L

k 3 iL o i ~>

REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
A N U L II. i IULIE 1935 N R . 7.

N. IORGA . Constantin Stolnicul Canta-

3
A. M A N I U 23
DAN PETRAŞINCU . . . 28
C O N S T . I . N I C U L E S C U . T r a d u c e r i din Horaţiu . . . 5*
A. L A M B R I N O 57
V. A L . G E O R G E S C U . . 69
C. R Ä D U L E S C U - M O T R U 70
Z. P Â C L I Ş A N U . U n vechi proces literar . . . 87
EM. BUCUŢA , Scrisorile trimise d e Duiliu
Zamfirescu lui T i t u Maio-
122
D. I . S U C H I A N U . . . . . Initiative istorice româneşti . 144
AL. MIRONESCU . . . . Adevărul ştiinţific, factor social 159
ŞERBAN C I O C U L E S C U . Aspecte epice c o n t e m p o r a n e . 169

C R O N I C I
SĂPTĂMÂNA C Ă R Ţ I I de C. P. (187); EUGEN GOGA de C. P. (195);
FĂRĂ TITLU de Vladimir Streinu ( 1 9 5 ) ; I T A L O S V E V O d e Mircea Eliade
(201); EVOLUŢIA ARTEI ŞI NIHILISMUL de Ieronim Şerbu (207);
TRANSILVANIA ROMÂNĂ ŞI MINORITĂŢILE SALE ETNICE de
George Sofronie (215); STRATIFICĂRI SOCIALE ŞI DIFERENŢIERI
RELIGIOASE de Pr. Victor N. Popescu (219); O NOUĂ TRADUCERE
DIN KANT de Constantin Noica (224).
Sibiu
REVISTA REVISTELOR

N U M Ă R U L — 240 P A G I N I — 25 L E I
 R EVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
REVISTĂ L U N A R Ă DE LITERATURĂ, ARTĂ
ŞI CULTURĂ GENERALĂ

COMITETUL DE DIRECŢIE:
I. A L . B R Ă T E S C U - V O I N E Ş T I , O. G O G A , D . G U Ş T I ,
E . R A C O V I Ţ A , C. R Ă D U L E S C U - M O T R U , I. SIMIONESCU

Redactor şef: ' Redactori:

P A U L ZARIFOPOL C A M I L P E T R E S C U
(i.I - 1.V.1934) R A D U C I O C U L E S C U

R E D A C Ţ I A
ŞI ADMINISTRAŢIA:
B U C U R E Ş T I III
39, B-DUL LASCAR CATARGI, 39

T E L E F O N 2-40-70

ABONAMENTUL ANUAL LEI 300

PENTRU INSTITUŢII ŞI ÎNTREPRINDERI PARTICULARE LEI 1.000

EXEMPLARUL 25 LEI

C O N T C E C P O S T A L NR. 1210

A B O N A M E N T E L E S E P O T F A C E Ş I A C H I T A P R I N O R I C E
O F I C I U P O S T A L D I N Ţ A R Ă

M A N U S C R I S E L E N E P U B L I C A T E N U S E Î N A P O I A Z Ă

EDITATĂ DE S E C R E T A R I A T U L GENERAL
AL F U N D A Ţ I I L O R C U L T U R A L E R E G A L E
 REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
A N U L II, No. 7, I U L I E 1 9 3 5

B U C U R E Ş T I

M O N I T O R U L O F I C I A L ŞI I M P R I M E R I I L E S T A T U L U I

I M P R I M E R I A N A Ţ I O N A L Ă
 CONSTANTIN STOLNICUL
1
CANTACUZINO )
i

C â n d mi s'a d a t să aleg o figură reprezentativă d i n secolul al

X V I I - l e a , era v o r b a , m i se p a r e , de altcineva; eu însă a m ţ i n u t
neapărat să aleg p e Constantin Stolnicul Cantacuzino, p e n t r u c ă
mi se pare personalitatea cea m a i cuprinzătoare î n m a i multe
domenii dintre acelea p e care le înfăţişează a doua j u m ă t a t e a
acestui secol şi cei bieţi şaisprezece a n i d i n cel u r m ă t o r , p e care
i-a trăit, î n n e m u l ţ u m i r i , î n necazuri şi care au isprăvit prin groaz­
nica lui tragedie, fiind s u g r u m a t în închisoarea dela Constanti-
nopol acel care a fost unchiul lui Constantin Brâncoveanu şi tatăl
lui Ştefan-Vodă Cantacuzino. D e două o r i t r o n u l putea să-1 ia
şi 1-a refuzat; întâia oară când 1-a aşezat pe Constantin B r â n c o ­
veanu şi a doua oară c â n d în locul fiului putea să se aşeze el, şi
poate că D o m n i a , î n împrejurări foarte grele, a u n u i o m având
mintea l u i , experienţa şi p r u d e n ţ a l u i , n u s'ar fi lovit d e atâtea
greutăţi şi n u s'ar fi încheiat aşa d e r ă u .
Nici u n a d i n personalităţile d i n a doua jumătate a secolului al
X V I I - l e a n u atrage atenţia mai m u l t , şi s u b mai multe r a p o r t u r i ,
decât d â n s u l .
P e n t r u a n u face nedreptate n i m ă n u i , a m făcut d i n n o u o c o m ­
paraţie între personalităţile eminente ale acestui t i m p , şi compa­
raţia cu Stolnicul a ieşit cu desăvârşire î n favoarea l u i .

2
) D u p ă notele stenografice ale unei conferinţe la Universitatea Populară.
 Să n e g â n d i m ce p u ţ i n poate să însemne sub foarte multe
raporturi personalitatea, aşa de interesantă şi atrăgătoare totuşi,
a u n u i o m care a isprăvit şi el foarte r ă u , M i r o n Costin. Şi el a
fost amestecat în viaţa politică, c u m a fost, în chipul cel mai
larg, uneori hotărîtor, răsturnător şi, la sfârşit, suferitor în propria
sa persoană, Stolnicul.
D a r care a fost importanţa în politica Moldovei a lui M i r o n
Costin? Familie venită de dincolo de D u n ă r e , — de fapt numele
n u este Costin, ci C o s t â n — ; tatăl făcea parte din aceia pe care
îi adusese Radu M i h n e a din Balcani. O origine cu ceva sânge
sârbesc — t r e b u e s'o recunoaştem — , în orice caz, din acea l u m e
balcanică. M a m a lui să zicem că va fi fost curat R o m â n c ă . Astfel
el n u se poate compara sub acest raport cu Constantin Stolnicul,
care se i m p u n e a p r i n însăşi familia căreia-i aparţinea, care familie
este de sigur de origine imperială.
P u t e m să-i u r m ă r i m pe Cantacuzinii bizantini p â n ă la o anumită
dată, şi, în m o m e n t u l când ei dispar, într'adevăr n u p u t e m împlini
lacuna, dar trec foarte puţini ani şi întâlnim p e Mihail Cantacu-
z i n o , acela căruia i se zicea, p e n t r u isteţimea lui, « fiul D r a c u l u i » ,
al lui Satan, Şaitanoglu. E l poartă u n n u m e împărătesc, are p e ­
cetea cu vulturul bicefal; Grecii îl consideră ca şeful naţiunii lor.
I n recenta mea carte « Byzance apres Byzance » a m revenit asupra
acestei personalităţi curioase, şi părerea mea veche asupra d e s ­
cendenţei imperiale sigure n ' a făcut decât să se întărească prin
n o u a răscolire de d o c u m e n t e .
P e de o parte deci, fiul lui Costân cel venit cu Radu M i h n e a
din Peninsula Balcanică, p u r t â n d u n n u m e neobişnuit la n o i :
M i r o n şi având u n frate Velişcu şi alt frate Potimir, ceea ce nu
este cel mai b u n atestat de rasă. D a r şi subt alte raporturi M i r o n
Costin n u poate fi comparat cu Stolnicul.
M i r o n a învăţat întâmplător ce a p u t u t p r i n d e într'o şcoala
secundară de provincie din Polonia. îşi închipue cineva ce i m ­
portanţă putea să aibă oraşul Bar, şi care era calitatea dascălilor de
acolo, dela care el a învăţat latineşte, — greceşte poate ştia în cali­
tatea lui de Moldovean, fiind frământată boierimea atunci cu
foarte mulţi Greci. D a r ce ştia, afară de acestea, Constantin Stol­
nicul v o m vedea îndată, fiindcă îl v o m lua în toate domeniile în
care el s'a manifestat, o p r i n d u - n e apoi în domeniul naţional, în care
cugetarea lui este d e cea mai mare importanţă, fiind m u l t superioară
cugetării lui M i r o n Costin şi chiar cugetării lui Dimitrie C a n t e m i r ,
d e care o să m ă ocup p e u r m ă — şi o să arăt şi cauzele p e n t r u care
Constantin Stolnicul a fost totdeauna nedreptăţit şi va continua
să fie nedreptăţit şi de a c u m înainte. S u n t aşa de puternice asemenea
cauze, încât n u se poate ca nedreptatea — afară de cazuri foarte
rare — să nu se săvârşească.
Considerând opera, M i r o n Costin a scris memoriile sale cu
foarte multă libertate d e spirit, cu o pasiune destul de stăpânită
şi cu oarecare graţie. Avea şi însuşiri poetice, pe care le-a arătat
î n t r ' u n a din cele două scrieri ale lui redactate în limba polonă.
Dela o bucată de v r e m e îl u r m ă r e a şi p e dânsul ideea originii p o ­
porului r o m â n e s c şi, întâlnind scrierile Renaşterii din Polonia,
în care era vorba necontenit de R o m a , de poporul r o m a n , el a
căutat să p u n ă în legătură începuturile neamului său cu ceea ce
învăţase î n t â m p l ă t o r din unele cărţi ale oraşului de provincie din
Polonia cu privire la desvoltarea societăţii r o m a n e . I n ce p r i ­
veşte ideile de viitor ale lui M i r o n Costin, ele sunt destul de
sărace şi confuze: ar fi v r u t să n e p ă s t r ă m rosturile noastre, dar
să m e r g e m î m p r e u n ă cu Polonii, închipuindu-şi că Polonii erau
altceva decât ajunseseră a fi în m o m e n t u l acela, c â n d ei n u se
gândeau la altceva decât la crearea u n u i mare Stat polon de m o ­
n a r h i e unitară, în care n u ar fi fost o provincie deosebită de altă
provincie, şi n u ar fi format o confederaţie, ci regele ar fi stat î n
fruntea t u t u r o r supuşilor săi, cu clasa dominantă înainte, fără
deosebire dela u n n e a m la altul.
Comparaţia s'ar părea că reuşeşte m a i puţin cu Dimitrie C a n -
t e m i r , care e fără îndoială u n o m d e foarte m a r i însuşiri, — înainte
d e toate de o curiozitate nesfârşită şi d e o mare p u t e r e de a-şi
însuşi lucrurile în aparenţă cele mai deosebite. Ce n u 1-a interesat
p e Dimitrie Cantemir-Vodă şi ce n ' a intrat în mintea lui aşa de
bogată! Pe lângă aceasta u n o m şi cu dorinţa de a-şi comunica
ideile şi cu putinţa d e a face ca aceste idei să evolueze. D i m i t r i e
Cantemir dela început şi Dimitrie Cantemir dela sfârşit n u sea­
mănă : este o întreagă desvoltare î n t r e aceste două date. Insă C a n ­
temir a avut o tinereţă între străini, el a crescut ca ostatec la C o n -
stantinopol, d u p ă acei ani mai fragezi din tinereţea sa, în care
s'a găsit într'adevăr la Curtea Moldovei lângă tată, Constantin-
Vodă, care era u n ignorant, însă avea u n mare respect p e n t r u învă­
ţ ă t u r ă : lucru caracteristic p e n t r u epoca aceea; în timpurile
noastre ignoranţii au cel mai m a r e dispreţ p e n t r u cine ştie ceva,
pe c â n d atunci cineva care nu ştia şi n u mai putea să înveţe avea
cea mai mare admiraţie p e n t r u oricine, cu atât mai m u l t u n
D o m n p e n t r u fiul care ştia aşa de m u l t . El n ' a trăit frământat
cu viaţa ţării, şi, d u p ă ce a încercat să capete moştenirea p ă r i n ­
telui m o r t în S c a u n , s'a dus din n o u la Constantinopol, a învăţat
turceşte, a prins ceva din limba arabă şi din limba persană, care
de altminteri intrau aşa de m u l t în ţesătura stilului turcesc încât
nu se putea fără cunoştinţe din aceste limbi să se scrie c u m t r e b u e
turceşte. A avut legături cu foarte multă l u m e : a cunoscut învăţaţi
t u r c i , învăţaţi greci, foarte culţi, a intrat în r a p o r t u r i , la P e r a ,
fiind bine primit şi la ambasada F r a n ţ e i , cu Levantinii de acolo
ca şi cu Europenii dela ambasadă chiar. F ă r ă îndoială că acestea
sunt avantaje, dar o să v e d e m de ce n a t u r ă , căci n u folosesc atâta
legăturile pe care le dă hazardul, din care se ia mai p u ţ i n decât
se poate lua cu o anumită metodă. Insă Constantin Cantacuzino
a fost c o n d u s de m a m a sa, o femeie extraordinară în ce priveşte
şi inima şi orizontul intelectual, o fată de D o m n , a lui Radu
Ş e r b a n , care-şi petrecuse o parte din anii ei tineri în străinătate,
fiind crescută occidental. T a t ă l lui, Constantin Cantacuzino
Postelnicul, era G r e c u l de origine imperială, deşi cu multă
iubire şi p e n t r u R o m â n i , fiind creatorul bibliotecii dela M ă r ­
gineni, care s'a împrăştiat, dar evident că elementele de căpe­
tenie la educaţia Stolnicului au fost dela m a m a lui, care n u
era n u m a i fata de D o m n în legătură cu tradiţia ţării, ci în
acelaşi t i m p şi femeia care umblase în lumea apuseană, în
pribegie, — căci Radu Ş e r b a n , tatăl ei, a m u r i t la Viena, fiind
îngropat în biserica Sfântului Ştefan, d e u n d e a fost adus apoi
şi î n m o r m â n t a t la Comana, u n d e zace şi azi, sub alţi morţi,
aşezaţi deasupra lui.
I n afară de aceasta, scrierile lui Dimitrie Cantemir s p u n foarte
multe lucruri şi le s p u n cu curaj, însă lucrurile acestea s u n t legate
o a r e c u m oriental. Scăderea minţii, aproape geniale, a lui Dimitrie
Cantemir stă în aceasta: că este u n Oriental, căruia lucrurile nu
i se prezintă în legătura strâns logică, pe care o obişnueşte A p u ­
seanul; el n u are deci disciplina Occidentului. E rost, de sigur,
 sa l ă u d ă m pe Dimitrie Cantemir sub celelalte raporturi, dar în
comparaţia aceasta se i m p u n dela sine scăderile pe care fără voia
mea n u le-am p u t u t înlătura, scăderi pe care le-a avut d e sigur atât
de învăţatul D o m n al Moldovei. T r e b u e s ă ne g â n d i m şi la aceea că
dela o bucată de v r e m e el n ' a avut nici cărţi, nici mediu intelectual,
fiind fugar în Rusia dela 1711 înainte, şi nu-şi închipue cineva
ce ordinară era sub toate raporturile acea Rusia a lui Petru cel
M a r e , — o societate pe m â n c a r e , b ă u t u r ă şi p e petrecere, n e d â n -
du-se în lături nici dela cele mai grosolane fapte, în frunte cu
u n Ţ a r care va m u r i în delirium tremens, p ă s t r â n d figura, c â n d el
s'a desgropat dăunăzi la Petersburgul său, încă înfăţişarea cumplită
a nebuniei feroce î n care s'a stins. N e p u t e m închipui că şi în
legătura de familie pe care a încheiat-o d u p ă moartea Casandrei
Cantacuzino, întâia lui soţie, cu o princesă rusă care nu avea
nici u n fel d e distincţie, Dimitrie Cantemir n'a p u t u t progresa
în desvoltarea ideilor sale. Este o m i n u n e că a p u t u t transmite,
î n t r ' u n astfel de m e d i u , cea mai m a r e parte din marile sale
însuşiri acelei m i n u n a t e femei care a fost fata lui, Maria, pe
care a iubit-o Ţ a r u l P e t r u — şi se s p u n multe lucruri, dar nu
e dator cineva să le creadă, şi eu n u m ă împac cu istoricii care
culeg toate mişeliile p e care le s p u n contemporanii şi dintr'însele
încearcă să creeze o biografie. S'ar fi p u t u t însă ca fata lui
Dimitrie Cantemir să ajungă împărăteasa Rusiei şi linia R o m a -
novilor să continue astfel împletită cu spiţa răzeşilor dela Fălciiu
a aceluia care fusese Constantin-Vodă C a n t e m i r . D a r în î n c u n -
jurimea aceasta e mare lucru că fostul D o m n a continuat o activitate
literară aşa de bine începută în altfel de împrejurări. D e altminteri,
el pierduse simţul limbii româneşti, măcar în foarte mare m ă s u r ă ;
stilul lui este foarte greu, şi încercarea, neîngăduită d u p ă mine>
de a-1 transforma în cel c u r e n t de astăzi nu poate fi făcută
p e n t r u a-1 p u n e la î n d e m â n a p u b l i c u l u i de a c u m .
Iată c u m se înfăţişează cei doi concurenţi cu care s'ar putea
prezenta înaintea judecăţii noastre Stolnicul.

Şi a c u m mai este ceva de lămurit înainte de-a ajunge la acel

p u n c t din care se va desface activitatea lui, încercând a d e ­
semna însăşi o fizionomie, care, de sigur, se poate sufleteşte
reconstitui.
 II.

Constantin Stolnicul a avut tocmai marele neajuns că, faţă

de contemporanii lui, era aşa de superior, încât ei nu l-au înţeles
de loc.
N u i-au păstrat nici opera, fiindcă n ' a u avut nici cea mai
mică idee de posibilităţile, nici de realizările lui. D u c â n d u - s e
în străinătate de t â n ă r , p e t r e c â n d o parte din t i m p u l său la
Adrianopol, la Constantinopol, pe u r m ă t r e c â n d la Veneţia, la
Padova, întorcându-se p r i n Viena, — ia Veneţia a fost cu fra­
tele, Mihail Spătarul, care a întemeiat Spitalul Colţei, şi el
p u t e r n i c occidentalizat, deşi nu în aceeaşi m ă s u r ă , — e l n'a avut
oameni de aceeaşi vârstă cu care să fi tot trăit î m p r e u n ă . C â n d
Brâncoveanu cu ajutorul lui a ajuns să fie D o m n , o mulţime de
duşmănii i s'au trezit lui. N u atât împotriva lui Brâncoveanu, u n
orri foarte înzestrat, cu u n suflet armonios, u n ocrotitor admirabil
al artei, u n încercător în locurile noastre al tipului care a fost în
A p u s Ludovic al X I V - l e a . Evident că p e n t r u toate timpurile
viaţa şi activitatea lui sunt admirabile şi pot da î n d e m n oricui,
însă să se înţeleagă bine ce a fost într'adevăr Constantin B r â n ­
coveanu, care, cu t e m p e r a m e n t u l său, nu putea fi nici obiectul
unei mari iubiri, nici al u n u i mare devotament, deşi se spune că
în m o m e n t u l când l-au arestat T u r c i i , la 1714, boierii se cereau
să meargă cu d â n s u l la Constantinopol şi în ultima lui scrisoare
el spera să se întoarcă înapoi. D e altfel o să trebuiască să exa­
m i n ă m şi vinovăţia Cantacuzinilor şi în special a lui Constantin
Stolnicul la căderea lui Brâncoveanu, p u t â n d să se introducă azi
unele elemente noi în judecata acestui foarte important proces, plin
de răspunderi teribile. D a r , aşa p r e c u m era Brâncoveanu, de oare
ce devotamente mari n u se îndreptau către d â n s u l , nici urile nu-1
căutau pe dânsul întâi, ci înainte de toate Constantin Stolnicul
a fost garantul nepotului său. O m u l răspunzător p e n t r u suirea lui
p e t r o n a fost şi acela p r i n care de fapt a d o m n i t Brâncoveanu.
U n Englez, Chishull, care a fost în timpurile acelea la noi, văzând
p e Stolnic şi vorbind cu d â n s u l , o recunoaşte, la 1702. Şi, Brânco­
veanu suindu-se p e t r o n la 1688, influenţa aceasta va fi fost mult
mai puternică pe atunci, de oarece Brâncoveanu îşi învăţa abia
meşteşugul. Deci orice se făcea de către Brâncoveanu sau pe
lângă el trecea asupra Stolnicului. G u r i rele erau destule,
deşi n u exista încă presa cotidiană, şi, î n t r e alte enormităţi
— p e n t r u c ă de fapt sunt enormităţi, n u n u m a i calomnii m o n ­
struoase, — este şi aceea, sprijinită p e o conversaţie a lui Ioan
Vodă Mavrocordat, Fanariotul care era menit de soartă să fie
îngropat la Sfântul G h e o r g h e , chiar lângă acel p e care îl calom-
niase. Ioan Mavrocordat afirma, după câte i-a spus u n T u r c , când
să era vorba ca T u r c i i să-1 ducă p e Stolnic la tăiere, că acesta a crezut
scape a s i g u r â n d , încă la Bucureşti, că, p r e c u m este foarte credincios
î m p ă r ă ţ i e i , a fost aşa totdeauna, şi p e n t r u aceasta n u s'â dat în lături
dela n i m i c : fratele său Şerban, care a m u r i t la 1688, predecesorul lui
B r â n c o v e a n u , e r a să meargă cu N e m ţ i i , cu Imperialii sau Austriecii,
şi atunci el, ca să servească pe Sultan, ar fi otrăvit pe Ş e r b a n . C u m
acesta întrebuinţase p e n t r u legăturile sale cu Viena pe u n alt frate,
Iordachi, care a m u r i t t â n ă r , şi c u m p e vremea aceasta nu se des­
copereau cauzele morţilor subite, ci se credea în otravă, s'a socotit
că Stolnicul 1-a otrăvit şi p e Şerban. Cuvintele acestea cuprinse în
cronica lui Radu Popescu au fost cetite, şi mulţi le-au p r i m i t , căci
calomnia scrisă devine uşor calomnia legendară. Aşa încât, chiar de
a doua zi d u p ă m o a r t e , Stolnicul a fost atacat d e o ignobilă cle­
vetire, care a apăsat asupra memoriei lui, prezintându-1 ca p e u n om
r ă u , uneltitor, m â n a t de o ambiţie neînfrânată şi care n u se opreşte
nici înaintea celor mai groaznice crime.
Aceasta în ceea ce priveşte politica lui, dar n u este vorba n u m a i
de politica lui pe lângă D o m n , în care a fost aşa de nedreptăţit,
ci este vorba şi de opera p e care Constantin Stolnicul n ' a avut,
m u l t t i m p , răgazul s'o scrie, şi, atunci c â n d a crezut că are acest
răgaz, p e o v r e m e când era supărat pe Brâncoveanu, — şi o să vedem
forma discretă în care a manifestat această s u p ă r a r e , — n ' a p u t u t
totuşi duce scrierea sa de căpetenie p â n ă la sfârşit. F ă r ă să se
gândească încă a preface în intrigi n e m u l ţ u m i r e a sa, fără să
cugete a da D o m n i a fiului său, scrisori de-ale lui, — care s'au
tipărit a c u m vreo câţiva ani de zile, înainte de războiu, în colecţia
mea de d o c u m e n t e greceşti dinainte de epoca Fanarioţilor şi după
aceea, p e care a m dat-o p e n t r u Academia R o m â n ă , — arată că el,
care n u stătea totdeauna la Bucureşti, ci se ducea la ţară, în părţile
Târgoviştii ori la Afumaţi, u n d e i se mai poate vedea casa, de
modă veneţiană în împărţirea p â n ă azi neschimbată, p e când
biserica de alături a fost prefăcută, că el, zic, o m u l care p â n ă la
1711 pare a fi redactat scrisorile italieneşti şi latineşti ale B r a n ­
1
co veanului ) , n ' a avut răgaz d e a termina opera p e care voia s'o
scrie: cea mai întinsă şi mai frumoasă Istorie a Românilor.
Cartea aceasta n ' a avut nici ea n o r o c : s'a păstrat î n t r ' u n m a n u ­
script contemporan, care era odată la H u r e z i , î n biblioteca Brânco-
veanului, şi a existat p â n ă la începutul veacului al X I X - l e a , p â n ă p e
la 1830,când a fost cerută la Bucureşti oficial, şi a dispărut,fiind p â n ă
azi ascunsă undeva, sau poate distrusă. Şi e de sigur păcat, fiindcă
aceea ce cunoaştem d i n această operă este o parte foarte mică,
ce se opreşte la epoca lui Attila, p e c â n d ea mergea, se p a r e , şi
până p e la 1400 d u p ă H r i s t o s . D a r Stolnicul este înainte de toate
u n cugetător, u n o m politic, u n critic al împrejurărilor t i m p u l u i ,
care n u se poate împiedeca d e a lăsa firul istoric p e n t r u digresii
de acelea p e care toţi cei care sunt amestecaţi în politică
el întreţese cu expunerea istorică d e orice caracter. Partea
aceasta de cugetare politică a lui este cu totul contemporană;
ea n u are nimic a face nici cu Dacia lui Decebal, nici cu H u n i i
lui Attila.
^ C a r t e a aceasta a rămas n u m a i u n fragment, deşi fusese î n t r e ­
buinţată, mai t â r z i u , d e Mihai Cantacuzino de p e la 1770, —
acela care a făcut biserica, odinioară foarte frumoasă, dela Schitul
M ă g u r e a n u , — p e n t r u secolul al X I I I - l e a .
î n adevăr, Mihai citează p e n t r u lucruri de p e la 1200 p e « Canta­
cuzino », fără a spune p e care, dar î m p ă r a t u l Ioan Cantacuzino trăia
pe la 1300 şi ceva, şi el şi-a scris n u m a i memoriile, aşa încât
u n Cantacuzino care scrie despre al X I I I - l e a veac înseamnă Stol­
nicul. P e lângă aceasta, o istorie curioasă a Ţ ă r i i - R o m â n e ş t i , p u ­
blicată î n « Revista p e n t r u Istorie, Arheologie şi Filologie » a lui
Tocilescu, cu extrase d i n izvoare foarte rare, într'o redactare ca în
secolul al X V I I I - l e a , pare a se sprijini t o t p e manuscriptul ce
n u se mai poate găsi: deşi nivelul e mai jos decât cugetarea Stol­
nicului, istoria acestuia se vede că a fost întrebuinţată p e n t r u
compilaţie. D e altminteri, Stolnicul însuşi anunţă, când este
vorba de D o m n i , că va spune cutare lucruri când va ajunge la
dânşii.

!
) V . şi cele d e m u l t date în Acte şi fragmente, ale mele, I .
 D a r opera n u n i s'a păstrat decât aşa, şi în foarte puţine m a n u ­
scripte. P â n ă a c u m mulţi ani de zile, vreo treizeci, ea trecea d r e p t
anonimă ori se atribuia cui nu are nimic a face cu dânsa, ca Nicolae
Milescu, Spătarul moldovean. H a z a r d u l a făcut ca eu să i-o pot
atribui lui. L a Bologna, între hârtiile u n u i general austriac, M a r -
sili, care s'a ocupat de D u n ă r e şi a ajuns a cunoaşte p e C o n ­
stantin Stolnicul, a m găsit, ca şi n u ştiu ce U n g u r d u p ă m i n e , fără
a şti de descoperirea mea, o serie de întrebări ale lui privitoare
la ţările noastre, întrebări adresate către Constantin Stolnicul, cu
răspunsurile acestuia. M i - a fost uşor să văd că toate răspunsurile
se potrivesc cu ce se spune în cronica p â n ă la Attila; a c u m în
u r m a , recetind-o pe aceasta, a m găsit şi alte puncte d e asemănare
între răspunsurile italiene şi î n t r e cea mai întinsă lucrare făcută
de Stolnic. Deşi la noi se primesc astfel d e identificări cu multă
greutate, — colegul mieu Onciul a trecut p r i n t r ' o serie de chinuri
de conştiinţă p â n ă s'a decis să o admită, — astăzi părerea e în
general acceptată.
N e c u n o s c â n d bine persoana şi nici opera lui Constantin C a n ­
tacuzino, nici aspectul fizic, n u i-1 cunoaştem b i n e . N o i n e a p r o ­
p i e m mai b u c u r o s de oamenii al căror chip îl avem înaintea
noastră. P e al lui M i r o n Costin, răposatul Urechiă îşi închipuia
că 1-a găsit c â n d i-a făcut statuia şi că oasele de desubt s u n t ale
lui, dar n e p u t e m îndoi. C â t despre D i m i t r i e C a n t e m i r , îl cunoaştem
în toate ipostazele: ca băiat t â n ă r la Constantinopol, îmbrăcat
p e j u m ă t a t e oriental, pe j u m ă t a t e occidental, cu t u r b a n u l a l b -
albastru şi surguciu, dar cu cravată ca p e vremea lui L u d o v i c
al X I V - l e a , cu u n justaucorps răsăritean, dar cu sabia la coapsă,
c u m se p u r t a la Curtea dela Versailles; îl cunoaştem şi ca D o m n ,
c â n d îşi lăsa chică; îl cunoaştem c â n d s'a schimbat la chip d u p ă
sistemul lui P e t r u - c e l - M a r e , ras şi cu peruca obişnuită la Curtea
lui L u d o v i c al X I V - l e a : b a avem chiar mai multe p o r t r e t e ale
lui din acest t i m p . D a r c u m a fost Constantin Stolnicul n u p u t e m
şti, p e n t r u c ă p o r t r e t u l lui, alături d e ale altor Cantacuzini, î n t r ' o
frescă de biserică p e vremea c â n d reproducerea trăsăturilor înseşi
ale celui reprezentat erau încă la început şi se făceau cu multă
stângăcie, n u ajunge, aşa încât noi n u p u t e m afirma: acesta este
Constantin Stolnicul cu trăsăturile care-1 vor fi deosebit d e con­
temporanii săi.
 III

Atunci t r e b u e să reparăm această nedreptate a veacurilor

şi să u r m ă m p e Constantin Stolnicul sub mai multe r a p o r t u r i ,
p e n t r u ca să v e d e m în fiecare din aceste domenii ce a dat el, care
este partea lui personală, de multe ori neaşteptată şi cu mult
deasupra vremii sale.
î n t â i , în ce priveşte rostul lui politic, t â n ă r u l care reprezenta
o aşa de mare moştenire de n u m e şi de avere şi la care se adăuga
tot ce câştigase el prin anii petrecuţi în străinătate, întorcându-se
în ţară p u ţ i n d u p ă 1670, a fost amestecat, î m p r e u n ă cu toată
familia sa, într'o luptă politică, de care se resimte, de altminteri,
şi opera sa, în care sunt anumite atacuri împotriva Grecilor, foarte
interesante, de p u s în legătură cu această luptă solidară a întregii
familii p e n t r u a face ca tronul ţării să n u fie dat la tot felul de
dubioşi descendenţi grecizaţi ai vechilor dinastii, ca L e o n - V o d ă
şi alţii de aceeaşi speţă, ba chiar la Ghiculeştii dela început, î n t r e
care b ă t r â n u l Gheorghe Ghica era cam slăbuţ în ce priveşte cu­
noştinţa ţărilor, a limbii şi a legăturilor lor, ci să fie aşezat u n
o m de mare valoare, de energia şi curajul lui Şerban Cantacuzino.
A suferit şi Constantin Stolnicul î m p r e u n ă cu familia sa în anii
aceştia din tinereţe, dar p e n t r u d â n s u l , atunci c â n d s'a discutat
t r o n u l , n ' a cerut nimic, ci, departe de a voi să se prezinte el în
locul lui Ş e r b a n , deşi ca m i n t e , dacă nu ca energie, era foarte
mare deosebirea, a susţinut această D o m n i e , chiar dacă direcţia
ei politică n ' a aprobat-o. Deci, departe de a face ce au făcut M i r o n
Costin şi Dimitrie Cantemir, dintre care M i r o n s'a compromis
cu Polonii fără să ştie ce vreau ei, iar Dimitrie Cantemir a făcut
greşeala enormă de a crede nu n u m a i î n intenţiile b u n e ale M u s c a ­
lilor Ţ a r u l u i P e t r u , dar şi în posibilitatea biruinţii lui P e t r u şi
şi-a stricat în felul acesta şi D o m n i a şi viaţa, a d u c â n d asupra
Moldovei greutăţi şi mai mari, ca prădăciunea Tătarilor, ca venirea
Fanarioţilor, cu fratele lui Nicolae Mavrocordat, care a u r m a t
actul de « t r ă d a r e » dela 1 7 1 1 , linia de conduită în domeniul p o ­
litic a lui Constantin Stolnicul a fost dela început p â n ă la sfârşit
aceea a unei desăvârşite p r u d e n ţ e . C â n d v a , c â n d e r a m în neutrali­
tate, unele persoane, foarte grăbite, credeau că semnalul intrării
României în acţiune se dă din stradă, dar p e n t r u nimic n u se dă
semnalul de intrare a Statului r o m â n din stradă, nici p e n t r u p a r ­
ticiparea la u n greu războiu, nici p e n t r u rezolvarea u n o r anumite
chestiuni sociale şi naţionale foarte i m p o r t a n t e , dar care n u se
discută în stradă şi nici n u se rezolvă din mintea mai mult sau mai
p u ţ i n încălzită a u n o r oameni ce şi-au ieşit puţin din hotare. C o n ­
stantin Stolnicul dela început a fost contra legăturii cu Austriecii,
fiind sigur că ei n u b i r u e în aşa măsură,— deşi au biruit în alte limite
şi au luat U n g a r i a , — încât să poată libera ţara lui. Ceea ce-1 interesa
p e dânsul n u era politica generală şi visurile de mărire ale î m p ă r a ­
tului L e o p o l d , ci ca Ţ a r a - R o m â n e a s c ă , ieşind de sub T u r c i , să se
poată găsi în condiţii mai b u n e decât cele d e p â n ă atunci. M u l ţ i îl î n ­
făţişau ca p e u n o m robit T u r c i l o r , a r u n c â n d u - s e cu ochii închişi în
această politică turcească, pe care, n a t u r a l , nimeni n ' o poate privi
cu simpatie, nici din p u n c t de vedere creştin, nici din p u n c t de
vedere al rosturilor ţării.
Şi, de altfel, el însuşi scrie, în 1696 încă, j u d e ţ u l u i din Braşov:
« I a t ă şi vremile şi oamenii a c u m s'au iuţit foarte: poate fi căci
şi stăpânitorii şi putearnicii cei mai m a r i cer mai m u l t şi afară
din obiceiu şi socoteală vor să ia, şi aşa urmează şi la alte n e c u -
x
vioşinţe şi pagube mai multe la norod » ) . « P u t e r n i c i i » aceştia
nu s u n t însă decât T u r c i i , care, atunci, frământ ându-se cu Austriacă,
cereau mai mult decât ce putea să dea ţara şi mai ales mai mult
decât ce aveau ei d r e p t u l de a p r e t i n d e .
D i n nenorocire, dela 1696 la 1708 n u mai avem nici o declaraţie
politică a lui Constantin C a n t a c u z i n o ; în nici o culegere n ' a u intrat
astfel de scrisori. L a 1702 găsim însă p e a acelui Englez Chishull
care a fost la noi şi care, descriindu-1 pe Stolnic, spune aşa: «Este o
persoană în vârstă, care a călătorit în cea mai mare parte din E u r o p a , e
exercitat în controversele Bisericii sale, ca şi în multe ştiinţe liberale;
e şi prea bine versat în politică şi prin sfaturile sale mai ales susţine
p e D o m n u l de a c u m , cu cinstea şi folosul Terii»'). Căci era u n o m
priceput şi în domeniul acesta bisericesc, şi a lucrat literar, c ă u t â n d
să elucideze anumite p u n c t e ale ortodoxiei, ba colaborând esenţial
şi la minunata redactare a Bibliei dela 1688, care are p e n t r u noi

x
) Iorga, Braşovul şi Românii, p. 367.
2
) T e x t englez în a mea Revue historique du Sud-Est europien, I, p. 402
şi urm.
aproape importanţa pe care a avut-o p e n t r u G e r m a n i Biblia lui
L u t h e r ; s u n t şi cărţi închinate lui ca adânc cunoscător al rostu­
rilor ortodoxe.
L a 1708—1710 din n o u p u t e m să-1 cunoaştem direct pe C o n ­
1
stantin Stolnicul, căci avem câte o scrisoare dela dânsul ) . I n
1710 va izbucni războiul dintre. Ţ a r u l P e t r u şi T u r c i , război în
care va intra, m â n a t de speranţa liberării creştinilor şi a înălţării
Casei sale, ca şi a binelui Moldovei, Dimitrie Cantemir şi se va
a r d e , iar Brâncoveanu, — stăpânit încă de Constantin Stolnicul, se
va aşeza la Urlaţi, r ă m â i n d acolo, chiar c â n d r u d a lui, vărul lui,
Torna Cantacuzino, se va duce la Brăila şi va u n i cea m a i m a r e
parte din călărimea m u n t e a n ă cu trupele generalului R ö n n e , care
sărise înaintea Ţ a r u l u i şi atacase cetatea, — va aştepta c u m se hotă­
răsc lucrurile. I a r atunci Constantin Stolnicul, văzând sentinţa
soartei, se va rosti c a m aşa: « Rezultatul dovedeşte că Muscalii se pot
îmbrăca şi nemţeşte, dar t o t Muscali r ă m â n » , — ceea ce se poate
aplica şi la altă transformare a Muscalilor mai t â r z i u , subt raport
social. D a r tot la 1710 Stolnicul, b ă t r â n şi hazliu, deprins să glu­
mească, scria Patriarhului de Ierusalim, H r i s a n t , u n vechiu p r i e t e n :
«Am^fost zăbovit s t â n d la vechea-mi moşie Filipeşti, p r e c u m n u
ţi-a scăpat din vedere, devenind ţăran şi daraban ». I n ce p r i ­
veşte cele politice, «răutatea r ă m â n e totdeauna nesupusă sfatului».
E cel dintâi atac la Brâncoveanu, adică mai ales la fiul mai mare
al lui Brâncoveanu. Procesul dintre Constantin Brâncoveanu şi
Constantin Cantacuzino începe deci. E l se p r o n u n ţ ă în Martie 1712,
doi ani înainte de căderea lui Brâncoveanu, c â n d Stolnicul, necăjit,
stă la ţ a r ă : « M ă făcusem ţăran, p e t r e c â n d în rămăşiţele vechilor
mele m o ş i i » . E l vorbeşte de «cele ascunse şi prea-întunecate, p e
care n u m a i vremea le va aduce la lumină şi le va l ă m u r i ; căci,
dacă în alte vremi s'au ivit greutăţi ale lucrurilor şi înaintea ieşirii
împiedecări, dar n u ca a c u m , şi n u ştiu de c e : poate ori din firea
lucrurilor vine aceasta, ori din nestatornicirea g â n d u l u i oamenilor.
D a r să lăsăm deocamdată, şi vremea va fi învăţător, deşi la mine
bătrâneţea care vine a stins focul îndeletnicirii cu cele viitoare
şi care vor să aibă loc, şi totul l-am lăsat î n seama prea-înţeleptei
Pronii a lui D u m n e z e u , care cârmuieşte toate cât mai bine şi

x
) Iorga, în colecţia Hurmuzaki, XX.
mai d r e p t , şi mai ales că, în adunarea oamenilor, văd că din gură
de cele mai multe ori se s p u n altele şi alte lucruri se săvârşesc,
şi la unele ca acestea alta n u s p u n , ci n u m a i D u m n e z e u Sfântul
să deie sănătate ». C i n e , la vârsta lui Constantin Stolnicul, n u vor­
beşte aşa ? I n c u r â n d el nu mai stătea la Filipeşti, ci se întorsese
la Bucureşti şi privea lucrurile de aproape.
A c u m , fiul său, Ştefan, mai p u ţ i n păzit la gură, pornise într'o
direcţie care era să m ă n â n c e capul şi fiului şi tatălui, c â n d , în cei doi
ani de D o m n i e , el va avea legături cu N e m ţ i i din Ardeal, n u tră­
dătoare, dar prea dese, cu prea m u l t ă prietenie, cu prea mult
schimb de scrisori, care, aceste scrisori, i-au adus moartea. î n c ă
de atunci însă iată ce scrie Ştefan, d u p ă ce se încheiase o pace
între Ruşi şi T u r c i : Pacea s'a făcut spre «gloria păgânilor » şi
din «mila dumnezeiască p e n t r u lumea ortodocşilor care era în
primejdie ». Şi el î n c h e i e : « î n c ă n ' a venit ceasul liberării robilor
lui Israel, căci greşelile lor s'au î n m u l ţ i t foarte; afară n u m a i dacă
nemăsurata lui D u m n e z e u bunătate le va stăpâni, şi plânsul de
seară îl va preface în b u c u r i e de z o r i » . Aceasta n u înseamnă alt­
ceva decât că el ar fi dorit ca Statul turcesc să se prăbuşească,
dar, c u m zice b ă t r â n u l : « t r e b u e să lăsăm toate în seama Proniei
şi să r u g ă m pe D u m n e z e u să ne dea putere de-a suferi cu m u l ţ ă -
mită unele ca acestea ».
I n M a r t i e 1713, atacurile contra lui Brâncoveanu, din partea
Stolnicului chiar, revin, şi de data aceasta se lămuresc aşa de
b i n e , încât se vede că între Cantacuzini şi Brâncoveanu nu mai
putea fi înţelegere: « Se petrec lucruri în adevăr neruşinate, fără
chip şi fără hotar. Mintea mea cea prea neînvăţată n u pricepe de
ajuns începuturile fără rost şi nepotrivite ale lucrurilor. Căci acelea
al căror început e prost şi întregul lor e p i e r d u t ; şi cine n u ştie
c u m t r e b u e să înceapă, n u ştie nici c u m să isprăvească d u p ă cu­
viinţă ». « I n vremile de acum, mai m u l t de nebunie decât de
raţiune se mişcă lucrurile» şi «anomaliile lucrurilor vremii de
a c u m n u au nici o asemănare cu cele ce s'au petrecut p e v r e m u r i
în veacurile t r e c u t e » . « Dacă D o m n u l mi-ar mai adăugi viaţă,
sânt chezaş că aş mai vedea şi auzi altele şi mai m i n u n a t e . »
Puţină v r e m e d u p ă aceasta, Brâncoveanu cade. Constantin
Stolnicul vorbeşte destul de rece de nenorocirea care s'a î n t â m p l a t .
F i u l său fusese aşezat D o m n şi avea sarcina foarte grea de a scotoci
prin hârtiile lui Brâncoveanu, şi, mai ales, pentrucă T u r c i i cereau
să se găsească tot avutul D o m n u l u i închis la Constantinopol, el
avea datoria să şi sărăcească ţara p e n t r u suma pe care şi-o închipuiau
T u r c i i că o p o t ridica, din averea acelui închis, întreagă. î n c e p
ani foarte grei, la care probabil nici Stolnicul, nici fiul său nu se
gândiseră la început.
C o n s t a n t i n Stolnicul începe să se arate acum atins de grozava
lovitură care căzuse asupra D o m n u l u i : «Neaşteptata şi p r e a -
nenorocita năpăstuire a p r e a - î u m i n a t u l u i Constantin Brâncoveanu,
care mai că nu greşesc s p u n â n d c u m că a întrecut plângerile lui
Ieremia şi orice altă tragedie veche şi nouă ». « D e spre partea
noastră n u va vedea vreo vrăjmăşie ci, dacă acela însuşi nu s'ar
îndeletnici cu zadarnicele fumuri ce are, ba chiar după putere-1
v o m ajuta, p r e c u m cere chemarea creştinească şi cuviinţa »>.
Aici este, de fapt, explicaţia măcelului Brâncovenilor. Constantin-
Vodă, c â n d a plecat, socotea că este vorba să mai facă o călătorie
la Constantinopol, c u m o mai făcuse şi se întorsese dintr'însa
biruitor, d u p ă ce crescuse birul ţării şi cu acest sacrificiu căpătase
întoarcerea în D o m n i e , aşa că, foarte m â n d r u , a zugrăvit la M o g o -
şoaia, p e zidurile u n d e azi nu mai este nimic din această scenă foarte
interesantă, călătoria sa triumfală, încununată cu succesul diplomatic
al revenirii în S c a u n ; la 1714 el dăduse noului D o m n ordin
foarte hotărît să se păstreze toată averea, să n u se atingă nimeni
d e produsele, de vitele, de casele lui, p e n t r u că el lipseşte doar
câtăva v r e m e şi apoi se va întoarce. D e fapt, u n t i m p lui B r â n ­
coveanu i-au m e r s lucrurile foarte b i n e , şi a fost u n m o m e n t când
s'a crezut de toată lumea că el va ieşi dela închisoare şi va d o m n i .
Atunci, din desnădejdea acelora care-i provocaseră căderea s'a
p r o d u s actul acela, profund neomenos şi condamnabil, al pârilor.
S'a semnalat Turcilor că Brâncoveanu a b ă t u t monetă, ceea ce
era n u m a i o medalie comemorativă, şi câte alte lucruri de p e r i ­
culoasă trufie. Stolnicul va scrie deci lui H r i s a n t : « I ţ i s â n t în
amintire câte le-am vorbit î m p r e u n ă la T â r g o v i ş t e , c u m că L u ­
minăţia Sa singur s'a grăbit spre prăpastie şi n ' a ascultat de sfatul
cuminte al nimănuia, şi mai ales p e n t r u acele monete din nou
bătute ale dragostei lui de slavă, p e care le credea poate a fi tainice
şi se strigau în toată l u m e a . . . , şi altele ca acestea care întrec
rânduiala D o m n i e i şi îndeamnă pe stăpâni la o mai mare m â n i e . . .
 S'a încurcat şi această ţară săracă şi naţia în cea mai mare n e n o ­
rocire şi primejdie de pe u r m a aceluia care era, în p u t e r e şi
averi, pe o treaptă cu împăraţii şi regii».
U n u l din fiii lui Constantin Stolnicul, care a şi m u r i t atunci,
Răducanu, s'a dus la Constantinopol, şi s'au strecurat astfel intrigile
tenebroase de pe urma cărora Brâncovenii au fost omorîţi. Stol­
nicul, care vorbise, c u m am spus, de « neaşteptata şi p r e a - n e n o -
rocita prăpăstuire a prea-luminatului Constantin-Vodă», va plânge
pe cei ucişi, împreună cu Ştefan, care se gândeşte şi la « săraca
şi t u r b u r a t a nouă Hecubă ».
Au trecut n u m a i câteva luni de zile, şi Biserica, p r i n Patriarhul
de Ierusalim, i-a făcut mustrări Stolnicului p e n t r u amestecul în
această grozăvie, şi avem şi scrisoarea de răspuns a acestuia,
foarte scurtă, îngăimată, sub care se simte vinovăţia. Acestea,
obiectează el, sunt calomnii care ating pe toată l u m e a : îl ating
deci şi p e d â n s u l , dar el are sufletul curat. Aceste scrisori, în
câteva r â n d u r i , lasă să se străvadă care a fost urîtul adevăr.
D u p ă aceea, fel de fel de greutăţi, cu cereri turceşti şi noi
p â r i . O Nemesis, înaintea căreia t r e b u e s ă n e îngrozim, face adesea
n u n u m a i a se pedepsi cineva p e n t r u păcat, dar pedeapsa să fie
exact de acelaşi caracter ca şi păcatul. Ceea ce făcuse el altora,
alţii au făcut p e n t r u fiul lui.
T r e b u e să adăugim că b ă t r â n u l , care era crescut în cele mai
b u n e tradiţii ale antichităţii, care avea eroii greco-romani în faţa
sa, a păstrat o foarte frumoasă atitudine în acel m o m e n t . Pe d â n s u l
nu-1 chemase nimeni la Constantinopol, u n d e era să se aducă
n u m a i fiul său, şi el a ţinut totuşi să-1 întovărăşească. Aceasta
şi p e n t r u că-şi închipuia că marea lui m i n t e , cunoştinţa lui adâncă
a lumii turceşti, relaţiile pe care le avea cu mulţi oameni hotă-
rîtori — u n u l dintre ei, cel mai i m p o r t a n t , căzuse din n e n o ­
rocire tocmai atunci — ar putea aduce, dacă nu restabilirea,
măcar cruţarea vieţii acelui fiu. D a r , într'o noapte din I u n i e
1716, p e neştiute, a m â n d o i au perit.
N ' a v e m nici rapoarte diplomatice, afară de u n u l olandez, care
să vorbească despre ceea ce s'a p e t r e c u t acolo în adâncul închi­
sorii. Se pare că n u s'au întâmplat, d u p ă ucidere, aceleaşi lucruri
ca p e n t r u Brâncoveanu şi fiii lui, adecă, p e n t r u a da învăţătură
t u t u r o r a , capetele tăiate să fie bătute în cuie. T o a t ă taina aceasta
s'a p e t r e c u t în condiţii de acelea încât foarte puţină lume a ştiut
ce s'a î n t â m p l a t cu acest venerabil b ă t r â n şi cu t â n ă r u l care făcea
în viaţa de D o m n cei dintâi paşi.

IV

Ceea ce deosebeşte sub raportul istoric opera lui Constantin

Stolnicul este că la d â n s u l orice fapt îl prezintă se aşterne î n t r ' u n
cadru de istorie universală. Aici este deosebirea; firicelul lui M i r o n
Costin, care spune ce n ' a văzut el, este aşa de subţire, ceea ce
povesteşte Dimitrie C a n t e m i r este luat din cronicile turceşti,
rare ori cu amintirile personale, de care parcă se fereşte. Aici
avem însă a face cu u n o m care este în stare, de câte ori e vorba
d e u n eveniment istoric, să s p u i e : a mai fost un*eveniment istoric
d e felul acesta. C â n d se atinge sfărâmarea regatului lui Decebal
de către T r a i a n , imediat mintea lui aleargă la ruina Cartaginei:
aşa a făcut Roma cea veche în m o m e n t u l c â n d Cartaginea era
o primejdie p e r m a n e n t ă p e n t r u d â n s a ; ea a crezut că p r i n t r ' o
lovitură hotărîtă t r e b u e să desfiinţeze orice posibilitate a u n u i
pericol venit dintr'acolo. Se pot însemna mai multe cazuri când
o m u l cu o cunoştinţă a t u t u r o r lucrurilor, a t u t u r o r faptelor din
istorie se gândeşte imediat, p e n t r u a explica u n fapt, la toate
faptele din orice colţ al istoriei pot să servească la aceasta.
Va vorbi astfel de Goţii rămaşi în Crimeia, de desfacerea I m p e ­
riului de A p u s , de Papă şi de schismă, de reforma lui L u t h e r .
Al doilea, el înţelege c u m n ' a înţeles nimeni în vremea lui să
recurgă p e n t r u a stabili faptele istorice la toate mijloacele: p r i n
u r m a r e cronici, fie şi străine — « p e la G r e c i , pe la L e ş i , pe la
U n g u r i şi pe la alţii voiu u m b l a a cere şi mă îndatori » — şi docu­
m e n t e . A c u m câtăva v r e m e , u n fost elev al mieu a crezut să-mi
poată dovedi că aşa n u m i t a de mine «cronologie tabelară», o
înşirare a cuprinsului mai m u l t o r d o c u m e n t e , nu este a lui, fiindcă
se pomenesc persoane din secolul al X V I I I - l e a . Chiar dacă se
pomenesc persoane din secolul al X V I I I - l e a , aceasta n u î m p i e ­
decă, p e n t r u că avem a face cu o copie târzie, şi va fi p u t u t servi
lista făcută de Constantin Stolnicul spre a se adăugi a n u m e aceste
acte c o n t e m p o r a n e ; de altminteri, care ar fi fost omul din
secolul al X V I I I - l e a , secol de decadenţă, care să se fi gândit la
această catalogare de documente p e n t r u a servi la redactarea isto­
riei? N u m a i odată Mitropolitul Dosoftei, î n t r ' u n a n u m e p u n c t ,
a recurs la u n d o c u m e n t . Pe c â n d în această epocă se î n t r e b u i n ­
ţează izvoare tot de m â n a a doua, neglijându-se d o c u m e n t u l ,
Constantin Stolnicul întrebuinţa tot izvoare vechi. Ba el merge
mai d e p a r t e : întrebuinţează inscripţii în limba latină şi le traduce.
N u despreţueşte nici cântecele p o p u l a r e .
N e închipuim ce importanţă puteau avea acestea la 1693, când îşi
scria el cronica, pentrucă pomeneşte de Constantin D u c a , venit" la
t r o n în acest an. Luaţi istoria F r a n ţ e i din vremea lui Ludovic al
X I V - l e a , cea mai întinsă, a părintelui Daniel şi veţi vedea cât de
superficial s u n t înfăţişate n u m a i anumite fapte, dintr'o singură cer­
cetare de izvor. N u - i scapă Stolnicului nimic din ceea ce poate servi
p e n t r u stabilirea adevărului istoric. Şi cu toate că ştie c u m că poate
greşi, — « noi greşim toţi, d i n t r ' u n lut zidiţi fiind t o ţ i » , — faţă de
materialul adunat, el, departe de a p r i m i u ş o r părerile străine, critică
fiecare aserţiune a predecesorilor. P â n ă atunci niciodată nimeni nu
avuse aprecieri aşa de sigure şi independente în ce priveşte părerile
apusene, p e care ai noştri erau deprinşi să le respecte. C r e d e
în nevoia criticii: « Deci este bine şi dreaptă (părerea), stă n e m i ş ­
cată, iar carea greşită şi smintită este, trebue cei ce mai bine vor
şti de acel lucru să îndrepteze şi să d i r e a g ă . . . Cel ce este mânios,
î n t r ' u n chip întinde condeiul, şi cel ce n u , î n t r ' a l t chip îl opreşte ».
Găsim şi teoria dela C a n t e m i r , ş i , p r i n el,la M o n t e s q u i e u : « T o a t e
lucrurile câte s u n t în l u m e au şi acestea trei s t e p e n e : u r c a r e ,
1
stare şi coborîre » ) . Căci « niciun rod de oameni osebit în veci
poate rămânea în l u m e , nici feliurile de limbi în mii de ai tot
2
acelea neschimbate şi n e m u t a t e pot sta » ) .
D a r toate lucrurile acestea se înţeleg foarte bine c â n d se g â n ­
deşte cineva la învăţătura pe care a primit-o el la Padova, cu
unii din cei mai distinşi profesori ai aşa-numitului « S t u d i u
Padovan », p e care el 1-a r e p r o d u s , pe vremea lui Şerban Canta­
cuzino, aici, la Bucureşti, în Academia care e predecesoarea F a ­
cultăţii de litere, cu u n p r o g r a m care seamănă cu cel u r m a t de
dânsul însuşi în Universitatea italiană. E u n Occidental, care

') Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, p. 153.

.*) Ibid., p. 138.
scrie c u m scriau Apusenii şi uneori îi întrece în metodele î n t r e ­
buinţate.
D a r n u este n u m a i atât. Noi s u n t e m deprinşi a n u cerceta prea
de aproape schimbările de stil ale vechilor noştri scriitori. Cine
ştie limba polonă poate recunoaşte foarte repede la M i r o n Costin
influenţa frazei polone de p e la 1660—1670, care este puţintel
î m p r ă ş t i a t ă fără disciplină clasică. Cine ştie limbile orientale
r

va descoperi în scrisul turcesc de atunci o oarecare dezordine

şi 'neclaritate ca la Dimitrie Cantemir. M e r i t u l cel mare al lui
Constantin Stolnicul este acela că el întrebuinţează larga frază
italiană din acest t i m p . Este singurul dintre scriitorii noştri de
atunci care ştie să facă u n m a r e period, pe care n u - l ia nuinai
din greceşte, ci din obişnuinţa scrisului latin şi italian cunoscut lui.
D a r cartea aceasta anahronic de minunată este, în acelaşi t i m p
şi în cea mai mare p a r t e , o mărturisire de credinţă de cel mai mare
interes. î n t â i , el judecă toată lumea contemporană, ca u n u l care
a trăit în societatea veneţiană, şi n u se poate s p u n e că ea era
peste măsură de liberă, ci o tiranie cunoscută de toată lumea,
d a r supusă la a n u m i t e legi. El are deci pasaje întregi în care
vorbeşte de « p ă c a t u l de-a lucra în afară d e lege» şi, înşirând p e
toţi « t i r a n i i » din R o m a , s p u n e , şi aici cu aluzii, dacă n u la
Brâncoveanu, cel p u ţ i n la a n u m e contemporani şi sfetnici ai lui,
că şi a c u m s u n t oameni cari procedează aşa, şi a proceda în felul
acesta,'contra legilor,este u n m a r e p ă c a t : « D i n neorânduială, din
n e d r e p t a t e şi din răutate se strică şi se m u t ă împărăţiile ». « M a i
răi şi mai cruzi decât fiarele cele nedumesnicite şi mânioase şi
decât aspidele şi vasilişcii cei otrăvitori şi veninaţi» sunt tiranii,
« p r e c u m şi până astăzi u n d e şi u n d e n u lipsesc de a n u fi de acei
cruzi tigri şi veninaţi balauri, stârpituri şi terata (monştri) fiind
din n e a m u l omenesc, iar nu rod o m e n e s c . . . Bunii şi drepţii aü
legi puse, şi nemişcate le ţin ca să poată sta politia şi însoţirea
omenească, ca nici cei tari şi mari să n u asuprească şi să nu calce
pe cei mai slabi şi mai mici, nici cei mici să n u năpăstuiască şi
să ocărască pe cei mai m a r i , nici u n u l dela altul să răpească şi
să ia fără de tocmeală şi fără de lege».
El a trăit în lumea grecească, dar, revoltându-se contra felului
c u m Grecii consideră p e Românii din Macedonia, porecliţi d e ei
« Cuţovlahi », în mijlocul cărora el însuşi a trăit, fiind în tovărăşia
^lnui Macedonean, chiar când a m e r s la Veneţia, şi testamentul
lui Pano Pepano este scris de d â n s u l , el are în două locuri r â n d u r i
aspre privitoare la G r e c i . I n t r ' u n u l constată decăderea poporului
grecesc: din cauza acestei decăderi e şi foarte aspru cu popoarele
celelalte, dar n u se ştie c u m se strecoară, şi, când se strecoară, aduce
cu dânsul intriga. Aici este o amintire a luptei pe care o avuseră
Cantacuzinii cu Grecii dela Constantinopol. «Acel n e a m atâta
este de căzut, de s u p u s , hulit şi de ocărit, cât milă se face t u t u r o r
celor ce, ştiind, gândesc ce au fost şi la ce s â n t : dăscălia au
p i e r d u t , stăpânirea au r ă p u s , cinstile şi-au stâns, şi de toate câte
mai întâiu au avut slave s'au desbrăcat». Cei ce «în Ţ a r a F r â n -
cească se duc » de « învaţă ştiinţile », fac « câte o şcolişoară », iar
alţii se «papistăşesc». L i m b a «grecească aceasta c u m grăiesc
a c u m ei, o au stricat şi o au îngrozăvit foarte, măcar că n u ştiu
de u n d e aşa de grozav din cea elinească şi-au stricat limba ». P r i n
T u r c i ei vin la n o i , unii « cu folos », alţii « ca să jăfuiască şi ca
să răpească n u m a i ce vin ». « La rele căi p e D o m n i i ţărilor p u n şi
sfătuesc. » î n d e a m n ă la «tiranie », la « răotate ». I n s ă prietenul lui
Hrisanti spune şi aceea că p a t r i a r h u l , episcopii, arhiepiscopii p ă s ­
trează ortodoxia, şi este u n mare merit p e n t r u acest popor aşa de
jignit, de părăsit şi sărăcit că stă lângă cruce şi o apără î m p o ­
triva păgânilor. E astfel u n spirit d r e p t , care n u uită răul făcut
ţării sale, dar în acelaşi t i m p recunoaşte şi meritul celor care
i-au fost adversari şi contra cărora a luptat cu toată hotărîrea.
Şi. în ce priveşte pe vecinii noştri U n g u r i i , el are cel dintâi
cuvinte de critică, arătând c u m din relaţiile între cele două popoare
noi n e - a m ales cu p a g u b ă : « P u r u r e a şi nevindecaţi U n g u r i i au
stătut vrăjmaşi şi pizmaşi R u m â n i l o r , şi atâta cât, de ar fi p u t u t ,
ar fi supus p e toţi subt j u g u l lor, c u m şi pe mai m u l ţ i din câţi
se află a c u m în Ardeal i-au supus şi i-au făcut iobagi c u m li zic ei,
s ă v a i . . . că în Ardeal sunt si alţii neamesi r u m â n i m u l ţ i , si M a r a -
murăşul t o t . . . M a r e parte din boierimea lor încă sânt şi se trag
din R u m â n i . . . S c h i m b â n d u - ş i credinţa, şi-au schimbat şi numele
de R u m â n i » .
El este, dela început, u n mare credincios al unităţii româneşti
şi, vorbind de R o m â n i i din Macedonia, arată că şi ei fac parte
din această comunitate r o m â n e a s c ă : « N u mai osebiţi, nici în
chip, nici în unele obiceiuri, nici în tăria şi în făptura t r u p u l u i
decât R u m â n i i aceştia,şi limba lor rumânească ca a c e s t o r a , n u m a i
mai stricată şi mai mestecată cu de această proastă grecească şi
c u t u r c e a s c ă » . I a r în ce priveşte p e R o m â n i i din Ardeal şi
Moldova, el îi socoate deopotrivă de b u n i R o m â n i ca şi cei d e
dincoace: « R u m â n i se înţeleg n u n u m a i ceştia de aici, ci şi cei
din Ardeal, cari încă şi mai neaoşi sunt, şi Moldovenii şi toţi câţi
şi în altă p a r t e se află şi au această limbă. P e aceştia, c u m zic, t o t
R u m â n i îi ţinem, că toţi aceştia d i n t r ' o fântână au izvorît şi cură ».
D a r , în acelaşi t i m p , el spune că între R o m â n i se găsesc fără î n ­
doială, mai ales în clasa de sus, şi de cei care au venit de aiurea:
G r e c i , S â r b i , Albanezi, Italieni ( F r â n e i ) , ba mai curioasă e p ă ­
rerea care zice că Rudenii se coboară din A r m e n i . Şi el socoate
că adausurile venite de aiurea se confundă în viaţa poporului
r o m â n e s c ca u n spor p e n t r u vitalitatea acestui p o p o r . O m u l
acesta dela 1693 înţelege u n l u c r u : că u n p o p o r creşte cu ele­
mentele de valoare p e care le atrage p r i n dreptate şi prin bunătate
şi care dela o bucată de v r e m e p o t să ajungă, mai ales când este
aceeaşi lege creştină, p ă r ţ i de folos şi spor ale poporului care
le-a ştiut chema să lucreze cu el. Iubirea de ai săi n u scade la d â n s u l
toate aceste consideraţii de dreptate faţă de neamurile străine.
D a r , v o r b i n d de toate greutăţile p r i n care a trecut acest popor şi
d e m i n u n e a existenţei lui — fiindcă de fapt cea mai mare m i n u n e a
noastră este existenţa noastră, toate celelalte venind p e u r m ă , — el
s p u n e a ş a : « N u puţină mirare este la toţi câţi scriu de aceasta, nici la
câţi bine vor socoti, de aceşti R u m â n i , c u m s'au ţ i n u t şi au stră­
b ă t u t p â n ă astăzi a ş a , p ă z i n d u - ş i şi limba, şi, c u m au p u t u t şi p o t ,
şi p ă m â n t u r i l e acestea lăcuiesc, — care aceasta la p u ţ i n e limbi şi
1
n e a m u r i se vede » ) . «Ceşti R u m â n i , o r i c u m şi c u m p r i n t r ' a t â t e a
călcări, zdrobiri şi nespuse rele ce au trecut şi i-au călcat, tot
iată p â n ă astăzi, încă de n u se află atâta fericiţi şi slobozi de t o t ,
iar încă şi D o m n i e şi stăpânire şi limba aceea a Rumânilor tot
2
stă şi se ţine » ) .
Cu aceste cuvinte ale lui vreau să încheiu.
N. IORGA

Ibid., pp. 161—2.

2
) Ibid., p . 163.
 IN SEARA ASTA.

în seara asta blondă, ca frunzele în rază,

Să m e r g e m în tăcere, g â n d i n d u - n e 'n trecut
Pe ţ ă r m u l gol şi negru, când zarea 'nmormântează
Un soare ce sfârşeşte, în roşii bălţi căzut.

Privind în ape cerul, ce a u r u 'nverzeşte

Să mai şoptim tristeţea cuvântului dintâi
C â n d din întunecime blestemul r ă u p â n d e ş t e
Şi a ş t e p t â n d sfârşitul, de b r a ţ u l m e u r ă m â i .

Văzduhul îşi deschide durerea u n e i rane

P u t e r e strivitoare ameninţă o m o r u l ,
Svâcnesc pe fruntea nopţii întreceri de ciocane
Şi păsări fără n u m e de fruntea-mi îşi frâng sborul,

Vreau luna, c â n d o trece pe cer ca totdeauna,

Să strângi m â n a mea rece deodată descleştată
Apoi să râzi în ţipăt înţelegând minciuna,
D i n veşnica iubire, căzând în niciodată.

FURTUNA DE TOAMNA
Copaci b ă t r â n i cu freamăte s'au despuiat.
P e d r u m u r i nămolite gemeau care aplecate,
P ă m â n t u l revenea în arături tăiat,
T r e c e a u cocorii t â n g u i n d pustietate.
Argaţi încovoiaţi, grăbiră ca groparii,
C â t rece se î n m o r m â n t a u n leş de soare.
D i n vie smulşi, erau strânşi corturi parii,
F l a m u r i de. ploaie băteau s t r â m b în zare.

î n t u n e c i m e a a învineţit, tăria, fierului.

M i r o s d e h u m ă şi de cremeni desfunda vechimi
Opaiţe s'au stins abia ivite 'n cimitirul cerului,
Deschis cu prăbuşiri pe a d â n c i m i .

N o r i mocirloşi au gâlgâit, a r z â n d pucioasă,

Fulgere verzi spărgeau în ţ ă n d ă r i iadul norilor.
Peste cocoaşa lumii se t â r a o scorpie cleioasă,
C â t iar ţipa în rătăciri p i e r d u t , stolul cocorilor.

BAL MASCAT
Gătit în frac roşu, se uită la ceas,
Şi r â d e scheletul cu sfredele la n a s .
Viorile cântă şi chiamă la j o c .
Castelu-şi deschide pătrate de foc.
Orchestra răsună, lumina vibrează
F r u m o a s a 'n oglindă p e piept se pudrează
Cât El clănţăneşte g l u m e ţ şi uşor
Cuvinte ce-s roşii şi negre 'n a m o r .

Apoi îi s u r â d e , şi ea se albeşte.
I n torţe răşina de sânge luceşte.
Perechile 'n goană se fac se desfac
Pe lac ţipă lebezi speriate de foc.
Fecioara leşină. Cântările tac.

L u m i n i l e suie pe scări ca o gamă

E ecoul u n strigăt, în strigăt, rechiamă.
Afară deodată începe furtuna,
L u m i n i l e 'n torţe se sting câte una,
D i n coardele harfei se sparge o strună,
Răspunde u n h c h o t p r e l u n g din furtună,
Şi toţi invitaţii, din negrul salon,
Privesc plini de groază prin măşti de carton.

D o a r fulgere repezi apar şi dispar

U n doctor ia sânge din piept în pahar,
î i smulge colanul, îi taie corsetul,
D a r morţii ciudate n u - i ştie secretul,
î n t i n s ă pe targa, cu faţa de ceară
F r u m o a s a - i purtată 'n cavou, dar pe scară,
Scheletul b ă t â n d din călcâie pripit,
T r o z n i n d u - ş i spinarea râdea mulţumit,
Şi roşie u m b r a , a c u m r â d e iară.

E L E G I E
Cu fruntea în m â n ă , d o r i n d de tine,
Ascult r o m a n u l trecutului,
I n toamna asta în care a u m u r i t gherghine
Şi a rămas mirosul lutului.
Văd şi a c u m toate vorbele sburate,
Ca u n roiu de fluturi.
( I n surâsuri curate
L e mai fluturi?)
Afară e înnoptare neliniştită
Ca o dragoste în care înţelegi sfârşitul,
Poarta pustie se bate de v â n t trântită,
Palidă luna îşi încovoaie cuţitul.

Oare n u m a i suferinţă e fiecare clipă?

R ă s p u n d e - m i , floare r u p t ă din tulpină
Pasăre lovită în aripă,
Şi iubire chinuită fără vină.

Singură laşitatea ştie să înfrunte

Visul născut să se sfarme?
Ea împiedecă m â n a la frunte
Să dea liniştea d e p l u m b a unei a r m e .
 P Ä N G Ä R I R E
A m venit să ne sărutăm,
în această biserică părăginită,
şi d ă m
de credinţa odinioară părăsită.
I n t r e icoanele negre în zugrăveală,
t u eşti albă cu p ă r u l auriu,
şi în sfială,
trăiesc cântec, pe care nu-1 scriu.

Nici mâinile n u ţi le sărut.

Asfinţitul d e azi,
T e - a m â n g â i a t p e obrazi,
şi lângă altar, în g e n u n c h i , a căzut.

Aici au fost odinioară cântece de slavă

Veneau domnitorii c u m îi vezi pe zid pomeniţi
Şi îngenunchiau c e r â n d ispăşire,
d u p ă ce au dăruit otravă.
C â n d băteau mătănii călugării cerniţi
p e n t r u veşnica D u m n e z e i r e .
Aici a m căutat adăpost şi n u n e p u t e m destăinui,
S u b bolţile de răsunet m u t e ,
U n d e păgânii au spart cu suliţi ochii sfinţilor, spre a orbi
cele nevăzute.

Clopot, dogit
ropot de p l â n s ,
Cine v'a s t r â n s
u n d e - a ţ i pierit?

Biserică pustie,
Crăpată de trăznet şi vremi,
P e n t r u ce urgie,
Gemi ?

Oare n u s'au şters u r m e l e amăgirilor deşarte,

C â n d amintirile şi-au luat p r i n veacuri sborul
L e g â n d trecutul cu viitorul
C â n d noi prin a c u m , t r e c e m mai departe ?
 M Â N G Â I E R E
O suflete, înalţă din nou aripa frântă,
Să te înalţi în cerul de toamnă îmblânzit,
I n cerul de icoană cu aur înnegrit,
C â n d lancea îndoielii în nori de fier se 'mplântă,
Iar steaua îşi deschide întâiul p â l p â i t .

T r u d i t ă a fost calea, şi ostenit de rană,

A t â t e de amarnic să vrei u n nou avânt,
Peste deşertăciune, visarea chiar e vană,
Şi p e n t r u vis m o r m â n t u l se sapă în cuvânt.

