline cu cărţi. Se
aflau în partea centrală a bibliotecii.
Încăperea spaţioasă, cu tavan înalt, cu ungherele sale tainice, era
neobişnuit de înfricoşătoare. Joe nu şi-ar fi închipuit niciodată că o bibliotecă
pustie ar putea fi atât de lugubră. Ar fi dorit să aprindă becul şi să risipească
întunericul, dar ştia că asta i-ar fi dat de gol. Aşa că îşi lumină, în continuare,
drumul cu lanterna şi se îndreptă precaut spre sectorul cărţilor pentru copii.
Twiggy îl urma îndeaproape. Încerca s-o liniştească pe Mormoloaca. La fiecare
pas, Joe îşi rotea lanterna de jur împrejur. Nu putea scăpa de senzaţia că
cineva îi privea.
— Aici, şopti Joe, luminând cu lanterna două rafturi pline de literatură
pentru copii. Ţine minte, căutăm Pinguini în pericol. Esme a spus că numele
autoarei este Jennifer Johnson.
Au găsit Aventurile lui Hengist, rădaşca şi Misterul penarului care
dispare, amândouă de Jennifer Johnson, dar pe raft, alături de ele era un
spaţiu gol îngrijorător.
— A fost împrumutată! exclamă Joe neplăcut surprins. Poate am putea
găsi fişa celui care…
Cineva strănută.
Fusese un sunet delicat, dar în liniştea bibliotecii răsunase ca un bubuit
de tunet. Joe îşi îndrepta lanterna spre peretele cel mai îndepărtat. Raza poposi
– pentru o clipă doar – pe o siluetă ascunsă de o pelerină cu glugă, care ţinea o
carte la subsuoară. Silueta alergă cu paşi mărunţi pe lângă biroul bibliotecarei
şi se îndreptă spre ieşirea principală.
— Logan Dritch! zise Joe. Opreşte-o! A luat pagina!
 Tocmai se pregăteau să plece pe urmele ei, când două perechi de ochi
galbeni porniră de-a lungul podelei spre ei.
— Şturm şi Drâng! zise Joe, punând lanternă pe doi şobolani mari cu
boturi lungi şi mustăcioase.
Ghearele lor râcâiau duşumeaua de lemn, iar cozile golaşe alunecau în
urma lor.
— Fugi! ţipă Joe când unul dintre şobolani se năpusti asupra lui Twiggy,
făcând-o să-şi scape bagheta. Hei! ţipă Joe aruncând cu lanterna după
şobolan.
Îl rată la mustaţă, iar lanterna se izbi de podea cu un zgomot de rău
augur. Becul din ea pâlpâi şi se stinse.
— Vino! urlă Joe, apucând-o pe Twiggy de braţ în timp ce ea bâjbâia
după baghetă. E timpul s-o ştergem!
Alergară prin încăperea aflată în beznă. Joe se lovi cu umărul de un corp
de bibliotecă, dar nu se opri nici o clipă. Ştia după sunetele agitate ale
călcâielor sale, că şobolanii erau chiar în spatele lui.
Scrutând întunericul, Joe văzu o rază de lună căzând pe tăblia de lemn a
unei uşi. Se repezi spre ea şi pipăi înnebunit după clanţă. Şobolanii ezitară
când băiatul deschise uşa, apoi unul din ei sări la Joe.
— Repede, Twiggy, ieşi tu prima! spuse el, chiar în momentul când dinţii
şobolanului se înfigeau în piciorul său.
Simţi nişte colţi ascuţiţi străpungându-i pielea şi îşi scutură piciorul,
azvârlind şobolanul cu o bucată din pantalonii de trening între fălci. Joe se
strecură pe uşă şi o trânti. Auzi un râcâit frenetic de partea cealaltă a uşii, şi
un strigăt îndepărtat. Şobolanii se potoliră şi noaptea redeveni liniştită.
Joe alergă şchiopătând pe coridor, după Twiggy. Traversară, poticnindu-
se, cameră plină de cutii de carton şi se năpustiră în curte. Twiggy înşfacă
mătura şi o luară pe aleea îngustă şi întunecată, până ajunseră în strada
luminată puternic, unde câţiva cumpărători, încărcaţi de sacoşe, se grăbeau
spre casele lor. Joe se uită în susul şi-n josul străzii, dar nu era nici urmă de
femeie cu glugă sau de şobolani. Joe se simţi copleşit de un amestec ciudat de
dezamăgire şi uşurare.
— Joe, sângerezi.
Băiatul îşi privi piciorul. Materialul zdrenţuit flutura în adierea vântului
şi un fir de sânge i se prelingea spre călcâi. Twiggy scoase o batistă neagră şi i-
o strânse bine peste rană.
— Mulţumesc, zise el.
— Nu-mi vine să cred, zise Twiggy, cu vocea tremurând. Aproape
puseserăm mâna pe pagină. De unde-o fi ştiut Logan Dritch unde se afla?
— Cred că ştiu, îi explică Joe. Chiar înainte de a pleca de acasă am văzut
doi şobolani pe o stivă de lemne…
— Şturm şi Drâng, adăugă fata cu amărăciune-n glas.
— Da, încuviinţă Joe. Trebuie să fi tras cu urechea. Cred că aseară, când
am fost în grădină la ea, Logan Dritch m-a recunoscut. Nu i-a fost prea greu să-
şi dea seama că Viperele mi-au dat mie pagina.
— Dar cum te-a găsit?
 Joe ridică din umeri.
— Pipistrellele mi-au dat de urmă, nu-i aşa? Ei bine, zise el, bătând-o
uşor pe Twiggy pe umăr, noi doi am făcut tot ce-am putut… dar s-a terminat.
— Ce vrei să spui? întrebă ea, dându-se înapoi, cu o expresie îngrozită pe
chip. Nu s-a terminat deloc! Ştim unde locuieşte.
Twiggy scoase bagheta din geantă. Avea o julitură lungă la unul din
capete, iar la celălalt urmele dinţilor şobolanului.
— Încă mai avem timp s-o împiedicăm!
— Nu, zise Joe apatic. Eu plec în Scoţia, îţi aminteşti?
Apucă mătura lui Twiggy şi se uită indiferent la ea.
— Dar nu se poate! zise Twiggy, încercând să-i smulgă mătura. Cum
rămâne cu vraja de la pagina cinci sute treisprezece? Dacă Logan Dritch are
ocazia s-o facă, ar putea provoca o suferinţă teribilă!
— Nu poţi fi sigură de asta.
— A, chiar aşa? zise Twiggy, uitându-se fix la Joe. Fleur Fortescue a avut
un motiv întemeiat să rupă pagina. Sugerezi că ar trebui să stăm deoparte şi să
nu facem nimic până nu suntem absolut siguri? Joe, dacă Logan Dritch
foloseşte vraja aceea, ar putea fi prea târziu pentru a mai face ceva.
Joe îi smuci mătura din mână.
— Unde e Poţiunea de Topire? mormăi el.
— Dar tu ai spus că o să-mi dai pagină lui Mabel…
— Am spus c-o să-ţi arăt unde se află. Eu mi-am respectat partea mea de
înţelegere. N-am nici o vină că altcineva a înhăţat-o înaintea noastră. Acum,
dă-mi poţiunea şi Alifia de Zburat. Trebuie s-o pornesc spre Scoţia. Nu-mi
permit să mai pierd nici o secundă. Tata ar putea muri de frig chiar acum.
Twiggy îşi muşcă buzele şi ochii i se umeziră când îi întinse o sticluţă
minusculă. Joe o înşfacă şi o studie cu atenţie.
— E goală! zbieră el.
— Nu, îi explică Twiggy, cu ochii-n lacrimi. E o singură picătură în ea.
Doar atât am avut timp să prepar. E suficient pentru o persoană.
— Minunat! zise Joe, desfăcând dopul unui tub de Alifie de Zburat şi
apucându-se să mânjească mătura cu ea.
— N-ai nevoie de multă, zise Twiggy timid.
— Atunci, pa! zise Joe, întorcându-se în aleea întunecată şi suindu-se pe
mătură.
— Poartă-te frumos cu ea! îl rugă Twiggy, legănând-o pe Mormoloaca la
piept. Şi ţine-te bine. Noroc… mult noroc!
— Mda, bombăni Joe, spunându-i măturii să se înalţe.
După ce decolă, îi comandă măturii:
— Zboară spre nord!
Mătura se înalţă până la nivelul acoperişului de la bibliotecă. Atunci
aruncă o privire dedesubt şi zări faţa mititică a lui Twiggy uitându-se la el. Joe
lovi uşor coada măturii şi aceasta ţâşni ca o săgeată pe cerul nopţii.
CAPITOLUL NOUĂSPREZECE.
La nord, spre Tillygrundle.
 Joe nu-şi putea ţine ochii deschişi. Fulgii de zăpadă îl loveau peste faţă
ca nişte roiuri de viespi, înţepându-i obrajii şi vârfurile urechilor. Îşi pierduse
căciula îmblănită, îi zburase de pe cap în urmă cu vreo şaptezeci şi ceva de
kilometri, când mătura făcuse o buclă aeriană, ca să evite nişte cabluri de
înaltă tensiune.
Joe strânsese atât de tare coada măturii, încât muşchii îi zvâcneau de
durere. Nu îndrăznea să-şi relaxeze nici măcar un singur deget, de teamă să nu
piardă controlul. Avea o busolă în buzunarul de la geacă, dar nu apelase la ea.
Mătura se lasă în jos şi Joe trase slab de coadă, incapabil s-o mai oprească.
— Ţine-o tot spre nord, o îndemnă Joe, printre buzele crăpate.
Mătura coborî în spirală şi fulgii de nea începură să roiască uşor în jurul
lui Joe. Deschise ochii la timp ca să vadă o formă întunecată conturându-se
dedesubtul lui. Era un copac. Făcând o mişcare laterală ca să evite crengile,
mătura se lăsă şi mai jos şi atinse pământul lângă un stâlp alb ce sclipea în
întuneric.
— Nu! exclamă Joe, ştergându-se la ochi cu o mănuşă udă. Nu ţi-am
spus să aterizezi, proasto!
Nuielele de mesteacăn zvâcniră slab, apoi mătura se întinse pe jos,
epuizată.
Joe îşi desfăcu rucsacul şi căută tubul cu Alifie de Zburat. În timp ce
ungea coada măturii cu Alifie de Zburat, o lumină strălucitoare îi trecu prin
faţa ochilor. Joe ridică mătura şi o rezemă de stâlp. O maşină trecu huruind şi
lumină cu farurile un indicator de circulaţie de pe stâlp. Joe citi cuvintele
pictate cu vopsea neagră deasupra capului său:
— Blakeney Point. 3 kilometri”, murmură el.
Ţinând în mână foile rupte din atlas, Joe aşteptă să treacă şi altă maşină.
Cum stătea acolo sub indicatorul de circulaţie, auzi zgomotul îndepărtat al
unor valuri ce izbeau un ţărm şi simţi în aer mirosul de sare. Presupuse că se
afla pe undeva prin apropierea mării.
Alte faruri apărură şi îşi aruncară lumina pe harta centrului Angliei. Joe
cercetă în grabă paginile.
— Blakeney Point, zise el, găsind o fâşie de pământ în vârful Norfolkului.
Fâşia ieşea ca un deget îndoit din Marea Nordului. Joe se posomorî; îşi
dădu seama că parcursese doar o mică parte din călătorie. Maşina frână şi
dădu înapoi până ajunse în dreptul lui. Fereastra din dreptul şoferului se lăsă
în jos şi o femeie scoase capul afară.
— Ai pierdut ceva?
— N… nu, răspunse Joe.
Femeia nu părea convinsă.
— Eşti pe jumătate îngheţat. Locuieşti în zonă, nu-i aşa? Pot să te duc
undeva?
— Nu, mulţumesc, zise Joe, uitându-se cu jind la locul confortabil de
lângă femeie. De-aici pot să merg pe jos.
— Bine, zise femeia, ridicând mirată din sprânceană. Atunci, mult noroc!
Luminile din spate ale maşinii se făcură din ce în ce mai mici. Chiar şi
după ce maşina dispăruse în întuneric, Joe continuă să se uite după ea.
Femeia îi urase mult noroc. Aproximativ cu o oră în urmă, altă persoană îi
dorise acelaşi lucru.
— Twiggy! zise Joe, şi mătura tremură sub palma sa.
Încercase din greu să şi-o scoată din minte. Îşi spusese că tatăl său era
mult mai important decât o şleahtă de vrăjitoare proaste, şi încă mai credea
lucrul acesta. Degetele i se încleştară pe mânerul măturii, în timp ce, în
conştiinţa sa, se dădea o luptă acerbă. Amândoi aveau nevoie de el.
Joe se gândi la tatăl său îngheţat sub un troian de zăpadă, ţinându-se cu
dinţii de viaţă. Trecuseră patruzeci şi opt de ore de când dispăruse, iar echipa
de salvare nu izbutise să-l găsească. Îndoiala începu să i se strecoare în suflet.
Dacă deja călătoria i se părea anevoioasă, era el în stare să ajungă până în
Scoţia? Şi cum va putea el să-l localizeze pe tatăl său, când salvamontişti cu
experienţă nu reuşiseră. Joe îşi lăsase lanterna spartă pe podeaua bibliotecii.
Chiar dacă ar fi nimerit în zona din jurul Tillygrundle-ului, i-ar fi fost imposibil
să-şi înceapă căutările înainte de revărsatul zorilor.
Joe apăsă pe unul din butoanele de la ceas şi îi lumină ecranul. Era
aproape şapte şi jumătate. Îşi aminti cât de grosolan îi vorbise lui Twiggy. Ea îi
urase mult noroc, iar el nu catadicsise să-i spună vreo vorbă de încurajare. Joe
o abandonase în mijlocul Canterbury-ului, fără mătură. S-o fi întors la Sabatul
Urzicii-Moarte şi-o fi încercat s-o convingă pe Winifred că unul dintre Monştrii
din Much Marcle nu-şi părăsise năravurile diabolice? Sau s-o fi dus pe jos la
casa din pădure s-o înfrunte de una singură pe Logan Dritch?
Twiggy era o vrăjitoare începătoare. Căra după ea Cârtea lui Mabel peste
tot şi ştia doar o vrajă pe dinafară. Ce şanse ar fi avut împotriva unei vrăjitoare
care capturase doi membri experimentaţi ai Sabatului Viperelor?
Îi luase mai puţin de-o oră să ajungă în nordul coastei din Norfolk. Dacă
mai adăuga vreo trei sute de kilometri la călătoria sa, putea ajunge în Scoţia
înainte de-a se crăpa de ziuă. Joe se sui pe mătură şi o rugă să se înalţe.
— Spre sud, îi zise el cu voce fermă. În aleea Swingletree.
Joe sprijini de zidul dărăpănat din cărămidă mătura, cu nuielele
atârnându-i ca frunzele unei plante moarte de sete. Părând să înţeleagă că
stăpâna sa ar putea fi în pericol, mătura zburase jos şi repede tot drumul spre
Canterbury. Călătoria de întoarcere nu durase mai mult de treizeci de minute.
Cu picioarele înţepenite de frig, Joe sări cu greu zidul. Ninsese mult de
când Joe vizitase ultima oară Două Ţipete de Bufniţă, şi zăpada din grădină îi
trecea de genunchi. Văzu două ferestre luminate. Una era în acoperiş, şi Joe
bănui că e o mansardă, iar cealaltă era fereastra bucătăriei de la parter. Înotă
prin zăpadă şi se lipi cu spatele de peretele casei. Apoi îşi întinse gâtul să tragă
cu ochiul pe fereastra de la bucătărie.