Şi totuşi ce îţi pasă că ştii totul zadarnic,

D i n tot ce nu se 'ntoarce, din chinul nesfârşit,
S t r â m b â n d durerea ' n z â m b e t , rechiamă pe paharnic,
D i n cupa lunii pline să bei reînnoit,
Vedenia pierdută, a celei ce-a iubit.
ADRIAN iMANIU
 SFINXUL
C â n d Paul i-o prezentă pe Iulia, Popi suferi o fulgerătoare
încremenire lăuntrică. Rămase cu m â n a în m â n a femeii aceleia
p â n ă atunci necunoscute, privind n u m a i la faţa lui cu o panică
şi n e d u m e r i r e atât de trădătoare încât el t r e b u i să o ocolească,
j e n a t . Trăsăturile lui încordate arătau, de asemenea, o nelinişte
ascunsă, ca o aşteptare chinuită, de-a cărei natură n u s'ar fi p u t u t
sezisa decât tot P o p i , dacă ar fi rămas în clipa aceea lucidă. D a r
o plasă deasă îi acoperise spiritul.
— Paul mi-a vorbit m u l t de d-ta, d-şoară P o p i , şi cu atâta
admiraţie, cu atâta căldură ! — făcu vocea Iuliei în acelaşi m o m e n t ,
cu u n ton de aşa sinceră dulceaţă, că Popi fu silită să-şi revie, să
zâmbească şi să-i r ă s p u n d ă .
— I n s c h i m b , eu n u a m ştiut de loc de existenţa d-tale, şi asta
n ' a m să i-o iert niciodată lui P a u l . C u m , să aibă o logodnică aşa
de fermecătoare ca d-ta şi mie să n u - m i spuie nimic ? ! D a r ce fel
de prieteni s u n t e m noi, Paul ? N u mi-aş fi închipuit niciodată u n
astfel de lucru din partea ta ! N u puteai să-mi faci surpriza asta
plăcută mai de v r e m e ?
— C u m , Paul n u v'a vorbit niciodată de mine ? sări Iulia î m ­
bujorată, a d â n c u i m i t ă . D a r de ce, P a u l ? — se întoarse s p r e el şi
dintr'odată incertitudinea ei căpătă u n suflu de drăgălăşenie.
Cât îl iubeşte ! — î ş i zise P o p i , crispată în sine. N u m a i o p r i ­
vire de-a lui avea darul s'o facă încrezătoare î n orice !
O scurtă tăcere, de n e d u m e r i r e , se pogorî î n t r e ei. Popi r e l u ă :
— Va-să-zică de u n an aproape, de c â n d n e cunoaştem, d-ta,
d o m n u l e Popescu, mi-ai stat logodit la o p a r t e , înfăşurat în mister,
fără ca b u n a ta prietenă să ştie ceva. F r u m o s , frumos !
 T r e b u i a , da, să spuie toate lucrurile astea uimitor d e dureroase,
în stil de g l u m ă , de început al unei conversaţii agreabile p r i n care
trecătoarea amiciţie p e n t r u excursia proiectată, să se poată închega,
ca înaintea oricărei e x c u r s i i ! N u se p u t u s e însă reţine să dea c u ­
vintelor şi o nuanţă de sfruntate ironică, pentru a avea satisfacţia
de a-1 simţi p e Paul tresărind, lovit în plin. I n t i m p ce el ezita cu
răspunsul, o stare de înaltă luciditate a simţurilor o cuprinse,
ca şi c u m d u p ă întâia lovitură prea dureros primită, spiritul ei ar
fi încercat să-i salveze feminitatea rănită. Şi i se p ă r u chiar că e
atât de clară, încât ar mai fi p u t u t p r i m i astfel de lovituri, fără
s'o doară. Plana, studiindu-i pe a m â n d o i , înţelegându-i. Paul şi
Iulia n u mai erau decât două fenomene efemere în faţa contemplaţiei
sale. Spiritul lui Paul murise odată cu apariţia acestei fetişcane.
Şi c u m putea să-i pară rău, să regrete, când faptul n u era v r e d n i c ?
E l , în acelaşi t i m p , era necăjit p e sine, fiindcă confruntarea celor
două femei — premeditată atât de amănunţit — îl putea d e r u t a
ca pe u n copil vinovat. I n ezitare, căută să se reculeagă. Simţea
însă că orice va s p u n e , p e n t r u că întârziase, va părea fals, inutil,
chiar p e n t r u naivitatea Iuliei. Cu toate astea t r e b u i să arunce
gluma. S p u s e :
— E aici u n mare mister pe care n u vi-1 pot explica a c u m .
Inchipuiţi-vă ceva cât de fantastic şi acel lucru tot n u va p u t e a
întrece misterul real care m'a făcut s'o ţin ascunsă faţă de d-ta,
P o p i , p e I u l i a . . . Şi încercă să r â d ă . N u m a i Iulia z â m b i . Atunci
Paul reluă, cu totul s c h i m b a t :
— I n realitate, nu ştiu nici eu d e ce s'a întâmplat aşa. Iertaţi-mă
amândouă.
E r a sincer de astădată, dar Popi nici nu-1 ascultase. I n t r ' o
încăpăţânată cercetare, o privea m e r e u pe Iulia, din tălpi p â n ă
în creştet, p e n t r u a o înţelege, p e n t r u a o u r î . N u m a i o secundă
ţinuse luciditatea înaltă, ca o scânteie. D a r cu toate astea, cuge­
t â n d - o femeieşte, ca pe-o rivală, p e Iulia, spiritul ei era treaz,
făcându-i posibilă o judecată greşită. D e aceea o cumplită tristeţe
îi copleşi privirea. Iulia era delicioasă, de-o frumuseţe pe care în
zadar ai fi încercat s'o u r ă ş t i ; o frumuseţe sinceră, sănătoasă
şi, deşi cu aparenţe frivole, cu profunde calităţi de femeie,
calităţi primitive, eterne, ce te sileau să-i îndrăgeşti chiar d e ­
fectele. Mijlocie, suplă, cu formele nici prea stridente, nici prea
stinse, avea acea eleganţă simplă a fetelor care ştiu să-şi prefacă
— d i n t r ' o înţelepciune instinctivă — frivolitatea înnăscută într'o
francă, fermecătoare cochetărie. Bunătatea şi devoţiunea respirau
prin toţi porii t r u p u l u i său frumos. O prospeţime, o virginitate
ponderată, prezenţa u n u i echilibru interior, îi însoţeau orice gest,
orice c u v â n t şi privire. U n uşor r o m a n t i s m îi voala întreaga t i n e ­
r e ţ e de douăzeci de a n i ; Popi intuia, î n fine, că fetiţa asta posedă
toate calităţile idealului feminin — t e r n , e d r e p t , dar atât de dorit —
al chinuitului său p r i e t e n . Şi era tristă, tristă p e n t r u că acest ideal
putea exista în realitate. C â t de firesc pronunţase Paul în faţa e i :
« Logodnica mea !» Asta era deci « surpriza » care, d u p ă c u m o
o avertizase chiar el, se putea transforma î n t r ' u n a de « t r i s t efect ».
Fusese lovitura u n u i copac b ă t r â n prăbuşit peste inima ei mică.
Inconştient o făcuse Paul ? D i n cruditate ?
Şi îi fu silă chiar de m â n d r i a ei. T o t u l în ea se lăsa biruit de
acută melancolie, ca şi c u m pe nevestite u n bogat, u n t u m u l t u o s
izvor — al vieţii — i s'ar fi secat în suflet. Avu de asemenea sen-
saţia că spiritul ei — atât de energic alteori — devenea u n g h e m
mic, feminin, cu toată virilitatea stoarsă din febra gândirii. Iar
trupul, o zdreanţă!
Atmosfera nefirească dintre ei se întrerupse în strigătele voioase
ale celor ce soseau gata de d r u m . G e n a , verişoara de c u r â n d m ă r i ­
tată a lui P o p i , T e o b ă r b a t u l G e n e i , inginer reputat şi chiar m e r i -
tos, mătuşa D o r i şi unchiul D e l e a n u . Cu ei trei erau şapte inşi,
dintre care străini de familie n u m a i Paul şi Iulia, invitaţi special
de P o p i . O excursie deci cât o escapadă, căreia n u - i lipsea nici
intimitatea necesară. Grădina vilei se u m p l u de glasuri şi Iulia,
recomandată în grabă t u t u r o r (Paul era cunoscut aproape, de-al
casei, p r i n desele vizite făcute la Popi), fu u n nou pretext de
veselie, de glume galante. G e n a îi strânse m â n a sportiv, T e o
complezent, mătuşa D o r i sărutând-o şi e x c l a m â n d : « V a i , ce
drăguţă e ş t i ! » , iar unchiul Deleanu debită o reflexie relativă
la viitoarea lor căsnicie. F u r ă şi ei luaţi, în aparenţă, de valul
voioşiei celorlalţi. Şi peste p u ţ i n cele două maşini, una a lui
T e o şi alta a unchiului D e l e a n u , stopară la poartă, claxonând
strident a c h e m a r e . Se apropia de ora şase d e dimineaţa şi ziua
se arăta a fi splendidă, a n u m e p e n t r u excursie făcută. Ieşiră pe
portiţa grădinii în dezordine, fiecare exagerând democratica
inspiraţie a m o m e n t u l u i , p e n t r u ca excursia să înceapă cu u n b u n
augur sufletesc.
I n a doua maşină se sui Paul, a v â n d la dreapta p e Popi şi la
stânga pe Iulia. Iar când maşinile porniră, lăsând, ca pe u n tablou,
vila Delenilor în singurătate, se făcu î n t r e toţi tăcere, ca la u n
s e m n , poate p e n t r u că aerul rar al dimineţii, sorbit în pornirea
maşinii, predispunea la sensaţii noi.
P â n ă la pădurea P>., la cel p u ţ i n nouăzeci de kilometri de Capi­
tală, aveau de m e r s aproape o oră şi j u m ă t a t e , î n t r ' o vitesă
mică, fiindcă mătuşa D o r i n u permitea goana. D e abia dela b a ­
rieră încolo însă, răsuflară u ş u r a ţ i , pregătindu-se la adevărata
tăcere. Aerul devenea din ce în ce mai p u r , câmpiile se arătară
mănoase şi maşinile îşi măriră viteza.
#

Pe « scriitorul» Paul, Popi îl cunoscuse î n cenaclul criticului X ,

u n d e r e n u m e l e ei de descendentă a u n u i mare scriitor r o m â n , o
aducea cu regularitate. D e atunci o ciudată prietenie se legase
între ei. I n ziua aceea t â n ă r u l scriitor, invitat p e n t r u întâia oară
la cerc, pricinuise celor prezenţi nu n u m a i dezamăgire, p r i n atitu­
dinea lui ştearsă, dar şi o oarecare n e m u l ţ u m i r e , p r i n felul său
de-a se p u r t a absent — absenţă care p ă r u t u t u r o r născută din
dispreţ — ceea ce intriga şi mai r ă u , v e n i n d dela u n neînsemnat
ca el. D e statură mijlocie, bine legat, deşi slab, exagerat de s u m b r u
poate p r i n aerul de « o m n e g r u » p e care îl crea îmbrăcămintea
de coloare eu totul închisă, Paul i se impregnase dintr'odată în
minte, cu o neliniştitoare sensaţie de nostalgie, împotriva căreia
se putea învinge n u m a i când îl auzea vorbind cu acea voce d e
linişte densă, a v â n d în ea u n fel d e melancolie a pronunţiei, de
u n inedit farmec spiritual.
Astfel prezentat, el contrastase grozav cu imaginea pe care şi-o
făcuse fiecare despre el, citindu-i cele două romane a căror ca­
racteristică se putea rezuma î n : vioiciune p â n ă la violenţă. O
dialectică stranie, de indefinită tensiune a gândirii, susţinea
acţiunea c r u d realistă a acestor cărţi, şi, c u m totul era înfăşurat
î n t r ' u n stil rar, Paul era sortit din faşă să rămâie inaccesibil marelui
public. Majoritatea cititorilor săi îl formau chiar cei prezenţi, ai
cenaclului, de aceea toţi aşteptau mai m u l t decât o lectură rece
dela el, o recunoştinţă în fond.
 Paul o remarcase pe Popi exact din clipa în care se auzise j u d e c a t
de ea, după citirea câtorva pagini. Sfârşise cu o jenă plictisită,
fără să se ostenească a r ă s p u n d e criticilor de tot felul, dar c â n d
auzise glasul ei, din colţ, p u ţ i n aspru şi totuşi maleabil, se trezise
la o viociune de care nimeni n u l-ar fi crezut în stare. Ii răspunse,
polemiza, o contemplă u i m i t şi din ce în ce mai copleşit de
justeţea observaţiilor sale, d e b u n u l simţ care-i inspira sfaturile
şi laudele. Cea p e care toţi o n u m e a u , cu intimitate respec­
tuoasă: d-şoara P o p i , era o femeie aproape invizibilă, mică şi
vie ca m e r c u r u l , şezând în colţul cel mai ferit al salonului, în
fundul canapelei, cu picioarele adunate sub t r u n c h i , ca la u n taifas
casnic.
Naturaleţea cu care îşi neglija t r u p u l presupunea arta subtilă a
unei biruinţe de spiritualitate masculină asupra femeiescului din
ea. Prin neglijarea aceea a t r u p u l u i , capul devenea adevărata
realitate a fiinţei ei, reieşind cu m a x i m u m de simbol în evidenţă;
capul singur era întreg d-şoara P o p i ! Imaginea lui rămase de
neuitat p e n t r u Paul. P u ţ i n prea mare p e n t r u t r u p u l subţire al
femeii, cu u n păr bogat, creţ şi d a l b , părea scăldat într'o realitate
de a l b , de p u r , de calm şi tristeţe. O armonie impalpabilă se degaja
din estomparea lui în această baie de a l b . C â n d vorbea, pasiunea
îi dădea o aparenţă leonină, de-o energie convingătoare şi defini­
tivă. Faţa palidă, cu o uşoară î m b ă t r â n i r e a trăsăturilor, sugera
acele picturi fără vârstă ale lui Delacroix, care se descoperă n e ­
muritoare d u p ă sute de ani sub straturile altor false p i c t u r i ; o
ereditate inefabilă a cărei proprietate persista din ceea ce nu era
relief, din ceea ce se putea străvedea n u m a i după îndelungă con­
templare a totului — o transfigura. Şi apoi, tot acest joc de im­
ponderabile, concentrat în privire, în ochii mari, de o nesigură
rotunzime ş i coloare, cu u n « n u ştiu ce » metafizic în ei, cu clipătul
abia vizibil, ca o prea scurtă fluturare de albe aripioare. D i n n e -
vârstnicia stinsă, din aureola de linişte care o făcea sensibilă ochiu­
lui, i m p u n e a , aproape cu brutalitate, fondul unei puternice spiri­
tualităţi. Privită întreagă, din cap p â n ă la picioarele ei de copil,
pricinuia însă n u m a i contradicţie între impresia de grav şi burlesc,
p e n t r u că n u m e l e ( P o p i ! ) , t r u p u l şi vocea ei de jucărie nu te con­
vingeau de loc la seriozitate, î n t ă r â t â n d m e r e u zâmbetul ca în
faţa u n u i lucru « nostim ».
 D i n cuvânt în cuvânt, d i n t r ' o clipă într'alta, astfel, ea putea
părea când o femeiuşcă destul de urîţică, fără vârstă în fecioria ei
stearpă, banală chiar — c â n d o arătare de stranie frumuseţe, con­
ţ i n â n d în ea puritatea izvoarelor nebăute — o dulce abstracţie
care, depăşind legile pământeşti ale perfecţiei, îi pricinuia acel
t r e m u r caracteristic din faţa u n u i ideal incarnat, n u m a i prin simplul
suflu al existenţei sale, n u m a i prin faptul minunii de-a o vedea
clipind.
Fără a fi scris ceva, Popi nu se putea să nu aibă geniul marelui
său înaintaş: geniu consumat în tăcere, în trista înţelegere a vieţii
şi a morţii. D e aceea, de câte ori cineva o sfătuia să se exprime
î n t r ' u n fel, Popi z â m b e a . Paul o respecta p e n t r u asta, mai mult
decât pe sine. El ştia că arta, în fond, e — d e s e o r i — p r o d u s u l
unei necesităţi materiale. Ea realiza o armonie fără sbucium, n u
cea a ratării p e care atâţia neputincioşi şi-o asumă cu cinism, ci
a virginităţii totale, a sincerităţii absolute faţă de tristeţea lăuntrică.
Cât de m i c se vedea el în faţa acestei f e m e i !
Prietenia lor începuse, puternică, dar stinsă, chiar din prima
seară. O înţelegere reciprocă, o desnădejde comună — a gândirii —
le făcea necesar schimbul molcom de păreri, de priviri. C â t t i m p
el fu prietenul ei, n u scrise u n r â n d . Simţea o ciudată realizare
în privirile lor. O compensaţie cu mult superioară mitului t e r n
al creaţiei. N u bucuria violentă a orgoliului, nici înşelătoarea
satisfacţie a unei superiorităţi omeneşti. Ceva pe care ar fi n u ­
mit-o bucuros — dacă n u l-ar fi supărat t e r m e n u l uzat — « divină
realizare ». Adică o stagnare, în acea privire a ei, a tot ce dorea
viaţa, din el. Poate, cu alt c u v â n t , moartea, cu vraja ei m e r e u
neînţeleasă şi cu atât mai t u r b u r ă t o r spirituală. P o a t e . . .
I n t r ' o astfel de seară duminicală, ea îl invită acasă şi el se d u s e ,
firesc. Aşa se făcu că Paul ştiu mai multe despre viaţa ei p a r t i ­
culară, pe c â n d ea de-a lui prea p u ţ i n e . Ştia că are u n modest
venit al unei case şi că-i ajunge. N u o interesau aventurile lui,
deşi cărţile arătaseră m u l t e . D a r acolo deveniseră atât de abstracte,
încât ele n u puteau avea nici u n efect asupra inimii sale. Şi apoi,
fiindcă p e n t r u m o m e n t el nu mai scria, Popi p r e s u p u n e a că nici
nu mai avea. T r ă i a u într'o n e î n t r e r u p t ă euforie spirituală, ca
fermecaţi de r i t m u l unei muzici interioare. Sau cel p u ţ i n aşa fu
până într'o zi. O clasică prietenie platonică între două inteligenţe !
 D a r n u , nu ! p e n t r u Popi t e r m e n u l începu să devie nepotrivit.
Mai târziu şi p e n t r u Paul. C â n d se despărţeau, se gândea mult
la viaţa ei, la construcţia ei, şi nu mai putea fi liniştită. Nici u n
fapt nu se întâmplase între ei şi totuşi viaţa le era agitată. F u n d u l
se t u r b u r a şi când îl revedea, u n aer nou palpita între ei. Părea
că-i apasă o metamorfoză, u n început de stelară amintire. Intuiţia
unei nostalgii stranii de tot se repeta din ce în ce mai des în spi­
ritul lor, ca o halucinaţie, care le impunea uluitoare realităţi ale
g â n d u l u i . O nostalgie cu atât mai prezentă, cu cât era mai miste­
rioasă, care n u - i cerea u n e i contopiri, n u ! ci mai repede u n e i
eliberări cu totul neplăcute vieţii din ei. O febră în sfârşit, care
le speria voinţele, care în unele clipe creştea p â n ă la o î n n e b u n i ­
toare panică a tot ce trăia în ei, a tot ce gândea chiar, ca şi c u m o
moarte magnetică s'ar fi dospit înlăuntrul lor, îngreuindu-i de
sensuri obscure. Şi interesul acesta îi j e n a , d u r e r o s . T o c m a i p e n ­
t r u că era departe de-a fi iubire, u n a chiar mascată de spirit, aşa...
în abstracţie. N u ! n u era, şi de-ar fi fost ce uşor ar fi scăpat de
mister ! Nici nu se întrebaseră, c u m se întâmplă de obicei. Şi ea
nici n u suferise gândindu-se cât e de p u ţ i n femeie faţă de el.
î n t r e b a r e a : « O a r e spiritul nu ne-a înşelat? Oare nu t r e b u e s'o
iubesc chiar aşa, atât de p u ţ i n femeiască c u m e p e n t r u bărbatul
din mine ? »,—nu i se puse lui Paul. P e n t r u că simultan cu prezenţa
misterului se născuse în ei şi conştiinţa că el n u e iubirea. M a i
c u r â n d , spiritul lor sângera î n t r ' o masculină nesiguranţă. D a , da !
era ceva masculin în nostalgia lor, ca u n principiu cosmic sub
u m b r a căruia s'au despărţit rătăcite, în viaţă, două fragmente.
Nostalgia lor consta parcă în faptul că se întâlniseră î n t r u p a t e ,
î n t r u p a t e î n t â i , şi apoi despărţite p r i n sex. D e aceea erau expuşi
la două lupte şi la două înfrângeri.
Neştiinţa lor ajunse chin, dar nici nu le trecu prin minte să-1
c u r m e p r i n t r ' o îndepărtare reciprocă. Era sortit să se ducă mereu
la ea, s'o vadă, să-i vorbească şi să-i pară rău că o vede, că-i vor­
beşte şi că o înţelege. Ea de asemeni îl dorea, dar când venea era
n e m u l ţ u m i t ă de prezenţa lui, deşi îi plăcea că o înţelege. Şi p r e -
simţeau a m â n d o i , fără curajul de-a se da pe faţă. Şi atunci el fu
acel care se definitivă într'o hotărîre. Crezu că găsise mijlocul
prin care să capete a m â n d o i certitudinea, şi-şi continua planul.
Fiindcă în viaţa de toate zilele, Paul iubea o femeie, p e Iulia !
Şi n u ştia singur de ce n u spusese acest lucru lui P o p i , de u n an
de zile. Scuza lui dela început era dreaptă. î n t â i văzuse că uitase
din instinct, în frica de-a n u şi-o închipui p e Popi — absurditate !—
geloasă. Nici p e n t r u că i-ar fi fost ruşine de Iulia, nici p e n t r u că
n ' a r fi v r u t să « păteze » prietenia lor — după c u m se crede de
obicei — , n i m i c .
T r e b u i a să excludă t o t u l , orice, cu toate că mai rămânea ceva
mereu inexplicabil. Se hotărî dar să dezvăluie prietenei sale această
ultimă ecuaţie necunoscută a vieţii lui, s p e r â n d că va surveni ceva
n o u , prin care misterul dintre ei să se clarifice, ori cel p u ţ i n să
se atenueze. E d r e p t că l u â n d hotărîrea şi d â n d u - ş i seama că,
socialmente, ea se n u m e a o inadvertenţă — ştiu că în primele
clipe descoperirea o va deruta p e P o p i , o va n e m u l ţ u m i , o va
readuce pe p ă m â n t cu alte cuvinte. T r e c e a însă peste această
mică şi inevitabilă cruditate, zicându-şi că e p e n t r u binele a m â n ­
durora.
Ocazia se ivise c â n d P o p i , din inspiraţia verişoarei Gena şi a
celorlalţi, îl invitase în excursia aceasta. E l acceptă n u m a i cu con­
diţia de-a i se îngădui o « surpriză » care — accentuase — ar fi
p u t u t deveni « t r i s t ă » p e n t r u ea.
D e p a r t e de-a b ă n u i ceva, Popi acceptase cu curiozitate.

Era aproape opt când sosiră. Pădurea, trezită de m u l t , îi p r i m i

forfotind de cântece, de ciocănituri nevăzute, de ş u m u t u l solemn
al frunzelor. Proaspătă, înviind în dimineaţa înaintată, părea plină
de b a s m , cu acele intermitenţe d e linişte profundă în care parcă
o aşteptare înnăbuşită, subterană, dospea — e x p r i m â n d u - s e miste­
rios în maiestatea secularilor arbori. Ochiul şi sufletul îşi găseau
odihna primordială în mrejele ei.
Maşinile şerpuiră precaut p e şoseaua îngustă, proptindu-se des
în h â r t o a p e , şi apoi stopară lângă u n luminiş care se deschidea
nesfârşit în inima pădurii. P r i n t r ' o spărtură de copaci se zărea,
în fund, decorul munţilor, ca nişte monştri cenuşii, cu u m e r i i
la o palmă d e loc parcă. Se d ă d u r ă cu toţii jos şi, după multe n e -
hotărîte alegeri, găsiră ca b u n de popas t r u p u l uriaş al u n u i stejar
stufos, p r i n a cărui coroană totuşi, ploaia multicoloră de raze
înneca împrejurimile într'o transparenţă feerică, sălbatică. P e n t r u că
 d r u m u l fusese parcurs aproape în tăcere, pofta de gălăgie reveni
t u t u r o r şi pădurea gemu de ecouri prelungi, r e p e r c u t â n d î n t r ' u n
crescendo grav, râsetele, exclamaţiile şi frânturile de cântec ale
veselilor ei profanatori. P r i m u l g â n d al t u t u r o r a fu, bineînţeles,
mâncarea. C u repeziciune, faţa albă de masă fu aşternută pe
covorul de iarbă şi frunze, iar valizele pântecoase îşi dăruiră b o ­
găţiile,- mâinilor lacome. Mai ales G e n a şi Iul ia se împăcau de
m i n u n e cu gospodăria asta frustă. Iulia avea darul acomodării,
deşi a c u m timiditatea de-a se şti a unei clase mai p u ţ i n p r e t e n ­
ţioase îi t e m p e r a vădita efuziune faţă de cei prezenţi. O susţinea
însă prestigiul lui Paul, de care era conştientă şi m â n d r ă , aşa că
peste p u ţ i n p u t u să-şi desfăşoare tot farmecul de camaraderie,
să se lase câştigată şi să câştige. P o p i , de asemeni, era exuberantă.
Paul o u r m ă r e a uimit, în t i m p ce vorbea cu inginerul şi unchiul
Deleanu, rezemat de p o m . Se studia, cercetând-o, şi nu-i venea
să creadă ce afla în a d â n c u - i . Ce mică, ce subţire părea Popi — o
adevărată păpuşă nereuşită — lângă maiestoasa Gena şi p r o p o r ­
ţionala lui Iulia ! Mişcările ei nici nu se simţeau, părea că alunecă
p e tocurile acelea joase de cauciuc. îşi schimbase bluza cu u n a de
coloare gri-închis, cu ape pierdute, strânsă ruseşte p â n ă la temelia
g â t u l u i , şi astfel capul devenise şi mai particular, ca u n u l
străin peste tăietura bluzei închise. G u s t u l p e n t r u colori închise
era foarte potrivit lui Popi d a r . . . cu toate astea, aici, în p ă d u r e ,
în plina desfăşurare a naturii stridente, i se părea că ochiul lui,
chiar spiritul său, d i n t r ' o tainică necesitate de voluptate brutală,
accepta mai c u r â n d coloarea net deschisă şi forma prea liberă a
rochiei de p e G e n a , sau acea în roz-pal, cu n u a n ţ e de vernil, a
Iuliei. îşi zise că asta se întâmplă poate p e n t r u că P o p i , în loc să
stea la o p a r t e , aşa c u m el s'ar fi aşteptat, îşi făcea mereu de lucru
printre cele două femei, cu aceeaşi dorinţă de-a se arăta î n d e m â ­
natică, afectând aceleaşi cochetării casnice, care la ea deveneau de
o stângăcie cu totul fără farmec. Evident, Popi se schimbase prea
m u l t . Ce efect dezatros, neaşteptat, avusese asupra ei întâmplarea
cu aducerea I u l i e i ! începea să-i pară rău, să aibă chiar r e m u ş c ă r i .
Uitase oare că spiritul unei femei este puternic n u m a i p â n ă c a n d e l
nu este p u s în faţa altei femei ? D a r n u , crezuse altceva despre P o p i !
La r â n d u l ei, Popi îl p â n d e a cu o temătoare atenţie, în t i m p
ce nu contenea să zburde între celelalte.
 Ştia că el le priveşte pe toate trei şi nesiguranţa p e n t r u întreaga
ei existenţă o urmărea la fiecare pas şi gest. Continua însă, cu o
crispare încăpăţânată în a-şi duce p â n ă la capăt hotărîrea luată
pe d r u m . Criza de acută feminitate o făcea rea, necruţătoare cu
sine însăşi. Orgoliul ei sângerat devenea din ce în ce mai d â r z .
Pe tot parcursul d r u m u l u i , în maşină, lângă u m ă r u l lui, se g â n ­
dise la acelaşi l u c r u , n e p u t â n d u - s e cu nici u n chip elibera de o b ­
sesia femeii din ea. D e ce oare, când ştia bine că nu «iubirea»
o lega de Paul ? Ii venea să r â d ă , o suferinţă, la acest c u v â n t .
N u ştia nici ea de ce, dar o voluptate nemai simţită p â n ă atunci
o împingea să se comporte ca orice femeie jignită, ca orice femeie
care uită orice şi caută să învingă. Să-1 recâştige adică, fără a-şi
putea da seamă că nici nu-1 pierduse. Iar hotărîrea ei fals pornită,
începuse în clipa în care îşi dădu seamă că Paul premeditase con­
fruntarea. Uitase sau nu voia să-şi amintească de mister, adevă­
ratul obiect, poate, al confruntării. Voia, orbeşte, n u m a i să biruie,
u i t â n d că pogorîtă p e p ă m â n t devenea o simplă femeiuşcă.
Se aşezară, care turceşte, care culcat, în j u r u l mesei pregă­
tite copios cu m â n c ă r i reci. Popi fu lângă el şi-1 servi n u m a i ­
decât, însoţindu-se cu o glumă, înaintea Iuliei care rămase cu
gestul neisprăvit. Paul m u l ţ u m i trist, cu impresia că Popi nu
făcea decât să se degradeze, în acest fel. D a r Popi n u se lăsă des­
curajată de ochii lui dojenitori. î n c e p u să vorbească mai mult
decât toţi, se agită, făcu spirite reuşite, îi amuţi cu încetul şi peste
p u ţ i n stăpâni adunarea cu febra lăuntrică pe* care o risipi con­
vingător, p â n ă la uitare. Elocinţa ei căpătă aripi, povestirea deveni
vrajă. Ochii îi luceau ca înlăcrimaţi, în supraomeneasca sforţare
de a-i câştiga, de-a străluci. La u r m a u r m e i şi Paul se lăsă prins,
u i t â n d primele impresii. Popi se transfigura din n o u . O
sorbea ca acolo, în setea aceleiaşi afinităţi inexplicabile. U n
t u m u l t spiritual trecea peste spartele zăgazuri ale realităţii, peste el,
peste ei toţi, cotropindu-i. Şi Iulia devenise gravă, emoţionatăvde
forţa stranie a femeii aceleia cu m u l t superioară lui Popi descrisă
ei de P a u l . Era u n geniu al spiritului. Şi tot ce acumulase o viaţă
întreagă de tăcere, de intimă combustiune interioară, ea risipea
a c u m în câteva m i n u t e , ca şi c u m o supapă tainică din ea s'ar fi
deschis, d â n d u - i liberă cale să se creeze. Reuşise să transfigureze,
prin febra ei, chiar p ă d u r e a . T o ţ i păreau aşezaţi comod pe divane,
 între patru pereţi respirând de civilizaţie, între care atât de pa­
sionante devin problemele « eterne ».
I n sfârşit, Popi domina şi mai ales pe Paul pe care-1 simţea
încremenit d e admiraţie. P e n t r u întâia oară se simţi m â n d r a de
inteligenţa ei. U n şuvoi care o făcea să ţipe în orice m o m e n t ,
u n şuvoi viril, d e sălbatică răzvrătire compensată, o făcea fericită.
. N u mai exista decât ea şi toţi erau ai e i ! Se epuiza dar înainte,
îmbătată de propriul ei geniu, risipindu-se cu energia nesecată a
condamnaţilor la m o a r t e . Se sfârşea în fiecare cuvânt, dar din
sângele ei, din camera ei virgină, spiritul i se adăpa din n o u , se
împuternicea iar şi se avânta să c u p r i n d ă . Şi în Paul se produse
din nou scânteia nostalgiei aceleia misterioase. T r u p u l îl durea
de cazna spiritului care încerca în van să-şi iasă din o u . O asculta
însă înainte, cu acelaşi z â m b e t de dureroasă î n c â n t a r e . D a r d e o ­
dată Popi se o p r i , secată, căzu înlăuntrul u n u i gol şi o oboseală
cruntă îi accentua ridurile feţei. T o ţ i aplaudară, apoi se îngrijorară.
Părea î m b ă t r â n i t ă cu zece ani, o b ă b u ţ ă obosită de viaţă. Rămase
aşa, cu ochii în gol, sfârşită.
— Ce ai, dragă, ai vorbit prea m u l t , — o mângâie Gena, iar
Iulia îi întinse o limonada, pregătită în grabă.
— N i m i c , nimic, — se reculese Popi r e p e d e . î n c e p u r ă să m ă ­
nânce din n o u şi fiindcă observară că ea n u atinsese aprope nimic,
o îmbiară. F ă r ă folos însă, p e n t r u că Popi nu mai era în stare să mişte
nici u n deget. U n c h i u l Deleanu începu câteva anecdote şi veselia
îşi luă alt vad, mai superficial, dar mai suportabil. Freamătul pă­
durii biruia, r u p e a , desnădăjduia totul în tăcerea care se lăsase
pe sufletul Popii. Paul m â n c a rar, gânditor. N u m a i Iulia îl servea
a c u m , ca o soră. Popi părea indiferentă, m o a r t ă . T r e c u mai m u l t
de o oră şi soarele se apropia de mijlocul cerului. î n c e p u r ă să caute
u m b r ă , îngreuiaţi d e m â n c a r e . Ca să-şi scuture lâncezeala, G e n a
propuse în gura mare o plimbare p r i n sălbăticiunea cărărilor.
T e o , mătuşa şi unchiul aprobară n u m a i d e c â t şi se ridicară, închi­
zând patefonul. Iulia îl privi pe Paul întrebător, fiindcă el nici
n u tresărise la auzul invitatei. P e n t r u Popi nimeni n u se g â n d i
să insiste, ştiind-o în rea dispoziţie. O sfătuiră chiar să se culce.
Paul, rezemat visător de t r u n c h i u l stejarului, părea că n u auzise
nimic. Iulia simţi o năvalnică pornire de dragoste către chipul lui
drag, uitat aşa în tăcere, şi i se apropie, îi mângâie fruntea. Popi
clipi şi z â m b i p e n t r u întâia oară dela căderea în muţenie. Părea
că zâmbise visând. Iulia ar fi v r u t să-1 sărute pe Paul, dar z â m ­
betul lui P o p i — n u ştia nici e a , d e ce — îi dădu impresia u n u i
avertisment, şi se stăpâni.
— Va-să-zică voi n u mergeţi, leneşilor, vreţi să vă faceţi siesta
de obezi cu tot d i n a d i n s u l ! — strigă G e n a , văzând că n u vin.
Haide cel p u ţ i n d-ta Iulia şi lasă-i p e filozofii ăştia să-şi vadă
de somnul lor înţelept — adăugă apoi, dar Iulia nu se îndură să
se îndepărteze de lângă u m ă r u l lui Paul, şi se scuză.
— î n ţ e l e g , conchise G e n a , î n d e p ă r t â n d u - s e .
— D e ce nu vă p l i m b a ţ i ? făcu în acelaşi m o m e n t Popi, p r o ­
n u n ţ â n d cuvintele cu u n fel de s u m b r ă invitaţie la plecare. Şi
adăugă, mai p r e c i s : — E aşa de frumos a c u m , în p ă d u r e ! H a i d e ,
duceţi-vă, eu voi r ă m â n e aci în linişte, să păzesc şi să m ă odihnesc.
Era o adevărată p o r u n c ă în vocea ei, şi Paul deconcertat, t r e b u i
să se ridice. Iulia, veselă, îi luă braţul plină de iubire, p e n t r u că
în fond voise să se p l i m b e .
— Şi c u m , d-ta, P o p i . . . nu mergi ? — întrebă el stins, fără
convingere, neştiind ce să spuie altceva.
Popi, fără să-i răspundă, î n d e m n ă i a r :
— T o t aici sunteţi ? Ajungeţi-i repede p e c e i l a l ţ i ! . . .
Paul se lăsă dus de Iulia, cu pasul şovăind. Ii era p u r şi simplu
frică s'o lase singură pe P o p i . O presimţire urftă îl speria. Privi
de două ori înapoi, peste u m ă r u l plin al Iuliei, dar n u surprinse
nimic neobişnuit în imobilitatea prietenei sale. Apoi pădurea îi
acoperi. Popi voi să plângă, dar în aceeaşi clipă luciditatea o r e -
stăpâni. T o t ce făcuse şi ce suferise p â n ă la ora aceea i se p ă r u
dintr'odată străin, indiferent. Lacrimile se topiră î n ă u n t r u , înainte
de-a deveni materiale şi n u mai rămase în ea decât o nelinişte
calmă, acelaşi j e n a n t mister de totdeauna. Rămase aşa, de piatră,
cu spiritul topit în tăcere, în singurătate, fără a auzi nimic din
cântecul p ă d u r i i . Nostalgia din ea, celestă şi pală, devenise peste
p u ţ i n panică. U n a n u m a i a ei, egocentră, fără nici o aderenţă cu
natura. Şi se g h e m u i în sine, a ş t e p t â n d . . .

*
Paul şi Iulia, îmbrăţişaţi aproape, colindară mult prin p ă d u r e
fără a mai putea da de u r m a g r u p u l u i plecat înainte. Atunci el
voi să strige p e n t r u a se conduce după ecou, dar Iulia îi astupă
gura cu m â n a ei caldă, îmbujorată d e ruşine, şi ochii ei sclipitori
cerură să n u c h e m e pe n i m e n i . T i n e r e ţ e a din ea t r e m u r a la atin­
gerea oricărei u m b r e de p o m . R ă m â n â n d cu m â n a după grumazul
lui, ea îi alunecă la piept, între braţele deschise şi aşa cuprinşi
ascultară o clipă glasurile subterane ale naturii. Pădurea întreagă
era complice tandreţei lor materiale. O pasăre m a r e , necunoscută,
zbură dintre crengile u n u i copac apropiat şi Iulia se speria atât
de tare, încât ar fi căzut dacă el n'ar fi r e ţ i n u t - o , s t r â n g â n d - o mai
puternic.
Pierduseră cărările şi a c u m se aflau în mijlocul unei încâlceli
dese de r a m u r i tinere care, ca nişte braţe îndărătnice, îi atrăgeau
spre p ă m â n t cu sălbăticie. Ea se zgârie şi el sărută m â n a rănită
p r e l u n g , n e î n d u r â n d u - s e s'o deslipească dela b u z e . Şi iar o avu
întreagă de-a-lungul t r u p u l u i , palpitând plină de tăcerea pădurii.
D a r când se sărutară, i se p ă r u atât de p l ă p â n d ă voluptatea lor !
Ea i s'ar fi dat cu totul în acel m o m e n t de avânt, dacă el s'ar fi
aplecat s'o aibă. D a r Paul o sărută m e r e u , m â n g â i n d - o ca pe o
convalescentă. O altă voce lăuntrică îi fura atenţia dragostei sale.
Simţea n u m a i o tristeţe fericită în acea mlădiere a voinţei ei de
fecioară, fără ca spiritul lui să participe totuşi la m â n g â i e r i . Şi
ea intui c u r â n d ce se petrecea în el şi-şi u n i , pe cât p u t u , sufletul
p u r în tristeţea lui. Plecară mai departe, ferindu-se de ţepi, stre-
c u r â n d u - s e nedeslipiţi. F ă r ă a fi absent — înţelegând tot ce ar fi
voit sufletul său lângă dorinţele Iuliei — Paul n u era totuşi p r e ­
zent. Gemea în el, dela plecarea de lângă P o p i , u n Sfinx cu î n t r e ­
bările închise, ca î n t r ' u n gol. Se vedea prea singur faţă 3e misterul
care p â n ă atunci fusese al a m â n d o r u r a . D i n m o m e n t ce Popi
abdicase dela spiritualitatea ei, el n u putea fi decât singur, înfri­
coşător de izolat lângă Iulia care, cu toată iubirea ei frumoasă,
n u - i putea da eliberarea necesitată tiranic. C u m se făcea că totuşi
mai avea loc şi această înfiorare în el, acolo u n d e misterul ocupa
tot locul, înfiorare căreia era prea p u ţ i n să-i fi dat n u m e l e de
trupească şi sufletească? Oare avea două spirite, a c u m ? Şi o sărută
iar pe Iulia, cu desnădejde. Ea, pătrunsă de nedefinita lui stare,
îl iubea mai intens, cu admiraţie. T o a t ă n a t u r a , pădurea n e s ­
fârşită îl înţelegea, îl asculta p r i n ea, tandră şi naivă ca în ziua
dintâi.
 Auziră voci, în fine, şi vraja se frânse. G r u p u l îi p r i m i , zgo­
motos, ca şi în celelalte daţi. Descoperiseră u n p â r ă u destul de
adânc şi G e n a se zbătea în năstruşnica idee de a face o baie. L e
lipseau costumele, lăsate în maşini. T r e b u i a cineva să-i facă pe
voie sa se ducă după ele şi Paul se oferi cu o grabă nervoasă, ca
şi c u m l-ar fi speriat gândul de-a nu i se lua o ocazie aşteptată.
O lăsă pe Iulia numaidecât şi alergă s p r e luminiş. Era mult mai
depărtat decât i se păruse şi obosi. T e a m a de când plecase, p e n t r u
Popi, reînvia în el cu intensitate. î n c e p u din nou să fugă lăsându-se
zgâriat, lovit, de toate ierburile şi ramurile rele. C â n d văzu că se
apropiase, îşi încetini mersul, făcând cât mai p u ţ i n zgomot. F u
dintr'odată curios s'o vadă pe Popi, fără să se ştie văzut de ea.
C â n d o zări, se ascunse t u r b u r a t după u n copac. I se p ă r u că
nici nu se mişcase din locul acela, tot a t â t de imobilă, în aceeaşi
poziţie. I n trei sferturi spre el, ghemuită lângă p ă m â n t , estompată,
gânditoare, părea u n mic Budha rătăcit î n p ă d u r e . Paul îşi dădu
seama, cercetând-o astfel, de ce Popi nu ar fi trebuit să rişte o
rivalizare cu p ă d u r e a . Pădurea aceasta îi falsificase cu totul sensul
adevăratei ei lupte interioare. O prefăcuse femeie, îi pusese ca
piedecă însăşi natura din ea, p e n t r u a o orbi. De aceea se înstrăinase
dela neliniştea lor, a m â n d o r u r a , care n u era a vieţii, care nu era
a sexului. Locul ei d e strălucire, de existenţă, de transfigurare,
putea fi n u m a i divanul acela din colţ, la cerc, sau pe oricare alt
divan, dar î n t r o odaie obscură şi civilizată. Pădurea o copleşea.
Spiritul devenea u n defect aici, o rană, devenea însuşi sufletul ei
omenesc. C u m putea lupta frumuseţea ei n e p ă m â n t e a n ă cu reali­
tatea b r u t ă a acelui stejar uriaş, d e exemplu ! N u m a i o rădăcină
de-a lui, o frunză căzută în spirale, întrecea tot ce spiritul ei ar
fi p u t u t da î n t r ' u n veac.
Se apropie r e p e d e . Ea nici n u tresări. II aşteptase, venise de
mult p e n t r u ea, şi a c u m nu făcuse decât să se încarneze. El se
sperie o clipă, cu impresia că o va găsi pietrificată. C â n d ajunse
însă în faţa ei, înţelese. Stătu p u ţ i n gânditor şi apoi o atinse pe
u m ă r , plin de dojana.
— P o p i , de ce nu vrei să înţelegi că nu e asta !, — zise
încet.
Ea ridică, în fine, privirea. E r a atât de umilă că lui i s e strânse
inima.
 — Şi atunci ceel, — întrebă aproape scâncind. O expresie b o l n ă ­
vicioasă i se întipări p e faţă. Părea că fiecare cuvânt o obosea.
Atunci ce e ? Atunci ce e ? repetă Popi din ce în ce mai încet
şi din ce în ce mai desnădăjduit.
Paul alunecă j o s , alături, neştiind ce să s p u n ă . Ea continuă,
privind d r e p t înainte.
— Dacă n u e nici asta, nici altceva, nici cealaltă, de ce suferim ?
N u e a b s u r d ? î m i face impresia că u n u l din noi ar t r e b u i
să moară p e n t r u ca misterul să se elibereze, ca să n e p u t e m
vindeca.
Apoi se întoarse brusc spre el şi privindu-1, pierdută, adăugă
cu vocea ascuţită:
— N u ai impresia că toată pădurea asta îşi r â d e de noi, că
hohoteşte vulgar, i r o n i z â n d u - n e chinul a b s u r d !
—-Ba da, şopti el înfricoşat.
—• Şi toată mă simt aici î m p r e u n ă cu tine, u n g h e m de j e n ă ,
de n e m u l ţ u m i r e materială, în faţa p ă d u r i i . M ă jenează orice; şi
cântecul « splendid » al păsărilor aşa zise « de paradis », şi coroa­
nele grave ale stejarilor, şi tăcerea aceasta g e m â n d de înţelesuri
vulgare, şi iarba, şi gângăniile, t o t . . . U r ă s c în acest m o m e n t
natura ! Cerul acesta clar m i se p a r e insipid, insuficient. Armonia
întreagă, o muzică superficială. O h ! natura aceasta mi se p a r e
creată n u m a i p e n t r u extazul mediocrilor ! E vastă şi superficială.
E m e r e u aceeaşi. N u a p u t u t să creeze decât u n singur lucru mai
deosebit: Spiritul, şi iată că acest spirit îndată relevat sieşi, nu
ajunge decât la a u t o - d e n a t u r a r e . M ă simt u n copil vitreg al naturii
şi o urăsc c u m ar putea urî copilul denaturat p e m a m a lui stricată.
Şi a m d r e p t a t e , da ! n u m a i e u , n u m a i noi avem d r e p t a t e , p e n t r u că
n e răzvrătim, p e n t r u că m ă neg, n u - i aşa Paul, nu-i aşa ? S p u n e - m i
t u , te rog.
— N u ştiu, şopti el din n o u .
Ea tăcu u n pic, apoi reluă cu vocea s c h i m b a t ă :
— I a r t ă - m ă p e n t r u tot ce fac şi a m făcut. A m greşit, sunt ca
beată. Vezi t u , e o linişte atât de culminantă în mine a c u m , î n c â t
nu o mai pot suporta. F a p t u l că n u a m p u t u t - o urî pe Iulia m'a
t u r m e n t a t . A fost însă, te asigur, o criză trecătoare. A c u m s u n t
aceeaşi de totdeauna. D a r nu te b u c u r a ! P e n t r u că tocmai de
aceea, acum ce vom face? Ce vom mai face?
 Paul repetă şi el în g â n d , aceeaşi întrebare, cu ochii sfârşiţi
între ai ei. T r e c u o lungă pauză în care conştiinţa că nu-şi vor putea
r ă s p u n d e în veci, le dădu o apatie totală, aproape de resemnare.
Apoi Paul vorbi rar şi aproape de urechea ei, ca şi c u m i-ar fi
fost frică să n u - i audă cineva sau p ă d u r e a :
— P o p i , dă-mi voie să-ţi cer să-mi asculţi o inspiraţie. D a , da,
p u r şi simplu o inspiraţie, deşi t e r m e n u l e atât de banalizat. I n
m o m e n t u l când tu mi-ai vorbit de râsul pădurii, a m avut o halu­
cinaţie extraordinară. C r e d cu toate astea că ceea ce îţi voi spune
a c u m dospeşte de mult în m i n e . Ocazia de-a deveni reală a acestei
p o e m e n u stă decât în atenţia ta. Vrei să mă asculţi ?
Ea-1 privi duios, aşteptând. Paul, cu o mică agitaţie a mâinilor,
continuă:
— Inchipueşte-ţi, a m toate elementele u n u i poem, fără ca totuşi
să pot scrie ceva din ele. Inspiraţia e pornită din tine şi n u m a i
p e n t r u tine. A m , iarăşi, impresia că voi uita totul d u p ă ce ţi—1
voi s p u n e . D a r să ţi—1 explic. Iată care a fost halucinaţia: Mi s'a
părut că văd printre copacii pădurii plimbăndu-se un om gol. Era
mare, tânăr, perfect, ca o statuă a lui Praxitel, dar de-o talie mult
mai ridicată — un Adonis al pădurii. Mersul lui e mândru şi naiv.
întreg, străluceşte ca soarele. Un zeu neliniştitor de perfect şi de candid.
Cu toate că cunoaşte toate misterele pădurii, omul gol nu le înţelege.
Şi mi-a venit un vers:
« Spiritul gol se plimbă 'n p ă d u r e - . . »
Cu nevinovoţia copilului şi cu înţelepciunea bătrânului, liber,
zburdalnic, omul gol de abia atinge cu talpa virgină frunzele căzute
pe jos. Ramurile copacilor îi fac bolţi înaintea mersului. Păsările
cântă numai pentru el. O simpatie generală, a pădurii, îl înconjoară.
Spiritul însuşi este ca o melodie. Mersul lui cântă şi gesturile îi sunt
feerice. O sălbatică spiritualitate se degajă din pulpele, din muşchii
săi duri şi mlădioşi. Şi totuşi trupul său e plin de superbul masculini­
tăţii sale neîntrecute. O împăcare supraumană există între mersul
lui şi pădure. Dar, vai! deodată îl zăresc mai bine, mai de aproape
şi văd că pe trupul acela de Adonis dutnnezeesc, spiritul poartă un
cap de bou!
« Spiritul gol se plimbă 'n p ă d u r e — »
« Adonis strălucitor cu cap de b o u . . . »
 Rămân încremenit. Viziunea mă doare, mă decepţionează până
la răzvrătire. Sunt şi înfuriat pe faptul că m'am putut înşela pro­
steşte. Pentru că, de unde mi-a putut veni ideea că omul gol este însuşi
Spiritul, când el avea un cap de bou? Oare t r u p u l singur, cât de
dumnezeesc ar fi, mi-a p u t u t sugera că e el Spiritul ? Sau spiritul
din el, odată eliberat prin viziunea capului de b o u , a murit?
Aici e sensul nebunesc al poemei: oare spiritul nu moare odată eli­
berat? Şi atunci de ce caută el sä se elibereze? De ce, cu alte cuvinte,
capul de bou al omului gol se transformă în viaţa de toate zilele
într'un cap de om sau de înger?
Şi urmăresc cu înfricoşare cruda arătare. Deodată ea începe să
râdă, să râdă din ce în ce mai tare, căscând botul îngrozitor de urît
— închipuieşte-ţi cum ar fi un cap uriaş de bou care râde omeneşte !
Hohotele lui se sparg în ecoul pădurii, se refac ca din cioburi, se in­
tensifică, devin uriaşe şi acum toată pădurea hohoteşte îngrozitor,
ca o prävälire de tunete din copac în copac, cu un grav cinism de vită
biruitoare. Şi toată pădurea tremură ameninţătoare în râs. Trupul
dumnezeesc al Spiritului gol se zgudue şi se convulsionează bolnav,
deşi rămâne până la urmă strălucitor. Şi deodată, în culmea râsului,
arătarea plesneşte, într'un ultim şi asurzitor hohot... In locul lui
n'a rămas nimic. Pădurea recade în tăcerea profundă, dinainte, dar
peste puţin viaţa se reface în seva pădurii, şi cântecele reîncep fireşti.
Paul tăcu, s u g r u m a t . Deşi vorbise atât de încet, egal, m e r e u la
urechea ei, avu impresia că se lăsase dus de inspiraţie, p â n ă la
exagerarea vocii. Ii era şi u n pic de ruşine, fără să ştie de ce. Popi
sfârşise p r i n a-1 privi halucinată. Spiritul i se topise cu totul în
îmbrăţişarea imaterială a celuilalt. Se priviră. Şi deodată Paul se
aplecă şi o sărută pe buze ! Fu u n gest scurt şi nervos. înainte
de-â li se desprinde buzele, t r u p u l ei întreg fu zguduit de con­
vulsii şi căzu alături, ca fulgerată. Paul se ridică înnebunit de
panică şi o sprijini pe braţ, îi întoarse faţa spre cer şi îi fricţionă
fruntea, fără să ştie c u m să mai procedeze. Ea nu-şi pierduse însă
conştiinţa şi era doar într'o stare de scurtă paralizie. N u m a i ochii
i se mişcau, trăiau. Şi într'o clipă lacrimile îi înnecară faţa, cu o
a b u n d e n ţ ă care-1 sperie mai mult pe Paul. Se blestemă, deşi în
fond n u era vinovat p e n t r u gest. Popi devenea din ce în ce mai
palidă. Fiecare bob nou de lacrimă o durea ca o facere. Fiecare
fragment de carne din t r u p u l ei părea că se transformă într'o
lacrimă. Tristeţea amară, de p l u m b , mocnea în ea cu suspine
care nu reuşeau de loc să iasă la suprafaţă, prin pieptul m i c , înnă-
buşit de călduri.
U n sentiment de izolare cosmică îi contopi. C u m şedea aşa lângă
fiinţa ei chinuită, Paul crezu că au rămas singuri în tot universul.
Şi le era frică, asemenea u n o r copii rătăciţi în î n t u n e r e c . N a t u r a
triumfătoare din j u r ţipa strident în contrast cu teama ei. P e n t r u
a scăpa de ţipătul ei, ar fi trebuit să n u existe a m â n d o i . D a r însăşi
ideea acestei fericiri a morţii le pricinuia teamă.
I n sfârşit, ea simţi că amorţeala m e m b r e l o r îi trecuse, dar ră­
mase tot nemişcată, cu pleoapele şi mai strânse. Ar fi voit mai bine
să fie moartă decât să mai trebuiască a-1 privi, a-i vorbi. Era atât
de c r u d ă , de neverosimilă situaţia lor pământească, d u p ă sărutarea
aceea ! Sărutarea lui Paul o îndepărtase definitiv de el. E r a u acum
ca doi morţi care, alăturaţi, trăesc în amintirea vieţii t r e c u t e . A c u m
n u se mai puteau înţelege, a c u m era moartea, rece şi stearpă,
între ei. N u avea puterea de-a se întreba d e ce Paul făcuse gestul.
Odată împlinit, el devenise fatal. Rădăcinile spiritului se tăiaseră
în carnea ei, odată cu sărtuarea, şi ea nu mai trăia, deoarece spiritul
se eliberase, deoarece înţelegea prea m u l t . G â n d u l ei mai suferea
n u m a i atâta câte fire subţiri îl ţineau d e fibre. Prea puţine ! O
condamnare inexorabilă se înfăptuise în ea, în destinul ei. F ă r ă
să vrea, Paul o omorîse, s ă r u t â n d - o . Şi înţelegea a c u m clar, misterul
din ei. T r e b u i a dar să m o a r ă ! T o c m a i p e n t r u că înţelegea !
Paul, m e r e u derutat, curbat de mustrări de cuget, o privea
nesigur, opac, pregătit n u m a i la ajutorul d e care n u mai era nevoie.
Mişca mâinile inutil, cu necesitatea de-a face ceva. Ii aştepta cu­
v â n t u l , neştiind ce să spuie el. Uitase d e tot de costumele de
baie p e n t r u care venise, de Iulia şi de lumea întreagă. N u exista
în el decât conştiinţa unei întâmplări deconcertante. D u p ă multe
sforţări, p u t u în sfârşit să articuleze o întrebare sfioasă:
— Ce ai ? . . Ţ i - e mai bine ?
N e p r i m i n d nici u n răspuns, tăcu umilit. Brusc, ea se ridică în
picioare şi fără a-1 privi, se îndepărtă repede spre maşini.
El o u r m ă cu întârziere, fâstâcit, şi c â n d o ajunse, ea vorbea
cu cei doi şoferi de casă, lucruri banale. Paul înţelese, că Popi
voia cu totdinadinsul să evite o singurătate în doi, se întrista, dar
fu şi u ş u r a t . Repede ea îl interogă, cu vocea de toate zilele, asupra
u n u i fleac, şi el răspunse sforţând acelaşi firesc. Popi se sui î n t r ' o
maşină şi se tolăni p e perine cu ferma hotărîre de-a n u se mişca
de-acolo, p â n ă nu vor sosi ceilalţi. Paul îşi aduse aminte d e ce
venise, dar p â n ă să se hotărască la ceva, se auziră voci.
— A h , cavalerule, aici mi-ai f o s t ! exclamă G e n a . D a r b i n e , cu
costumele c u m a r ă m a s ? A m crezut că te-ai rătăcit p r i n p ă d u r e
şi c â n d c o l o . . .
El se scuză, b â l b â i n d a p r o a p e , fără sens.
— N u - i nimic, poetule, — îl iertă G e n a . D e altfel n e - a m şi
răzgândit imediat, p e n t r u că prea era frig. D a r ce-aţi făcut aci,
adăugă amuzată, spre Popi. N u cumva d o m n u l ţi-a declamat vre-o
poezie ! II ştiam prozator !
N u m a i Iulia se simţea o a r e c u m înstrăinată. N u veni lângă Paul
decât c â n d el o chemă şi atunci chiar îi luă braţul ezitând. E r a
p u ţ i n n e m u l ţ u m i t ă de neglijenţă, dar p e n t r u că el începu c u r â n d
să fie foarte atent, supărarea îi t r e c u . Popi sări din maşină şi r e ­
veniră la luminiş, î n t r ' o regăsire generală. Şi p â n ă seara petrecură
m i n u n a t , Paul m e r e u gânditor, Iulia cu o n u a n ţ ă de îngrijorare,
iar Popi exuberantă ca la început.
T u t u r o r le rămase o i m p r e s i e frumoasă din ziua aceea.

T r e c u s e aproape trei luni dela excursie. Se despărţiseră în m o d

obişnuit, p r o m i ţ â n d u - ş i vizite r e p e t a t e , dar el n u o mai p u t u
vedea decât în două d u m i n e c i , la cenaclu. Şi atunci însă, t r e b u i n d
s'o aducă pe Iulia d u p ă dorinţa sa, starea nehotărîtă dintre Popi
şi el rămăsese aceeaşi. Paul încercase de repetate ori, prea timid
însă, o reabilitare. Popi se sustrăgea prietenos dar net oricărei
aluzii, persistând în aceeaşi statuară înstrăinare. Răceala ei îl des­
curaja cu totul şi n u mai p u t u t să continue nici insistenţele t i m i d e .
Părea că Popi se baricadase î n ă u n t r u l unei cetăţi sufleteşti n u
duşmănoase, dar de o neutralitate care n u permitea măcar ideea
de acces. Părea că devenise, de atunci, a u n e i alte l u m i , neaderente
cu a lui.
I n a treia duminecă, locul din colţul cenaclului rămase gol.
Popi lipsea ! Cercul fu cuprins de n e d u m e r i r e şi discuţii aprinse
începură în j u r u l motivului dispariţiei sale, p e n t r u că de atâţia ani
de c â n d cercul exista, ea n u lipsise o singură dată. L o c u l ei din
colţ devenise o tradiţie. Şi peste o s ă p t ă m â n ă o altă veste produse
mai multă vâlvă. Popi plecase la ţară, u n d e v a p r i n m u n ţ i , la o
r u d ă , ea care călătorea atât de rar. Paul mai venea dumineca
n u m a i din absurda speranţă că totuşi o va găsi acolo, ca o apa­
riţie a trecutului, prietenoasă şi albă. Se hotăra m e r e u să n u mai
vie, deoarece locul îi devenise insuportabil fără ea, dar revenea
din n o u , biruit şi trist. Şi în fine, la a treia lună de tăcere, de n e ­
siguranţă, veni o altă ştire, care-1 î n l e m n i . L u i Popi i se întâmplase
u n accident în m u n ţ i ! Mortal ? Da ! Căzuse într'o prăpastie ori
altceva, Paul nici nu-şi p u t u da bine seama, destrămat de vârtejul
lăuntric.
Căsătoria proiectată p e c u r â n d cu Iulia, fu amânată prin forţa
împrejurărilor, p e n t r u că, din ziua aceea, Paul deveni u n simplu
pacient p e n t r u ea. Şi Iulia se întristase la vestea accidentului, dar
Paul îi pricinuia o mai mare grijă, aşa că rămase lângă el să-1
îngrijească. O săptămână întreagă, el se zbătu închis, morăcănos,
b r u s c â n d - o u n e o r i , fără ca ea să-1 poată înţelege. Crezu că vestea
dăduse vad vre-unei maladii ascunse din e l , ş i avu din nou frică.
II chema fără a fi auzită. M u t , imobil, crispat în sine, o privea
n u m a i stins, cu acea melancolie aproape de ţipăt, la a cărei c u p r i n ­
dere Iulia simţea că îi vine să plângă şi să-1 sărute.
I n acest t i m p , rămăşiţele lui Popi fură aduse de familie în Bucu­
reşti, p e n t r u a fi r e î n h u m a t e î n cavoul familiei. Ea n u - i spuse
nimic, d e teamă, şi faptul trecu neştiut de el. D e abia d u p ă alte
două săptămâni, el află. Iuliei i se păruse că e mai liniştit şi riscase,
ca din î n t â m p l a r e , să-1 informeze. E r a u tocmai la masă şi Paul,
c â n d auzi, deveni palid şi se ridică t r e m u r â n d .
— D e ce n u mi-ai spus-o atunci, de ce ! strigă aproape către ea,
atât de înrăit, că Iulia, deşi îşi recunoştea o parte de vină, se văzu
c r u d jignită. Paul părăsi odaia furios şi ea îşi stăpâni lacrimile,
complet indignată. Peste câteva m i n u t e însă, el reveni şi-i ceru
iertare. Se îmbrăţişară, dar el o rugă să se îmbrace n u m a i d e c â t
p e n t r u a merge la cimitir. O înfrigurare ciudată se înstăpâni în el,
ca şi c u m Popi l-ar fi aşteptat şi orice clipă era o gravă întârziere.
Iulia i se supuse copilăreşte şi ieşiră a m â n d o i , sprijinindu-se mai
m u l t el de ea. Se grăbea ca şi c u m amintirea ar fi căutat o eliberare.
Cel p u ţ i n să o simtă acolo, alături, sub muşuroiul de p ă m â n t !
Aştepta m o m e n t u l acelei apropieri de m o r m â n t cu înfrigurarea,
cu teama şi cu remuşcarea cu care s'ar fi dus s'o vadă chiar pe ea,
în viaţă. D r u m u l i se p ă r u nesfârşit, dar când ajunseră la cimitir,
Paul îşi încetini pasul, lungind pe cât putea ultima frântură a
distanţei.
I n sfârşit, Iulia descoperi cavoul cu o exclamaţie şi el se o p r i ,
închizând pleoapele. Simţea în faţă m o r m â n t u l şi îi era frică să-1
privească. Apoi, cu o hotărîre eroică, deschise ochii.
Iulia tocmai citea n u m e l e , şoptind. O cruce exagerat de mare
p e n t r u imaginea de viaţă a Popii patrona solemn o brazdă de p ă ­
m â n t înflorit. Alte câteva cruci însemnau n u m ă r u l morţilor din
familie. I n cap era scriitorul, m â n d r i a n u m e l u i . Şi văzând toate
astea, Paul nu simţi decât o scurtă deziluzie. M o r m â n t u l acela
nu avea nimic deosebit de celelalte şi-i era imposibil să-şi închipue
că Popi zăcea acolo. Cât de p u ţ i n p u t e m înţelege moartea, trăind !
I n t r a r ă în mica grădină şi în faţa grămăjoarei de p ă m â n t rămaseră
în tăcere, rezemaţi în şolduri, filozofând uşor despre melancolia
morţii. O sfinţenie nedefinită, care de fapt era însăşi resemnarea
lor de-a trăi, le îmbiba sufletele înfrăţite. Apoi Iulia îngenunchie
şi presără peste celelalte flori veştejite, buchetul ei proaspăt,
c u m p ă r a t în grabă p e d r u m . Aprinse şi o l u m â n a r e , credincioasă
tradiţiei, şi sfârâitul ei scurt p ă r u singura existenţă, singura agi­
taţie, în cimitirul calm.
C â n d Iulia se ridică, Paul o surprinse că p l â n g e . Lacrimi m a r i ,
sincere, de sănătoasă d u r e r e , izvorau în linişte din ochii ei dulci
şi-i brăzdau faţa cu d â r e luminoase. Şi deodată, tot ce tăcuse în el
dela moartea Popii, se lumină într'o nedescrisă dezrădăcinare
lăuntrică. î n t r ' o bucurie p e n t r u care fiinţa lui devenea neîncăpă­
toare, el iubi nebuneşte ochii aceea înlăcrimaţi ai Iuliei, plânsul ei
întreg şi c u p r i n z â n d u - i pe neaşteptate capul în palme, îi sărută
gura p r e l u n g , u i t â n d u - s e , anihilat, în voluptate. Iulia i se des­
prinse cât p u t u mai repede, năucită, nemai ştiind c u m să-1 d o ­
jenească de nesăbuinţa făptuită. I-ar fi p u t u t vedea cineva, şi
chiar de nu i-ar fi văzut, c u m putea acolo, în lăcaşul sfânt al
m o r ţ i i . . . c u m ! şi plângea înainte, mai tare, cu şivoaiele nesecate.
D a r Paul nu o auzea, primea dojenile ei, b l â n d , fericit. Prezenţa
moartei se prefăcuse în spiritul său iertătoare şi amintirea deveni
b u c u r i e . Plânsul Iuliei, din ce în ce mai darnic, îi spăla spiritul
de chin. Ii era recunoscător cu tot ce trăia în el, plânsului acesta
eliberator. P r i n el înţelese jertfa zeiască, discretă, virgină a celei
ce fusese odată marea lui prietenă. Simţi cauza şi adevărul p e n t r u
care trista lui Popi se sinucisese. Ea fusese moartă de atunci !
D a r p e n t r u a nu-i arăta lui asta, p e n t r u a n u - i t u r b u r a cugetul,
lăsase să treacă trei luni, p e n t r u a-şi stinge viaţa a n o n i m , j e r t -
findu-şi cu u n u l t i m şi s u p r e m dispreţ tot ce fusese al lumii acesteia
în ea, tot ce fusese al p ă d u r i i , atunci. îşi aducea aminte de p r e ­
simţirea lui, c â n d o lăsaseră singură, î n luminiş. Ea putea să facă
atunci gestul, p e n t r u că t i m p u l îi devenise indiferent, dar se g â n ­
dise n u m a i la mica lui fericire.
Şi primea jertfa ei omenească, p e n t r u că îl copleşea moartea.
O jertfă plătită cu moartea este imposibil să nu o primeşti, fără
orgoliu şi fără umilire. D e îndată ce ea crezuse că el o merită,
trebuia s'o primească. N u cu resemnare, ci renăscut. O simţea
de astă dată acolo, sub brazda de p ă m â n t cât t r u p u l ei, stăpâ-
nindu-i b l â n d destinul şi binecuvântându-1. Eliberase nostalgia
dintre ei, sfărâmând misterul. Revenind î n absolut, absorbise
fragmentul acela dureros de spirit din el, făcându-i posibilă dulcea
amăgire a vieţii. Zise a t u n c i : A m impresia că u n u l din noi t r e b u e
să moară ca să ne p u t e m elibera de mister. Şi sărutarea dată ei
atunci, sărutare de m o a r t e , era compensată d e aceasta de a c u m ,
dată Iuliei, sărutarea vieţii. Ea, P o p i , i-o inspirase ca şi plânsul
Iuliei. O presimţire dumnezeească îi spunea ei că t r e b u e să plângă
p e n t r u fericirea lor viitoare.
Paul îşi petrecu braţul pe d u p ă mijlocul ei, lăsând-o să plângă
înainte. Simţea că singura, adevărata recunoştinţă care îi era în­
găduită faţă de Popi, consta în a o lăsa p e Iulia să plângă cât de
m u l t . I n ea plângea poate însuşi destinul omenesc al Popii. Şi
astfel putea fi răsplătită p e n t r u trista sa eliberare.
Plecară, încet. Paul era acel care, d e astă dată, o sprijinea pe
Iulia bolnavă. M â n g â i n d - o acum, n u i se p ă r u s e nici u n cimitir
mai p u ţ i n trist ca acela. D i n seva mormintelor, arborii plângători,
sădiţi a n u m e p e n t r u a sugera reculegerea, aveau u n n u ştiu ce
aspect de virilitate, care-1 predispunea la i u b i r e . Vedea în parfumul
din flori, în clătinarea ierbii m ă r u n t e , în cântecul molcom al
vântului adiind prin coroane şi în vrăbiile care ciripeau cu n e ­
a s t â m p ă r , n u m a i viaţa, n u m a i iubirea triumfătoare peste princi­
piul oricărei gândiri. Braţul febrilizat şi r o t u n d al Iuliei î l pricinuia
o puternică seninătate, ca o delăsare î n t r ' u n latent entusiasm
al vieţii. Ziua de vară plină, sunătoare, dădea mormintelor u n
lustru de voioşie.
I n ziua aceea, Paul şi Iulia se plimbară m u l t , pregătind în tăcere
viitorul. Iar peste u n an Paul tipări al treilea r o m a n al vieţii sale.

D A N P E T R A Ş I N C U
 TRADUCERI DIN HOR AŢI U
LUI MAECENAS
(Horaţiu, E p . I, i)

T u , ce-ai fost p r i m u l cântat şi vei fi cel din u r m a , d e m u z a - m i ,

S c u m p e M e c e n a , î m i ceri să m ă 'nchid iar în vechea arenă
Azi, d u p ' a t â t a spectacol, c â n d c r e d în sfârşit că s u n t l i b e r :
N u m a i a m anii nici mintea d e - a l t ' d a t ă ! Veianius însuşi,
D u p ă ce-şi duse la t e m p l u a r m u r a , stă 'n tihnă la ţară
N e m a i a v â n d să implore din marginea-arenei, p o p o r u l .
Este u n glas care-mi sună ades, lămurit, la u r e c h e :
« Dă-i d r u m u l bietului cal, bătrâneţea l-ajunge, ' n ţ e l e g e ;
Altfel se face de r â s poticnindu-se t o c m a i la u r m ă ! »
N u vreau d e - a c u m să m a i ştiu de versuri şi nici de petreceri
Ci adevărul şi binele caut, şi-aici m i - e tot g â n d u l .
S t r â n g şi 'ntocmesc tot ce m â i n e folos va putea să-mi aducă.
N u m ă ' n t r e b a care şcoală mă ' n d r u m ă sau ce călăuză:
N u s u n t silit să m ă j u r p e cuvintele nici u n u i dascăl;
U n d e m ' a r u n c ă furtuna eu oaspete s u n t deopotrivă.
Astăzi o m s p r i n t e n m ă fac şi m'afund în vâltoarea de t r e b u r i
Adevăratei virtuţi păzitor şi străjer fără preget,
M â i n e furiş m ă strecor spre poveţele lui Aristippus
Şi-mi dau silinţa să 'nving, n u să fiu biruit eu de l u c r u r i .
L u n g ă e noaptea acelor ce-aşteaptă minţiţi de iubită,
Zilele-s lungi p e n t r u cei nevoiţi să muncească, iar anul
G r e u trece p e n t r u copiii păziţi cu asprime de m a m e .
T o t aşa mie, înceată şi fără plăcere mi-e vremea
Care-mi a m â n ă speranţa şi g â n d u l de viaţă 'nţeleaptă,
Viaţă ce e de folos la săraci şi bogaţi deopotrivă
Şi dăunează la mici şi la mari dacă n ' o iau în seamă.
Deocamdată mă m â n g â i cu-aceste modeste ' n c e p u t u r i .
C â n d cu Linceu nu te poţi măsura 'n agerimea privirii
N u - i u n cuvânt urduroşii tăi ochi să n u - i ungi cu-alifie;
Iar dacă nici nu gândeşti să ai corpul vânjos al lui Glicon,
Nepăsător nu r ă m â i c â n d vezi noduroasa podagră.
E u n hotar p â n ă u n d e poţi m e r g e , de n u - i dat a-1 t r e c e .
Pieptul te a r d e de pofta de b a n i , de-o sărmană d o r i n ţ ă ?
î n v ă ţ ă t u r i ai destule şi sfaturi să-ţi c u r m e durerea
Şi să te scape aproape de tot d e boala aceasta.
Dacă te 'năbuşe dorul d e glorie, leacuri a n u m e - s :
Cărţi ce, de trei ori citite cu suflet curat, te alină.
Leneşul şi mâniosul, pizmaşul, beţivu-amorosul,
N i m e n e a n u - i î n t r ' a t â t de 'ndărătnic să n u se î n d r e p t e ,
Stăruitor dacă-şi pleacă urechea la bunele sfaturi.
Fuga de viţii se chiamă virtutea, şi 'nţelepciunea
D e căpetenie este s'alungi nebuneştile pofte.
U n insucces ruşinos sau venitul m ă r u n t — după t i n e ,
Relele cele mai m a r i , — cât z b u c i u m îţi cer şi ce t r u d ă !
Neobosit negustor, mergi la Inzii din capăt de lume
Şi ca s'alungi sărăcia înfrunţi marea, stâncile, focul,
N u vrei s'asculţi şi să crezi în povaţa mai b u n ă ce-ţi spune
Că admiraţia ta şi dorinţa sunt l u c r u r i neghioabe.
Ce luptător întâlnit la margini de sat sau răspântii
Va refuza o c u n u n ă de lauri olimpici, pe care
Ar d o b â n d i - o pe neaşteptate şi fără d e t r u d ă ?
A u r u - i mai s c u m p ca argintul, virtutea-i mai scumpă ca a u r u l .
« O , cetăţeni, cetăţeni, averea 'nainte de toate !
Bani mai î n t â i şi p e u r m ă virtutea » — aşa sfătueşte
Piaţa lui I a n u s întreagă. Şi tineri, b ă t r â n i îi repetă
Vorbele, unii-având pungile 'n m â i n i iar ceilalţi tăbliţa.
Iată, eşti brav, respectat, c u m i n t e , ai darul vorbirii,
D a r lipsesc câteva mii de sesterţi ca să faci p a t r u s u t e :
T o t plebe e ş t i ! Ş i copiii, la joacă, s p u n t o t u ş i : « Eşti rege,
Dacă faci bine ». Să ai şi t u zidul acesta d e - a r a m ă :
Suflet curat să păstrezi şi să n'ai a păli de vre o vină.
Rogu-te, s p u n e - m i a c u m , legea Roscia-ţi pare mai b u n ă
Sau al copiilor cântec ce dă celor vrednici domnia
Şi-a fost p e v r e m u r i cântat de bărbaţii Camili şi de C u r i i ? • .
Oare mai b u n e î n d e m n u l ce-ţi spune să strângi fără preget
Bani şi iar b a n i , de se poate cinstit, dacă n u , pe-orice cale
Ca să priveşti d e p e primele bănci plângăreţele d r a m e
Ale lui P u p i u ? Sau cel ce te 'nvaţă şi v r e d n i c te face
Soarta trufaşă s'o 'nfrunţi cu faţa senină şi l i b e r ?
Dacă Poporul R o m a n mi-ar p u n e vreodată 'ntrebarea
C u m de n u a m nici părerile lui şi nici gusturi asemeni,
E u , care totuşi mă p l i m b ca şi el p r i n aceleaşi portice,
I-aş a m i n t i de răspunsul ce vulpea şireată îl dete
L e u l u i b o l n a v : « F i i n d c ă mi-e teamă, căci u r m e l e toate
Văd că se 'ndreaptă spre tine dar nu se întoarce nici u n a . . . »
T u eşti o fiară cu capete m u l t e : de care-asculta-voi?
P a r t e din oameni doresc să ia ' n î n t r e p r i n d e r e b i r u r i ,
Alţii, cu dulciuri şi fructe, vădane avare vânează
Iar p e b ă t r â n i îi momesc ca să-i ţină p e u r m ă 'n vivarii;
M u l ţ i îşi sporesc avuţia p r i n camăta-ascunsă. D a r ia vezi,
T o a t ă m u l ţ i m e a aceasta cu n e n u m ă r a t e - i scopuri
Poate r ă m â n e o oră statornică 'n ceea ce are ?
« N u e pe lume alt golf mai plăcut decât cel dela Baiae »,
Zice bogatul, şi lacul sau marea îndată simt graba
Dragostei l u i ; dar c u r â n d îl c u p r i n d e iär pofta stricată:
« M â i n e luaţi-vă sculele, meşteri, şi fiţi la T e a n u m ! »
Cel ce abia s'a 'nsurat, cuprins de regrete, oftează:
N u e nimic mai frumos şi mai b u n decât viaţa burlacă !
Iar dacă-i singur se j u r ă că cei însuraţi trăiesc b i n e .
C u m să-1 mai leg pe Proteu ca să n u se m a i schimbe la faţă ?
D'apoi s ă r a c u l ! Ce haz ! î ş i schimbă odaia şi patul,
Baia, frizerul; în barca ce-o ia cu chirie, i-e greaţă
T o t ca şi celui bogat ce se p l i m b ă 'n t r i r e m a - i luxoasă.
T u c â n d mă vezi că vin t u n s cu cărări d e - u n frizer nu prea meşter
Râzi, iar cumva dacă am, sub tunica-mi cea nouă, cămaşa
Roasă, sau dacă mi-e toga s t r â m b pusă p e u m e r i , râzi iarăşi.
C u m ? D a r când sufletu-mi e zbuciumat de o aprigă luptă,
C â n d se scârbeşte de tot ce-i plăcea şi-apoi iarăşi îi place,
C â n d se frământă şi, n e m u l ţ u m i t de viaţa-i întreagă,
D a r m ă , clădeşte din n o u , din r o t u n d coîţuros vrea să facă?
N u mai faci h a z , socotind că sminteala aceasta-i comună,
Nici n u gândeşti c ' a m nevoie d e doctor şi chiar d e curator,
T u , ce eşti singurul m e u ajutor şi-ocrotire în t o a t e ;
Insă t e superi c â n d vezi că m i - e unghia 'n colţuri tăiată,
M i e , prietenul tău devotat ce cu drag t e priveşte,
î n t r ' u n cuvânt, p e 'nţelept n u m a i I u p i t e r singur l-întrece:
L i b e r , bogat, onorat şi frumos, ca u n rege 'ntre regi e
Şi mai ales s ă n ă t o s . . . dacă pace-i va da g u t u r a i u l !