Camera era prost luminată. Joe văzu o lampă spartă pe jos. Înăuntrul ei,
un ciot diform de lumânare pâlpâia slab. Flacăra răspândea în încăpere o
lumină tremurătoare, dar nu putea pătrunde în colţurile cele mai întunecate.
Băiatul se apropie şi mai mult de fereastră şi o văzu pe Twiggy stând cu spatele
la el. Avea picioarele uşor îndoite, de parcă ar fi vrut să se năpustească asupra
cuiva.
 Într-o mână ţinea bagheta. Joe observă că vârful baghetei tremura ca un
creion care mâzgăleşte ceva prin aer.
O mişcare dintr-un ungher întunecat îi atrase atenţia lui Joe. Băiatul
scrută cameră prin sticla aburită şi reuşi să distingă conturul vag al unei
persoane. Cineva stătea în picioare acolo. Îşi dădu seama că Twiggy îşi îndrepta
bagheta spre silueta misterioasă. Flacăra din lampă pâlpâi scurt şi Joe zări o
pelerină neagră cu glugă agăţată într-un cârlig în spatele uşii de la bucătărie.
— Logan Dritch! murmură Joe.
Twiggy se aplecă spre stânga şi Joe o văzu bâjbâind după exemplarul din
Cartea lui Mabel care zăcea pe podea. Joe se uită din nou spre colţul întunecat.
Trase adânc aer în piept.
La adăpostul umbrei nu era doar o singură persoană: erau două.
Cum înaintau ele şontâcăind, Joe observă că siluetă mai mare ţinea pe
cineva de gât; pe cineva mititel, cu faţa palidă şi ai cărei ochi erau aţintiţi
asupra unui cuţit, care se afla la numai câţiva centimetri de beregată sa.
Era Esme.
Joe începu să tremure de furie. Îşi încleştă pumnii şi, fără să se
gândească prea mult, apucă un ghiveci mare de flori şi-l aruncă în geam. Sticlă
se făcu ţăndări şi, vârându-şi prudent mâna prin spărtură, descuie fereastra.
În câteva secunde, se căţără pe pervaz şi ateriză pe cioburile sparte.
— Dă-i drumul surorii mele! zise Joe turbat.
Persoana care-o ţinea captivă pe Esme izbucni în râs, cu faţa încă
învăluită-n umbră.
— Un adevărat erou! comentă ea cu voce batjocoritoare.
— Joe!
Twiggy îi aruncă un zâmbet enervat.
— Ce cauţi aici?
— Ai venit să mă duci acasă? întrebă Esme plină de speranţă.
Joe rămase mut de uimire. Începuse să-şi dea seama că intrarea sa
spectaculoasă pe fereastră nu fusese o mişcare tocmai inteligentă.
— Vă rog, nu-i faceţi rău, zise el pe un ton care i se păru jalnic. Mie… mie
nu mi-e teamă de tine, Logan Dritch, adăugă el, prinzând curaj.
Un hohot grosolan de râs răsună prin bucătărie.
— Asta nu-i Logan Dritch… şopti printre dinţi Twiggy.
— Taci din gură!
Femeia cea misterioasă o strânse mai tare pe Esme.
— Dacă nu laşi imediat din mână bagheta aia, o să se lase cu vărsare de
sânge!
Twiggy dădu drumul baghetei care căzu pe podea.
— Acum, arunc-o spre mine, zise femeia, iar Joe încercă să-i zărească
faţa, când ea se aplecă după baghetă.
Recunoscu linia maxilarului, şi vocea i se păru şi ea cunoscută.
Joe îşi aminti că Logan Dritch vorbise cu cineva la ceainărie. Un gând
oribil îi trecu prin minte. Dar dacă cei doi Monştri din Much Marcle se
reuniseră? Dacă Roşe Threep se prefăcuse doar că şi-ar fi schimbat năravurile?
Dacă rămăsese la fel de rea cum fusese întotdeauna?
 O rafală rece ca gheaţa intră prin fereastră spartă. Lumânarea se stinse
şi bucătăria se cufundă în întuneric.
O clipă mai târziu, o lumină orbitoare îl făcu pe Joe să-şi acopere ochii.
Îşi îndepărtă prudent mâinile de la ochi şi o văzu pe femeie stând lângă uşă cu
degetul pe întrerupător. Avea părul lipsit de strălucire, prins strâns într-un coc,
şi o privire dezaprobatoare pe chip. Joe o recunoscu pe dată:
Era bibliotecara Lydia.
CAPITOLUL DOUĂZECI.
Complicea lui Logan.
Joe o urmări pe Esme cum stătea lângă o sobă de modă veche,
amestecând într-o cratiţă mare cu bagheta lui Twiggy. Câteva picături de
culoare bej, săriră din cratiţă făcând plita să sfârâie.
— Copil netrebnic! se răţoi Lydia de pe scaunul ei de la masa din
bucătărie.
Lovea încet piciorul mesei cu un cuţit, în timp ce întorcea filele unei cărţi.
— Nu amesteca aşa repede! Se prelinge pe margini.
— Cum îndrăzneşte! bombăni Twiggy, încercând să desfacă sforile care-i
legau încheieturile mâinilor şi gleznele. Auzi, să folosească bagheta mea ca să
amestece porcăria ei de supă! rosti Twiggy cu dezgust.
Joe îi zâmbi înţelegător. El fusese pironit pe un scaun din faţa chiuvetei,
în vreme ce lui Twiggy i se poruncise să şadă pe un taburet de lângă peretele
opus. Deasupra capului său era atârnat un avizier plin de ilustrate. Joe îşi suci
mâinile, încercând să slăbească funia care-i ţinea încheieturile, dar Lydia o
înnodase prea strâns. Gleznele îi fuseseră imobilizate cu aceeaşi îndemânare.
— Unde-i pagina? întrebă arţăgos Twiggy.
— Întreabă-mă frumos şi s-ar putea să-ţi spun, răspunse Lydia,
ridicându-şi capul din carte. Vorbă dulce mult aduce.
Twiggy pufni şi se strâmbă.
— Aţi putea fi atât de amabilă să ne spuneţi unde se află? o întrebă Joe
cât se poate de politicos.
— Foarte bine, spuse Lydia, dând afirmativ din cap spre Joe.
Se ridică de pe scaun şi se duse iute spre avizier, călcând peste gleznele
lui Twiggy. Dacă la lumina înşelătoare a lumânării, bibliotecara fusese o figură
sinistră, înfricoşătoare, acum, în bucătăria intens luminată, ea părea extrem de
banală. Era îmbrăcată într-o fustă de tweed, cu un pulover de caşmir bleu-
deschis şi cu un şirag modest de perle la gât. Cuţitul mare pe care-l strângea în
mâna sa delicată părea întru totul nelalocul lui.
— Uite-o! zise Lydia, lovind uşor o bucată îngălbenită de hârtie. Era
prinsă cu nişte ace de gămălie între două vederi decolorate.
Joe miji ochii.
— Dar văd că scrie ceva pe ea, observă el. Nu poate fi pagina din Cartea
lui Mabel. Ea a folosit cerneală vrăjită. Cuvintele n-ar trebui să se vadă.
— Asta-i bună! exclamă Lydia. Vă asigur că este autentică. Cuvintele
originale au fost rescrise cu cerneală obişnuită. La urma urmelor, cum aş fi
putut să traduc cuvintele lui Mabel, dacă nici măcar nu le-aş fi văzut?
— Asta înseamnă că nu eşti vrăjitoare? o întrebă Joe.
 — Vai, nu! spuse ea. Nu posed darul magiei.
— Şi ai făcut-o? întrebă timid Twiggy.
— Ce să fac? se răsti bibliotecara.
— Ai tradus pagina?
— A, da! zise Lydia, mulţumită de sine. A fost o chestiune simplă pentru
o persoană atât de educată ca mine.
Twiggy gemu şi bibliotecara o făcu să tacă. Joe auzi nişte zgomote din
tavan, ca şi cum cineva ar fi umblat pe deasupra capetelor lor.
— Vine, zise Lydia, deschizând o uşă şi scoţându-şi pentru o clipă capul
din bucătărie.
— Cum a putut oare Lydia să descifreze pagina aşa de repede? şuieră
printre dinţi Joe. Credeam că scrisul de mână al lui Mabel este ilizibil.
— Aşa este, zise Twiggy cu voce joasă. Până acum, o singură persoană a
fost în stare să înţeleagă vreun cuvânt.
— Atunci cum…
— N-ai văzut ce carte citea? întrebă Twiggy, dând din cap în direcţia
mesei de bucătărie.
Joe aruncă o privire spre carte. Citi cuvintele de pe cotor. Îndreptar de
grafologie de Fleur Fortescue.
— E cartea din cufărul lui Ulfric, zise Twiggy. Eu am crezut că era o carte
plicticoasă de matematică, despre studiul graficelor… dar nu e aşa. Am reuşit
să citesc câteva rânduri când întorcea Lydia paginile. Grafologia este ştiinţa
care se ocupă cu studiul scrisului de mână.
— Asta explică multe, constată Joe.
Twiggy dădu din cap.
— Fleur Fortescue a fost traducătoarea Cărţii lui Mabel. Lydia primeşte
sfaturi de la o expertă.
— Aşadar, acum ştim cine a spart Sabatul Urzicii-Moarte, zise Joe. Squib
ne-a spus că hoaţa nu avea baghetă şi Lydia a admis că nu e vrăjitoare. Totul
începe să capete sens.
— A, o pisicuţă! exclamă Esme.
Lăsă baltă cratiţa şi îngenunche sub masă, unde zăcea geanta lui Twiggy.
Mormoloaca se vânzolise până ieşise din jachetă roşie şi stătea pe pardoseală,
lovind uşor cu lăbuţa un gândac. Înainte ca Esme să apuce să mângâie
pisicuţa, uşa se deschise brusc şi Logan Dritch îşi făcu apariţia în bucătărie.
— Ah! exclamă ea, şi buzele vopsite în roşu-aprins i se întinseră într-un
zâmbet. Văd că au sosit oaspeţii! Bună seara, Prunella! Bună seara, Joe.
— Ne aşteptaţi? întrebă Twiggy.
Stând alături de bibliotecară demodată, Logan Dritch ieşea şi mai mult în
evidenţă. Lydia îşi prinsese părul în coc, Logan îşi lăsase buclele arămii să se
rostogolească peste umerii rochiei purpurii de mătase. Perlele Lydiei păreau
banale şi inexpresive pe lângă rubinele strălucitoare de la gâtul lui Logan.
Bibliotecara cea scundă şi ştearsă intrase parcă la apă stând alături de silueta
înaltă şi suplă a lui Logan Dritch.
 — Vă place cum arăt? îi întrebă Logan, zâmbindu-le. Port această ţinuta
doar la ocazii foarte speciale. Vă rog să mă scuzaţi, dacă v-am făcut să
aşteptaţi. Sper că v-aţi distrat cu sora mea.
— Sora ta? făcu Joe şi rămase cu gura căscată.
— Mai corect, sora mea geamănă, preciză Logan amuzându-se de
expresia tâmpă de pe faţa lui Joe.
Băiatul se uita când la una, când la alta. I se părea greu de crezut că
două surori gemene pot semăna atât de puţin.
— Dezleagă-i, Lydia, zise sec Logan, lăsând să alunece o baghetă din
mâneca rochiei sale de mătase. Acum sunt aici. Nu mai e nevoie să-i reţinem cu
forţa.
Lydia începu să desfacă nodurile de la încheieturile lui Joe.
— Continuă să amesteci! îi spuse ea bombănind lui Esme.
Joe îşi privi surioara cum învârteşte cu bagheta în ceaun.
— Ce e putoarea asta? zise Logan, strâmbând din nas.
— Supă, răspunse iritată Lydia. Supă de peşte de mare. E o reţeta nouă
pe care…
— Ptiu! făcu sora ei. Ei bine, nu te aştepta să pun gura pe ea. Miroase a
stricat Acum, fii drăguţă, şi du-i de aici pe copiii ăştia doi.
Arătă spre Joe şi Esme.
— Vreau să schimb şi eu două cuvinte cu Prunella, aşa, ca de la
vrăjitoare la vrăjitoare.
— Şi Joe e unul de-ai noştri, spuse Twiggy îndărătnică. Face parte din
Sabatul Urzicii-Moarte…
— Nu-mi jigni inteligenţa, o repezi Logan. Scumpa mea, spre deosebire de
tine, el nu e în Cine-i vrăjitoare?! şi n-are nici baghetă. Nu are mai mult talent
la magie decât jalnică şi incompetenta mea soră.
Lydia o dezlegă pe Twiggy şi trase ceaunul la o parte de pe foc. Apoi o
prinse de mână pe Esme şi îl îmboldi pe Joe de la spate cu vârful cuţitului.
— Du-i în biroul tău, porunci Logan. I-am lăsat acolo pe Şturm şi pe
Drâng. Dacă ăştia doi îţi fac probleme, asmute şobolanii pe ei.
Joe recunoscu biroul. Prin fereastra lui, el şi Twiggy priviseră înăuntru
când fuseseră prima dată la Două Ţipete de Bufniţă. Esme se sui într-un
balansoar şi se holbă somnoroasa la el. Joe se rezemă de poliţa şemineului.
Dogoarea plăcută a focului abia mocnind îi încălzea picioarele. Pe poliţă se
aflau două obiecte. Unul era fotografia înrămată a doi bebeluşi care stăteau la
capetele opuse ale unui cărucior. Bebeluşul mai mic dormea, dar celălalt avea
un zâmbet încântat pe faţă, acoperit parţial de o pată. Joe frecă sticla cu
degetul, dar pata nu se şterse.
— Asta e sora ta? o întrebă Joe pe Lydia.
— Da, răspunse ea calmă.
Se aplecă să descuie coşul de răchită. Joe încercă să-şi păstreze calmul,
când cei doi şobolani ieşiră din coş şi se strecurară sub un scrin. Îşi îndreptă
atenţia spre cel de-al doilea obiect de pe poliţă. Era o cutiuţă pătrată de tablă
care avea pictate pe trei dintre laturi imaginile unei păduri dese, iar pe cea de-a
patra scria „Schwarzwald”.
 — N-o atinge! zise brusc Lydia, când degetele băiatului mângâiară
capacul de tablă. Îi zâmbi lui Joe şi râse timid. E doar un suvenir prostesc pe
care mi l-a adus sora mea din Pădurea Neagră. Era plină cu ciocolată, dar
acum e goală. Complet goală.
Stătea într-un fotoliu uzat de piele, strângând încă în mână cuţitul.
Joe se îndreptă spre o bibliotecă burduşită. Nu se putea abţine să nu o
compătimească un pic pe Lydia. Fusese nemiloasă cu ei, dar ea nu făcuse
altceva decât să-ndeplinească poruncile surorii sale.
— Eşti foarte deşteaptă, dacă ai reuşit să traduci pagina aia atât de
repede, îi zise el.
Lydia se înroşi.
— Da, păi… Studiez de foarte mult timp vrăjitoria. E una din pasiunile
mele. Chiar dacă eu însămi nu posed puteri magice, mă interesează foarte mult
subiectul. Sora mea nu e o savantă. Vezi tu, eu am o înţelegere cu ea. Îmi
procură toată literatura de care am nevoie şi mă plăteşte când găsesc ceva util
pentru ea.
— Cât? o întrebă Joe, uitându-se la mobila sărăcăcioasă din cameră.
Nu exista nici un fişet, nici vreo lampă de birou, cât despre calculator,
nici nu se punea problema. Biroul Lydiei era foarte modest utilat. Joe bănui că
Logan nu e din cale-afară de generoasă.
Lydia chicoti amuzată.
— A, nu cu bani. Îmi prinde spirite ale vântului. Îi ţin ca animale de
companie. Nu crezi că sunt nişte făpturi fascinante?
Îşi flutură mâna în direcţia acvariului care ocupa un raft întreg în perete.
Până atunci, Joe crezuse că e gol, dar acum, uitându-se mai bine, văzu
tremurul micuţelor feţe lipite de sticlă. Îl dezgustă ideea că spiritele vântului să
fie închise într-un spaţiu atât de strâmt, dar nu i se păru prudent să-şi exprime
sentimentele. Sfidând-o pe Lydia, nu ar fi făcut altceva decât să înrăutăţească
situaţia.
— Ce drăguţ! zise el, silindu-se să zâmbească.
— Am început să-i colecţionez în urmă cu mulţi ani, îi explică Lydia.
Odată, când a fost plecată în vacanţă la Ilfracombe, soră-mea mi-a adus o carte
despre ei. Mi-am păstrat primul spirit al vântului într-o sticlă goală de lapte,
dar, normal, cum colecţia mea s-a mărit..
— Ilfracombe… repetă Joe, încercând să-şi amintească de ce numele îi
suna familiar.
— Vrăjitoarele merg în fiecare an la Ilfracombe, îi spuse Lydia. Acolo, în
ultima zi din august, în pivniţa unui magazin de peşte, se ţine o mare licitaţie
pentru vrăjitoare. În anul în care a participat şi sora mea cred că s-au călcat în
picioare. Fiecare obiect scos la licitaţie îi aparţinuse, la un moment dat, lui
Fleur Fortescue. Ştii, e o vrăjitoare destul de faimoasă…
— Fleur Fortescue? se miră Joe, scărpinându-şi bărbia. Atunci, cartea
aceea despre spiritele vântului trebuie să fie foarte valoroasă.
— A, nu, dragă, zise Lydia. Logan nu mi-ar cumpăra ceva scump. L-a
luat pe-o nimica toată. Vezi tu, n-au mai existat alţi licitatori.
— Cum aşa? întreba Joe.
 — Nu le interesează subiectul. Pentru vrăjitoare, un spirit al vântului e
util, dar nici o vrăjitoare întreagă la minte n-ar vrea să citească despre aceste
creaturi insignifiante. Colac peste pupăză, cartea a fost scrisă de Algernon Fry.
— Cine e acest Algernon Fry?
— Se întâmplă să fie o rudă de-a lui Fleur, dar, şi mai important – e
bărbat. Aceştia au fost trataţi secole de-a rândul ca nişte paria. Atitudinea a
început să se schimbe, dar – chiar şi acum cinci ani – o femeie vrăjitoare care
se respectă, n-ar fi atins cartea lui Algernon nici cu capătul unei maturi lungi
de trei metri.
Privirea lui Joe se opri pe acvariu. Spiritele vântului erau atât de
înghesuite că de-abia aveau loc să se mişte.
— Am peste trei sute, îl anunţă ea mândră. Soră-mea crede că-s cam
scrântită, adăuga ea oftând. N-am fi putut fi mai diferite. Lui Logan i-a plăcut
întotdeauna aventura. Când s-a găsit în Pădurea Neagră pagina lipsă din
Cartea lui Mabel, a zburat imediat în Germania. Şi, de atunci, a călătorit în
toată lumea ca să găsească pagina. A devenit obsesia ei, ştii. A mers cu avioane
cu reacţie în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, pe când eu nici măcar n-am
ieşit din colţul ăsta al Angliei. Sunt destul de mulţumită în căsuţa mea, cu
spiritele vântului care-mi ţin de urât.
— Aşadar, Două Ţipete de Bufniţă îţi aparţine?
— O, sigur că da, zise Lydia. Logan locuieşte într-un apartament
simandicos din Kensington. Dragă, o, dragă, m-a luat gura pe dinainte, adăugă
ea încruntându-se. Stai jos, băiete, şi nu mă mai trage de limbă.
Joe se cocoţă pe braţul balansoarului, atent să n-o trezească pe Esme.
— De ce se află Esme aici? întrebă el încet. Cum de-a fost amestecată în
toată afacerea asta?
— Nu mă mai întreba nimic! spuse Lydia, agitând ameninţător cuţitul în
aer.
— Te rog, îi spuse Joe. Aş vrea să înţeleg…
— Of…
Lydia clătină din cap.
— Foarte bine! Îmi place să văd copii cu o minte iscoditoare. Când eram
de vârsta ta, şi eu o bombardam întruna pe mama cu întrebări. Păi, să vedem…
zise ea inspirând adânc.
În timp ce jarul portocaliu din şemineu se transforma în cenuşă, Joe află
cum Harriet şi Aubrey fuseseră învinşi de un blestem complicat în gara Stubble
End. Auzi despre luptă aprigă dintre şarpele lui Harriet şi cei doi şobolani.
(Văzându-se înfrânt şi rănit, şarpele lui Harriet se transformase la loc în stilou
şi se rostogolise sub o banchetă.)
Lydia povesti, fără ca Joe s-o întrerupă, cum cotrobăise prin Sabatul
Urzicii-Moarte fără să găsească pagina lipsă. Şi şobolanii fuseseră la fel de
lipsiţi de noroc la Sabatul Pipistrellelor. Tot Lydia avusese ideea să folosească
Poţiunea de Recreştere pe Cartea lui Mabel, dar, când cuvintele lui Mabel nu
apărură, surorile Dritch fuseseră la un pas de disperare.
— Până la urmă ne-a surâs norocul, îi mărturisi Lydia zâmbind. Când te-
a întâlnit în tren, Logan a crezut că eşti un băiat oarecare; dar ţi-ai făcut apoi
apariţia la căsuţa mea însoţit de prietena ta, Prunella, şi sora mea a pus totul
cap la cap. Şi-a dat seama că Viperele trebuie să-ţi fi dat pagina. După ce-ai
scăpat, i-a trimis după tine pe Şturm şi Drâng…
— Mi s-a părut mie că ne urmăreşte cineva, spuse Joe. Aşadar, aşa a
aflat unde locuiesc.
— Din momentul acela, şobolanii ţi-au supravegheat fiecare mişcare, îi
spuse Lydia.
Şturm şi Drâng îşi scoaseră boturile păroase de sub scrin şi chiţăiră
agitaţi.
— Am văzut doi şobolani pe o stivă de lemne din grădina mea, zise Joe,
privindu-i îngrijorat pe Şturm şi Drâng. Nu-i aşa că m-au auzit spunându-i lui
Twiggy că pagina era la bibliotecă?
— Bineînţeles, zise Lydia. Logan m-a trimis la bibliotecă să recuperez
pagina. Şturm şi Drâng au venit cu mine, în caz că ar fi apărut oareşce…
probleme.
Joe tresări, amintindu-şi cum fusese atacat de unul dintre şobolani.
— Şi tot nu mi-ai spus ce caută Esme aici, îi atrase el atenţia.
— Dragă, ea a fost momeală, explică răbdătoare Lydia. Nu puteam fi
sigure că vei avea destul curaj să vii după pagină, aşa că Logan a răpit-o pe
sora ta şi ţi-a lăsat un mic mesaj acasă la tine. Trebuia să te ademenim
încoace.
— Dar de ce? zise băiatul nedumerit.
Nu primi nici un răspuns. Atunci Joe îi puse întrebarea pe care ardea să
i-o pună de când intraseră în birou:
— Ce face vraja de la pagina cinci sute treisprezece?
Lydia se lovi uşor cu degetul arătător peste nas.
— O să vezi, zise ea misterios.
Uşa de la birou se deschise cu un scârţâit, şi-n prag apăru Logan Dritch,
lângă care stătea stingheră Twiggy.
— Tocmai am încheiat mica noastră discuţie amicală, zise Logan. E
timpul…
— Nu, urlă Twiggy şi se năpusti spre acvariu. Cuthbert! O, Cuthbert…
sunt eu, ţipă ea, lipindu-şi nasul de sticlă.
Se uită la cele două gemene, cu ochii scăpărând de furie.
— E o cruzime să faceţi una ca asta! Daţi-le drumul, bestii oribile ce
sunteţi!
Şobolanii o zbughiră pe podea şi se repeziră la gleznele lui Twiggy.
— Încetează imediat cu circul ăsta! zbieră Logan. Lydia, du copiii în
mansardă. A venit timpul să jucăm Beţişoarele Sorţii!
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI UNU.
Beţişoarele sorţii.
Mansarda întunecoasă mirosea puternic a aşchii şi a vopsea proaspătă.
Joe stătea lângă Esme, uşor aplecat ca să nu dea cu capul de o bârnă joasă de
lemn. Printr-o lucarnă deschisă pătrundeau înăuntru licăririle slabe ale lunii
şi, din când în când, câte un val de fulgi de zăpadă aduşi de un vânt rece ca
gheaţa. Luminările pâlpâiau, iar lampa agăţată într-un cui se bălăbănea,
răspândindu-şi lumina în fiecare cotlon plin de pânze de păianjen. Joe o apucă
pe Esme de mână şi îi strânse palma umedă.
Sub lampă se afla o măsuţă rotundă, la care stătea Logan Dritch. Îşi
ţinea coatele pe o cutie veche de pantofi, cu buricele degetelor lipite; unghiile ei
lungi şi stacojii scoteau un clinchet delicat, ori de câte ori se atingeau unele de
altele. În faţa ei era un scaun liber.
— Stai jos, Prunella, spuse ea cu voce vioaie.
Lydia o împinse de la spate şi se dădu înapoi, lipindu-se de uşa închisă.
În clipa în care Twiggy se prăbuşi pe scaun, şobolanii începură să se foiască
prin mansardă.
— Staţi locului, le porunci Logan, şi cei doi şobolani se ghemuiră lângă
vârfurile ascuţite ale cizmelor ei negre, chiţăind discret şi fremătând din
boturile lor mustăcioase.
Şobolanul mai mic se ridică pe picioarele din spate şi îndrăzni să atingă
cu o lăbuţă piciorul lui Logan.
— Nu încă, Şturm, se zburli vrăjitoarea, apucând şobolanul de ceafă şi
aruncându-l într-un colţ al încăperii. Dacă mă mai bateţi la cap, mă voi
răzgândi.
Animalul ateriză lângă picioarele lui Joe şi rămase acolo, tremurând din
tot corpul.
Joe încercă să-i surprindă privirea lui Twiggy, dar ea nu părea dispusă să
se uite în direcţia lui. Nu reuşiseră să vorbească în timp ce urcau spre
mansardă, aşa că subiectul discuţiei ei cu Logan era încă un mister pentru el.
Oricum, Joe îşi dădu seama că Twiggy era înspăimântată, chiar dacă încerca să
n-o arate. Îşi muşca buza de jos şi mâinile îi tremurau în poală.
— Beţişoarele Sorţii! murmură Joe.
Auzise de câteva ori pomenindu-li-se numele. În sfârşit, avea să
descopere ce erau.
Logan îşi luă coatele de pe cutia de pantofi şi îi îndepărtă cu grijă
capacul. Băgă mâna în cutie şi scoase un mănunchi de beţe subţirele, bine
ascuţite la fiecare dintre capete şi legate laolaltă cu un fir argintiu. Logan
împinse cutia pe podea şi desfăcu uşor firul ce ţinea beţişoarele laolaltă. După
aceea, dădu brusc drumul mănunchiului, lăsând beţigaşele să se împrăştie pe
masă. Joe observă că ambele capete ale fiecărui beţigaş fuseseră vopsite cu o
anumită culoare.
— Ce se întâmplă? întrebă Joe.
— Astea sunt Beţişoarele Sorţii, zise Logan, plină de sine.
— Toată seara a muncit să le confecţioneze, îi explică Lydia. De îndată ce-
am tradus pagina cinci sute treisprezece, sora mea a început să adune tot ce-i
era necesar: câte o aşchie de lemn din treizeci şi trei de tipuri diferite de copaci,
treizeci şi trei de tuburi de vopsea – fiecare conţinând o altă culoare – şi
douăzeci şi unu de centimetri de fir de păianjen. Mabel a dat instrucţiuni foarte
precise.
— Deci nu e o vrajă, zise Joe uimit E un joc.
Zâmbi uşurat.
 — De ăsta se teme toată lumea aşa de tare? Mie nu mi se pare deloc
periculos!
— Aici te înşeli, băiete.
Logan îşi aruncă peste umăr o şuviţă de păr arămiu şi se uită urât la el.
— Eşti pe cale să devii martor al unui eveniment istoric.
— Ce vrei să spui? întrebă Joe.
— Câştigătoarea Beţişoarelor Sorţii primeşte Inelul lui Tor Dree. Acesta îi
conferă celei care-l poartă puteri tiranice – Lydia care ziceai că sunt alea?
— Capacitatea de-a provoca distrugeri în masă, suferinţă eternă… în
esenţă, îţi permite să înrobeşti întreaga planetă, peroră soră-sa.
— Şi… şi… cea care pierde? bâigui Joe.
Logan zâmbi cu şiretenie.
— Cea care pierde… e sortită pieirii…
— Aruncată într-un cuptor mistuitor, ca să fim mai exacţi, zise Lydia,
jucându-se cu şiragul de perle de la gât.
Joe înghiţi în sec şi se uită la Twiggy.
— Refuză să joci! ţipă el la Twiggy. Dacă nu are adversar, nu poate
câştiga! Nu lua parte la jocul ei tâmpit.
Twiggy clătină din cap şi se uită cu tristeţe la Joe.
— N-are de ales, zise Logan cu răutate. Dacă nu se întrece cu mine la
Beţişoarele Sorţii, i-am spus că te voi ucide pe tine şi pe drăgălaşa ta surioară.
Vrăjitoarea îşi scutură mâneca din care îi alunecă o baghetă. O flutură
ameninţător spre Joe.
Joe o luă pe după umeri pe Esme, care începuse să scâncească.
— Asta ai făcut cu Aubrey şi Harriet? întreba el rece. I-ai omorât?
— Nu, zise Logan. Îmi erau mult prea utili. Tot ce-am făcut a fost să-i
transform în melci negri.
Din ochii lui Esme începură să curgă şiroaie de lacrimi.
— Încetează cu smiorcăiala, îi zise tăios vrăjitoarea, sau te transform
chiar acum în melc. Într-unul micuţ şi durduliu.
Esme izbucni în hohote de plâns.
— Şşt, zise Joe, acoperindu-i gura cu mâna. Dar nu reuşi s-o oprească pe
Esme, ale cărei ţipete răsunau în toată mansarda.
— Te rog, stai liniştită, Esme, o să se termine totul cu bine, adăugă el,
dar ea se smulse din braţele lui şi fugi spre uşă.
— Încetează IMEDIAT cu tărăboiul ăsta infernal…! urlă Logan, cu ochii ei
albaştri sclipind răutăcioşi.