LUI LICINIUS MURENA *)

(Horaţiu, O d e I I , io)

T r a i m a i fericit vei avea, Liciniu,

Dacă 'n larg m e r e u n u te-avânţi, şi teama
D e furtuni aproape d e - u n ţ ă r m nesigur
N u te împinge.

Mediocritatea d e a u r cine
Şi-a ales, ferit e d e - a sta 'n cocioabe
Şi, m o d e s t , refuză palate scumpe
De-alţii râvnite.

M a i adesea v â n t u l frământă brazii

Uriaşi, se năruie mai p u t e r n i c
T u r n u r i l e 'nalte şi ' n culmi d e m u n t e
T r ă z n e t u l cade.

Sufletu-oţelit î n răstrişte s p e r ă ;
• Fericit, d e soarta cea rea se t e m e .
I u p i t e r cumplitele ierni aduce,
T o t el le-alungă.

Astăzi dacă-i r ă u , viitorul însă

N u va fi la fel. U n e o r i Apollo
M u z a o trezeşte, şi arcu 'ntinde
N u 'ntotdeauna.

') S e crede că ar fi cumnatul lui Mecena, ucis în 23 î. d. C h r . , sub

acuzaţia de a fi conspirat contra lui A u g u s t .
I n m o m e n t e grele, te-arată t a r e ,
Ai curaj, dar fii înţelept d e - a s e m e n i :
V â n t u l prea prielnic de-ţi suflă 'n p â n z e ,
Strânge-le 'ndată.

LUI POMPEIUS GROSPHUS

(Horaţiu, O d e II, 16)

Linişte, în largul Egeei, cere

Dela zei, c â n d luna s u b norii negri
S'a ascuns şi stele lucind n u vede
Corăbierul;

Linişte cer Tracii n e b u n i la luptă,

Linişte, şi Mezii gătiţi cu t o l b e :
Liniştea, o G r o s p h u s , ce n ' o d a u perle,
P u r p u r i sau aur.

Căci comori şi nici consularul lictor

Zbuciumele triste n u scot din suflet
Nici acele griji ce 'n luxoase case
Fâlfâe 'n stoluri.

Bine poţi trăi cu p u ţ i n , p e masa-ţi

D e luceşte solniţa părintească
Şi urîta poftă sau teama n u - ţ i ia
S o m n u l cel dulce.

Inimoşi, de ce, c â n d viaţa-i scurtă,

M u l t e să s p e r ă m ? Şi de ce căta-vom
Soarele-altor ţ ă r i ? Poate-un exilat să
Fugă de sine ?

Grija rea în năvi ferecate intră

Nici oştiri călări nu o lasă 'n u r m ă ,
Cerbii ea-i întrece şi v â n t u l E u r
Ce-alungă norii.
Vesel de p r e z e n t , ce va fi p e u r m ă
Grijă n u p u r t a , iar necazu 'mbună-1
Cu domol s u r â s : Fericit în toate
N i m e n i n u este.

Timpuriu muri gloriosu-Ahile,

Bătrâneţe lungă 1-a ros p e T i t o n ;
Iar eu poate a m în c u r â n d ce ţie
N u - ţ i va da ceasul.

Vaci siciliene-ţi mugesc, o sută

D e cirezi, în j u r ; îţi nechează iapa
Bună de quadrigă şi ţi-e v e s t m â n t u l
I n africană

P u r p u r ă vopsit; mie, Parca-mi dete

O moşie mică, al muzei grece
Suflu delicat şi dispreţul gloatei
Răuvoitoare.

CONST. I. N 1 C U L E S C U
 S O R A N A
I se răsturnase carul cu fân, primăverii, drept în mijlocul oraşului.
Văzduhul curgea cu u n d e aurifere. Strada, ca o ulcică de lut,
smălţată d e fete. P e mână, alocuri gonea minuscul soarele în
marşul u n o r ciudate legiuni d e furnici blonde. D a r crezi că altfel
n u erai tot tu, S o r a n a ?
Astă iarnă vei fi fost însă, probabil, altfel, într'adevăr. M a i
caldă ' n cuptorul incandescent al ninsorilor. — Azi, te rumenea
primăvara.
— Popas p e n t r u orientare pe h a r t ă : v o m căuta satul ori cătunul
d e n u m i t Sorana, despre care ştim lămurit că se află peste dealul
acela al inimii mele, cu o fântână d e sânge şi cu ciutura grea în
vârful undiţei cumpenei, acolo, în sat, M a i ştiu că are o fabrică
de parfumuri (se zice că sălbatece, ori poate stupefiante) şi o vi­
braţie a t r u p u l u i de nechezat de cal m a r e , cu trâmbiţări prelungi
şi stăpânite totuşi c u m o fanfară îndepărtată, vătuită d e vânt.
Oxigenată ca luna. A coafat-o u n soare clorotic şi a rămas cu d e ­
getele în pletele ei, cu degetele încărcate d e pietre şi inele. Deasupra
cefei, musteaţă barbară, părul s'a încolăcit des, covrig lângă covrig
de platină, şi face nişte delfini mici şi jucăuşi, cu spinări rotunjite 'n
saltul luminii. Sau nişte raze care s'au prefăcut în petale de dahlia.
Şi deasupra lor, soarele toarce din caier în părul Soranei. Să nu
întârziem însă la această pretenţie de simfonie; poate că n u - i
cuminte, fiindcă n u - i de-ajuns.
Sorana are ceafa albă. N a s u l i se zărea rar, şi gura blazată p u ţ i n ,
când întorcea capul. D o r u Olănescu o zărise atunci, la o conferinţă,
şi n u m a i când ea, de abia instalată în scaunul din faţa lui, îşi scosese
pălăria.
 A m falsifica vinul memoriei, dacă a m m i n ţ i . Căci la 'nceput erau
n u m a i salturile d e broaşte d e a u r ale cârlionţilor. L a 'nceput, D o r u
nu poftea alta decât să-şi poată îngropa mâna ca ' n iarbă î n ei,
c u m făcea p e vremuri, copil, la bucătărie în făina d e popuşoi
cernută p e n t r u mămăligă, şi tot aşa, ca ' n t r ' o bucătărie în nămiezi
coapte de vară, dogorît d e soare, c u m â n a îngropată în câte o movilă
1
d e colb (până-1 prindea v r e - u n u l « m a r e » ) să-1 ocărască).Intor-
cându-şi capul, Sorana 1-a prins cu degetele preludând uşor p e
spătarul scaunului ei, aproape d e nebunia blondă a părului ei
s o m n a m b u l parcă. D o r u s'a roşit. Fireşte, el, prostul, timidul, ce
alt putea face decât să-şi fluture p e obraz bolşevismul de firmă al
fricoşilor? Şi a prins iute în p u m n lemnul spătarului, c u m a r fi
închis acolo fluturele strivit al u n e i alintări. Sorana i-a zâmbit în
treacăt şi şi-a întors iarăşi capul spre conferenţiar. Strângând p u ­
ternic ca p e o sabie spătarul, sau ca p e u n picior al Soranei, să n u
fugă, D o r u u z ă tihnit, autorizat, d e autorizaţie: îi privea pletele
convins, stăpân, critic a c u m .
« Poate c'ar trebui, Sorana, să nu te mai clinteşti, ca să nu mai ţeasă
atâta soarele în buclele tale, de parc'ar tot deschide şi închide uşi şi
ferestre. Ori poate c'ar fi bine să-ţi mai apleci odată capul, puţin pe
spate şi puţin spre stânga să mai văd lămurit diadema şi curcubeul pe
care ţi le pune lumina în creştet, ca podul lunii pe lac. Hai, Sorana -),
încă, să văd acum şi ghiocelul urechii; şi, când întorci capul puţin,
începutul acela de obraz alb şi moale ca un început de sân prin rochie ».
Bine 'nţeles că a sta mereu î n t r ' u n picior, a mânca n u m a i praline
şi a te eterniza în luciurile subtile ale buclelor Soranei, oricât de
nefiresc d e platinate, este obositor şi anulatoriu d e sine-însuşi prin
sine-însuşi. Aşa c u m şi noi n e - a m săturat d e acest lustru alb p e
care-1 d ă m ghetelor senzaţiilor noastre. — Insă doar Sorana-i d e
vină. N o i , aici (eu şi D o r u ) , n e - a m fi ridicat şi-am fi părăsit sala de
conferinţe, deoarece t o t n u auzisem nimic p â n ă acum, simunul
părului Soranei asurzindu-ne şi u m p l â n d cu nisip gura sfinxului
conferenţiar în redingotă. Sorana însă n u era o expoziţie d e pictură.
M i ş c â n d u - s e ' n scaun, D o r u observă că Sorana are mâini prelungi
ca o desmănuşare, cu paftalele unghiilor ascuţite. Bănui dintr'odată

*) Ş i d e ş t e p t .
2
\ ) N u - i aflase numele, ci i-1 dăduse; ciudat că se şi nimerise.
 SORANA 59

în trupurile acestea ale degetelor, m u l t e cât u n pluton cu răsuflări

multiple şi adânci, de soldaţi ai dorinţei, bănui u n freamăt d e
şoaptă a svâcnetului, u n m e r s de şarpe al sângelui care, când
mângâie vreodată degetele acestea obrazul lui D o r u , trece din ele
felin şi fluid sub pielea lui ameţindu-i sângele. Dacă s'ar întâlni
sângele Soranei cu sângele lui D o r u , dragostea lor ar fi p e acope­
rişuri ca u n strigăt de m o t a n .
Sorana a fost d e vină p e n t r u că 1-a întrebat ceva. M i se pare că
1-a întrebat dacă « se începuse » cu m u l t î n a i n t e ; ea intrase ceva
mai târziu. (Nil m i r ă r i : conferinţa era în aulă, D o r u - i u n fel de
student, u n fel p e n t r u că n u - i place situaţia asta, Sorana probabil
că şi ea e s t u d e n t ă ; p u r t a şi o servietă care-i stătea rău de altfel).
I-a r ă s p u n s precipitându-se, c u m te arunci d u p ă fluturi. Sorana
i-a zâmbit iar şi iar s'a întors să asculte.
Cei predestinaţi d e autor, adversarii, partenerii, duetiştii, ex­
ploratorii spre Cythera, excrocii reciproci, lupul şi oaia, înger şi
d e m o n , M a n o n şi D e s G r i e u x ori Paul şi Virginia, A d a m şi Eva
s'ar mai p u t e a s p u n e î n t r ' u n stil s u b u r b a n academic, Fiammetta
şi u n u l , L a u r a , Beatrice, etc., dar nu se prea p o t r i v e ş t e : încărcaţi
a r m ' , ochiţi, foc! Ce alt vrei să se î n t â m p l e ? Aceleaşi aventuri
lăudăroase p e care le ascultăm nesăţioşi din adolescenţă dela toţi
prietenii, dela toţi poeţii, şi le mai căutăm şi prin ziare. D a r S o r a n a !
D o r u să ştii că trăieşte pentru el, n u p e n t r u dumneata, d o m n u l e
cititor.
Voi vorbi despre sânii Soranei. — I i pusese ca 'n coş în pieptul
rochiei. Abia se zăreau, la dreptul vorbind, prin deschizătura
rochiei. Dacă însă Sorana se apleca p u ţ i n pe u n braţ, u n u l din
ei scotea capul mai tare, îndată pierzându-se într'o u m b r ă de
cuib lângă celălalt. P e sub rochie, se jucau încet, ridicând rochia în
cap ca p e u n aşternut. D o r u observă că cel din stânga p u r t a uneori
brăzdându-se, breteaua viorie a cămăşii, ca şi când sânul acesta
ducea neglijent, nepriceput, cureaua unei puşti p e u m ă r .
Aş mai putea vorbi despre poalele rochiei (bej) ale Soranei, abia
despachetate din pardesiul abia desfăcut, pe care D o r u le putea
fura din când în când şi cărora le găsea aceeaşi u n d u i r e domoală
şi voluptoasă ca a spinării ei p u ţ i n scobită între omoplaţi — dar
picioarele, d i m p r e u n ă cu zalea ciorapilor ca o altă piele mai fină,
coborîndu-se nevăzut.
 Ascultători hoinari şi grăbiţi, D o r u o va avea sau n u o va
avea p e Sorana, şi atunci v o m cânta în orice caz pântecul ei, j u -
puindu-1 autentic şi măcelărind amintirea, sau îl v o m cârpi setoşi
cu petice din epiderme străine. Deocamdată D o r u , la sfârşitul
conferinţei a rămas singur, p e n t r u că n u avea c u m s'o întovărăşească.
1
Şi a coborît î n t r ' a m u r g strada C a r o l ) , c u pelerina ' n falduri t o t
mai grele p e umeri, a serii încă nedecise, calde încă şi pitită prin
grădini, t a m b u r i n â n d discret în copaci, şi coborîndu-se perfid ca
frunzele d e toamnă, p e acoperişuri. D i n fericire eclipsa primăverii
ţine n u m a i o noapte. M â i n e , Sorana va răsări odată cu soarele la
ora II dimineaţa. D o r u aprinde o ţigară obligatorie (fumăm ca să
n e dovedim măcar nouă că n ' a m murit, uneori) şi ' n d u r ă noaptea
aşa c u m aşteaptă băncile cu ostreţe zâmbitoare din grădinile publice
să treacă ploaia.
înainte însă de a înghiţi, ca dintr'o ceaşcă a pleoapelor, infuziunea
de vis a somnului, v o m s p u n e o rugăciune pentru integritatea
teritorială a Soranei. V o m modula cu vârful degetului strunele
ciudate ale profilului ei, fruntea potrivită, ochii albaştri, genele
lungi cât aripile fluturilor prăfuite d e privirile ei melancolice,
nasul lung dar n u prea mult şi frumos în toga lui d e o m sănătos,
gura arcuită ' n jos ca o sprânceană roşcată, bărbia ' n care ciripeşte
(dinţii albi) pitulice m ă r u n t ă de lumină, obrajii traşi şi plăcuţi ca
muşchii braţelor la fete, semne p a r t i c u l a r e : n e p u d r a t ă .

Peste câteva zile, n u mult, o săptămână cred, i-a b ă t u t în uşă,

deprins. învăţase repede şi dela dânsa, u n d e stă, şi 'nvăţa în acelaşi
t i m p , treptat, să n u se mai lase prea mirat de persoana ei blondă
2
precum sunt canarii ).
Ograda Soranei seamănă c u părul e i : coafată şi blondă d e soare.
T r e i trepte d e lemn vibratil — casă veche — şi u n cerdac — ar­
haic — din care doar cafeaua şi pensionarul lipsesc. U ş a Soranei,
masivă, fără geamuri, m u t ă ca u n portar în livrea până-1 interpelezi.
Când îi apeşi clanţa, parcă i-ai da u n bacşiş, aşa de atentă se dă la o
p a r t e . Odaia S o r a n e i : odaie mobilată; studenţeşte.

*) întâmplarea se consuma la Iaşi la fel cu fumul ţigării.

2
) T o a t e se învaţă.
 SOR A N A 6r

Stătea la u n birouaş minuscul şi ridicul în nota lui feminină.

Cursuri, tratate, lucruri şi t r e b u r i plicticoase.
— C e bine că ai venit. N u ştiu c u m să caut î n dicţionarul ăsta
monstruos.
U n dicţionar pe masă, adevărat, e n o r m , deschis, cu gura căscată
adică.Sorana p u r t a u n capot de coloarea vişinelor p u t r e d e . P ă r u l ei de
caer convertit era o cochetărie a acestui capot, capotul o cochetărie
a coatelor platinate ca părul, care-şi aruncau m e r e u în lături
mânecile largi cât o trenă. Pieptul abia crestând inflexiunea decol-
teului avea o privire de tâmplă c u m i n t e . Să-i arătăm, Dorule, n u - i
1
aşa, c u m se caută repede în acest dicţionar, acestei g â n g ă n i i ) .
— K r i s s ? Simplu. L a a r m e . Vezi Iosif în altă ordine de idei.
— D e u n d e ştii ?
— Dacă a scris La arme !
— E i ! T e ' n t r e b a m d e kriss.
— I o - t e . (Dicţionarul i-arată supus ce-i krissul).
I-a luat mâna, o alintare: « E bine că are cine să m ă ' n v e ţ e ! »
Dar.
O oră, două. Dicţionarul. P r e o c u p ă r i . Sorana-i aşa de cuminte,
astăzi! D o r u se 'ntreba neînţelegând, ca atunci când 1-a auzit,
odată, pe Nicu ţiganul, la Burcea, noaptea târziu, cântând u n
suspin d i n T r u b a d u r u l lui V e r d i .
Inserarea, ca o toamnă, ţesea funigei suri. A m u r g u l se condensa
în odaie ca în cutie. P e masă, uliţele dintre teancurile d e cărţi
se 'ngustau. D i n birouaş, înserarea făcea o orgă mică şi degetele
Soranei drept clape. T ă c e a u . Clipe, clipe plescăiau m u t .
— A p r i n d e , t e rog.
— N u . Uite.
Şi a deschis portiţa sobei. I n t r ' a d e v ă r : era o lumină mai aproape
de e i . Odaia era cu obrajii roşii, u n cap cu părul învâlvorat de foc.
Alături, capotul Soranei se zebra cu negru şi sânge. î n t r ' u n colţ al
tavanului, focul ardea viu ca în sobă. Aşa d e cuminte azi, Sorana!
Parc'ar fi învăţat să-şi oxigeneze inima.
— Se joacă focul cu m i n e , observi ? — a spus Doru Olănescu,
necăjit p u ţ i n de calmul acestui joc, acestui dans m u t .
— Ei aşi ?

J
) Un b u b u r u z auriu, de pildă.
62 REVISTA FUNDAŢILOR REGALE

A d e v ă r a t : ei şi ?
S'au aşezat la gura sobei, prăjind ca p e castane diverse informaţii
academice. Focul d i n sobă însă încetase academia. Clădea din roş
u n castel d e jăratic. Scotea o fată ' n balcon cu rochie d e flăcări.
Aducea p e u n p o d subtil, verde, u n cântăreţ viteaz. Dădea u n
picior î n castel şi—1 d ă r â m a . Şi întindea o pajişte d e maci. Mâinile
Soranei a u venit simplu m manile lui (ale lui D o r u Olănescu)
păsările p e c a t a r g u r i :
— O, dacă mi-aş face b u n ă lucrarea. ( O lucrare d e seminar,
caraghioasă ca toate lucrările când le confecţionează vre-o Sorana
ca p e rochii). M i - e aşa d e frică să n u m ă fac d e r â s . Ştii, n u ştiu
nimic.
— Ştiu că n u ştii nimic, — i-a r ă s p u n s D o r u .
Şi i-a sărutat de-odată mâinile, domol (de-odată, domol ? da, da,
de-odată domol), fiindcă erau prea aproape d e g u r a lui, prea
aproape d e genunchii e i . L u n g , i le-a sărutat, c u m t e mângâie o
fată d u p ă ce-ai avut-o *). I le-a sărutat lung, trubadureşte, cavale­
reşte, aşa c u m cădeau ei p e v r e m u r i la picioarele iubitelor (picioare
însă închise în domino-ul fustelor totale, imposibile). Ce privire
va fi avut Sorana cât îi sărutam mângâindu-le, adorându-le, mâinile
care n u fugeau, care m ă sărutau la r â n d u l lor leşinat, stângaci şi
a b a n d o n â n d u - s e ca o elevă d e pension — n u ştiu. D a r când mi-am
ridicat ochii, uitând mâinile, mâinile au fugit şi ochii Soranei au
s
venit. T ă c u ţ i ; d i n alte l u m i ) .
3
Ce înţelepţi au fost amândoi c'au t ă c u t , — - S o r a n a şi D o r u ) .
Era, fusese o clipă primejdioasă.
El însă a întins iar mâinile cerşindu-i mâinile. N u i le-a dat. I-a
sărutat atunci braţul p e care mânica răsfrântă a capotului îl ivea
ca p e u n gât d i n rochie. I-a mângâiat părul, înfiorându-1.
— S o r a n a ! — a făcut D o r u violoncelizând. C u m ar fi sărutat-o
uşor, p i e r d u t . Ea a zâmbit, o b o s i t ă :
— F i i c u m i n t e . Vreau să fim c u m i n ţ i . T r e b u e .
D i n inelarul Soranei muşca dantura de aur, falşă adică, a veri­
ghetei. C e ? N u ştiaţi că Sorana, aşa blondă şi cuminte c u m a fost
x
) F a t ă ? vei zice; ei şi? o domnijoară de 7 0 ani, autentică, e mai de grabă
o femeie.
2
) Cf. M o r g e n s t i m m u n g , A r g h e z i .
3
) E u nu tăceam. E u nu pot tăcea.
astăzi şi c u obrajii albi şi cruzi d e fragezi ca umerii, e măritată cu
u n strălucit şi încă tânăr doctor î n drept, care-o aşteaptă nerăbdător
la Careii-Mari ? Că a venit la Iaşi n u m a i d i n pricina acestei « n e ­
norocite » lucrări de seminar ? Că, d i n pricina lui D o r u p e care se
teme să nu-1 întâlnească iar î n Iaşi, are să refuze, deşi e absolventă,
să vie să-şi susţie examenul d e licenţă ? p e n t r u c ă Niki e aşa d e b u n
şi n u bănueşte nimic, iar ea trebue că şi-a p i e r d u t mintea d e data
asta.
— Şi t u n u vrei să 'nţelegi nimic, D o r u l e , nimic. N u ţi-e milă
de mine *). M i - e aşa d e frică!
Şi-a g h e m u i t capul la pieptul lui, speriată 'ntr'adevăr de furtuna
aceasta c u răbufniri d i n adâncuri, p e care n ' o vroia. I i strângea
mâinile, i le săruta (părul ei, tobogan p e n t r u harapnicele focului,
2âmbea nepotrivit ca o fotografie v e c h e ) :
— T e rog, să n u mai vii p e la m i n e . Să nu mai vii nici la fa­
cultate. Poţi lipsi u n t i m p . Până plec e u . T e r o g . D a ?
îşi ridică ochii spre el, mari şi albaştri, veseli d e nădejde, c u m
se arată ' n poiene liniştitor cerul albastru. Mâinile ei n u le mai
strângeau acum p e ale lui în cuiele d e iederă ale degetelor, ca m a i
î n a i n t e ; le mângâiau a c u m , ocrotitoare, consolându-1. Probabil
că Sorana avea sentimente d e triumf. I se părea că dezbrăcase o
haină u d ă d e ploaie, că trecuse furtuna şi veneau iar şăgile soarelui
şi ale vântului domestic, stupid şi b u n ca u n căţel.
— Da?
II săruta, îşi alinta obrazul d e obrazul lui ca d e o stofă plăcută.
— D e a s t a . . . , — m o r m ă i D o r u . Azi după m a s ă . . . d e asta.
C â n d bagi d e seamă că o cravată, a cărei coloare ţi-a plăcut mult,
n u - i decât o prostătură, t e superi. E u u n u l , d e ciudă, o port p e
u r m ă î n t r ' u n a , până se r u p e . D o r u aflase remuşcările Soranei şi
constata coloarea pactolică a dragostei lor realizată într'o aventură
d e platitudinea u n e i broaşte,
î ş i aprinse încet o ţigară ca să-şi poată căuta cuvintele :
— S o r a n a . . . t u n u găseşti că-i absurd ? Ce-mi pasă m i e d e N i k i ?
Vroia să a d a u g e : « ce-mi pasă m i e d e tine şi d e mine ? » Sorana
1-a î n t r e r u p t însă v e h e m e n t ca negustorii («zău că pierd la articolul
acesta. Iată, să vă arăt factura »):

!
) Parcă ei i-ar fi fost vreodată de dânsul!
 — D a r m ă compromiţi, Dorule, gândeşte-te. Şi p e u r m ă . . .
nu vreau să sufăr prea mult când n e - o m despărţi.
— Ei şi ?
Fireşte, D o r u Olănescu avea d r e p t a t e : ei şi ? Marie-Antoinette
era de sânge austriac, n u revoluţionar; M a r i a Magdalena era
blondă, n u sfântă; Charlotte, proasta, şi ea era logodită, iar W e r t h e r ,
u n burghez care u m b l a să se căpătuiască repede şi comod.
Sorana era însă blondă prin accident. — T o t u ş i dogoreala focului,
mâinile ei ca flăcări albe, gâtul prelung ca u n p u m n a l în deschizătura
rochiei, genunchii ei u m ă r la u m ă r cu genunchii lui, patru luptători.
I n poala Soranei fusta u n d u i a domol de-asupra pulpelor. C u p r i n -
zându-i mijlocul care i se i m p u n e a scurt ca o uniformă braţului,
şi sărutând-o în semn de binecuvântare, D o r u îşi lunecă mâna
de-a-lungul ciorapilor ca ' n săniuş, s u b fustă, încurcându-se în
cartilajele jartierelor. D u p ă lunecuşul ciorapilor, de-asupra, pielea
caldă părea o 'mbrăţişare, în t i m p ce alte cârpe stăvilind, mângâiau
întâmplător degetele, ca frunzele ' n tufişuri. — Soranei îi venea
să închidă ochii sărutând, şi n u vroia. Chipul îi devenise grav,
gura luase o tăietură de a c a n t h u s :
— Dorule... nu...
Ce să-i r ă s p u n d ă ? O ridică în b r a ţ e şi socoti cu privirea distanţa
mică până la divan. Sorana s e ' n c o r d ă :
— Nu!
— Ba d a !
Şi o aruncă, bolid protestatar în mijlocul pernelor care visau.
N e mai îngrijindu-se d e indecenţa picioarelor scăpate din gărduţul
fustei, Sorana îşi agita mâini şi picioare, laolaltă cu vâlvătăile focului,
ca u n alt foc, pe d i v a n :
— N u , nu, n u !
Şi s u n a : « da, da, d a ! »
A b s u r d . — D o r u căzu peste contorsiunile ei ca grăunţele în
coşul morii.
Privind spre focul care se trăsese sub cenuşă ca soarele d u p ă
zare, î n t r ' u n târziu, D o r u întrebă m â h n i t — greu ca şi întrebarea,
u n braţ i se lăsase pe sânul ei stâng şi gol şi încovoiat ca sub co-
biliţă:
— D e ce mă 'mpiedici t u să te iubesc, c u m ştiu eu, S o ­
rana ?
 Cu amândouă mâinile ea îi apăsă şi m a i tare braţul pe s â n ; şi
sânul parcă-şi umfla obrajii, necăjit. R â s e :
— « T u n u m ă poţi iubi. Şi nici eu n u vreau să te iubesc ».
Apoi sărind în mijlocul divanului, se aplecă în cruce peste
dânsul să-şi pescuiască de p e covor cămaşa ca u n alt t r u p gol al e i :
— «Vezi că t o t eu a m d r e p t a t e ?»
*
* *
Dorule, ai p u s la patefon placa aceea care-i supără p e invitaţi,
alte daţi (eşti singur). Ţ i - a i adus lângă divan măsuţa d e scris.
Bei încet fiindcă ai b ă u t m u l t singur. M a i vrei o ţigară? Şi scrii
m e r e u , zi, scrii m e r e u .
L a ce ? Sorana şi părul ei ilogic de oxigenat. Cuminţenia ei de
astăzi d u p ă - m a s ă . T r u b a d u r i s m u l t ă u . D o r u l e . D o r u l e Olănescu.
— P e cine iubeşti mata, d o m n u l e Olănescu D o r u ? A m auzit d e - o
fată, t o t blondă, dar neoxigenată, t o t c u m i n t e dar altfel, altfel —
care-a m u r i t , n u - i aşa, D o r u Olănescu? O r i poate nici n ' a trăit
vreodată. Şi t o t o iubeşti, D o r u Olănescu ?
*
* *
N ' a m văzut-o două zile p e Sorana. A u fost cele m a i frumoase
zile ale dragostei lui D o r u şi a Soranei. D u p ă masă când r u ­
megam, î n fotoliu, ţigara, cu pajiştea ziarului alături, sătul, o sco­
t e a m d i n ceaşca de cafea ca d i n călimară. D o r u o prindea, minge de
1
foot-ball mişcare nepermisă, în b r a ţ e . Şi-o îmbracă ) alintându-se.
ca pe o pijama. D i n părul ei iraţional d e blond îşi făcea p u m n u l u i
u n b o x ; se apăra cu el de nişte haite d e lupi cinstiţi şi flămânzi din
inima lui care vroiau să-1 m ă n â n c e .
M â n a Soranei aduce cu u n corp de femeie. Când îi strângi mâna,
îi simţi în palmă palma, caldă, u n pântece. Degetele ei te 'nvăluie
ca picioarele. Unghiile au o ascuţime de dinţi. Braţul Soranei,
chiar şi legat în mânica rochiei, îţi flutură s u b n a s mirezme goale
de sân. Sânii Soranei t r i m e t eclerori pe gâtul şi p e lobul urechilor ei.
L a ceafă, părul n u s'a desfăcut d i n capcanele d e vulpe decolo­
rată, î n care 1-a prins, zvârcolit. Acelaşi solenoid viu în care lo­
veşte ' n ţiteră soarele, aceeaşi tresărire a fiecărui cârlionţ.

!
) A p r o a p e că pe mâneci.
 Sorana r â d e : gura abia deschisă, ochii p e j u m ă t a t e închişi,
glasul mai m u l t suspin, săruta râsul. G u r a Soranei e u n leagăn
moale al t u t u r o r gândurilor pe care n u le s p u n e . Piciorul Soranei
seamănă cu u n d r u g cizelat pe care u n african n e b u n l-ar fi proptit,
d u p ă tradiţie, de uşa b o r d e i u l u i ; cu o copertă stilată a u n u i r o m a n
2
frivol; cu poarta r a i u l u i ) înaintea n e a n t u l u i ; cu moartea, adică.
Piciorul Soranei seamănă cu o plantă, dar cu o o r c h i d e i e : a înflorit
în pantof. Se hrăneşte din tipsiile văzduhului şi stă atârnat pe
copacul t r u p u l u i ei. G e n u n c h i u l este u n cot delicat. Pulpele au
probabil rădăcini în coapse. Sorana toată se vădeşte blondă, n u
n u m a i în subţiorile ca sârmuliţe d e alamă încurcate, ci şi 'n peticul
acela de beteală brodat ca o inimă p e steagul ei alb. U n blazon
triunghiular abia despicat de carminul bisectricei. Pare, când îl
închizi în p u m n , u n alt sân al ei argonaut.
P e u r m ă aprofundată, Sorana va avea o perspectivă de săli
multiple, surprinzătoare, din Prater. N e va lua ea de mână, Dorule,
si n e va călăuzi. V o m colinda ca F ă t - F r u m o s mările si ţările, vreo
9 mări şi vreo 9 ţări. Ca să-i aducem Soranei apă n e 'ncepută, v o m
trece printre m u n ţ i i care se bat capete ' n capete, v o m străbate
ţinutul şerpilor şuerători, şi aruncând în u r m ă peria din urechea
calului să n e crească peste paşi p ă d u r e deasă, v o m ajunge în pa­
latul domniţei adormite. V o m îmbrânci slujitorii care se vor trezi
şi n e vor întreba poate, vom răzbi până la crivatul domniţei, şi
cuprinzând-o 'n braţe dornici, v o m cădea în g e n u n c h i . T o t u l se
va clinti, se va desface vraja. Sorana — ea va fi domniţa — se va
alătura, lipindu-se de noi p r e c u m veşmântul î m p i n s de v â n t . I n
picioare ca plutaşii v o m luneca p e Bistriţa, fără griji, chiuind.
Şi pe u r m ă vei aprinde o ţigară, n u - i aşa D o r u Olănescu, ori-
zontalizând, şi-i vei spune Soranei mângâind m e d u z a părului ei
straniu şi p l a t i n a t :
—- Ce m u l t îmi placi, Sorana!
*
* *
Ieri, în sfârşit, Sorana a plecat. Renunţase să-şi mai ţie lucrarea
d e seminar. Implicit renunţase şi la licenţă.
C â n d a m intrat, îşi făcea şuerând geamantanul, într'o pijama cu
turii largi bleu-marin, cu aere de matelot şi curată ca garnitura
') D e aur.
u n u i ofiţer. Deasupra gulerului marinar, dreptunghiular capul
blond ca ciuboţica-cucului îi stătea ca pe tipsie.
I n t r e două sărutări şi două gâfâieli, fiindcă D o r u o strângea prea
tare încovoind-o p e s p a t e :
— î m i pare bine că plec. M i - a m p i e r d u t licenţa d i n cauza ta,
dar cel p u ţ i n n ' o să n e m a i vedem niciodată.
— Şi ce m a r e voluptate găseşti î n asta ?
— î m i place mie aşa. M i - e dor d e N i k i .
— II iubeşti ?
Se desfăcuse d i n braţele lui, tăcută. D o r u îi dăduse d r u m u l ,
fiindcă dintr'odată o simţise grea ca o piatră. S u p ă r a t ă ? Parcă,
îşi făcea d e lucru în geamantan, întorcându-i spatele. Apoi a
venit spre el uşoară, în paşi d e d a n s . D e gâtul lui, atârnată ca u n
fruct d e c r e a n g ă :
-— D o r u l e , n u m a i p e tine t e iubesc. N ' a i decât să crezi ce vrei.
D a r N i k i e m u l t mai b u n ca t i n e . Şi p e u r m ă , gândeşte-te, reputaţia
m e a . . . Dacă m a i stăteam o săptămână, e r a m î n stare să plâng t o t
1
t i m p u l în t r e n d i n cauza t a ) .
N e - a m a d u s aminte, şi e u şi D o r u , d e o plimbare la c â m p cu
S o r a n a : Zărise u n viţel mic, doar d e v r e o două zile fătat, cu p i ­
cioarele şubrede încă, şi n i se rupsese dela braţ ca să fugă spre el
cu m â n a î n t i n s ă :
— Muni, muni, muni!
II luase în braţe îngenunchind lângă el, îi lipise capul d e sâni
moale ca o pisică, îl privea cu ochii aproape înlăcrimaţi î n ochii
mari, catifelaţi şi goi, îi râdea în u r e c h e . Şi-i sărutase de-odată
botul cenuşiu închis ca o botniţă fragedă şi care probabil că mirosea
a lapte crud, spre marea indignare şi p e drept cuvânt a lui
Doru.
-
A doua zi îl întrebase încă înciudat p e u n prieten :
— Ce-ai s p u n e , m ă , dacă o fată p e care ai sărutat-o ar săruta în
faţa ta u n viţel?
Victor îi răspunsese inteligent şi s p i r i t u a l :
— M ' a ş gândi cu foarte multă compătimire la mămica.
Adevărat.

') N i c i o d a t ă D o r u , oricât s'a trudit, n'a ajuns să înţeleagă legătura logică

dintre aceste d o u ă propoziţii.
 I n uşa vagonului, Sorana devenise şi mai blondă, fiindcă-şi scosese
pălăria. T r e n u l pornise, lunecând în progresie geometrică. D o r u
avea încă î n palmă gustul ultim al mânii ei înmănuşate şi p e b u z e
tâmpla netedă p e care i-o sărutase la întâmplare în trăsură. O
luă încet de-a-lungul peronului eliberat acum din cingătoarea
trenului, ca să-şi lepede aici, la hotar, amintirile m a i împovărătoare.
P r i n deslânarea norilor, luna se vădea ca şoldul gol al u n e i luni
mai m a r i desvelită femeieşte d i n aşternut. Căpătând până la sfârşit
sentimentul că a zvârlit la vagonul poştal o cartă d e vizită pentru
x
Niki, D o r u plecă a c a s ă ) .

AUREL LAMBRINQ

*) E u însă a m mai rămas un timp în gară să privesc trenurile şi să întreb

din sfert în sfert de ceas, la biroul mişcării, unde a ajuns trenul Soranei.
 CUVÂNT DE RUGA
Prea lungi mi-s clipele:
deserturi fără oază, fără p o p a s .
Şi gândurile stânci m ă târăsc
în a d â n c , pas cu p a s .
D e câte veacuri s'a lăsat n o a p t e
şi zorii-i tot a ş t e p t ?
Fiarele n u s'au înduioşat de plânsul m e u
d e strigătele ce-mi zbucnesc d i n p i e p t ?

Oricine-ai fi — u m b r ă de zăpadă —
vino şi fii d u m n e z e u l m e u !

A p r o p i e - m i de buze-o frunză
u m e d ă d e boabele de r o u ă !
S c h i m b ă - m i d e sub cap piatra mucegăită
cu 'ntr'alta n o u ă !
Apoi t e pleacă s ă r u t â n d u - m ă
cu somn a d â n c şi g r e u
şi 'n vis fă-mă să lucesc în lumină
să ţin fulgere, să p o r t aripi, să fiu zeu !

Oricine-ai fi — u m b r ă de zăpadă —
vino şi fii d u m n e z e u l m e u !

VALENTIN AL. GEORGESCU

 ROMÂNISMUL
SUMAR: i . R o m â n i s m u l n u este totalitatea numerică a R o m â n i l o r . Reali­
tatea lui istorică. — z. E l este porunca zilei de mâine, d u p ă logica vieţii
istorice a poporului românesc. — 3. R o m â n i s m u l şi raporturile inter­
naţionale. — 4. Spiritualitatea Românismului pe laturea negativă. —
5. O p e r a constructivă. —• 6. E t n i c u l şi vocaţia. C a t e h i s m u l R o m â n i s m u l u i .

i . Viaţa culturală a României de mâine se va călăuzi d e spi­

ritualitatea « Românismului », aşa c u m viaţa culturală a României
de ieri a fost călăuzită de spiritualitatea naţionalismului.
Spiritualitatea « R o m â n i s m u l u i » abia că se întrezăreşte. Ea va
avea multe piedeci d e înlăturat p â n ă să ajungă la lumina înţelegerii
ei depline. D e p e a c u m are parte de profeţi mincinoşi. Este a n u n ­
ţată ca o demagogie a naţionalismului. Câte odată şi mai r ă u .
Vechea spiritualitate a naţionalismului a p r o d u s , p r e c u m ştim,
o pregătire în suflete p e n t r u zile de eroism, p e când spiritualitatea
cea n o u ă a « Românismului » va p r o d u c e , dimpotrivă, după p r o ­
feţii ei d e astăzi, o pregătire a sufletelor p e n t r u o zi de mare
ospăţ, la care vor fi chemaţi toţi Românii să participe.
Este t i m p u l să l u ă m apărarea Românismului în propria lui
ţară. Căci, n u m a i câţiva ani încă, dacă spiritualitatea lui va fi
confundată cu demagogia, toată puterea educativă a acestei spiri­
tualităţi va fi compromisă. R o m â n i s m u l va fi u n meteor mai m u l t
pe cerul culturii r o m â n e ş t i .
C e t r e b u e înţeles prin « R o m â n i s m » şi prin spiritualitatea
« Românismului» ?
P r i n R o m â n i s m n u p u t e m înţelege totalitatea n u m e r i c ă a R o ­
mânilor. P e n t r u aceasta este cuvântul d e popor r o m â n e s c , pe
care n u avem nici u n motiv să-1 s c h i m b ă m . N u p u t e m înţelege
prin R o m â n i s m , nici totalitatea caracterelor sufleteşti ale R o m â ­
nilor, căci această totalitate a caracterelor nu se poate avea, iar
dacă s'ar avea, ar fi fără valoare. R o m â n i i , ca oameni luaţi în m o d
individual, prezintă tot felul de caractere. A d u n â n d la u n loc
aceste caractere, d ă m d e o împestriţătură haotică, pe care n u o p u t e m
folosi la n i m i c . Chiar dacă această împestriţătură ar fi pusă în
ordine şi ar avea caracterele clasificate p e categorii, ea încă n ' a r
fi decât o statistică a sufletelor de R o m â n i , luaţi individual, dar
nu o definire a R o m â n i s m u l u i .
Ca să ajungem la o definire a R o m â n i s m u l u i , t r e b u e să n e ridi­
căm la o realitate alta decât aceea a Românilor luaţi în m o d
individual. L a o realitate care depăşeşte simpla a d u n a r e la u n loc
a indivizilor.
Există o asemenea realitate? D e sigur. Grupările de oameni
au o realitate cu mult mai întinsă decât aceea pe care o găsim în
conştiinţa oamenilor luaţi individual. Peste realitatea p e care o dă
conştiinţa individuală, gruparea îşi întinde realitatea sa istorică
peste indivizi. Realitatea aceasta istorică leagă diferitele generaţii
de oameni, formând din ele inelele u n u i lanţ continuu d e viaţă
socială. Realitatea prinsă de conştiinţa individului este n u m a i o
p a r t e , u n p u n c t , din realitatea cea m a r e a grupării. Aceasta din
u r m ă n u se p r i n d e cu simţurile, dar se învederează p r i n raţiona­
m e n t . R o m â n i s m u l este o manifestare a realităţii istorice r o m â ­
neşti. O manifestare care va fi, p e n t r u indivizii r o m â n i de m â i n e ,
porunca zilei lor, aşa c u m a fost naţionalismul p e n t r u indivizii
r o m â n i de ieri.
D e s p r e această realitate istorică, supraindividuală, s'a vorbit
prea p u ţ i n în trecut, şi chiar când s'a vorbit, s'a vorbit greşit.
N u s'a vorbit, fiindcă o m u l d e ştiinţă d e p â n ă a c u m era stăpânit
de mitul conştienţialismului cartesian, d u p ă care conştiinţa actuală
a individului este unicul izvor al realităţii sufleteşti. O m u l de ştiinţă
de p â n ă a c u m credea că singura realitate, p e care se fundează
viaţa istorică a popoarelor, este aceea restrânsă care se înfăţişează
fiecărui o m , în conştiinţa sa actuală. L i m b a , tradiţiile, obiceiurile
si idealurile, de care vorbeşte istoria, erau astfel reduse la datele
unei realităţi punctiforme. I n loc ca realitatea individului să fie
întregită în realitatea continuităţii istorice şi explicată apoi din
aceasta, se încerca, de vechiul o m d e ştiinţă, o întregire şi
o explicare p e d o s : realitatea istorică devenea la el o simplă m e ­
morizare a faptelor trăite de conştiinţa individuală, iar aceasta
din u r m ă r ă m â n e a prima şi ultima realitate.
Acest mit al conştienţialismului cartesian este astăzi depăşit.
Nici chiar faptele individului n u mai s u n t explicate exclusiv prin
datele conştiinţei actuale. Subconştientul, inconştientul, p r e c u m
şi larga structură a dinamismului biologic au întregit de m u l t
punctiforma realitate a individului psihologic. Orice explicare
ştiinţifică, în psihologie, depăşeşte cadrul conştiinţei actuale.
Cu atât mai m u l t a trebuit să se î n t â m p l e această depăşire în
lăuntrul ştiinţelor istorice. D e fapt, ea este aci aproape generală.
Rar istoric care să mai scrie astăzi în scopul de a moraliza pe con­
temporanii săi, adică în felul c u m scriau istoricii pragmatişti de
odinioară. Istoricii de astăzi u r m ă r e s c descoperirea u n o r ade­
văruri cu mult mai presus de interesele actualităţii. Ei au pretenţia
să explice prezentul din cursul vieţii istorice, aşa c u m explică cei­
lalţi oameni de ştiinţă toate cazurile individuale din legile generale
ale naturii. I n metoda lor de l u c r u , conştiinţa individuală a pierdut
cu desăvârşire poziţia centrală pe care o ocupase mai nainte.
P r i n u r m a r e , definirea Românismului este în destul de p r e ­
gătită p r i n noua direcţie pe care au luat-o ştiinţele psihologice
şi istorice. Raţiunea lui de a fi nu t r e b u e căutată în interesele
individuale ale Românilor, nici chiar ale t u t u r o r Românilor, ci
în realitatea istorică a poporului r o m â n ; realitate croită pe măsura
eternităţii, iar nu a actualităţii. C â n d va fi porunca acestei realităţi,
atunci el va v e n i ; cerut sau necerut de interesele individuale.
Ce ne îndreptăţeşte să c r e d e m că va veni?
2. I n p r i m u l r â n d , logica p e care a u r m a t - o p â n ă a c u m viaţa
istorică a poporului r o m â n . Logica acestei vieţi este logica unei
tragedii. D e mai bine de cinci secole p o p o r u l r o m â n se zbate fără
a-şi putea fixa o ordine socială durabilă. El are sufletul împărţit
între două tendinţe antagoniste. D e o p a r t e , tendinţa spre indi­
vidualism, spre u n individualism aproape anarhic, p e care îl
găsim puternic reprezentat în clasa vechilor boieri şi a urmaşilor
acestora; iar de altă p a r t e , tendinţa spre u n colectivism instinctiv
întru apărarea tradiţiilor, tendinţă larg reprezentată în straturile
de j o s ale populaţiei. A m â n d o u ă aceste tendinţe le găsim r e p r e ­
zentate şi la celelalte popoare e u r o p e n e . M a i peste tot locul, clasele
de sus ale populaţiei sunt individualiste în comparaţie cu cele
de j o s . De aceea se şi explică succesul pe care îl are spiritul b u r ­
ghez, în clasele d e sus ale popoarelor europene. I n individualismul
acestora p r i n d e cu uşurinţă dorinţa de îmbogăţire, p r i n î n t r e p r i n ­
deri comerciale şi industriale. Faţă de celelalte popoare europene
însă, poporul r o m â n prezintă cele două tendinţe î n t r ' u n mod
particular. Individualismul Românilor n u este individualismul
b u r g h e z . Individualismul b u r g h e z este o atitudine de p â n d ă a opor­
tunităţii. Este o anticipare a luptei de concurenţă. Individualismul
Românilor n ' a r e asemănare cu o p o r t u n i s m u l , sau cu concurenţa
burgheză. E l este autocrat. Este scop î n sine. Individualismul
b u r g h e z se transformă t r e p t a t în specializarea profesională, pe
c â n d individualismul Românilor se mărgineşte la afirmarea indi­
vidualităţii psihologice. Cel dintâi a contribuit să formeze pe
îndrăzneţii colonizatori; p e întemeietorii de fabrici, d e bănci şi
d e firme comerciale; cel d e al doilea, p e ciocoii de ieri şi p e poli-
ticianii de astăzi. D e asemeni şi tendinţa a doua, reprezentată în
clasele de jos ale populaţiei, o găsim la R o m â n i în m o d deosebit
de c u m este la celalte p o p o a r e . L a R o m â n i , tendinţa spre colecti­
vism are u n caracter p r o n u n ţ a t d e misticism, caracter p e care
nu-1 are la nici u n alt popor aiurea. L i m b a , tradiţiile, obiceiurile,
credinţele şi aspiraţiile s u n t , p e n t r u R o m â n i , crescute ca din
p ă m â n t , cu R o m â n u l deodată, p e n t r u vecie. D i n această cauză,
statornicia lor seculară. R o m â n u l , din clasele de j o s , nu are n o ­
stalgia nemaivăzutului; n u se încântă uşor de aceea ce este n o u .
Crede, mai c u r â n d , că ceea ce face lumea toată este singura regulă
de p u r t a r e a omului c u m i n t e .
Cu sufletul împărţit între tendinţe atât de antagoniste, Românii
au trebuit să ducă o viaţă istorică dintre cele mai grele. T e n d i n ţ a
spre individualism, care a servit altor popoare p e n t r u a încerca
sorţii destinului, lor nu le-a servit la n i m i c . D e pe u r m a acestei
t e n d i n ţ e , Românii s'au ales cu imitaţii ridicole, cu lux şi degradare
morală. Viaţa istorică a poporului r o m â n a rămas să se sprijine
pe cea de a doua t e n d i n ţ ă : aceea care ţinea la u n loc, î n t r ' o colec­
tivitate mistică, populaţia de j o s . Această populaţie a suit singură
calvarul secolelor de suferinţă. F l ă m â n d ă şi goală, p e p ă m â n t u l
cel mai bogat al E u r o p e i , ea a rămas totuşi credincioasă gliei stră­
moşeşti. A apărat-o în t i m p de război; a muncit-o în t i m p de
pace. I n m o d primitiv, fiindcă de sus n u - i venea nici u n ajutor.
D e câte ori a fost la marginea prăpăstiei, ea a găsit în sine puterea
ca să aştepte u n viitor mai b u n . A sângerat, c u m n ' a sângerat altă
populaţie europeană, dar a rezistat. T ă i a t ă aproape din rădăcini, a
crescut la loc. C â n d , la începutul secolului a l X I X - l e a , s ' a trezit în
mijlocul popoarelor E u r o p e i conştiinţa naţionalismului, această conş­
tiinţă a găsit cu uşurinţă în colectivismul mistic al populaţiei de j o s
u n fel de prevestire. C u v â n t u l «neam» are d e altminteri în limba r o ­
mânească u n înţeles cu m u l t mai a d â n c decât cuvântul de «naţiune».
I n tot cursul istoriei sale, poporul r o m â n a u r m a t o logică simplă.
Logica eroului din tragediile antice. Singur în contra t u t u r o r .
Probabil că aşa va fi şi p e viitor. Puterea de rezistenţă a R o m â n u l u i
stă în propriul lui R o m â n i s m . C u cât mai conştient va fi el de
acest R o m â n i s m , cu atât va fi cu mai multă încredere în cuce­
rirea ordinei sale sociale. R o m â n i s m u l este chemat să p u n ă capăt
antagonismului sufletesc care a înstrăinat p â n ă a c u m p e Românii
din clasele de sus de R o m â n i i din clasele de j o s . E l va înfrâna
individualismul celor de sus şi va lumina misticismul celor de j o s .
3 . I n al doilea r â n d , R o m â n i s m u l este chemat de raporturile
internaţionale ale politicii r o m â n e ş t i .
I n aceste raporturi s'a p r o d u s o m a r e schimbare, în anii care
au u r m a t marelui război mondial. Popoarele europene, deşi au
continuat să-şi vorbească în acelaşi limbaj diplomatic, se privesc
a c u m cu alti ochi. î n vechile lor r a p o r t u r i a intervenit ceva n o u .
Se cunosc unele pe altele mai a d â n c , în ceea ce priveşte mecanismul
vieţii lor economice. S'au dezvăluit d u p ă marele război multe
lucruri, care mai nainte erau bine ascunse. M u l t e decoruri atrăgă­
toare s'au n ă r u i t . Au dispărut m u l t e iluzii.
Popoarele agricole din S u d - E s t u l E u r o p e i , între care în prima
linie cel r o m â n , credeau că marile capitaluri din ţările industriale
s u n t adunate de voia Providenţei p e n t r u a servi d r e p t pârghii
progresului mondial. M u l t e din aceste popoare agricole, î n prima
linie iarăşi cel r o m â n , au apelat cu încredere la aceste capitaluri
care s'au arătat de o generozitate extraordinară. T o a t e cererile de
î m p r u m u t erau satisfăcute, şi în aşa măsură, că bărbaţii politici
ai popoarelor agricole se m i n u n a u ei singuri de bogăţia fără sfârşit
a acestor vaci de lapte, care aşteptau r â n d u l ca să fie mulse. Astăzi,
nici u n bărbat politic, fie el din orice ţară, nu se mai minunează,
fiindcă toată lumea a aflat că î m p r u m u t u r i l e făceau parte din
prevederile politicei capitaliste industriale. î m p r u m u t u r i l e garantau
aservirea ţărilor agricole la interesele industriei. C â n d popoarele
agricole au p u s bariere industriei capitaliste, au înţărcat dintr'odată
şi vacile de lapte.
C u dispariţia iluziei pe care şi-o făceau acei de dinaintea ma­
relui război d e generozitatea capitalismului, a dispărut şi iluzia
foloaselor p e care le-ar fi a v â n d popoarele tinere i m i t â n d cultura
popoarelor mai vechi. Cultura în sine, m o d e l de imitat, n u există.
Fiecare popor d ă la lumină, ca operă d e cultură, ceea ce are în­
născut în predispoziţiile sale. î m p r u m u t u r i l e n u accelerează cu o
secundă măcar t e m p o de dezvoltare culturală a u n u i popor. F i e ­
care popor îşi are ritmul său p r o p r i u de creştere. S u n t popoare
fără copilărie, întocmai ca şi unele animale care de c u m se nasc
dispun de toate funcţiunile lor, şi sunt popoare cu o lungă vârstă
de copilărie, în care ele se pregătesc cu încetul p e n t r u maturitate.
S u n t popoare predestinate să aibă o viaţă lungă şi s u n t popoare
predestinate la o viaţă scurtă. A aplica la toate acelaşi model d e
de creştere este absurd. L u m e a secolului nostru s'a desmeticit
de sub credinţa naivă, că fericirea u n u i popor se poate înfăptui
copiind legile şi instituţiile practicate de alte p o p o a r e . A c u m fiecare
p o p o r îşi cercetează firea sa proprie şi îşi croieşte planurile de
viitor p e m ă s u r a experienţei trecutului său. N u este o exagerare
chiar să afirmăm că în această privinţă epoca noastră este tocmai
opusă celei imediat precedente. Cu 30—50 ani înainte era de
modă să se dirijeze politica d u p ă p l a n u r i internaţionale; astăzi,
dimpotrivă, p e n t r u politica celor mai m a r i popoare, planurile
preferate sunt cele datorite geniului naţional. Ar fi, p e n t r u u n
conducător politic din marile ţări e u r o p e n e , cea mai nimicitoare
critică, dacă i s'ar spune că p r o g r a m u l său politic este inspirat
de o « Raţiune universală »; ceea ce el preferă este să i se spună
că a descoperit în dispoziţiile p o p o r u l u i său energia care asigură
viitorul. O asemenea energie, crede conducătorul politic al Italiei
să o fi descoperit în tradiţia R o m e i ; conducătorul politic al G e r ­
maniei, în rasa germană!, ceilalţi conducători politici ai ţărilor
europene, fiecare în câte ceva particular ţării l o r ; nici u n u l , nici
chiar dintre acei care conduc Rusia sovietică, nu crede în construc­
ţiile raţiunii universale.
 I n această atmosferă R o m â n i s m u l nu va surprinde pe n i m e n i .
El este aşteptat.
4. Pe ce a r g u m e n t e se fondează însă R o m â n i s m u l şi cine va
p u r t a drapelul lui în mijlocul n o s t r u ?
P e n t r u oamenii cu cultură istorică aceste întrebări sunt fără
rost. P e n t r u mulţi dintre noi, Românii, însă, obişnuiţi să î m p r u ­
m u t ă m continuu din cultura europeană, aceste întrebări au u n
rost. Şi a n u m e : dacă este u n î m p r u m u t n o u , v r e m să ştim sub
ce etichetă ne vine, şi dacă este să-1 j u d e c ă m , iarăşi v r e m să ştim
cu ajutorul căror autori străini să-1 j u d e c ă m ! R o m â n i s m ? Adică,
c u m ? Fascism? Rasism? Antisemitism? Căci aceasta este de fapt
orientarea discuţiilor publice la n o i : p e n t r u a dovedi R o m â n i s m u l ,
t r e b u e să ocolim mai întâi p r i n toate centrele culturale europene,
şi să scotocim acolo, în magazinele lor cărturăreşti, argumentele
toate câte se pot a d u n a . Bietul R o m â n i s m ! El nu are d r e p t u l să
vină între noi, p â n ă ce nu primeşte certificatul legitim de naştere,
dela ideologiile de aiurea.
R o m â n i s m u l n u este fascism, nu este rasism, n u este antisemi­
tism . . . ci este simplu r o m â n i s m . El iese din credinţa că pe R o ­
m â n i îi leagă laolaltă o realitate cu m u l t m a i adâncă decât aceea
constatată prin simţurile fiecărui R o m â n în p a r t e . Această reali­
tate îşi are instinctele ei de apărare, pe care istoria poporului
nostru le-a înregistrat în multe r â n d u r i . D e câte ori, în decursul
secolilor, la prevederea p u ţ i n afirmată, uneori chiar inexistentă
a conducătorilor poporului nostru, s'au substituit instinctele de
apărare ale realităţii istorice româneşti, care în schimb erau r o ­
buste ! R o m â n i s m u l este u n u l dintre aceste instincte. El vine
î n t r ' u n m o m e n t de grea c u m p ă n ă , cu menirea să ne dea încredere
şi energie.
Instinctul realităţii istorice ne-a trezit. R ă m â n e ca noi să ne
susţinem trezirea pe a r g u m e n t e . Vestmântul spiritual pe care
îl va avea R o m â n i s m u l depinde de posibilităţile care zac în noi.
P e măsura acestor posibilităţi, R o m â n i s m u l va avea o spiritualitate
bogată sau săracă, durabilă sau efemeră; şi tot pe măsura acestor
posibilităţi el va găsi între noi oamenii care să-i poarte drapelul.
T o a t e semnele s u n t că speranţele ce p u n e m în el nu vor fi înşelate.
Spiritualitatea Românismului are două laturi. U n a de critică
negativă şi alta de operă constructivă. Aceea de critică negativă
deschide d r u m u l celei de operă constructivă, şi din acest motiv
t r e b u e cunoscută mai întâi. Ea arată c u m noi, R o m â n i i , a m fost
constrânşi să nu fim noi. Activitatea de odinioară a societăţii
Junimea din Iaşi şi, în special, activitatea lui T i t u Maiorescu pot
fi socotite ca formând pregătirea acestei laturi a spiritualităţii
R o m â n i s m u l u i . D e mai bine de u n secol poporul r o m â n nu-şi
mai este credincios sie însuşi. D e p e n d e n ţ a lui m o m e n t a n ă de
voinţa popoarelor din Apus a fost schimbată într'o aservire de­
săvârşită. Capitalismul industrial îl subjugă, i m p u n â n d u - i legile
şi instituţiile potrivite intereselor lui. R o m â n i a devine în secolul
al X I X - l e a ţara experienţelor. O burghezie, care n u există ca aşe­
zare economică naţională, ci n u m a i ca clientelă politică, ia
în exploatare bogăţiile Statului r o m â n . I n vederea avanta­
jelor p e care ea le va aduce odată şi odată, această clientelă
politică secătueşte toată vlaga ţării. Agricultura este neglijată,
î n v ă ţ ă m â n t u l public, dirijat în m o d artificial. Populaţia cea mai
numeroasă a ţării, ţărănimea, primejduită p â n ă şi în viaţa ei
biologică.
Această critică ar fi continuat poate să dureze multă vreme
tot negativă, dacă urmările marelui război mondial nu ar fi inter­
venit. Dela marele război începe opera constructivă a spirituali­
tăţii R o m â n i s m u l u i .
Este cu n e p u t i n ţ ă ca destinul poporului r o m â n să fie aşa de o r b ,
p r e c u m admiratorii burgheziei noastre doresc să ni-1 prezinte.
I n ordinea istorică a omenirii, logica n u este totdeauna u r m a t ă
cu sfinţenie, dar nici absurditatea n u este o călăuză. Ca u n popor
să suie calvarul celor mai grele suferinţe, t i m p de secole, p e n t r u
ca la u r m ă să sfârşească p r i n a fi încleştat în organizaţia politică
pe care i-a impus-o vremelnica stăpânire a capitalismului i n d u ­
strial, aceasta este o absurditate. Capitalismul industrial nu este
o cauză de întărire a fiinţei poporului n o s t r u , dimpotrivă mai
c u r â n d o cauză de slăbire. I n genere, popoarele cu capitalism
industrial au viitorul plin de riscuri. Riscurile acestea sunt con­
secinţele n u ale progresului industriei, ci ale organizării industriei,
în capitalism b u r g h e z . M u n c a industrială este bine venită orişi­
u n d e . N u industria, ci capitalismul industrial a adus criza din
lumea contemporană. Se poate înţelege foarte bine progresul in­
dustriei, fără a lega de el înmulţirea capitaliştilor.
 Raportul acesta dintre industrie şi capitalism n e aduce la a r g u ­
m e n t u l central p e care se sprijină spiritualitatea R o m â n i s m u l u i î n
lătur ea sa constructivă. C u m d o r i m să r e d ă m acest a r g u m e n t p e
cât se poate de clar, să ne fie îngăduit a insista ceva mai m u l t .
5. Examinată în lumina gândirii filozofice, spiritualitatea R o ­
m â n i s m u l u i poate fi considerată ca o reacţiune specială a sufletului
românesc în contra concepţiunilor şi metodelor materialiste,
î m p r u m u t a t e culturii europene şi aplicate fără discernământ, la
noi în ţară, la î n d r u m a r e a vieţii politice şi economice. Concepţiu-
nile şi metodele materialiste au găsit în A p u s u l european, de u n d e
le-am î m p r u m u t a t şi noi, n u m e r o ş i partizani, care au stăruit să
le răspândească şi să le aplice în diferite feluri. Aşa, s'a încercat,
p e baza lor, o luptă în contra religiunii, care a şi p r i n s în câteva
centre m a r i industriale. D e asemenea, s'a încercat, p e baza lor,
o reformă a artei, cu u n oarecare succes. N!au lipsit nici încer­
cările de a le aplica în organizarea învăţământului. I n toate aceste
direcţii însă partizanii concepţiunilor şi metodelor materialiste
s'au izbit de adversari puternici. Religia, p r i n seculara ei tradiţie,
a scăpat aproape neatinsă. Arta şi învăţământul au reacţionat r e ­
p e d e , d u p ă o scurtă şovăire, căci adevăraţii artişti şi adevăraţii
oameni de şcoală au izbutit să le limiteze influenţa. Singura d i ­
recţie în care concepţiile şi metodele materialiste au găsit u n
t e r e n favorabil p e n t r u aplicaţia lor a fost aceea a vieţii economice.
Aci ele s'au aşezat ca la ele acasă. Ceva mai m u l t . Aci ele au găsit,
m u l ţ u m i t ă socialismului ştiinţific al lui K a r l M a r x , u n fel de
consacrare. Spre sfârşitul secolului t r e c u t , când se vorbeşte de
concepţii şi metode materialiste, aproape că p r i n ele se subînţelege
materialismul economic al lui K a r l M a r x .
C u m de ajunge materialismul să fie atât de favorizat p e t e r e n u l
vieţii economice ? Răspunsul n u poate fi decât u r m ă t o r u l . P e
terenul vieţii economice concepţiile şi metodele materialiste au
fost precedate de concepţiile şi metodele şcolii de economie poli­
tică liberală, şcoală care deşi, în u r m ă , a fost cu multă înverşunare
combătută de socialismul ştiinţific, în fond era însă o şcoală p r e ­
gătitoare p e n t r u materialismul economic marxist. I n adevăr, ceea
ce constitue caracterul esenţial al materialismului economic, sub
orice formă ar fi el, nu este explicarea procesului de p r o d u c e r e ,
de repartizare şi de consumare a bogăţiilor economice, ci postulatul
admis înaintea orişicărei explicări, că în viaţa economică rolul
hotărîtor îl au legile abstracte economice, şi nicidecum o m u l ,
cu realitatea lui istorică şi morală. Acest postulat îl admit deo­
potrivă atât economistul din şcoala liberală cât şi socialistul din
şcoala materialismului economic. P r i n suprimarea o m u l u i , a m â n d o i
sunt înlesniţi să clasifice ştiinţa economiei politice p r i n t r e ştiinţele
exacte, aşa că u n u l şi altul pot vorbi de legile naturale ale vieţii
economice, dar în acelaşi t i m p această suprimare a omului con­
strânge pe a m â n d o i să intre î n curentul materialismului. Căci
viaţa, care poate fi explicată în afară de orice contribuţie istorică
sau morală a o m u l u i , este o viaţă p u r materială.
C u m ştiinţa economiei politice este s t r â n s legată de preocupările
diferiţilor specialişti, sunt uşor de înţeles protestele pe care le-a
ridicat în lumea acestora concepţia materialismului economic.
Această concepţie, aplicată în practica vieţii de Stat, duce în adevăr
la consecinţe primejdioase. Ea face din viaţa economică u n fel de
m o n s t r u , în genul lui Leviatan din Biblie. D u p ă ea, producţia
bogăţiilor economice este opera muncitorului anonim şi a fabri­
cilor, care n u reprezintă decât forţe mecanice; repartiţia şi con­
sumaţia bogăţiilor, de asemeni, sunt procese mecanice. Ştiinţa
economiei politice, ridicată p e baza ei, are o singură recomandare
de făcut: producţie şi iar producţie, p r i n orice mijloace şi cu orice
sacrificii. Contra unei asemeni ştiinţe materialiste, reacţionară
r â n d pe r â n d : literaţii şi filozofii din şcoala romantismului, isto­
ricii şi moraliştii, p r e c u m şi o şcoală puternică de economişti
naţionalişti, care afirmară, cu toată energia, valoarea persoanei
omeneşti şi rolul hotărîtor al acesteia î n toate ramurile vieţii
economice.
Războiul mondial surprinse reacţiunea acestora în toiul ei.
N o i n e găsim astăzi în perioada care o încheie, şi p r o b a b i l o încheie
definitiv, p r i n înfrângerea materialismului economic.
I n R o m â n i a , concepţiunile şi metodele materialiste au dat o
însemnată contribuţie la î n d r u m a r e a Statului r o m â n , m u l ţ u m i t ă
şcolii economiste liberale, care a fost larg reprezentată, nu n u m a i
printre bărbaţii politici care au constituit diferitele noastre g u ­
verne, în cursul celei de a doua j u m ă t ă ţ i a secolului trecut,
dar şi p r i n t r e bărbaţii de ştiinţă care au avut la noi u n rol în
conducerea învăţământului şi a opiniei publice. Contribuţia
aceasta s'a întins prea p u ţ i n p e terenul bisericii şi al şcolii;
s'a întins însă e n o r m de mult p e t e r e n u l vieţii politice şi
economice. I n biserică şi şcoală, îndrumătorii Statului nostru
au avut veşnic pe b u z e : tradiţia strămoşească şi promisiuni în
viitorul de aur al R o m â n i s m u l u i ; în viaţa politică şi economică
însă aceiaşi î n d r u m ă t o r i au aplicat cu cruzime legile naturale ale
ştiinţei lor materialiste, învăţate în şcoala liberală. I n politica
Statului nostru n ' a existat decât o singură ţ i n t ă : să se ajungă la
maximul de p r o d u c ţ i u n e ! Ce producţie ? Cui se distribue b e n e ­
ficiile producţiunii ? Cine îşi are asigurată consumaţia bunurilor
economice? Asemenea întrebări n u se p u n e a u . R o m â n u l , c u d r e p ­
turile şi obligaţiile lui istorice, cu însuşirile şi defectele lui, cu
destinul lui pe l u m e , n u exista. Aceea ce exista, p e n t r u Statul
R o m â n al secolului t r e c u t , era R o m â n u l a n o n i m : în ipostaza de
producător, beneficiar, consumator. Statul nostru ducea o grijă
vigilentă exportului, tehnicei industriale şi creditului, dar nu şi
omului a n u m e care făcea exportul, lucra în fabrică şi cerea bani
cu î m p r u m u t . O m u l acesta a p u t u t f i : cu familie sau n u ; bolnav
sau sănătos; cu caracter cinstit sau n u ; cu conştiinciozitate la
m u n c ă , sau n u ; p r i n s p e n t r u totdeauna de p ă m â n t u l ţării, sau
u n simplu n o m a d . . . o r i c u m ar fi fost, el era o simplă unitate
n u m e r i c ă şi nimic mai m u l t .
Consecinţele aceste politici fără prevedere le simţim astăzi.
M a x i m u l de p r o d u c ţ i e , d u p ă care a m u m b l a t , a dispărut ca o
nălucă. E x p o r t u l , tehnica industrială şi c r e d i t u l . . . s'au prăbuşit,
fiindcă sub ele nu era o m u l care să le dea viaţă. A m îngrijit de
exportul r o m â n e s c , de industria românească şi de creditul r o m â ­
nesc, dar a m uitat să îngrijim de fiinţa R o m â n u l u i .
D e aceea reacţiunea de astăzi: R o m â n i s m u l .
Opera constructivă a R o m â n i s m u l u i constă în aşezarea fiinţei
R o m â n u l u i în centrul vieţii politice şi economice a Statului său.
6. D u p ă ce v o m recunoaşte însă fiinţa R o m â n u l u i ?
U n distins diplomat englez, Sir J o h n S i m o n , într'o conferinţă
ţinută la Paris, în 28 F e b r u a r i e 1935, asupra « r e g i m u l u i parla­
mentar în Marea Britanie », voind să arate precis în ce măsură
au contribuit, la stabilitatea regimului parlamentar, însuşirile
poporului englez, dar în acelaşi t i m p nevoind să indispună
publicul francez care îl asculta, s'a m u l ţ u m i t să istorisească
următoarea anecdotă. U n American, venit să viziteze Universitatea
din Oxford, d u p ă ce a admirat frumoasele pajişti de verdeaţă
p e care le posedau Colegiile acestei Universităţi, a c e r u t să vadă
pe grădinarul Universităţii, p e care 1-a î n t r e b a t , prin ce mijloc
s'a ajuns la asemeni neîntrecute covoare d e iarbă. « F o a r t e simplu,
d o m n u l e , răspunse grădinarul. A fost însămânţat mai întâi t e r e n u l
cu seminţe b u n e ; apoi s'a stropit în fiecare zi, d u p ă ce s'a t u n s
cu foarfecele firele m a r i crescute în m o d regulat, t i m p de t r e i
s e c o l e . . . C u m vedeţi, u n lucru foarte simplu ! »
Foarte s i m p l u ; n u m a i că a t r e b u i t o m u n c ă punctuală t i m p de
trei secole. Cine poate m u n c i p u n c t u a l t i m p de trei secole îşi face
grădina aşa c u m vrea de frumoasă.
I n chipul acesta diplomatul englez şi-a definit cât se poate de
precis însuşirile poporului său, fără a avea nevoie să adauge alte
detalii asupra secretului prin care a ajuns Marea Britanie la sta­
bilitatea regimului p a r l a m e n t a r .
Cer cititorilor m e i iertare, că eu nu a m la î n d e m â n ă o anecdotă
aşa de reuşită p e n t r u a defini însuşirile fiinţei R o m â n u l u i . M a i
supărător chiar p e n t r u m i n e : eu t r e b u e să încep p r i n a face o
distincţiune între R o m â n şi R o m â n , deoarece în fiinţa R o m â ­
nului n u se prezintă în chip aşa d e armonic legătura,,între aceea
ce este şi aceea ce trebue să fie, — între etnic, aceea ce s u n t e m , şi
vocaţie aceea ce ar t r e b u i să fim, — ca î n fiinţa Englezului. N u
de geaba, zice cronicarul: noi, R o m â n i i , a m fost aşezaţi în calea
celor răi, la răspântia n e c a z u r i l o r . . . Etnicul nostru n ' a pregătit
în deajuns vocaţia noastră.
Etnicul este echilibrul sufletesc şi t r u p e s c , p e care u n popor îl
realizează p r i n adaptarea sa la mediul geografic. El devine, d u p ă
o vreme îndelungată, aproape stabil. I n caracterele lui regăsim
influenţele climei şi regiunii p ă m â n t e ş t i , vecinătăţile culturale şi
dispoziţiile rasei, etc., influenţe dăruite de n a t u r ă , n u cucerite
prin sforţarea p o p o r u l u i . Etnicul este acumulare, vocaţia este
creare. P e baza etnicului, fiinţa R o m â n u l u i dobândeşte d r e p t u l
de a figura în muzeul etnografic al omenirii. D r e p t u l d e a p a r ­
ticipa la viaţa istorică a omenirii îl dă n u m a i conştiinţa vocaţiei
de R o m â n .
Această conştiinţă a rămas prea mult în u r m ă . D e aceea ea n u
t r e b u e să întârzie. Căci n u m a i p ă t r u n s ă de ea, etnicul devine
dinamic şi moral. Conştiinţa vocaţiei este focul care purifică
fiinţa poporului de compromisurile etnicului său.
L a sfârşitul u n e i scrieri, publicate cu treizeci d e ani înainte,
Cultura română şi politicianismul (editura Socec, 1904), scriam
următoarele c u v i n t e :
« Va veni m o m e n t u l c â n d cetăţeanul r o m â n se va î n t r e b a : de
ce R o m â n , şi n u Francez, G e r m a n sau E n g l e z ? I n numele cărui
interes superior, mi se cer m i e , cetăţean r o m â n , sacrificii şi
obligaţii? L a realizarea cărui ideal contribuesc e u , cu activitatea
mea stoarsă şi chinuită de minciunile convenţionale ale u n u i poli­
ticianism parazitar?
« Şi în acel m o m e n t raza atotputerniciei divine, raţiunea va t r e ­
sări în sufletul cetăţeanului r o m â n . P o p o r u l nostru va avea din
nou u n g â n d de sănătate şi o voinţă. V â n t u l u n e i puternice r e -
acţiuni de sănătate va goni de p e cerul culturii r o m â n e nourii
cei groşi ai pseudoculturii d e astăzi.
« Să avem încredere ».
Această încredere nu m'a înşelat. Şi după treizeci de ani, îmi
este dat tocmai să scriu despre R o m â n i s m .
Spiritualitatea Românismului se înfiripează abia a c u m . Sigur
însă că va fi desăvârşită peste p u ţ i n i ani, p r i n contribuţia altora
mai competenţi. L a începutul ei, ca la începutul oricărei spirituali­
tăţi, n u poate fi vorba de sistematizări teoretice şi încă şi mai puţin
de o metodă practică d e l u c r u . E a este, deocamdată, presimţirea
tinerească a u n u i adevăr, care stă să fie dezvăluit. O presimţire,
care a d u n ă laolaltă pe cei înrudiţi sufleteşte, în dorinţa de a-şi
împărtăşi unii altora speranţele şi decepţiunile. Spiritualitatea
R o m â n i s m u l u i se r e z u m ă , deocamdată, în câteva convingeri
adânci şi elementare, la care au ajuns tinerii r o m â n i care s'au
încumetat să r ă s p u n d ă întrebărilor puse de conştiinţa lor, chinuită
de problema destinului. « D e ce R o m â n , şi n u Francez, G e r m a n
sau Englez ? » Spiritualitatea R o m â n i s m u l u i este la p r i m u l său
catehism.
I n fruntea acestui p r i m catehism, t r e b u e înscrise, după con­
vingerea noastră, următoarele p r i m e învăţături:
R o m â n i s m u l n ü este o promisiune d e ospăţ general p e n t r u toţi
Românii, ci este pregătirea tipului de adevărat R o m â n p r i n dis­
ciplină şi înălţare morală. Popoarele se deosebesc, unele de altele,
c u m se deosebesc şi animalele, p r i n n a t u r a ; dar u n t i p sufletesc
propriu d e destin au n u m a i popoarele care se ridică la conştiinţa
de sine, după care îşi fac d r u m în viaţa lor practică, m u n c a con­
ştiincioasă şi răspunderea morală. M u n c a de m â n t u i a l ă , fără r ă s ­
p u n d e r e , n u diferenţează de loc popor de popor. Cărarea fiecărui
popor se alege, d u p ă ce poporul are în conştiinţa sa o busolă de
orientare.
R o m â n i s m u l nu este o poezie de comandă, a v â n d de subiect
poporul r o m â n . R o m â n i s m u l acesta este o veche racilă a culturii
româneşti. Odinioară, inimi generoase, fii de boieri, adeseori
crescuţi p r i n ţări străine, fără să aibă legături cu poporul şi fără
sa ştie măcar c u m să ajute p o p o r u l , s'au dus în mijlocul acestuia,
s'au înduioşat de soarta lui şi au început prin scrieri şi discursuri
să-1 compătimească. A luat astfel naştere u n gen de poezie politică
închinată poporului. Poezie nobilă, cât t i m p p r i n t r e autorii ei se
p r e n u m ă r a u bărbaţii dezinteresaţi şi doritori de b i n e . A u venit
însă în u r m a acestor bărbaţi dezinteresaţi şi doritori de b i n e , alţii
care au făcut din această poezie u n fel de profesiune. S'a organizat
astfel aşa n u m i t a propagandă culturală p e n t r u sate. O farsă, bine
ticluită, c u m n u se ticlueşte la fel o a doua, în toată E u r o p a . I n
loc ca banii Statului să meargă p e n t r u îmbunătăţirea materialului
didactic al şcolilor rurale, sau p e n t r u încurajarea iniţiativelor
lăudabile, făcute de aceia care locuesc la sate, banii Statului se
m ă n â n c ă de propagandiştii culturali, care nu se mişcă din oraş.
Noi n ' a v e m încă abecedare, întocmite după preceptele pedagogice
p e n t r u fiecare regiune a ţării, dar avem în schimb tipărite, din
banii publici, tot felul de fleacuri. I n mintea acelora care întreţin
această propagandă stă adânc înrădăcinat fetişismul cărţii. Căci,
din nenorocire, cartea este p e n t r u u n i i fetiş, nu i n s t r u m e n t de
m u n c ă . M u l ţ i R o m â n i , bine intenţionaţi, cred că este destul să
împrăştii cărţi p e n t r u a avea cultură. Ce u ş o r ! Stai la oraş, iar
cartea lucrează p e n t r u tine la sat. Ea transformă obiceiurile r e l e ;
goneşte alcoolismul şi deprinderile muncii de mântuială, dă săte­
nilor sănătate la minte şi la t r u p .
Românismul adevărat n u este naiv. E l condamnă din principiu
propaganda culturală, aşa c u m se face p â n ă a c u m , ca p e u n a b u z .
D u p ă el, ridicarea satelor n u poate veni decât din iniţiativa acelora
care locuesc stabil la sat. I n t r e primele lui învăţături stă dreptul
 satelor la autonomia lor culturală. Oraşul îşi are condiţiunile lui
d e viaţă, satul pe ale lui. Cine a poruncit oare că satul t r e b u e
sa imite cultura oraşelor? Fiindcă satele vor ajunge odată şi
odată oraşe ? Aceasta o pot crede burghezii din oraşe, dar niciodată
ţăranii. I n orice caz, în R o m â n i a , u n d e oraşele au ajuns abia să
fie ceva mai mari ca satele, şi nicidecum oraşe adevărate, superio­
ritatea culturii de oraş r ă m â n e să fie confirmată de v r e m e . S u p e ­
rioritatea culturii din oraşele g e r m a n e , engleze sau franceze n u
prejudecă î n t r u nimic asupra rezultatului final. Popoarele urmează
diferite linii de progres. U n e l e progresează î n t r ' u n fel şi altele în
altfel. N o i R o m â n i i , cât t i m p n ' a m ajuns să avem oraşe, d e ce
a m anticipa cu distrugerea culturii satelor ?
R o m â n i s m u l n u este nici xenofobism, c u m s'a afirmat de unii,
nici ortodoxism, c u m s'a afirmat de alţii, ci este u n naţionalism,
mai adâncit sau mai integralizat în cerinţele vremii. Este n a ţ i o ­
nalismul ieşit din condiţiile istorice ale E u r o p e i , diferenţiat după
natura fiecărui popor.
Xenofobismul este, sau u n semn de primitivitate, sau u n semn
de degenerare a naţionalismului. I n t i m p u l primitivităţii, orice
popor poate fi excitat la u r ă contra străinilor. Este destul ca
cineva să scornească vre-o primejdie p e seama străinilor, p e n t r u
ca u r a lor să fie pornită. I n t i m p u l n o s t r u , xenofobismul este o
- armă politică întrebuinţată de acei care fac demagogie naţionalistă.
P e n t r u aceştia naţionalismul n u este o încordare p e n t r u cucerirea
u n u i ideal, ci este o numărătoare de apetituri în vederea împărţirii
unei prăzi. C u m R o m â n i s m u l nostru adânceşte naţionalismul,
sporeşte şi încordarea p e n t r u cucerirea idealului, p r i n u r m a r e el
n ' a r e nici o legătură cu demagogia xenofobismului.
M a i greu este de clarificat legătura dintre R o m â n i s m şi orto­
doxism. Clarificarea este bine totuşi să se facă, şi cât mai r e p e d e ,
deoarece persistarea confuziei între R o m â n i s m şi ortodoxism este
s p r e paguba şi a u n u i a şi a altuia.
Biserica ortodoxă r o m â n ă are faţă de mişcările naţionaliste e u r o ­
pene o situaţie aparte. P e c â n d celelalte biserici creştine au afir­
mat, că p e n t r u ele, şi p r i n u r m a r e p e n t r u ordinea lui D u m n e z e u ,
în p r i m u l r â n d vine spiritualitatea universală a creştinismului şi,
consecvent cu aceste afirmări, au stăruit şi în fapt ca spiritualitatea
creştină să treacă înaintea oricărei alte spiritualităţi izvorîte de
realitatea istorică a popoarelor, fie acestea cât de ridicate în ideal,
biserica ortodoxă r o m â n ă s'a mărginit la mai p u ţ i n . Pe planul
dogmatic a afirmat şi ea primatul spiritualităţii creştine, asupra
t u t u r o r celorlalte spiritualităţi lumeşti, dar p e planul realizărilor
politice ea s'a lăsat să fie dominată de interesele Statului. Marele ei
titlu de glorie a fost totdeauna că a servit la întregirea naţionalităţii
r o m â n e . Situaţia ei a fost, n u deasupra Statului r o m â n , ci înlăuntrul
Statului r o m â n . L a aceasta au contribuit d o u ă fapte mai i m p o r ­
tante, î n t â i , organizaţia p u ţ i n solidă a bisericii ortodoxe, în g e n e r e ,
în u r m a căderii Constantinopolului, cucerit de M u s u l m a n i în
anul 1453, şi al doilea, existenţa bisericii ortodoxe din Ardeal,
care a stat î n t r ' o dependenţă strânsă de Voievozii ţărilor r o m â n e ş t i
de dincoace de Carpaţi. A m â n d o u ă aceste fapte au şi făcut ca,
în cele din u r m ă , în conştiinţa poporului r o m â n spiritualitatea
bisericii ortodoxe să se confunde cu spiritualitatea bisericii orto­
doxe r o m â n e .
Consideraţiunile acestea, ar putea fi luate, în p r i m u l m o m e n t ,
drept motive puternice p e n t r u o strânsă legătură între R o m â n i s m
şi Ortodoxism. Dacă naţionalismul nostru din t r e c u t s'a ridicat
pe baza ortodoxismului, de ce n ' a m continua şi în viitor să ridicăm
noul naţionalism, R o m â n i s m u l , tot p e ortodoxism?
Ce ne face să ne d e s p ă r ţ i m ? U n singur motiv, dar acela mai
puternic decât toate consideraţiile arătate p â n ă aci. R o m â n i s m u l
şi ortodoxismul n u pot fi contopite fără să se păgubească reciproc,
fiindcă n a t u r a spiritualităţii unuia este cu totul diferită de a
celuilalt. Ortodoxismul n u poate m e r g e m a i departe î n serviciul
unei spiritualităţi naţionaliste, fără a-şi pierde caracterul de spi­
ritualitate religioasă creştină; iar R o m â n i s m u l n u poate m e r g e
mai departe p e baza ortodoxismului decât cu preţul abdicării sale
dela rolul de p r o m o t o r al progresului în ordinea economică şi
politică a R o m â n i e i . Fuziunea lor, c u m o p r e t i n d u n i i , n u poate
fi p e viitor, decât dacă u n u l sau altul îşi trădează chemarea.
I n adevăr, Ortodoxismul, ca spiritualitate creştină, t r e b u e să
r ă m â n ă în veci deasupra intereselor p ă m â n t e ş t i . F o n d u l său este
o revelaţie. Revelaţie unică. Ortodoxismul se poate desluşi prin
examinarea tradiţiilor, dar n u moderniza în şpriţul t i m p u l u i . C h e ­
marea ortodoxismului este să tină, în vecii vecilor, învăţăturile
lui Christos în forma lor nealterată. R o m â n i s m u l , dimpotrivă,
este spiritualitatea care n e dă mijlocul de a merge cu vremea,
de a n e moderniza. El este focul care purifică etnicul nostru p e n t r u
a-1 p u n e pe acesta în măsură să creeze opere originale. O r t o ­
doxismul este tradiţie, R o m â n i s m u l este creaţie. A face din R o m â ­
n i s m u n gest al Dumnezeirii, p e n t r u izbânda spiritualităţii creştine
ortodoxe este o d e ş e r t ă c i u n e . . . A face din spiritualitatea creştină
ortodoxă u n i n s t r u m e n t în serviciul R o m â n i s m u l u i este o apostazie.
R o m â n i s m u l , în sfârşit, n u este o spiritualitate pe înţelesul
bătrânilor, ci n u m a i pe înţelesul tinerilor. E l ţinteşte la instituirea
unei vieţi morale severe, prea severe p e n t r u acei deprinşi cu viaţa
morală a etnicului n o s t r u . R o m â n i s m u l n u împarte promisiuni
p e n t r u a stimula egoismul, ci împarte ordine p e n t r u a fi executate
cu sacrificiul persoanei. Catehismul R o m â n i s m u l u i poate fi aplicat
n u m a i de acei care au fruntea curată şi mâinile nepătate. L ă u d ă -
roşii în vorbe, nevolnici însă la fapte, n ' a u ce căuta sub drapelul lui.