Se ridică şi îşi îndreptă bagheta spre capul lui Esme.
— O, copil mizerabil ce eşti – strici totul. Aştept de ani de zile momentul
acesta… ŞI ACUM MI-L DISTRUGI!
Esme făcu ochii mari şi, copleşită de spaimă răcni din toţi rărunchii.
— Bine, zise Logan, clocotind de furie. Atât ţi-a fost, pregăteşte-te să
mori!
Joe ţipă şi se năpusti spre Esme când o vâlvătaie de scântei verzi ţâşni
din bagheta lui Logan. În acelaşi timp, Twiggy sări din scaunul ei şi încercă s-o
dea pe Esme la o parte.
 Dar niciunul dintre ei nu acţionase destul de rapid.
Ca o grenadă păroasă, şobolanul care stătea la picioarele lui Joe sări şi
îşi înfipse colţii în mâna lui Logan. Vrăjitoarea scăpă bagheta şi răcni de furie
când scânteile verzi sfârâiră pe podea, făcând o mică gaură în ea. Cu o mişcare
iute, Logan o descleştă pe Şturm de pe braţ şi o proiectă afară prin lucarnă.
Drâng se învârti în jurul lui Logan, arătându-şi dinţii. Apoi alergă spre uşă, o
deschise cu botul şi dispăru.
Vrăjitoarea se încruntă la Esme, care amuţise cu faţa împietrită de
spaimă. Joe îşi luă sora de mâna şi încercă s-o calmeze.
— Acum, poate putem începe fără să fim întrerupte, spuse Logan,
ocupându-şi locul la masă. Cunoşti regulile, îi aminti ea lui Twiggy.
— Lasă-mă pe mine să joc în locul tău, spuse Joe, furios.
— Taci din gură! îl repezi Logan. Acesta e un joc pentru vrăjitoare… nu
pentru fiinţe lipsite de har ca tine.
Joe se retrase lângă perete şi se uită îngrijorat la Twiggy.
— Să începem! mârâi Logan.
Câteva picături de sânge apărură pe mâna vrăjitoarei, în momentul când
atinse vârful unui beţişor mov. Îl extrase din grămadă fără să le mişte pe
celelalte, şi se apucă să scoată altul.
— Hei, nu era rândul lui Twiggy?
— Şşt, făcu Lydia, apropiindu-se de el. Odată jocul început, o jucătoare
poate extrage câte beţişoare doreşte. Dacă prima jucătoare extrage un beţişor şi
mişcă grămăjoara, atunci e rândul adversarei sale să facă următoarea mutare.
— A! exclamă Joe. Şi cine câştigă jocul?
— Vârfurile beţişoarelor sunt vopsite în culori diferite, îi explică Lydia.
Anumite culori valorează mai mult decât altele. La sfârşitul jocului, fiecare
jucătoare rămâne cu un teanc de beţişoare pe care le-a extras din grămada
iniţială. Cea care are mai multe puncte este câştigătoare.
— Twiggy ştie câte puncte valorează fiecare beţişor? o întrebă Joe.
— Înclin să cred, mărturisi Lydia, în timp ce Twiggy scotea din grămadă
un beţişor cu vârful portocaliu, că sora mea a omis să-i spună.
Era dezarmant s-o priveşti pe Twiggy aplecată deasupra mesei, cu părul
ei încâlcit, chinuindu-se să extragă câte un beţişor, fără a le mişca pe celelalte.
Joe observă că Logan adunase mai multe beţişoare decât Twiggy. Cu fiecare
minut, Twiggy devenea tot mai neîndemânatică, iar zâmbetul lui Logan se lăţea
tot mai mult.
— Asta-i o tortură, zise Joe şi o trase de mânecă pe Lydia. Te rog, spune-i
lui Twiggy câte puncte valorează fiecare beţişor, altfel nu-i cinstit.
— Şşt, făcu Lydia ducând un deget la buze. E prea târziu. Aproape am
terminat.
— O, Twiggy, zise Joe, când ea extrase ultimul beţişor şi îl aşeză cu grijă
în grămăjoara ei modestă.
În ciuda efortului de-a părea curajos, Joe era convins că Twiggy pierduse.
Îi puse mâna la ochi surorii sale.
— Nu te uita, Esme, zise el, în timp ce beţişoarele începură să se
ciocnească frenetic pe masa.
 În vreme ce Logan savură gândul victoriei şi al stăpânirii lumii, Joe se
holba la Twiggy.
„O să se întâmple din clipă în clipă, se gândi el cu groază. Va fi aruncată-
ntr-un cuptor mistuitor.”
Avea un nod dureros în gât, iar ochii-i ardeau şi-l usturau. Beţişoarele se
opriră şi Joe închise ochii.
Nu se auzi nici un tunet puternic sau vreo bubuitură asurzitoare; doar
două fâsâieli slabe, de parcă cineva ar fi suflat în lumânări. Când Joe deschise
ochii, Twiggy stătea nemişcată la masă, dar avea un inel ostentativ pe unul din
degete. Pe scaunul lui Logan nu era decât o bucată de cărbune.
— Asta a fost! zise Lydia vioaie.
Apoi înşfacă bucata de cărbune şi i se adresă:
— La ce-ţi folosesc acum puterile magice, scumpa mea soră? Mai sunt
inutilă şi incompetentă? Ha! Eu cred că nu.
Ridică bagheta lui Logan de pe masă.
— Ce?. Cum?. Bălmăji Joe, când Lydia trecu pe lângă el şi deschise uşa.
— Asta o va învăţa minte să mai lase toată munca grea în seama mea,
zise ea.
Apoi se uita fix în ochii lui Joe.
— E întotdeauna uşor să te concentrezi numai asupra uneia şi s-o
neglijezi pe cealaltă, adăugă ea enigmatic.
Înainte ca Joe s-o întrebe ce-a vrut să spună, Lydia ieşi, închizând uşa de
la mansardă în urma ei. Joe auzi cheia răsucindu-se în broască.
— Ah! Nu îndrepta chestia aia spre mine, zise Joe, ghemuindu-se lângă
perete, în timp ce Twiggy studia inelul care-i apăruse pe arătătorul stâng. Ai
auzit ce-a zis Logan. Acesta e inelul Tor Dree. Îi dă celei care-l poartă puteri
tiranice. Pentru numele lui Dumnezeu, nu-l atinge! Twiggy, ai înnebunit? Ai
putea să provoci un cutremur sau ceva de genul ăsta.
Sora lui se îndreptă cu paşi mărunţi spre masă şi se uită la inel.
— O, spuse ea, seamănă cu inelul pe care l-am găsit anul trecut de
Crăciun într-o pungă cu pufuleţi.
— Esme! o strigă Joe, vino imediat aici. Ăla nu-i doar o bucată de plastic.
Este o armă teribil de periculoasă.
— Nu-i nevoie să intri în panică, zise Twiggy. N-am de gând să-nrobesc
planeta prea curând.
— Ce vrei să spui? o întrebă suspicios Joe.
— Uită-te şi tu.
Twiggy îşi scoase inelul de pe deget şi-l ţinu în palmă. Joe se apropie şi-l
împinse cu degetul. Era un inel uşor, făcut dintr-o bucată translucidă de
turcoaz şi cu o piatră cât se poate de banală.
— Ar putea fi opal, zise ea, sau ar putea fi sticlă albă. În orice caz, e
complet inofensiv.
— Dar… dar Logan a crezut…
— Ea a crezut doar ce i-a spus Lydia, zise Twiggy, ridicând din umeri.
— Deci Lydia ne-a păcălit pe toţi, zise Joe. Asta e absolut revoltător! Am
crezut că aveai să mori! Încă nu ştiu cum ai reuşit să câştigi.
 — Lydia i-a spus lui Logan cât valorează fiecare beţişor, interveni Esme.
Se uită fix la Joe cu ochii ei cenuşii.
— Cred că s-ar putea s-o fi minţit
— A fost o farsă! Lydia a dorit că soră-sa să piardă… zise Joe zăpăcit.
— Şi a fost transformată într-o bucată de cărbune, constată serioasă
Twiggy. La urma urmei, poate cea care a pierdut va sfârşi într-un cuptor
mistuitor.
— Dar de ce? întrebă Joe. Cum a putut să-i facă aşa ceva surorii ei
gemene?
— Ai văzut cât de urât se purta Logan cu ea, zise Twiggy. Aşa sunt unele
vrăjitoare. Îi dispreţuiesc pe toţi cei care n-au puteri magice. Presupun că Lydia
a vrut să se răzbune. Ce crezi că a vrut să spună prin „să te concentrezi numai
asupra uneia şi s-o neglijezi pe cealaltă”? Ne lua oare peste picior pentru c-am
subestimat-o?
Joe ridică din umeri.
— Ştiu eu…
— E aşa drăguţ, zise Esme, luând inelul şi strecurându-şi-l pe degetul ei
subţirel.
Piatra licări când ridică inelul în dreptul lămpii.
— Dacă vrei, poţi să-l păstrezi, zise Twiggy binevoitoare. Cred că-l meriţi.
Ai fost foarte curajoasă.
— O, mulţumesc, zise Esme. Twiggy, tu chiar eşti o vrăjitoare adevărată?
— Dar… dar mi-e teamă că nu una prea pricepută.
— Cum de nu ai nici un neg?
Twiggy izbucni în râs.
— Poate o să-mi apară vreunul când o să fiu mai bătrână… unul plin de
păr, drept în mijlocul nasului! Dar am totuşi o pisică neagră. Joe mi-a dat-o. Şi
am şi mătură. O, Joe!
Twiggy îşi duse mâna la gură.
— Trebuia să fii în drum spre Scoţia. Ce s-a întâmplat? Sper că n-ai avut
vreun accident, nu?
— Nici vorbă, zise Joe, apărându-se. Chiar dacă sunt unul din ăia care
nu se pricep la tertipurile astea magice, am reuşit să mă descurc, mulţumesc
de întrebare.
— Atunci, te-ai răzgândit?
— Nu chiar, zise Joe, punându-şi mâinile-n sân şi încruntându-se. Cum
totul mergea excelent, m-am gândit că aş avea timp să mă întorc să mă asigur
că n-ai păţit nimic.
— Ce galant din partea ta, zise Twiggy clipind. Credeai că sunt prea
neajutorată ca să fac faţă de una singură?
— Păi, nu făceai prea bine când am sosit eu.
— O, chiar?
Twiggy îşi puse mâinile în şolduri. Aveam situaţia sub control până să
intri tu pe fereastră ca un yeti în miniatură.
— Ah, yeti! zise Joe oripilat. Ştii, de fapt, nu trebuia să mă-ntorc. Chiar
acum tata ar putea să moară îngheţat, iar eu sunt blocat aici, în mansarda asta
tâmpită. M-am săturat până peste cap de Mabel Crump şi de porcăria ei de
carte. Oricum, cui îi pasă de pagina cinci sute treisprezece? Ce mai căşti gura?
Scoate-ne odată din camera asta-ncuiată! Hai, zbiera el, sau nu-ţi mai
aminteşti vraja?!
— N-am bagheta la mine, zise simplu Twiggy, tremurând de furie.
— O! făcu Joe ruşinat
— Scuzaţi-mă, interveni Esme cu urechea lipită de uşa. Cred că am auzit
un zgomot afară.
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI DOI.
Amuţit.
Joe îşi ţinu răsuflarea şi ascultă. O rafală neaşteptată de vânt smulse
câteva ţigle din acoperiş, şi lampa începu să scârţâie, în timp ce se legăna ca
un pendul în cuiul în care fusese agăţată. Lui Joe începu să-i bată inima mai
tare când auzi un alt zgomot. Era un mieunat slab şi piţigăiat.
— Mormoloaca! exclamă Twiggy.
Se întinse pe burtă şi îşi strecură degetele pe sub uşă.
— Deci ne-ai găsit! Cât eşti de isteaţă!
Pisicuţa mieună trist şi, când îşi puse lăbuţa pe degetele fetei, Joe zări
pentru o clipă un petic de blană neagră.
— Îmi pare rău, Mormo, mi-ar plăcea să te iau în braţe, dar suntem
încuiaţi aici.
Joe se aplecă şi se uită pe gaura cheii. Nu reuşi să vadă nimic. Gaura
cheii era astupată.
— Am o idee, zise el, înhăţând un beţişor de pe masă. Lydia a lăsat cheia
în broască. Dacă aş reuşi s-o fac să cadă, crezi că Mormoloaca ar putea s-o
împingă pe sub uşă?
— O… ăăă… nu ştiu, zise Twiggy. Îi place să lovească lucrurile cu
lăbuţele şi e o pisicuţă foarte inteligentă. Am putea măcar să-ncercăm.
Twiggy pocni din degete ca să-i distragă atenţia pisicuţei, în timp ce Joe
vârî beţişorul în gaură şi zgândări cheia, până când căzu cu un clinchet
puternic.
— O adulmecă, zise Twiggy, uitându-se pe sub uşă. Împinge cheia spre
mine, Mormoloaco. Ştiu că poţi.
Bătu darabana cu degetele în podea.
— Uite… aici, Mormoloaco! Bravo!
Joe auzi zgomotul de metal zgâriind scândurile de lemn ale duşumelei.
— O văd, zise Twiggy, vârându-şi degetele pe sub uşă. Aproape… gata,
am luat-o!
Sări în picioare şi lăsă cheiţa ruginită în palma lui Joe. Ai avut o idee
bună, îl lăudă ea.
Joe zâmbi.
— Nici măcar o pisică-cu-ochi-de-chihlimbar-şi-vârful-cozii-argintiu nu s-
ar fi descurcat mai bine, zise el, răsucind cheia în broască.
Ţinând lampa în faţă, Joe le conduse pe scara abruptă şi de acolo pe un
coridor îngust.
— Nu poţi să linişteşti puţin pisica? îi şopti Joe.
 — Îmi pare rău, zise Twiggy, strângând-o în braţe pe Mormoloaca.
Pisicuţa începu să toarcă parcă şi mai tare.
Joe lumină următorul şir de trepte.
— În regulă, nici urmă de Lydia. Staţi în spatele meu şi încercaţi să nu
faceţi zgomot.
— Nu ştiu de ce eşti atât de precaut, zise Twiggy. Ea nu poate face vrăji.
— Ştiu, zise el. Dar încă mai are cuţitul, nu?
Joe se întoarse şi se uită înapoi.
— Unde-i Esme?
— Sunt aici, se auzi vocea surioarei lui.
Joe ridică lampa luminând holul. Esme se uita pe o fereastră şi scruta
întunericul.
— Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu bietul şobolan, zise ea. Mi-a salvat
viaţa, nu-i aşa, Joe?
Joe pufni, revoltat la această idee. Îşi aminti încăierarea pe care-o
avusese cu unul dintre şobolani la bibliotecă. Piciorul încă-i mai zvâcnea de
durere sub bandajul improvizat de Twiggy. Joe n-o putea privi în ochi pe Esme.
Ştia că ea are dreptate. Din nu se ştie ce motiv, Şturm se întorsese împotriva
propriei stăpâne. Dacă şobolanul nu s-ar fi repezit asupra lui Logan chiar în
acel moment, sora lui ar fi fost ucisă. Şturm fusese gata să-şi sacrifice propria
viaţă pentru a o salva pe Esme. Iar Joe nu înţelegea de ce.
— Vino, zise el morocănos. Nu mai pierde vremea pe-aici.
Pe scări nu întâlniră nici o bibliotecară mânuitoare de cuţite. Joe le lăsă
pe Twiggy şi pe Esme ghemuite pe coridor, iar el deschise uşor uşa de la
bucătărie şi trase cu ochiul înăuntru. Ceaunul fusese luat de pe sobă şi
încăperea părea goală.
— În regulă, zise Joe, făcându-le semn fetelor. Cred că ia cina. O să ne
furişăm pe-aici şi apoi o să ieşim pe fereastră. Am lăsat mătura afară. Până să-
şi dea Lydia seama că am dispărut, noi vom fi deja la jumătatea drumului spre
casă.
Joe îşi aruncă rucsacul în spate şi deschise fereastra.
— Dar cum rămâne cu bagheta mea? întrebă Twiggy aplecându-se sub
masă ca să-şi recupereze geanta. Pot să arunc repede o privire pe-aici?
— Nu, las-o, zise Joe grăbit. Poţi să faci rost de altă bagheta. Trebuie să
plecăm acum.
Împrăştie bucăţile de sticlă spartă de pe pervaz şi se pregăti s-o ridice pe
Esme.
— Stai un pic. Ce-o fi asta? zise Twiggy, când o bucată de hârtie zbură de
pe masă. O prinse din zbor.
— Grăbeşte-te, Twiggy!
— Da, un minut doar, zise ea, cu ochii pe foaie. Asta trebuie să fie
traducerea făcută de Lydia, a paginii cinci sute treisprezece. „Beţişoarele Sorţii
se joacă în doi sau mai mulţi jucători…”, citi Twiggy. „Aveţi nevoie…” Doamne,
ce scris ordonat are! Aici eram. „Cel care câştigă primeşte Inelul Tor Dree, care,
atunci când e frecat… Devine foarte strălucitor.” O!
Twiggy ridică din umeri şi citi mai departe.
 — Iar cel care pierde e transformat într-o materie carbonizată. Se
recomandă ca jucătorul învins să fie readus la forma originală folosind
Descântecul de Rupere a Vrăjii de la pagina o sută doi, mai degrabă decât să fie
ars până se face cenuşă.”
— De ce naiba o fi rupt Fleur pagina? zise Joe, dând din cap. Acum,
pune-o jos, şi hai s-o ştergem de-aici.
— Întoarce-o, zise nerăbdătoare Esme. Mai scrie ceva pe spate.
— Are dreptate! zise Twiggy şi se plesni cu palma peste frunte. O, Joe…
ce proşti am fost! Fiecare pagină e scrisă pe ambele părţi. Când Fleur a rupt
pagina cinci sute treisprezece, a rupt-o şi pe următoarea!
— Să te concentrezi numai asupra uneia şi s-o neglijezi pe cealaltă”,
repeta încet Joe. La asta s-a referit Lydia! Citeşte, Twiggy. Repede!
— Ah! zise Twiggy dezamăgită.
Îi dădu pagină lui Joe.
— Este o Poţiune de Amuţire. Mie nu mi se pare prea periculoasă. Vino.
Unde-ai zis că mi-ai lăsat mătura?
Joe o prinse de braţ.
— Cratiţa! Nu era supă de peşte de mare. Pun pariu pe ce vrei că era
Poţiune de Amuţire. Aici scrie că ingredientele trebuie amestecate cu o baghetă
fermecată. A obligat-o pe Esme să amestece în cratiţa cu bagheta ta! Nu-ţi
aminteşti? Lydia are de gând să dea cuiva poţiunea şi efectul ei nu poate fi
schimbat! Uite… scrie în josul paginii.
— Trebuie să recunosc că ar fi groaznic să-ţi pierzi vocea, zise Twiggy, dar
de-aici până la o catastrofă planetară e cale lungă.
— Trebuie s-o oprim, zise Joe.
— Stai un pic… acum un minut ai spus…
— M-am răzgândit, se încăpăţână Joe.
— Începi să-ţi faci o regulă din asta, observă Twiggy, şi Joe se holbă la
ea. Bine, atunci. Să mergem să investigăm.
În timp ce se furişau în hol, dinspre biroul Lydiei se auziră nişte zgomote
înfundate. Joe se uită prin gaura cheii şi o văzu pe Lydia deplasându-se greoi
pe o scăriţa cu acvariul în mână.
— Are spiritele vântului, şopti Joe.
— Of!
Twiggy oftă şi îl apucă pe Joe de umăr.
— Am uitat complet de Cuthbert. Cum am putut fi aşa nepăsătoare?!
Trebuie să-i eliberăm! Joe, ce face Lydia acum?
— Văd cratiţa, zise Joe. Pune acvariul pe biroul ei. Acum îşi şterge
fruntea cu o batistă… şi deschide un sertar. Oh! Scoate o pensă uriaşă, cel
puţin aşa cred. Seamănă cu un instrument folosit de chirurgi.
Twiggy icni. Joe se întoarse spre ea.
— Ai păţit ceva?
— Da, zise ea şi i-o dădu pe Mormoloaca lui Esme. Ai grijă de ea, o rugă
Twiggy.
Apoi îşi suflecă mânecile şi trase adânc aer în piept.
— Eu intru.
 — Stai! zise Joe zgâindu-se pe gaura cheii. Cred că ţine un spirit al
vântului în pensa aia. Da! Îl văd zbătându-se. Acum, bagă un polonic în
cratiţă… Nu pricep. Credeam că spiritele vântului nu pot vorbi.
Twiggy îl împinse pe Joe şi deschise brusc uşa de la biroul Lydiei.
— Dă-i drumul imediat spiritului! urlă ea, păşind spre bibliotecara
surprinsă.
Lydia îşi scăpă polonicul şi câteva picături de lichid lipicios stropiră
covorul decolorat. Twiggy înşfăcă pensa uriaşă chiar în momentul în care Lydia
înhaţă cuţitul. Bibliotecara lovi aerul cu el, la câţiva centimetri de faţa lui
Twiggy.
— Lasă-mă-n pace, fetiţo! scrâşni Lydia ca o nebună. Nu încerca să mă
opreşti!
Twiggy dădu drumul pensei şi făcu un pas înapoi, cu ochii plini de
lacrimi.
— Ce le faci? o întrebă ea cu voce tremurătoare.
Twiggy se uită spre acvariu. Spiritele vântului se înghesuiau în colţul cel
mai îndepărtat de Lydia.
— Cred că ai sute acolo…
— Trei sute doi, preciză cu mândrie Lydia. Nu… Am uitat de ultima
achiziţie. Soră-mea l-a prins acum câteva zile. Cu ăsta se fac exact trei sute
trei.
— Cuthbert! exclamă Twiggy, respirând greu.
Se apropie de acvariu. Joe îşi dădu seama că încerca să-l zărească în
mulţimea de creaturi ghemuite pe favoritul ei.
— Înapoi, zise ameninţător Lydia, fluturând în aer pensa cea lungă.
Spiritul vântului se vânzoli, cu gâtul prins în vârful pensei.
— Îţi iroseşti degeaba poţiunea, îi zise Joe din pragul uşii. Spiritele
vântului nu pot vorbi.
— Aşa e, întări Twiggy. Ceea ce faci tu n-are sens.
— N-are sens?!
Lydia îşi dădu capul pe spate şi izbucni într-un râs isteric.
— Vrăjitoare prostuţă ce eşti!
Bibliotecara se uită urât la Twiggy.
— Crezi că sunt o idioată: o biată nenorocită, inutilă şi lipsită de orice
talent, care nu e bună nici măcar să-ţi sărute ghetele. Ei bine, la fel a crezut şi
soră-mea… şi uite unde-a ajuns acum!
Lydia îşi pironi triumfătoare privirea pe poliţa unde, între cutiuţa de tablă
şi fotografia înrămată, se afla bucata de cărbune.
— Voi, vrăjitoarele, sunteţi toate la fel, zise bibliotecara cu amărăciune-n
glas. Credeţi că sunteţi mai bune decât noi, ceilalţi. Ştii câţi ani de umilinţe a
trebuit să îndur din partea mizerabilei mele surori? Dar ştiam că, dacă am
răbdare, dacă studiez fiecare carte de vrăjitorie, o să găsesc o cale de a mă
răzbuna. Logan caută de douăzeci de ani pagina lipsă din Cartea lui Mabel, iar
eu am ajutat-o, mai zise Lydia cocoţându-se pe birou.
Aşeză pensa pe un teanc de hârtii.
 — Am scotocit prin toate cărţile pe care le-am putut găsi, încercând să-i
ofer indicii despre locul în care s-ar afla pagina lipsă. Pentru puturoasa şi
tâmpita de soră-mea! Ea nu se putea deranja să caute ceva… şi asta s-a
dovedit a-i fi fatal! Am petrecut ani de zile studiind cărţi de grafologie şi am
vizitat de zeci de ori Muzeul Naţional de Vrăjitorie ca să privesc originalul Cărţii
lui Mabel. O şansă neaşteptată mi-a fost oferită când, intrând în reşedinţa
sabatului vostru am dat peste Îndreptarul de grafologie. Fleur Fortescue a fost
un talent de excepţie în domeniul lingvisticii. Când am avut, în sfârşit, pagina
în mână… (Lydia pocni din degete)… mi-a luat doar un sfert de oră s-o
descifrez.
— Dar… dar e imposibil, urlă Twiggy. Vorbeşti prostii. N-ai fost tu în
stare să traduci instrucţiunile pentru Beţişoarele Sorţii şi pentru Poţiunea de
Amuţire în doar cincisprezece minute!
— Taci din gură, Twiggy, şuieră Joe printre dinţi, când Lydia se întoarse
spre mica vrăjitoare cu o licărire diabolică-n ochi.
Joe paşi în birou, iar Esme îl urmă îndeaproape, ţinând-o bine pe
Mormoloaca în braţe.
Lydia ridica o mână şi dădu uşor din cap.
— Ai perfectă dreptate, Prunella, zise ea. Dar n-a fost nevoie să le traduc
pe amândouă. Ştiam deja cum se joacă Beţişoarele Sorţii.
— Cum aşa? întrebă Twiggy. Nu te cred!
— Acum câteva zile mi s-a întâmplat ceva destul de neobişnuit, zise
Lydia. La început am crezut că am o viziune neobişnuită. Eram în bibliotecă,
aranjând cărţile pe rafturi, când, dintr-o dată, m-am trezit într-un birou de
modă veche holbându-mă la o pagină cu un scris ordonat, în care se explicau
regulile de joc pentru Beţişoarele Sorţii. O femeie tânără, purtând o bonetă cu
pană mi-a smuls hârtia din mână, a mototolit-o şi a îndreptat o baghetă spre
mine. În secunda imediat următoare m-am trezit în holul bibliotecii. Mi-au
trebuit câteva ore ca să-mi dau seama cine era femeia. Mai văzusem fotografii
ale lui Fleur Fortescue, dar toate erau de la bătrâneţe. Închipuiţi-vă ce
emoţionată am fost când mi-am dat seama că zărisem traducerea paginii lipsă
din Cartea lui Mabel!
Joe întâlni privirea lui Twiggy. Faţa ei se făcuse roşie ca focul şi avea o
expresie vinovată. Joe îşi dădu seama că se gândeau la acelaşi lucru.
Involuntar, fuseseră responsabili pentru „viziunea neobişnuită”.
— Oricât de bizar ar putea să pară, continuă bibliotecara, cred că cineva
s-a jucat cu mintea mea şi mi-a introdus nişte amintiri pe care Fleur le scosese
cu atâţia ani în urmă! E singura explicaţie la care mă pot gândi. Presupun că
cineva a dat târcoale prin biroul lui Fleur, iar ea s-a năpustit asupra lor şi le-a
schimbat memoria… cam fără rost. Pentru că, după cum s-a dovedit, nu
apucaseră să citească o iotă despre Poţiunea de Amuţire. Când o să aflu cine s-
a jucat cu memoria mea, zise Lydia, privind cu suspiciune obrajii îmbujoraţi ai
lui Twiggy, chiar intenţionez să îi mulţumesc.
Twiggy se dădu înapoi.
 — Tu ai fost, Prunella, nu-i aşa? zise Lydia. Voi trei aţi fost la bibliotecă,
când mi s-a întâmplat chestia asta ciudată. Îmi aduc bine aminte că v-am văzut
trecând pe lângă mine pe coridor, când vorbeam la telefon cu sora mea.
— Hmmm… nu cred asta… nu ştiu, bâigui Twiggy, privindu-şi fix ghetele.
— Ei bine, mi-a fost de mare ajutor, zise Lydia. Mi-am dat seama,
desigur, ca Beţişoarele Sorţii era doar un joc prostesc şi că vraja cea
periculoasă trebuie să fie cea de pe cealaltă parte a paginii.
Joe îşi scărpină gânditor bărbia. Avea impresia că cineva îi flutura un
steag prin faţa ochilor, încercând să-i atragă atenţia.
— F. F… murmură el. F., F…
Joe se uita drept înainte, cu ochii pierduţi în gol.
— Ilfracombe! exclamă el deodată, amintindu-şi câteva cuvinte scrise cu
cerneală de culoare indigo, în jurnalul lui Ulfric.
O privi emoţionat pe Twiggy.
— Când am pus la loc lucrurile în cufărul lui Ulfric, am văzut ce scria pe
o pagină de jurnal. Ceva despre F. F… ceea ce trebuie să însemne Fleur
Fortescue… şi despre o licitaţie la Ilfracombe. De acolo trebuie să fi cumpărat
borcanul cu pâcla violet!
— Şşt! făcu Twiggy şi faţa ei rozalie se întunecă până deveni de culoarea
prunei coapte.
— Nu e de mirare că Ulfric a fost distrus când a observat că borcanul era
aproape gol, zise Joe ignorând rugăminţile disperate ale lui Twiggy de a-şi ţine
gura. Trebuie să-l fi costat ceva.
— Mulţumită ţie, zise Lydia privind-o drept în faţă pe Twiggy, am fost în
stare să pun la cale un plan ingenios. I-am alimentat speranţele surorii mele,
făcând-o să creadă că va deveni nespus de puternică dacă va câştiga
Beţişoarele Sorţii, iar apoi m-am asigurat că va suferi o înfrângere umilitoare!
— I-ai oferit informaţii false despre valoarea beţişoarelor, zise Joe bătând
din palme. Foarte inteligent din partea ta!
Lydia îşi îndreptă umerii şi zâmbi radioasă.
— Mă bucur că aşa crezi, dar asta nu înseamnă nimic în comparaţie cu
ceea ce sunt pe cale să realizez! A fost înţelept din partea lui Fleur să rupă
pagina.
— De ce? vru să ştie Twiggy. Cum de poate o poţiune care te amuţeşte să
fie atât de nemaipomenită?
— Pentru că, prostuţă naivă, ea va nimici vrăjitoria. Eşti printre ultimele
din neamul ăsta, Prunella Brushwood. Când o să termin, vrăjitoarele vor fi o
specie pe cale de dispariţie… şi, înainte de sfârşitul secolului, nu va mai exista
nici o singură vrăjitoare în lume!
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI TREI.
Pe şoptite
— Nu mai spui nimic? zise Lydia batjocoritor, în timp ce Twiggy se
prăbuşea în balansoar, cu o privire îngrozită pe chip. În câteva minute exact
asta se va întâmpla şi cu aceste spirite ale vântului.
— Nu înţeleg, hohoti Twiggy.