C. RĂDULESCU-MOTRU
 UN VECHI PROCES LITERAR
( R E L A Ţ I I L E L U I I. B O B CV S. K L E I N , G H . ŞINCAI ŞI P. MAIOR)

I n Aprilie s'au împlinit patruzeci şi u n u d e ani d e c â n d A r o n D e n -

suşianu încerca, în Revista critică-literară d i n Iaşi ( I I , 145—161),
să explice « Cauzele persecuţiumlor lui S . M i c u l , G h . Şincai şi
Petru M a i o r » . Relaţiile dintre cei trei mari învăţaţi ardeleni şi
episcopul I o n Bob au preocupat d e aproape p e toţi istoricii noştri
literari. A m crezut că o n o u ă examinare a acestui interesant m o ­
m e n t dramatic d i n viaţa culturală ardeleană poate fi utilă. O
încerc în paginile ce u r m e a z ă , folosind, p e lângă materialul c u ­
noscut, şi o parte d i n actele inedite care se găsesc la Blaj şi la Oradea.

Personajul principal al d r a m e i , c u rezultate atât d e funeste

pentru viaţa noastră literară, a fost episcopul I o n B o b . Născut
în 1739, la O r m a n , î n fostul j u d e ţ Solnocul d e mijloc, astăzi S o m e ş ,
a învăţat, la început, Ia dascălii reformaţi d i n satul său natal, d i n
Ocna Dejului, Ghiula şi Ciomafaia. Liceul 1-a u r m a t la iezuiţii
din Cluj, u n d e a fost întreţinut mai m u l t din mila călugărilor.
D u p ă absolvirea liceului, î n vârstă d e 25 de ani, se d u c e , în S e p ­
temvrie 1765, î m p r e u n ă cu G e r m a n Peterlachi la Blaj, cu intenţia
de a se călugări. D u p ă u n an de noviciat, r e n u n ţ ă la călugărie, d i n
cauza regimului m o n a h a l prea sever. I n t i m p u l noviciatului său,
se petrece la mănăstirea blăjană u n eveniment care-1 impresio­
nează p u t e r n i c : călugărul Grigorie Maior, care făcuse o opoziţie
violentă noului episcop, Rednic, este chemat la Sibiu, u n d e este
arestat şi dus. în surghiun la mănăstirea Muncaciului.
I n iarna anului 1765, I o n Bob părăseşte Blajul şi se duce la O d o r -
hei, u n d e fostul său protector, Alexandru Sarosi, este superiorul
mănăstirii iezuiţilor, nădăjduind să plece cu acesta în Ungaria,
u n d e voia să u r m e z e d r e p t u l . Sarosi îl primeşte în mănăstire
şi-i dă atribuţii de econom ( s u u m o e c o n o m u m fecit tradens mihi
1
omnia et e o r u m c u r a m ) , aminteşte I o n Bob î n autobiografia sa ) .
D u p ă m o a r t e a . l u i Sarosi, survenită în Mai 1766, Bob r ă m â n e la
Odorhei econom al iezuiţilor, p â n ă î n Aprilie 1769, când trece
la Blaj, u n d e obţine funcţia de dijmuitor al mănăstirii, funcţie
p e care o ocupă t i m p de p a t r u ani şi j u m ă t a t e . « L a anul 1773,
venindu-i chef să se facă popă — aminteşte Petru Maior — măcar
că era fecior b ă t r â n » (de 34 de ani), e trimis de noul episcop,
Grigorie Maior, surghiunitul dela 1765, la seminarul din T â r -
navia. T e r m i n â n d studiile teologice în 1777, se întoarce la Blaj,
d u p ă ce petrecuse patru zile la Viena, u n d e fusese adăpostit la
institutul teologic Pazmaneu, n u m i t astfel d u p ă numele întemeie­
torului său, P e t r u Pazmany. Aici face cunoştinţă cu teologii
r o m â n i I . Para, Vasile N e m e ş , P e t r u U n g u r , Ştefan Salcivai şi
Alexandru Fiscuti. Aceste legături îi vor fi mai târziu utile, c â n d
va fi vorba să ocupe scaunul episcopal al Blajului.
Sfinţit preot în Iunie 1778, este n u m i t protopop la Daia. N u - ş i
ocupă însă slujba, deoarece este însărcinat cu supravegherea
lucrărilor de reînnoire a mănăstirii şi a catedralei din Blaj şi cu
strângerea banilor oferiţi de preoţi monarhiei, p e n t r u nevoile
războiului.
I n Martie 1779 este n u m i t p r o t o p o p al M u r e ş u l u i , cu se­
diul la T â r g u l - M u r e ş , u n d e funcţionează p â n ă î n toamna anului
1782, c â n d ajunge episcop al Blajului, î n locul lui Grigorie Maior,
2
demisionat ).
Bob 1-a cunoscut pe Samuil Klein la Blaj, în anii 1764—65.
Acolo au petrecut î m p r e u n ă şi anii 1777—78. Cu Gheorghe Şincai
pare să fi avut relaţiuni de prietenie, pe t i m p u l c â n d era p r o t o p o p
la T â r g u l - M u r e ş ; într'adevăr, acesta îl n u m e ş t e , într'o scrisoare
din 26 August 1781, adresată învăţatului u n g u r Daniil Cornides,
3
«familiaris m e u s » ) . N u ştiu să fi avut, înainte de a fi ajuns
episcop, relaţiuni cu cealaltă victimă a sa, Petru Maior.
J
) Cipariu, Acte şi fragmente, p. 25.
2
) Pentru toate acestea, vezi Autobiografia lui Ion B o b , publicată de T.
C i p a r i u în Acte şi fragmente, p . 21 şi urm.
3
) A . Veress, Note şi scrisori şincaiene, Bucureşti, 1927, p . 18.
 Alegerea de episcop a lui I o n B o b se datoreşte u n u i curent
foarte interesant, asupra căruia n u s'a stăruit de ajuns, deşi cu
privire la el găsim informaţiuni preţioase î n Istoria bisericească
a lui P e t r u Maior, informaţiuni confirmate de însuşi B o b . T o ţ i
episcopii u n i ţ i , cu excepţia lui Ioan Patachi (1721—27), au fost
călugări, d u p ă c u m călugări au fost, î n ultimele decenii, şi sfetnicii
lor, care formau consistoriul episcopal şi cei mai mulţi dintre p r o ­
fesorii şcolilor blăjene. Acest fapt, cât şi ideile îndreptate î m p o ­
triva călugărilor, care stăpâneau capitala I m p e r i u l u i , î n t i m p u l
domniei lui Iosif al I I - l e a , au p r o d u s şi î n r â n d u l preoţimii culte
u n i t e , u n p r o n u n ţ a t c u r e n t împotriva stăpânirii e x d u s i y e j p e j c a r e
călugării o exercitau în eparhie. Iniţiatorii acestui curent au fost
acei câţiva protopopi care şi-au făcut studiile teologice la Viena.
Ion Bob era exponentul lor, — deşi n u - ş i făcuse studiile acolo, —
în lupta electorală deschisă î n vara anului 1782, d u p ă demisia
forţată a lui Grigorie Maior.
A m amintit că I o n B o b , d u p ă ce-şi terminase studiile la T â r -
navia, petrecuse câteva zile la Viena, u n d e cunoscuse p e teologii
Ştefan Salcivai, I o n P a r a , Vasile N e m e ş , P e t r u U n g u r şi Alexandru
Fiscuti. I n 1782, Ştefan Salcivai era superiorul institutului Sf.
Barbara d i n Viena, I o n Para p r o t o p o p la N ă s ă u d , Alexandru
Fiscuti p r o t o p o p la Bistriţa, P e t r u U n g u r p r o t o p o p la S â n t ă u , iar
Vasile N e m e ş protopop la T ă ş n a d , p r i n u r m a r e electori episcopali
x
şi oameni cu influenţă asupra preoţilor ) . D u p ă retragerea lui G r i ­
gorie Maior, Ştefan Salcivai scrie lui I o n Para că a sosit m o m e n t u l
ca în fruntea episcopiei Blajului să fie ales u n preot d e m i r , şi d e
aceea stăruie ca p r i n t r e cei trei candidaţi să figureze şi I o n B o b ,
cel m a i vârstnic d i n t r e protopopii teologi. Dacă acesta va reuşi
să fie p r i n t r e cei trei candidaţi care v o r întruni cele mai multe
voturi, Salcivai va avea grija ca împăratul să-1 confirme p e B o b .
Ion Para ia contact cu foştii săi colegi dela Viena şi astfel, la ale­
gerea d i n 12 August 1782, din 179 voturi, I o n Bob obţine 37,
Ignatie D a r a b a n t 63 şi Iacob Aaron 57. I n Autobiografia citată,
Bob aminteşte că Salcivai «laboravit p r o m e t a m q u a m persona
«r '
x
) D r e p t d e v o t la alegerea de episcop aveau protopopii şi din fiecare proto­
popiat câte doi preoţi. E p i s c o p u l era n u m i t de împărat din rândul celor trei
candidaţi care obţineau cele mai m u l t e voturi.
 1
de clero, q u u m alii essent m o n a c h i » ) . M u l ţ u m i t ă zelului d e p u s
de Salcivai, I o n Bob este n u m i t , la 21 Octomvrie 1782, episcop
a l B l a j u l u i . N u m i r e a lui n e m u l ţ u m e ş t e a d â n c , î n p r i m u l r â n d , p e
călugării blăjeni.
I n Autobiografia sa, Bob n e informează că S. Klein, care se
afla atunci la Viena, lupta d i n răsputeri ca oricare din ceilalţi doi
candidaţi să fie n u m i t episcop, n u m a i Bob n u . I a r Şincai scria
de acasă, îndată d u p ă alegere, nunţiului papal d i n Viena, rugându-1
2
să facă t o t ce-i stă î n p u t i n ţ ă , ca să fie n u m i t Ignatie D a r a b a n t ) .
I n afară d e faptul că n u m i r e a lui I o n Bob era socotită ca u n act
îndreptat împotriva călugărilor, Bob n u era şi n u putea fi simpatic
şi din alte motive. Părăsise mănăstirea după u n a n d e noviciat,
o c u p â n d apoi, p â n ă la vârsta d e 34 d e a n i , c â n d a fost t r i m i s la
seminarul din T â r n a v i a , slujbe fără nici o legătură c u preoţia,
— econom la iezuiţii d i n Odorhei şi dijmuitor al mănăstirii din
Blaj, — şi chiar d u p ă absolvirea seminarului teologic, la vârsta
destul de înaintată d e 38 d e a n i , deşi fusese n u m i t p r o t o p o p la
Daia, « fusese ţ i n u t — c u m aminteşte P e t r u Maior — î n curtea
vlădicească d i n Blaj, socotitor la caii şi celelalte, care cugeta vlă­
dica G r . Maior să dea ajutor împărătesei Maria Teresia împotriva
Prusului ». Ca protopop deci, î n slujbă strict bisericească, func­
ţionase abia trei a n i . N u dovedise, prin u r m a r e , nici u n a din marile
calităţi ale antecesorilor săi, oameni cu studii superioare şi cu o
bogată activitate bisericească.
Ceilalţi doi contra-candidaţi ai săi, care obţinuseră voturi mai
m u l t e decât Bob, erau a m â n d o i călugări cu m a r e prestigiu. Ignatie
D a r a b a n t fusese vicar al episcopiei Blajului s u b episcopatele lui
Atanasie Rednic şi Grigorie Maior. « H a r n i c , cu inima m a r e şi cu
neastâmpărată r â v n ă spre binele cel d e obşte al clerului » — după
c u m aminteşte P e t r u Maior. Iacob Aaron, călugăr şi el, făcuse
studii filozofice şi teologice strălucite la R o m a şi, î n 1782, era
rectorul institutului Sf. Barbara d i n Viena. Faţă d e aceştia t r i u m ­
fase I . Bob, care p â n ă atunci dăduse n u m a i dovezi d e b u n econom
şi încercat strângător d e dijme.
Samuil Klein, G h e o r g h e Şincai şi P e t r u Maior aveau motive
speciale să fie n e m u l ţ u m i ţ i . T u s t r e i erau a d â n c devotaţi lui Ignatie
*) P e n t r u amănunte, v e z i Petru M a i o r la T . C i p a r i u , op. cit., p . 133 şi u r m .
2
) Foaia bisericească şi scolastică din Blaj, I , 1 8 8 1 , p. 5 1 .
D a r a b a n t , fiindcă, î n u r m a stăruinţelor acestuia, cel dintâi a fost
trimis la studii la Viena,iar ceilalţi doi la R o m a . G h . Şincai scrie
despre e l : «părintele şi crescătorul m e u cel prea d u l c e » care,
« cu autoritatea şi judecata sa, făcu de a m fost t r i m i s la R o m a în
anul 1774, p e n t r u studii m a i înalte, iar d u p ă reîntoarcere, totdeauna
x
cu b l â n d e ţ e m ' a t r a t a t » ) .
Samuil Klein scria î n Dedicaţia la Teologia sa moralicească,
adresându-se lui I g n a t i e D a r a b a n t : «cel ce de c â n d m ' a i cunoscut
totdeauna ca p e u n f r a t e . . . m'ai iubit şi m'ai m i l u i t . . . că t u
ai fost pricinuitorul ca eu să m e trimit la academiile cele din ţările
dinafară, p e n t r u carea mare ba prea mare dragoste şi cu adevărat
2
părintească inimă cu multe îţi sunt dator » ) .
P r i m u l care reacţionează împotriva n u m i r i i lui Bob este Samuil
Klein. L a începutul anului 1784, c â n d episcopul era încă la Viena,
se adresează direct împăratului Iosif al II-lea, c e r â n d u - i încu­
viinţarea să părăsească călugăria. L a 12 F e b r u a r i e 1784, î m p ă r a t u l
trimite episcopului Bob petiţia lui K l e i n , care n u - i dă nici o i m p o r ­
8
tanţă ) . D u p ă întoarcerea episcopului la Blaj, Klein, î m p r e u n ă
cu Şincai, Petru Maior şi G h e r m a n Peterlachi, tovarăşul din
1765 al lui B o b , solicită, de data aceasta p r i n t r ' u n d e m e r s c o m u n ,
direct dela acesta deslegarea dela îndatoririle călugăreşti. Deşi
prepozitul (egumenul) mănăstirii, I e r o n i m Kalnoki, p r o p u n e , în
«avizul» său din 19 I u n i e , *ă fie satisfăcute cererile celor p a t r u ,
adică să li se îngăduiască a părăsi viaţa călugărească, episcopul
n u are curajul să hotărască singur, ci se adresează guvernului
ardelean care, r ă s p u n z â n d la 28 D e c e m v r i e , respinge cererea lui
Klein şi a lui Peterlachi. C u privire la cel dintâi, răspunsul g u ­
vernului ardelean amintea că n e p u t â n d u - 1 trimite la vre-o parohie,
urmează să r ă m â n ă la mănăstire şi să fie î n d e m n a t a duce o viaţă
liniştită şi potrivită regulilor cinului călugăresc *).

') N o t a 18 la cunoscuta sa Elegie în T . Cipariu, Arkiv pentru filologie

şi istorie, p. 291.
2
) T . C i p a r i u , op. cit., p . 676.
3
) M e m o r i u l lui I . B o b din 29 Septemvrie 1 7 9 7 către guvernul ardelean,
în T . Cipariu, op. cit., p. 7 1 7 .
J
) A v i z u l lui Ieronim K a l n o k i , în A l . P a p i u Ilarian, Viaţa, operele şi ideile
lui Gh. Şincai, p. 89. Pentru răspunsul guvernului, vezi scrisoarea din 28 Ia­
nuarie 1785 a lui I. B o b , în I. R a d u , Doi luceferi rătăcitori, Bucureşti, 1924,
p. 38—39.
 Şincai, care nu era hirotonisit p r e o t , ocupa încă de mult slujba
de catichet şi de director al şcolii naţionale (şcoala primară) din
Blaj şi, în u r m ă , aceea de inspector al t u t u r o r şcolilor r o m â n e ş t i
din principatul Ardealului. P e t r u Maior a fost t r i m i s p a r o h şi
p r o t o p o p la Reghinul-Săsesc. Ş a m u l Klein a fost silit să r ă m â n ă
mai departe î n mănăstirea din Blaj, ocrotit câtva t i m p n u m a i de
prietenia înţelegătoare a vicarului Ignatie D a r a b a n t , «părintele
nostru Ignatie, îngerul cel dela D u m n e z e u dat n o u ă apărător,
— aminteşte Klein mai târziu,-—folositorul cel ferbinte şi aju­
torul cel grabnic, căruia i se făcea milă d e asuprealele noastre
ce ni se î n t â m p l a » *).
î n a i n t e d e a u r m ă r i desfăşurarea conflictului dramatic dintre
I o n Bob şi cei trei mari învăţaţi şi p e n t r u înţelegerea lui deplină,
s u n t necesare câteva lămuriri asupra activităţii noului episcop şi
asupra atmosferei p e care acesta a creat-o în biserica unită. Ion
B o b , spre deosebire de predecesorii săi, avea o pregătire teologică
mediocră. Studiile teologice le făcuse la o vârstă înaintată
(35—38 de ani), î n t r ' u n seminar din U n g a r i a , p e când antecesorii
săi învăţaseră la Universităţile din Viena (Rednic) şi din Roma
(Aaron şi Grigorie Maior), u n d e studiaseră şi mulţi alţi dintre
sfetnicii săi blăjeni.
P e c â n d toţi predecesorii săi fuseseră în p r i m u l r â n d păstori
sufleteşti ai poporului, c u t r e e r â n d în p e r m a n e n ţ ă eparhia şi p r o ­
povăduind Evanghelia, I . Bob n u avea u n t r e c u t prea canonic,
ci fusese cu totul absorbit de preocupări strict economice. Aceia
fuseseră în contact p e r m a n e n t cu reprezentanţii clerului, ţ i n â n d
sinoade şi sfătuindu-se cu ei, câtă v r e m e acesta, în lunga-i păstorie,
n'a convocat «soborul mare » decât în d o u ă r â n d u r i : atunci c â n d a
fost obligat la aceasta, şi a n u m e în 1791 — ca să d e p u n ă j u r ă m â n t u l
d e credinţă împăratului Leopold al I I - l e a — şi în 1792 — p e n t r u
a d e p u n e j u r ă m â n t u l de credinţă împăratului Francisc I . Dacă
n u ar fi survenit aceste două schimbări p e t r o n u l î m p ă r ă ţ i e i , este
mai mult decât probabil că episcopul Bob n u ar fi luat niciodată
contact cu reprezentanţii clerului său, adunaţi în sinod.
O b ţ i n â n d u n n u m ă r mic de voturi în sinodul electoral din 1782,
în calitate de exponent al curentului antimonahal, Bob a u r m ă r i t ,

*) Dedicaţia din Teologhia Moralicească, în T . Cipariu, op. cit.

încă dela începutul episcopatului său, distrugerea ordinului călu­
găresc blăjean, d e care întemeietorul lui, Inochentie Micu Klein,
legase atâtea nădejdi. A m e n ţ i n u t ca vicar general pe Ignatie
Darabant, «fără nici a se sfătui cu el despre lucrurile clerului
sau a-i da ceva lucru vicărăşesc să lucre, n u v r u ; asemenea făcea
1
şi cu ceilalţi călugări» ) . « D u p ă ce s'a întărit în scaun, — a m i n ­
teşte P e t r u M a i o r , — vlădica Ion Bob p r e c u m avea m a r e u r ă
asupra călugărilor, n u n u m a i î n t r u ascunsul inimii ci şi la arătare,
cât nici p e preoţi nici p r e m i r e n i n u - i suferea să se apropie d e
mănăstire a povesti cu călugării» şi se p u r t a cu asprime faţă de
2
aceia « pe cari îi simţea că au plecare a se face c ă l u g ă r i » ) .
La finele anului 1784, erau în mănăstirea din Blaj 11 m o n a h i .
I n 1788, Ignatie D a r a b a n t trece episcop la Oradea, în 1790 m o r doi,
în 1792 m o r alţi doi, în 1794, 1801, 1802 şi 1803 m o r câte u n u l .
La 1804, Samuil Klein părăseşte mănăstirea, în care mai rămăsese
trei călugări b ă t r â n i şi neputincioşi, t r e c â n d la Buda, în calitate
de revizor al Tipografiei Universităţii. I n tot t i m p u l episcopatului
său, I . Bob n u primeşte în mănăstire nici u n călugăr, lăsând să se
distrugă o foarte însemnată instituţie bisericească şi naţională,
3
care n ' a mai p u t u t fi refăcută nici p â n ă în ziua de a s t ă z i ) .
Această atitudine faţă de m ă n ă s t i r e a episcopului Bob a fost
determinată, pe lângă părerile sale profund antimonahale, şi de
alte consideraţiuni. I n u r m a decretului împărătesc din 15 D e ­
cemvrie 1781, averile mănăstireşti au trecut în administraţia epi-
scopilor care, în s c h i m b , erau datori să dea fiecărui călugăr 200
de florini anual, p e n t r u î n t r e ţ i n e r e . M i c ş o r â n d u - s e n u m ă r u l că­
lugărilor, evident că sumele pe care episcopul u r m a să le dea
acestora p e n t r u subsidiul lor scădeau, şi astfel veniturile mănă­
stirilor rămânea în beneficiul episcopilor.
P u r t a r e a lui Bob faţă de cler şi de călugări, zgârcenia lui p r o ­
verbială, faptul că îndată după ocuparea scaunului episcopesc s'a
înconjurat n u m a i de r u d e , p e n t r u care făcea sacrificii materiale
însemnate, au p r o d u s mari n e m u l ţ u m i r i în r â n d u l preoţimii.

*) Petru Maior, Istoria Bisericii Românilor, B u d a , 1 8 1 3 , p. 332.

2
) Op. cit., p . 224 şi 232.
3
) I . Raţiu, Din trecutul ordinului bazilitan, în Anuarul institutelor de în­
văţământ din Blaj pe anul şcolar ign—13. Blaj, 1 9 1 2 , p . 5 5 — 5 6 ,
D e aceea, «încă în zilele împăratului Iosif al II-lea ( m o r t la 20
F e b r u a r i e 1790)... — aminteşte Petru Maior — sfătuindu-se nişte
p r o t o p o p i cari, ei, stătuse mai tare ca I o n Bob să se facă vlădică,
sfătuindu-se, zisei, să pornească lucru înaintea împăratului Iosif
spre lăpădarea lui Ion Bob d i n vlădicie p e n t r u multe pricini,
care nenorocire prea lesne putea în zilele acelea să-i cadă lui
1
Ion B o b » , — a u fost însă împiedecaţi de însuşi P e t r u Maior ) .
D u p ă moartea lui Iosif al I I - l e a , în vara anului 1790, câţiva
reprezentanţi ai clerului t r i m i t guvernului u n m e m o r i u , în care
protestează energic împotriva felului c u m înţelegea Bob să păsto­
rească. M e m o r i u l îi aducea, în şapte p u n c t e , acuzaţii grele, expuse
î n t r ' u n stil aspru şi n e c r u ţ ă t o r . E r a acuzat că n u face vizite ca­
nonice, că împiedecă unirea cu R o m a , că n u se interesează de n e ­
cazurile poporului, că este lipsit de d u h u l b l â n d e ţ e i , că a introdus
în moşia vlădicească o sumedenie de r u d e care sug sângele ţăranilor
— sanguisugae le n u m e ş t e m e m o r i u l — şi beau şi m ă n â n c ă şi se
îmbogăţesc din averile episcopiei care ar t r e b u i folosite în alte
scopuri, că n u dă nici u n ban săracilor şi n u poartă grije instituţiilor
bisericeşti. Casa parohială din Blaj este ruinată d e 6 ani şi vlădica
n u o repară, deşi el este ctitorul bisericii, s p u n â n d că n u are lemne,
nici b a n i , deşi î n acelaşi t i m p a c u m p ă r a t u n e i nepoate o casă cu
300 d e florini şi u n u i frate altă casă î n Alba-Iulia, cu 5000 de
florini. I n împrejurările actuale — spune memoriul — ar t r e b u i să
invite la el câţiva p r o t o p o p i şi p r e o ţ i învăţaţi, să discute cu ei
necazurile clerului şi să intervină pe lângă Dietă, p e n t r u î n d r e p ­
tarea lor. Predecesorii săi întreţineau relaţii b u n e cu magnaţii şi
cu funcţionarii superiori ai ţării, şi astfel reuşeau să facă m u l t
bine bisericii. D e Bob însă, n u se apropia n i m e n i , deoarece veşnic
se plânge de sărăcie.
G u v e r n a t o r u l Banffy t r i m e t e la 7 Septemvrie 1790, lui Bob,
m e m o r i u l amintit, invitându-1 să examineze plângerile p e care le
conţine, care, aminteşte guvernatorul, abia pot crede că ar putea
fi săvârşite, n e c u m îngăduite de u n episcop (credere vix possum
ea, p r o u t e x p o n u n t u r , a viro in episcopali dignitate constituto vei
admitti multo m i n u s committi posse) şi să ia măsurile potrivite
p e n t r u îmblânzirea clerului, p e n t r u ca n e m u l ţ u m i r i l e să nu izbuc-

J
) Istoria Bisericii Românilor, p. 323.
 *
nească din n o u , cauzând neplăceri atât episcopului cât şi instan­
x
ţelor superioare ) .
I n atmosfera aceasta de n e m u l ţ u m i r e a părăsit Blajul (1787 sau
1788) şi I . Budai Deleanu care, î n t r ' o scrisoare din 1814, vorbind
de Bob şi d e oamenii lui, scria: « cunoscutu-i-am eu foarte bine
când i-am părăsit (Budai fusese profesor şi director de studii la
seminarul teologic d i n Blaj) şi fugind, mai bine a m ales nemernicia
2
decât s â m b r a cu dânşii » ) . T o t atunci (1788) a părăsit mănăstirea
blăjană şi Ignatie D a r a b a n t , fiind n u m i t episcop la Oradea, î n
locul răposatului Moise D r a g o ş . Odată cu plecarea lui, centrul
mişcărilor naţionale r o m â n e ş t i s'a m u t a t şi el, p e n t r u u n t i m p
îndelungat, dela Blaj la reşedinţa episcopală a lui D a r a b a n t şi a
urmaşului său, Samuil Vulcan. I n Blajul lui Bob au rămas numai
S. Klein şi G h . Şincai.
* *
I n anul instalării lui Bob î n scaunul episcopal (1784), Samuil
I . Klein, — ca să î n c e p e m cu acesta, care este şi cel mai vârstnic, —
n u era u n necunoscut. T i p ă r i s e p â n ă atunci, în tipografia lui
K u r t z b ö c k , la Viena, Cartea de rugăciuni pentru evlavia omului
creştin (1779); Elementa linguae daco-romanae sive valachicae (1780),
întâia gramatică a limbii r o m â n e ; Dissertatio canonica de matri­
moniu juxta disciplinam graecae orientalis ecclesiae (1781) şi Disser­
tatio de jejuniis graecae orientalis ecclesiae (1782), lucrări care i-au
câştigat o mare faimă şi î n lumea învăţaţilor străini. Cu toate
acestea, Bob n u - i putea ierta faptul că î n 1782 uneltise la Viena
împotriva numirii sale î n scaunul episcopal dela Blaj; acest amă­
n u n t n u uita să-1 amintească şi în autobiografia sa redactată în
1803. Câteva zile d u p ă instalarea sa la Blaj (11 Iulie 1784), Bob
primeşte d e n u n ţ u l croatului Bastasich (19 Iulie), care îi rapor­
tează că I . Klein ar intenţiona să părăsească biserica unită, p e n t r u
a trece la ortodoxie şi că în acest scop ar fi scris mitropolitului
3
s â r b d i n Carlovitz, rugându-1 să-1 primească în eparhia sa ) .
P e n t r u mentalitatea lui B o b , este semnificativ faptul că a tăinuit

*) C o p i e contemporană în Bibilioteca centrală din Blaj.

2
) Revista critică-literard din Iaşi, I I , p . 1 5 3 .
") T e x t u l denunţului l - a m tipărit în Contribuţii la biografia lui Samuil
Micu Klein, studiu publicat în revista Libertatea (1934), p. 233.
acest d e n u n ţ t i m p d e 13 ani, utilizându-1 n u m a i în m o m e n t u l
când ajunsese la convingerea, — c u m se va vedea mai t â r z i u , —
că-i va putea da lovitura d e graţie, harnicului călugăr.
Evident, în atmosfera aceasta, relaţiile dintre modestul m o n a h
şi puternicul episcop n u puteau fi amicale. I n anul u r m ă t o r (1785),
Klein mai face o încercare să părăsească Blajul, adresându-se
direct guvernului ardelean, pe care-1 solicita să-1 numească paroh
la Sibiu, sub cuvântul că acest oraş cu clima lui dulce ar fi prielnic
sănătăţii sale ş u b r e d e . G u v e r n u l transmite ia 23 August petiţia
lui Klein episcopului, de a cărui competenţă ţinea rezolvarea ei.
Bob nu a împlinit însă dorinţa lui K l e i n , ci a păstrat petiţia, fău­
rind mai târziu şi din ea u n a r g u m e n t foarte n e d e m n împotriva
autorului ei. N e p u t â n d părăsi nici a c u m Blajul, Klein se silea să
petreacă cât mai puţin în acest orăşel. Astfel în t o a m n a anului
1778 îl găsim la Alba-Iulia, u n d e traduce Omiliile lui Vasile cel
Mare şi, în acelaşi an, aminteşte Bob în m e m o r i u l său t r i m e s
guvernului la 29 Noemvrie 1797, a locuit u n t i m p m a i îndelungat
la Sibiu deşi îl v e d e m scriind din Blaj, la 24 M a r t i e şi la 18
I u n i e lui Samuil Vulcan, p e atunci vicerector al seminarului din
L e m b e r g ; în 1798 îl găsim la Oradea, la prietenul său Ignatie
2
Darabant, u n d e traduce Canoanenele sfintelor soboare ) ; vara
anului 1790 o petrece la vărul său Efrem Klein, şi aici t e r m i n ă el
3
Istoria bisericească după Fleury ). I n toamna anului 1791 este la
Miercurea (jud. Sibiu), în casa lui Ştefan Laday, de u n d e scrie
4
la 30 Octomvrie lui Ignatie D a r a b a n t ) . I n fine, după repeţitele
intervenţii din 1799, 1801 şi 1804 ale acestuia, Klein reuşeşte să
părăsească definitiv Blajul, în vârstă de 59 de ani, fiind n u m i t
revizor al cărţilor româneşti care se tipăreau în tipografia U n i ­
versităţii din Buda.
I n timpul petrecut în mănăstirea din Blaj, relaţiile cu Bob erau
din ce î n ce m a i încordate. Conceptul unei scrisori fără dată, scrisă
însă de Klein, care se păstrează în arhiva episcopiei unite din

') T . Cipariu, Archiv pentru filologie şi istorie, p. 7 1 7 .

2
) A l . Papiu-Ilarian, Viaţa, operele şi ideile lui Gh. Şincai, Bucureşti, 1869,
p. 120, nota 1.
3
) N . Iorga, Istoria literaturii româneşti, I I I , ed. I I , Bucureşti, 1933, p . 1 7 4 .
*) Scrisoarea este publicată de Z . Pâclişanu în Luptele politice ale Românilor
ardeleni în anii IJ90—92, Bucureşti, 1923, p . 108.
Oradea (voi. 210), indiferent dacă a fost trimisă sau nu lui B o b ,
cuprinde informaţiuni care aruncă o tristă lumină asupra relaţiilor
dintre ei. Bob îi făcuse reproşuri lui Klein că nu poartă b a r b ă .
Acesta r ă s p u n d e în scris. Scrisul lui este nervos şi violent. N e
a m e n i n ţ i , — scrie K l e i n , — f i i n d c ă nu p u r t ă m b a r b ă şi astfel
călcăm ritul bisericii orientale. Nici u n canon şi nici o poruncă
papală n u n e obligă la aceasta. P o r t u l bărbii este u n simplu obicei,
pe care nerespectându-1, n u călcăm ritul bisericesc. Acela îl calci
P . S. T a , spre scandalul şi al uniţilor şi al neuniţilor; îl calci în
dispreţul ordinelor papale, înlocuindu-1 cu forme latine. Pe noi
ne împiedeci să înghiţim ţintarul şi P . S. T a înghiţi cămila. Răs­
punsul continuă în stilul acesta energic şi necruţător.
î n c e p â n d dela 1790, conflicte între Bob şi Klein sunt p e r m a ­
nente şi pot fi u r m ă r i t e cu a m ă n u n ţ i m e . Klein începuse la 1783
marea operă a vieţii sale, traducerea Bibliei. î n d e m n u l la aceasta
i-a venit dela vechiul şi statornicul său prieten, D a r a b a n t . T r a d u ­
cerea era gata la 1785. I n Octomvrie solicită u n î m p r u m u t de
4000 de florini, dela Stat, ca să o poată t i p ă r i ; î m p r u m u t u l îi
este însă refuzat. I n 1787—88 se gândeşte să o tipărească pe
cheltuiala sa. Tipărise o coală de p r o b ă pe care o trimisese p r i e ­
tenilor, cu rugămintea de a subscrie a b o n a m e n t e . A b o n a m e n t e
s'au subscris p u ţ i n e , iar tipografia din Blaj nu voia să lucreze
decât cu bani gata. Klein, nerăbdător, oferă traducerea episcopului
ortodox dela Sibiu, G h e r a s i m Adamovici, spre tipărire. Acesta
trimite preoţilor «liste de subscripţie » şi după ce cheltuielile de
tipar sunt asigurate, cere, la 2 Decemvrie 1790, autorizaţia guver­
nului p e n t r u a o putea tipări la Sibiu. N e p u t e m lesne închipui
ce s'a petrecut în sufletul lui Bob, aflând că o lucrare de o însem­
nătate atât de covârşitoare a fost pusă la dispoziţia u n u i episcop
«schismatic» de u n călugăr al său. I n 14 Decemvrie, trimite
guvernului o lungă plângere împotriva lui Samuil Klein, călugăr
bazilitan, — aminteşte Bob, — crescut pe cheltuiala clerului unit
la Viena, care după întoarcerea sa la Blaj a fost scutit de multe
sarcini, n u m a i ca să aibă răgazul necesar p e n t r u traducerea Bibliei.
I n acelaşi scop l-ar fi ţ i n u t şi D a r a b a n t t i m p îndelungat la r e ş e ­
dinţa sa episcopală din Oradea. A c u m el uită de toate acestea,
uită că a fost crescut şi hrănit de clerul unit, uită că e s u p u s r e g u -
lelor de obedienţă şi sărăcie monahală şi, nerăbdător şi dornic
de b a n i , îşi face Biblia d e vânzare şi lăsându-se p r i n s în cursa
neuniţilor, le-o oferă lor ca s'o tipărească ei. Bob solicită guvernul
să confişte valoroasa traducere şi să i-o trimeată lui. Va tipări-o el,
la Blaj, şi din veniturile p e care le va realiza tipografia cu ea, îi
va da şi traducătorului o discretam remittierationem. Klein, aflând
de intervenţia aceasta, n ' a dat manuscrisul d i n m â n ă , astfel încât
guvernul n u a avut ce să confişte.
L a 24 Septemvrie 1791, episcopul convocase la Blaj «soborul
de obşte » al preoţilor, ca să d e p u n ă j u r ă m â n t u l de credinţă î m p ă ­
ratului Leopold al II-lea, succesorul lui Iosif al II-lea. L a stă­
ruinţele sinodului, instante toto clero, — aminteşte Klein, în scri­
soarea sa din 30 Octomvrie către I . D a r a b a n t , — acela a v â n d u t
Biblia tipografiei blăjene p e n t r u suma de 600 de florini. D u p ă
ce a fost « cercată şi revăzută cu d e a m ă r u n t u l d i n fir în p ă r » de
însuşi Bob şi de alţi « b ă r b a ţ i învăţaţi», a fost pusă s u b tipar la
1 Noemvrie 1793 şi tipărirea ei a ţinut p â n ă la 15 Noemvrie 1795,
1
c â n d a ieşit de s u b tipar ) .
Chiar în cursul tipăririi Bibliei s'au ivit pricini noi de con­
flicte care au înăsprit şi mai mult relaţiile dintre Bob şi Klein.
La 1794, acesta terminase Teologhia moralicească, p e n t r u tipărirea
căreia ceruse, în M a i (1794), autorizaţia Consiliului locumtenenţial
al Ungariei. Acesta transmite manuscrisul guvernului ardelean
care, la r â n d u l său, îl înaintează la 12 Iunie lui I . Bob, care trebuia
să-1 cenzureze, întru cât lucrarea trata u n subiect teologic. Teo­
loghia moralicească era dedicată lui Ignatie D a r a b a n t , iar dedicaţia
din fruntea manuscrisului era redactată î n t e r m e n i p e care Bob
îi socotea o sfidare şi o jignitoare umilire a sa. Adresându-se lui
D a r a b a n t , Klein a m i n t e a : « t o t n e a m u l românesc mai vârtos cel
din Ardeal, acum cunoaşte cât de mult a pierdut când t u , d i n
rânduiala D u h u l u i sfânt, ai trecut la scaunul arhieresc al Orăzii
M a r i în Ţ a r a ungurească şi fără de încetare plânge paguba sa cea
cu totul mare şi fără tămăduire, p e care o a păţit şi o simte de
când s'a lipsit de tine şi cu suspin din inimă p u r u r e a pomeneşte
şi strigă: u n d e este părintele nostru Ignatie ? î n g e r u l cel dela

l
) Pentru amănuntele în legătură cu tipărirea Bibliei, vezi I. M o d r i g a n
şi Z . Pâclişanu, Cum a apărut Biblia lui Klein?, în revista Cultura creştină
din Blaj, 1 9 1 9 , p. 9 6 — 1 0 2 .
D u m n e z e u dat n o u ă apărător, folositorul cel ferbinte şi ajutorul
cel grabnic, căruia i se făcea milă de nevoile noastre şi-1 durea d e
asuprelile noastre ce ni se î n t â m p l ă . Acum cunoaşte ostenelile
tale cele în sus şi cele în j o s , în lungiş şi în curmeziş, u m b l â n d şi
cutreerând toată ţara şi tot unghiul s t r ă b ă t â n d , făcând vizitaţii şi
adeseori cercetând bisericile, acum cunoaşte lupta şi apărarea cea
părintească şi cât te-ai nevoit ca să întemeiezi ca p e preoţi să-i ţii
în scutinţă, care se cuvine lor, c u m te-ai silit ca tinerii să înveţe.
T u întâi ai făcut, când erai vicarăş general, ca la episcopia A r ­
dealului (Blaj) să se înveţe filosofia şi teologia şi şcoalele să fie în
b u n stat. T u seminariumul l-ai înstărit şi l-ai înzestrat cu cărţi
filosoficeşti şi teologhiceşti care singur dela împărăteasa Maria
1
Teresa le-ai d o b â n d i t » ) .
Despre Bob nici u n c u v â n t ! Această lipsă de atenţie faţă de el
cuprinde aluzii prea transparente la starea nenorocită în care a
ajuns eparhia Blajului şi întreg neamul din Ardeal, d u p ă trecerea
lui D a r a b a n t la Oradea, p e n t r u ca Bob să fi p u t u t r ă m â n e indiferent
laudelor aduse aceluia.
La 28 I u n i e , episcopul cere avizul consistoriului, n u cu privire
la cuprinsul cărţii, ci n u m a i referitor la Dedicaţia amintită, şi p u n e
întrebarea dacă «oare dedicaţiunea s'ar putea tipări cu toate
expresiunile, termenii şi clausele sale şi ieşind la lumină oare n u
ar produce ea ceva animozităţi, neîncredere, scandal sau schismă ? »
Consistoriul r ă s p u n d e la 15 Iulie 1794 că este de p ă r e r e «ca
Dedicaţiunea nici d e c u m să n u se tipărească », de o parte p e n t r u că
«ea cuprinde în sine unele neadevăruri şi atribue episcopului dela
Oradea faptele altora », de altă parte p e n t r u că «ea este aşa întoc­
mită d e ar putea da ocasiune la animosităţi, neîncredere şi schisme
dela d o m n u l episcop al Făgăraşului (Bob) ». D e această natură
sunt afirmaţiile că toată naţiunea şi toată eparhia plânge paguba
ce o suferă p r i n trecerea lui D a r a b a n t la Oradea « ca şi când a c u m
nu ar m a i avea nici u n apărător, ba ca şi când nici m a i înainte
n u ar fi avut p e altul afară de episcopul dela Oradea », cât şi afir­
maţia «că d â n s u l şi a c u m ajută Transilvania, este injurioasă şi
2
pentru episcopul Bob şi p e n t r u cel dela Oradea » ) .

0 Dedicaţiunea a fost tipărită de I . M . M o l d o v a n u , în T . Cipariu, Archiv

pentru filologie şi istorie, p. 676—78.
2
) Ibidem, p. 678—79.
 T e m â n d u - s e Bob că S. Klein va intra în legătură cu altcineva
p e n t r u a-şi tipări Teologhia moralicească, de care eparhia sa avea
atâta nevoie, — lucrarea a fost folosită de teologii din Blaj ca ma­
nual, p â n ă prin 1850, — scrie la 15 Octomvrie 1794 guvernului,
a m i n t i n d u - i faptul că autorul trăieşte din averea episcopiei Bla­
jului «fiind scutit de mai multe sarcini pe care le poartă alţii»
şi solicitându-1 să-1 d e t e r m i n e «să se plece înaintea lipsurilor
1
acestei dieceze» şi să n u se adreseze «oficinelor străine» ) .
Teologhia moralicească a a p ă r u t , într'adevăr, la 1796 la Blaj.
« Dedicaţiunea » adresată lui Ignatie D a r a b a n t a fost înlocuită cu
u n Cuvânt înainte, în care autorul, d u p ă ce arată însemnătatea
lucrării, adaugă u n pasaj plin de e l o g i i , — p e care avem d r e p t u l
să le c r e d e m lipsite de orice sinceritate, — la adresa lui Bob.
« Şi Măria Sa, — sună « C u v â n t u l înainte », -— Prea luminatul şi
Prea Sfinţitul nostru archipăstor Ioan Bob, Vlădica Făgăraşului
şi a toată ţara Ardealului, căruia Părintele luminilor de sus i-a
încredinţat cuvântătoarea sa t u r m ă , dela începutul păstoriei sale
cei archierieşti, neîncetat, ziua şi noaptea cugetă c u m se poate
mai bine face ca toţi şi fiecarele să poată cunoaşte legea lui D u m ­
nezeu şi să-şi ţie creştineasca datorie, de care la judecata cea de
pe u r m ă se va î n t r e b a , şi acest păstoresc cuget al Măriei Sale m'a
î n d e m n a t şi p e mine de p e n t r u mai mare mărirea a lui D u m n e z e u
şi folosul sufletesc m ' a m apucat şi a m alcătuit această carte ».
Atâta n ' a fost însă de ajuns. L a 24 Iulie 1794, g u v e r n u l trimite
lui B o b , p e n t r u examinare, o nouă lucrare a lui Samuil K l e i n :
Istoria bisericească, prelucrată d u p ă Fleury, p e care o avea gata
din vara anului 1790. Această lucrare era dedicată mitropolitului
sârbesc din Carlovitz, — caz şi mai grav, — pe care autorul îl
laudă « copiosissimis l a u d u m argumentis », c u m aminteşte Bob în
E
adresa sa din 3 Martie 1797 către consistoriu ) . Dedicaţia aceasta
confirma d e n u n ţ u l lui Bastasich din 1784. T o t în 1794 izbucneşte
şi scandalul cu arestarea lui Şincai, maltratarea lui sub ochii uluiţi
ai clerului, a elevilor şi a ţăranilor, deportarea lui în temniţa din
Aiud p e n t r u conspiraţie împotriva episcopului său şi a ţării, con­
spiraţie de care, se şoptea, n u ar fi fost străin nici Samuil Klein.

2
) Ibidem, p . 676.
s
) Ibidem, p. 7 1 5 .
 I n atmosfera această înveninată d e legăturile dintre Bob şi
Klein, se tipăreşte Biblia, care cuprindea două « c u v i n t e » către
cititori: u n u l , la început, cu laudele indispensabile aduse Iui B o b ,
semnat de Klein, şi altul, la sfârşitul cărţii, semnat de « smeritul
între ieromonaşi G e r m a n (cunoscutul G h e r m a n Peterlachi, care,
la 1784, voise să părăsească viaţa călugărească din mănăstirea
Sfintei T r o i ţ e , î m p r e u n ă cu Klein, Şincai şi P e t r u Maior). Acest
de al doilea « cuvânt » cuprinde o afirmaţie surprinzătoare; a n u m e
aminteşte că greşelile de tipar, pe care cititorii le vor descoperi
trebuesc atribuite lui Klein. « M ă c a r că bine s'a plătit izvoditorul »
ca să furnizeze manuscrisul « l i m p e d e scris », totuşi «de-atâtea
îndreptări şi ştersături era plin, cât p r e multe locuri abia cu luare
aminte se putea citi». Evident că această afirmaţie n u - i putea
scăpa lui Klein, care se plânge de ea î n t r ' o scrisoare d i n 8 N o e m -
vrie 1794 adresată lui B o b , a m i n t i n d u - i că asemenea lucru n ' a
mai văzut p â n ă a c u m , niciodată, în nici o carte (quod in nullo
u n q u a m libro factum a d h u c vidi) *).
A m amintit că S . Klein a v â n d u t tipografiei episcopale din Blaj
manuscrisul Bibliei, p e n t r u suma de 600 de florini şi cu condiţia
de a i se da şi lui u n n u m ă r de exemplare. Banii i s'au plătit cu
mari greutăţi. I n afară de ce a p r i m i t la început, i s'a m a i d a t
la 10 Ianuarie 1796, u n Acaftist, î n preţ de 2 florini şi 30 de c r u -
ceri, la 5 Februarie al aceluiaşi an «ex restantiis pretii manuscripti»
alţi 80 de florini şi 55 de cruceri şi abia la 1800, restul de 54 de
florini, « u t nihil habeat ultra p r a e t e n d u m »•). D i n exemplarele
făgăduite n u i s'a d a t nici u n u l , nici măcar după două luni dela
apariţia lucrării. Aceste n e m u l ţ u m i r i l-au î n d e m n a t p e Klein să
scrie lui B o b , la 12 Ianuarie 1796, scrisoarea plină de amărăciune,
pe care a publicat-o I . M . Moldovanu în Archivul pentru filologie
şi istorie al lui T . Cipariu ( p . 700), şi d i n care e x t r a g e m : «Aceste
răspunsuri ce mi s'au dat mie (adică refuzul de a i se da exemplare
din Biblia tradusă de el şi de a i se da să revadă manuscrisul
Teologhiei moraliceşti care se afla la tipografie) cu totul mi-au
slăbit m â n a mea a lucra asemenea, iar inima mi-au m â h n i t . . .

') Ibidem, p. 7 1 5 .
') Datele sunt extrase din registrele tipografiei aflătoare în Biblioteca cen­
trală din Blaj.
 Iar m e rog ca ce greşesc să te milostiveşti părinteşte a-mi ierta,
c ă u t â n d la amăreala inimii mele p e n t r u că foarte greu mi-au căzut
aceste r ă s p u n s u r i , socotind cât ziua şi noaptea îmi bat capul şi
lucru p e n t r u folosul de obşte încă şi p e n t r u al tipografiei».
Anii u r m ă t o r i (1797—98) au fost cei mai grei din viaţa atât
de a m a n t u l u i călugăr. î n c ă din 1796, guvernul atrăsese atenţiunea
lui Bob că, d u p ă informaţiunile sale, Klein s'ar amesteca în luptele
populaţiei ortodoxe, în vederea alegerii u n u i episcop n o u în locul
răposatului G h e r a s i m Adamovici şi ar fi făgăduit că s'ar lepăda
de u n i r e , dacă ar fi el cel ales. G u v e r n u l îl solicită pe Bob să-1
tragă la r ă s p u n d e r e pe Klein şi să-i interzică, în numele guver­
nului, orice amestec în treburile bisericii ortodoxe. Potrivit obi­
ceiului său, Bob a aşteptat u n an şi cinci luni, fără să ia nici o
măsură. Abia la 29 Noemvrie 1797, trimite guvernului u n d e n u n ţ
împotriva lui Klein, întocmit cu multă perfidie şi răutate. D e n u n ţ u l
arată că la 1784 Samuil Klein voia să treacă la ortodoxie şi, în
acest scop, ar fi scris mitropilitului sârbesc din Carlovitz, solici-
tându-1 să-1 primească în eparhia sa. Ca dovadă, anexează la d e ­
n u n ţ scrisoarea amintită a lui Bastasich, din 25 Iulie 1784, p e care
o tăinuise t i m p de 13 ani. Probabil că n e p r i m i n d v r e - u n răspuns
dela Carlovitz sau p r i m i n d u n u l negativ, s'a adresat K l e i n lui
Iosif al II-lea, rugându-1 să-i îngăduie să părăsească viaţa mona­
hală. N e r e u ş i n d u - i nici aceasta, a cerut, la 1785, guvernului ar­
delean să-1 numească p a r o h (unit) al Sibiului, pretextând că acest
oraş, cu clima lui dulce, ar fi prielnic sănătăţii sale; în realitate
însă, u r m ă r e a să câştige simpatia protopopilor ortodocşi, ca să
poată fi ales, mai t â r z i u , episcop al lor. N e o b ţ i n â n d parohia soli­
citată, a călătorit m e r e u la Sibiu şi prin regiuni locuite de ortodocşi;
apoi, odată în d r u m spre Oradea, s'a oprit la T u r d a , u n d e ar fi
asistat la oficierea liturghiei, în biserica neuniţilor şi ar fi p r e ­
dicat acolo; î n fine, ar fi voit să dedice o istorie bisericească m i t r o ­
politului sârbesc ortodox din Carlovitz. P e n t r u aceste nelegiuiri,
Bob a d u c â n d u - ş i aminte de pedeapsa aplicată lui Grigorie Maior,
în 1785, p e n t r u neascultare, propunea guvernului ca şi Klein să
fie d u s în taină la mănăstirea din M u n c a c i , u n d e să fie închis p e n t r u
pocăirea lui.
G u v e r n u l a arătat însă mai mult calm şi înţelegere. L a 27 Ia­
nuarie 1789 îi r ă s p u n d e lui B o b , amintindu-i de blândeţea creştină
(ce ironie!) şi a p r o b â n d ca să n u - i mai fie îngăduit lui Klein să
părăsească Blajul, u n d e să r ă m â n ă la mănăstire, la ocupaţiile sale
literare. G u v e r n u l nădăjdueşte că la Blaj, graţie u n e i supraveghieri
binevoitoare şi, dacă va fi nevoie, chiar severă, Klein îşi va putea
redobândi liniştea sufletească. C â t ă deosebire î n t r e acest răspuns
senin, binevoitor şi înţelept al guvernului şi duşmănia furioasă
şi nepotolită care transpira din m e m o r i u l lui Bob !
Ancheta întreprinsă din ordinul lui Bob, — care n u se a s t â m ­
pără nici după ce primeşte răspunsul amintit al guvernului, —
de consiliul călugărilor blăjeni a dat prilej lui Klein să-şi întoc­
mească frumoasa şi mişcătoarea apologie din 20 M a i 1798, în
care, — p e n t r u a dovedi cât de străin este de ideea d e a părăsi
catolicismul p e n t r u a trece la ortodoxism, —• cere autorizaţia să
se Îmbrăţişeze ritul latin. P e n t r u mentalitatea lui Bob, este
semnificativ faptul că Samuil Klein a fost invitat să r ă s p u n d ă
numai la adresa din 30 M a i 1796 a guvernului, tăinuindu-se
1
denunţul întocmit împotrivă-i de însuşi episcopul ) .
Amărît şi distrus sufleteşte, Klein a continuat a trăi resemnat
în mănăstirea din Blaj, p â n ă î n toamna târzie a anului 1804, când
a ocupat atât de mult dorita şi aşteptata slujbă de revizor al căr­
ţilor româneşti ce se tipăreau î n tipografia Universităţii din Buda.
D u p ă conflictul din 1797—98, s'au liniştit a m â n d o i adversarii;
într'adevăr, d u p ă plecarea sa la Buda, Klein îi scrie lui B o b , în
termeni prieteneşti, la 20 Decemvrie 1804 si la 20 Februarie
1805 *).
* #
C â n d Bob ocupă scaunul episcopal, G h e o r g h e Şincai n u mai
era u n necunoscut. Făcuse într'adevăr studii strălucite, teologice
şi filozofice, la R o m a , apoi petrecuse u n an la Viena, î n tovărăşia
lui Samuil Klein, u n d e întreprinsese studii speciale d e pedagogie,
de dreptul ginţilor şi de d r e p t canonic. Funcţionase doi ani la
Blaj ca director şi catichet al şcolii p r i m a r e şi în calitate de director

1
) T o a t e actele acestui proces se găsesc în T . Cipariu, Archiv pentru filologie
şi istorie, p . 7 1 7 — 2 0 şi 7 3 6 — 3 9 . T r a d u c e r e a românească a apologiei lui K l e i n ,
vezi-o în G . Pascu, Istoria literaturii române din sec. XVIII, vol. I I I , Iaşi,
I Q
2 7 , p . 133 Şi u r m .
2
) A m â n d o u ă scrisorile au fost publicate de I. Raţiu în Revista politică şi
literară din Blaj, anul I I (1909), p . 1 4 — 1 5 .
al t u t u r o r şcolilor româneşti din Ardeal. I n această din u r m ă
calitate cutreerase mai multe regiuni ale Ardealului, fapt care se
deduce din cererea sa înaintată la 7 M a r t i e 1788 guvernului, prin
care solicită restituirea cheltuielilor făcute cu ocazia acestor călă­
1
torii oficiale ) . Şincai se b u c u r a şi de o reputaţie literară, întru
cât colaborase la Gramatica limbii româneşti întocmită de Klein
şi tipărită la Viena în 1780, iar î n cursul anului 1783 tipărise două
Abecedare, u n u l la Blaj şi altul la Sibiu, î n tipografia lui H o c h ­
meister, Catechismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri şi o Gra­
matică latină, tipărite a m â n d o u ă la Blaj, tot în 1783.
Cu Bob întreţinuse raporturi din cele m a i b u n e , p e t i m p u l
c â n d acesta era p r o t o p o p la T â r g u l - M u r e ş . L a 23 August 1781
scrie el învăţatului u n g u r Daniil Cornides, rugându-1 să-i trimeată
prin B o b , pe care-1 n u m e ş t e familiaris meus, indicele documentelor
sale. T e r m e n u l familiaris dovedeşte că între ei erau relaţii mai
strânse. Cu toate acestea, cu ocazia alegerii din 1782, Şincai a
fost unul din adversarii cei mai viguroşi ai lui B o b , dat fiind t e m ­
p e r a m e n t u l său aprins. L u p t a s e împotriva lui Bob n u n u m a i
p e n t r u că acesta era, c u m a m arătat, exponentul curentului anti-
m o n a h a l , — n u t r e b u e uitat că Şincai era călugăr, — ci mai ales
î n d e m n a t de recunoştinţa pe care o p u r t a lui Ignatie D a r a b a n t ,
căruia îi datora trimiterea lui la studii, la R o m a , în 1774. A d u c â n -
du-şi aminte că în t i m p u l petrecut la Viena se bucurase, în u r m a
recomandării cardinalului Borgia, de sprijinul deosebit al n u n ­
ţiului G a r a m p i , care, — scrie Şincai mai târziu, — «totdeauna cu
cea mai mare bunăvoinţă mi-a dat intrare î n biblioteca nunţiaturii
apostolice, ba încă el însuşi îmi căuta cărţi şi manuscrise », îndată
după alegere i se adresează, rugându-1 să împiedece n u m i r e a lui
Bob şi să intervină, cu toată influenţa sa, în favoarea numirii lui
Ignatie D a r a b a n t .
D u p ă ce Bob se stabileşte la Blaj, Şincai solicită permisiunea
să părăsească viaţa călugărească. I n u r m a propunerii egumenului
I e r o n i m Kalnoki, din 19 I u n i e 1784, care-1 descrie într'o lumină
p u ţ i n prietenească, amintind că în mănăstire nimeni n ' a scăpat
2
nejignit de el, cererea sa îi este î m p l i n i t ă ) . Fostul m o n a h ,
*) Originalul în arhiva episcopiei unite din Oradea, N r . 206.
2
) Raportul lui K a l n o k i , publicat în A l . Papiu Ilarian, Viaţa, operele şi
ideile lui Şincai, p. 89.
 care şi în t i m p u l studiilor la Roma se dovedise « d i ardente
naturale », va fi continuat, d e sigur, şi d u p ă instalarea lui B o b
să agite împotriva acestuia. F i r e uimitor de impulsivă, n e a s t â m ­
părată şi, mai ales, nediscipîinată, Şincai n u se putea acomoda
spiritului d e s u p u n e r e şi d e umilinţă care stăpânea în Blaj,
mai ales p e timpul lui B o b . N u cunoaştem a m ă n u n t e p r i ­
vitoare la relaţiile dintre e i ; o scrisoare nedatată, probabil din
1787, a guvernului ardelean, arată însă că raporturile dintre
ei erau foarte încordate. G u v e r n u l îi scrie lui Şincai că a aflat
cu n e m u l ţ u m i r e că n u are faţă d e episcopul său respectul
şi umilinţa cuvenită, pe care le-a p i e r d u t din vedere şi
x
altădată ) .
U n conflict acut t r e b u e să fi izbucnit între Şincai şi Bob din
cauza locuinţei aceluia. L a 15 Octomvrie, când şcoala naţională
din Blaj a fost despărţită î n două clase, c u dascălii I o n P o p şi Sa-
muilă Caltor, şi când în fruntea ei a fos p u s Şincai, guvernul a
lăsat în seama episcopului grija locuinţelor dascălilor. Această
problemă îl interesa în deosebi p e Şincai, care părăsise mănăstirea
şi avea doi nepoţi de crescut. Şincai se plânge în repeţite r â n d u r i
guvernului, în 1788 şi 1789; văzând însă că reclamaţiunile sale
sunt zădărnicite, îşi construeşte p e cheltuială proprie, o casă, p e
terenul cedat de episcopie, d i n grădina e i , cu autorizaţia guver­
nului. A m arătat că noul episcop, prin felul de a se p u r t a , prin
sgârcenia sa şi prin alte multe defecte m a r i şi mici, îşi crease
o atmosferă duşmănoasă, chiar în r â n d u l acelora care luptase din
răsputeri p e n t r u ca el să fie ales î n scaunul părăsit de popularul
Grigorie Maior, atmosferă ce s'a manifestat atât d e puternic în
memoriul amintit, împotriva lui B o b , înaintat guvernului î n vara
anului 1790. N e m u l ţ u m i r e a aceasta a cuprins şi p e Şincai, care
trimetea m e r e u episcopului scrisori de ameninţare, redacta chiar
«o scrisoare satirică (pasquillus) împotriva lui şi a rudelor p e care
Bob le adusese la Blaj, şi în deosebi împotriva surorii sale Agneta
şi a soţului ei Iosif P o p Benyei, administratorul domeniului e p i -

*) « D a s königliche G u v e r n i u m hat missfällig vernohmen, dass derselbe

seinem Bischöfe mit der gehörigen Ehrfurcht u n d Bescheidenheit begegne
auch in anderen Fällen bisweilen das erforderliche D e c o r u m aus den A u g e n
setzen solle ». Originalul în arhiva episcopiei unite din Oradea.
 1
s c o p a l ) . Apoi d â n d u - s e darului beţiei, săvârşea fapte ce n u p u ­
teau fi tolerate î n t r ' u n loc u n d e erau n u m a i călugări, preoţi şi
elevi. Şincai ameninţa în public p e Bob că-1 va face să piardă
vlădicia, afirmând că «el e şeful şi autorul conspiraţiei» împotriva
episcopului. I n fine, se pare că n u mai vizita nici şcolile, şi chiar
când le inspecta, Şincai se p u r t a uneori î n t r ' u n fel p u ţ i n potrivit
cu situaţia sa oficială.
î n d e m n a t de credincioşii săi, Bob scrie la 24 Iunie 1794 guver­
nului, a m i n t i n d că 1-a sfătuit îndeajuns pe Şincai să părăsească viaţa
pe care o ducea, dar fără nici u n rezultat. Şincai ar sta mai mult
acasă, n u ar vizita şcolile şi c â n d le-ar inspecta, l-ar reprezenta
mai de grabă pe Bacchus, s'ar lua la bătaie cu lumea şi, prin p u r ­
tarea sa, s'ar face de râsul copiilor. Episcopul solicită guvernul
să trimită pe cineva la Blaj, care să ancheteze starea de lucruri
în m o d obiectiv. G u v e r n u l a delegat în acest scop pe prefectul
j u d e ţ u l u i Alba, A n t o n Vajna. Ancheta a avut loc la 15 Iulie, când
au fost ascultaţi 14 m a r t o r i . D u p ă anchetă, Şincai a fost cuprins
de o furie nepotolită, făcând declaraţii şi săvârşind fapte care i-au
îngreuiat şi mai mult situaţia. L a 22 Iulie intervine şi e g u m e n u l
mănăstirii; acesta scrie, în n u m e l e călugărilor, guvernului, a m i n -
tindu-i că în u r m a anchetei din 15 Iulie, fiind dovedită vino­
văţia lui Şincai, să-i fie milă guvernului de şcolile româneşti, să-1
înlăture pe acesta din fruntea lor şi să numească în locul lui,
u n călugăr care să restabilească disciplina. L a 19 August, Bob
intervine din n o u pe lângă g u v e r n , a d u c â n d u - i la cunoştinţă
ameninţările lui Şincai, care i-ar scrie mereu scrisori ofensatoare
şi n u de mult, ar fi m e r s atât de departe, încât ar fi spus elevilor,
în cadrul obişnuit al unei lecţii, că î n t r u apărarea sa p r o p r i e , o m u l
ar fi în d r e p t să ucidă. Episcopul solicită guvernul să-1 aresteze
p e Şincai, altfel va fi silit să purceadă împotrivă-i conform canoa­
nelor, scoţându-1 din biserică şi a d u c â n d acest lucru la cunoştinţa
poporului. G u v e r n u l r ă s p u n d e la 23 August, c o m u n i c â n d că a
dat ordin prefectului să ia împotriva lui Şincai măsurile n e ­
2
cesare ) .