 — Asta pentru că nu citeşti îndeajuns, se răsti bibliotecara la ea.
Răspunsul se află într-o lucrare a lui Algernon Fry. Raftul al treilea de jos, lătră
Lydia, arătând cu pensa spre bibliotecă din cameră.
— Cine naiba mai e şi Algernon Fry? întrebă Twiggy cu nedumerire în
glas.
Când Joe se îndreptă spre bibliotecă să ia volumul, trecu pe lângă
spiritul vântului prins în pensă. Se zbătuse până la epuizare, iar acum atârna
inert, dar Joe îi simţi, totuşi, respiraţia slabă pe braţ, de parcă micuţa creatură
ar fi vrut să se întindă până la el.
O sută unu lucruri pe care nu le-aţi ştiut niciodată despre spiritele
vântului era o carte groasă cu pete de mucegai pe prima pagină. Cu un scris
înflorit, în cerneală sepia, se puteau citi cuvintele: Scumpei mele mătuşici
Fleur. La mulţi ani. Cu dragoste, de la Algy. Joe îşi aminti că Lydia îi povestise
despre carte.
Fusese achiziţionată de către Logan la licitaţia vrăjitoarelor de la
Ilfracombe. Datorită faptului că subiectul nu era de interes şi, pe deasupra,
autorul mai era şi bărbat, O sută unu lucruri pe care nu le-aţi ştiut niciodată
despre spiritele vântului a fost un fiasco total, evitat de vrăjitoarele de
pretutindeni. Se părea ca Fleur Fortescue posedase un exemplar, dar numai
pentru că autorul fusese nepotul său, Algernon, şi i-l oferise în dar de ziua ei.
„Cred că şi-ar fi dorit, mai degrabă, o pereche de şosete”, se gândi Joe, în
timp ce răsfoia cartea.
Joe se opri asupra unui paragraf subliniat cu un marker fluorescent.
„Informaţia douăzeci şi şase, „ citi Joe cu voce tare. „Spiritul vântului nu
este în totalitate mut, dar vocabularul său este compus dintr-un singur cuvânt.
Acest cuvânt e necunoscut şi este şoptit doar la urechea bebeluşilor.”
Aşeză cartea la loc pe raft şi se întoarse încet.
— Nu ştiu dac-aţi observat, zise Lydia jubilând, dar numărul vrăjitoarelor
a scăzut constant în ultimii ani. De fapt, de când am început să colecţionez
aceste încântătoare spirite ale vântului.
Îşi înclină capul într-o manieră afectată şi îşi puse un deget pe obraz.
— E o coincidenţă amuzantă, nu credeţi?
Twiggy strânse braţele balansoarului.
— Ce vrei să sugerezi?
— Ia uită-te la fotografie, zise Lydia acră.
Dădu ameninţător din deget spre acvariu, unde era mare forfotă printre
spiritele vântului.
— Du-te, când îţi spun! îi strigă ea lui Joe, cu faţa plină de ură.
Joe înghiţi în sec şi se duse glonţ spre poliţa şemineului. Se uită cu
atenţie la poza celor două surori Dritch care stăteau în cărucior. În graba sa,
răsturnă cutiuţa de tablă.
— Vai! făcu Esme, lipindu-se de Twiggy pe balansoar.
Îşi urmărea fratele cu ochi mari, înfricoşaţi.
— O să găseşti o lupă în sertarul de sus al biroului meu, zise Lydia,
mutându-se de pe un picior pe altul.
 Joe se întreba de ce devenise Lydia atât de agitată. Păşi nervos spre ea,
cu ochii la cuţitul pe care aceasta-l strângea în pumn. Spiritele vântului îşi
turteau feţele de peretele transparent al închisorii lor, în timp ce Joe alegea o
lupă din sertar. Înainte să-l închidă, Joe zări bagheta lui Twiggy vârâtă între o
riglă de calcul şi un creion. Pentru o fracţiune de secundă se gândi s-o înşface,
dar Lydia păru să-i observe nervozitatea. Părăsi biroul, închizând cu zgomot
sertarul.
Revenind lângă balansoar, Joe îi dădu fotografia lui Twiggy şi ţinu lupa
deasupra ei. Cei trei copiii priviră cu atenţie.
Bebeluşul mai mic dormea satisfăcut cu pumnişorii strânşi de-o parte şi
de alta a capului fără păr. La celălalt capăt al căruciorului stătea cealaltă
geamănă, care era complet trează. Zâmbea veselă la aparat şi ar fi fost o
fotografie perfectă, dacă o pată nu i-ar fi înceţoşat o parte din faţă. Joe înclină
lupa. Rămase cu gura căscată, iar Esme, sughiţă de uimire.
— Uau! zise Twiggy.
Pata de pe capul copilului era, de fapt, un spirit al vântului. I se vedeau
clar faţa ascuţită şi părul strălucitor. Cuibărindu-se pe obrazul bebeluşului,
spiritul vântului îşi făcuse mâna căuş la gură. Nu exista nici urmă de îndoială
că spiritul vântului şoptea ceva în urechea fetiţei.
— De ce-a trebuit s-o aleagă pe ea?! zise Lydia cu răutate, spintecând
aerul cu cuţitul. Eu ce-aveam? Spiritul ăla al vântului mi-a făcut viaţa un iad!
Întotdeauna am fost eclipsată de înzestrata mea soră.
— Vrei să spui că spiritele vântului ne dau puterile magice? întrebă
Twiggy zâmbind radioasă. O, ce minunat!
— Minunat? E o cruzime, asta e! Zboară de colo-colo, şoptind cuvântul
ăla tâmpit celor puţini aleşi… şi ne resping pe restul.
— Mă întreb dacă nu cumva Cuthbert a fost spiritul care m-a făcut
vrăjitoare, zise visătoare Twiggy. O, sper că el a fost!
— TACI, TACI, TACI DIN GURĂ! urlă Lydia.
Lasă cuţitul pe masă şi ridică polonicul cu Poţiune de Amuţire spre
buzele translucide ale spiritului.
— Asta el a zis ea savurând clipa. Ăsta e momentul de care s-a temut
Fleur Fortescue. Nimeni nu aflase vreodată de unde-şi îşi capătă vrăjitoarele
harurile magice până când Fleur Fortescue nu a citit cartea nepotului său şi a
întrezărit secretul. Eu sunt, aşadar, a doua persoană care a descoperit
importanţa cuvântului şoptit de spiritele vântului. E nevoie de creier ca să
rezolvi un mister că ăsta, peroră bibliotecara, umflându-se-n pene. Nici o
baghetă nu se poate pune cu puterea unei inteligenţe ascuţite!
Un zâmbet diabolic se întinse pe faţa Lydiei şi, pentru o clipă doar, arăta
exact ca sora ei.
— Acum, priviţi cum le reduc pentru totdeauna la tăcere pe aceste spirite
ale vântului şi scap lumea de magie!
— Au! ţipă Esme, făcând-o pe Lydia să-şi verse Poţiunea de Amuţire pe
bluză albastră de caşmir. Mi se urcă ceva pe cizme!
Joe se uită la încălţările surorii sale şi văzu un melc negru şi mare
târându-se în sus pe una din cizme şi lăsând o dâră lucioasă pe cauciucul
galben. Îi dădu un bobârnac, dar zări încă un melc ieşind din cutiuţa pătrată
de tablă.
— Cred că tocmai l-ai făcut K. O. Pe Aubrey White, zise Twiggy,
holbându-se la melcul care rămăsese nemişcat. Orice-ar fi, nu călca pe el!
Lydia umplu din nou polonicul şi se pregătea să-i toarne conţinutul pe
gâtlejul spiritului, când fu din nou întreruptă. De data aceasta, de un zgomot
asurzitor, ce venea de-afară. Un sfârâit puternic şi o bubuitură ca de tunet
zguduiră pereţii biroului. Spre deosebire de Lydia, Joe nu stătu pe gânduri. În
mai puţin de două secunde se repezi la birou, deschise sertarul de sus şi înhăţă
bagheta lui Twiggy. În timpul ăsta, bibliotecara bâjbâia încă după cuţit, cu o
expresie de uimire pe faţă.
— Prinde-o! strigă el, aruncându-i bagheta lui Twiggy.
Lydia scoase un urlet neputincios, când Joe împinse acvariul de-a lungul
biroului cu toată puterea de care era în stare. Acvariul se izbi de perete şi se
crăpă.
— NU! zbieră Lydia, când spiritele vântului începură să se strecoare
printre crăpături.
Perdelele fâlfâiră, pe măsură ce camera ticsită se umplea de rotocoale de
aer. Joe îşi simţi părul ciufulit de sute de mânuţe recunoscătoare şi zări un
spirit al vântului luând-o de gât pe Twiggy.
Spiritele vântului se îndreptară roi spre Lydia, îi desfăcură cocul şi îi
încurcară părul. Şiragul de la gât i se rupse şi perlele se împrăştiară în toate
colţurile camerei. Lydia scăpă din mâini cuţitul şi pensă, lovind frenetic aerul
din faţa ei. Joe se aplecă şi desfăcu pensă, eliberând şi ultimul spirit al
vântului. Acesta îi ciuguli cu afecţiune degetele, înainte de-a se răsuci în aer
pentru a se alătura prietenilor săi. Joe îşi acoperi urechile, încercând să scape
de urletele Lydiei. Apoi uşa de la birou se deschise brusc.
— Ce naiba se petrece aici? întrebă Winifred, agitând ameninţător
bagheta.
Se aplecă în cadrul uşii şi, din borul pălăriei negre, căzu puţină zăpadă
peste melcul cel gras. Zăpada păru să-l readucă-n simţiri şi el mişcă uşor din
antene.
— Fii atentă, Winifred, zise Twiggy. Să nu-l striveşti pe Aubrey White!
Adună cei doi melci şi îi puse în cutiuţă, în timp ce Winifred o privea
întrebător.
— Logan Dritch l-a transformat în melc odată cu Harriet Perkins, explică
Twiggy.
— Logan Dritch ai spus?
Roşe păşi ţanţoş în cameră şi o scrută pe Lydia prin ochelarii ei în formă
de fluture.
— Ei bine, zise ea arogant, a trecut ceva timp, nu-i aşa, Logan?
— O, asta nu-i ea, interveni Joe, luând bucata de cărbune de pe poliţă.
Asta-i Logan. Nu găseşti că s-a cam schimbat un pic de când ai văzut-o ultima
oară?
— Nu fi obraznic, băiete, zise Roşe, înşfăcându-i bucata de cărbune şi
studiind-o cu atenţie. Ai face mai bine să nu-mi torni gogoşi.
 — Charlie! zise Esme, când Squib se repezi în cameră, urmat
îndeaproape de Patsy, care de-abia mai respira.
Când Esme se lăsă pe vine, Mormoloaca îi ţâşni din braţe, şi Charlie îi
luă locul. Îşi mângâie capul de bărbia fetiţei şi toarse fericit.
— Hei… tu eşti Esme? întrebă ţâfnoasă Patsy. Ce i-ai făcut motanului
meu, hm? Nu mai vrea să vină la mine. Nu a vrut nici măcar să se urce pe
mătura mea…
— Bună seara, zise Ulfric politicos, iţindu-şi capul pe după silueta
masivă a lui Patsy.
Aşa nins cum era, părul lui Ulfric părea şi mai alb decât de obicei.
— O-ho-ho! N-am văzut niciodată atât de multe spirite ale vântului la un
loc. Ai păţit ceva, Twiggy dragă? Dar Esme? Am auzit că se află în pericol de
moarte.
— N-am nimic, zise Twiggy, şi mă bucur foarte mult să vă văd. Patsy, ţi s-
a turtit pălăria!
— Mi-a căzut o bucată de tavan pe ea, îi explică vrăjitoarea. Am scos uşa
de la intrare din balamale, dar cred că am exagerat un pic… Holul de la intrare
e plin până la glezne de moloz.
— Ţi-am spus eu să faci Vraja de Deszăvorâre, zise Roşe ţâfnoasă, dar
nu… tu a trebuit să demonstrezi ce grozavă eşti şi să-ţi faci o intrare
spectaculoasă.
— Fetiţa era în pericol, nu-i aşa?
Patsy îşi încleştă pumnii şi se uită sever la Roşe.
— Voi două, ajunge! le opri Winifred.
Pocni de două ori din degete şi spiritele vântului încetară să se mai
rotească în jurul Lydiei. Bibliotecara se prăbuşi într-un fotoliu de piele şi se
holba absentă la nou-veniţi. Buza de jos îi tremura de parcă ar fi fost gata să
izbucnească în plâns. Părul îi era răvăşit şi avea o pată maronie pe puloverul de
caşmir, acolo unde-şi vărsase Poţiunea de Amuţire.
— Cine-i individa asta jegoasă? întrebă Patsy cu grosolănie. Ea e cea
care-a răpit-o pe Esme?
— De unde ştii? întreba Twiggy cu uimire-n glas. Şi cum aţi ştiut unde să
ne găsiţi?
— De la Squib, zise Winifred, şi Joe a observat ca ea avea pete negre pe
limbă. A ajuns la noi acasă într-un hal fără de hal. Normal, a trebuit să
mănânc nişte Lingo Liquorice ca să aflu care-i problema. Squib mi-a spus că o
vrăjitoare pusese mâna pe-o fetiţă. Reuşise să se agaţe de mătura vrăjitoarei
când ea îşi luase zborul. Zicea că s-a ţinut cu capul în jos până au ajuns la o
căsuţă din mijlocul unei păduri. Apoi a alergat tot drumul înapoi ca să aducă
ajutor.
— Dragul de Squib, zise Joe, mângâind motanul pe cap.
— Numele lui e Charlie, spuse Esme, afundându-şi faţa în blana felinei.
Şi e cel mai curajos motan din lume.
Winifred oftă.
— Joe, pari cea mai raţională persoană din încăperea asta. Ai putea să-
mi spui şi mie ce s-a întâmplat?!
 CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI PATRU.
Transformări.
Joe îi povesti despre gemenele Dritch, despre pagina lipsă din Cartea lui
Mabel şi despre Poţiunea de Amuţire, în timp ce Roşe şi Patsy se certau care
din ele să facă Descântecul de Rupere a Vrăjii pentru Aubrey şi Harriet.
— Ştiu eu cum se face, zise Twiggy plină de speranţă, ţinând cutia la
piept.
Se pregătea să-şi îndrepte bagheta înspre cel mai mare dintre melci, când
Mormoloaca începu să miaune şi să-şi arcuiască spatele. Începu să scuipe şi
blana neagră i se zburli ca firele unei perii de pantofi, când în pragul uşii apăru
cineva.
Era un şobolan.
Pentru o clipă se făcu nevăzut, apoi Drâng (pentru că el era) reapăru
ţinând-o de ceafă pe Şturm.
— Puah! făcu Roşe. Rozătoare dezgustătoare şi pline de purici! O să-i
aranjez eu imediat. Îşi ridica bagheta magică şi începu să murmure o vrajă,
când Joe se interpuse.
— Nu e nevoie să-i ucizi, zise el cu hotărâre-n glas. Pe lângă asta, cred că
unul dintre ei e deja mort.
— Nu, strigă şi Esme, cu ochii şiroindu-i de lacrimi.
Drâng îşi făcu drum cu greu spre şemineu ţinând-o pe Şturm între fălci.
Îşi aşeză prietena lipsită de vlagă lângă cămin şi se uită rugător la Joe. Cu toate
că fusese muşcat de unul din ei, băiatului îi păru sincer rău pentru şobolani.
Ştia că Esme ar fi fost ucisă fără altruismul lui Şturm.
— Biata de tine! zise el, lăsându-se pe vine lângă trupul inert al lui
Şturm.
O atinse cu blândeţe, fără ca Drâng să încerce să-l oprească.
— Şobolanul ăsta i-a salvat viaţa surorii mele, zise Joe, uitându-se la
membrii Sabatului Urzicii-Moarte. Apoi, Logan Dritch a apucat-o de coadă şi a
aruncat-o afară pe geamul de la mansardă. Drâng trebuie s-o fi căutat prin
zăpadă.
Joe lăsă întristat capul în jos.
Winifred îngenunche alături de el şi îşi trecu degetele prin blana aspră a
lui Şturm.
— Respiră încă, zise vrăjitoarea, dar inima-i bate foarte slab.
Winifred îl luă cu delicateţe pe Joe de umeri.
— Nu are nici un os rupt. Zăpada trebuie să fi amortizat căderea lui
Şturm. Cu toate astea, e îngheţată. Nu cred că va supravieţui.
Esme începu să plângă şi Joe rămase, în continuare, ghemuit lângă
cămin. Se uita fix la şemineu, cu ochii la mormanul de cenuşă de pe grătarul
care se răcise. Încăperea se cufundă în tăcere.
Fără să spună ceva, Joe îşi dădu jos rucsacul din spate şi desfăcu unul
din fermoare. Îşi vârî mâna în interiorul lui şi scoase o sticluţă.
— Nu, Joe… nu, zise Twiggy respirând greu când Joe deşurubă capacul.
Dar… dar cum rămâne cu tatăl tău?
 Fără să-i dea atenţie, Joe desfăcu gura lui Şturm şi ridică sticluţa. O
singură picătură căzu pe limba şobolanului.
Zăpada care se prinsese de fiecare fir din blană lui Şturm începu să se
topească, cu un sfârâit uşor. Joe simţi o adiere plăcută mângâindu-i faţa, când
din trupul şobolanului, se ridică o căldură blândă. Limba ei precum ceara se
coloră într-o nuanţă sănătoasă de roz. Şturm mişcă lăbuţele, deschise ochii
galbeni şi îşi înălţă capul.
Drâng fremătă de emoţie. Linse faţa prietenei sale, până când Şturm îl
împinse deoparte cu nasul. Apoi, Drâng se învârti prin cameră, dând vesel din
coadă, înainte de-a se prăbuşi lângă Şturm.
Joe se aşeză din nou pe vine, ţinând în mână sticlă goală. Era mulţumit
că salvase viaţa şobolanului, dar, în acelaşi timp, îşi simţea inima grea.
Umerii i se lăsară neputincioşi şi sticluţa îi scăpă din strânsoare, bufnind
uşor când atinse podeaua. Joe evită privirea lui Twiggy. Ştia la ce se gândea ea.
Tocmai risipise singura şansă de a-şi salva tatăl.
Drâng îşi ridică bărbia şi scheună către Joe.
— Îţi spune „mulţumesc”, traduse Winifred, având încă urme de Lingo
Liquorice pe limbă.
Joe se dezechilibră, când Esme îşi aruncă braţele în jurul gâtului său.
— Ai făcut o magie, Joe! zise ea. Asta-i minunat!
Simţi inima surorii sale pulsând pe umărul său şi îşi aminti momentul
acela înspăimântător când Logan îndreptase bagheta spre Esme. Twiggy îi
surprinse privirea lui Joe şi dădu din cap.
— N-o să te întreb cum ai făcut rost de poţiune, zise Winifred, ridicând
din sprâncene spre Twiggy.
Twiggy tuşi şi se îmbujoră. Studie cu o preocupare exagerată melcii din
cutia de tablă.
— Cred că Aubrey şi Harriet devin destul de neliniştiţi, zise ea. Să-i
transform la loc în vrăjitoare?
— Tu?! o luă peste picior Roşe. Nu fi ridicolă! Măcar ai habar de vrajă?
— O, da, zise Joe, amintindu-şi de mormanul de agrafe de birou. O ştie,
serios!
— Foarte bine, zise Winifred, poţi să încerci – dar cred că ar fi mai bine că
întâi să-i scoţi din cutie.
Twiggy strâmbă din nas când trebui să apuce, pe rând, fiecare melc între
degete şi să-l aşeze în cadrul uşii. Apoi rosti de două ori Descântecul de Rupere
a Vrăjii, fără să se bâlbâie sau să uite vreun cuvânt Joe era extrem de mândru
de ea şi până şi Roşe păru impresionată când melcii se metamorfozară în
Aubrey White şi Harriet Perkins.
— Îţi sunt foarte recunoscător, tânără domniţă, zise Aubrey, scuturându-
şi costumul de praf şi scame. Mă cam săturasem să mă târăsc pe burtă de colo-
colo. Puah!
Îşi îndrepta cravata şi îi făcu cu ochiul lui Joe.
— În regulă, flăcăiaş! zise el, bătându-l prieteneşte pe umăr. Ne-ai făcut
un mare hatâr, nu?
 — Eu aş zice că da, spuse Harriet, scotocind după ceva în buzunarul
jachetei sale roz-portocalii.
Scoase o batistă de dantelă şi îşi şterse ochii.
— Am riscat atât de mult, când ţi-am dat pagina din Cartea lui Mabel,
adăugă ea cu voce tremurătoare. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că te vei dovedi
a fi… ei bine… un adevărat erou.
— A… ăăă… mulţumesc, zise Joe, simţind cum roşeşte.
— În numele vrăjitoarelor din întreaga lume, socotesc că trebuie să-ţi
mulţumesc, zise şeful Sabatului Viperelor, cu lacrimi în ochi.
— Da, încuviinţă Harriet, dându-i batista lui Aubrey. Ne-ai salvat de la
dispariţie, după cum se pare.
— Doamnă!
Aubrey apucă mâna lui Winifred şi o scutură cu înflăcărare.
— Nu cred că ne-am cunoscut. Din ce sabat faceţi parte?
— Urzică-Moartă, zise Winifred calm.
— Urzică-Moartă, hm? zâmbi Aubrey, cu faţa luminată. Vă garantez c-o
să primiţi premiul Sabatul Anului. Bună treabă, draga mea!
— Ce se întâmplă? întrebă iritată Twiggy, când şobolanii i se suiră pe
glezne, trăgând-o de şireturile de la ghete şi găurindu-i ciorapii de lână. Joe,
cred c-au luat-o razna. Nu vor să mă lase-n pace.
— Vor să faci ceva pentru ei, explică Winifred.
Se aplecă şi ascultă chiţăiturile agitate pe care le scoteau şobolanii.
— Cred că te roagă să mai spui o dată descântecul.
— Descântecul de Rupere a Vrăjii? se miră Twiggy. De ce?
— Nu ştiu, zise Winifred, clătinând nemulţumită din cap. Lingo Liquorice
îşi pierde efectul. Îmi pare rău, asta-i tot ce-am înţeles.
— V-aş sugera s-o întrebăm pe doamna aceasta? interveni o voce
bătrâioară.
Biroul se umpluse de oameni şi Joe trebui să se strecoare printre două
persoane ca să-l poată zări pe Ulfric, care o păzea pe Lydia, într-un colţ al
camerei.
— Ei bine? întrebă Ulfric, împungând-o pe bibliotecară cu vârful baghetei
sale. Poţi să faci puţină lumină în problemă ce ne interesează?
— Vor să fie transformaţi înapoi, zise Lydia bosumflată.
— Înapoi în ce?
— De unde să ştiu eu? Ar trebui s-o întrebaţi pe soră-mea. Ea i-a
capturat cu ani în urmă, în Germania, imediat după ce pagină lipsă şi-a făcut
apariţia în Pădurea Neagră.
— Schwartzwald, preciză Ulfric dând din cap. Aşa-i spun nemţii.
Lydia îi aruncă o privire încruntată, şi continuă.
— Logan mi-a spus că a trebuit să-i transforme pe Şturm şi Drâng în
şobolani, ca să încapă în geamantanul ei. Le-a promis că o să-i readucă la
normal de îndată ce va găsi pagina lipsă.
— Numai că nu şi-a ţinut promisiunea, zise Joe gânditor. De-asta o
cicăleau şobolanii în mansardă!
 — Soră-mea nu se prea deranja să-şi respecte promisiunile, le explică
prost dispusă Lydia. Probabil i-ar fi ţinut sclavi pe şobolanii ăia până la
sfârşitul vieţii lor.
— Şi-au dat seama c-au fost traşi pe sfoară, zise Joe. De aceea Şturm a
atacat-o pe Logan.
Băiatul se întoarse către Twiggy.
— Hai să facem vraja chiar acum!
— Faceţi-i fetei puţin loc! zise Patsy, dându-şi importanţă şi împingând
pe toată lumea spre uşă.
Joe mută câteva piese de mobilier, până când reuşi să elibereze mijlocul
camerei. Şobolanii se năpustiră în acel spaţiu şi se ridicară nerăbdători pe
labele din spate, în timp ce spiritele vântului făceau tumbe deasupra capetelor
lor.
— O, zise Twiggy, mutându-şi privirea de la un şobolan la altul. Pe care
să-l transform primul?
Se uită în spate.
— Winifred…
— O să-i transformăm pe amândoi odată, nu-i bine-aşa? spuse şefa
Sabatului Urzicii-Moarte.
Twiggy încuviinţă dând din cap şi se simţi uşurată. Îşi scoaseră baghetele
şi rostiră Descântecul de Rupere a Vrăjii împreună:
În numele Pietrelor Destinului.
Şi al Beţişoarelor Sorţii.
Recapătă-ţi.
Fostul tău sine!
Scântei verzi scăpărară deasupra şobolanilor, iar ei începură să se
scarpine febril, pe măsură ce părul li se îngroşa şi devenea de un cenuşiu
lucios. Se făcură de mărimea câinelui lui Joe – Hamish – şi pe picioare le apăru
o blană de culoarea scorţişoarei. Boturile li se lărgiră devenind negre şi umede.
Culoarea ochilor li se închise de la galben la chihlimbariu, iar urechile le
crescură şi se acoperiră cu fire de păr sur.
Şturm şi Drâng crescură, în continuare, până ajunseră de dimensiunea
unui ieduţ. Blana din jurul gâtului li se îngroşă şi se zburli. Fire negre precum
cărbunele acoperiră partea din spate a coapselor lor puternice. Şturm dădu din
coada ei stufoasă, iar Drâng îşi căscă gura, arătându-şi colţii strălucitor de albi.
— Lupi! exclamă Joe.
Se dădu în spate şi o prinse pe Esme de mână.
— Nu-i aşa că sunt frumoşi? zise ea, încercând să-l ţină pe Squib de
coadă, când acesta se căţără pe umărul ei.
— Cu siguranţă, încuviinţă Joe.
Şturm şi Drâng se foiau prin cameră, cu ghearele ţăcănind pe scândurile
de lemn ale podelei. Scheunară şi chelălăiră, dar nimeni nu reuşi să înţeleagă
ce spuneau.
Lupul mai mare îşi puse labele din faţă pe pervazul ferestrei şi scoase un
urlet trist.
 — Eu… eu cred că ar vrea să se ducă acasă, zise Joe. Dar cum o să se
întoarcă ei în Germania?
— Ţi-a mai rămas vreun pic de Alifie de Zburat? întrebă Twiggy,
apucându-l de braţ.
— Da, o grămadă… Am folosit foarte puţină. De ce?
— Am putea să le frecăm labele cu ea, iar spiritele vântului le-ar putea
arăta drumul.
Părul lui Twiggy flutură uşor, când Cuthbert începu să danseze
nerăbdător pe umărul ei.
— Dar o să ţină efectul alifiei până-n Germania?
— O, da…
— Aşa zic şi eu, interveni Patsy. E chiar prea multă, dacă mă întrebaţi pe
mine. Poţi să mergi până la Polul Nord şi-napoi cu un singur tub de Alifie de
Zburat. Totuşi, până acum n-am mai văzut-o folosită pe altceva în afară de cozi
de mătură.
Comportându-se ca nişte câini dresaţi, lupii aşteptară liniştiţi, ca Twiggy
şi Joe să le aplice pe labe conţinutul unui tub întreg de Alifie de Zburat. Alifia le
pătrunse în piele, lăsând o urmă fină, argintie, la suprafaţă. Joe, Twiggy şi
Esme mângâiară blană moale a lupilor. Joe o auzi pe Twiggy şoptind ceva la
urechea fiecăruia dintre lupi.
— Mulţumesc şi baftă! spuse Joe, uitându-se fix în ochii aurii ai lui
Şturm şi Drâng.
Apoi se duse la fereastră şi o deschise.
— Drum bun, le strigă Twiggy, când Cuthbert ţâşni de pe umărul ei spre
mulţimea sclipitoare de spirite ale vântului, care-i înconjurase pe lupi.
Şturm şi Drâng săriră pe geam, plutiră pe deasupra grădinii, lovind aerul
cu labele şi scheunând nervos. Joe se aplecă pe geam şi îi zări ridicându-se
deasupra celor mai înalte crengi ale copacilor, cu escortele lor aeriene,
urmându-i în tăcere. Apoi se topiră în întuneric.
— Un adevărat spectacol, zise Patsy. Ţi se pune un nod în gât, zău aşa!
oftă ea mulţumită şi negul i se mişcă o dată cu bărbia.
Aubrey îşi suflă nasul în batistă de dantelă a lui Harriet. Apoi se întoarse
spre Roşe şi plescăi în semn de reproş.
— Mi-e teamă că va trebui să părăsesc mica voastră reuniune.
— Ce? făcu Roşe, aranjându-şi ochelarii.
Se uitară sever la mâna lui întinsă.
— Monştrii din Much Marcle, zise Aubrey. Nu te-am confundat, nu? Tu
eşti Rosemary Threep.
Roşe dădu din cap, devenind dintr-o dată palidă. Începu să tremure din
tot corpul şi degetele i se încleştară pe bucata de cărbune.
— Hei!
Winifred îl înghionti pe Joe şi îşi făcu loc prin mică adunare. Se propti în
faţa lui Aubrey cu mâinile-n sân.
— Nu cred că e cazul să mai răscolim trecutul, zise ea, mijindu-şi ochii
furioasă.
 — N-am vrut să jignesc pe nimeni, zise Aubrey, un pic ofensat. Realitatea
e că sunt mândru şi satisfăcut să întâlnesc o astfel de celebritate de înalt rang.
Să întâlnesc unul din Monştrii din Much Marcle a fost destul de emoţionant…
chiar dacă şi puţin cam înfricoşător… dar să dau de amândouă… ei bine, mi-aş
dori să fi avut la mine carnetul pentru autografe.
Îi zâmbi încurajator lui Roşe, care-l privea din spatele lui Winifred.
— O să trec mâine pe la Centru, zise Aubrey, să duc Cartea lui Mabel şi
pagina aia nenorocită. Sunt sigur că or să vrea să aibă o vorbă cu Logan Dritch.
Cred că o s-o zboare cât de curând în Papua Noua Guinee.
— Penitenciarul pentru vrăjitoare îndărătnice, bolborosi Roşe îngrozită.
Winifred se dădu la o parte, iar Roşe îi puse lui Aubrey în palmă bucata
de cărbune.