*) T r a i a n P o p a , Un capitol zbuciumat din viaţa lui Gheorghe Şincai, Târgul-

M u r e ş , 1924, p . 5.
2
) Pentru aceste amănunte, vezi Z . Pâclişanu, Contribuţii la biografia lui
Gh. Şincai, în revista Transilvania din S i b i u , anul 52 (1922), p . 295 şi urrn.
 Cuprins d e spaimă, Bob îşi pierde răbdarea. Chiamă la 24 A u ­
gust, la Blaj, p e subprefectul Alexandru Gyujto, căruia i se plânge
de ameninţările lui Şincai. U r m e a z ă scene de o revoltătoare săl­
băticie; Şincai este convocat d e Gyujto la locuinţa cumnatului
lui B o b , u n d e , d u p ă ce declară şi aici că a organizat o conspiraţie
la care participă peste 100 d e persoane, este înjurat şi pălmuit.
« M ' a înjurat d e D u m n e z e u , — aminteşte Şincai peste câteva luni,—
şi a m e n i n ţ â n d u - m ă că-mi va smulge părul şi-mi scoate ochii,
. .m'a pălmuit atât de tare, încât în u r m a acelei d u r e r i , mai t â r ­
ziu, a m p i e r d u t chiar şi d i n ţ i i » . Refuzând B o b , la al cărui sprijin
recurge, să-1 ia s u b protecţia sa, Şincai este arestat şi d u s în t e m ­
v
niţa din Aiud ) .
La 13 Septemvrie 1794, î n u r m a anchetei dela 15 Iulie, Şincai
este destituit din funcţia de director, care, la p r o p u n e r e a lui B o b ,
este încredinţată la 15 Octomvrie protopopului d i n Băinţa, G h e o r -
ghe T a t u
L a 19 Octomvrie 1794, Şincai scrie d i n temniţă episcopului,
recunoscând că a greşit, n u d i n r ă u t a t e , ci d i n slăbiciune,
rugându-1 să-1 ierte şi să intervină ca să fie eliberat. Bob n u n u m a i
că-i refuză orice sprijin, ci încearcă să-i dea o n o u ă lovitură, î n
momente când Şincai nici n u este măcar î n stare să se apere.
A m amintit, că în 1782, guvernul obligase episcopia să dea
locuinţă lui Şincai şi dascălilor şcolii p r i m a r e din Blaj. D u p ă câţiva
ani de aşteptare zadarnică, Şincai îşi zidise o casă p e terenul p e
care i-1 cedase episcopia, în 1789. î n d a t ă după arestarea sa, Bob
porunci ca grădina şi curtea casei lui Şincai să fie încorporate
gradinei episcopiei. î n t e m n i ţ a t u l , p e care gestul episcopului îl
indispuse cu d r e p t cuvânt, se plânse la 13 M a i 1795 guvernului,
rugându-1 să intervină p e lângă episcop p e n t r u restituirea t e r e ­
nului cutropit sau p e n t r u răscumpărarea lui, î m p r e u n ă cu casa,
pe u n preţ care să se stabilească de experţi străini. G u v e r n u l ,
comunicând la 6 Iunie plângerea lui Şincai episcopului, acesta
răspunse la 25 Iunie ca d i n sentimente d e milă ar fi dispus să
8
cumpere casa, cu tot ce ţine de ea ) .
1
) Pentru m o m e n t e l e dramatice ale acestei arestări, vezi broşura citată
de T r a i a n P o p , p. 6 şi urm.
2
) A l . P a p i u Ilarian, op. cit., p. 103.
'") Originalele acestor trei scrisori se găsesc în Biblioteca centrală din Blaj.
 La 23 Iunie 1795, d u p ă ce stătuse 10 luni la închisoare, Şincai
este eliberat şi se întoarce la Blaj, în cea mai cumplită mizerie.
Peste câteva zile se adresează lui B o b , solicitându-i mila şi spri­
j i n u l . « I n cursul robiei mele a m sărăcit şi n u a m cu ce trăi. G r ă ­
dina îmi este ocupată, leafa n ' a m primit. C u umilinţă rog pe
Măria T a să-ţi fie milă de mine şi să-ţi aduci aminte că s u n t e m
oameni şi p u t e m greşi». Bob îi r ă s p u n d e a doua zi. Răspunsul
episcopului este respingător şi rece. M a i cunoaştem încă o scri­
soare a lui Şincai către B o b , din 10 August, care trădează o stare
sufletească foarte zbuciumată. I n această scrisoare, în care iscă­
1
leşte: «Şincai, cel amărît peste m ă s u r ă » ) , îl roagă pe episcop
să-i plătească preţul casei şi a celorlalte lucruri din j u r u l ei.
Preţul casei, — 627 de florini, — 1-a p r i m i t Şincai de abia în
luna Decemvrie, d u p ă ce dăduse o declaraţie că n u m a i are nici o
pretenţie.
Scăpând d i n închisoare şi fiind achitat de acuzaţiile de conspi­
rator împotriva Statului, Şincai se adresează guvernului ardelean
în Octomvrie 1795, invocând sărăcia sa, îl solicită să-i desemneze
u n avocat din oficiu, p e n t r u a fi în măsură să poată da în judecată
pe subprefectul Alexandru Gyujto, care-1 arestase şi-1 maltratase,
şi pe complicii acestuia: pe Bob şi p e c u m n a t u l episcopului, Iosif P o p
Benyei. G u v e r n u l înaintează petiţia lui Şincai Curţii de apel din
T â r g u l - M u r e ş , iar aceasta deleagă în 1796 pe grefierii Iosif Almaşi
şi Ioan L a n t o s la Blaj să ancheteze condiţiile în care Şincai fusese
2
arestat şi maltratat în vara anului 1794 ) .
Alergând zadarnic la Oradea, Viena şi Cluj, î n căutarea d r e p ­
tăţii care n u se ivea nicăieri, Şincai se întoarce din nou la Blaj,
u n d e pare să fi petrecut iarna anului 1796/97 şi unde-1 găsim şi
mai târziu, în M a i 1797. L a 18 Martie încearcă d i n n o u să se
apropie de B o b ; îi aminteşte într'o scrisoare că la R o m a , pe când
era elev al colegiului Propaganda F i d e , jurase să se preoţească,
iar neîmplinirea p â n ă a c u m a j u r ă m â n t u l u i său îl face să aibă
m u s t r ă r i de conştiinţă. D e aceea îl roagă pe episcop să-1 hiroto­
nisească. Sentimentele lui Bob faţă de Şincai erau însă aceleaşi.

") Originalele, ibidem. Scrisoarea din urmă a fost publicată de A . Papiu

Ilarian, op. cit., p . 104.
:
) Traian P o p , op. cit., care publică, în rezumat, rezultatul anchetei.
In ziua u r m ă t o a r e , Bob îi r ă s p u n d e , refuzând cererea celui care,
înfrânt de mizerie, arăta semne de pocăinţă. L a 1 M a i , Şincai
1
face u n nou d e m e r s ; răspunsul este însă a c e l a ş i ) .
De acum înainte încetează orice legătură între pribeagul Şincai
şi episcopul Blajului. T â r z i u , când Şincai era adăpostit î n casa
învăţatului u n g u r din Kovachich din Buda, la 25 Martie 1804,
Engel îi scria acestuia din Viena, a m i n t i n d u - i că citise cu aten­
ţiune actele procesului oaspetelui său şi că se convinsese din ele
că Şincai fusese persecutat din cauza urii p e care i-o purtase epi­
scopul Bob ( e u n d e m nonnisi ob personale episcopi Bob o d i u m
2
persecutiones p a s s u m esse) ) . Deşi în deslănţuirea acestor c u m ­
plite persecţiuni, vina nu era n u m a i de partea lui Bob, nu se poate
totuşi contesta că atitudinea ca şi purtarea sa n'a fost nici vlădi-
cească, nici românească.
#
# #

Petru Maior a fost mai norocos. Cu mult mai tânăr decât ceilalţi
doi tovarăşi ai săi, fusese coleg de studii cu Şincai, la R o m a , iar
cu Klein petrecuse u n an la Sf. Barbara din Viena, u n d e se oprise,
la întoarcerea sa din Roma, p e n t r u completarea cunoştinţelor sale
de drept canonic la Universitatea din capitala I m p e r i u l u i . I n t i m p u l
sinodului electoral din 1782, era profesor la Blaj, de logică, meta­
fizică şi dreptul firii. Ca şi prietenii săi, şi el a fost de partea lui
Ignatie D a r a b a n t , care-1 trimisese la R o m a la studii şi căruia
Maior i-a p u r t a t , toată viaţa, sentimente sincere de recunoştinţă
şi dragoste. Ingăduindu-i-se în 1784 să părăsească cinul călu­
găresc, a fost n u m i t , în vara anului u r m ă t o r , paroh la Reghin,
u n d e s'a instalat probabil în Iulie. O d a t ă cu n u m i r e a sa, Bob
i-a făgăduit că-1 va face p r o t o p o p . Intr'adevăr, lumea îl credea
p r o t o p o p . N u m i r e a lui în această funcţie întârzia însă, fapt care-1
punea p e t â n ă r u l preot de multe ori în situaţiuni foarte delicate.
D e aceea, îi scrie episcopului la 4 August 1785 că « c u parochii
din satele vecine a m multe necazuri, mai cu seamă că pe m i n e
mă caută ca pe u n p r o t o p o p , iar eu n u cutez a mă amesteca în
afacerile lor. Ar fi bine ca înainte de târgul de ţară dela Reghin

1
) Protocollum praesidiale al lui B o b , în arhiva mitropoliei Blajului.
a
) A n d r e i Veress, Note şi scrisori şincaiene, p . 24.
să primesc dela Măria T a scrisorile de introducere a m e a în
protopopiat, ca n u cumva cu ocaziunea târgului de ţară să se
producă oarecare bănuieli». N u m i r e a lui tot n u sosea. L a i o A u g u s t ,
Maior scrie d i n n o u , solicitând iarăşi n u m i r e a sa de p r o t o p o p .
Scrisoarea fiind deosebit de interesantă, atât în ce priveşte relaţiile
din acel t i m p dintre Maior şi Bob c â t şi p e n t r u cunoaşterea sen­
sibilităţii sale atât de m â n d r e , o r e p r o d u c e m aproape în î n ­
tregime :
« T e milostiveşti, Măria T a , a-mi porunci ca să fiu puţintel
îngăduitor p e n t r u introducţie la protopopie, şi r ă b d ă t o r . E u a d e ­
vărat şi î n veci aş fi r ă b d a t : aşa adică c â n d a m venit Ia preoţie
e r a m de întocmit ca cu totul să fiu s u p u s proniei şi providenţei
Măriei T a l e orice te-ai milostivi să faci cu m i n e , nici s u b a altuia
vlădicie n u m ' a ş fi apropiat de treapta preoţiei ci, cunoscând
înţelepciunea şi statornicia Măriei T a l e , a m socotit că s u b spă-
sania sufletului voiu d o b â n d i şi de batjocură încă n ' o i fi de care
tot o m u l d i n fire se fereşte. Aş avea, zisei, r ă b d a r e p e n t r u această
introducţie ce Măria T a însuşi T e - a milostivit a - m i porunci ca
eu de grabă să viu la această parohie, care d o b â n d i n d u - o îndată
m'ai împodobit şi cu vrednicia protopopească şi p e n t r u aceasta
T e - a i milostivit a-mi p o r u n c i ca şi p e Subişpan despre adunarea
săborului p e n t r u introducţia m e a la protopopie să-1 recvizăluesc
cu carea recviziţie m i - a m agonisit ca n u n u m a i norodul n o s t r u ,
căruia însuşi neprietenii m e i şi p r i n t â r g u r i m ' a u vestit că eu s u n t
p r o t o p o p la G u r g h i u , ci a c u m şi Ia tisturile dinafară să fiu de r u ­
ş i n e ; cari cu toţi archidiaconus m e salutant şi dacă le spui că n u
s u n t se miră. E u , Măria T a , decât să fiu de atâta ruşine şi prin
t â r g de ţară să trimită Dănilă (protopopul Cătinei) porunci la
m i n e , şi p r i n gura copiilor — scris să m ă admonăluiască — mai
gata s u n t altele a p ă t i m i . Măria T a şi Părinte ! N o n est b o n u m ita
irritari filios, că dacă-mi voiu pierde odată inima nici d e - o t r ă -
buială n u sunt. Deci cu umilinţă m ă r o g Măriei T a l e , ca l ă p ă d â n d
clevetirile oamenilor să t e milostiveşti a n u întârzia cu n u m i t a
introducţie că cu adevărat m'oi sili şi m ' o i sârgui ca n u peste multă
v r e m e să t e milostiveşti a cunoaşte că n'ai greşit ce ai lucrat *) ».

l
) A m â n d o u ă scrisorile au fost publicate în revista Blajul, anul 1 (1934),
p . 407—409.
 I n sfârşit, la 15 August s'a făcut n u m i r e a protopopească. Iată
decretul de numire^ al cărui concept l-am găsit în arhiva mitro­
poliei Blajului: « D e c i fiind eparhia (protopopiatul) noastră a
Gurghiului şi a Abafaii î n vestita varmeghie a T u r z i i prea cinsti­
tului protopop şi decan Daniii de Cătina de-o v r e m e încoace
încredinţată, p e n t r u depărtarea locului de u n povăţuitor mai
de-aproape ca acela a lipsit. Ca n u cumva acele eparhii să păti­
mească ceva şi păgubire sufletească şi p e n t r u ca poruncile împără­
teşti şi archiereşti m a i c u r â n d şi mai cu folos spre uşurarea noastră
şi a clerului să isprăvească, î n d r e p t â n d u - n e ochii minţii noastre
spre cucernicul şi cu deplină învăţătură dăruit fiul nostru P e t r u
Maior, întâi l-am r â n d u i t paroh al Reghinului, iară a c u m , u i t â n -
du-ne că şi cu aşezământul parohiei se află tocmai într'aceea
eparhie ba cinstita tabla la care toţi instanţii noştri lucrurile şi
nevoile sale cele vremelnice aleargă după milostiva orânduială
împărătească fiind tocmai acolo î n Reghin aşezată u n d e de u n
îndreptar ca acesta bieţii preoţi au mare lipsă p u r u r e a , eară despre
altă parte fiind noi despre vrednicia, hărnicia şi strădania lumina­
tului P e t r u deplin încredinţaţi c u m şi n o u ă şi preoţilor acelei
eparhii de mare ajutor şi u ş u r a r e va fi, a m socotit a-1 r â n d u i , a-1
face, a-1 n u m i şi a-1 vesti p r o t o p o p desăvârşit întru acea eparhie,
p r e c u m îl şi r â n d u i m , facem, n u m i m şi învestim protopop d e ­
săvârşit eparhiei G u r g h i u l u i iară la Abafaia inspector ».
Petru Maior se instalează protopop î n soborul convocat la 20
Septemvrie la Orosfaia, de faţă fiind 46 d e preoţi. Peste două zile
îi scrie lui B o b , asigurându-1 că-i va m u l ţ u m i cât va t r ă i . « Simt
că datoria m e a -— scrie noul protopop — n u poate fi alta decât ca
totdeauna şi fără încetare să vărs rugăciuni la altarul D o m n u l u i
pentru vieaţa îndelungată şi desăvârşita fericire a Măriei T a l e .
Cu ajutorul lui D u m n e z e u fagâduesc că în viea D o m n u l u i m e voiu
1
sili să fiu Măriei T a l e spre mângâiere, şi nicidecum spre durere » ) .
Relaţiile dintre Bob şi Maior au început s u b auspiciile cele
mai b u n e şi nimic n u n e îndreptăţeşte să b ă n u i m marea duşmănie
care va izbucni mai târziu. Aceste r a p o r t u r i b u n e p a r a fi conti­
nuat câţiva a n i ; într'adevăr, desfiinţându-se la 1792 seminarul
din L e m b e r g , u n d e se mutase institutul Sf. Barbara din Viena,

*) Revista Blajul, I , p. 409—10.

care între t i m p fusese instalat la Agria, teologii r o m â n i î n t o r c â n -
du-se la Blaj, P e t r u Maior părăseşte Reghinul şi este însărcinat
cu predarea dreptului canonic. Aici r ă m â n e n u m a i u n an, d u p ă
care se întoarce în parohia şi protopopiatul său *).
N u c u n o a ş t e m a m ă n u n t e asupra cauzelor care au provocat
duşmănia dintre Bob şi M a i o r . Cârtirea p e care o combate cu atâta
vigoare în Răspunsul său şi care n u este decât prefaţa iniţială pusă
de canonicul Dionisie Vaida în fruntea broşurii sale Cuvântări
în cinstea Excelenţei Sale Bob, apărută la Blaj în 1813, aminteşte
n u m a i că învăţatul istoric « de multe ori în cugete n u se nărăvia
cu Excelenţia Sa (Bob), că având istoricul (Maior) cunoştinţa
rânduielilor vechi, care după statul şi obiceiul vremii trecute erau
întocmite, voind mai tare de acelea să se ţie, poruncile de a c u m ,
care d u p ă obiceiurile şi stările vremiii împrejur de acum se întoc­
m e a u , n u aşa b u c u r o s şi nu fără ceva r ă s p u n d e r e îndărăpt, le primia
şi de multe ori răspunsul îl scria cu prea ascuţit condeiu şi câte
odată v o r b i n d deschidea gura p r e a tare ) » .
I n t r ' a d e v ă r , conflictul dintre ei a izbucnit n u m a i din cauza
« prea ascuţitului condeiu » şi a « gurii prea tari » a lui Petru Maior,-
care « n u se nărăvia în cugete » cu inovaţiile, unele foarte b u n e şi
utile, ale lui I . B o b . Găsim câteva cazuri în însăşi scrierile lui
Maior. I n sinodul din Decemvrie 1792, episcopul v r â n d să r e ­
învie obiceiul, părăsit, ca protopopii să trimită şi scaunului episco­
pal o parte din « gloabele » pe care le încasau din protopopiatele lor,
P . Maior, singur, a combătut această măsură. Iată c u m relatează
discuţia care a u r m a t , în Istoria bisericii Românilor (p. 306): « I n
săborul mare cel din anul 1792, în luna Dechemvrie adunat, certă
(Bob) pe protopopi că n u trimit gloabele la scaunul arhieresc.
La care a lui vorbă cei mai mulţi protopopi nefiind în vârstă ca
aceea veche cât să fi ajuns mai sus zisul obiceiu, nici d â n d u - s e
p â n ă aci dela vlădica Ioan Bob ceva p o r u n c ă în treaba aceea, se
mirară de vorba vlădicului şi n u pricepură ce vrea vlădica cu
acele cuvinte. Iară u n p r o t o p o p ( P . Maior), căruia era cunoscut

*) P . Maior, Răspuns la cârtirea carea s'a dat asupra persoanei lui Petru
Maior, autorul Istoriei cei pentru începutul Românilor în Dacia. Buda, 1814,
p. 2 1 . Interesanta broşură a fost retipărită de A r o n D e n j u ş i a n u în Revista cri­
tică şi literară din Iaşi, anul I I (1894), p. 68—72 şi 1 2 3 — 1 4 0 .
2
) V e z i Răspuns la Cârtire, p . 27.
 zisul obiceiu, r ă s p u n s e : « D e a fost obiceiul să trimită protopopii
din unele gloabe la scaunul arhieresc şi acel obiceiu a fost ca
scaunul archieresc a treia parte d i n gloabele acelea, care d i n t r u
acelea cauze ce sunt p r i n apelaţie trimise dela scaunul protopopesc
la scaunul archieresc, se capătă, să o dea protopopilor. Ci p r e c u m
v e d e m , scaunul archieresc n u dă protopopilor d i n t r u acelea n i m i c a ;
aşa dară să fie fiecare cu ce a căpătat. D u p ă care al protopopului
r ă s p u n s , n e a v â n d vlădica ce grăi împotrivă, tăcu ».
Probabil că P e t r u Maior va fi «deschis gura prea tare », iar
Bob, care n u putea suferi să fie contrazis şi mai ales contrazis
în faţa întregului sinod şi î n felul c u m avea p r o t o p o p u l dela
Reghin obiceiul să contrazică, a tăcut. A tăcut, d a r n ' a uitat.
Intr'adevăr, î n anul u r m ă t o r s'a exprimat făţiş că-1 va distruge
p e Maior (dabo o p e r a m u t d e s t r u a m illum).
Bob încercase să introducă o m u l ţ i m e de inovaţii în administraţia
eparhiei sale, dintre care unele, foarte utile, au fost m e n ţ i n u t e
p â n ă în zilele noastre, când p a r încă atât d e fireşti şi logice. D u p ă
c u m aminteşte autorul Cârtirei citate, Maior a v â n d însă « c u n o ­
ştinţa rânduielilor vechi, care d u p ă statul şi obiceiul vremii trecute
erau întocmite », poruncile n o i « n u aşa d e b u c u r o s şi fără ceva
răspundere î n d ă r ă p t le p r i m i a , şi d e multe ori răspunsul îl scria
cu prea ascuţit c o n d e i u » . C u n o a ş t e m câteva d i n răspunsurile
acestea. Astfel Bob avea obiceiul, fără îndoială inadmisibil, de a
trimite preoţi în parohii, fără a a n u n ţ a d e aceasta şi p e protopopii
respectivi. D e aci u r m a u sumedenie de î n c u r c ă t u r i . P e t r u Maior
scrie la 14 Octomvrie 1802 episcopului, c o m b ă t â n d inovaţia cu
argumente foarte tari, trase mai ales d i n experienţa d e toate zilele.
Era lucru neobişnuit ca u n subaltern să critice în acest fel măsurile
superiorului şi să ceară revocarea lor C u o zi înainte îi trimisese
altă scrisoare, împotriva obiceiului d e a n u m i viceprotopopi î n
loc de protopopi. M ă s u r a era însă foarte utilă şi raţională î n acelaşi
t i m p . Protopopii erau stabili şi odată n u m i ţ i n u mai p u t e a u fi
scoşi d i n slujbă decât p e cale d e judecată, care d u r a foarte m u l t
şi era, d e cele m a i multe o r i , însoţită de agitaţii neplăcute. D e
aceea, Bob n u m e a la început pe unii preoţi n u m a i viceprotopopi,
slujbă care le acorda toate drepturile protopopilor, afară d e s t a -

l
) T e x t u l scrisorii se găseşte în Istoria Bisericii Românilor, p. 3 1 9 — 2 1 .
 bilitate. I n cazul c â n d cel n u m i t astfel n u se arata vrednic, putea
fi revocat fără altă formalitate, iar dacă se dovedea capabil, era
confirmat p r o t o p o p . Obicei necunoscut în biserica veche r o m â ­
nească, era însă practicat în biserica latină şi este folosit şi astăzi
în biserica unită. L u i P e t r u Maior însă, acest obicei îi displăcea,
fiindcă nu-1 găsea în rânduielile vechi bisericeşti şi de aceea, în
scrisoarea sa din 13 Octomvrie 1802, a luat atitudine împotriva
1
l u i ) . Şi c u m unii protopopi aveau obiceiul de a pedepsi, cu dela
sine p u t e r e , p e credincioşi, d â n d u - l e pedepse mari şi, mai ales,
câte odată nemeritâte şi nepotrivite, episcopul a dat ordin ca orice
pedeapsă p e care protopopii o cred utilă să fie aplicată subalternilor
lor, să fie comunicată episcopiei, spre examinare. Petru Maior,
care avusese şi el asemenea cazuri, s'a simţit jignit de ordinul lui
Bob şi scrie, la 20 I u n i e 1803, consistoriului scrisoarea din care
cităm câteva r â n d u r i , p e n t r u a n e da mai bine seamă de « ascu­
ţişul » condeiului s ă u : « Iar de se înţelege — prin ordinul amintit —
să se răstoarne obiceiul cel vechiu al bisericii greceşti şi alt nou
praxis să se bage a c u m în eparhia vlădiciei Făgăraşului, cu dator­
nică plecăciune mă rog preacinstitului Consistoriu ca mai p e larg
s ă . m i se reschireze lucrul şi lămurită instrucţie să m i se trimită
şi ca să ştiu de ce mă ţinea şi p e n t r u c ă să-mi fie cunoscută p u ­
terea prin care se face înoirea. Că p r e c u m n u toată puterea are
volnicie a face înoire în lege; aşa fiindcă trista ispită arată c u m
că înoirea mai vârtos în legea bisericească s'a obişnuit a naşte
jalnice u r m ă r i , lăudat lucru mi se pare va fi de se vor descoperi
puterei cei preînalte greutăţile care pot să nască din înoire. Deci
p â n ă când se va limpezi cu a m ă n u n t u l lucrul, m e rog să fie cu
2
blagoslovenie Scaunului a me ţinea de vechiul obiceiu » ) . Avem
încă o scrisoare în acelaşi sens, din 4 August 1804, aceasta însă
3
adresată n u consistoriului, ci lui I . Bob ) .
Cu toată această atitudine, care fără îndoială că nu-1 putea
lăsa indiferent, Bob nu p a r e să fi nutrit sentimente duşmănoase
faţă de u n subaltern atât de incomod. L a 1805, îi oferă locul de
vicar al Haţegului, rămas vacant în u r m a morţii lui Mihail T i m a r i u .

') Biserica ortodoxă română, anul X I X , p. 122.

2
) Ibidem, p. 1 2 4 — 2 5 .
3
) Ibidem, p. 126—30.
Maior refuză însă să primească, preferând să r ă m â n ă la Reghinul
său. L a 1807, înfiinţându-se capitlul de canonici, p r i n t r e cei
şapte m e m b r i ai capitlului, Bob refuză totuşi să-1 numească pe
Maior. Episcopul dorea să aibă în acest sfat n u m a i colaboratori
cu care să se poată înţelege şi care să-i primească poruncile fără
opoziţie. F a p t u l că s'a trecut peste el, în această ocazie, 1-a d u r u t
foarte mult p e Maior. I n Răspuns la Cârtire (p. 26), aminteşte că
« şi cei străini s'au scandalizat când au auzit că P e t r u Maior n ' a
fost ales între noii canonici».
La 2 Septemvrie 1808, în u r m a recomandării lui Samuil Vulcan,
episcopul Oradiei şi succesorul lui Ignatie D a r a b a n t , P . M a i o r
este n u m i t revizor la tipografia din Buda, î n locul lui Samuil K l e i n ,
care murise î n t r e t i m p . Slujba cea nouă şi-a ocupat-o la 8 M a r t i e
1809. Deşi bine retribuit şi a v â n d , la B u d a , la dispoziţie bibliotecile
atât de necesare preocupărilor sale istorice, g â n d u l îl p u r t a fără
încetare la canonicia din Blaj. M u r i n d la 9 A u g u s t 1809 canonicul
Avram Meheşi, îl roagă p e Bob « î n t r ' u n chip atât de apus (supus)
c u m ştiea că-i place lui Ion Bob » să-1 numească în locul lui. Bob
1
însă îl refuză ) .
Sentimentele pe care le p u r t a Maior lui Bob, mai ales după
acest refuz, le cunoaştem din două scrisori inedite ale aceluia
către teologul vienez Basiliu Raţiu, ajuns mai târziu profesor şi
canonic la Blaj, u n d e a şi m u r i t la 1870 în vârstă de 87 de ani,
unchi, mi se pare, al marelui luptător ardelean, d r . Ioan Raţiu.
Prima scrisoare este din 10 Octomvrie 1810. « A u d , scrie Maior,
că tu vreai să te rogi de Excelenţa Sa D o m n u l vlădica nostru ca
să-ţi fie cu părtinire spre a putea lua doctoratul. I n t r u aceasta
poftesc ca să m ă înştiinţezi, în ce chip şi pe lângă ce m o t i v u m u r i
vreai să-ţi alcătueşti cererea ta, ca să văd oare întocmită este stă­
rilor Blajului celor de a c u m , ca de nu va fi aşa întocmită, în loc
de a d o b â n d i cele ce ceri, lesne poţi căpăta încă înfruntare ».
I n scrisoarea a doua, din 9 Decemvrie 1810, r ă s p u n d e u n e i scri­
sori a lui Raţiu din 7 N o e m v r i e : « Motivurile p e lângă care voeşti
a cere dela Excelenţa Sa D o m n u l vlădica b u n a lui spre aceea
voinţă, ca să mai poţi r ă m â n e în Viena spre dobândirea doctora­
tului, măcar că p e oricarele ce este scutit de prejudecăţi, de ajuns

l
) Istoria Bisericii Românilor, p. 342.
îl poţi învinge, totuşi fiindcă q u a m q u i s novit ar tem in hac se
exercet şi n e n u m ă r â n d u - s e doctoratul între iscusinţele cele eco­
n o m i c e , eu îţi pot prezice n u m a i cumcă acele puternice motivuri
nu v o r afla loc în Blaj. Ba încă a d u c â n d u - m i aminte că între alte
nefericiri ale Românilor şi aceea prea înrădăcinată este ca să
pismuiască u n u l altuia, m e t e m să n u se afle de aceia cari p i s m u i n -
d u - ţ i această cinste vrednică de tine să dea p u l p e împiedicării
gândului tău.
x
D r e p t aceea n u te sfătuesc să scrii cuiva în treaba aceea la Blaj » ) .
Conflictul violent dintre Bob şi P e t r u Maior, conflict care era
să primejduiască dezvoltarea conştiinţei naţionale româneşti, a
izbucnit abia mai târziu. I n 1812 apare la Buda Istoria pentru
începutul Românilor în Dacia. I n două locuri, această lucrare con­
ţine atacuri directe şi viguroase împotriva lui B o b . L u â n d c u n o ­
ştinţă de ele, vlădica se adresează, la 5 M a i 1813, guvernatorului
Ardealului, G h e o r g h e Banffy, solicitându-1 să intervină p e n t r u a
fi scoase din carte paginile 204 şi 336 şi următoarele şi p â n ă atunci
cartea să n u poată fi v â n d u t ă . P e t r u Maior, -—aminteşte B o b , —
odinioară protopop al G u r g h i u l u i , astăzi, fără recomandarea mea,
revizor la B u d a , a publicat, n u ştiu cu a cui aprobare, Istoria pentru
începuturile Românilor în Dacia, în care, p e n t r u a-şi manifesta ura
împotriva m e a , p e n t r u că odinioară l-am m u s t r a t p e n t r u excesele
sale şi n u l-am făcut canonic, a scris (evomuit, precizează textul
latinesc) lucrurile dela pagina 204 şi 336 şi următoarea. Erorile
aruncate în public t u r b u r ă liniştea publică, micşorează încrederea
subalternilor şi slăbeşte supunerea lor ).
Ce c u p r i n d e a u paginile care au făcut atâta sânge rău lui Bob ?
A m i n t i n d la pag. 204 a Istoriei sale despre familia Ţ o p a , P e t r u
Maior s c r i e : « Familia Ţ o p a şi astăzi este între R o m â n i ; dintre
aceasta fu d r e p t u l Chirii Ţ o p a vicariu al Haţegului în Ardeal,
carele d u p ă cumplite goane, ce avu a pătimi dela mai marii cle­
r u l u i , întorcându-se biruitor la H a ţ e g , ostenit de necazuri în anul
t r e c u t 1811 în luna Dechemvrie schimbă vieaţa cu moartea.
Aşişderea în veacul nostru năcăjiţi, înainte de v r e m u r i m u r i r ă în

*) Originalele ambelor scrisori în Biblioteca centrală din Blaj.

a
) T e o d o r R o ş u , Censura şi interdicţiunea operei lui P. Maior «Istoria
pentru începutul Românilor în Dacia, în ziarul Unirea din Blaj, 1892, N r . 45.
clerul u n i t din Ardeal, Ştefan Salcivai desfătarea neamului o m e ­
nesc, care cauza de căpetenie fu că I o a n Bob din protopopiatul
Mureşului să se înalţe la vlădicia F ă g ă r a ş u l u i . . . Unii din cei
mai harnici părăsind clerul, aceia eşiră din ţ a r ă : dintre aceştia este
Simeon Bran preavrednic canonic la Oradea m a r e . Unii îşi mai
trag încă sufletul acolo, dintre cari este Vasile N e m e ş p r o t o p o p
al T ă ş n a d u l u i . Alţii iscusiţi bărbaţi săvârşind învăţăturile cele
teologiceşti, nici n u voiră a p r i m i preoţiască hirotonie; dintre
aceştia e Ioan Budai ( I . Budai-Deleanu, autorul Ţiganiadei),
consilierul dela L i o w . D e câte ori se adeverează aceea între R o ­
mâni : perirea ta din tine Israile !» Vorbind în Disertaţia pentru
literatura cea veche a Românilor adăogată Istoriei pentru începuturile
Românilor în Dacia, despre literaţii timpului său, P e t r u Maior
are o nouă ieşire, aceasta mai violentă, împotriva lui B o b . « Nici
odată, scrie el (p. 336), n ' a fost biserica Românilor p r e c u m e
în veacul acesta clirul uniţilor din Ardeal, îmbogăţită de bărbaţi
învăţaţi: cari, de ar fi părtiniţi de mai marii bisericii lor şi ajutoraţi
în cele de lipsă p e n t r u pânea cea de toate zilele, şi aşezaţi şi povă­
ţuiţi u n d e şi c u m se cuvine, n u ar plânge publicul şi î m p r e u n ă
aceiaşi vrednici b ă r b a ţ i . . . Vlădica lor al de a c u m , carele de mulţi
ani stăpâneşte cu totul e dat la economie şi la adunare de bani.
D e ar avea aceasta râvnă spre ştiinţă şi vrere spre oamenii cei
învăţaţi p r e c u m are nevoinţă spre iconomie, vârtos ar fi cu o
parte a banilor săi adăogată biblioteca Românilor cea din Blaj
u n d e e lăcaşul vlădicului uniţilor a c u m şi mulţi bărbaţi multe
plase de cărţi ar fi dat la lumină p e n t r u luminarea a tot neamul
românesc ».
A m i n t i n d apoi de traducerea românească a Teologiei morale a
lui T u r n e l y , tipărită la Blaj, P e t r u Maior reproduce declaraţia
u n u i profesor catolic din A l b a - I u l i a : « câtă v r e m e au întors Ioan
Bob pe T o u r n e l y în r o m â n i e , mai bine ar fi făcut nişte roate ».
C u m Istoria pentru începuturile Românilor în Dacia a a p ă r u t la
Buda, guvernatorul Ardealului a trimis la 12 M a i 1813 copie după
plângerea lui B o b , palatinului U n g a r i e i , arhiducelui Iosif (1796
—1847) cu rugămintea să dea ordin să se scoată din ea părţile
încriminate, iar p â n ă atunci, răspândirea ei să fie interzisă. Dacă
cumva s'ar fi răspândit astfel c u m a fost tipărită, să se dea episco­
pului satisfacţia cerută, adică autorul să fie silit să revoace în public
insultele p e care i le-a a d u s . L a 30 M a i , palatinul însărcinează
p e consilierul Ioan Latinovici cu examinarea plângerii lui B o b .
Acesta, d â n d u - ş i seamă din discuţiile avute cu P . Maior, că între
el şi episcop subsistă vechi animozităţi, 1-a invitat pe Maior să r ă s ­
p u n d ă în scris la u r m ă t o r u l interogator: dacă a tipărit cartea cu
titlul Istoria pentru începuturile Românilor în Dacia? cine a cen-
surat-o ? u n d e a tipărit-o şi în câte exemplare ? câte exemplare
s'au v â n d u t , prin cine (librari, comisionari) şi u n d e este expusă
spre v â n z a r e ? A mai cerut să i se prezinte u n exemplar din ea.
Petru Maior a răspuns că a tipărit cartea cu titlul amintit, censurată
d e Constantin Diaconovici Loga, în 1500 de exemplare, din care
cea mai mare parte a trimis-o peste Carpaţi, u n d e s'au v â n d u t mai
bine, şi celelalte cărţi tipărite la Buda. A mai trimis 100 de exem­
plare lui Mihail M u n t e a n u , preot la Oradea, ca să le v â n d ă acolo;
câte exemplare va fi v â n d u t acesta, n u poate şti .Maior. I n ce p r i ­
veşte părţile încriminate, acesta r ă s p u n d e că n u 1-a citat nicăieri
p e Bob, ci a c o m b ă t u t n u m a i relele care stăpânesc cultura r o m â ­
nească.
I n ce priveşte însuşi cuprinsul cărţii, Latinovici, necunoscând
limba r o m â n ă , a cerut la 22 Iunie 1813, părerea episcopului
Samuil Vulcan dela Oradea, u n b u n prieten al lui P e t r u Maior,
căruia i-a trimis copie d u p ă plângerea lui Bob. Vulcan a fost
solicitat să examineze cartea, să indice părţile ofensatoare şi să
avizeze asupra satisfacţiei care s'ar cuveni episcopului dela Blaj
şi asupra faptului dacă este nevoie să se interzică răspândirea
cărţii. Vulcan r ă s p u n d e la 10 A u g u s t ; este de părere că n u m a i
la pag. 204, 336 şi următoarea s u n t afirmaţiuni care ar putea fi
socotite jignitoare, p e care le şi traduce textual în latineşte. La
pag. 204,— scrie Vulcan, — autorul vorbeşte n u m a i de asuprirea
u n o r m e m b r i ai clerului din partea mai marilor, fără a-1 aminti
pe B o b , şi deci, n u m a i « p r i n t r ' o violentă restricţiune a t e x t u l u i »
s'ar putea referi la el. L a pag. 336, autorul pare a fi greşit împotriva
respectului datorit episcopului, prezentându-1 ca îngrijindu-se mai
m u l t de cele economice, iar cartea tradusă de el (e vorba de Teo­
logia morală a lui T o u r n e l y ) , o j u d e c ă a s p r u , potrivit părerilor
m o d e r n e asupra scolasticilor. Vulcan p r o p u n e ca d u p ă ce paginile
citate se vor scoate din carte, aceasta să fie lăsată liberă la v â n ­
zare, fiind «unica în limba r o m â n ă pe care o pot ceti cu folos
toţi cei ce n u cunosc altă l i m b ă » . I n acelaşi t i m p , Vulcan p r o p u n e
ca Maior să ceară iertare episcopului, şi să-1 laude în Istoria biseri­
cească pe care o va publica î n c u r â n d , î n speranţa că Bob îl va ierta.
Propunerea lui Vulcan a fost acceptată de arhiducele Iosif la
i o Octomvrie, iar la 31 Martie 1814, P e t r u Maior îi scrie episco­
pului Oradiei: « d e s p r e lucrul m e u cel cu istoria, eu cu judecata
înaltului Palatin tocma a m fost m u l ţ u m i t văzând că t r u p u l isto­
riei n u se strică, ba se vesteşte că cu folos se poate citi». Cu toate
acestea şi deşi autorul «toate cele de înaltul Palatin pornite le-a
împlinit», î n Ardeal totuşi, cartea a fost confiscată. I n aceeaşi
scrisoare, P e t r u Maior afirmă că «peste 400 de exemplare care
Ie avea Ia Sibiu toate le-au cărat la Cluj, n u m e îndoiesc, cu titlu
de confiscaţie », şi îl întreabă pe Vulcan ce este de făcut, fiindcă
«se păgubeşte prea tare ». Vulcan îi r ă s p u n d e să se adreseze Pala­
tinului, rugându-1 să comunice şi guvernului ardelean hotă-
v
rîrea sa ) .
Este locul să amintesc că, în toate exemplarele pe care le cunosc
din Istoria pentru începutul Românilor în Dacia, se găsesc intacte
paginile i n c r i m i n a t e ; de altă parte n u avem nici o informaţie că
autorul lor şi-ar fi cerut iertare dela B o b , iar în ce priveşte «lau­
dele )> p e care i le-a adus în Istoria bisericii Românilor, le v o m c u ­
noaşte îndată.
Criticile aduse de Petru Maior episcopului dela Blaj au t r e b u i t
să producă p r e t u t i n d e n i , dar mai ales în micul orăşel, o impresie
deosebită. Canonicul Dionisie Vaida tipărind la Blaj, în 1813, în
traducere românească «cele două cuvântări mai înainte în limba
latinească spre lauda vlădicei făcute », le-a adăugat şi o prefaţă,
în care s'a ocupat de criticile lui P e t r u Maior, l u â n d apărarea lui
Bob. Istoricul dela Buda a p u s m â n a p e o coală din această p r e ­
faţă, încă î n curs de tipărire şi, fără a m a i aştepta apariţia ei, a
întocmit repede u n r ă s p u n s energic, ascuţit, necruţător şi m â n ­
d r u , p e care I-a tipărit, fără a-1 semna, în acelaşi a n , 1813, în tipo­
grafia din B u d a , sub titlul Răspuns la cârtirea care s'a dat asupra
persoanei lui Petru Maior, autorul Istoriei cei pentru începutul
Românilor în Dacia. Autorul discursurilor se ocupă, într'adevăr

x
) Articolul citat al lui T e o d o r Roşu din Unirea, N r . 47 şi P. Maior, Răspuns
la Cârtire, p . 4.
n u m a i de persoana lui Maior, şi aminteşte că acesta 1-a atacat
pe Bob n u m a i din patimă, « adică socotindu-se p e sine că n u după
învăţătura şi hărnicia sa a fost p ă r t i n i t » şi, mai ales, p e n t r u c ă nu
1-a făcut canonic. Episcopul însă 1-a sprijinit totdeauna, 1-a p r i m i t
în cler, 1-a hirotonit, «1-a r â n d u i t Reghinului paroh şi p r o t o p o p
preste două eparhii (protopopiate) în care stătu ca nime altul în
dieţesis (diecesă) de cu odihnă şi strălucit ». C â n d s'au întors acasă
teologii r o m â n i dela L e m b e r g , episcopul 1-a dus la Blaj, însărci-
nându-1 cu predarea dreptului canonic, iar d u p ă moartea lui M i -
hail T i m a r i u i-a oferit vicariatul Haţegului. Este adevărat că n u
1-a făcut canonic, aceasta însă din cauză că Maior « î n cugete nu
se nărăvia » cu vlădica, care avea nevoie, în consiliul canonicilor
de oameni supuşi, şi n u de spirite opozante. A m amintit că răs­
punsul a a p ă r u t înainte ca atacurile împotriva lui Maior să fi văzut
lumina tiparului, şi s'a dovedit distrugător, învederând cât de
primejdioasă este polemica literară cu acest viguros şi necruţător
purtător de condei. Deşi răspunsul s'a tipărit la Buda, p e n t r u
a putea fi răspândit şi în Ardeal, a fost supus censurii ardelene;
censor a fost cunoscutul Iosif Martonfi, care a censurat şi cronica
lui Şincai.
A m văzut că Samuil Vulcan recomandase în adresa sa din i o
August către Palatinul Ungariei, ca P e t r u Maior să-1 laude p e Bob
în Istoria bisericească « ce-o va publica în c u r â n d ». Istoria Bisericii
Românilor s'a tipărit într'adevăr în acelaşi an (1813), însă în locul
laudelor, ea conţine o critică foarte severă şi viguroasă a activităţii
episcopului dela Blaj. încă, în prefaţa ei, autorul amintea că
«măcar că deobşte obiceiu este istoricilor a nu scrie faptele cele
scâlciate ale celor puternici p â n ă sunt în vieaţă, aceasta p e n t r u ca
să nu fie surupaţi întru nenorocire de puterea lor; eu totuşi p e n t r u
dragostea adevărului cu care îmi este învăpăiată inima, mai b u ­
curos a m fost să sufer primejdie, de va fi aşa voia celui înalt,
decât să las sau a se înşela cei viitori în strălucirile cele nălucite
sau a n u se şti cauza (pricina) schimbărilor celor în veacul m e u
întâmplate ». Autorul s'a ţ i n u t de c u v â n t . D e s p r e B o b , vorbeşte
în diferitele capitole ale lucrării sale, cu şi fără rost, descoperindu-i
cu patimă şi îndărătnicie păcatele şi toate defectele reale şi închi­
puite. Aflând episcopul cuprinsul cărţii, u n nou şi dureros conflict
a izbucnit din nou între ei. I n u r m a intervenţiei lui Bob, tipărirea
Istoriei Bisericii Românilor, pe care autorul o scrisese în I I luni,
a fost oprită la p a g . 393, înainte de a se fi cules materialul care p o ­
vestea evenimentele din epoca lui B o b . E a se încheie cu episco­
patul lui Inochentie Klein, iar partea privitoare la Grigorie Maior
şi la I o n Bob a fost publicată, fragmentar, de T . Cipariu în Acte
şi Fragmente ( p . 129—137). A m ă n u n t e l e acestui conflict nu le
cunoaştem. Ş t i m însă că Istoria Bisericii Românilor a fost oribil
mutilată, scoţându-se din ea zeci de pagini. D i n exemplarul pe
care-1 posed, lipsesc pag. 233—64 şi 329—44. Exemplarele n e ­
mutilate au fost confiscate şi depozitate în pivniţa mănăstirii
călugărilor franciscani din Cluj, u n d e se găseau încă la 1847 şi
de u n d e au fost scoase, lăsându-se libera lor răspândire, abia după
1
1848 ). C u toate că Petru Maior a mai trăit încă opt ani, — Bob
a m u r i t abia la 1830, — legăturile dintre ei au rămas definitiv
rupte.

Prezenţa t i m p de 48 de ani (1782—1830) a lui Ion Bob în

fruntea episcopiei unite a Blajului a constituit p e n t r u cultura şi
literatura românească, fără îndoială, o mare pagubă. Ce avânt ar
fi p u t u t lua această mişcare istorică şi literară, dacă G h . Şincai,
Klein, P e t r u Maior, Ion Budai-Deleanu şi alţii ar fi p u t u t r ă m â n e ,
până la sfârşitul vieţii lor, în j u r u l vechilor şcoli ale lui P . P . Aaron,
scutiţi de grijile materiale şi ocrotiţi de u n episcop înţelegător,
iubitor şi iertător?

Z. P Â C L I Ş A N U

x
) I. Hintz, Geschichte des Bisthums der griechisch-nicht-unirten Glaubens­
genossen in Siebenbürgen, Sibiu, 1850, p. 1 1 , nota 3.
 SCRISORILE TRIMISE
DE DUILIU ZAMFIRESCU
LUI TITU MAIORESCU
21.
Castellammare di Stabia
I I August 1889
Iubite domnule Maioresco,
Văd cu plăcere că nu m ă uitaţi. Faceţi b i n e , fiindcă asta mă
încurajează să lucrez şi să vă iubesc încă mai m u l t .
D e şase zile s u n t la Castellammare, cu marea în faţă, cu muntele
în spinare şi în mijlocul u n u i stol d e contese, principese, baronese
şi alte dihănii blazonate, cari ciripesc, vorbesc sau latră, după
c u m le e guşa şi mintea. I n Italia, şi mai cu seamă la Napoli,
toată lumea care are dela 100 frs pe lună în sus e cel p u ţ i n duce.
S u s , la hotelul Margherita, u n m i n u n a t fost palat al Regelui celor
două Sicilii, vieaţa aceasta se începe p e la 4 d u p ă p r â n z , în p ă d u r e ,
şi se urmează p â n ă la miezul nopţii, pe terasă. S u b nişte stejari
b ă t r â n i , cari se urcă d r e p t la deal, p e malul râpelor, curg torente
artificiale, ce saltă din treaptă în treaptă, tocmai din fundul î n t u ­
necos al Apeninilor, p â n ă sub u n magnolia colosal, de u n d e se
împrăştie în gârliţe line p e sub boite de viţă, p e sub lămâi şi por­
tocali. Aci, p e c â n d minorenii bat turca la tennis, berbanţii stau
întinşi p e iarbă, la picioarele albelor lor s t ă p â n e , z â m b i n d u - l e
cu surâsul plin de farmecul vieţii al o m u l u i care vrea să placă, —
p e c â n d ele, cu capul înclinat şi ochii ficşi p e buza u m e d ă a b ă r ­
batului, au în privire taina viţeluşei ce-şi întoarce nările sângerate
de plăcere către taurul vecin. Iar peste toţi natura întinde cu
bunătate braţele verzi ale stejarilor, u m b r i n d u - i în geniala iluzie
a fericirii.
Negreşit, subiscălitul n u se deosebeşte î n t r u nimic de ceilalţi.
Sunt v r e m u r i în care e o datorie să fii ticălos, c u m zice Caragiale.
Mai cu u n a , mai cu alta, dăi înainte, ca fochistul dela d r u m u l d e
fier care ciocăneşte toate roatele p â n ă dă de cea aprinsă.
Seara, scena se m u t ă p e terasă. A , d o m n u l e Maiorescu, ce
minune d e frumuseţe ! Inchipuiţi-vă u n imens balcon d e o sută
de metri d e lung, cotit şi învârtit î n j u r u l palatului, la 600 *) m .
de înălţime, din care t e uiţi ca î n t r ' o oglindă răsturnată în t o t
golful d e Napoli. L a dreapta Vezuviul cu gârla sa de lavă a p r i n s ă ;
în vale, de-a-lungul malului, miile d e lumini dela T o r r e Anunziata,
T o r r e del Greco e t c . şi la dreapta d e t o t ruinele P o m p e i . E r a
aseară o lună care ieşea d i n gâtul munţilor şi împrăştia u n fel
de maiestate incomparabil d e senină p e toată scena asta, încât,
cu toată luarea m e a aminte către femei, a m simţit că m ă răcesc,
nu mai fierb, n u mai t r e m u r . Clarul de sus m ă limpezise cu d e ­
săvârşire. Liniştea cea mai largă şi mai b l â n d ă î m i cuprinse ori­
zontul sufletesc, şi p e nesimţite trecui la a dori imaginea ideală
a vieţii noastre, ce se prezintă î n toate împrejurările d e resfrângere
î n t r u sine şi la mai toţi oamenii cu hipertrofia facultăţii d e a-şi
imagina propria lor vieaţă.
L u n a , vinovata !
Şi c u toate astea luna e câte odată foarte p r o a s t ă . . •
A m cu mine o carte a lui D o s t o i e w s k i : Precoces, grozav d e
curioasă; apoi nişte p o r t r e t e p u t e r n i c urzite ale lui Bourget şi u n
fel de tipuri t o t ale acestuia n u m i t e Pastels, care m ă desperează.
N ' a m văzut de c â n d sunt u n psiholog m a i puternic p r i n t r e critici
reunit î n acelaşi o m cu u n romancier mai preţios, m a i banal şi
mai ostenitor. A m adus cu mine şi p e G i b b o n , d a r mai mult de
dragostea cărţii, căci autorul s'a babalâcii de t o t p r i n t r e istorici:
e lung, descusut, fără nicio metodă şi m a i cu seamă n u ştie să
intereseze. Ce deosebire între colosurile lui d e v o l u m e , pline de
gol, şi între Istoria lui Jäger b u n ă o a r ă , p e care eu n u m ă ostenesc
2
niciodată a o c e t i ) .
J
) P r o b a b i l 60, v e z i scrisoarea următoare.
-) E c h i v o c u l e datorit construcţiei, franţuzeşti, dar înţelesul, pentru noi,
nu poate fi decât unul.
124 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

D a r v o r b ă , vorbă p â n ă la sfârşit, fără să vă mai î n t r e b şi de

gheţurile d-voastră. M a d a m e Maioresco t r e b u e să fie în Raiu,
n u în Elveţia. C u m mai merge pofta de mâncare ş i . . . de bere ?
E i , fu b i n e .

22.
Frascati, I I S e p t . 1889.
Iubite domnule Maioresco,
î m i închipuesc că pe la 1 S e p t . stilul nostru veţi fi deja întors
de p r i n corhănile Elveţiei, •— de aceea vă scriu la Bucureşti. V ' a m
răspuns la cele trei vorbe de pe cartea poştală, dela Castellammare,
a d r e s â n d scrisoarea la Geneva, poste-restante. Dacă veţi fi p r i ­
m i t - o , d u p ă c u m nădăjduesc, ştiţi că, p e când d-voastre vă umpleaţi
plămânii de azot şi sufletul de răsărit de soare, eu mă p l i m b a m sin­
gur p e marginea m ă r i i . Dela sfârşitul lui Iuliu p â n ă azi, n u a m văzut
Roma decât şase ceasuri, şi în vremea asta a m colindat m ă r i şi ţări,
ca u n adevărat vagabond. Dela Castellammare a m t r e c u t la Sor-
r e n t o . Aici e seninătate şi eleganţă. N a t u r a a făcut o risipă de
frumos ca nicăieri a i u r e a : m u n t e , m a r e , lumină, u m b r ă , verdeaţă,
nisip, — le-a aruncat în voia întâmplării, şi a ieşit o coastă capri­
cioasă p e u n lac limpede, cu o t e m p e r a t u r ă d e - a - p u r u r i egală.
Portocalii, cari poartă pe aceeaşi r a m u r ă flori caste şi voluptoase
fructe, sunt simbolul cel mai firesc p e n t r u forma de vieaţă ce se
trăeşte aici. Parcă chiar oamenii sunt potriviţi cu locul. Otelurile,-
m a r i , comode, se u m p l u de o societate internaţională, care, fireşte,
p u n e la mijloc ce are mai scuturat şi mai b u n . Inchipuiţi-vă
Quirinalul, u n d e a m petrecut î m p r e u n ă acea săptămână fericită,
d u s p e golful de Napoli, la o înălţime de 60 metri deasupra mării,
cu lume nostimă, masă b u n ă , muzică, ş i . . . o fărâmă de c u r t e ,
ceea ce n u păgubeşte î n t r u nimic situaţiei. Negreşit, n u se p e ­
trece nimic în afundul sufletesc al o m u l u i ; dar ceea ce este la
suprafaţă are atâta farmec, încât nevoia şi durerile se d u c v â n t u l u i .
U n cap senin, cu o mare p u t e r e de vieaţă lăuntrică, poate înflori în
linişte,— nu i se împotriveşte niciuna din vânjoasele mizerii ale
t r a i u l u i . I n t r e o suedeză voinică, harnică la vorbă şi dreaptă la
suflet şi o portugheză spălăcită, dar cu u n spirit plin de originali •
t ä t e , băteam, ca limba u n u i ceasornic, m i n u t e liniştite. M ă rog,
 SCRISORILE TRIMISE DE DUILIU ZAMFIRESCU LUI TITU MAIORESCU 125

x
tu pasie ) n u ; t u griji p â n ă pe-acolo, iarăşi n u ; craiu, craiu, — apoi
de ce focu să n u dai vieaţa de-a d u r a p e valea plângerilor p â n ă
s'o opri la Sorrento ?
Ei, şi cu toate astea, d e câte ori n u intram î n odaia mea necăjit
şi gol la s u f l e t . . . E u , î n t r ' o caraghioasă sistemă a m e a d e filosofie,
am hotărît că u n a din cele p a t r u cauze care contribuesc mai m u l t
la nefericirea noastră, este idealul. C â n d voiu mai î m b ă t r â n i
vă voiu vorbi p e larg despre aceasta.
A c u m să r e l u ă m firul. Dela Sorrento a m b ă t u t toate împrejuri­
mile: Capri, Ischia, Procida, Misena, u n d e s'ar fi aflând î n m o r ­
m â n t a t pilotul lui Enea, Pozzuoli, apoi iar Napoli şi iar Sorrento,
— toate astea î n t r ' u n m i c yacht cu p â n z e , care m ' a făcut să-mi
blestem ceasul plecării, — căci vai de m i n e , ticălosul, sufăr p e mare
ca u n nenorocit. C â n d era linişte p e apă, era şi 'n m i n e , şi vice­
versa, d a r m a i cu seamă vice-versa. P e la finitul lui August a m
plecat spre R o m a , u n d e m ' a m oprit cele şase ceasuri de mai s u s ;
de aci la A n z i o ; dela Anzio Ia A l b a n o şi apoi aici.
Sunt la Frascati tocmai d e o s ă p t ă m â n ă . E r a azi o sfântă zi
cum n ' a m mai v ă z u t : t e uitai în R o m a ca 'n perspectiva u n u i tablou.
Pe la 6 ceasuri, T i b r u l începuse să-şifacă aripi d e aburi, şi-1 puteai
urmări în t o t lungul l u i , c u m scapă d i n m u n ţ i i Sabiniei, trece prin
cetate p r i n t r e Janicul şi Aventin, se lasă la vale şi se varsă în mare
tocmai în p u n c t u l u n d e asfinţeşte soarele. M ' a m d u s la Villa
Lancelotti î n t r ' a d i n s , şi a m stat să m ă odihnesc pe aceeaşi bancă
u n d e astă-primăvară consultam câteştrei ghidurile, şi d e u n d e
am pornit-o apoi la deal p e m i n u n a t u l d r u m dela T u s c u l a n a .
C e s t egal, Italia e ţară unică în l u m e . D a r câte sunt încă d e
admirat, cari ne-au scăpat. Să vedeţi, b u n ă o a r ă , grădina Villei
Grazzioli, — e curată fantasmagorie. Răul e că sunt singur. A z i ,
u i t â n d u - m ă l a bietul vultur d e deasupra fântânei cu păunii, m i - a m
adus a m i n t e , g â n d i n d u - m ă la D-voastră, de vorba colonelului
care-şi inspecta t r u p a : « P o m p i e r s , j ' e n vois beaucoup p a r m i v o u s
qui sont absents ! »
I n sfârşit. T o a t e trec în lumea asta. D a r bine-aţi făcut c'aţi
venit la R o m a . N u se putea să a m o mai clasică fericire, decât
călcând p e locurile astea cu aşa o a m e n i . D e mai am u n d o r , c u m

l
) Pasiune; ecou zeflemist al luptelor latiniste.
zice bietul E m i n e s c u , e să vizităm şi Venezia î m p r e u n ă . Vreau
x
să b e m d i n limpeziciunea colorilor lui T i n t o r e t o ) , să t r ă i m î n
arhitectura lui Veronese şi Tizziano ' ) , să a d m i r ă m î m p r e u n ă
luxul de sănătate al femeilor lor, să colindăm p r i n incompa­
rabilul palat ducal, p e la Academie, p e la M a d o n n a d e l l ' O r t o ,
dei F r a r r i , pe canaluri, p e d r u m u r i , prin a e r ; ia aşa, să t r ă i m
în 1570.
Asta î m i aduce încă odată a m i n t e p e nefericitul E m i n e s c u .
A m u r i t . M a i bine c'a m u r i t . E r a aşa d e p u ţ i n o m , încât a r fi rămas
todeauna străin î n t r e n o i . Acolo u n d e s'a d u s e loc d e odihnă
şi d e răcoare. N a t u r a a făcut două l u c r u r i m a r i , zice L e o p a r d i :
amorul şi moartea. P e m i n e moartea n u m ă s p e r i e ; b a chiar
îmi pare u n e o r i o s u p r e m a m â n g â i e r e , şi î m i deprind ochii c â n d
vreau să a d o r m cu u n chip fantastic d e fecioară a eternităţii, —
fiindcă din nefericire ştiu că a m să m o r într'o dimineaţă fără să
pot zice o v o r b ă , căci anul ăsta sufăr m a i m u l t ca o r i c â n d de n e ­
regulate bătăi ale cordului.
M ă opresc. S'a făcut târziu d e t o t , şi noaptea mintea ia foc.
A m s p u s deja u n n u m ă r d e prostii personale. E t i m p să m ă opresc.
D a r aş fi voit să m a i v o r b i m câte ceva de-ale noastre. Ce ziceţi
de noveala lui Caragiali ? E u o găsesc slabă, cu o invenţiune absurdă
şi cu o totală lipsă d e estetică. J i d a n u l , d i n t r ' u n ridicul hangiu
ce e, devine o monstruozitate inaccesibilă formulei mele de ethică
literară. Vizitiul, d i n t r ' u n vagabond foarte posibil ce e la început,
se preface î n t r ' u n caraghios sinistru, a cărui m â n ă ce se prăjeşte
la l u m â n a r e (cu t o t efectul dramatic căutat de autor), e de u n comic
respingător. Ştiu că sunt r ă u j u d e c ă t o r , d a r vă s p u n d r e p t că după
ce a m isprăvit novela d e cetit, î m i simţeam muşchii obrazului
s t r â m b a ţ i d e desgust.
Odată cu această scrisoare, a m rugat p e librarul Bocea să t r i ­
mită la adresa D-voastre u n r o m a n italienesc a u n u i t â n ă r scriitor:
II piacere d e Gabriele d ' A n n u n z i o . C r e d că înţelegeţi bine cetind.
E o carte plină d e greşeli şi d e lungimi, — d a r închide î n ea o
comoară d e talent. M a i cu seamă vă poate interesa, fiind o a d m i ­
rabilă icoană a Romei d e azi şi a societăţii e i . Descrierile şi unele

') T i n t o r e t t o , Tizziano; am mai amintit de ciudăţenia transcrierilor de

n u m e proprii italiene în corespondenţa lui D u i l i u Z a m f i r e s c u . N u ne o p r i m
la fiecare caz în parte; ar fi prea m u l t e .
analize sufleteşti sunt de m a e s t r u . Şi individul acesta de autor
nu are decât 24 d e ani şi o lungă vieaţă d e nebunii mizerabile şi
eroice. Vă doresc din toată inima.
Duiliu Z.
voltate '•)

Rog p e onor. d o m n u l Secretar să-mi facă o descriere onestă şi

bine simţită a celor d e p r i n ţara b r â n z e t u r i l o r .
Şi încă ceva: c u m vi se pare asasinarea lui Paul Bourget ? P e n t r u
mine este semn d e o admirabilă desvoltare intelectuală. P e n t r u
ca romanele acestui o m să ajungă a p r o d u c e asemenea efecte,
trebue ca omenirea (sau m a i bine franţuzimea) să fie coaptă p e n t r u
orice eveniment al gândirii.
Chiar dacă s'ar admite că omorîtorul era n e b u n , scrisoarea lui
e încă destul d e clară ca să p u t e m constata adânca impresie a
operelor victimei.

2
3-
R o m a , 1 Octombrie 1889.
Iubite domnule Maioresco,
Aţi sosit ori n'aţi sosit ? Şi î n t r ' u n caz şi 'ntr'altuî e u t o t vă
scriu, fiindcă simt t r e b u i n ţ ă d e a vă mai s p u n e câte ceva.
î n t o r s d i n miazăzi, a m regăsit Roma c u m o lăsasem, cu aerul
ei ostenit şi cenuşiu, dar cu t i m p u l răcoros. L u m e a fiind încă
puţină şi vremea b u n ă , m ' a m gândit la m u z e u r i şi galerii, ş i , cu
ghidul lăsat d e D-voastră, a m revăzut Vaticanul. A m stat lung
înaintea lui M e r c u r , cel ce e în loja d i n faţa lui Laocoon, p e r o ­
tondă, şi m ' a m învârtit în j u r u l capului lui J o e , din sala rotundă
cu mozaică, cea mai frumoasă şi m a i păgână închipuire a u n u i om
care ar deveni D u m n e z e u . Impresia generală cu care am ieşit d e
astădată a fost m a i b u n ă decât d e r â n d u l trecut, fiindcă m ' a m
dus a n u m e să v ă d t r e i , patru l u c r u r i , fără să-mi încarc mintea
cu toţi câinii şi alte dobitoace d i n Vatican. O V e n e r e , d i n sala
specială ce era închisă anul t r e c u t ; splendidul M e r c u r ; J o e ; m u z a
Urania şi soră-sa M e l p o m e n a , — iată ce m ' a atras. V'aduceţi
aminte d e M e l p o m e n a ? Ce ciudată mişcare face. Cu piciorul stâng

') întoarceţi (foaia).

rezemat bărbăteşte pe o piatră înaltă, la prima vedere poza îţi
pare aproape necuviincioasă; dar cu încetul, chipul acela straniu
şi mişcarea îndrăzneaţă a corpului sfârşeşte p r i n a te impresiona
şi a-ţi lăsa iluzia unei d u r e r i precedente şi a unei acţiuni u r m ă ­
t o a r e : e muza tragediei.
Apoi, ieşind pe jos, m ' a m speriat de micimea mea faţă cu p u ­
terea liniilor Sfântului P e t r u , văzut despre grădini. Ce armonie e
în arhitectura aceea de piatră, ce cochetărie de o m de geniu care
parcă vrea să arate că are şi muşchi frumoşi n u n u m a i suflet mare.
F ă r ă să vrei, opera te face să te gândeşti la a u t o r ; rosteşti n u m e l e
lui Michel Angelo aşa de firesc, încât dacă ar veni cineva să-ţi
dovedească că autorul e altul, ai înălţa din u m e r i , d u p ă c u m ai
înălţa din u m e r i dacă ţi-ar dovedi că autorul faţadei e Michel
Angelo. Niciodată profanare mai m a r e n u s'a comis p e l u m e ,
decât p u n â n d u - s e u n astfel de obraz u n u i asemenea cap. M a i
bine decât făcea n a t u r a , p e Bernini, ori p e de la P o r t e , d u p ă Michel
Angelo, n u mai năştea oameni.
D a r apoi c â n d scapeţi pe g â t u l uliţelor de a s t ă z i ! . . .
Ia scapeţi, şi te duci la b i r t , şi vii la Legaţiune, — fiindcă aşa
e scris al gener n o s t r o .
D a r la L e g a ţ i u n e , de vreo p a t r u zile, a m cel p u ţ i n o p e t r e c e r e :
relaţiunile «Monitorului Oficial» asupra călătoriei Regelui în D o -
brogea. O a r e cine o fi Berninul care comite asemenea p r o z ă ?
Bietul Suveran « merge la moschea Azizic u n d e i m a m u l O s m a n -
T a h i r , înconjurat d e hogi şi m u l ţ i notabili din localitate, ţinură
r u g ă c i u n i » . Apoi Regele face « o p r e u m b l a r e pe stradele oraşului
care erau foarte strălucit iluminate » şi alte bazaconii asemenea.
Conul Alecu Pencovici ar t r e b u i să mai modereze zelul adver­
belor de t i m p , de loc, de m o d şi de cauză, ca să fie efectele mai
p u ţ i n de m o d ă . Serios v o r b i n d , n u se scrie astfel despre S u v e ­
ranul ţării, când eşti slujbaş al Statului.

T r e c â n d la u n alt ordin de idei, mă tot ţin de câtăva v r e m e să

vă î n t r e b ce gândiţi de romanele din u r m ă ale lui Bourget. Fac
asta fiindcă pe mine m'au pus pe g â n d u r i . N u mai încape vorbă
că Bourget e u n o m de mare talent şi cu o cultură cu totul deose­
bită de a celorlalţi romancieri francezi. D a r efectul asupra mea
a fost că, în u r m a cetirii lui Disciple, m ' a m hotărît p e n t r u
totdeauna să n u mai fac psihologie î n încercările mele. Şi mai întâi
ce va să zică a face psihologie î n t r ' u n roman ? C e însemnează
titlul roman psihologic? E o vorbă g o a l ă , — f i i n d c ă orice roman
1
b u n t r e b u e să fie psihologic.Au oare n .velele lui B r e t - H a r t ) , au
oare Le Lys dans la Vallee, sau Eugenie Grandet sau Illusions perdues
de Balzac, ori romanele ruseşti, n u s u n t în felul lor psihologice?
Ce este bunăoară o mititică novelă a lui Tolstoi Histoire d'un
Musicien sau Les Precoces de Dostojewsky, în care autorul n u se
simte u n singur m o m e n t şi nici pomeneală n u - i de teorii? Psiho­
logie, studiu de suflet oamenesc dela u n capăt la altul, şi, mai
mult decât la d-1 Bourget, artă.
Fiindcă vine î n t r e b a r e a : ce este u n r o m a n şi care e scopul u n u i
scriitor ? E u cred că este d e a-ţi da iluzia cea m a i intensivă despre
realitatea vieţii. Dacă în aceasta n u m ă înşel, vine a doua î n t r e b a r e :
au oare u n scriitor, care, d u p ă ce ţi-a dat o scenă, vine să explice
resorturile sufleteşti ale oamenilor săi, n u ne răpeşte el din inten­
sitatea iluziei?
Iată atâtea întrebări care de câtăva vreme mă ţin în loc, ba
mă d a u înapoi, fiindcă m ' a u făcut să şterg pagini întregi dintr'o
încercare cu care m ă lupt.
Poate că e m u l t d e zis, — dar eu s u n t p ă t r u n s . E chip mai
frumos şi mai omenesc î n toată literatura franceză decât al H e n -
riettei din L y s dans la Vallee? e studiu mai a d â n c asupra u n o r
naturi nevinovate şi nenorocite de poeţi, decât Illusions perdues
cu bietul L u c i e n (îmi pare că aşa se chiamă) ? . . .
D a r apropos de poeţi, o să vă trimit volumul lui Tolstoi (inti­
tulat C h a n t d u Cygne) în care se găseşte Povestea unui muzicant,
ca să vedeţi ce asemănare curioasă cu natura şi vieaţa lui Eminescu.