— Mă gândesc că eu n-aş transforma-o prea curând în femeia
strălucitoare care era, mărturisi Aubrey, înfăşurând cărbunele în batista lui
Harriet şi strecurându-l în buzunar. Va fi mai uşor de transportat în felul ăsta –
şi nici nu va avea vreo şansă să ne scape!
— Şi ce-o să facem cu cealaltă soră Dritch? întrebă Harriet.
— Va fi o treabă complicată, zise Ulfiic punând pe birou o bocceluţă şi
cotrobăind prin ea.
Scoase un Fundibule şi un borcan gol. Lydia îşi duse mâinile la urechi şi
începu să scuture violent din cap.
— Acuşica, acuşica… nu te teme, zise Ulfric. Sunt foarte priceput la
genul ăsta de treburi. Nu cred că va fi necesar să-i spălăm complet creierul.
CAPITOLUL DOUĂZECI ŞI CINCI.
Cuthbert se întoarce.
O mică flotă de mături traversă în grabă aleea Swingletree spre
Canterbury. Copleşite de pasageri, măturile zburau la mică altitudine. Când şi
când, adidaşii lui Joe ştergeau vârful vreunui gard viu sau atingeau în treacăt
un stâlp, acoperindu-şi tălpile de zăpadă. Esme zbura alături de el, cu braţele
încolăcite în jurul taliei lui Winifred. Squib se ghemuise în spatele ei, cu
ghearele înfipte în nuieluşele de mesteacăn, şi dădea din coadă. Joe se întinse
şi o scutură de braţ, de teama că ea ar fi putut să adoarmă şi să alunece de pe
mătură.
— Maşină! urlă Twiggy, când o pereche de faruri licăriră la orizont.
Cârmi deasupra unui gard şi coborî atât de jos, încât adidaşii lui Joe
atinseră terenul acoperit cu zăpadă, lăsând nişte dâre paralele. Şi restul
vrăjitoarelor făcură aceeaşi ispravă.
— Liber! strigă Twiggy câteva minute mai târziu, ridicându-se din nou
deasupra gardului.
Din fericire, n-au fost nevoiţi să execute această manevră prea des,
pentru că era aproape unsprezece noaptea şi nu era prea mare circulaţie în
zonă.
Când ajunseră la periferia Canterbury-ului, se văzură siliţi să descalece
pentru că felinarele mărgineau aproape fiecare stradă, şi vehiculele treceau cu
o frecvenţă mult mai mare. Vrăjitoarele îşi scoaseră pălăriile şi merseră în grup,
formând o procesiune destul de ciudată. Li se aruncară câteva priviri intrigate,
ba cineva chiar îi luă drept colindători, cerându-le să cânte câteva versuri
dintr-o colindă. Dar ei îşi continuară netulburaţi drumul până la sediul
Sabatului Urzicii-Moarte.
Twiggy căscă şi închise încet ochii.
— Exact, zise Winifred, luând-o cu fermitate pe după umeri şi
conducând-o spre uşa de la intrare. E timpul să te culci… Fără alte discuţii,
adăugă ea, când Twiggy încercă să protesteze. O să-i însoţesc eu pe Esme şi
Joe acasă.
Winifred se întoarse spre Patsy.
— Poţi să faci o vrajă şi să aduci câte un pat pentru Aubrey şi Harriet?
— Ca şi făcut! zise Patsy. Dar mai întâi vreau să am o mică discuţie cu
Esme.
Vrăjitoarea se aplecă şi întinse o mână să-l mângâie pe Squib, care stătea
tolănit în braţele lui Esme.
— Ei bine, cred că trebuie să mă dau bătută, zise Patsy, când motanul o
zgârie în palmă. Au! Micuţule! E clar că te preferă pe tine, Esme! Nu vrei să-l
păstrezi?
— Ba da, vă rog, zise Esme, sărutând-o pe vrăjitoare pe obraz. Cred că
tati s-ar putea răzgândi în privinţa pisicilor, când va vedea ce adorabil e
Charlie.
— Să sperăm, zise Joe sceptic.
În timp ce Joe mergea pe străzile acoperite cu zăpadă, ţinând-o de mână
pe sora sa, îşi aminti de noaptea în care Winifred îi schimbase memoria. Se tot
uita temător la ea, dar n-auzi nici un clinchet, şi nici nu zări vreun borcan
umflându-i-se în buzunarele de la pelerină. Când s-o ia pe aleea Cloister, zăriră
o maşină de poliţie staţionând în faţa casei, tot acolo unde se aflase şi în urmă
cu trei nopţi.
— Aici vă las, le spuse Winifred. Noapte bună, amândurora.
Mama lui trebuie să-i fi văzut pe geam, pentru că se afla deja la
jumătatea aleii din faţa casei, înainte ca Joe să deschidă poarta. Îi luă în braţe
şi-i ţinu strâns. Squib se zvârcoli în braţele lui Esme şi ţâşni înăuntru prin uşa
deschisă.
— O, slavă Domnului! zise Merle oprindu-se, în sfârşit, din plâns. Gordon
bate străzile să vă caute de ore întregi.
Joe îl recunoscu pe poliţistul care stătea în pragul uşii, cu un aparat de
emisie-recepţie la ureche şi vorbea cu cineva căruia i se adresa cu „Dom'
sergent”.
— Bună, domnule poliţist Atkins, îl salută Joe, înclinându-se uşor.
— Bună, Joe Binks, îi răspunse poliţistul. Iar ai dat o tură cu barca, nu-i
aşa?
Înainte ca Joe s-apuce să-i răspundă, ceasul de la catedrală bătu miezul
nopţii.
— E noaptea de Crăciun, zise Joe.
Se întoarse spre mama sa.
— Bănuiesc că nu…
Joe trase adânc aer în piept.
 — Mai ştii ceva de taţi?
N-a fost nevoie ca Joe să inventeze pe loc vreo poveste. Când poliţistul îi
întrebase unde fuseseră, Esme păruse să înţeleagă că nimeni nu i-ar fi crezut.
— Mergeam prin somn ca o somnambulă, zise ea convingătoare. Fratele
meu m-a urmărit şi m-a adus înapoi.
— Somnambulă? repetă poliţistul sceptic.
Lovi uşor cu creionul în carneţel şi ridică din sprânceană.
— În palton şi cu cizmele de cauciuc?
— Nu, zise Esme, răsucindu-şi gaica de la paltonaşul gri de molton. Aţi
înţeles greşit, domnule poliţist Atkins. Fratele meu mi-a dat hainele astea să le
pun pe mine. S-a gândit că s-ar putea să răcesc. Joe o văzu pe Esme ducându-
şi mâinile la spate. Am pijamaua pe dedesubt.
— Hmm… făcu poliţistul. Ai un răspuns pentru toate, nu-i aşa,
domnişoară? Arătă cu creionul spre cer. Atunci, presupun că o să-mi spui cum
a ajuns aia acolo. Ai mers ca o somnambulă pe catalige, nu?
Joe şi Esme s-au uitat în sus spre acoperişul casei de pe aleea Cloister
numărul 2. Văzură fularul galben al lui Esme înnodat în jurul antenei şi
fluturând în vânt.
Esme ridică din umeri şi zâmbi nevinovat spre poliţist. Pentru o clipă, Joe
fu la fel de năucit ca şi poliţistul Atkins. Nu-şi putea imagina de ce ar alege
cineva un loc atât de ciudat pentru a expune fularul lui Esme – şi cum o fi
reuşit? Cu siguranţă, ar fi avut nevoie de o scară extrem de înaltă…
Sau de o mătură, îi trecu deodată lui Joe prin minte.
Câteva secunde mai târziu pricepuse semnificaţia fularului. Era mesajul
pe care i-l lăsase Logan mai devreme, în aceeaşi seară. Pentru nimeni altcineva,
un fular legat de o antenă nu ar fi avut vreo semnificaţie – dar Joe ar fi înţeles
numaidecât că sora lui fusese răpită de o vrăjitoare.
Poliţistul mâzgăli ceva în carneţelul său înainte de a şi-l îndesa în
buzunarul de la piept al uniformei.
— Ei bine, îi zise el lui Joe, îndulcindu-şi expresia de pe faţă, ştiu că n-ai
avut o perioadă prea bună, după ce s-a întâmplat cu tatăl tău, şi n-o să-ţi ţin o
lecţie despre ce-nseamnă să iroseşti timpul poliţiei atâta vreme cât îmi promiţi
că tu şi domnişoara asta isteaţă, nu mai plecaţi iarăşi hai-hui.
Era ora patru şi jumătate a zilei de Crăciun şi luminile erau deja aprinse
în parcul Becket. Joe o ţinea de mână pe Esme în timp ce treceau cu grijă pe o
potecă de-a lungul râului.
— A fost de-a dreptul impresionant, zise el.
— Ce anume?
— Minciună gogonată pe care i-ai turnat-o azi-noapte poliţistului. Chiar
aşa, somnambulă!
— A, aia? zise Esme. Păi, nu puteam să-i spun poliţistului Atkins ce s-a
petrecut în realitate. Oamenii mari nu înţeleg astfel de lucruri.
— Asta-i drept, admise Joe, rânjind spre sora lui. Auzi un tropăit şi, când
se uită în spate, o văzu pe Twiggy alergând spre el. Îşi târa mătura prin zăpadă.
— Hei, strigă ea, răsuflând greu. Aşteptaţi-mă un pic!
 Joe se opri şi se uită înainte. Mami şi Gordon ajunseseră lângă o bancă şi
scuturau zăpada de pe ea.
— Ce e? a întrebat-o el.
— Mi-a luat o veşnicie să te găsesc!
— Mda. Joe suspină. Mami şi Gordon ne-au dus azi-dimineaţă la
cumpărături şi toată după-amiaza am fost la cinema. Ştii, vor să nu mă
gândesc… înţelegi tu… la tati.
— Aşadar, n-a fost încă găsit?
Joe dădu din cap cu tristeţe şi oftă din greu.
— Au trecut de-acum aproape trei zile de când e dat dispărut. Nimeni nu
pare să creadă că ar fi putut supravieţui atât de mult pe o astfel de vreme.
Probabil, ar trebui să accept că… nu va fi găsit în viaţă. Joe clipi repede, cu
ochii împăienjeniţi de lacrimi. A fost o tâmpenie să cred că aş putea să-l găsesc
în viaţă. Oricum, Poţiunea de Topire s-a terminat, şi… Vocea i se stinse şi
deveni doar o şoaptă. Acum e prea târziu.
Twiggy îl mângâie pe braţ.
— Nu renunţa să speri, zise ea.
Joe dădu din cap şi-şi şterse lacrimile.
— Voiai să-mi spui ceva?
— Da. Twiggy şi-a desfăcut nasturii de la palton şi Mormoloaca îşi iţi
capul din jachetă de lână. Pisicuţa amuşină capătul unui sul de pergament. Ce
mai face Squib – vreau să zic, Charlie? întreba Twiggy, scoţând pergamentul de
sub nasul pisicuţei.
— Îi place să şterpelească felicitările de Crăciun şi să doarmă pe ele, zise
Esme, şi tati n-a strănutat nici măcar o dată.
— Asta-i bine, zise Twiggy. Am uitat ochelarii magici. Nu-i nimic… o să-ţi
citesc eu. Guvernatoarea Sabaturilor ni l-a expediat personal. E un certificat
pentru tine, Joe. Twiggy îşi drese glasul şi citi cuvintele invizibile.
„Drept recunoaştere a serviciilor aduse vrăjitoriei, lui Joe Blinks îi este
permis să fie membru onorific al Sabatului Urzicii-Moarte” – şi e semnat de
Freda Snaggletooth.
— Membru onorific? se miră Joe.
— O, da… Cei de la Centru ştiu că nu eşti vrăjitoare, dar au spus că nu
contează! Vai, e o onoare atât de mare, Joe. Nu i s-a mai permis niciodată cuiva
care nu e vrăjitoare să se alăture unui sabat.
— Minunat, zise Joe, încercând să pară entuziast.
— Ah, uite, zise Esme. E Lydia.
Bibliotecara trecu pe lângă ei cu părul înfăşurat în beteală şi cu
gablonţuri în urechi. Ţinea în mână un mic Moş Crăciun gonflabil şi, când
traversă grăbită un pod şi se îndreptă spre staţia de autobuz de dincolo de
grilajul ce împrejmuia parcul Backgate, nu le acordă nici o atenţie.
— N-aş fi recunoscut-o, zise Twiggy. Arată atât de schimbată… şi părea
nici să nu ne cunoască deloc. Cred că va fi mult mai fericită, de-acum. O, Joe…
Fii atent!
 În ultimul moment, Joe văzu o coală mare de hârtie plutind spre el. Îl
plesni peste faţă şi i se înfăşură în jurul capului. O luă şi simţi o pală uşoară de
vânt şuierându-i pe la ureche.
— E Cuthbert! zise Twiggy. Ţi-a adus ceva.
— E pagina întâi a unui ziar, observa Joe nedumerit. The Aberdeen
Evening Express.
Twiggy se uită peste umărul lui şi scoase un fluierat. Împunse pagina cu
degetul.
— Ua! Citeşte asta, Joe.
— Ce? „Monstrul din Loch Ness zărit într-o piscină”?
— Nu, zise Twiggy exasperată. Articolul de lângă. Cel cu titlul: „Englez
descoperit la ţanc”.
Joe citi articolul cu voce tare:
— Echipa de salvare a fost uluită, în după-amiaza aceasta, să-l găsească
în viaţă pe Nicholas Binks, englezul dispărut. Domnul Binks, în legătură cu
care există temerea de a fi decedat după ce se rătăcise de taxiul avariat în plin
viscol, a fost descoperit într-o zonă stâncoasă, la şapte kilometri de
Tillygrundle, după ce supravieţuise peste şaizeci de ore în aer liber.” Joe îi
zâmbi fericit lui Twiggy şi continuă: „Echipa de salvare a sosit la locul unde se
afla domnul Binks, alertată de urletele unor câini. Ei l-au descoperit pe englez
înghesuit într-o scobitură dintre stânci cu doi câini din rasa Husky lipiţi de el.
Rab MacFee, care a condus echipa de salvare, a declarat: „Domnul Binks e un
om norocos. Le datorează viaţa acestor câini.” „
— Asta-i fantastic! zise Esme, ţopăind de bucurie.
— Da, zise Joe, zâmbind fericit. Privi obrajii îmbujoraţi ai lui Twiggy.
Câini Husky? se miră el. Îşi aminti că Twiggy le şoptise ceva la ureche lupilor
înainte ca aceştia să plece în Germania.
— Doar nu i-ai rugat pe Şturm şi Drâng…
— De ce nu? zise Twiggy. Făceau un ocol de doar câţiva kilometri de
drumul lor. Crăciun fericit, Joe!

SFÂRŞIT

1 Joc în care jucătorii încearcă să facă să sară nişte discuri mici de

plastic într-o ceaşcă, presându-le pe margine cu un disc mai mare (N. Tr.).
2 Nuieluşa (N. Tr.).
3 Petardă, rachetă (N. Tr.).
4 Liliacul pitic (Pipistrellus pipistrellus) (N. Tr.).
5 Varietate de alge marine (N. Tr.).
6 În traducere aproximativă – Biscuitul Sfărâmicios (N. Tr.).
7 Băutură (N. Tr.).
8 Furtună şi Avânt (germ.) (N. Tr.).