D e câtăva v r e m e n u m a i ştiu nimic de ce se petrece prin ţară — şi

poate că n u - i nicio pagubă. M o n i t o r u l e u n izvor de noutăţi vechi.
Pe la sfârşitul lui Noemvrie sper să n e revedem. A ş t e p t â n d , vă
doresc şi vă rog să n u m ă uitaţi cu desăvârşire.
Duiliu Zamfirescu

C â n d voiu veni, voiu aduce cu mine mai m u l t e lucruri de cetit,

— între altele câteva m i n u n a t e din italieneşte.
]
) Bret Harte.
 24-
R o m a , II Octombrie 1889.
Iubite domnule Maioresco,
P r i m i n d scrisoarea d-voastră, atât de binevoitoare, n ' a m niciun
cuvânt să nu fiu m u l ţ u m i t ; şi cu toate astea, de mult nu m ' a m simţit
aşa de mic şi de plouat. Văd că mă credeţi invidios, şi această
opinie se p a r e că o aveţi de toţi scriitorii.
S u n t trist că aveţi o asemenea p ă r e r e de m i n e . A m procedat
la o cercetare amănunţită asupra mea î n s u - m i , şi vreau să vă
s u p u n cu deplină sinceritate rezultatul.
I n primele t i m p u r i , c â n d J u n i m e a dela Bucureşti păstra încă
inutila brutalitate a redactorilor lui Balzac din Illusions perdues,
care dase atât de puternice rezultate cu 20 d e ani în u r m ă , gro­
solănia lui Caragiale şi naivitatea mea m ă făceau să sufăr groaznic,
şi dacă n ' a ş fi fost fricos sau aş fi avut aplombul p e care-1 dă
vârsta şi succesele, aş fi strigat în gura m a r e oridecâteori îl auzeam
cetind piese slabe cu râs m u l t , ori m a s a c r â n d u - m ă cu nedreptate
pe mine sau pe alţii. D a r mai t â r z i u , cunoscând p e ora şi văzând
marea lui inteligenţă, infinita nestatornicie a simţirilor sale, slă­
biciunile acestei inteligenţe, fondul fără niciun p u n c t de reazim,
n u n u m a i sentimentele mele p e n t r u el s'au îndulcit, dar a m sfârşit
p r i n a-mi fi drag şi a avea u n fel de compasiune p e n t r u o fire atât
de fantastică şi de muncită, în care arama şi diamantul s u n t legate
î m p r e u n ă spre a da iluzia u n u i inel ducal. Căci, cu toată aparenţa
calculelor şi izbânzilor sale, Caragiale e u n mare vizionar — ceea
ce e de recunoscut spre onoarea sa. — Astfel că, în timpurile din
u r m ă , absolut nicio u m b r ă de invidie nu poate să fie între n o i :
talentul lui merge într'o direcţie, — încercările mele î n t r ' a l t a ;
— sau chiar de ar merge paralel, esenţa firii noastre e atât de
deosebită, încât ne v o m păstra d e - a - p u r u r i formula geometrică
a paralelelor.
Acestea fiind mărturisite cu sinceritate creştinească, să nu mai
generalizăm.
« N u - ţ i place novela lui Caragiale — M i e - m i place foarte mult.
Nici lui n u - i place novela d-tale Alesio — M i e - m i place ».
Ce dovedeşte asta ? Că D-voastre u n a vă place mai m u l t decât
alta, iar că lui Caragiale n u - i place Alesio. D a r cu asta nu s'a
dovedit că O făclie de Paşte e o b u n ă novelă. Negreşit, opiniunea
D-voastre este u n început de dovadă în scris, c u m se zice în p r o ­
bele dela T r i b u n a l , — e m u l t ; dar să-mi daţi voie a vă spune
ceea ce gândesc şi e u .
S p r e a deveni b u n scriitor, t r e b u e o m a r e experienţă d e l u m e ;
o banalitate ca p u n c t p r e m e r g ă t o r . D a r lumea se cunoaşte intuitiv
şi direct. Această deosebire se poate mai u ş o r recunoaşte d u p ă ce
o lucrare e sfârşită. I n mai toţi autorii cari au studiat lumea direct,
se poate constata lucrul u r m ă t o r : pe atât p e cât ei ne dau p e o m
în afară, lucrurile m e r g bine şi autorul poate dovedi u n mare talent
de descriere; de îndată ce intră înlăuntrul firii,apare cazul: e u n
lucru studiat, te interesează, poate chiar din p u n c t de vedere
psihologic să fie adevărat, — dar e u n caz, u n lucru care s'a î n ­
tâmplat, dar n u se poate î n t â m p l a . Şi atât cât iei p a r t e cu autorul la
desfăşurarea lui te m i r i şi îl u r m ă r e ş t i , dar d u p ă ce ai închis cartea
n u - ţ i r ă m â n e absolut nicio impresie din realitatea vieţii. Aşa este
p e n t r u mine Pierre L o t i şi apoi î n josul paginii Barbu Ştefănescu.
Şi contrariul p e n t r u cei ce cunosc l u m e a intuitiv.
A c u m Caragiale, sau mai bine Făclia. Iacă L e i b a Zibal, hangiul
dela Podeni şi G h e o r g h i vizitiul, u n u l j i d a n , altul tâlhar, foarte
n e m u l ţ u m i ţ i u n u l de altul, d u p ă c u m era dreptul lor, jidanul
p r i n s d e friguri, G h e o r g h e sănătos. Leiba vrea să dea simbria
lui Gheorghe şi să se scape d e el. Ceea ce se şi î n t â m p l ă .
P â n ă aici nimic mai firesc. G h e o r g h e vrea să-şi r ă z b u n e ; iar firesc.
D e aci încolo, firesc ar fi fost ca u n tâlhar ca Gheorghi să ştie sări
peste gard ori peste zid, să i n t r e î n t r ' o noapte la L e i b a , să-1 gâtuie
şi să se sfârşească daravera. Frica şi frigurile jidanului tot fireşti
ar fi fost, iar cruzimea lui Gheorghi ar fi p u t u t să intre în detaliuri
oribile şi desgustătoare p e cale n a t u r a l ă , — d u p ă c u m intră, p e cale
nenaturală, cruzimea jidanului cu G h e o r g h e .
D a r n u . G h e o r g h e e u n tâlhar fantastic. El vrea să vie în noaptea
de P a ş t e ; G h e o r g h e n u sare peste gard, ci sparge poarta, sau mai
bine o găureşte, etc., etc. — T o t u l alcătueşte u n caz, care poate s i
se fi î n t â m p l a t aşa, căci multe comedii se î n t â m p l ă în lumea asta,
— dar care n u e firesc. Şi băgaţi de seamă că nu u m f l u nimic.
D a r apoi feştila de sub m â n a lui G h e o r g h i . E u n m e d i u fals,
care-ţi lasă o penibilă impresie de inverosimil, de chinuit, şi nimic
din iluzia realităţii.
 Apoi, D o m n u l e Maioresco, Dostojewsky în Crimes et Châti-
ments face p e eroul său să comită o serie întreagă şi groaznică de
o m o r u r i , care te înspăimântă, fiindcă sunt crime, şi mai cu seamă
inutile faţă cu scopul ucigaşului. D a r una aduce atât de fatal p e
alta, încât logica n u sufere u n m o m e n t . Topffer, în La peur, cât
e d e firesc ! Poate n u m a i Poe r ă m â n e fără control şi neestetic,
dar cu ce p u t e r e d e impresionabilitate răscumpără aceste lipsuri.
Aşa că, p e n t r u m i n e , Feştila intră în categoria "ntâia: e nereală
şi neestetică.
A c u m , dacă cunoaşteţi adresa lui Gavarry, vă rog să binevoiţi
a mi-o trimite, şi D o m n u l să vă apere de prea multă politică.
Al D-voastre devotat.

25-
R o m a , 20 Oct. 1889.
Iubite domnule Maioresco,
Viu d i n t r ' o societate în care m i s'a vorbit de D-voastră. Vă
puteţi închipui cu câtă plăcere a m ascultat, şi cu câtă m u l ţ u m i r e
a m p u t u t zice « a m onoare să cunosc de aproape pe d-1 Maioresco ».
P â n ă acuma e r a m obişnuit a auzi eternele laude ce se aduc Reginei.
Fieştecare străin mai scuturat cu care fac cunoştinţă, se crede
dator a începe c u : « Vous avez u n e Reine qui vous fait h o n n e u r ».
Negreşit, e o plăcere să auzi vorbindu-se bine de Regină, dar
c â n d lucrul devine formulă, sfârşeşte p r i n a n u - ţ i mai face i m ­
p r e s i e ; aşa că, în timpurile din u r m ă , a m adoptat şi eu p e cea
u r m ă t o a r e : « O u i , n o t r e Reine est u n grand h o m m e » . N u vă
mai vorbesc de traducători d e opere de-ale Reginei, p r e c u m este
o criminalicească făptură care se chiamă E m m a P e r o d i ; de sculp­
tori cari vin să ceară portretele Reginei spre a-i face b u s t u l ; de
variante de H ü b s c h care îi dedică m a r ş u r i ; de poeţi, p r e c u m u n
oarecare Roux, ce vin cu testele de poesii, etc., etc. Astea sunt
de-ale slujbei noastre. —
V'aduceţi aminte de San Pietro in Montorio şi de Villa Corsini,
sus p e Janicul, de u n d e se vede aşa de m i n u n a t Roma ? . . . Ştiţi
că a m fost î m p r e u n ă , cu birjarul cel care se oprise să vorbească
cu u n prieten. Acolo, p e clina dealului, se află cea mai fericită
locuinţă omenească, villa L a u t i e r , prinsă de familia fostului director
al Academiei G e r m a n e , D r . H e l b i c h . î n t r ' o sală cu plafonuri
originale de Carracci, a v â n d d e o p a r t e crâmpeie d e statui, vase
m o n u m e n t a l e de c â n d lumea, o Venera şi u n Silenus, — de alta,
u n perete întreg cu T e n i e r s , s u b înrâurirea uverturii din E g m o n d ,
— p r i n u r m a r e încălzit â b l a n c , a m ascultat pe fiica d-lui H e l b i c h ,
o creatură desmăţată d a r de o rară originalitate, rostindu-vă
n u m e l e . A m insistat ca să văd dacă vă cunoaşte b i n e , însă a m
înţeles că n u m a i a auzit vorbindu-se de D-voastră, şi mi-a
şi spus că părintele ei vă cunoaşte, — iar părintele ei n u era
de faţă.
A m prins prilej a vorbi de ţară — bat'o norocul — cu plăcerea
cu care vorbesc totdeauna. M a i era de faţă o d - n ă Mingarini,
germană de origine, u n fel d e b a s bleu foarte inteligentă, docto-
reasă î n ştiinţele naturale, p e care astă-vară a m întâlnit-o la Anzio
ucizând la peşti. Apoi b ă t r â n a Helbich, u n colos cât G i u m b o ,
dar poate u n a din cele mai extraordinare deşteptăciuni femeieşti,
care ştia p e F r ö h n e r şi deci toată originea Dacilor pe dinafară.
Apoi vreo d o i , trei nemţişori, b u t de carte. Mai apoi H e b e r t ,
directorul Academiei F r a n ţ e i , — şi în fine, vreo trei altoaie uscate
de artiste englezeşti: o societate, după c u m vedeţi, foarte cultă,
dar cu u n fond de naivitate, p r o p r i u t u t u r o r naturilor alese, ce
se putea lesne captiva. Aşa încât, încetul cu încetul, vorbind de
Sinaia, ba de Regină, ba de Bărăgan, n e - a m despărţit cu hotărârea:
« qu'il faut aller â Bucarest connaître M o n s i e u r Maloresco ». Fără
logică, dar mai b i n e : ce s'ar face fantazia şi subscrisul?
Iacă prin u r m a r e o mare plăcere p e n t r u m i n e .

A doua zi
A m primit Convorbirile cu « Alesio ». I n n u m ă r u l acesta, zeţarul
dela tipografie şi-a plătit cheful de a face o farsă de rău gust,
l
î n c e p â n d nomenclatura plantelor ) cu o necuviinţă. D e asemenea
a m primit Revista L u m e i L a t i n e , cu traducţia lui G a v a r r y . E

x
) G . Crăiniceanu p u b l i c a în acelaş n u m ă r d i n « C o n v o r b i r i » , Nomencla­
tura Româno-latină din istoria naturală. ( X X I I I . 1889—90. p a g . 548 şi urm,},
î n t â i u l c u v â n t , popular, spune p e n u m e unei părţi d i n corpul ţapului, care
care îl deosebeşte de capră, iar ştiinţific e O r c h i s sambucina, şi nu înseamnă,
fireşte, vreo farsă de zeţar. Duiliu Zamiirescu o ştie, dar, sau se h â r j o ­
neşte, sau ironizează p e cineva mai p u d i c din redacţie.
curios. D e u n d e m ă aşteptam
mai atrăgătoare, substituind
decât bizară. G a v a r r y n u ştie
p e ici p e colo, dar s u n t altele
I n sfârşit iar bine şi a t â t .
să-mi pară limba franceză cu mult
pe cea r o m â n ă , — n u a m găsit-o
destul r o m â n e ş t e . S u n t p ă r ţ i b u n e
în care sensul e cu totul schimbat.

A c u m , altceva.
D e c â n d s u n t la Roma a m u n prieten, coleg, foarte plăcut băiat,
care din c â n d în când se cam întrece cu vinaţurile. E u , care de
c â n d s u n t n ' a m fost în aşa hal, fiindcă n u p o t să beau, am p r i n s
u n m a r e interes a-1 u r m ă r i p â n ă acasă. T r e b u e să vă spui că e
u n cap luminat, scriitor în ţara lui (America), fire dreaptă, iubitor
d e femei, caraghios, — u n o m b i n e echilibrat, în afară de capitolul
b ă u t u r i i . D i n fericire n u i se î n t â m p l ă des să bea.
Iată ce fenomene regulate bag de seamă. C â n d începe a se
încălzi b i n e , comentează p e Shakespeare, pe care-1 ştie pe din­
afară, şi înjură pe N e m ţ i . D u p ă ce s'a cherchelit, devine trist,
negru la g â n d u r i , oftează şi vrea să u m b l e p e j o s . î n t r ' o seară a
t r e b u i t să fac j u r u l R o m e i , afară din ziduri, dela Porta del Popolo
p â n ă la Porta P i a ; altfel se ducea singur şi-1 desbrăca v r e u n borfaş.
M e r g â n d , tace, şi n u m a i c â n d şi c â n d îi răsare în m i n t e câte u n
fapt singuratic. B u n ă o a r ă : îţi aduci aminte ce diamante avea
ducesa d'Aosta în trandafirii dela sân ? s a u : era să m ă înnec acum
u n an la Venezia. Apoi, c â n d u r c ă scările, se opreşte regulat la
aceleaşi n i m i c u r i : b u n ă o a r ă vede întotdeauna o literă care, î n loc
de a fi N regulat, e N greşit, din n u m e l e u n u i chiriaş, sau detalii
fantastice, p r e c u m e u m b r a u n u i personaj desenat pe peretele
camerei sale, care u m b r ă i se pare că seamănă cu logodnica lui.
D e aci începe a rosti o elegie în versuri d e E d . P o e , şi apoi,
p e calea asta, improvizează, cu părul vâlvoiu, cu ochii u m e z i ,
şi g e m e .
Concluziunea este că p e n t r u mine excitaţiunea în genere şi în
particular excitaţiunea alcoolică, la t e m p e r a m e n t e nervoase, devine
o p u t e r e creatoare, p r i n faptul că conştiinţa p r i n d e adâncul deta­
liilor, iar fantazia le colorează î n t r ' u n m o d particular. Şi mai de­
p a r t e , m ă î n t r e b dacă lucrul acesta n u este c o m u n mai t u t u r o r
talentelor. Zic talent iar n u geniu î n t r ' a d i n s , fiindcă geniul cred că
se excitează cu dela sine p u t e r e .
 24 Oct. 89.
Domnule Maior eseu,
Venind la L e g a ţ i u n e , găsesc scrisoarea D-voastre din u r m ă .
Ce lucruri ciudate ! P r i n ce a m p u t u t să provoc o asemenea
explicare ? Scrisoarea D-voastră mi-a făcut r ă u de b u n ă ce e, şi mă
faceţi să m ă gândesc la o m u l ţ i m e d e lucruri. î n c e p să cred că
e o mare fericire p e n t r u u n o m d e a vă cunoaşte bine, dar în ace­
laşi t i m p e o primejdie de a vă s p u n e d r e p t simţimintele d e d r a ­
goste şi a d m i r a r e ce inspiraţi. E u îmi i m p u s e s e m u n fel de streajă
gurii p e n t r u asemenea efuziuni, dar iată că nu totdeauna m a pot
ţine de p r o g r a m .
Să n u mai vorbim.

26.
Iubite domnule Maiorescu,
Azi a m p r i m i t Convorbirile cu studiul asupra lui Eminescu.
P e n t r u ca să e x p r i m toată plăcerea mea faţă d e partea I-a, îmi
aduc aminte că p r i m e a m odată nişte scrisori cari începeau şi
sfârşeau cu vorbele acestea «eher e h e r » repetate. Aşa îmi vine mie
să zic «iubite iubite d o m n u l e Maiorescu ». Să nu vă surprindă
aceste declaraţii, fiindcă eu m ă încălzesc repede şi prea mult.
T r e b u e să luaţi n u m a i partea b u n ă a gândului m e u , aceea adică
în care stă ca o lampă veche ce arde d e veacuri cu o lumină mititică,
şi p e care u n artist puternic o înalţă, aprinzând-o p â n ă a-mi umplea
tot capul de vibraţii calde.
I n adevăr. Aţi citit p e Aspazia lui L e o p a r d i , parcă a m fi stat
de vorbă când scrieaţi. E între L e o p a r d i şi Eminescu o afinitate
atât de extraordinară, încât se pare că simplitatea durerii unuia
a fost izvorul pe sub p ă m â n t , care în vadul străin a lui Eminescu
a ieşit la lumină, într'o dimineaţă naivă d e t o a m n ă . E u cred că
nu atât simţirile lor, cât mai cu seamă forma acestor simţiri şi
pregătirea p r i n studiu a acestor forme are o infinită asemănare
la cei doi poeţi. Aşa bunăoară incomparabila simplitate a lui L e o ­
pardi din poezia La sera del di di festa, or Alia Luna, or La vita
solitaria devine la Eminescu acea simplitate nouă şi oarecum mai
tânără ce o a d m i r ă m . Şi la a m â n d o i , c â n d ne vorbesc, c u m i n ţ i
şi senini, de durerile lor, accentele au o p u t e r e sfâşietoare. Care
este misterul acestei î n r â u r i r i ? Poate raritatea, fiindcă oamenii
ceilalţi sunt meşteşugiţi, şi adevărul, care este deapururi simplu.
A m încercat să traduc câteva poezii leopardine, fără rimă şi fără
r i t m , n u m a i spre a păstra forma întreagă şi coloarea vorbelor. Veţi
vedea ce asemănare de n u a n ţ e .
D a r apoi periodul « N ă s c u t la 20 D e c . etc. p â n ă la Eminescu
m o a r e » etc., cu fraza «încălzit d e farmecul u n o r femei dela care
au rămas în poeziile lui câteva u r m e de păr bălai, de ochi î n t u ­
necaţi, de m â n i reci, de un nu ştiu ce şi nu ştiu cum » e t c . ! O m i ­
n u n e . Vorbele astea subliniate sunt atât de fericit găsite, şi periodul
întreg e atât de admirabil quintesenţiat, încât îmi va r ă m â n e ca
model.
Cât despre portretul sufletesc a lui Eminescu, adevărul l-aţi
făcut aşa de frumos, încât orizonturile ce D-voastră le vedeţi lim­
p e d e şi le arătaţi cu curaj vor deveni, p e n t r u multe naturi încur­
cate în negura lor proprie şi p e n t r u mulţi nefericiţi, o m â n g â i e r e .
Să ne v e d e m cu b i n e .
N - b r e 18. Roma. 89.

27.
R o m a , Ianuariu 1890.
Iubite domnule Maior eseu,
I n t o r c â n d u - m ă din Focşani, a m voit sa vă văd, dar plecaserăţi,
la F i u m e , după cât a m înţeles, sau şi mai bine la Abbazia, alergând
după soare. Adevărul e că b u n ă ţară avem şi D o m n u l să ne-o
păstreze aşa c u m e, —- dar la paragraful climei ar mai trebui
adăugat ceva în buget
Negăsindu-vă, a m rămas cam p e j o s , fiindcă, deşi când vă
întâlnesc nu pot să vă spun multe şi mai uşor vă scriu, aş fi fost
b u c u r o s să vă mai văd.
Aşa, a m plecat şi eu. E r a m b u n hotărît să viu la F i u m e , fiind
d r u m u l cam acelaşi spre Italia; dar, după ce m ' a m mai judecat
p u ţ i n , a m luat calea slujbei, s u p u n â n d u - m ă soartei şi împrejură­
rilor, cari aşa vor.
D a r să lăsăm astea.
Ce ziceţi de Năpasta lui Caragiale? Negreşit, b i n e .
E u nici nu m ă mai m i r de deosebirea ce există între capetele
omeneşti, fiindcă văd în toate zilele lucruri uimitoare. A m auzit pe
Excelenţa noastră socotind odată pe L e o p a r d i ca pe u n o m îm­
prejurul căruia s'a făcut gălăgie degeaba; pe Caragiale găsind
că Musset e superior aceluiaşi L e o p a r d i , e t c . e t c . Naturile cari
nu au în esenţa lor nimic contemplativ, nici n u pot ajunge cu
privirea la u n asemenea zenit. D - l Carp este u n cap politic de întâia
o r d i n e ; dar politica teoretică fiind o ştiinţă — căci e toată logică —
iar politica practică fiind o artă, se p r o d u c e fatal o disciplină a
spiritului pe această basculă, aşa încât, ca u n marinar care p e vasul
lui, clătinat de m a r e , ştie să u m b l e , iar pe p ă m â n t n u , — nu mai
are el forţă să se afunde în înţelegerea luminoasă a frumosului
în sine. Şi aceasta e b i n e . Dacă ar fi altfel, admirabilul equilibru
al facultăţilor sale s'ar r u p e , şi din ceea ce este ar deveni u n simplu
o m de talent. D a r cu toate astea d-l Carp n u înţelege p e Leopardi.
Şi mai p u ţ i n încă îl înţelege şi—1 gustă Caragiale. O foarte mare
inteligenţă, o mare memorie şi u n talent muzical remarcabil, dar
o totală lipsă de fantezie sunt calităţi, unele reale, altele negative,
cari-1 fac impropriu de a pricepe pe Leopardi şi nestrăbătuta
limpeziciune a seninului său.
T o t aşa sunt eu faţă cu lucrările lui Caragiale.
A m cetit Năpasta cu băgare de seamă. T r e b u e recunoscut dela
început că orice piesă cetită este o năpastie p e n t r u autor. Ea trebue
văzută. D a r din cât se poate judeca dela cetire, iată ce g â n d e s c :
Cu O făclie de Paşte şi mai ales cu Năpasta, Caragiale pare a
intra într'o fază nouă, aceea a ini auririi romanelor ruseşti; a lăsa
amorul la o p a r t e ; a ceti partea lăuntrică a complexului firii ome­
neşti; a alege din această p a r t e unele excrescenţe şi a le studia
p â n ă în particularităţile lor patologice. Cu alte cuvinte, Souvenirs
de la Maison des Morts, Crimes et Châtiments cu caracteristicul cap
a lui Rascolnicoff, de D o s t o y e w s k i ; Le Prince Neklioudoff şi La
puissance des tenebres de Tolstoi, iată genul care înrâureşte talentul
prietenului nostru. încercarea e interesantă. Insă trebue băgat
bine de seamă.
I n t â i u toată literatura rusească în felul acesta n ' a îndrăznit să se
apropie de scenă. Singura încercare e s t e L e s tenebres a lui Tolstoi,
în care Nikita cel stupid şi incestuos a fost greu înţeles de l u m e .
Lucrarea aproape a lipsit să nu fie fluierată. Şi notaţi bine că
asta e singura încercare scenară din toată literatura celor trei
genii m o d e r n e : Dostoyewski, Tourghenieff şi T o l s t o i . L u m e a
de astăzi şi încă mai m u l t cea viitoare altfel înţelege lucrurile.
T o t interesul persoanelor într'o d r a m ă t r e b u e să stea în acţiunea
lor, iar n u acţiunea în interesul ce deşteaptă o persoană. I n c h i -
puiţi-vă ce ar deveni Rascolnicoff ucizătorul, atât de interesant şi
aşa de m i n u n a t studiat în r o m a n , pe scenă ? . . .
Apoi, nici u n u l din romanele ruseşti — afară de Tenibres — n u
are ca persoană de căpetenie u n ţ ă r a n . Ruşii au înţeles că e greu
să scoţi din sufletul u n u i muncitor de r â n d , nuanţele atât de fine
ale psihologiei m o d e r n e , dacă mai cu seamă depărtezi de el amorul
şi dragostea de p ă m â n t .
A c u m să venim la Năpasta.
Anca, D r a g o m i r , Ion şi Gheorghe n u sunt ţărani decât doar
fiindcă se chiamă Anca şi D r a g o m i r , şi fiindcă îşi zic mă şi fă.
Altfel, caracterele cu natura lor intimă ţin de altă l u m e . R e m u ş -
carea lui D r a g o m i r şi dorinţa femeii de a afla adevărul şi a-şi
răzbuna, d u p ă şapte a n i ; puterea asta de a-şi ţine sufletul încordat
şapte ani de zile; şiretlicul cu care e adus lucrul ca să-1 facă p e
o m să mărturisească crima — sunt meşteşuguri nefireşti p e n t r u
doi ţărani, fie ei chiar cârciumari. I n lumea reală, Anca, care spune
lui D r a g o m i r că-i era drag bărbatul ei dintâi, nu l-ar fi luat,
dacă bănuia că el e omorîtorul, şi dacă avea, c u m se pare, cât de
p u ţ i n simţ m o r a l ; sau dacă-1 l u a , o r i devenea o muieruşcă d e cele
a dracului, care l-ar fi ameninţat la orice dorinţă neîmplinită
cu vorba tâlharule, ori îşi căuta de n e v o i . — A p o i ia vă rog cetiţi
p e Neklioudoff, u n d e n u m a i incidental sunt câteva figuri ţărăneşti,
să vedeţi adevărata lor fire, pusă în mişcare de interese ori de amor.
Căci încă odată, afară de aceşti doi m o t o r i , resorturile la ei n u
pot avea reacţiune. Persoanele astea, aşa c u m se prezintă, se n u m e s c
Monsieur et M a d a m e D r a g o m i r . Şi chiar cu această carte de
vizită, n u m a i Anca se poate prezenta. Ea r ă m â n e în picioare.
D a r D r a g o m i r n u . Ridicat în rang social, spre a deveni posibil,
tot interesul se poartă asupra lui. Şi atunci nu m a i e posibil în
scenă. C â t e d e superior Rascolnicoff asupra lui M a c b e t h , măcar
că e vorba de Dostoyewski faţă d e Shakespeare ! şi aceasta n u m a i
fiindcă u n u l e în r o m a n , iar celălalt în piesă; n u m a i fiindcă u n u l
îţi aprinde fantazia, a t r ă g â n d u - ţ i luarea aminte asupra (a) o
infinitate de detaliuri sufleteşti, p e c â n d celălalt te impresionează
plastic.
 D a r apoi I o n n e b u n u l , ce fiselă s u p ă r ă t o a r e ! Ion scapă din
puşcărie n e b u n , şi în rătăcirea lui p r i n l u m e se opreşte tocmai la
casa lui D r a g o m i r ! . . Şi n ' a r e nici măcar dreptul d e a fi şiret î n t r ' u n
m o m e n t lucid, fiindcă el nu ştia şi nici nu bănuia măcar că omorî-
torul era D r a g o m i r . E o copilărie.
Iar din toată piesa îţi r ă m â n e u n s i m ţ i m â n t de răceală u m e d ă .
Nici o e m o ţ i u n e , nici o vibrare caldă.
Asta e impresia mea.
Aş dori să ştiu ce t o n u r i ia, j u c a t ă . D a r mă credeţi că v ' a m
spus în toată sinceritatea ceea ce gândesc.

A c u m şi despre altele.
Eu îmi pare ca mă însor. Iau o femeie care mi se potriveşte, a
cărei bunătate şi obiceiuri simple m ă încântă. Are şi oarecare dare
de m â n ă , ceea ce n u strică. Părintele ei se n u m e ş t e Antonio Allievi;
e senator şi director general al Băncii G e n e r a l e . Ea se n u m e ş t e
Henrieta.
Sper, că voi avea norocul să vă mai văd la Roma, să vă am la m i n e .
P â n ă atunci D o m n u l cu n o i .
Al D-voastre ca 'ntotdeauna.
28.
R o m a , 24 F e b r u a r iu 1890.
Iubite domnule Maior eseu,
N o s t i m o m sunteţi când vreţi să scriţi cu haz. Vad că nunţile
vă dau o u m o a r e clasică din cele m a i astericate, căreia nici pagina,
nici r â n d u l n u - i lipseşte. Asta a făcut fericirea socrului m e u , u n
cetăţean prea cumsecade, care găseşte v r e m e , între două şedinţe
de bănci şi de d r u m u r i de fier, să spuie câteva sute de versuri
latineşti p e dinafară: o n ne se mărie pas i m p u n e m e n t .
Aseară, la p r â n z , a m dat cetire cu glas m a r e urărilor ce n e t r i -
meteţi şi a m făcut să circule cele d o u ă fotografii, m â n d r u de efectul
ce produceau. M a d a m e Maiorescu a fost declarată, în contumacie,
Romana di Roma, proprio una bellezza, — iar D - v o a s t r ă . . . la
bărbaţi n u se s p u n e . Adevărul e că a m â n d o u ă portretele sunt vii.
Aş dori să vă pot trimite n u m a i d e c â t pe ale noastre în s c h i m b ,
dar viitoarea mea s'a speriat de r o m â n c e , le găseşte prea frumoase
şi pe ea prea urîtă. Afară de asta, la Roma nu e nici u n fotograf cu
adevărat b u n . Cel p u ţ i n aşa glăsueşte cochetăria femeiască. Astfel
că, vă rog să n e aşteptaţi p â n ă v o m merge la Nizza sau la Paris,
ceea ce va fi p e la jumătatea lui M a r t i e .
A m t r e c u t , d o m n u l e Maiorescu, prin multe greutăţi p â n ă să
ajung aci. Viitoarea mea femeie e văduvă. Aparţine unei familii
însemnate, şi cred că n u m ă înşel zicând că este o fire c u m î m i
t r e b u e mie ca să m ă ataşez de dânsa cu t o t devotamentul. A r e u n
tată foarte interesant, şi n u a r e m a m ă , ceea ce e şi mai interesant.
î m i împlinesc o datorie şi încerc să fiu fericit.
Aşa că pot zice ca Gil Blas de Santillane: j e vis content, et suis
h e u r e u x , puisque j e crois l'etre.
Cu respect şi dragoste.
29.
R o m a , 1 Apriliu 1890.
Iubite domnule Maioresco,
Mai înainte de toate, prezenta episolie n u e u n poisson d'Avril.
Astfel fiind, daţi-mi voie să iau lucrurile dela p o t o p .
Vă aduceţi aminte observările ce le-aţi făcut astă iarnă, cetind
începutul romanului *) ce adusesem cu m i n e . C u toate preocupările
mele celelalte, m ' a m gândit de multe ori la ele, şi t r e b u e să vă
mărturisesc că mi-au sdruncinat dulcea credinţă ce aveam că
începusem a d u r a u n capo d'operă. A m căutat să p u n n u m e l e
socialistului m e u pe obrazurile cunoscute dela n o i , şi declar că
nu a m găsit nici u n u l care să-i vie la măsură.
Vrea să zică e f a l s ? . . . Probabil.
Cu toate astea, eu îl văd aşa de bine, astfel p r e c u m e croit,
încât mi se pare că l-aş falsifica dacă l-aş face altfel. Personagiul acesta
nu este u n protagonist în r o m a n , prin u r m a r e , î n principiu, se
poate schimba. E u însă mă simt incapabil a o face, şi aceasta este
u n semn de inferioritate. A avea p u t e r e să d ă r â m i din propria
ta lucrare o parte falsă, este mai greu decât a p u n e în locul ei

J
) Lume nouă şi lume veche, publicat întâia oară în Convorbiri literare
(XXV. 1891—92). A r e această dedicaţie: « D o a m n e i H . S. A . L a R o m a » .
N u poate fi v o r b a decât de Henrietta S . A l l i e v i , viitoarea soţie a lui D u i l i u
Zamfirescu.
Intre scrisorile acestui t i m p , T i t u Maiorescu a păstrat şi b i l e t u l de i n ­
vitare la nuntă : « M o n s i e u r Antonio Allievi senateur du R o y a u m e d'Italie
a l'honneur d e v o u s faire part du mariage de sa fille Henriette avec M o n ­
sieur Duilius Zamfiresco, secretaire de L e g a t i o n . R o m e , le 10 M a r s 1890»-
o alta b u n a . T r e b u e să fii în stare a r u p e p e n t r u m o m e n t liniile
tale armonice, a păstra î n picioare colţurile b u n e şi a căuta să
sudezi p e u r m ă partea reconstruită cu cea construită. E greu, cel
puţin p e n t r u m i n e . D e aceea viu să vă p r o p u i u u n c o m p r o m i s :
să m ă lăsaţi să sfârşesc lucrarea întreagă, aşa c u m o a m eu conce­
p u t ă ; după aceea s'o cetiţi, şi ce va fi de schimbat s ă schimbăm
pe u r m ă . Veniamin Stroescu n u e fals ca problemă sufletească,
ci e fals ca problemă socială. D-voastră ziceţi: u n astfel de o m
există, e posibil, cu condiţiunea de a-1 face să iasă din Şcoala nor­
mală de institutori, b u n ă o a r ă ; apoi a-1 înainta treptat p â n ă la
gradul de profesor s e c u n d a r ; a-1 însura cu o profesoară; a-1 ţine
într'o lipsă relativă şi'n convingere intimă că omul n u câştigă
cât m u n c e ş t e . C u alte cuvinte, a-1 face: sau u n b u r g h e z ordinar
care strânge câte 50 frs. p e lună spre a-şi c u m p ă r a b o n u r i , —
ceea ce n u voim n o i ; sau u n n e m u l ţ u m i t , î n care ideile umanitare
izvorăsc dintr'o suggestiune de p r o p r i e mizerie, — ceea ce e în
cazul nostru. D a r a lua u n o m bogat, care a moştenit avere dela
părinţi, care e lacom de b a n i , care ţine casă deschisă, cu lux p e
de o p a r t e , cu mizerie şi desculţi p e de alta; a-1 îmbiba d e idei
socialiste; a-1 p u n e să-şi crească copiii c u m creşte Veniamin pe
fiică-sa, e t c . e t c . — e fals.
Şi eu zic că e fals, dar tocmai asta vreau să fac e u . E fals, d u p ă
c u m visul e fals faţă cu realitatea, dar e real de a visa.
A lua p e M o r t z u n , p e care eu n u l-am văzut decât d e vreo trei
ori, când se 'ntorsese dela Paris, î n casă la Nicu X e n o p o l u , dar în­
destul ca să înţeleg că este u n fel de n e b u n i n t e r e s a n t ; a-1 presupune
cu cultura Nădejdilor şi a-1 însura cu M - m e Sofia Nădejde,
— poate să fie fals, adică poate să n u fie o soluţiune firească a
problemului lui social, dar el este aşa, şi nimic nu-i mai brutal
decât u n fapt. Părintele său era u n agricultor bogat, care îşi punea
mâinile î n cap când auzea de isprăvile lui fiu-său p e la P a r i s ; neam
de n e a m u l lui n u profesase asemenea meserie. Cel mai mult *), se
poate p r e s u p u n e că starea ţăranilor la noi să fi deşteptat î n t r ' o
inimă generoasă simţiminte de compasiune şi revoltă. D a r socia­
lismul agrar este u n socialism bourgeois, în care baza este proprie­
J
tatea individuală mai mult ca o r i c â n d ; acesta este b u n cel mai m u l t )

') Cel mult. A c e e a ş formă apare şi altădată.

p e n t r u u n o m de Stat r o m â n e s c . I n care caz u n asemenea socia­
list t r e b u e să înceapă dela el. I n socialismul radical, în c o m u ­
n i s m există o idee s u b l i m ă : ştergerea noţiunii de proprietate,
care va ridica de p e capetele omeneşti pâclea preocupaţiunii celei
mai meschine, şi, ca u n imens sac de lest aruncat d i n t r ' u n balon,
va sălta inteligenţa omenească cu trei mii de m e t r i în v ă z d u h u l
înalt.
El însă (care el este cu totul impersonal) M o r t z u n sau Veniamin
Stroescu sau u n altul asemeni n u e nici u n agitator agrar consecvent,
nici u n socialist ideolog, care să pregătească omenirii t i m p u l viitor,
E prin u r m a r e fals, — dar e.

4 Apriliu.

A m î n t r e r u p t scrisoarea, şi de abia astăzi pot să reiau firul. Ştiţi,

viaţa are ghimpi şi colţuri în cari gândirea se agaţă sau se 'ngră-
mădeşte, spre a r ă m â n e o m u l u i n u m a i picioarele. G u v e r n u l
schimbă tratatele d e c o m e r ţ , şi Ministerul cere fel de fel de infor­
m a ţ i u n i ; apoi M i n i s t r u l e bolnav de vreo două luni, de u n r e u m a ­
tism articular, — aşa că p e n t r u încheierea nouilor Convenţii,
Legaţiunea dela R o m a p u n e în slujba G u v e r n u l u i trei picioare şi
probabil două capete.
Săptămâna asta e tocmai u n an de c â n d eraţi la R o m a . Azi a m
fost cu nevastă-mea la San P i e t r o , şi i n t r â n d în capela din stânga,
u n d e a m m e r s î m p r e u n ă , a m avut impresia că s u n t e m din nou
cu t o ţ i i : efectele liniilor Sfântului P e t r u , care sunt atât d e d o m i ­
nante şi de personale, încât rechiamă toate amintirile legate de ele.
D e acolea a m trecut la San Giovani în L a t e r a n o , u n d e se cântau
tânguirile, stingându-se t r e p t a t câte o făclie, p â n ă la a 12-a, după
cari a u r m a t u n Miserere splendid. A n u l ăsta toată muzica reli­
gioasă a fost m i n u n a t cântată. I n t r e altele, faimosul Stabat M a t e r
a lui Rossini, p e care l-am auzit î m p r e u n ă anul trecut şi l-am găsit
aşa de slab executat, anul ăsta a fost m ă r e ţ . I n t r e protagonişti era
şi T e o d o r i n i , şi de sigur n u era cea mai p u ţ i n sărbătorită.
Sfârşind, u n c u v â n t : Caragiale ar t r e b u i oprit, în interesul r e ­
putaţiei sale de scriitor, de a publica fleacuri. Cele 25 de minute
cu Madame Car ol, s u n t glume de spus între prieteni, şi dacă p r i e ­
tenii or fi mai proşti, or r â d e ; dar de publicat şi de iscălit, nu.
 Vă rog să aveţi încă puţină r ă b d a r e p e n t r u fotografii. Zilele
trecute a m primit trei p r o b e , câte trele proaste, d a r aşa d e proaste
că n u se p o t trimite î n schimbul minunatelor D-voastre fotografii.
Cu dragoste şi s u p u n e r e .

3°-
Iubite domnule Maiorescu,
Iată că m ă execut. S u n t e m quit, ca intenţie, căci, ca fotografie,
fiecare trimite ce poate. Sper că a c u m veţi lungi vorba mai m u l t .
Cele ce se petrec în politică Ia noi, n u cred să vă absoarbă cu totul,
fiindcă n u li se cuvine o asemenea onoare.
Voiam să vă scriu î n t r ' o zi despre u n bal dat la Villa Borghesa,
în şalele palatului în care e astăzi aşezată colecţia de m a r m o r ă a
familiei, şi î n care aţi văzut d e sigur p e Venerea lui Canova (Paolina
Borghese, sora lui Napoleon I ) . Rare ori se văd asemenea lucruri,
— şi într'o zi, când oi fi încălzit b i n e , o să-mi iau libertatea a vă
istorisi impresiile mele din fir în p ă r .
N o i vara asta o s'o petrecem la Spoletto, probabil, în U m b r i a
verde a lui Carducci, sau la Orvieto p e linia Florenzei, dacă va
trebui să stau în apropiere d e R o m a ; dacă n u , n e v o m duce Ia
Varedo, lângă M i l a n o , u n d e familia femeii mele posedă o p r o ­
prietate. I n toate cazurile, nevastă-mea n u cred să poată face
d r u m u r i lungi. E u însă vă făgăduesc să v i u , dacă mergeţi în Valea
d'Aosta, dar n u ca anul t r e c u t , ci pozitiv. N o r d u l Italiei, afară de
Genova şi Venezia, nu-1 cunosc, şi se pare că-i foarte interesant.
Cu această ocazie p u t e m vizita şi M o n z a , residenţa d e vară a
Curţii.
D e astădată vă cer voie să m ă opresc aici. Ştiţi, eu n u mai zic
în scrisori « v ă r o g să arătaţi d-nei M a i o r e s c u . . . etc.», căci se
subînţelege, şi chiar dacă n u s'ar subînţelege, D-voastră amândoi
sunteţi ca tatăl, fiul şi spiritul ( s f â n t ? ) : u n a . — Deci cu dragoste
şi s u p u n e r e .
Duiliu Zamfirescu
A p r o p o s , d a t a : Miercuri, zi (Mai 1890, d e m â n a lui M a i o r e s c u ) .
(urmează)
P e n t r u t e x t întocmai,
EMANOIL BUCUŢA
 INIŢIATIVE ISTORICE
ROMÂNEŞTI
Inteligenţa românească, obligată să lucreze, dezrobită de grija
zilei de m â i n e şi ferită de ameţeala arivismului politic, e capabilă
de foarte onorabile roade, într'atât de onorabile încât să merite
chiar frumosul n u m e de «iniţiative istorice ».
M ă voi ocupa aci de activitatea practică şi ideologică a unei
instituţiuni care e p u r românească, fără adevărat echivalent în
vre-o altă ţ a r ă . Este Consiliul Legislativ. V o m vedea îndată că opera
lui, tăcută şi cotidiană, încheie, încă d e azi, u n bilanţ strălucit.
Ideile d e ştiinţă politică p u s e în circulaţie şi nutrite cu fapte şi
argumente d e Consiliul Legislativ v o m vedea că s u n t de o
importanţă şi originalitate remarcabilă. Este u n u l din rarele cazuri
când gândirea românească contribue efectiv şi dovedibil la gândirea
practică şi teoretică a omenirii civilizate.
D a r să n u devenim p r e m a t u r entuziasmaţi. Aprecierile trebuesc
plasate la u r m ă . L a început, se cuvine să e x p u n e m faptele.
*
* *
Consiliul Legislativ are u n rol foarte curios. U n rol—am îndrăzni
să s p u n e m — de judecător legislativ, sau, dacă preferaţi, de le­
gislator j u d e c ă t o r e s c .
I n toate cărţile de d r e p t se afirmă distincţiunea dintre puterea
legiuitoare şi cea judecătorească. î n t o t d e a u n a a m găsit că ideile
asupra acestei probleme s u n t insuficiente. Abia azi a m început
să văd limpede. Şi asta se datoreşte faptelor p u s e în lumină d e
activitatea Consiliului Legislativ.
 I n aparenţă, rolul Consiliului este foarte m o d e s t . Cu ocazia u n e i
legi, el îşi dă avizul. Acest aviz, Parlamentul are dreptul să-1 arunce
la coş. Este — c u m se zice — « p u r consultativ». Afară de aceasta,
avizul t r e b u e să poarte asupra imperfecţiilor de tehnică juridică,
n u asupra « o p o r t u n i t ă ţ i i » legii. Consiliul nu are a se p r o n u n ţ a
dacă legea i se pare folositoare economiceşte sau potrivită politi­
ceşte. E l arată că cutare virgulă schimbă sensul textului, că cutare
articol se bate cap în cap cu cutare alt articol, că afirmaţiile din
expunerea de motive n u se potrivesc c u dispoziţiile din legea
propriu zisă, cutare prevedere e în conflict cu prevederile Consti­
tuţiei, î n t r ' u n cuvânt, Consiliul veghiază — c u m spune legea sa
organică — la « c o o r d o n a r e a » legilor celor noi cu concepţiile
economice, sociale şi politice ale Constituţiei», şi în genere cu
marile principii ale d r e p t u l u i . Insfârşit, el este .gardianul destinelor
viitoare ale u n e i legi; căci — s p u n e tot expunerea de motive —• este
în căderea Consiliului să examineze proiectele de lege din p u n c t u l
de vedere al «influenţelor p e care le exercită, î n t r ' u n sistem j u ­
ridic, particularităţile culturale ale mediului înlăuntrul căruia se
face experienţa ». Cu alte cuvinte, Consiliul are să judece dacă
cutare lege viitoare are viaţă lungă sau scurtă, dacă este sau n u
în armonie cu moravurile noastre, dacă e « potrivită » sau dacă e o
neviabilă absurditate. N u zice nimeni ca acest Consiliu să discute
polemic « oportunitatea politică » a unei legi, adică dacă ea se p o ­
triveşte cu « m o m e n t u l actual», sau dacă invers ar fi mai bine ca ea
să se amâne, m u l t sau p u ţ i n . I n schimb, Consiliul trebue să j u d e c e
oportunitatea general socială a legii, să examineze dacă ea se p o ­
triveşte cu noi şi dacă e menită să se aplice durabil. C u m foarte
bine s p u n e expunerea d e m o t i v e : «lipsa u n e i analize critico-
istorice (a proiectelor de lege) poate duce la alterarea previziunilor
făcute asupra succesului u n e i încercări». Atragem bine a t e n ţ i a :
Consiliul are datoria să vegheze la « succesul» unei l e g i ; el este
într'adevăr, c u m s p u n e a m noi adineaori, «gardianul destinelor
viitoare » ale t u t u r o r legilor n o i .
I n rezumat, alături d e observaţiile « d e formă», avizele
Consiliului c u p r i n d şi observaţii d e fond, care se reduc, în
esenţă, la a s p u n e : cutare lucru n u se potriveşte cu socie­
tatea românească, cu constituţia ei juridică şi economică, cu
starea de d r e p t din ţara noastră. De aceea, legea riscă să
 « d u c ă la neizbutire» (sunt expresiile luate din expunerea d e
motive).
D a r ni se va reaminti încă odată că toate acestea s u n t si r ă m â n
simple sfaturi, că au doar u n m o d e s t caracter consultativ. F ă r ă
îndoială. D a r acest caracter consultativ are o putere — o s p u n e m
fără temere de paradox — m a i m a r e decât ar avea-o dacă i s'ar
da efect juridiceşte obligatoriu. Căci printre lucrurile obligatorii
nimic n u poate fi mai constrângător ca adevărul. Nici o forţă p e
l u m e n u m ă poate convinge că în m o m e n t u l acesta eu n u stau în
faţa unei h â r t i i şi scriu. S u n t obligat să cred aşa. Obligat fără
j a n d a r m şi fără tribunale. D a r obligat fără scăpare. Puterea coer­
citivă a adevărului este poate cea mai tiranică şi mai supărătoare.
Aceasta explică prestigiul Ştiinţei, care se dispensează de poliţie şi
portărei p e n t r u a obţine dela oameni tot ce doreşte.
Şi puterea Consiliului Legislativ este o p u t e r e cu caracter ştiin­
ţific. Avizele sale s u n t obligatorii şi supărătoare p e n t r u simpla lor
valoare de adevăr. Aşa se explică de ce peste optzeci şi cinci la sută
din observaţiile critice făcute d e Consiliu s u n t acceptate de legiui­
torul r o m â n . D a r să vedem în ce constau aceste observaţii.
*
* *
I n faţa Consiliului se prezintă o lege, o lege de nimica toată, în
aparenţă de u n interes e x t r e m de p u ţ i n general. Şi Consiliul,
deodată, constată că această n o u ă mică lege, cu tot aspectul ei
inofensiv, zdruncină p u r şi simplu temeliile Statului şi societăţii
româneşti. Astfel a venit u n proiect de lege prin care se ceda
comunei taxa d e cincizeci de bani asupra sării din Salinele dela
T â r g u - O c n a . Pare fără importanţă, n u - i aşa? D a r să n e a m i n t i m
că salinele fac parte din întreprinderile s u b regim de monopol şi că
veniturile Casei A u t o n o m e a Monopolurilor au fost afectate în
garanţie î m p r u m u t u r i l o r străine făcute p e n t r u stabilizarea leului.
Aşa dar m o n e t a noastră, creditul nostru în străinătate, soliditatea
pieţii noastre interne şi externe, în sfârşit întreaga noastră economie
publică şi privată depind d e încrederea cercurilor financiare,
încredere care ar pieri dela o zi la alta dacă s'ar vedea că începem
să n e atingem de garanţiile oferite. Indiferent d e dimensiunile
ştirbirii, o garanţie este expresia economică a u n e i situaţii morale,
orice atingere, orice violare, cât de mică, ruinează situaţia morală
 în întregime. Şi este exact cazul acelei legi în aparenţă anodină
care p u n e a în primejdie întreg creditul românesc, oficial şi parti­
cular. Iată u n caz tipic când o lege ordinară violează o altă lege
ordinară m u l t m a i i m p o r t a n t ă .
I n principiu, orice lege ordinară poate viola, abroga, total sau
parţial, o altă lege ordinară. D a r când legea modificatoare este de
minimă importanţă, în t i m p ce legea modificată are o amploare
considerabilă, disproporţia poate aduce consecinţe păgubitoare
p e n t r u ordinea juridică a societăţii.
I n asemenea cazuri, Consiliul Legislativ intervine. El atrage
atenţia că legea care se p r o p u n e nesocoteşte cutare lege generală
şi că e anormal să se deroge dela u n principiu, fără serioase şi bine
dovedite m o t i v e .
D a r iată u n alt e x e m p l u . U n proiect de lege fuziona şcolile
tehnice superioare (electrotehnică, chimie industrială) cu şcoala
politehnică. N i m i c de zis. Legea adăoga că profesorii, conferen­
ţiarii şi azistenţii acelor institute, care p â n ă acum ţineau de facul­
tatea de ştiinţe, să opteze între universitate şi politehnică. D a r
există u n foarte general principiu juridic în materie pedagogică,
principiul zis al « autonomiei universitare », afirmat, m e n ţ i n u t şi
consolidat d e toate legile şcolare. Astfel, a r t . 4 d i n legea cea mai
recentă (22 Aprilie 1931) prevede că orice creare, scindare, t r a n s ­
formare sau chiar desfiinţare de catedre sau conferinţe n u se poate
face — chiar p r i n lege — decât la p r o p u n e r e a a două treimi din
Consiliul facultăţii compus din titulari şi cu aprobarea Senatului
Universitar. O r , noua lege p r e v e d e posibilităţi d e desfiinţare şi
transformare d e conferinţe prin simpla opţiune a interesatului şi
călcând procedura autonomiei universitare. Consiliul Legislativ
atunci atrage atenţia asupra anomaliei. Fireşte, o lege poate viola
principiul autonomiei universitare care derivă, în definitiv, tot
dintr'o lege, egală juridiceşte cu cea modificatoare. Decât, d e d e ­
subtul acestei egalităţi formale există o mare inegalitate de fond, de
conţinut. Legea referitoare la trecerea institutelor d e ştiinţă aplicată
la şcoala politehnică e o lege d e a m ă n u n t , care aduce o ameliorare
perfect discutabilă, şi în tot cazul de minimă importanţă. I n schimb
legea care consfinţeşte principiul autonomiei universitare e o lege,
c u m se zice, «organică», o lege esenţială, care reglementează
existenţa însăşi a învăţământului universitar. D a c ă această lege ar
fi abrogată, situaţia juridică a învăţământului universitar n ' a r fi
« modificată», ci revoluţionată din temelie. I n t r e cele două legi,
este o enormă disproporţie de conţinut. Şi este anormal ca o lege
vastă şi generală să fie masacrată de una de mică importanţă, fără
a se fi a r g u m e n t a t serios motivele acestei derogări.
Inchipuiţi-vă u n mare savant r o m â n care, în perioada debuturilor,
a fost jignit d e universităţile noastre care i-au preferat p e cine ştie
ce nulitate. Rănit şi dezabuzat, tânărul învăţat se expatriază.
I n străinătate câştigă o faimă mondială. Ţ a r a lui doreşte să-1
readucă şi să-1 vadă împărtăşindu-şi ştiinţa lui tineretului univer­
sitar. D a r , cu toate meritele lui ştiinţifice, el n u poate intra la u n i ­
versitate. Socoate mai prejos de demnitatea lui să se roage de
oameni p e care îi consideră primari moralmente şi ştiinţificeşte;
iar aceştia din u r m ă , înţepaţi de cuvintele insultătoare proferate
la adresa lor de cel p e care ei odinioară îl refuzaseră, n u consimt
a-şi uita r e s e n t i m e n t u l . Atunci guvernul, sub apăsarea opiniei
publice care doreşte ca savantul în chestiune să se reîntoarcă şi
să fixeze în ţară, suprimă obstacolul. Obstacolul era autonomia
universitară, care făcea imposibilă numirea, pe cale normală.
Atunci o lege este votată, care calcă principiul general al autonomiei
universitare; dar care îl calcă, dar care explică p e n t r u ce îl calcă.
Arată motivele serioase, presiunea opiniei publice, dorinţa generală,
încăpăţânarea mandarinilor ofensaţi, etc., e t c . Se invocă argumente
variate, a r g u m e n t e de necesitate şi de opinie publică. Şi p e baza
lor se p u r c e d e la o lege « de a m ă n u n t » care violează o lege « de
ansamblu ».
D a r în cazul şcolii politehnice de care n e ocupam adineaori, nimic
nu necesita o călcare în picioare a principiului autonomiei univer­
sitare. D e aceea lucrul trebuia împiedecat. Şi acesta este tocmai
u n u l din rolurile Consiliului Legislativ.
Alt e x e m p l u : U n proiect de lege înfiinţează o Cassă de Credit a
funcţionarilor de la D o m e n i i . N u - i aşa că nimeni n u tresare, nici de
spaimă, nici de indignare ? Proiectul pare perfect inofensiv. Decât,
încă odată, s u b aparenţele lui anodine, el este şi revoluţionar şi
profund n e d r e p t . Intr'adevăr, această Cassă d e Credit primeşte
fonduri dela M i n i s t e r . Statul este obligat a înscrie, în bugetul său,
o contribuţie p e r m a n e n t ă destinată n u funcţionărimii în genere,
ci n u m a i funcţionarilor dela Agricultură. Ceea ce-i n u n u m a i
n e d r e p t , dar şi contrariu aşa zisului « Statut al funcţionarilor » —
fără să mai vorbim de spiritul Constituţiei şi în genere d e structura
democratică a D r e p t u l u i Românesc care nu admite privilegii.
Consiliul legislativ atunci intervine şi atrage atenţia că proiectul
cel nou contravine Statutului funcţionarilor care — s p u n e avizul —
« p r i n însăşi noţiunea de Statut, înseamnă reglementarea în m o d
unitar a situaţiei funcţionarilor publici prin stabilirea u n o r n o r m e
d e egal t r a t a m e n t din partea Statului p e n t r u toţi acei care exercită
o funcţiune p u b l i c ă ; or, în baza dispoziţiilor noului p r o i e c t . . . etc.,
etc.». Aceeaşi critică a făcut-o Consiliul, câteva luni mai târziu, u n u i
proiect de lege referitoare la « c o r p u l tehnic », la d-nii ingineri
care s u n t şi funcţionari publici şi care d e asemenea vor să-şi creeze
o situaţie privilegiată, fără c o m u n ă măsură cu aceea a funcţionarilor
prevăzuţi de S t a t u t . Şi Consiliul a arătat că, deşi este perfect legal
ca o lege ordinară să modifice o lege, tot ordinară, anterioară,
totuşi este d e o proastă tehnică juridică şi este contrariu ordinei
legislative ca o lege de mic a m ă n u n t să violeze una de anvergură
generală, fără ca puternice şi vaste motive să justifice anomalia.
D a r iată, în aceeaşi ordine de idei, u n alt e x e m p l u , care mai
prezintă şi interesul suplimentar de a ne arăta c u m elementul
tehnic şi cel politic se pot întâlni cu ocazia legislaţiei.
Zilele t r e c u t e s'a întocmit u n proiect de lege p e n t r u înfiinţarea
u n e i Academii de medicină. Asemenea instituţii există şi aiurea.
D e ce n ' a r exista şi la noi ? M a i ales că medicii s u n t — din pricina
sancţiunilor inerente profesiunii lor — meseriaşii cu cel mai mic
coeficient d e moftangism. Aşa că tot ce ţine de progresele ştiinţelor
medicale t r e b u e să fie — şi chiar este — privit cu simpatie. I n
aparenţă deci nici o critică n u se poate aduce noului proiect d e lege.
Şi cu toate acestea, legea trebue n u n u m a i combătută, dar împiedi­
cată. Şi iată d e c e . N u - i vorba de simpla constituire a u n e i asociaţii
de savanţi, ci şi d e crearea u n o r subvenţiuni destul de importante
care vor veni să greveze bugetul Statului. Şi asta n e aduce a m i n t e
că, în ultimii ani, s'au votat o serie d e legi e x t r e m de riguroase,
scuzate de stringenta nevoie de economii. S'au înjumătăţit lefurile
funcţionarilor, deşi m u n c a furnizată a rămas aceeaşi şi deşi chiar
înainte de « curbe » salariul era inferior contravalorii de travaliu
efectuat (în comparaţie cu salariile din alte State). Apoi s'au votat
legi care instituiau « plafoane », cauzând, indirect, noi a m p u t ă r i
 în a p u n c t a m e n t e . S'au limitat indemnizaţiile m e m b r i l o r din c o -
misiunile diverse de p e lângă ministere. S'a încetat de a se mai
plăti gradaţiile profesorilor. S'au votat legi prin care se suprima
orice remuneraţie a avansărilor în post, cel înaintat p r i m i n d leafa
veche, leafa postului inferior. S'au votat legi prin care se declarau
desfiinţate toate posturile devenite vacante. Iată o serie de m ă s u r i
care «strigă mizerie», m ă s u r i jignitoare p e n t r u mândria noastră
naţională. D e sigur, « sărăcia n u e viţiu » — c u m zice proverbul
francez; dar n u n e p u t e m împiedica să n e simţim oarecum ruşinaţi
d e necesitatea atâtor privaţiuni n e d r e p t e . I n deosebi n e u s t u r ă
o a n u m i t ă dispoziţie referitoare la cultură. S'a luat dispoziţia ca
toate catedrele vacante să r ă m â n ă neocupate. La facultăţile r o ­
mâneşti, materii i m p o r t a n t e , obiect de examene principale, nu sunt
p r e d a t e . L a conservatorul din Bucureşti violoncelul n'are profesor.
S'ar putea observa că sărăcia, cu tot caracterul ei catastrofic, poate
totuşi fi « organizată ». Desfiinţările s'ar putea face mai sistematic,
n u la hazardul naşterilor si morţilor. D a r să zicem că totul este
p r o v i z o r i u ; că deocamdată orice m ă s u r ă producătoare de economii
e b u n ă ; că n u t r e b u e să n e gândim la elaborări sistematice sau, mai
bine zis, sistematismul t r e b u e să se r e z u m e astfel: orice lege, de
orice soi, mică sau m a r e , de ansamblu sau detaliu, de gospodărie
sau de cultură, orice lege, indiferent de conţinut şi de dimensiuni,
t r e b ü e să realizeze economii, să micşoreze cheltuelile existente,
nu n u m a i cele somptuare, dar chiar şi cele necesare, şi, mai ales,
să se ferească d e cheltueli n o i .
N u o lege, ci întreaga noastră legislaţie este călăuzită azi de
principiul economiilor. Aşa încât legea cea n o u ă a Academiei de
medicină, care prevede cheltuieli s o m p t u a r e , cheltuieli noi, şi
cheltuieli bugetare relativ considerabile, este o lege care contravine
totalităţii legilor r o m â n e , întregei ordine juridice a societăţii r o ­
mâneşti actuale. O academie de medicină, înfiinţată cu banii
înfiinţătorilor, este bine v e n i t ă ; înfiinţată însă coercitiv, p r i n
mijlocul legii şi cu subvenţia Statului — contravine întregii
ordini legislative a societăţii româneşti. Şi ca atare n u poate fi
votată. Este de o proastă tehnică legislativă ca o lege de a m ă n u n t
să violeze, fără motive morale puternice (în speţă motivele s u n t
mai degrabă imorale, căci se complică cu o inichitate), să violeze,
zic, întreaga legislaţie prezentă a unei societăţi.
 Iată u n lucru foarte curios, asupra căruia atragem în m o d parti­
cular atenţiunea. I n exemplul nostru, anomalia noii legi este
în acelaşi t i m p de ordin tehnic, moral şi politic. într'adevăr, consi-
deraţiuni eminamente politice au făcut pe guvernanţii şi parla­
mentarii noştri să coloreze toate proiectele lor d e lege cu o n u a n ţ ă
de economie, restricţiune, privaţie, reducere. E s t e o politică ge­
nerală de răbdări şi sărăcie. Această politică generală călăuzeşte,
ca u n principiu de bază, întreaga ordine j u r i d i c ă a Statului r o m â ­
nesc. O lege de a m ă n u n t care ar avea u n caracter somptuar şi
bugetivor ar păcătui şi tehniceşte — căci ar nesocoti principiile
generale ale legislaţiei actuale — şi politiceşte — căci s'ar îndepărta
dela programul constant al t u t u r o r guvernelor. Iată deci c u m
elementul tehnic şi cel politic pot să coincidă. I n celebra sa lucrare
asupra competenţei în democraţie, profesorul Barthelemy distingea
în societăţile m o d e r n e , două elemente care colaborează la guvernare
şi p e care le numeşte « l e technique » şi « le politique ». E v e n i m e n ­
tele juridice şi sociale româneşti n e arată c u m aceste d o u ă aspecte
se p o t s u p r a p u n e . Buna tehnică legislativă constă din respectarea,
d e către legile mici, a legilor m a r i . O lege de a m ă n u n t este t e h n i ­
ceşte corectă când se ajustează legilor de a n s a m b l u . I a r prin c u ­
vintele «legi mari», «legi de ansamblu » t r e b u e să înţelegem, în
p r i m u l rând, care acele edictează principii juridice generale, p r i n ­
cipii care au fost clădite şi s u n t întreţinute graţie acelei activităţi
sociale de tot m o m e n t u l n u m i t ă politică. Politica e aceea care face
principiile să nască, să crească, să se întărească, să evolueze, să se
amelioreze şi e p u r e z e . O lege « d e ansamblu » — c u m ar fi u n cod,
u n statut, o lege «organică», etc., — este aceea care slujeşte o
anumită politică. Aşa încât conformismul u n e i legi de detaliu la o
lege d e ansamblu este o operaţie care ţine deopotrivă de tehnică şi
d e politică.

D a r este m o m e n t u l să facem u n mic popas. T o a t e constatările

doctrinare d e mai sus n u s u n t p r o d u s u l u n u i efort teoretic, ci fructul
firesc şi treptat al muncii zi d e zi a Consiliului Legislativ, m u n c ă
colectivă şi anonimă, m u n c ă fără i n t e n ţ i u n i ideologice preconcepute,
dar care, fără voie, ajunge la o întreagă sociologie particular d e
originală. ' r~7?4>
 M e m b r i i Consiliului Legislativ au fost priviţi cu o deosebită
antipatie atât d e politicieni cât şi de intelectuali. D u p ă c u m era
d e aşteptat, politicienii îi dispreţuiau ca prea «intelectuali», iar
intelectualii îi acuzau că s u n t prea politicieni.
I n t r e t i m p , Consiliul lucra. La început, nici el nu era conştient
de valoarea lui reală. D u p ă câţiva ani, Consiliul îşi organizează
m u n c a şi începe să capete o idee clară de cât de indispensabilă
această instituţiune este p e n t r u o ţară în genere şi p e n t r u R o ­
m â n i a — ţară eminamente legiuitoare — în particular. Avizele in-
stituţiunii încep a se grupa metodic în j u r u l câtorva idei sociologice
fundamentale. I n rândurile de mai sus, a m analizat una din ele.
Este ceea ce s'ar putea n u m i «ordinea legislativă» — categorie
cu totul n o u ă în doctrină, şi care n u t r e b u e confundată cu aceea de
« ordine legală ». Ordinea legală sau «legalitatea » este o categorie
p u r judecătorească, referitoare la respectul, cu ocazia actelor, faţă
d e legile în vigoare. « Ordinea legislativă » e însă altceva. înseamnă,
c u m a m spus-o m e r e u , ajustarea u n e i legi născânde la legile în
vigoare, având conţinut identic ca materie şi superior ca d i m e n s i u n i .
Este conformismul legii mici care se naşte, la legea mare care trăieşte
deja. Juridiceşte, acest conformism n u - i obligatoriu. Afară de
chestiunea constituţionalităţii, orice lege ordinară poate valabil
masacra şi decapita o altă lege ordinară anterioară. D a r alături d e
chestiunea ordinei juridice, a valabilităţii legale şi a eficacităţii în
j u s t i ţ i e , ' e x i s t ă o «ordine legislativă», obligaţie politică, logică şi
morală, a cărei sancţiune este proasta stare a societăţii care o n e s o ­
coteşte. Gardianul acestei « o r d i n e legislative», gardian obligat
şi profesional p r e p u s la aceasta, este Consiliul Legislativ. Activi­
tatea lui cotidiană, prin varietatea cuprinsului avizelor sale, dă
m e r e u mai multă consistenţă acestei categorii sociologice n o i :
ideea ordinei legislative, idee care s'a născut, o p u t e m zice fără
exagerare, în sălile de şedinţă ale Consiliului Legislativ r o m â n .
Să o analizăm mai de aproape.
Cuvântul « ordine » are două î n ţ e l e s u r i : acela de poruncă şi acela
de rânduială, de aranjament. Cele două sensuri s u n t de altfel soli­
d a r e . O anumită rânduială a lucrurilor echivalează cu o poruncă,
deoarece n e obligă să p r o c e d ă m î n t r ' u n a n u m i t chip sistematic —•
într'o a n u m i t ă «ordine ». Procedurile s u n t aranjamente care obligă
la respectarea u n e i a n u m i t e succesiuni fixe în fazele operaţiunii.
 Ordinea, aranjamentul, rânduiaîa s u n t categorii logice. Inlăuntrul
unei operaţiuni, elementele s u n t aranjate — conform u n e i logici
interne, d u p ă criteriul comodităţii, al importanţei, al generalităţii,
al eficacităţii, etc. Exemplul cel mai tipic al « ordinei» este clasi­
ficarea, acel proces de angrenare a particularului în general, a
secundarului în principal, a n e i m p o r t a n t u l u i în i m p o r t a n t . Criteriul
logic prin excelenţă este criteriul generalităţii. Noţiunile de care
dispune mintea noastră trăiesc ierarhizate conform lărgimii sferei
şi conţinutului lor.
Regulile sociale — moravuri, morală, c u t u m e , legi, regulamente,
etc., — s u n t unele mai vaste, altele mai strâmte, mai bogate sau mai
sărace în cuprins, mai importante sau m a i neînsemnate — , î n t r ' u n
cuvânt mai generale sau mai particulare. Reguli morale c a : « n e ­
m i n e m laedere », « s u u m cuique t r i b u e r e » — a nu leza p e nimeni,
a da fiecăruia ce-i al lui — sunt reguli foarte generale; a n u pleca
marţea la d r u m sau a n u mânca brânză miercurea s u n t reguli
extrem d e particulare. I n t r e diferitele reguli există o tendinţă
firească de grupare sistematică d u p ă criteriul generalităţii. Decât
această tendinţă d e organizare logică aproape că nu se realizează
d e loc, când e vorba d e moravuri, sau d e morală. A m b e l e aceste
funcţiuni sociale se complac în difuz. Bergson, în cartea lui de
morală, a arătat bine asta. Diferitele obligaţii — spune el — «îşi
dau u n m u t u a l a j u t o r . . . M u l t e din ele ar fi nişte neînsemnate
obligaţiuni, dacă s'ar prezenta izolat. D a r ele fac, toate, p a r t e din
obligaţia în genere, şi acest tot conferă înapoi fiecăreia autoritatea
globală a ansamblului. La dreptul vorbind, nu avem de aface cu o
masă de obligaţii parţiale adiţionate; asta-i doar u n mod de a vorbi.
I n realitate, poate că n u există o c o m p u n e r e de părţi propriu zisă,
ci u n fenomen comparabil cu suflul de viaţă pe care fiecare din celulele
unui corp îl aspiră, indivizibil şi complet, din fundul organismului
al cărui element este ».
A m insistat asupra acestui aspect difuz al solidarităţii dintre
regulile morale p e n t r u că acest amorfism oferă u n contrast izbitor
cu formalismul riguros logic al regulilor j u r i d i c e . I n măsura în
care regulile morale se organizează logic şi iau formă de m o n u m e n t ,
d e edificiu metodic ierarhizat, în această m ă s u r ă ele devin reguli
juridice. Aceasta e adevărata deosebire dintre d r e p t u l propriu zis
şi morală, moravuri, obiceiuri. D r e p t u l are tendinţa firească să se
toarne în « coduri », şi codul n e apare totdeauna ca u n « m o n u m e n t
de logică », u n edificiu de o arhitectură succintă şi complicată, cu
multe etaje. D r e p t u l n u - i o adunare de legi, ci mai ales o ierarhie
de reguli, clasate metodic, d u p ă criteriul generalităţii: regulile
mai particulare se « emboîte »-ează în cele mai generale, cele mai
concrete în cele cu caracter mai abstract. Regulile de d r e p t au
formă d e piramidă, sau de arbore genealogic, u n d e fiecare cracă
derivă dintr'o alta mai groasă şi suportă, la rându-i, u n a mai
subţire.
I n vârful edificiului juridic m o d e r n stau dispoziţiile zise « consti­
tuţionale ». S u b ele, stau legile zise « ordinare ». Vin apoi « r e g u ­
lamentele d e administraţie p u b l i c ă » ; apoi simplele deciziuni
ministeriale, prefectorale, municipale. Iar la poalele piramidei,
avem milioanele d e acte particulare ale indivizilor şi societăţilor
private, sau c u m se mai zice în limbajul t r i b u n a l e l o r : « speţele »
concrete. Aceste acte individuale t r e b u e să fie reglementar făcute;
regulamentele, la r â n d u l lor, t r e b u e să n u fie ilegale; iar legile să
nu fie ne constituţionale; chiar şi Constituţia n u are dreptul să fie
contrară principiilor generale d e morală ale societăţii respective,
sub sancţiunea revoltei opiniei publice.
D a r acestea s u n t liniile m a r i ale ordinei legislative. I n realitate,
ordinea e mai complexă. Inlăuntrul vastei categorii a legilor zise
ordinare, o ierarhie complicată se stabileşte. L u a ţ i u n cod. Fiecare
din articolele sale are o forţă obligatorie egală. D a r n u toate arti­
colele s u n t egale, din p u n c t u l de vedere logic; unele s u n t mai
importante, altelte mai s e c u n d a r e ; unele mai generale, altele mai
particulare; unele fixează principii, altele regulează a m ă n u n t e . U n
cod t r e b u e astfel redactat încât să facă să reiasă limpede ce e p r i n ­
cipal şi ce e accesoriu, ce e fundamental şi ce e simplă indicaţie d e
detalii. Se vorbeşte în ştiinţa şi tehnica dreptului de o aşa zisă
«elegantia j u r i s »; este tocmai arta d e a angrena solid şi coerent
regulile unele într'altele î n t r ' o cascadă descendentă, o regulă
servind de matrice celei situate imediat sub ea. Aşa n u m i t u l « t a ­
lent juridic », sau « spirit juridic » este dexteritatea cu care ştim
să «imobilizăm » speţa, adică procesul care se j u d e c ă , de a-1 face
să încremenească între cutare şi cutare articol de cod, de a găsi,
p e n t r u fiecare element al procesului, textul legislativ care îl câr-
mueşte direct, p r e c u m şi textul care cârmueşte p e acesta din u r m ă ,
 regula superioară în care se angrenează regula mai inferioară, şi
dacă se poate, a găsi p e n t r u toate acestea o regulă legală unică
şi care să le cuprindă p e toate. Această unitate în ierarhie, această
reconstrucţie a întregului edificiu juridic cu ocazia u n e i speţe,
face strălucirea minţii u n u i jurisconsult de talent. Este o conduită
preconceput logică, exercitată asupra u n u i material d e reguli, ele
înşile orânduite logic. Ce contrast cu moravurile, care deşi adesea
sunt identice p r i n conţinut cu regulile juridice, s u n t totuşi atât d e
deosebit grupate unele faţă de altele, în acel amorfism p e care
Bergson îl compara cu solidaritatea indefinisabilă a celulelor u n u i
organism. Şi într'adevăr, moravurile, datinile, c u t u m e l e au ceva
din spontaneitatea fiinţelor primare, în t i m p ce D r e p t u l prezintă
acea viaţă sui generis, meşteşugită şi indirectă, a u n u i m o n u m e n t .
P u t e m a c u m să distingem bine trei noţiuni î n r u d i t e : drept,
moravuri, morală. Morala este acea gândire socială foarte abstractă
care formulează reguli vaste şi largi. Morala are totdeauna u n
puternic coeficient d e filozofie. Acest cadru al moralei e u m p l u t
cu u n conţinut, şi acest conţinut poate consta fie din moravuri,
fie din acele reguli special şi meşteşugit ierarhizate logiceşte care
sunt regulile d e d r e p t : legi, coduri, regulamente. I n acest sens se
poate, de pildă, s p u n e că o morală umanitaristă a prefăcut moravurile
europene şi a inspirat modificări importante aduse codurilor juridice
în Statele c o n t e m p o r a n e .
Aşa dar d r e p t u l t i n d e la o ierarhizare logică. Regulile mai d e
a m ă n u n t t r e b u e să intre în regulile mai generale, în regulile de
principii. Această ajustare câte odată ratează. O lege poate călca
Constituţia; u n regulament poate călca sau depăşi legea; o decizie
ministerială poate călca u n r e g u l a m e n t ; în sfârşit, u n act al u n u i
individ poate călca vre-una din aceste reguli sau chiar p e toate
laolaltă. P e n t r u a evita asemenea deranjări ale ordinei legislative,
societatea dispune d e u n i n s t r u m e n t d e apărare, care se n u m e ş t e :
funcţiunea judecătorească. Judele e care observă dacă acel ajustaj
logic între reguli este respectat şi, în caz contrar, indică felul c u m
reajustarea t r e b u e făcută. Judecătorul este u n reparator al ierarhiei
juridice stricate. E l p r o p r i u zis n u creează, ci doar constată: con­
stată că starea de fapt se deosebeşte de starea de drept, adică de
aceea ordine arhitecturală ierarhizată a regulilor; arată care este
această ordine, şi atâta tot. Revenirea la ea este treaba puterii zise
executive. Judecătorul doar indică. El « z i c e » d r e p t u l . Acesta e
rolul lui. U n rol eminamente conservator. Misiunea j u d e l u i e
readucerea lucrurilor la statu q u o ante, la o ordine juridică p e care
doreşte a o socoti p e r m a n e n t ă . Judecata lui este făcută în vederea
u n e i păstrări, a u n e i reveniri.
Câtă deosebire faţă de cealaltă funcţiune importantă în Stat,
funcţiunea legislativă. I n fond, specificul puterii legiuitoare este
activitatea sa inovatoare. P e când judecătorul păstrează legea,
rolul legiuitorului e să o strice, să o s c h i m b e .
A face o lege înseamnă a modifica, mult sau puţin, ordinea
juridică, starea d e d r e p t a societăţii. Aceasta e adevărata deosebire
dintre legislativ şi judecătoresc. Distincţiile din manuale n u s u n t
suficiente şi câte odată nici chiar exacte. A spune că legiuitorul
se ocupă cu situaţii generale p e când judecătorul se ocupă cu situaţii
concrete n u este tocmai corect. Judecătorul trebue să lege concretul
cu generalul, să facă să intre o faptă individuală în n o r m e juridice
mai vaste. Or, legislatorul face exact la fel. El este mai întodeauna
u n politician, care a fost adus să facă o lege sub imboldul cazurilor
concrete, din practica lui cotidiană de bărbat d e Stat. Cât despre
efectul activităţii j u d e l u i şi a legiuitorului, t r e b u e să r e c u n o a ş t e m
că în ambele cazuri efectele s u n t generale, adică se întind asupra
intrigii populaţii a Statului respectiv. Este adevărat că o sentinţă
nu are efect decât între « părţile litigante »; dar la această regulă
se adaogă aceea a « autorităţii lucrului j u d e c a t » care înseamnă că
rezultatul declarat de judecător a devenit adevăr veşnic şi u n i ­
versal, că el t r e b u e primit aşa d e toţi locuitorii societăţii aceleia, că
î n t r ' o anumită privinţă orice hotărîre judecătorească este opozabilă
«erga omnes». Efectul ei este tot atât d e vast şi general cât şi efectu 1
u n e i l e g i ; el c u p r i n d e u n n u m ă r egal de persoane.
Adevărata deosebire dintre j u d e c ă t o r şi legiuitor este aceea p e
care o semnalam a d i n e a o r i : legiuitorul schimbă starea d e drept,
judecătorul o conservă; u n u l e gardianul, celălalt e distrugătorul
acesteia. Activitatea unuia este mai întâi de toate politică (a face
politică înseamnă tocmai a lucra la modificarea stării de d r e p t ) ,
activitatea celuilalt este mai cu seamă logică şi tehnică
I n t r e legislativ şi judecătoresc Statul m o d e r n cere separaţiune.
T o t u ş i permite câteva p u n c t e d e atingere. Astfel e funcţiunea
jurisprudenţială a magistraturii. Astfel e funcţiunea jurisdicţională
a Senatului care în anumite ţări poate deveni Curte de Justiţie.
D a r aceste cazuri de amestecare a celor d o u ă puteri au formă d e
accidente. J u r i s p r u d e n ţ a Casaţiei e adeseori inconstantă şi se poate
inverti la prima speţă venită. Iar adunarea legislativă constituită
ca tribunal este încă şi mai m u l t u n accident, şi în tot cazul o uitare
a funcţiei sale legiuitoare, şi nicidecum o combinare a acesteia cu
funcţiunea judecătorească.
Singurul fenomen cu adevărat tipic de combinaţiune originală a
judecătorescului cu legislativul îl oferă activitatea Consiliului L e ­
gislativ din România. Cu ocazia fiecărui aviz pe care îl dă, Consiliul
are de împăcat două sarcini contradictorii. P e de o parte, în calitate
d e colaborator la opera de legiferare, el conlucrează la legea cea
nouă, deci la modificarea ordinei juridice prezente — căci orice
lege n o u ă strică starea de drept de până a t u n c i . Pe de altă parte
însă, Consiliul, cu această ocazie, face exact ca şi j u d e c ă t o r u l :
îşi plimbă ochii în lung şi în lat peste domeniile dreptului, p e n t r u a
vedea dacă chestiunea care se discută contravine sau n u regulilor
juridice existente, dacă se potriveşte cu principiile generale de
drept, cu constituţia ţării, cu legile «organice » mai i m p o r t a n t e .
Şi dacă noul proiect calcă aceste dispoziţii d e valoare superioară,
Consiliul semnalează aceste călcări şi atrage atenţia asupra inad-
misibilităţii lor. Cu alte cuvinte, Consiliul tratează proiectul de
lege exact aşa c u m judecătorul tratează « speţa », chestiunea spe­
cială făcând obiectul u n u i proces p e n d i n t e .
Această activitate a Consiliului seamănă cu aceea a tribunalelor
care au dreptul să se p r o n u n ţ e asupra legalităţii regulamentelor (căci
în b u n ă ştiinţă politică regulamentul t r e b u e trecut în r â n d u l
activităţii legiuitoare, a cărei anexă este d u p ă chiar principiile
dreptului pozitiv). Decât niciodată Istoria n u a cunoscut o insti­
tuţie care să aibă a se p r o n u n ţ a asupra acestui lucru curios care
s'ar putea n u m i « legalitatea unei legi ». Să se o b s e r v e : n ' a m zis
«constituţionalitatea», ci legalitatea unei legi, adică întrucât o
lege n o u ă respectă ordinea juridică existentă şi intră logic şi
corect în alte legi mai vaste, mai generale. Este o activitate
de natură judecătorească, j u x t a p u s ă celei de natură legislativă;
o foarte originală activitate, şi care, dată fiind absenţa de
p r e c e d e n t e , constitue u n aport istoric real datorit societăţii
româneşti.
 Caracterul amfibiu al acestei activităţi a Consiliului Legislativ a
făcut ca rostul lui să n u fie înţeles la început. D u p ă zece ani de
funcţionare, acest rost a fost p r i c e p u t . Azi peste 85% din observa­
ţiile critice ale Consiliului s u n t respectate. Şi asta este e n o r m ,
într'o ţară u n d e guvernele n u prea ţin seama de sfaturile altuia,
şi mai ales că zisele guverne aveau facultatea să p u n ă la coş avizele
Consiliului. D a r aceste avize nu p o t fi călcate. O m ă s u r ă coercitivă:
o legej u n regulament, o sentinţă — pot fi mai uşor nesocotite
decât o judecată bazată p e realitate, o judecată care-şi trage puterea
şi valoarea din adevărul p e care îl c u p r i n d e . Puterea Consiliului
este o p u t e r e ştiinţifică. Aceasta explică p e n t r u ce ea este atât de
respectată.
D. I. SUCHIANU
 ADEVĂRUL ŞTIINŢIFIC,
FACTOR SOCIAL
I n luna Februarie a anului 1616 autorităţile pontificale ale
catolicismului declară d r e p t eretică propoziţiunea asupra imobi­
lităţii soarelui şi mişcării p ă m â n t u l u i :
« D i c t a m propositionem stultam et a b s u r d a m in philosophia
et formaliter haereticam, quatenus contradicit expresse sententiis
Sacrae Scripturae ».
D e altfel cu puţini ani înainte, cardinalul Bellarmino, într'o
lungă şi interesantă scrisoare adresată lui fra Paolo Foscarini,
enunţă capetele de acuzare, de mai târziu, asupra doctrinei lui
Galileo Galilei.
Semnalăm din acea faimoasă scrisoare pasajele esenţiale care
p u n în lumină mentalitatea v r e m i i :
« Zic că, mi se pare că Sfinţia ta şi Galileo aţi face mai bine
să vorbiţi ex supositione şi n u în m o d absolut, aşa c u m eu am
considerat întotdeauna că a vorbit Copernic.
A spune că, p r e s u p u n â n d că p ă m â n t u l se mişcă şi soarele stă
pe loc, se satisfac aparenţele mai bine decât cu excentricele şi
epiciclele, e foarte bine şi nu prezintă nici u n pericol şi aceasta
este destul p e n t r u matematician; însă a vrea să afirmi că în rea­
litate soarele stă în centrul lumii şi se învârte n u m a i în j u r u l
său, fără să alerge dela răsărit la apus şi că p ă m â n t u l e în cerul
al treilea şi se învârteşte cu mare uşurinţă în j u r u l soarelui, e
lucru foarte primejdios, n u n u m a i pentru că irită pe toţi filozofii
şi teologii scolastici, dar încă p e n t r u că e dăunător sfintei cre­
dinţe, p r e z e n t â n d ca falsă Sfânta Scriptură;
 Conciliul opreşte expunerea Sfintei Scripturi împotriva con­
sensului c o m u n al sfinţilor Părinţi
Solomon, care n u n u m a i că a vorbit inspirat de D u m ­
nezeu, dar a fost omul cel mai înţelept şi învăţat în ştiinţele o m e ­
neşti şi în cunoaşterea lucrurilor create şi toată această înţelep­
ciune a avut-o dela D u m n e z e u , deci n u e de crezut să fi afirmat
u n lucru contrar adevărului »
D i n superbele adâncimi ale geniului omenesc Galileo Galilei
r ă s p u n d e cu p u t e r e : « E p u r si m u o v e » .
D e a c u m înainte, apele se desfac, drumurile se despart şi o
mare nelinişte se încrustează în sufletul oamenilor. ,
Dela înălţimea ameţitoare a şaisprezece secole de existenţă,
Biserica n u va putea tolera îndoiala asupra u n o r adevăruri sfinte,
pe care s'au închegat moralmente aspiraţiile unei umanităţi întregi.
Ca orice colectivitate închisă, o găsim stăpână absolută p e
legile interioare care o guvernează, refractară la discuţii, hotărîtă
să elimine cu ultimă energie p e oricine va cuteza să comită o spăr­
tură într'o construcţie, care, prin însăşi fiinţa ei, se cere păstrată
inaîterată şi mai presus de eternele iscodiri pământeşti.
Se crapă a c u m zorile unei lupte dramatice între u n sistem de
gândire definitiv închegat şi turburătoarele informaţii căpătate
de inteligenţa omenească p r i n adâncirea realităţilor şi goana d u p ă
explicaţii noi ale geniului inadaptabil.
La strigătul lui Galilei « e p u r si m u o v e », biserica se c u t r e m u r ă
şi ia act de întreaga primejdie care i se opune, cu atât mai m u l t
cu cât Galileo, prin studiul căderii corpurilor şi al mişcărilor p e n ­
dulare, cercetate la bătaia pulsului său, stabileşte o legătură între
fenomenele naturale şi le dărueşte o explicaţiune, suficientă în
ea însăşi, la adăpostul injoncţiunilor din afară. Galileo Galilei
aruncă, p u t e m spune p e n t r u întâia oară, bazele unei noi dis­
cipline de g â n d i r e în stare să cuprindă fapte care se înlănţuesc
strâns unele de altele şi care acceptă o explicaţiune fără inter­
venţia supranaturalului.
I n forme emoţionante trăise problema şi L i o n a r d o da Vinci,
acest cap miraculos, care se adresează faptelor şi experienţii cu
o înţelegere, cu drept cuvânt de natură să uimească mai multe
secole de-a r â n d u l . Meditaţiile tăcute ale lui Lionardo da
Vinci anticipează însă cu m u l t prea m u l t asupra viitorului şi
îmbrăţişează fragmentar toate domeniile posibile; Giordano Bruno
şi Copernic lansează în m o d patetic noile lor formule. Galilei însă
cel dintâi a d u n ă la u n loc o sumă de fapte şi de explicaţiuni,
care pot fi socotite, fără ezitare, bazele temeinice ale ştiinţei
experimentale.
D a Vinci închee o epocă şi deschide orizonturi.
B r u n o şi Copernic s u n t semnele luminoase ale u n o r prefaceri
noi, dar Galilei este acela care indică cu certitudine d r u m u l
cel n o u d e u r m a t .
Astfel conflictul este deschis.
Antichitatea n u a cunoscut o asemenea problemă.
î n t r ' o lume construită armonic, preocupată mai m u l t de va­
lorile estetice, prin esenţa lor dincolo d e îngrădirile morale, P r o -
tagoras putea s p u n e cu o superbă linişte: « N ' a m a căuta dacă
zeii există, sau dacă n u există; m u l t e lucruri mă împiedică să o
fac, mai ales obscuritatea subiectului şi scurtimea vieţii omeneşti».
Se desprinde imediat accentul p e bunurile cele mai de p r e ţ
ale vieţii considerată ca u n b u n s u p r e m aşa c u m au considerat-o
toţi Grecii.
M a i târziu, creştinismul a p ă t r u n s impetuos în omenire,
sfărâmându-i cadrele, d ă r â m â n d fără cruţare formele de viaţă,
r ă s t u r n â n d complet toate valorile.
Creştinismul n ' a şovăit în faţa celui mai îndrăsneţ obiectiv,
reforma omului însuşi, p r o p u n â n d u - ş i să creeze u n nou tip u m a n .
Ideea religioasă n u s'a mărginit să se proclame drept ultimă
explicaţiune, ci şi-a acordat atributul de perfecţiune; postulân-
du-se ca unic ideal de viaţă p e n t r u omenirea întreagă. T r e c â n d
dincolo de necesităţile primare, dar profunde ale omului, peste
capul realităţilor, s'a situat î n t r ' u n plan absolut, hotărîtă să se
desvolte liberă p e d r u m u l dumnezeirii.
N u m a i p r i n această intransigenţă, p r i n această absolută i n t o ­
leranţă a p u t u t disciplina hoardele descleiate de oameni şi creea,
în ultimă analiză, societăţii omeneşti. Religia o găsim în perga­
mentele de temelie ale oricărei societăţi. Pe ideea religioasă s'au
aşezat toate acele forţe care a d u n a t e la u n loc întemeiază o co­
lectivitate. Cele mai abile combinaţiuni intelectuale au rămas
totdeauna neputincioase să clădească o colectivitate. Istoria n e
stă chezăşie şi n e dovedeşte că religia a fost una din forţele cele

n
 mai uriaşe care au lucrat asupra umanităţii. I n numele ei, oa­
menii s'au unit sau s'au dezbinat. Vaste imperii s'au făcut şi
s'au desfăcut şi tot ea a fost cauza nesfârşitelor şi pateticelor
războaie purtate între popoare. I n paradoxele spiritualităţii sale
absolute s'au plămădit acele forţe gigantice, capabile să ridice
masele d e oameni, asemenea u n o r valuri imense d e ape deslănţuite.
T o t ea a dramatizat adâncurile omului, făcându-1 pe acesta
fericit în mijlocul mizeriei şi nefericit pe d r u m u l prosperităţii.
Religia a avut darul să frământe u n imens material omenesc,
dar să nu-1 anarhizeze ci să-1 domesticeze, să-1 î n d r u m e z e într'o
vastă operă de construcţie.
T o a t e situaţiunile paradoxale i-au fost îngăduite, acumularea
de averi fabuloase, u n capital de forţe politice şi materiale fără
pereche, la u m b r a afirmaţiunii că viaţa este o deşertăciune a d e ­
şertăciunilor, p r e c u m i-au fost primite mii de catedrale m o n u ­
mentale p e u n p ă m â n t care t r e b u e considerat o «Vale a p l â n ­
gerii ».
T o t u ş i energia şi hotărîrea de a fixa n o r m e definitive de viaţă
au fost atât de mari şi forţa de coerciţiune prin noua unitate creată,
societatea, aşa d e puternică, încât omul n u se putea gândi decât
cu o infinită timiditate să intervină î n t r ' u n spirit de protestare
spre eliberarea sa. î n t r ' o societate închisă este aşa de comod să-ţi
îndeplineşti îndatoririle! Este suficient să fii sclavul u n o r p r e s -
cripţiuni destul de lesne de u r m a t . Se cere u n m i n i m u m de
rezistenţă. Acordul între societate şi individ se realizează p e n e ­
simţite, iar toate dificultăţile s u n t înlăturate. N u este nimic mai
uşor decât ca individul să-şi facă « d a t o r i a » . Greutăţile încep
atunci când acelaşi individ, minat de elementele autentice ale
inteligenţii, curiozitatea şi indiscreţia, încearcă să t u r b u r e închee-
turile netede ale colectivităţii, să-i sdrunicine confortul. P e n t r u
a rezista, societatea omenească a născocit obligaţiunea morală.
Şi obligaţiunea morală poate fi considerată u n aspect al
inteligenţei, dar al unei inteligenţe care mimează instinctul
social.
I n acest caz, inteligenţa porneşte să inventeze o sumă de fic­
ţiuni, de mituri, de care se slujeşte să acopere realitatea şi prin
care încearcă propria sa mistificare.
E nespus de curios jocul acesta al inteligenţei cu ea însăşi!
 I n fapt, jocul este destul de complicat, p e n t r u că p e căile chiar
ale celei mai iscusite dialectici încă n u se poate ajunge uşor la
rezultate aşa de surprinzătoare. Procesul p u n e în scenă şi alte
resorturi sufleteşti, în p r i m u l r â n d imaginaţia, care r ă m â n e în
u r m a raţiunii şi p e care o u m b r e ş t e de cele m a i multe ori. I n
zadar raţiunea se înscrie în fals împotriva unei opinii, imaginaţia
continuă să se simtă legată cu p u t e r e de vestigiile ideei depăşite.
Contradicţia va trebui fireşte rezolvată, d a r necesită u n travaliu
interior, uneori de lungă durată. Contradicţia va fi absorbită din
necesitatea s u p r e m ă a conştiinţei de a se p u n e de acord cu ea
însăşi, iar biruitoare va ieşi raţiunea.
O r i c u m , chiar cu acest adaos d e ordin psihologic, jocul in­
teligenţei nu r ă m â n e m a i p u ţ i n curios.
I n t r ' u n plan social lupta adevărului izvorît din realităţi cu
ficţiunea, cu mitul, este totdeauna o luptă prea grea şi de cele
mai m u l t e ori capătă înfăţişări brutale. Masele de oameni sunt
comode şi conservatoare. Au şi raţiuni puternice să fie aşa,
p e n t r u că aşezarea socială se găseşte în funcţiune de rigiditatea
cadrelor în care se mişcă.
Societatea omenească este u n organism complex şi greoi, iar
această lipsă de supleţe n u se poate p u n e la încercare decât cu
infinite riscuri.
D a r contradicţiunile sunt inevitabile, chiar în acest plan
social. Astfel, din p u n c t de vedere cronologic religiunile s'au
manifestat mai întâi ca instituţiuni, creaţii ale geniilor religioase
şi apoi s'au desfăşurat ca viaţă personală. D a r pe de o parte
instituţiunile compromit ideile, iar pe de altă parte observaţia
n e arată că religia personală are tendinţa şi ea să respingă insti­
tuţiunile religioase şi să se refugieze în abstract.
G ă s i m aci cele două motive adânci care au ruinat, i n d e p e n ­
d e n t de alţi factori din afară, prestigiul activităţii religioase.
D a r în viaţa religioasă personală, cercetarea ştiinţifică a in­
sinuat m e r e u mai m u l t amărăciunea îndoielilor. N u există sistem
filozofic care să nu privească cu îngrijorare raporturile neamicale
dintre religie şi ştiinţă, p r e c u m n u se află filozof mai de seamă
care să n u se fi străduit să-şi liniştească g â n d u r i l e , încercând să
î m p a c e reflexiunea m a t u r ă asupra datelor reale, cu ceea ce îi fu­
sese inculcat p r i n educaţie de structura religioasă a societăţii.
 Fabula şi faptul precis se ciocnesc violent.
E l i m i n â n d amănuntele trebuia însă căutată o platformă de în­
ţelegere, care să justifice, cel p u ţ i n teoretic, o b u n ă convie­
ţuire.
Raţiunea construeşte ştiinţa, s p u n e K a n t , dar n u o poate clădi
n u m a i p e baza elementelor î m p r u m u t a t e experienţii. Fără noţiunea
d e spaţiu, de t i m p , d e cauzalitate, ştiinţa ar fi imposibilă, ori
acestea n u s u n t rezultatele observaţiei, nici ale experienţei; ele
izvorăsc din însăşi structura raţiunii.
Raţiunea, continuă K a n t , prezintă u n d u b l u aspect, teoretic
şi practic, d u p ă c u m se îndreaptă asupra lucrurilor p e n t r u a le
cunoaşte sau îşi p r o p u n e să supravegheze acţiunea, d e t e r m i n â n d
astfel două domenii distinctive al ştiinţei şi al moralei, pe care
se grefează religia, asigurându-le în acelaşi t i m p u n fundament
c o m u n în principiul raţiunii.
Auguste C o m t e atacă aceeaşi problemă, a p l i c â n d o altă m e ­
todă mişcându-se din concret în concret, evitând cu stăruinţă
rezultatele care le-ar fi p u t u t obţine p e cale dialectică acceptând
dela început u n principiu abstract, aşa c u m au făcut cei mai mulţi
filozofi cu evidente înclinatiuni metafizice. Calea u r m a t ă de ilu-
strul gânditor este spinoasă şi C o m t e n u s'a dat în lături să m ă r ­
turisească enormele greutăţi.
Pozitivismul său, cu m a r e strădanie, încearcă să o p e r e z e o î m ­
binare a ştiinţei cu religia cu ajutorul acelui concept d e « U -
manitate » în care individul este beneficiarul unei reale imorta-
lităţi, p e n t r u că această u m a n i t a t e îşi însuşeşte tot ceea ce este
conform cu esenţa sa şi o poate face mai puternică, mai frumoasă,
mai b u n ă .
T r e b u e să recunoaştem însă că cu toate silinţele depuse de
C o m t e , rezultatele s u n t nesatisfăcătoare, deşi filozofia sa r ă m â n e
d e tot remarcabilă în ansamblul ei.
Şi filozofia engleză se găseşte neliniştită de raporturile d i n t r e
religie şi ştiinţă.Herbert Spencer găseşte în ultimă analiză că la
origina t u t u r o r lucrurilor sălăşlueşte « n e c u n o s c u t u l » p e care nu-1
p u t e m nici atinge, nici înlătura.
Să trecem peste filozofi ca Bain şi Mill care au susţinut cu o
pasiune extraordinară că obiectele încetează de a mai exista în
m o m e n t u l când n u le mai privim.
 T e z a lui Spencer, aceea a u n u i d o m e n i u « necunoscut », dincolo
d e limitele posibile ale investigaţiunii omeneşti, reprezintă u n
p u n c t d e vedere interesant, chiar dacă m e n ţ i o n ă m « ă în a u t o ­
biografia sa mărturiseşte simplu cât se simte de ataşat şi cât le
are -s la inimă » chestiunile religioase.
Se pare în p r i m u l m o m e n t că n u există nici u n impediment
serios p e n t r u însuşirea acestui p u n c t de vedere din partea ştiinţei
şi că formula aceasta tranzacţională, care îndreptăţeşte posibili­
tatea a două explicaţiuni esenţial deosebite, p e n t r u două domenii
bine determinate, n u conţine în ea nimic a b s u r d şi p r i n u r m a r e
de neacceptat.
I n faimosul său discurs din 1880, o m u l de ştiinţă, D u Bois
Raymond, fixează de asemeni limitele posibilităţii de cunoaştere,
arătând n e p u t i n ţ a în care se găseşte ştiinţa de a depăşi a n u m i t e
fruntarii:
« Cunoştinţa astronomică a encefalului, adică cea mai intimă
la care p u t e m aspira, n u n e descoperă decât materie şi mişcare.
D a r nici u n aranjament şi nici o mişcare a particulelor materiale
n u pot servi d e p u n t e de trecere în domeniul i n t e l i g e n ţ i i . . .
Ce raport imaginabil este între anumite mişcări a u n o r anu­
mite molecule în creerul m e u , de o p a r t e şi de altă p a r t e faptele
primitive, d e nedefinit, de netăgăduit ca acestea: a m senzaţia
de dulce, simt mirosul trandafirului, a u d u n sunet de orgă, văd
roşu, etc. » iar dintre cele p a t r u enigme pe care le semnalează,
p a t r u cel p u ţ i n se a n u n ţ ă p e n t r u totdeauna insolubile: « esenţa
materiei şi a forţei, origina mişcării, origina senzaţiei simple şi
libertatea voinţei».
E clar. D u Bois R a y m o n d împărtăşeşte şi el p u n c t u l de ve­
dere, care stabileşte o linie categorică de demarcaţiunea între
ceea ce este posibil a cunoaşte şi n e p u t i n ţ a de a călca o anumită
îngrădire, peste care pluteşte misterul.
E v i d e n t , de atunci şi p â n ă în zilele noastre multe s'au schimbat.
Activitatea ştiinţifică s'a sustras mereu mai m u l t de sub t u ­
tela metafizicii şi o p u t e m privi azi complet eliberată. Dacă a
fost o v r e m e când trebuia să ciulească o ureche spre speculaţia
metafizică, t i m p u l a răsturnat raporturile de dependenţă. N u se"
mai poate concepe u n sistem de g â n d i r e filozofică, neîntemeiat
p e datele certe ale experienţei, dar se poate înţelege o activitate
 ştiinţifică scuturată de orice amestec străin. Speculaţiunile d i n ­
colo de datele laboratorului pot fi considerate ca u n j o c de g â n ­
duri în vid, p e n t r u că o m u l m o d e r n se află astăzi în posesiunea
unei c e r t i t u d i n i : ştiinţa; şi cu cât se apleacă mai m u l t asupra
calităţilor acestei certitudini .îşi dă seama că n u poate exista o
alta în afară de ea. Necunoscutul, supra-naturalul trebuesc în­
lăturate. Există p e n t r u noi u n « n e c u n o s c u t » , convenim, dar n u
există u n d o m e n i u « d e n e c u n o s c u t » ; există u n domeniu inex-
plicit, dar n u inexplicabil. Ideea de mister t r e b u e izgonită de p r e ­
t u t i n d e n i , p e n t r u că dacă a d m i t e m misterul î n t r ' u n singur p u n c t ,
n u p u t e m avea nici u n motiv să nu-1 generalizăm, să nu-1
extindem.
D i n adâncimile în care s'au aglomerat necesităţile noastre, afec­
ţiunile, pasiunile noastre, ignoranţa, temerile noastre, habitudinile
şi aspiraţiile noastre, a izvorît o lume a supranaturalului, proiec-
ţiune a legitimei noastre dorinţe de a fi mai puternici, mai b u n i ,
mai frumoşi.
T o a t e aceste, grefate p e u n sistem nervos bolnav cu puternice
tendinţe de exaltare, au semănat în lume obsesiile, m a n i i l e : « o b ­
sesiile religioase, sentimentul unei influenţe a lui D u m n e z e u ,
sau a dracului, delirul scrupulului, ideea fixă a sacrilegiului,
mania remuşcărilor şi a expiaţiei», forme ale misticismului care
r ă m â n e în fond u n aspect chimic d e defectuoasă funcţionare a
sistemului nervos. N u mai avem, aşa dar, nici u n motiv să com­
plicăm lucrurile, r e c u r g â n d la o intervenţie necontrolabilă, misti­
cismul fiind, d u p ă c u m spune aşa de sugestiv Leon B e r a r d :
« necunoaşterea entuziastă a realităţilor ».
Dacă este cazul să facem o ipoteză, apoi atunci trebue făcută
în cadrul datelor precise ale ştiinţei, care în m o m e n t u l de faţă
oferă u n c â m p destul de larg p e n t r u a permite o ipoteză p e toate
terenurile.
Aceasta şi p e n t r u motivul elementar că adevărul, precedat d e
ipoteză, se cuvine în m o d necesar să se încadreze şi să-şi capete
confirmarea în întreaga cantitate de cunoştinţe exacte dobândite
de cercetarea omenească.
S'a p u t u t crede u n m o m e n t în esenţa singulară, î n t r ' u n soi
de excelenţă, a fenomenelor religioase. D a r ce poate fi u n fe­
n o m e n de esenţă extraordinară? U n fapt fără rădăcini, fără în-
ceput şi sfârşit, aruncat într'o superbă şi neînţeleasă izolare ! U n
asemenea fapt s u n t e m datori a-1 considera suspect.
Observaţia oferă conştiinţei noastre o continuitate şi înlănţue
strâns faptele între ele, dovedind legături chiar acolo u n d e , la
o primă cercetare de suprafaţă, fenomenele păreau întrerupte.
T o t u l se înlănţue, fenomenele explicându-se unele p r i n altele.
C â n d v a , este adevărat, ştiinţa n u poseda o altă certitudine în
afară de aceea p e care i-o acorda metafizica.
O găsim multă vreme dependentă, deşi svârcolirile de e m a n ­
cipare le p u t e m însemna chiar în încercările cele mai timide de
coordonare a fenomenelor naturale. S'a î n t â m p l a t însă ca expe­
rienţa să-i confere o autonomie desăvârşită, ca experienţa şi ex­
clusiva activitate intelectuală să devină u n principiu propriu.
P e n t r u desvoltarea sa, aceasta este suficient şi o îndreptăţeşte
să afirme că ceea ce n u cunoaşte astăzi, va cunoaşte mâine,
p r e c u m întreaga sa desvoltare dovedeşte că expresiunea « ştiin-
ţificeşte inexplicabil» r ă m â n e de a c u m lipsită de orice sens.
I h asemenea condiţiuni, spiritul ştiinţific este nu n u m a i alt­
ceva decât spiritul religios, dar se o p u n e celui din u r m ă , ca
izbucnit din reacţiunea raţiunii împotriva acestui spirit religios.
Spiritul ştiinţific nu este nici mai m u l t nici mai p u ţ i n decât nega-
ţiunea spiritului religios, iar triumful său deplin va coincide cu
pulverizarea, cu aneantizarea celui împotriva căruia s'a ridicat.
Conştiinţa omenească este câştigată astăzi în m o d definitiv de
partea ştiinţei, care stă prezentă în faţa focarului luminos cu o serie
de certitudini impuse şi controlate la văpaia evidenţii. Protestele
care se mai ridică asemenea notelor distonante, se vor topi în
şuvoiul evoluţiei, în m o m e n t u l când cel din u r m ă dintre oameni
va conveni că prin ştiinţă natura poate fi dominată şi de multe ori
întrecută. Conştiinţa socială, ajutată şi susţinută de progresul
ştiinţei, va evolua î m p r e u n ă cu întreg cortegiul de legi morale,
cărora li s'a ridicat prestigiul eternităţii şi al revelaţiei divine.

* #

D e data aceasta, inteligenţa, descătuşată de prejudecăţi şi eli­

berată din absurd, se găseşte la largul său.
Incontestabil, împrejurarea mi este lipsită de gravitate şi oferă
u n material de reflexiune.
 Plină de curiozitate, de anarhică inventivitate, înclinată către
risc şi aventură, inteligenţa, în jocul ei nestânjenit, ameninţă
să se transforme î n t r ' o primejdie. Inteligenţa, î n t r ' u n fel, se î n ­
toarce împotriva naturii.
Ea ni se înfăţişează cu o totală incapacitate de a trata cu so­
lemnitate legăturile sociale şi înclinată să examineze, să valori­
fice n u m a i ceea ce îi este p r o p r i u . Inteligenţa naşte astfel izolarea
şi egoismul, iar prin tendinţele sale către specializare devine esen-
ţialmente anarhică.
Alimentată de ideea că moartea însemnează dispariţia totală,
se consideră în drept să proclame viaţa ca p e b u n u l cel mai real,
cel mai de preţ şi să-i acorde, fără rezerve, toate beneficiile
existenţii.
Inteligenţa se găseşte neliniştită de ideea indiferentismului na­
turii, a certitudinii că individul este aşezat la confluenţa u n o r
forţe oarbe, natura căzând dincolo de bine şi de rău. Cercetarea
obiectivă dovedeşte p â n ă la evidenţă că natura n u ia în conside-
raţiune cazurile particulare. N u r ă m â n e omului decât să l u p t e
eroic împotriva ei, p e n t r u a cuceri toate mijloacele cu putinţă
să-i creeze o i n d e p e n d e n ţ ă . I n plus, o m u l p r i n inteligenţa sa îşi
p r o p u n e să fructifice la m a x i m u m viaţa, multiplicând la infinit
posibilităţile de fericire.
Pascal fusese izbit de cuvintele Sfântului Augustin şi le-a în­
semnat cu dezolare: « O n travaille p o u r l'incertain ». Condiţiunile
însă au fost răsturnate şi p u t e m astăzi opune Sfântului Augustin
afirmaţiunea: lumea întreagă se luptă p e n t r u înmulţirea la n e ­
sfârşit a bucuriilor pământeşti. S'a parcurs astfel o distanţă imensă.
Adevărul ştiinţific, în esenţa sa moral, lucrează necontenit la
eliberarea conştiinţei u m a n e , la descătuşarea inteligenţei de sub
jugurile care au înfrânat-o. Efectele imediate se t r a d u c p r i n t r ' o
vastă sbuciumare socială cu aspecte de anarhie.
Se naşte a c u m întrebarea dacă ştiinţa va fi în măsură să d o ­
m i n e sau cel p u ţ i n să orienteze inteligenţa astfel eliberată, ori
va r ă m â n e t o t d e a u n a depăşită de jocul său exuberant.

AL, MIRONESCU
 ASPECTE EPICE
CONTEMPORANE
i . A n t o n H o l b a n : Ioana, « P a n t h e o n » B r a d , 1934; — 2. M i r c e a E l i a d e :
Şantier, roman indirect, editura « C u g e t a r e a » ; — 3. Sergiu Dan: Surorile
Veniamin, roman, editura « C u l t u r a N a ţ i o n a l ă » ; — 4. I o n Biberi: Proces,
roman, editura « C u l t u r a N a ţ i o n a l ă » ; — 5. O c t a v Ş u l u ţ i u : Ambigen, roman,
cu gravuri de I . A n e s t i n , editura « V r e m e a »; — 6. D a n Petraşincu: Sângele,
roman, editura « A d e v ă r u l » .

D . A n t o n H o l b a n este prin excelenţă romancierul vieţii inte­

rioare.
Deviza d-sale, parafrazând cuvântul celebru al lui T h e o p h i l e
Gautier, ar putea f i : eu s u n t u n o m p e n t r u care lumea interioară
există.
Peisajul fizic n u lipseşte d i n cărţile tânărului romancier, care este
de altfel u n pasionat turist şi u n iubitor de mereu alte locuri.
S'ar s p u n e însă că d-1 H o l b a n iubeşte natura exterioară întrucâtva
romantic, p e n t r u corespondenţele posibile cu neliniştile morale ale
m o m e n t u l u i . Altminteri preferinţele sale literare m e r g către clasicii
francezi, meşteri analişti: eroul său este Racine, p u s la modă de
abatele Bremond, de b u n ă seamă însă alimentul sufletesc anterior
al romancierului n o s t r u . Ca să n e a p r o p i e m cronologiceşte, va
t r e b u i să cităm p e Benjamin Constant, autorul lui Adolphe,
şi să sfârşim cu Proust, creatorul m a i ales al cărţii Albertine
disparue. V r e m să înlăturăm impresia u n u i oarecare eclectism.
D . A n t o n H o l b a n n e pare dimpotrivă u n a din personalităţile
literare de cea mai armonioasă formaţie intelectuală. Fiecare carte
a d-sale este u n d o c u m e n t subiectiv deosebit de valabil, într'o ţară
a cărei proaspătă epică pluteşte la suprafaţa fenomenelor sociale.
P r e ţ u i m în d. A n t o n H o l b a n p e u n u l din primii, poate p e p r i m u l
promotor al analizei interioare. P e lângă întâietatea cronologică, îi
recunoaştem şi întâietatea calitativă în domeniul vieţii morale
subiective.
L - a m p o m e n i t p e Proust, a cărui influenţă deschide u n i m p o r ­
tant capitol de literatură comparată, în cercetarea instrumentaţiei
analitice (d-na Hortensia Papadat-Bengescu, d. Camil Petrescu şi
d. A n t o n H o l b a n îi s u n t felurit tributari). Dacă tematica şi m o ­
dalitatea sa s u n t recognoscibile în O moarte care nu dovedeşte
nimic, v o m recunoaşte în Ioana o izbitoare identitate cu t e m a
n u m a i , din Adolphe. D . A n t o n H o l b a n o formulează însuşi de
două o r i :
« D o i oameni care n u pot trăi u n u l fără celălalt şi totuşi se chi-
nuesc ( p . 159) »;
« D o i oameni care n u p o t trăi nici despărţiţi, nici î m p r e u n ă ( p .
186) ».
Asta este însăşi substanţa romanului Adolphe, în care desluşim
prima analiză m o d e r n ă a geloziei.
R e î n t â l n i m în Ioana cunoştinţa noastră S a n d u din O moarte
care nu dovedeşte nimic, care la r â n d u l lui este maturizarea u n e i
mai vechi cunoştinţe, Mirel din Romanul lut Mirel. I n O moarte
care nu dovedeşte nimic, se dezbate în conştiinţa lui S a n d u o patetică
nelinişte, pricinuită d e graniţele interpuse celor doi iubiţi. Ioana
este m ă r t u r i a chinului dogoritor al geloziei, d u p ă împăcare. P r e ­
zenţa cotidiană a celuilalt t u r b u r ă bolnăvicios fericirea a m a n t u l u i .
N u prezenţa fizică, ci prezenţa sa în obsesie strică echilibrul moral
al lui S a n d u . D i n nevoia d e a-şi linişti incertitudinile, el se dedă
unei sadice investigaţii: de a şti cu preciziune mângâerile celuilalt,
reţeaua lor anatomică, intima lor modalitate; ce a rămas nepângărit,
dacă c u m v a a mai rămas ceva nepângărit. N u ştim dacă acest
subiect a mai stârnit ingenioasa curiozitate a romancierilor psihologi.
L a d. H o l b a n e însă altceva decât u n subiect inedit, d e m n de
exploatat. Impresia hotărîtoare este aceea a unei dureroase creşteri
din adâncuri, a unei sfâşietoare analize de sine. D . A n t o n H o l b a n
n u mai are nevoie să-şi caute t i m b r u l personal, deoarece n u are
altul. T o t ceea ce scrie are u n accent subiectiv impresionant.
Cetirea cărţii sale i m p r i m ă p â n ă la contagiune o seriozitate de
confesional. S u n t e m smulşi de p e tărâmul convenţiilor sociale
şi al micii bârfeli ce nutreşte realismul, ca să ne împărtăşim cu o
d r a m ă ce se petrece în sâmburele conştiinţei.
R o m a n u l aproape n u are subiect. D u p ă o despărţire de trei ani,
în care răstimp Ioana a încercat, nu să se consoleze, dar să se vindece
cu altul, S a n d u , îşi reia legătura cu prietena sa, în locuinţa ei
estivală din Cavarna-port. D-Iui H o l b a n i-a plăcut să-şi aleagă
vecinătatea mării, în dezolarea u n u i p o r t necercetat, ca u n decor
firesc al neliniştilor ce avea să le analizeze. Poate 1-a atras frămân­
tarea stearpă a valurilor marine, cu care va fi asemuit statornica
tortură a sufletului.
D i n unghiul dramatic, conflictele dintre doi amanţi se rezolvă
invariabil în aşa zisa scenă a « explicaţiilor », cu rezultat norocos sau
negativ. M e t o d a a trecut şi în r o m a n , ocazionând u n p u n c t de
culminaţii în desfăşurarea gradată a peripeţiilor.
Inchipuiţi-vă u n r o m a n ale cărui peripeţii înfăţişează aspectul
invariabil al aceleeaşi î n t r e b ă r i : c u m a fost cu celălalt, şi aveţi
conţinutul esenţial din Ioana.
Ioana întruneşte o inteligenţă virilă cu u n t e m p e r a m e n t chinuit
d e femeie. R â n d p e rând, urîtă sau frumoasă, d u p ă c u m i se reflectă
în conştiinţă bucurii sau tristeţi, ea prezintă o perfectă identitate
de caracter cu S a n d u . D . H o l b a n a v r u t să realizeze u n contra­
dictoriu t i p feminin, cerebral, dar n u construit p e n t r u stendhalianul
« a m o u r d e tete », de vreme ce este prevăzută cu o ascuţită sensibi­
litate nervoasă. S a n d u şi Ioana vibrează la fel, în acelaşi r i t m
sufletesc desorganizat, dela u n cap la altul al r o m a n u l u i . E o
u n d ă neîntreruptă de suferinţă, p e care o p u n e în mişcare nevoia
maladivă a lui S a n d u de a şti în cele mai mici a m ă n u n t e , lucrul
asupra căruia îndeobşte amanţii convin a aşterne o confortabilă uitare.
F o r m u l a sufletească a I o a n e i :
«Necesitatea de a fi nefericită ( p . 130)», se potriveşte şi lui
Sandu.
R o m a n u l analitic mai în genere deplasează nefericirea de p e
t e r e n u l conflictelor sociale, p e n t r u a o integra mai temeinic în
structura morală a indivizilor. Structuraţi identic, S a n d u şi Ioana
s u n t « c o n d u ş i d e fatalităţile structurii lor ( p . 204)». Vocaţia s u ­
ferinţei, remarcabilă la amândoi, ar d u c e la sinucidere, de n ' a r fi
c u m spune I o a n a : «curiozitatea de a cunoaşte p e o m ( p . 55)».
 A m â n d o i suferă, dar îşi ridică suferinţa la demnitatea principiului
de cunoaştere. N u n e v o m mira deci că cei doi amanţi predestinaţi
îşi pauzează torturile reciproce, discutând ceasuri întregi asupra
unei n u a n ţ e morale incluse î n t r ' u n vers de Racine, sau descifrând
cu pasiune melomană o frază muzicală din D e b u s s y .
Ceea ce ar apărea aiurea ca o pedanterie, se luminează aci p r e ­
stigios ca o nevoie de cunoaştere. N u - i v o m reproşa autorului leit-
motivele lexicale, dar v o m face remarca revenirii prea frecvente a
c u v i n t e l o r : catastrofă, cataclism, dezastru, tragedie, la singular
ca şi la plural. Ele corespund complezenţei în patetic a romancie­
rului. Cine este nedeprins cu modalitatea analitică, poate fi copleşit
s u b o impresie de monotonie. Este p e n t r u noi evident că d.
A n t o n H o l b a n n u a urmărit delectabile variaţii. Monotonia este
în Ioana corolarul statismului-psihologic. Deşi psihologia teoretică
a d-lui H o l b a n este mobilistă, postulând neidentitatea morală a
u n u i ins în t i m p , — ceea ce este foarte m o d e r n , — structura i n d i ­
viduală a eroilor săi, practic r ă m â n e clasică, p r i n alte cuvinte
statică. D i n intuiţia d u p ă c a r e :
« Gelozia este cea mai completă lecţie a vieţii» ( p . 133) d-sa
şi-a rezervat în Ioana, să aprofundeze dialectica sufletească a ge­
loziei. Aceiaşi cititori nedeprinşi cu zona vieţii morale găsesc la
eventuala impresie de prolixitate u n răspuns deosebit de semni­
ficativ :
« D e câte ori afirmăm ceva fără o mie de paranteze, escamotăm »
( p . 149).
D e aci rezultă caracterul oarecum pietinant al staticei d-lui
Holban, a cărui m o n o t o n i e poate e cea mai b u n ă dovadă că refuză
orice efect literar. D i n aceeaşi pricină, decurge absenţa stilului,
care adeseori e u n simplu placaj peste adevărul m o r a l . N u este
mai p u ţ i n adevărat că uneori d. H o l b a n se complace într'o exa­
gerată neglijare a formei exterioare, ca şi c u m aceasta ar fi de o
minimă i m p o r t a n ţ ă . I m p o r t a n t (alt cuvânt foarte uzual la d.
Holban) p e n t r u d-sa este conţinutul şi n u expresia, p e care noi
d u p ă Croce, le socotim indivize. S u b acest raport n u m a i n e per­
m i t e m să s p e r ă m că d. A n t o n H o l b a n va sfârşi prin a-şi chinui
mai p u ţ i n fraza decât eroii. Starea de luciditate care prezidează
scrisul d-lui H o l b a n se cuvine limpezită de febrilitatea compozi­
ţiei, chiar dacă aceeaşi febrilitate ar u r m a să rămână ritmul sufletesc
personal al a u t o r u l u i . D u p ă c u m a spus în arta sa poetică
Verlaine, versurile emoţionate se scriu la rece. N u se poate tot
astfel surprinde t u r b u r a r e a u n u i sentiment într'o formă cât mai
l i m p e d e ? Aceasta este întrebarea.
Cu Ioana, d. A n t o n H o l b a n a depăşit considerabil propriile
sale mijloace din O moarte care nu dovedeşte nimic, u n d e n e onoram
a fi intuit calităţi excepţionale de analist.
D . Camil Petrescu a dat în p r i m u l v o l u m din Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război, analiza dinamică şi dramatică a
fenomenului geloziei. Aceeaşi t e m ă şi-a găsit în d. A n t o n H o l b a n
u n remarcabil analist, static, în aparenţă m o n o t o n , nedramatic prin
aparatură, d a r implicit dramatic în esenţă, de u n patetism sobru,
nespeculat. D-sa pare a se conforma unei observanţe clasice:
« T o a t ă t r u d a t r e b u e să-ţi fie să te cunoşti cât mai exact şi să n u
porţi cu tine, toată viaţa, pe u n străin » (p. 258).
Acest c o m a n d a m e n t socratic poate fi socotit piatra unghiulară
a activităţii > d-lui H o l b a n .
*
* *
D . Mircea Eliade este u n destul de productiv romancier, ca­
pabil să varieze dela u n r o m a n la altul, p e n t r u a-şi corespunde
idealului său proteic. Intitulându-şi cartea d e care n e o c u p ă m aci,
« r o m a n indirect», d-sa precizează în scurtele rânduri ale prefeţei
«caracterul indirect al epicei p e care îl c u p r i n d e » .
Şantier se c o m p u n e din extrasele u n u i J u r n a l . Concomitente
cu gestaţia u n o r cărţi anterioare, cele trei caete ale cărţii n u
n e dau şi cheia personajelor respective sau a m ă n u n t e asupra
muncii de şantier corespunzătoare. L u c r u l acesta 1-a făcut G i d e
cu al său Journal des faux-monnayeurs şi e bine că d. Mircea
Eliade, aşa de gidian în p r i m u l său r o m a n , s'a ferit de tiparele u n u i
maestru personal. L ă m u r i n d u - n e că din caete le contemporane
şederii sale în India, a eliminat mai ales culoarea locală, p r e c u m şi
erudiţia, păstrând însă « paginile cu oameni şi întâmplări », autorul
recunoaşte cărţii sale caracterul schematic d e r o m a n . Intr'adevăr,
ca să v o r b i m în t e r m e n i uzuali, Şantier conţine u n material epic
destul de variat, p e care scriitorul păstrându-1 întocmai d u p ă c u m
1-a aşternut în jurnalul său, n u 1-a folosit d u p ă legile r o m a n u l u i .
V o m mărturisi că s u n t e m cu totul de acord cu d. Mircea Eliade
 în dispreţul său principial p e n t r u ceea ce n u m e ş t e «trista categorie
a creaţiei epice ». Romanul, ca specie a epicului, comportă lungimi
adesea incomensurabile, cadre oţioase şi convenţiuni tehnice,
p e n t r u a adăposti într'o massă amorfă de inutilităţi, câteva semni­
ficaţii o m e n e ş t i ; mai adesea acestea din u r m ă lipsesc cu totul
degradând specia, pe care ele singure o înobilează.
D e asemenea mărturisim asentimentul nostru p e n t r u credinţa
d-lui Mircea E l i a d e :
« Dimpotrivă cred foarte serios că şi etapele unei inteligenţe,
ca şi fazele u n u i sentiment, pot constitui u n r o m a n ».
Desluşim în această profesiune de credinţă preferinţa sa p e n t r u
r o m a n u l analitic, al cărui loc în ierarhia romanului este s u p e r i o r ;
dar ca o propoziţiune originală, v o m sublinia preconizarea u n u i
nou roman analitic ce şi-ar trage substanţa din «etapele unei
inteligenţe ». S u b acest aspect, v o m face remarca u r m ă t o a r e . I n tot
scrisul d-lui Mircea E l i a d e : simplu articol precipitat, esseu, impresii
de călătorie, solilocvii, pagini de j u r n a l şi sfârşind cu romane, n e
interesează mai m u l t tot ce are legătură cu formaţia sa morală şi
intelectuală. D . Mircea Eliade este fără îndoială o personalitate
culturală în devenire, dar a cărui devenire este deocamdată mai
interesantă decât contribuţiile sale obiective. S i m ţ i m în fiecare
r â n d al său prezenţa omului, indomptabil, în cadrele culturale. D i n
această pricină cetirea Şantierului este aproape pasionantă p e n t r u
cei cari au u r m ă r i t scrisul de totdeauna al d-lui Mircea Eliade şi
dimpotrivă, aproape neinteresantă p e n t r u cel care ar lua astfel
atingere p e n t r u întâia oară cu autorul său. M a i departe, p e n t r u
prima categorie de cetitori, materialul epic n u prezintă u n interes
autonom, înfăţişând schiţări sau scheme neîndestulătoare. I n
schimb interferenţa lor cu momentele morale ale autorului şi
caracterul lor de diversiune dela finalităţile erudite ale parantezei
sale indianiste, au p e n t r u noi u n caracter picant. î n c ă dela Isabel şi
apele diavolului (1930), cu greu n e - a m împiedicat a redacta în
scris sentimentul nostru de uimire stârnit de, ca să zicem aşa,
divertismentele sau diversiunile obsesiv erotice ale u n u i scriitor
aşa de erudit. C u m însă surprinderea noastră n u purcedea d i n t r ' o
prejudecată filistină, n e - a m ferit de a-i da expresie, spre a n e p u n e
la adăpostul oricărei confuzii. D e altfel sensualitatea este în raport
direct cu inteligenţa.
 Şi apoi, în măsura în care erudiţia nu este o deprindere leneşă a
minţii, ci act d e creaţie, n u ni se pare de loc incompatibilă sensuali-
tatea cu erudiţia. O r i c u m ar fi, totul este ca echilibrul să n u se rupă
în favoarea celei dintâi. Ceva din exasperarea sexuală constatată
în Isabel se regăseşte difuzată în cele trei caiete ale jurnalului prezent.
N u cumva ea corespunde unei crize d e p u b e r t a t e tardivă ? Şantier
n e introduce în lucrările orientaliste şi în neliniştile spirituale
ale d-lui Mircea Eliade. V o m detaşa u n pasaj interesant p e n t r u
autodefinirea c o n ţ i n u t ă :
«Poate s u n t u n t i p m u l t mai intelectual decât îmi place să cred.
N u m a i aceasta explică setea mea d e experienţă nudă, instantanee,
variată şi consumată prin simpla ei actualizare. N u m a i excesul de
abstract în care m ă mişc poate explica veşnica mea vagabondare,
în sensual, în empiric, evadările meie fără sens, fără continuitate,
fără pedagogie mai ales » ( p . 209;—210).
Confesiunea dă o soluţie plauzibilă structurii duale a autorului,
potrivit căreia pendulează spectacular între erudiţie şi valorile rea­
liste ale vieţii. U n alt citat lămureşte aceeaşi structură conflictuală:
« I n mine se zbat, de când mă ştiu, două mari şi seducătoare
nostalgii: aş vrea să fiu în fiecare ceas altul, să m ă scald în fiecare
zi în alte ape, să n u repet niciodată nimic, să n u - m i amintesc
nimic, să n u continui nimic. D a r aş vrea, în acelaşi t i m p , să pot
găsi u n p u n c t fix de u n d e nicio experienţă şi nici u n raţionament
să n u m ă poată deplasa; o viziune statică, o contemplaţie directă —
fără mijlocirea experienţei — şi universală (oh, mai ales univer­
s a l ă ! ) — u n absolut» ( p . 219).
Cu pasiuni de linguist şi de bibliofil, cercetând manuscrise greu
descifrabile, d. Mircea Eliade îşi găseşte dintr'odată d u p ă o m u n c ă
aprinsă care a durat două luni, disponibilităţi pentru alte pasiuni
şi p e n t r u alte i d e i :
«Hârtiile din faţă îşi pierduseră farmecul. M u n c a mea mi se
părea dintr'odată fără rost şi fără m ă d u v ă . N u - m i părea rău decât
d e stupiditatea aceasta a destinului m e u , care m ă zbate între atâtea
lumi şi n u m ă lasă să trăesc şi să rodesc în niciuna » ( p . 199).
I n asemenea m o m e n t e d e deprimare, îşi divulgă ambiţii majore
d e linguist:
« D e ce pasiunea aceasta incandescentă p e n t r u u n lucru care îmi
apare întotdeauna, d u p ă u n răgaz mai m u l t sau mai p u ţ i n lung,
inutil, caraghios, străin ? D e ce n u m ă pot fixa, să ajung şi eu într'o
zi u n orientalist ca T u c c i , ca Bogdanof ? Cât de m u l t n u invidiez
eu câteodată creierile acelea monovalente, cari n u s u n t tentate decât
de u n singur lucru, dar cari ajung cu t i m p u l să-1 cunoască, să-1
stăpânească, să-1 asimileze total ( p . 199—200)» . . .
D u p ă « t r e i ani de m u n c ă şi entuziasm » orientalistică îi apare
ca « u n ideal m e s c h i n » ( p . 223).
Crizele nominaliste, c u m le-a n u m i t foarte bine, îl îndrumează
către idealuri de «cunoaştere globală, organică, p r i n pasiunile,
entuziasmele, păcatele şi somnul nostru ». Nevoia emancipării d e
primatul cunoaşterii, îi smulge u n deziderat de sigur irealizabil:
« Aş vrea să cunosc u n o m nou, u n u l care să-mi s p u n ă că a găsit
vieaţa şi adevărul în afara inteligenţii şi în afara misticei. L a u r m a
urmelor, a început să m ă exaspereze adevărurile acestea aproxi­
mative, cu inevitabila lor câtime de iraţional, p e cari le a d u n ă m ca
furnicile de trei, patru mii de a n i . Haide, u n singur o m nou, cu
desăvârşire nou, altul, el însuşi cu adevărat ( p . 250)».
N e î n s u ş i n d u - n e nici sintaxa solecistică, nici conţinutul dezidera­
tului, v o m constata n u m a i că nefixabilitatea d-lui Mircea Eliade
este d e esenţa u n u i n o u d o n j u a n i s m : ştiinţific. Iată c u m îşi explică
d-sa inconformaţia ştiinţifică:
« N u , n u , e inutilă toată m u n c a mea, toată voinţa mea e zadarnică.
N u voiu ajunge niciodată u n savant. P e n t r u c ă s u n t u n iremediabil
aventurier şi părăsesc o ştiinţă îndată ce simt că o posed virtual
(sublinierile s u n t ale noastre, N . R . ) — p e n t r u o altă ştiinţă străină
(P- 35—3°) »•
Şi mai p r e c i s :
« Cu lectura aceasta «laică » (e vorba d e u n roman, N . R.) îmi
satisfac tot dispreţul m e u p e n t r u erudiţie, p e n t r u m u n c a onestă
şi inutilă, p e n t r u atâtea ştiinţe dragi, — p e cari, tocmai p e n t r u c ă
îmi s u n t dragi, ard de dorul d e a le dispreţui, de a le « înşela », de
a le umili ( p . 182) ».
L a lumina acestor citate, donjuanismul ştiinţific încetează de
a fi o metaforă.
U n a m ă n u n t semnificativ: p r i m u l pasaj e luat din Caietul I,
datat Ianuarie - I u n i e 1929, celălalt din Caietul III, datat M a r t i e -
Noemvrie 1931. D e aci rezultă limpede o lucidă cunoaştere de
sine, identică în intuiţiile ei, anterioare şi ulterioare disciplinei
linguistice p e care şi-a impus-o strălucitul diletant care este d.
Mircea Eliade. Structura ştiinţifică implică predispoziţii p e n t r u
m u n c a organizată, disciplinată î n t r ' u n r i t m egal. D - l Mircea
Eliade lucrează uneori « n e b u n e ş t e » ( p . 231), studiind « m ă t r ă g u n a
în botanica şi fantastica asiatică », p e n t r u a recolta mai târziu o
«imensă nesatisfacţie ».
N u n e î n d o i m că îşi va corecta cu t i m p u l şi îşi va dirija mai bine
t e m p e r a m e n t u l său subiectiv, p e n t r u a-1 face apt disciplinelor
ştiinţifice. Deocamdată culegem regretul p e n t r u pasiunea cheltuită
î n t r e o gramatică şi u n dicţionar ( p . 24), u n d e t r e b u e să citim
cauzele divorţului său, dacă divorţ este, de orientalistică.
N u n e v o m despărţi d e cartea d-lui Mircea Eliade, însufleţită
de fugare aspecte omeneşti şi mai ales de veridice confesiuni, fără
a trimite p e cititor la paginile cele mai frumoase ( p . 187—188), în
care îşi descrie admirabil viziunea de interior a u n u i m i o p ce şi-a
pierdut lentilele. E u n spaţiu transformat fantastic. D a r mai este
ceva. I n această experienţă, n e place o semnificaţie simbolică. D .
Mircea Eliade să fie liniştit: inteligenţa şi spiritul critic, p e care
le posedă, îl lipsesc suficient d e orice lentile, încât n u mai e nevoie
d e cine ştie ce disciplini magice sau mistice, p e n t r u a descifra
sensurile vieţii.

* *
Cariera d e romancier a d-lui Sergiu D a n înseamnă cu fiecare
etapă a sa câte u n succes bine m e r i t a t . Cu Viaţa minunată a lui
Anton Pann (scrisă în colaborare cu d. R o m u l u s D i a n u ) , a reuşit
să dea o d e m n ă ţinută speciei epice a vieţilor r o m a n ţ a t e . Cu Dra­
goste şi moarte în provincie, ne-a oferit o variantă, transpusă ori­
ginal în mediul provincial r o m â n e s c , a Doamnei Bovary. Cu
Arsenic (premiul Tekirghiol-Eforie 1934), a realizat o admirabilă
povestire, amară şi ironică, a u n u i moralist prevăzut cu u n ascuţit
simt de observaţie al mobilelor sufleteşti. Surorile Veniamin zu cules
ceea ce se n u m e ş t e u n succes de stimă. D i n toate părţile s'a recu­
noscut autorului u n savant simţ al compoziţiei, o tehnică evo­
luată şi, mai presus de toate, darul vehiculării u n u i n u m ă r de p e r ­
sonaje bine conturate. D i n p u n c t u l de vedere tehnic, Surorile
Veniamin atestă u n p u n c t de maturitate în cariera epică a d-lui
Sergiu D a n . I n t r ' a d e v ă r d-sa n u mai are nimic de învăţat în
direcţia compunerii u n u i r o m a n . Spirit clar, ascuţit, echilibrat,
d. Sergiu D a n are deschisă înainte o cale netezită t u t u r o r
succeselor.
V o m mărturisi totuşi p u ţ i n a noastră simpatie p e n t r u tema ce
şi-a ales în Surorile Veniamin. D o u ă surori de t e m p e r a m e n t d i ­
ferit îşi urmează fiecare linia p r o p r i e , u n a strict dezinteresată în
dragoste, cealaltă riguros interesată, p e n t r u ca p r i n t r ' u n accident,
cea din u r m ă să ajungă a luneca în braţele amantului celei dintâi,
revelându-i-se astfel «adevărata d r a g o s t e » . N u n e revendicăm
nici o virtute în repulsia sinceră pe care o manifestăm faţă de
această t e m ă . N e simţim însă datori a o motiva deplin. î n t â i
de toate, simţul de măsură al d-lui Sergiu D a n îl obliga să evite
o asemenea coincidenţă pe care o socotim ieftină, ca să n u mai
s p u n e m scabroasă. Efectul ei poate fi scenic, dar de joasă cali­
tate, vodevilescă. Este d r e p t că M a r i a , sora cea mică şi uşurică
la m i n t e , n u cunoştea adevărata faţă a raporturilor dintre M i h a i
Vasiliu, militantul comunist, şi sora ei Felicia. S u b acest u n g h i ,
căderea ei efectuată în starea de inconştienţă alcoolică, nu p r e ­
zintă nici u n fel de gravitate. N u corespunde u n u i proces de con­
ştiinţă (dacă acest cuvânt n u este prea pretenţios p e n t r u a califica
demersurile epidermice ale gâsculiţei). M i se pare însă că starea
tovarăşului Vasiliu comportă problema responsabilităţii morale. D e
b u n ă seamă, acest emancipat n u e ţinut să judece ca u n b u r g h e z în
chestiunea incestului. O r i c u m reformatorul societăţii este p r e s u p u s
a avea o doză superioară de conştiinţă (păstrând acestui c u v â n t
semnificaţia individuală deparazitată de orice prejudecată socială).
Acuplarea lui Vasiliu şi a Măriei este despuiată de orice cores­
pondenţă sufletească: se face somnambulic, ca o consecinţă a
coniacelor ingurgitate. Ca u n cronicar a m u z a n t de iraţionalul
existenţii, d. Sergiu D a n împinge două marionete omeneşti u n a
în braţele alteia. T o c m a i lipsa oricărei semnificaţii omeneşti, ori­
cărui conţinut emotiv n e supără în această întorsătură a r o m a ­
n u l u i . D-lui Sergiu D a n i-a plăcut să scoată u n efect abil d i n t r ' o
scenă ce ar fi fost mai la locul ei î n t r ' u n t r i p o u . Maria, care n u
cunoscuse plăcerea în îmbrăţişările rentabile ale lui K ö r n e r , simte
gustul « dragostei» în robustimea proletariană a lui Vasiliu şi se
deşteaptă, ca să s p u n e m aşa, la dragoste. Felicia îi surprinde în
somn, dar nu le t u r b u r ă liniştea reconfortantă. Vasiliu este arestat
şi cele două surori r ă m â n a-şi aştepta iubitul, î n t r ' u n joc de-a v'aţi
ascunselea de o candoare inedită. Aşa se sfârşeşte r o m a n u l .
La d r e p t v o r b i n d , sfârşitul este prea comod p e n t r u u n scriitor
înzestrat cu posibilităţile d-lui Sergiu D a n . D e p a r t e d e a da o
deslegare evenimentelor, episodul dionizo-afrodiziac este t u r n a n ­
tul u n e i acţiuni noi, care a fost p u r şi simplu escamotată p r i n
încheierea r o m a n u l u i . Dacă se recunoaşte că împerecherea dintre
Maria şi Vasiliu n u este decât u n final iresponsabil de beţie, ac­
ţiunea începe a deveni interesantă din m o m e n t u l în care atât
Vasiliu cât şi M a r i a sunt puşi să acţioneze sub deliberarea raţiunii
sau din impulsul inimii. N i m i c din aceasta n u se întâmplă prin
grăbita cădere a cortinei. D . Sergiu D a n s'a dovedit încă odată
abil, dar ori şi c u m prea expeditiv, folosindu-se de eschivări n e -
p e r m i s e . I n acest m o d , surorile n u mai au a-şi explica nimic şi
imbroglio-ul r ă m â n e nedescurcat. Comunistul este scutit de proaste
scrupule burgheze dar şi de luminile unei etice emancipate. G â s ­
culiţa nu va fi pusă în situaţia de a fi hărţuită între complexul
prejudecăţilor oneste şi curajul de a-şi clădi o legătură crescută
din îndoit păcat. Felicia, personajul mai conturat al r o m a n u l u i ,
hărăzită cu o viaţă interioară reală, este de asemenea aruncată
peste b o r d prin arbitrarul u n u i sfârşit de r o m a n , care n u încheie
nimic.
Aşa dar obiecţia noastră atinge în miez îndatorirea romancie­
rului de a trage concluziile conflictuale ale premizelor sale. Prin
alte cuvinte, n u este îngăduit romancierului să se dea în lături
exact în m o m e n t u l când a înodat firele u n u i conflict.
U n r o m a n n u se valorifică prin conflictul pe care îl p r o p u n e
în ultimul capitol, ci p r i n m o d u l în care se pricepe a-i da des­
legare. N e aflăm aşa dar către j u m ă t a t e a r o m a n u l u i , — n u p r e ­
t i n d e m a deţine u n compas exact în determinarea proporţiilor —
iar nicidecum la sfârşitul său organic necesar.
P r i n această încriminare^ ne deosebim de confraţii noştri, care
au acceptat cu s u p u n e r e arhitectura înşelătoare a r o m a n u l u i , ca
u n tot organizat d u p ă legile sale fireşti.
N e a s c u n z â n d faţă de temă, u n sentiment de repulsie, care
poate fi î n t r ' o m ă s u r ă suspectat de subiectivitate, p u n e m accentul
grav p e obiecţia de fond a disproporţiilor romanului, considerân-
du-1 î n t r e r u p t înainte de a-şi fi desvoltat creşterea necesară.
 R e c u n o s c â n d ca j u s t e , în globalitatea lor, elogiile ce i-au fost
dispensate autorului p e n t r u naturaleţa dialogului, prezenţa sce­
nică a personajelor (d. Mihail Vâlsan în Bis), adevărul psiholo­
gic, cu rezerva finalului, v o m adăoga că d. Sergiu D a n are u n
deosebit talent în scenele de interior u n d e ştie să creeze o a d m i ­
rabilă atmosferă, fie că n e p u n e înainte micul mediu al pensiu­
nilor bucureştene sau acela al birourilor din întreprinderile in­
dustriale. D-sa se vădeşte a fi u n romancier realist a cărui p r e d i s ­
poziţie p e n t r u ironie luminează inteligent scena, înconjurând ris­
curile şarjei sau ale poantei ce îşi ajunge sie însăşi. M â n u i t o r sigur
al a m ă n u n t u l u i moral semnificativ, regisor discret al slăbiciunilor
o m e n e ş t i , d-sa n u este din linia romancierilor incapabili să în­
frunte declanşările conflictuale logice. D i n această convingere,
omagială, a pornit încriminarea noastră principală.

#
# *

P e n t r u cine n u cunoaşte prozele d-lui I o n Biberi din Bilete de

papagal (1928), n u m e l e laureatului u l t i m al premiului T e k i r g h i o l -
Eforie riscă să pară n o u . A m i n t i n d aci primele sale încercări de
mici dimensiuni, v o m specifica totodată caracterul artistic al n o ­
taţiilor sale literare din acea v r e m e . D . I o n Biberi a debutat
aşa dar cu grija finitului ce denotă vocaţia d e artist al c u v â n t u l u i .
I n t r e r u p â n d u - ş i scrisul periodic, d-sa n u a părăsit o carieră lite­
rară începută s u b b u n e auspicii, ci a reflectat cu temeinicie asu­
pra modalităţii analitice
Profesiunea sa d e medic 1-a cantonat în domeniul subconştien­
t u l u i , a cărui analiză cere i n s t r u m e n t e d e precizie cât mai exacte.
Dela P r o u s t încoace, ţ i n â n d seamă d e asemenea de variatele expe­
rimente ale r o m a n u l u i englezesc, conştiinţa este luminată orbitor
p r i n ridicarea la suprafaţă a efluviilor subconştientului.
A m citit cu s u r p r i n d e r e cât caz s'a făcut de unii judecători au­
torizaţi, ca d-nii Mihail Sebastian şi Pompiliu Constantinescu, de
întinderea şi importanţa influenţei lui James Joyce în aprecierea
romanului Proces. Publicarea de către d. Biberi (în n u m ă r u l de
M a i al revistei noastre) a u n u i adâncit studiu despre romancierul
englez s'a întors în contra autorului său ca u n irecuzabil corp
delict. N u v o m tăgădui filiaţia, dar este evident că modalitatea
joyce-iană ia u n caracter mai prest şi mai ager în instrumentarea
d-lui I o n Biberi. P ă s t r â n d unele ticuri ale scrisului lui Joyce
(excesivă sacadare, întreruperea cuvintelor la mijloc, asociaţii
automatice ale grupurilor d e sunete în calambururi) d. Biberi
şi-a descoperit filiaţia pe care altul mai abil tactician al origina­
lităţii şi-ar fi ascuns-o. L i m i t â n d deci în marginile permisului
filiaţia certă, se ridică întrebarea dacă r o m a n u l d-lui I o n Biberi
se rotunjeşte armonios şi dacă îşi realizează scopurile p r o p u s e .
V o m r ă s p u n d e afirmativ.
D . Biberi descrie în Proces psihologia t u r m e n t a t ă a inculpa­
t u l u i , în t i m p u l desfăşurării procesului sau penal. Alexandru
Padeş, proprietar agricol, cu studii în străinătate, este învinovăţit
de a-şi fi ucis administratorul de moşie d u p ă o discuţie violentă,
ce a p r e m e r s sinuciderii acestuia. Aparenţele s u n t împotriva nevi­
novatului, î n sufletul căruia vibrează ca într'o cutie de rezonanţă,
impresiile procesului. Cartea este condusă la persoana întâia,
care este netăgăduit expresia cea mai potrivită a introspecţiei.
Padeş nu este u n notator liniştit al impresiilor de şedinţă şi n u
înregistrează cu calmul u n u i grefier r e z u m a t u l dezbaterilor. F i r e
nervoasă, bogat asociativă şi dotat cu u n rezervoriu incalculabil
d e amintiri, Padeş alternează cu o vioiciune remarcabilă impre-r
siile exterioare cu eele lăuntrice. Acestea din u r m ă se ivesc din
straturile obscure ale conştiinţei, cu o p u t e r e opresoare de mare
intensitate. R o m a n u l este cu precădere graficul t u r b u r a t al stă­
rilor d e conştiinţă negative. D i n inaderenţa juraţilor, fiinţe divers
opace, la mobilele faptei sale şi cu deosebire la structura sa n e ­
descifrată, din indiferenţa profesională a acuzatoruluimagis trat
sau a avocatului părţii civile, din impermeabilitatea principială şi
reciprocă a sufletelor, se iscă starea depresivă a acuzatului. L u c i ­
ditatea sa e n u m a i provizorie în t i m p ce forţele obscure ale s u b ­
conştientului îl târăsc în vâltori irezistibile. Aceste p u t e r i oarbe,
p a r t i c i p â n d la domeniul onyricului, îşi găsesc o notaţie r e m a r ­
cabil de credincioasă. Paradoxul acestei modalităţi analitice constă
în necesitatea de a face tot atât de luminoase cititorului, zonele
conştiinţei întunecate p r i n starea de vis. D . I o n Biberi este u n
notator e x t r e m de ascuţit al stărilor subconştientului, fără ca nici o
clipă să-şi arate psiho-patologul imixtiunea sa în ceea ce trebue
să r ă m â n ă analiza de sine a inculpatului.
 R o m a n u l d-lui Biberi are u n r i t m ondulator î n t r e prezenţa
morală şi supunerea absentă la fluxul interior. I n această r i t m a r e ,
d e sigur savantă, stă unitatea în adevăr organică a Procesului.
Ştiutor de rezistenţa p e care o manifestă cetitorul faţă de r o m a n u l
analitic, autorul s'a străduit să dea o simetrică arhitectură r o m a ­
nului, distribuit în capitole, p e n t r u a n u obosi p r i n lipsa lor, sau
p e n t r u a da o ritmare convenabilă cărţii.
U n m o m e n t foarte interesant şi de o neobişnuită p u t e r e intui­
tivă este acela din a doua suspendare de şedinţă d u p ă rechizitoriu
şi d u p ă pledoaria părţii civile, c â n d acuzatul descumpănit în echi­
librul său sufletesc, prăbuşit s u b logica strânsă a învinuirilor,
retrăeşte în conştiinţa sa teza acuzaţiei, ca şi c u m ar fi fost î n ­
tr'adevăr ucigaş. N u este o simplă abilitate de romancier, u n t r u c
de meşteşugar ci o adevărată intuiţie psihologică.
D u p ă ce şi-a desluşit sieşi cu prilejul celor d o u ă acte de acu­
zaţie, conformaţia morală tipică a p r i m - p r o c u r o r u l u i şi a avoca­
tului stării civile, pledoaria avocatului apărării revelă autoanalis-
tului altceva decât conformaţia profesională obligatorie şi a n u m e
feţele multiple, posibilităţile elastice ale u n u i adevărat geniu.
Avocatul lui Alexandru Padeş n u este n u m a i u n m i n u n a t vor­
bitor, de resurse extraordinare, dar şi u n suflet delicat, care a
avut intuiţia nevinovăţiei sale, oarecum divinatoriu. Paginile des­
criptive ale acestui sector al procesului, s u n t o t r a n s p u n e r e vigu­
roasă a sentimentului stenic p r i n care Padeş trăeşte « m o m e n t e de
expansiune vitală » în « plin delir de beatitudine ». Recâştigându-şi
încrederea, îşi lămureşte carenţa sa din t i m p u l depoziţiei pe care
o pregătise atât de m u l t p e n t r u a o debita fără nicio priză asupra
curţii şi a publicului. Este de citat întregul pasaj respectiv ca u n
exemplu de valabilă analiză a stărilor lucide, aşa c u m se pot m e n ­
ţiona momentele de evadare din stringenţa conştiinţei şi refugiile
în amintire şi în vis.
Prin analiza meşteşugită a celor două domenii m a r i : conştiinţa
şi subconştientul, atât de p u ţ i n cercetate în actualitatea noastră
epică, d. Ion Biberi se situiază de a c u m p r i n t r e puţinii r o m a n ­
cieri ai vieţii lăuntrice. Premiul care 1-a distins statorniceşte u n
nume.
 D e b u t u l de romancier al d-lui Octav Şuluţiu, distinsul critic,
e u n prilej nou de a p u n e în discuţie capacitatea de creaţie obiec­
tivă a criticilor. Eşecurile u n o r scriitori de valoarea d-lor E . L o -
vinescu şi G . Călinescu, p e n t r u a n u mai p o m e n i neserioasa î n ­
cercare ciclică şi autobiolografică a d-lui M . Dragomirescu, n u
pot fi puse în c u m p ă n ă cu reuşita izolată a d-lui G . Ibrăileanu,
în admirabila sa Adela, p r i n care autorul norocos îşi asigură s u ­
pravieţuirea mai cert decât cu operele sale critice.
Analismul este singura portiţă de comunicare a criticului cu
creaţia; prin proiectarea lui asupra u n o r corpuri străine, se profe­
sionalizează puterea analitică î n t r ' o direcţie exterioară, obiectivă,
livrescă, şi se usucă isvoarele proaspete ale introspecţiei. O n o r a ­
bilele, p r i n consecvenţă, stăruinţe ale d-lui E . Lovinescu, m a n i ­
festă u n caracter esenţial cerebral, impropriu ascuţimii intuitive,
ce se hrăneşte din substanţă personală şi din metoda confesională
anterioară deprinderii critice. Această condiţie esenţială, de a n t e ­
rioritate a u n e i vieţi sufleteşti proprii, amplificate p r i n auto-analiză,
pare a fi împlinită d e d. Octav Şuluţiu. Personajul său, chiar
dacă are o experienţă de vieaţă d e la u n a n u m i t p u n c t , străină a u t o ­
r u l u i , îşi trage sucurile vitale d i n t r ' u n aspect moral pe care acesta
i 1-a transmis.
Eroul d-lui Octav Şuluţiu este u n abulic şi u n tip sexual, lipsit
de puterea iniţiativei erotice. O b s e r v â n d din interior simptomatica
timidităţii, romancierul a p u t u t da vieaţă monstrului latent în
fiecare din noi, îngroşându-1 p r i n invenţia psihologică de care d i s ­
p u n e datorită metodei confesionale, neimprovizate crepuscular.
Dimpotrivă, d. Octav Şuluţiu, u n u l din fruntaşii tinerei critice,
este u n metodist al analizei interioare, care şi-a găsit în r o m a n u l
personal o modalitate de creaţie, conformă structurii sale şi paralelă
dialecticei ideative a criticului. I n asemenea circumstanţă, nu mai
r ă m â n e nicio incompatibilitate între critică şi analiza subiectivă.
N u pot împărtăşi părerea u n u i t â n ă r romancier şi critic care
a scris că « eroul d-lui Şuluţiu e u n tip scos din anumite tratate
de psihologie contemporană » (d-1 Pericle Martinescu în Reporter).
N o i c r e d e m , încăodată, că e proiectat d i n ă u n t r u , cu o doazre p u ­
ternică a invenţiei psihologice, care trage consecinţele ultime ale
premizelor morale. D i n faptul că acest personaj se desfăşoară în
toate u r m ă r i l e , din p u n c t de vedere social, ruşinoase, ale neputinţei
sale de acţiune şi de reacţiune, n u r ă m â n e mai p u ţ i n evident
p e n t r u noi că autorul se foloseşte de u n subţire p u n c t de plecare
auto-analitic. Altminteri n u ar fi p u t u t î m p r u m u t a lui D i (acest
e n u m e l e cu care îl m â n g â e amantele sale tarifate), u n i n s t r u m e n t
atât de personal de auto-analiză. Şi, încăodată, răspicat, v o m
stărui asupra afirmaţiei că fiecare din noi ascunde u n m o n s t r u ,
îl înăbuşe, îl mortifică, p â n ă la sublimare. D u p ă ce p r i n eforturi
adesea istovitoare, l-au înfrânt, creatorilor le e îngăduit să-1 lase
în libertate, pe linia imaginaţiei, p e n t r u a învia la vieaţă plenară
acele virtualităţi ucise şi p e n t r u a le da o stare civilă a u t o n o m ă .
Aşa a făcut Dostoievski, c u m p ă n i n d deopotrivă din sursele s u b ­
conştientului m o r b i d ca şi ale observaţiei obiective, materialele
din care şi-a construit eroii săi aşa de patetici şi de adevăraţi.
E r o u l d-lui Octav Şuluţiu e u n deficitar, care a p r i m i t
dela părintele său literar u n impuls iniţial, din observaţia
interioară.
Creşterea monstruoasă a carenţei sale vitale îl separă de făp­
tuitorul său, p e n t r u a-1 individualiza. Este tocmai la antipodul
tipurilor scoase din tratate psihopatologice, care n ' a r via în r o ­
m a n e , dacă n ' a r fi sau observate din afară, sau crescute din î m ­
părăţia t u r b u r e a subconştientului. I n specia eroului d-lui Octav
Şuluţiu, o p t ă m p e n t r u explicaţia din u r m ă , servindu-ne de in­
diciul că d-sa n u instrumentează observaţia obiectivă p e n t r u a
însufleţi eroi feluriţi, suprinşi în societate. Eroinele d-sale, chiar
dacă au existat în adevăr şi i-au oferit u n material de observaţie
exterioară, n u s u n t învestite cu harul vieţii, r ă m â n â n d pretexte
trecătoare p e n t r u luminarea psihologiei valabile a lui D i . Galeria
sa de fete sau de profesioniste ale dragostei, sunt în funcţie d e
eroul principal, dar n u trăiesc fiecare în p a r t e . însăşi voluntara
prostituată Elina, cea mai conturată dintre femeile r o m a n u l u i ,
prevăzută cu u n solid simţ practic, afectuoasă dar tiranică în
practicele ei amoroase, care îşi subordonează la figurat şi la p r o ­
priu pe aşa de abulicul său partener, e o construcţie necesară
economiei r o m a n u l u i .
D i întoarce pe toate feţele confesia neputinţei sale de a făptui,
şi n u în chipul cel mai n i m e r i t c â n d vrea să o facă mai susţinut
(pag. 183—187, mai pretenţioase, le găsim de prisos). Litania sa
confesională e însă convingătoare, iar formula de ambigen, pe care
şi-o revendică cu amara ironie fătălăul moral, ce se cuvine comple-
m e n t a t de energia virilă a unei femei, e definitivă. Căsătoria lui
D i cu prostituata energică n u ni se pare însă strict necesară. Este
limpede că nu-şi putea afla u n adăpost sigur în vieaţă — şi prin
aceasta înlăturăm soluţia discutabilă a sinuciderii — decât pe
lângă o femee forte. Că şi-a ales-o î n t r ' u n bordel, ni se p a r e ex­
cesiv. Ca prieten al femeilor, p r i n latura feminină a caracterului
său molatic, n u n i s'ar fi p ă r u t decât firesc ca D i să-şi găsească
femeia complementară în r â n d u r i l e societăţii aşezate. D . Octav
Şuluţiu a apăsat p u ţ i n p e pedala cinică.
A ales u n sfârşit scandalos, din plăcerea de a revolta.
R o m a n u l se recomandă suficient p r i n acuitatea analitică. T o ­
tuşi, d. Octav Şuluţiu i-a adaos u n fel de «Defense de L a d y
Chatterley », polemizând cu autorităţile şcolare ce s'au speriat de
publicarea în revistă a romanului şi au intervenit cu interdicţii
în regulă. Cele şaizeci de pagini ale Paragrafului pentru o even­
tuală istorie a gândirii româneşti sunt o strălucită pledoarie Pro
domo şi o valabilă disociere dintre sfera frumosului şi a moralei,
care într'adevăr, n u t r e b u e să se s u p r a p u n ă , aşa c u m le-ar plăcea
pedagogilor.. Criticul orientat care le-a scris n u reuşeşte să şteargă
impresia ce ne-a lăsat-o, că se dublează cu u n romancier valoros.
#
# #

D . D a n Petraşincu, veniaminul epicei noastre, a fost ispitit

de problema eredităţii. D-sa a închipuit o familie bântuită de
sifilis, care seceră p e toţi m e m b r i i ei. I n mijlocul hecatombei ră­
m â n e sănătoasă singură bunica, o matahală voinică de 88 de ani,
spre revolta nepotului ei M a r t i n , care vede în impertinenta ei
vlagă, piaza rea a n e a m u l u i . Conflictul dintre generaţii se mani­
festă nepatologic î n t r e Sorina, verişoara lui M a r t i n , şi aceeaşi
bunică T u d o r a M a c ă u . Câtă v r e m e însă această nepotrivire îşi
găseşte o ieşire în fuga de acasă a fetei, M a r t i n , care a moştenit
boala dela tatăl său, m o r t în ospiciu, ajunge asasinul bunicei sale.
S ă m â n ţ a crimei a încolţit în mintea sa bolnavă, c â n d a aflat c u m
şi-a ucis o fată t â n ă r ă a m a n t u l , înfigându-i u n ac de pălărie sub
lobul urechei. Poate că şi pofta culpabilă cu care îşi râvneşte
verişoara, este datorită infecţiei sanguine. N u avem nicio p r e d i ­
lecţie p e n t r u asemenea t e m e neverificabile şi mai p u ţ i n catastrofice
t86 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

în realitate, ţ i n â n d seamă de soluţia de continuitate a e r e ­

dităţii în nouile concepţii medicale. D . D a n Petraşincu aduce
însă în r o m a n u l său u n r o b u s t simţ de observaţie al mediului p e r i ­
feric, o creionare pitorească a mahalalei, ba chiar o gradare
viguroasă a maladiei lui M a r t i n , care simte cu o dureroasă o b ­
sesie materialitatea sângelui stricat şi o exprimă impresionant.
Autorul, cu toată tinereţea sa, a reuşit î n t r ' u n d e b u t viguros, din
care lipsesc stângăciile începutului. Afară de episodul uşor r o ­
mantic al anticarului Samy G o l d e n b e r g , care strică desăvârşita
atmosferă realistă, nu i se poate i m p u t a o altă scădere.
#
# #

V o m încheia cu o remarcă globală. C u excepţia d-lui Sergiu

D a n , care a fost distins cu p r e m i u l Tekirghiol-Eforie în anul
trecut, şi a d-lui Mircea Eliade, care a p r i m i t acelaşi p r e m i u în
1933, scriitorii ceilalţi sunt laureaţii câte u n u i concurs din exerci­
ţiul acestui a n : D . Ion Biberi, al aceluiaşi p r e m i u Tekirghiol-
Eforie, d. A n t o n Holban al u n u i p r e m i u acordat d e S . S. R.,
d. Octav Şuluţiu al premiului dat de periodicul Vremea şi
d. Petraşincu de ziarul Dimineaţa. Desolidarizându-ne de cri­
teriile ce au prezidat la distribuirea premiilor S. S. R.-ului, n e ­
dreptăţind preţiosul r o m a n al d-lui H o l b a n prin acordarea celei
mai mici distincţii, v o m scoate în lumină oportunitatea concur­
surilor de acest fel. O selecţiune firească este înlesnită prin con­
cursurile, ale căror competitori s u n t scriitori tineri, respinşi de
editori. D-nii Ion Biberi, Octav Şuluţiu şi D a n Petraşincu şi-ar
fi întârziat cariera epică, dacă ar fi fost lăsaţi la discreţia opacă
a editorilor. Aceasta t r e b u e să ne dea de gândit asupra destinelor
literare...

Ş E R B A N C I O C U L E S C U
 CRONICI

S Ă P T Ă M Â N A C Ă R Ţ I I

I n sala d e o caldă armonie şi de aleasă intimitate a Fundaţiei

Dalles, a avut loc anul acesta cea de-a treia festivitate închinată
a n u m e cărţii. D a r dacă sala a fost mai favorabilă ceremoniei însăşi,
se pare că a fost p u ţ i n cam alături de frecvenţa publicului celui
m a r e , obişnuit cu drumurile lui v e c h i . . . Ca să se stimuleze zelul
în aparenţă capricios al acestui anonim colaborator al cărţii, va fi
însă nevoie d e m e r e u alte şi alte mijloace de a surprinde şi declanşa
interesul s ă u . . .
I n ceea ce priveşte fluxul gândirii însăşi, acea mobilizare în
j u r u l emblemei regale a năzuinţelor şi proiectelor cu privire la
soarta cărţii româneşti, festivitatea din anul acesta a înregistrat
cuvântări care au ieşit cu totul din uzul ceremoniilor strict oficiale.
E remarcabil că Suveranul a subliniat în m o d categoric rolul
gândirii realizate în scris, situând chiar deasupra realizărilor p o ­
litice. « Oamenii s u n t trecători, faptele lor chiar s u n t trecătoare,
iar gândirea lor rămâne veşnic ca o pecete a t i m p u r i l o r » . Acest act
impresionant de ierarhie a semnificaţiilor — intens şi repetat aplau­
dat de asistenţă, trebue să rămâie în arhiva Revistei Fundaţiilor
Regale şi deci înregistrăm, p e n t r u cercetătorii de mai târziu, s u b ­
stanţiala cuvântare regală.

Prăznuirea cărţii, care este bine şi trebue să fie totdeauna o tradiţie

sfântă a intelectualităţii româneşti, este o prdznuire a gândului şi a
sufletului întregului nostru neam.
Oamenii sunt trecători, faptele lor chiar sunt trecătoare, dar gândirea
lor rămâne veşnic ca o pecete a timpurilor.
Un popor nu are drept la viaţă numai prin tăria lui, ci mai ales
prin gândurile lui şi prin înfăptuirea gândurilor lui.
Pentru Mine acesta este tâlcul cel mare al serbării de astăzi.
Ne găsim în al treilea an de sforţări. Oricâte critici se pot aduce,
trebue totuşi recunoscut că este un vădit progres, un progres la care a
contribuit toată lumea — şi cei de sus şi scriitorii şi editorii şi publicul—
fiindcă fără o înfrăţire, fără o colaborare continuă a acestor patru
elemente, nu poate să existe o posibilitate de propăşire.
La fiecare dintre aceste serbări se ridică veşnic problema, aş putea
să zic, a moralei în artă, problemă care dela cei mai vechi filozofi şi
până în zilele noastre a fost veşnic discutată, dar niciodată rezolvată.
Nu trebue s'o luăm totuşi dintr'un punct de vedere filozofic ; trebue
s'o luăm din punctul de vedere al culturii generale a unui neam.
Dar pentru a putea avea o literatură care să fie utilă poporului,
trebue dată şi acelora care produc posibilitatea de a o face. O literatură
uşoară, adesea nu la înălţimea cerinţelor morale, este un lucru care
se răspândeşte mai uşor şi se produce mai uşor, decât aceea care
trebue să fie adevăratul gând al fiecăruia şi care, mai presus de toate,
să fie chintesenţa gândului întregului popor şi a sufletului neamului.
De atâţia ani de zile urmăresc şi scrierile şi scriitorii. Cunosc
nevoile lor, cunosc durerile lor, cunosc mai presus de toate — şi aceasta
îmi dă tot îndemnul şi tot curajul — cunosc idealurile şi gândurile lor.
In literatură, ca în orişice, fără suflet, fără credinţă, fără îndemn,
nu se poate face nimic.
Felicit Municipiul Bucureşti care în sfârşit a avut bunul gând de a
da acel teren, de care scriitorii noştri au atâta nevoie.
Doresc astăzi, în această zi de sărbătoare a scriitorilor, să vin şi
Eu să completez acest dar.
Pentru a putea face un început al Căminului Scriitorilor, Uniunea
Fundaţiilor Mele va vărsa Societăţii Scriitorilor o sumă de 2.000.000
de lei.
Dar să hărăzească Dumnezeu acestui neam atâta suflet ca acest
exemplu să fie urmat şi de alţii !
Sprijinindu-Mă pe sufletul, pe dragostea de patrie, pe întreaga
năzuinţă de mai bine a scriitorilor Patriei Mele, am păşit la lupta de
ridicare a culturii neamului românesc.
In această zi, care este ziua serbării literaturii româneşti, fac din
nou un călduros apel, tuturor: urmaţi-Mă pe acest drum de înălţare
naţională.
Convins că apelul Meu va fi ascultat — va fi ascultat de scriitori,
va fi ascultat şi de cei care au datoria, fiecare după mijloacele lui, de a
ajuta la propăşirea culturii româneşti — declar « Săptămâna Cărţii »,
sărbătoarea gândului şi înălţării sufleteşti a României, deschisă.

Ca u n r ă s p u n s unei întrebări neformulate, ca o frumoasă fundare

spirituală a frumoasei iniţiative de acum doi ani, acum când începe
cel de al treilea, d. profesor D e m . G u ş t i a expus documentat
activitatea Fundaţiilor Culturale Regale.

« Alături de toţi cei care fac din cartea noastră o unealtă d e cultură
şi de înălţare naţională, Fundaţiile Culturale Regale vin astăzi ca
să ia, din cuvântul şi din pilda Majestăţii Voastre, î n d r u m a r e şi
încredere p e n t r u tot lucrul care n e mai aşteaptă. Ţ a r a întreagă
vede cu iubire şi cu recunoştinţă că, la fel cu Voevozii de demult,
iubitori de scris şi de tipar frumos, Regele ei ştie să preţuiască
biruinţele gândului românesc şi să se afle, îmbărbătând şi răsplă­
tind, între cei care câştigă aceste biruinţe. Cartea se ridică deodată
dintre celelalte b u n u r i pământeşti şi spirituale, purtată de mâini
regale de ctitor, şi se arată în văzul t u t u r o r . D e p e acest popas
înalt, al Săptămânii Cărţii, pe care Majestatea Voastră n e cheamă,
orizontul se desveleşte cu tot ceea ce a m p u t u t înfăptui, dar şi cu
atâtea care r ă m â n încă d e făcut. Ajunge însă, Sire, să vă descoperim
în fruntea noastră, p e n t r u ca orice şovăială să piară şi puterile
noastre să se simtă înzecite.
« Săptămâna Cărţii este în întâiul r â n d o serbare şi o sărbătoare a
scriitorului r o m â n , creatorul de frumos şi lucrătorul la cel mai de
p r e ţ şi mai tainic b u n p e care ni l-au lăsat secolele: limba. Nici­
odată poate, în tot cursul istoriei noastre, rostul scriitorului n ' a
fost nici mai vădit, nici mai puternic decât astăzi, într'o ţară mărită
în care graiul t r e b u e să se mişte în voie, până în cele mai depărtate
colţuri, limpezind, hrănind şi u n i n d . Ca şi în anii trecuţi, scriitorii
atât p r i n Societatea Scriitorilor R o m â n i cât şi individual, au dat
tot sprijinul lor zilei d e astăzi, ca să-i ridice strălucirea şi însemnă­
tatea simbolică. Editorii şi librarii se aşează alături, într'o solida­
ritate firească, însă scoasă la iveală mai cu seamă odată cu organi­
zarea serbării cărţii, ca o chezăşie că tot ce se va putea p u n e laolaltă,
ca mijloace materiale, tehnică şi pricepere d e răspândire şi d e p r o ­
pagandă, va duce la cel mai m a r e spor cu p u t i n ţ ă al tiparului
r o m â n e s c . Aşezămintele culturale, în frunte cu Academia Română,
fac de pază, p e n t r u ca nimic din ceea ce s'a câştigat să n u se piardă
şi să dea cel mai înviorător şi mai statornic răsunet. Presa, cu darul
ei m i n u n a t de prezentare şi d e i m p u n e r e a u n o r preocupări, a
lărgit peste orice închipuire cadrele acestei manifestări colective,
făcând-o să fie îmbrăţişată şi iubită, p e lângă participanţii direcţi,
d e milioanele ei d e cititori. Scriitorii de limbă germană şi maghiară
ai României au ţinut, anul acesta, să fie alături de noi, cu p u b l i ­
caţiile lor reprezentative, într'o solidaritate spirituală de cel mai
b u n a u g u r . Fundaţiile Culturale Regale, care au p r i m i t dela M a ­
jestatea Voastră însărcinarea să organizeze, î m p r e u n ă cu toţi cei
amintiţi şi, fireşte, cu Ministerul Instrucţiei, Săptămâna Cărţii,
Vă cer voia să le arate cele mai călduroase m u l ţ u m i r i .
« D a r Săptămâna Cărţii n ' a fost gândită şi nu t r e b u e să fie n u m a i
o festivitate trecătoare, oricât de preţios ne-ar fi obiectul ei. Ea a
fost gândită şi t r e b u e să fie u n capitol din acea politică a cărţii, p e
care s u n t datori s'o urmărească de aproape şi cu oricâte jertfe, Statul
în întâiul rând, şi apoi societăţile culturale, întreprinderile speciale
şi t o t publicul nostru cult. Ceea ce se aude cu acest prilej e ceva
din istoricul publicaţiilor româneşti în anul care a trecut şi u n
p r o g r a m d e lucru p e n t r u viitor, controlat în realizările lui la întâia
săptămână a cărţii, u r m ă t o a r e .
«Fundaţiile Culturale Regale au m e r s mai departe p e d r u m u l
tras d e marele ctitor şi au împlinit rând p e rând făgăduelile
făcute.
« F u n d a ţ i a p e n t r u literatură şi artă «Regele Carol I I » şi-a
sporit toate bibliotecile ei, şi în deosebi Biblioteca Energia,
Biblioteca Enciclopedică, d i n care întâiul volum, din cele trei
ale d-lui Const. C . Giurescu, Istoria Românilor, a apărut a c u m ;
Biblioteca scriitorilor români contemporani, Biblioteca d e tra­
duceri şi Biblioteca filozofică românească. D e curând ea a
p u t u t să dea şi întâia lucrare din Biblioteca de artă. O nouă
Bibliotecă, a F o n d u l u i Naţional, stă să apară, cu tipărituri, ca
T r a d u c e r e a Bibliei, care vor fi o dovadă netăgăduită că n e găsim
într'o vreme d e construcţie si de creaţie culturală, ca în cele mai
fericite epoce ale istoriei româneşti. T o t în Biblioteca F o n d u l u i
Naţional va apărea lucrarea d e temelie a d-lui profesor Russo
asupra Elenismului în România. Nicăiri poezia românească n u
şi-a găsit u n mai larg adăpost decât aci. Premiile mari d e literatură
au ştiut să ajungă p e cei mai vrednici şi să î n t â m p i n e o b u n ă
primire obştească.
« Revista Fundaţiilor Regale îşi continuă din lună în lună mersul
ei triumfal, cucerind din ce în ce mai mult u n n u m ă r mai m a r e
de cititori.
« F u n d a ţ i a Culturală Regală Principele Carol şi-a desvoltat şi
adâncit programul d e tipărituri p e n t r u sat în cadrul programului
ei general d e acţiune culturală sătească. Alături d e « A l b i n a » ,
revista p e n t r u popor cu u n atât d e puternic tiraj, şi d e « Căminul
C u l t u r a l » , revistă d e cultura poporului, privită ca u n îndreptar
d o c u m e n t a r şi d e tehnică culturală, ea a scos întâile nouă volume
din « Cartea Satului », p e care în 1934 abia o a n u n ţ a . I a r , p e n t r u ca
să asigure şi să supravegheze răspândirea acestor publicaţii şi î n
deosebi a colecţiei d i n u r m ă , printre săteni, a luat iniţiativa î n ­
fiinţării u n o r librării la sate, deocamdată p e lângă cele peste o p t
sute d e cămine culturale ale ei. Rezultatele au întrecut până şi cele
mai optimiste calcule ale noastre. I n n u m a i cinci luni d e experienţă,
s'au desfăcut prin cele 218 librării înfiinţate până acum, aproape
10.000 d e volume, trimise n u m a i la cerere d e către ţărani, şi peste
23.000 n u m ă r u l total al cărţilor vândute, aşa că unele cărţi ale
colecţiei s'au epuizat. învăţătura d e »rdin ideal e însă mult mai
însemnată decât cea d e ordin m a t e r i a l : satul românesc, n u n u m a i
că vrea să citească şi aşteaptă cartea trimisă prin filantropie cui
turală, fără vreo sarcină p e n t r u el, ci e gata să-şi c u m p ere publicaţi
care i se potriveşte şi alcătueşte u n câmp uriaş, încă nelucrat,
de desfacere şi d e absorbţie a produselor tiparului românesc.
I n asemenea împrejurări prielnice, organizarea de librării şi b i ­
blioteci săteşti apare ca o cerinţă menită, în aceeaşi măsură, să
mulţumească şi să organizeze dorinţa de citit şi să deslege criza de
p r o d u c ţ i e şi de tiraj a editurii româneşti. Până acum o p r o p u n e a u
scriitorii şi o cereau editorii; iată că a c u m o doresc şi satele. S'a
făcut anul acesta u n p r i m început, plin d e roade şi de perspective;
rămâne ca în viitor p e lângă grija p e care o va p u r t a Fundaţia
p e n t r u extinderea ce se va da librăriilor şi bibliotecilor săteşti
alăturate Căminelor, să d ă m fiinţă librăriilor şi bibliotecilor a m ­
bulante, organizând astfel u n întreg sistem de colportaj al cărţii
Ja sate.
« I n anul ce vine F u n d a ţ i a Culturală Principele Carol va înfăptui
şi u n alt gând vechi al ei, de a crea p e lângă « Albina », cartea cea
ieftină, de 3—5 lei exemplarul, ca o Bibliotecă a Albinei, care să
deştepte interesul şi să premeargă la sate tipăriturile mai volu­
minoase şi deci mai scumpe d e 30 d e lei ale colecţiei Cartea Satului,
menite în p r i m u l r â n d să împodobească bibliotecile săteşti.
« î n c h e i amintind încă două fapte, care fac parte din istoricul
cărţii româneşti, de anul acesta şi s u n t e m datori să le p u n e m în
lumină într'o asemenea zi. U n u l e d e ordin intern, iar celălalt, de
ordin internaţional.
« S'au împlinit primăvara aceasta cincizeci de ani dela u n eveni­
m e n t hotărîtor p e n t r u u n a din cele mai bogate şi mai caracteristice
înfăţişeri ale culturii noastre. L a 2 Aprilie 1885 a fost adusă Legea
exemplarului obligator. M u l ţ u m i t ă ei, publicaţiile care mai înainte
n u se păstrau decât întâmplător, şi cu destule goluri cu neputinţă
d e împlinit mai târziu, au fost strânse toate î n t r ' u n mare depozit
naţional. M i i şi zeci de mii de cărţi şi milioane de alte tipărituri de
tot felul au fost scăpate d e pieire şi stau la îndemâna oricărui
cercetător, ca o imagine, care n u se m a i vestejeşte, a vremurilor,
cu tot ce a frământat în viaţa zilnică sau în meditaţia d e gândire
şi de poezie, această j u m ă t a t e de secol. Legea, care înseamnă în
acelaşi t i m p u n s u p r e m omagiu p e n t r u carte, e datorită celui mai
m a r e bibliotecar şi bibliograf p e care l-am avut, Ion Bianu. Foloasele
ei cele mai de seamă le-a simţit Biblioteca Academiei Române
şi ea va şti, n u t r e b u e să n e îndoim, să serbeze c u m se cuvine acest
j u b i l e u ; dar mi se părea că el este î n t r ' u n fel şi al nostru şi că n u
p u t e m să-1 lăsăm să treacă fără să n u - i închinăm, astăzi, u n cuvânt
de p r e ţ u i r e .
« M a i ales că de pe u r m a legii depozitului legal F u n d a ţ i a Culturală
Principele Carol a p u t u t să întemeieze o Bibliotecă, funcţionând
astăzi în proporţii mai restrânse, însă r ă m â n â n d să devină, când
împrejurările vor îngădui, o bibliotecă populară m o d e l .
 «Al doilea fapt este organizarea unei secţii a cărţii în Pavilionul
României dela Expoziţia internaţională dela Bruxelles. Inaugurarea
ei, la 23 M a i , a lipsit cu p u ţ i n ca să n u intre aproape ca u n p u n c t
de p r o g r a m în Săptămâna noastră. Fundaţiile Culturale Regale,
însărcinate de Majestatea Voastră să organizeze contribuţia cul­
turală la o prezentare a României în străinătate, au crezut că,
î m p r e u n ă cu arta populară, cu arta religioasă şi cu arta plastică,
n u se poate să n u se ducă şi cartea noastră. Ea va vorbi acolo p o ­
poarelor lumii, p r i n lucrările celor mai d e seamă scriitori şi gân­
ditori români şi p r i n statistici luminoase, despre silinţele n e a m u l u i
nostru ca să se rostească în forme fără moarte şi despre î n d e m n u l
de fiecare clipă şi despre sprijinul cu fapta p e care le găseşte în
aceste silinţe, la Regele Său.

« Sire,
«Săptămâna Cărţii, pregătită cu aceste b u n e voinţe, în acest
cadru şi s u b aceste auspicii, este însă p e n t r u noi toţi şi u n prilej,
aşteptat cu nerăbdare u n întreg an, ca să n e arătăm admiraţia şi
recunoştinţa, p e n t r u că luminatul gând şi iubirea de scrisul şi
scriitorul r o m â n a Majestăţii Voastre, ne-au dăruit-o atât de stră­
lucită şi d e rodnică. F ă g ă d u i m să n e arătăm vrednici d e acest
luminat gând şi d e această înaltă iubire, lucrând continuu şi cu
energie p e n t r u producţia şi răspândirea cărţii la oraşe şi la sate».

Ales anul acesta preşedinte al Societăţii Scriitorilor R o m â n i , d.

general adjutant regal N . M . Condiescu — care e scriitorul N . M .
Condiescu autorul m u l t preţuit al « Conului E n a c h e » şi al r o ­
manului oferit în fragmente n u m a i , p e n t r u m o m e n t , «însemnările
lui Safirim», a rostit în faţa Suveranului, o cuvântare de o răscoli­
toare sinceritate, î n t r e r u p t ă d e aplauzele frenetice ale scriitorilor
prezenţi, care a t u r b u r a t profund audienţa din ţara întreagă, căci
festivitatea a fost, toată, retransmisă p r i n serviciul d e Radio.

«Sire,
« Scriitorii Ţ ă r i i Româneşti au v r u t să-mi facă marea şi covârşi­
toarea cinste de-a m ă alege preşedinte al Societăţii lor. î m i este dat
deci, în această primă zi a Săptămânii Cărţii, să glăsuesc, în numele
lor, Majestăţii Voastre.
«Statele mele d e serviciu p e lângă Majestatea Voastră m ă în­
dreptăţesc să înlătur frazele plate şi bombasticismele banale cu
care, în asemenea împrejurări, se aprinde tămâia osanalelor. M a ­
jestatea Voastră le-a drămuit totdeauna c u m se cuvine, n u d u p ă
parfumul lor de-o clipă, ci d u p ă lumina adevărului în care au fost
spuse.
 «Adânc respectuos, rog deci p e Majestatea Voastră, să-mi în-
gâdue, ca această zi să fie u n prilej de umilă, dar m â n d r ă spove­
d a n i e , p e care creatorii eternelor m a r i bucurii spirituale ale acestui
n e a m o fac, prin glasul m e u , Majestăţii Voastre.
« Săptămâna Cărţii, — statornicită din augustul î n d e m n al Re­
gelui, — d u p ă trei ani dela întâia ei manifestare, este încă tot la
început, — bâjbâie, — căutând formula vie care să-i dea acea p u l ­
saţie înviorătoare, creatoare prin spiritual, a u n o r materiale rea­
lizări.
« I n t r e forţa creatoare şi aceea a maşinii care traduce, în slove
tipărite, înariparea gândului, stau sforţări inegal răsplătite, cu
m u l t mai dureros resimţite d e scriitorii noştri, decât aiurea.
« L a popoarele cu o limbă universal cunoscută, e de ajuns ca u n
scriitor de talent să scrie două mari opere p e n t r u ca să-şi asigure
independenţa vieţii şi putinţa de-a continua să scrie, scutit de
meschinele nevoi ale zilei. Cartea se desface p e întreg globul şi, din
şase în şase luni, autorul, — în rentier, — primeşte beneficiul,
care îi îngădue să ducă o viaţă de senior, la adăpost de orice grijă,
dăruit cu totul resurselor lui p e n t r u noi creaţii.
« L a noi, nu p u t e m dovedi încă scriitor care să trăiască, — ca
orice meşteşugar, — din agonisita meşteşugului.
« Graiul nostru n u - i cunoscut peste hotare. Opera deci rămâne
să fie cunoscută între noi, — dar în marea noastră Românie cititori
s u n t p u ţ i n i . Interesul p e n t r u literatura noastră e treaz n u m a i în
câteva categorii sociale. î n t r u c â t priveşte o a n u m e lume selectă,
habar n'are de literatura noastră, de variatele ei manifestări, de
puternicele talente în plină ofensivă creatoare, de existenţa revistelor
noastre, susţinute cu baloanele de oxigen ale u n e i cerşetorii con­
tinue, — deghizată sub diverse formule care, — măcar d e formă, —
micşorează umilinţa degradatoare a mâinii întinse. Literatura Ţ ă r i i
Româneşti, — cu tot trecutu-i glorios, — nu şi-a dobândit locul
care i se cuvine în ierarhia măririlor trecătoare — în a celor eterne
ea se confundă cu soarele — iar scriitorii s u n t încă o povară în
rostuirea dregătoricească. Şi totuşi popoarele n u trăiesc decât prin
patrimoniul, lăsat din generaţie în generaţie, de aceşti meşteri
creatori, care, în slove, în m a r m o r ă şi p e pânză dăruesc veşniciei,
tot ce-a avut m a i d e seamă u n n e a m . Grecia de astăzi stă vie în
faţa omenirii n u m a i prin coloanele Partenonului şi cântecele Iui
Homer.
« R o m â n i a , şi Majestatea Voastră a înţeles aceasta de mult, va
trăi prin aceea ce va fixa etern puterea noastră de creaţie inte­
lectuală.
«Meşterii noştri au m i n u n a t meşteşug, au scule, d a r n ' a u o d i h n ă .
« Ţ a n ţ o ş i şi băţoşi, ei îşi croiesc d r u m u l cu însângerări de iad,
n e b ă n u i n d nimeni că s u b insolenta fâlfâire a lavalieră şi sub
sarcasmul uneori cinic al glumei care cravaşează, ei înăbuşesc
gâlgâitul lacrimilor desnădejdii. Ei n u p o t cerşi. S u n t «Săracii
în haine negre » obligaţi să aibă totdeauna o ţinuta şi totdeauna gata
să se declare sdtui chiar dacă şi-au m o m i t foamea cu u n
« schwartz ».
« Cei dintâi, la cel mai mic gest care le înflăcărează entusiasmul,
s u n t cei din u r m ă la praznice.
«Majestatea Voastră aţi fost singurul, până ' n clipa de faţă,
care şi-a plecat înţelegătoarea-i inimă în spre multele suferinţe ale
scriitorilor.
« Şi aţi fost întâiul, care dorind să-i ridicaţi, — acolo u n d e li se
cuvine lor să stea, — i-aţi înobilat, chemându-i să împărtăşească
cina Majestăţii Voastre. I-aţi înobilat, c h e m â n d u - i alături, la cea
dintâi sărbătoare petrecută în palatul cel n o u .
« Prin acest gest, Majestatea Voastră, a vrut să evidenţieze şi să
stabilească locul lor de creatori întru cele eterne ; n u în toleraţi,
ci în oameni care-şi cinstesc locul. Orice meşteşug se poate învăţa,
acela însă al împerecherii cuvintelor p e n t r u o eternă simfonie
de plăsmuiri e har Dumnezeesc, şi n u m a i D u m n e z e u li—1
poate lua.
« I n calitatea mea de preşedinte al scriitorilor, a m cercetat în mai
de aproape durerile societăţii. E sărăcie, sărăcie, sărăcie! I n casa
noastră suflă vântul. Altfel n ' a r fi firesc. N e susţinem doar din
cotizaţiile membrilor, — câţi p o t însă să fie la curent cu plata ? —
şi din subvenţii derizorii. Nici u n gest, de nicăieri. Victor Ion Popa,
î n t r ' u n foileton publicat în « Gazeta Municipiului » arată, c u m d u p ă
25 de ani d e pertractări, de iluzii ale clipei şi d e decepţii lungi,
societatea a p u t u t smulge Municipiului u n teren, pe care nădăj-
dueşte să-şi clădească u n cămin, u n d e scriitorii să-şi adăpostească
durerile. N u le-am p u t u t făgădui această realizare deşi nădăjduesc
totuşi să înfăptuesc ceva.
« I n această falangă de meşteşugari ai scrisului sălăşluesc azi
dureri care peste apusul neprihănit al visului şi peste t u m u l t u l
gândurilor frământate întru creaţie, aduc negură, mohoreală şi
uneori m u r m u r e înăbuşite sub scrâşniri de dinţi.
« O celebră litografie a lui Raffet, n e arată pe «Ies vieux de la
vieille» p e bătrânii grenadieri ai gardei imperiale, u r m â n d cu
mormăituri, în zilele grele din 1814, p e î m p ă r a t .
« Us grognaient, mais le suivaient toujours ».
« Credeţi în ei, credeţi în scriitorii noştri. S u n t cu t r u p şi suflet ai
Majestăţii Voastre. I-aţi cucerit cu acea adâncă înţelegere pentru
toate durerile lor. Ei vă simt, nu al lor, ci de-ai lor.
«Aşteptând zile mai b u n e , p r i n glasul meu, ei strigă astăzi cu
neprecupeţită însufleţire.
«Să trăiţi S i r e » !
 Să r e ţ i n e m că succesul acestei cuvântări n ' a fost n u m a i m o r a l .
Suveranul a subscris, d u p ă c u m aţi văzut, p e loc suma de a m i ­
lioane, invitând şi alţi subscriitori, care au r ă s p u n s . Azi fondul
S. S . R . e sporit cu 8 milioane.
C. P.

EUGEN GOGA
A dispărut, surprinzător, u n u l d i n t r e scriitorii cei m a i caracte­
ristici epocei româneşti d e astăzi, cu alte cuvinte u n u l dintre cei
mai apropiaţi sensului dorit de R. F . R., autor al u n u i roman
n u îndestul de p r e ţ u i t î n t r ' o l u m e ideologic dezorientată, î n care
ecourile unei acţiuni constructive erau s u g r u m a t e d e lipsa oricărei
rezonanţe • . . Cartea Facerii ar fi m e r i t a t m a i m u l t comentariu
decât atâtea opere subţiri, de facilă şi n u m a i aparenta răzvrătire
t e h n i c ă . . . D a r poate că la această lipsă d e radiaţie a contribuit,
în afară d e voita şi totala lui apropiere de poetul întregirii
naţionale, şi activitatea excesiv militantă de ziarist pe care a
d u s - o . E m u l t u ş u r a t ă o carieră literară de o aparentă n e u t r a ­
litate morală şi politică ( b u n sens al cuvântului), e considerabil
utilă u n u i prestigiu literar, o foarte o p o r t u n ă depărtare de zona
arzătoare din vâltoarea bătăliilor naţionale, literare ori sociale.
Abia în clipa morţii acesteia atât d e neaşteptat, s'a resimţit
ca o adiere de sens n o u , ce puternică personalitate s'a stins
totuşi p r i n dispariţia scriitorului E u g e n G o g a .

C. P.

FĂRĂ TITLU *)
Lucrarea spiritului n u m i t ă critică îşi trage de obicei satisfac­
ţiile ca şi descurajările din refuzul materiei, căreia i se aplică, de a
se rezuma în formule lapidare. Aceste dense caracterizări, a căror
valoare stă în ambiţia lor de scurte sinteze, pot fi imaginate, faţă
de operele cercetate, ca ridicând acestora o hartă topografică de
înălţimi, — p u n c t e superioare de teren, care lărgesc ariile p a n o ­
ramice cu cât se află aşezate m a i s u s . Potrivit aşa dar rostului de
t o p o m e t r u ideal, criticul urcă p â n ă la piscul pe care i-1 îngăduesc
p u t e r i l e ; prezintă u n autor, dar se prezintă şi p e sine în pregătirea

x
) N . I o r g a : Oameni cari au fost (II) E d . F u n d a ţ i a pentru Literatură şi
A r t ă « Regele Carol I I »,
sa, aşa zicând, alpinistă. T o t u ş i , sarcina îi este oarecum uşoară,
dacă scriitorul ce se voieşte a fi caracterizat — arată o singură
culme, de p e care privirea l-ar putea c u p r i n d e în î n t r e g i m e ; când
însă spiritul acestuia se înfăţişează ca u n g r u p de creste, c u m
este cazul d-lui N . Iorga în Oameni cari au fost, sforţarea critică,
ţintind dintre formele p e cea m a i cuprinzătoare p e n t r u a o î n t r e ­
buinţa ca titlu, se încarcă de toată zădărnicia. D e aceea o şovăială
obositoare, pe care cititorul n u o va vedea c u m îşi frământă n e h o -
tărîtele arhitecturi c u r b e d e fum în j u r u l titlului refuzat al acestei
cronici, îmi amână judecata asupra celei mai noi dintre cărţile
d-lui N . Iorga.

A scrie despre Oameni cari au fost devine u n fel de aventură a

condeiului, c â n d n u vrei n u m a i să spui d-lui cetitor de literatură
că este o carte b u n ă de c u m p ă r a t ori n u . Şi, chiar vrând n u m a i
atâta lucru, aş avea dorinţa să-1 scriu cât mai grăbit şi să scap,
de n u mi s'ar împiedeca peniţa în foarte m u l t e scame de hârtie
şi, mai adesea, de altceva. U n a din aceste scame este ideea că
despre cuvintele d e jeratic ale d-lui Iorga, adunate n u p e pagini
d e carte, ci p e adevărate vetre, voi scrie cu vorbe reci, cu biete
n o ţ i u n i flăcărând — să a d m i t e m m i n u n e a — albăstrui şi p i e r d u t
ca alcoolul. D e când scrie d-sa, limba noastră a fost trecută prin
cuptoare de simţiri, care au făcut-o să sfârâie şi să frigă. La trei
sute cincisprezece ani dela uciderea lui M i h a i Viteazul, în 1916,
d. Iorga s c r i a : « Şi obositul, flămândul plugar, care tăia brazdă
p e n t r u hrana altora (ţăranul ardelean. N . R.) vedea la capătul
silinţelor sale, când sudori d e sânge îi broboneau fruntea, u n
tovarăş, ascuns stăpânitor, care cu vechea lui sabie pătată d e sânge
tăia alături brazda lui, adâncă brazdă, ca p e n t r u veacuri, în care
arunca din bielşug sămânţa luptei, sămânţa morţii, sămânţa răs-
b u n ă r i i . Şi capul cel tăiat cu barda duşmanului, chivotul acela
sfânt al celor mai m a r i gânduri româneşti, n u se suferea încunjurat
de u m e d a cenuşă p u t r e d ă a morţilor. II arunca p ă m â n t u l , c u m
aruncă, se s p u n e , rămăşiţa acelora cari au de făcut o mărturisire,
de cerut o pedeapsă, de săvârşit p e lume o răsplătire. Ieşea din
m o r m â n t u l Voevozilor ca să-1 vedem, ca să n i a d u c e m aminte
d e dânsul şi pare că în acele adâncimi grozave ale ochilor se aprin­
deau lumini, ca d e dorinţa d e a n e vedea şi el p e noi, de a n e chibzui
şi cântări, d e a-şi da sama ce s u n t e m în stare a face ». S a u : « Odată —
n u voiu uita ziua aceea — , la u n parastas p e n t r u dânsul, capul
fără odihnă a trecut, p e o bucată de p u r p u r ă , între ostaşi şi ofiţerul
care comanda a avut viziunea u n u i D o m n viu, u n u i D o m n ade­
vărat, u n u i D o m n poruncitor şi, scoţând sabia din teacă, a poruncit
oamenilor săi « onor la Rege », iar trâmbiţele sunau d e gloria viito­
rului ». Astfel, în Oameni cari au fost, fiecare pagină se strânge
cel p u ţ i n în j u r u l unei incandescenţe verbale ca pe o mică pirosfera,
dar mai ales astfel s u n t compuse fierbinţile rememorări ale lui
Hartvig, Mihail Kogălniceanu şi fraţilor Goleşti, morţi în războiul
de întregire, Nicolae şi D i m i t r i e . Evocarea acestor figuri, p r e c u m
şi a Celui ce nu se poate odihni : Mihai Viteazul, p u n în vedere p e
u n puternic poet, dacă este adevărat că poezia se află, ca D u m n e z e u ,
p r e t u t i n d e n i . Ce valoare mai poate avea o discuţie asupra stilului,
asupra absurdelor cerinţi de corectitudine şi armonie, în faţa
averei imense de imagini a scriitorului ?
D . N . Iorga, scriind, într'adevăr se exprimă — n u d u p ă legile
stilului, ci d u p ă arzătoarea sa conformitate cu sine, d u p ă trebuinţa
eruptivă a firii sale vulcanice. A m asistat deseori la discuţii care
de care mai iscusite cu privire la stilul, sau, mai exact, la lipsa d e
stil a d-lui Iorga. Preopinenţii mai isteţi găseau în fraza vie (arbo­
rescentă, transcrisă cu însuşi procesul ei de naştere, atât d e aso­
ciativă) a învăţatului motive d e haz subţire, când r e n u n ţ a u de a fi
esteţi, adică de a se strâmba cu distincţie. I n asemenea împrejurări,
m ' a m î n t r e b a t totdeauna ce va fi reprezentând această atât d e
înaltă prejudecată estetică — stilul. D i n câte se pot şti azi, stilul este
modalitatea generală de expresie a u n u i t e m p e r a m e n t , forţa de
viaţă — care, străbătând dinlăuntru în afară o conştiinţă, târăşte
cu sine în văzul t u t u r o r ceea ce această conştiinţă ţinea p â n ă aci
s u b lacăt; dacă ţinea u n cimitir d e concepte îngheţate, va scoate
afară sticlării d e tot felul şi e p r u b e t e : b i n e rânduite (ca m o r m i n t e l e
aliniate), în rafturi metodice, la m ă r i m e şi la coloarea lichidului —
cu stil adică; dacă însă ţinea valori roşite în focul vieţii, pietre
fierte în lavă, va arunca vederii năucilor impresionante grindini
asteroide, aprinse dezordini înfricoşate, o «lipsă de stil » i m p u n ă ­
toare. T i t u Maiorescu, acest cel mai meşter suflător de sticle limpezi
al literaturii noastre, avea, se înţelege s t i l ; d. N . Iorga, iarăşi se
înţelege, n u are, d u p ă opinia esteţilor sau n u m a i isteţilor. D e aceea
discuţiile amintite mai sus m i s'au p ă r u t a comporta n u a n ţ a de
ridicul, confiscată în întregime de acela care ar obiecta erupţiei d e
aştri a E t n e i sau Krakatoei că n u are stil. Aşa e, pot r ă s p u n d e
foarte naiv alţii, n u m a i că această lipsă d e eleganţă în manifestare
(imputată d-lui Iorga d e cei cu gustul, d e fapt, al scliviselii) este
magnifică şi fereşte-te, că ucide, d o m n u l e estet. Sărmanii clasici,
cu « stilul e omul însuşi», ştiau toate acestea şi le-am cerut să-mi
î m p r u m u t e gândurile lor p e n t r u a-ţi r ă s p u n d e .
D e u n d e provine la d. Iorga t e m p e r a t u r a scrisului s ă u ? î n t r e ­
barea, astfel pusă, are aerul d e nouă şicană. C u m să r ă s p u n d decât
că ea izvorăşte din însuşi faptul vieţii, care este fenomen de c o m ­
b u s t i e ? D a r fapt al unei vieţi clocotitoare. învăţatul nostru îşi
trăeşte toată erudiţia ca şi fiecare cuvânt, p e care nu-1 scrie, ci
îl asvârle aşa înfierbântat de m o m e n t u l trăirii lui imediate. Atât
 de puternică se arată aprinderea sa interioară, încât anumite pagini
din Istoria Literaturii Române (partea veche) palpită, în figurile
dascălilor şi călugărilor cărturari, putreziţi de sute de ani, d e
suflet actual. . '
Care s u n t sensurile acestei vieţi incendiate? Iată o întrebare
care n u se face cu scopul de a necăji p e n i m e n i . N u m a i că s i m ţ i m
nevoia u n o r restricţii limitative. Se va scrie, de sigur, cândva
despre g r u p u l d e valori al cugetării şi simţirii d-lui I o r g a ; dar
cronica aceasta n u le poate c u p r i n d e . Voi strânge aşa dar cadrul
chestiunii d u p ă chipul u r m ă t o r : Care s u n t sensurile acestei vieţi
arzânde în Oameni cari au fost? D e s p r e Arhiducele Francisc-
Ferdinand, d-sa îşi încheia astfel comentariul asasinării din 1914:
« N o i însă, toţi cari avem simţul valorii morale, care covârşeşte în
biata noastră umanitate trecătoare, orice, ne închinăm înaintea
rămăşiţelor martirului cauzei Habsburgilor ». A m subliniat aceea ce
orientează deplin p e cercetător asupra conformaţiei sufleteşti a
ilustrului a u t o r . întâia valoare de viaţă a conştiinţei d-lui Iorga
este, fără îndoială, sentimentul creştinesc al rezervei, al u m i l i n ţ ă
care în noua sa carte se desluşeşte străvezie ca u n abur, ridicat din
simpatia p e n t r u cei modeşti, cei umili, cărturari obscuri fără
răsplata publică, p e n t r u furnicile spiritului aşa zicând. G h . Creţu,
E u g e n Cocută, N . O n c u , St. Novac, Silvestru Moldovan, H ă -
lăceanu, Cereşeanu s u n t tot atâtea mijloace, prin care se exprimă,
fie că s u n t ei dascăli modeşti sau n u m a i sprijinitori fără celebritate
ai culturii naţionale, aceeaşi valoare morală a u m i l i n ţ ă aproape
biblice. C u n o s c mai dinainte întâmpinările ce mi se vor face în
legătură cu această observaţie, din partea cititorilor de azi. «Iubeşte
d. Iorga (gest d e orgoliu) modestia, reţinerea, rezerva, umilinţa,
etc. ?». Să se ştie că m ă interesează mai m u l t ceea ce vor s p u n e
cititorii de m â i n e . Aceştia n u vor ţine socoteală d e m o d u l c u m
aparenţele morale ale u n u i mare o m s'au p u t u t reflecta în oglinzile
d e S m i r n a ale epocei lui, ci şi-i vor crea d u p ă adevărul fundamental
şi nemărturisit decât în operele care îi vor supravieţui. Ori, în
Oameni cari au fost, u n d e N . O n c u , A v r a m Sădeanu, D . C. Moruzi,
Al. Sihleanu, S t . Novac, Silvestru Moldovan, Maria Cornescu,
Profesorul T i b e r i u Popescu şi atâţia alţii încă s u n t înţeleşi până
la iubire, simpatetic, care p e n t r u simplicitate, care p e n t r u m o d e ­
raţie, care p e n t r u m ă r u n t ă trebăluire culturală, toţi însă p e n t r u
voita ştergere a prezumţioaselor reliefuri personale, posteritatea,
neparticipantă la patimile vremii, va descifra indubitabil, ca o
c o m p o n e n t ă a celui mai complex suflet al nostru d e azi, podoaba
creştinească a s p i r i t u l u i : smerenia. « U n popor, afirmă d. Iorga
în ceea ce scrie despre Paul Deroulede, se înalţă prin m u n c a din
fiecare m o m e n t , prin solidaritatea pregătitoare economică şi c u l ­
turală. Dacă vrei să găseşti p e adevăraţii autori ai măririi sale, caută,
te rog, p r i n prăfoasele odăi ale sălilor de şcoală primară, p r i n
redacţiile întunecoase ale gazetelor cu datorii, prin odăiţele d e
lucru ale învăţaţilor necunoscuţi ».
C u m sentimentul acestei valori morale, a dispreţului faţă de
toate personalismele, însemnează pierderea individului în mulţimea
semenilor, cultul muncii anonime şi al colectivităţii, d. N . Iorga
apare, d u p ă obligaţii structurale trecute în texte precise, ca m i ­
sionar al idealurilor societăţii sale. Poate părea, de sigur, p a r a ­
doxal până la glumă ca u n individualist monadic, c u m este socotit
d-sa de contemporani, să preţuiască p â n ă într'atât valorile sociale.
Cu toate acestea nimeni mai întărâtat ca învăţatul nostru, în Oameni
cari au fost, n u a apărat p e « omul c u m se cade », scumpa m e d i o ­
critate majoritară, morala publică, arta publică, frumuseţile vieţii
familiale, respectul bătrâneţii, tot ceea ce în sfârşit, fără filistinism,
poate consolida traiul tihnit al societăţilor sănătoase şi prospere.
Aşa încât, dacă bătrânul Constantin Erbiceanu, din m o r m â n t u l
căscat, atrăgând elogiul funerar al d-lui Iorga, este cu p ă t r u n d e r e
lăudat ca « soţul cel b u n », « părintele duios », « r u d a binevoitoare
care n u uită pe ai săi », sau ca personificarea « cuviinţei » strămoşeşti,
acest i m n , depăşind solemnitatea la care a fost spus, se adresează
d e - a - d r e p t u l virtuţilor unei vieţi aşezate, de curat patriarcalism.
N u m a i aşa durează o societate organizată; cu astfel de sprijinitori
se susţine u n stat naţional.
C u aceasta a m atins a doua valoare d e viaţă, care înfierbântă
fraza d-lui Iorga în Oameni cari au fost. Sentimentul vibrant al
naţiei sale, de făptură mocănească şi tradiţii simple, dragostea
iraţională de naţie, străbuni şi viitorime, face rândurile scrise despre
Badea Cârţan, ţăranul ahasver prin A p u s u l latin, să ardă de o ase­
menea s i m ţ i r e : « Că lumea-1 privea cu o curiozitate batjocoritoare,
că adăpostul i-1 procura legaţia României, astea n u le vedea el,
ci se simţea d u s p e undele simpatiei latine. Şi niciodată n ' o fi
băgat de samă bine câtă deosebire este între uşoarele lui veşminte
prăfoase, între chipul lui aspru, osos, cu părul zburlit şi căutătura
sălbatecă, de D a c feroce, şi între îmbrăcămintea şi făptura fraţilor
i u b i ţ i . . . » . M u r i n d Radu P o r u m b a r u , naţionalistul îşi aduce
a m i n t e n u m a i d e c â t : « L - a m văzut în 1905 ca îmbătat de bucurie
că se amintesc patru sute d e ani dela trecerea dintre cei vii a lui
Ştefan cel M a r e . . . Străinii n u i-au fost dragi. M a i s u n t şi alţii
cari simt aşa ». Se înţelege. Mai era, cu deosebire, acela care avea
să vorbească, la înmormântarea lui Const. Erbiceanu, în felul
u r m ă t o r : « D a r p r i n t r e îndeplinitorii de fapte cei mai fericiţi sunt
aceia cari cresc în gândul lor p r i n s în scrisoarea fără de moarte
conştiinţa despre sine a poporului lor şi p r i n u r m a r e a omenirii
care în afară de popoare n u poate să existe; aceea cari p r i n t r u d a
lor l-au făcut să se simtă mai m u l t în r â n d u l seminţiilor omeneşti
luptătoare p e n t r u lumină şi fericire ». Când, — în convoiul m o r t u a r
al Regelui Carol, istoricianul-poet vede, alături de Regina Eli-
sabeta şi noul Rege, u m b r a tutelară a lui R a d u - V o d ă dela Afumaţi,
care « a cruţat Patria de stăpânirea turcească » în vremea lui, ca şi
cel pe cale d e a fi î n m o r m â n t a t , care « a smuls şi el aceluiaşi d u ş m a n
neatârnarea », evocarea aceasta se informează de u n grav patetism
şi dă dreptul oricui de a aplica autorului ei, c u v i n t e l e : « Nici n u
era însuşi altceva d e c â t . . . miraculoasă emanaţie. Aceşti oameni
nu-şi aparţin. Ei s u n t n u m a i trecătoarea î n t r u p a r e a geniului unei
naţiuni în urmărirea ursitelor e i » . ( D i n Pentru ce s'a comemorat
CA. Rosetti?).
D a r pe lângă s e n t i m e n t u l smereniei, ceea ce, p r e c u m a m văzut
predestinează spiritul, chiar individualist, colectivităţii, p e lângă
solidaritatea instinctivă cu toate manifestările vieţii naţionale, a
treia valoare de conştiinţă a d-lui Iorga, p e care mi se pare a o
desluşi în ultima sa carte este sensul, tragic p â n ă la sfinţenie, al
morţii. I n vederea ultimei caracterizări, este profitabil a se afla că
volumul, ce n e preocupă, se alcătueşte din articole de ziar, — apă­
r u t e între 1905 şi 1919, simple — dar vibratoare necrologuri, în
majoritate. Valoarea de viaţă, ultima şi, poate, cea mai înaltă,
care circulă în Oameni cari au fost ca o sevă a rădăcinilor u n u i
neam, se declară în simţirea eclesiastică a ideii de m o a r t e : « Ce e
u n m o r m â n t ? Ţ ă r n ă , ca a t u t u r o r a , şi oase m u t e ! D a r în el e
rămăşiţa feţei p e care a m sărutat-o, a ochilor în cari a m privit
bucuroşi şi trişti şi cari ne-au trimes în s c h i m b raze de l u m i n ă şi
ceaţă de lacrimi, a buzelor care au rostit n u m e l e nostru, a inimii
care p â n ă la sfârşit a bătut p e n t r u n o i ; moaşte ale sufletului care
a trăit prin ele şi care dela desfacerea lor n u se mai poate afla
printre noi decât în amintiri p e care, vieaţa crudă, soră b u n ă a
morţii, le dă tot mai m u l t în u r m a altor suferinţe, mai n o u ă . M o r ­
m â n t u l lui Petru Liciu n u e şi al faptei sale, şi între cei patru păreţi
u m e z i ai sărăciei lui n u poate încăpea u n astfel de suflet, şi tot mai
necunoscut e acolo ce ni rămâne dela d â n s u l . . . şi să ridicăm sus
în sufletele noastre m o n u m e n t u l de nesfârşită recunoştinţă p e n t r u
bunătatea lui, m o n u m e n t p e care îl va putea sfărâma n u m a i moartea
noastră — şi, dacă ea ne-ar aduce înapoi lângă dânsul şi lângă
acei puţini cari au mai fost p e n t r u noi ca dânsul, a m aştepta-o
cu fanatică bucurie în ceasurile grele şi în cele bucuroase chiar,
cu o înduioşată nerăbdare ». Dincolo d e memoria lui Liciu, sensi­
bilitatea din fragmentul citat, tălăzueşte larg şi m u l t mai cuprin­
zător. Este vorba doar de «vieaţa crudă, soră b u n ă a m o r ţ i i . . . » ,
de acel « ce e u n m o r m â n t ? . . . » , de Liciu, este adevărat, dar şi de
alţii « cari au mai fost p e n t r u noi ca d â n s u l » , este adică vorba d e
cel mai pătrunzător lirism tanatalogic, exprimat, panegirist, în
accente de amvon, cu toată gravitatea oraţiilor funebre d i n t r ' u n
mare veac francez. Sensul vieţii surprins în strânsă complicitate
cu sensul morţii, paradox fundamental al existenţei, citatul de mai
sus poate fi intercalat oriunde în Sermon sur la mort al episcopului
de Meaux. (Vezi, d e asemeni, Săptămâna Regelui CaroT).
Cu alte mai scurte cuvinte, d. N . Iorga din Oameni cari au fost
apare, în contra judecăţii contemporane, ca u n stilist, d u p ă defi­
niţia clasică a stilului, văzut în conţinutul de u m a n i t a t e ; ca u n
creştin prin sentimentul umilinţii, trăit ca putere de integrare
în sufletul n a ţ i u n i i ; şi ca singurul dintre naţionaliştii noştri, care
atinge patetismul eminescian al ideii de n a ţ i u n e .

Dacă, în cele din u r m ă , socotim că d. N . Iorga, în chiar Oameni

cari au fost, luminează probleme angajând mai toate direcţiile
spiritului; dacă, în piramida fără vârf încă a producţiei sale p r o ­
digioase, considerăm locul modest totuşi al acestei opere din
u r m ă ; şi însfârşit dacă p u t e m şti câte n e n u m ă r a t e domenii de
cultură şi-a anexat personalitatea sa absorbantă, o singură imagină
ni se i m p u n e p e n t r u a-1 c u p r i n d e : Briareu, făptură centimană a
Culturii.
VLADIMIR STREI NU

DESPRE ITALO SVEVO

Cariera literară a lui Italo Svevo se deosibeşte d e soarta t u t u r o r
marilor scriitori care au fost neînţeleşi de o generaţie şi apoi r i ­
dicaţi în slavă de generaţia sau generaţiile u r m ă t o a r e . Cu toate
acestea, cariera sa literară a fost comparată cu cea a lui Samuel
Butler, James Joyce sau chiar Marcel Proust. Alăturarea aceasta
de n u m e pare la început justificată. Fiecare dintre aceşti mari
scriitori a debutat cu o carte care s'a b u c u r a t de oarecare succes la
început, dar toţi au întâmpinat o surdă şi îndelungă rezistenţă cu
operele lor următoare, singurele lor opere revoluţionare de altfel.
Samuel Butler a avut singurul său succes cu Erewhon (1872) şi,
deşi a mai publicat o duzină de cărţi, marele său talent şi uluitoarea
sa personalitate n'au atras atenţia nimănui, până dpuă moarte, d u p ă
apariţia capodoperei The way of all flesh (1903). James Joyce
debutează strălucit cu volumul de nuvele Dubtiners, are mai puţin
succes cu prima sa carte revoluţionară A Portrait of the Artist as
a Young Man (apărută întâi în foileton, î n 1914—1915, apoi în
volum în 1916), iar Ulysses, capodopera sa, n ' a ajuns celebră decât
prin cenzura engleză şi p r i n eforturile lui Valery L a r b a u d , în nici
u n caz prin entusiasmul lectorilor. D e asemenea, prima carte a
lui Proust, Les Plaisirs et Ies Jours a avut destul succes, în t i m p ce
revoluţionarul t o m Du cote de chez Swann a întâmpinat bine
cunoscuta rezistenţă, nu n u m a i în public, ci şi în elită.
S'ar părea că acelaşi lucru s'a petrecut şi cu Italo Svevo. P r i m u l
său roman, Una vita, apărut în 1892, a fost excelent primit de public
şi de critică. încurajat de acest d e b u t , Svevo publică d u p ă şase
ani, extraordinarul său r o m a n Senilitâ — care n u e remarcat de
nimeni, asupra căruia n u se scrie nici u n rând, nicăieri, şi de va­
loarea căruia nu-şi dau seama nici măcar acei critici care lăudaseră
excesiv, şase ani în u r m ă , cartea sa de d e b u t . Tăcerea aceasta atât
de generală şi atât de semnificativă năruie complet incipienta
carieră literară a lui Svevo. Ceilalţi « neînţeleşi » — Butler, Joyce,
P r o u s t — au continuat să lucreze în u m b r ă , aşteptându-şi t i m p u l
lor. Italo Svevo, însă, r e n u n ţ ă definitiv la scris. D e abia d u p ă 25
de ani — şi n u m a i în u r m a sfaturilor lui James Joyce — îşi publică
al treilea şi ultimul său r o m a n , La coscienza di Zeno, care îi aduce
faima mondială p e care o merita încă din 1898. Faima, dar n u şi
succesul; căci, asemenea lui Samuel Butler şi James Joyce, scrii­
torul triestin nu are nici astăzi succes de public, deşi în lumea
întreagă se vorbeşte despre el. La Coscienza di Zeno, apărută în
1923, a avut a doua ediţie de abia în 1929, şi n u ştiu dacă astăzi
această piatră d e hotar a literaturii italiene a ajuns la a treia ediţie.
Deşi în F r a n ţ a i s'au dedicat n u m e r e întregi din reviste (d. p . Le
navire d'argent, din 1 F e b r u a r i e 1926, n u m ă r u l din N . R . F . ,
etc.), traducerea franceză n ' a avut decât u n succes d e elită. Ver­
siunea germană (apărută la Zürich, 1928) n u s'a mai retipărit.
O r i u n d e a fost t r a d u s , Svevo n ' a cunoscut succesul de public
pe care îl m e r i t a . Poate că dacă s'ar fi tradus mai întâi excelentul
r o m a n Senilitâ, lucrurile s'ar fi s c h i m b a t ; căci această carte, care
este şi mai mică (280 pagini, faţă d e 540 pagini mari ale Conştiinţei
lui Zeno) are toate şansele de a fi gustată d e mase largi de cititori.
S u n t scriitori care interesează n u n u m a i prin opera lor, ci şi
prin vicisitudinile carierei lor literare. Italo Svevo este fără îndoială
u n u l dintre aceştia. Puţini s u n t autorii care să te facă să desperezi
cu mai multă sinceritate d e prostia contemporanilor şi de nenorocul
lor. Literatura italiană a r fi fost fără îndoială m ă i bogată dacă
Svevo ar fi întâlnit un singur recenzent al romanului său Senilitâ.
Bărbat timid şi bogat (seamănă doar atât de m u l t cu eroul său
Zeno Cosini), s'a dat foarte repede bătut şi a r e n u n ţ a t senin la
literatură. Dacă soarta n ' a r fi v r u t ca J a m e s Joyce să-şi aleagă
T r i e s t u l ca loc d e refugiu şi să fie angajat chiar în familia lui
Svevo ca profesor d e limba engleză — cine ştie dacă a m fi avut
astăzi r o m a n u l de fericită maturitate, La Coscienza di Zeno...
S'ar putea duce mai departe problema aceasta a absorpţiei u n u i
scriitor d e publicul sau elitele ţării sale. Căci este într'adevăr
revelantă sinceritatea cu care u n public sau o elită îşi mărturiseşte
gradul său de inteligenţă şi de gust, în faţa u n u i autor revoluţionar
a cănii operă trebue asimilată. Svevo n ' a început încă a fi absorbit
în Italia. Se repetă « cazul» lui Samuel Butler — cu deosebirea
că Svevo n ' a avut vreme să-şi facă singur pedagogia operii sale;
să-şi înveţe cititorii cu ea, creând p u n ţ i de comuniune, explicân-
du-se şi explicitându-se. Svevo a avut nenorocul că a fost « desco­
perit » câţiva ani în u r m a lui Proust. S'au şi făcut, de altfel, a p r o ­
pieri între Zeno şi A la recherche du temps perdu. încercările acestea
d e a explica u n autor situându-1 alături de u n altul n u folosesc
m a r e l u c r u ; mai ales când se ia ca p u n c t d e contact o operă atât
de complexă şi d e p u ţ i n explorată c u m este opera lui Proust. T o t
atât de exterioară a fost şi încercarea d e a explica pe Zeno prin
psihanaliză. Este adevărat că psihanaliza se menţionează în acest
r o m a n — dar n u m a i p e n t r u a justifica lunga şi oarecum haotica
confesiune care urmează. Ca să fie lăsat să scrie în voie, fluvial şi
totuşi capricios în alegerea amănuntelor — Italo Svevo uzează de
acest t r u c de tehnică literară, şi-şi justifică întreaga povestire prin
câteva pagini în care se menţionează binecunoscuta terapeutică
psihanalitică.
Dacă a m voi cu orice p r e ţ să găsim familie literară şi acestui
scriitor atât d e personal, ar trebui să căutăm în altă p a r t e ; în
literatura engleză, mai ales. S'ar putea vorbi de L a u r e n t Sterne, de
Samuel Butler, chiar de Swift; s'ar putea vorbi de Cehov şi d e
W y n d h a m Lewis (deşi p e acesta din u r m ă n u putea în niciun caz
să-1 cunoască), şi poate de James Joyce din A Portrait of the Artist
as a Young Man.
Există fără îndoială câteva linii de forţă care unesc operele
t u t u r o r acestor autori. Există acel h u m o r nealterat nici de con­
ştiinţa valorii şi specificităţii sale (ca la u n Jerome K . Jerome)
nici d e funcţia sa socială sau dogmatică (bunăoară, « h u m o r u l »
lui S h a w sau Chesterton). Există apoi şi u n talent neistovit de a
face să trăiască oameni normali în împrejurări ridicule — şi de a-i
face să trăiască nu la întâmplare, ci a d u ş i acolo prin forţa propriilor
lor analize d e sine — talent la care participă şi Sterne, şi Cehov, şi
Butler şi Svevo.
Probabil că Svevo este singurul autor italian m o d e r n care a
practicat cu succes h u m o r u l ; în romanul italian, în orice caz, este
singurul. întreaga literatură italiană — aulică, retorică sau vehe­
m e n t plebeie — se refuză acestei atitudini de acidă simpatie, care
stă la baza oricărei specii d e h u m o r . Să dovedeşti o sinceră atenţie
în faţa oamenilor şi a faptelor omeneşti considerate global, şi să ai
totuşi, în acelaşi t i m p , infinite rezerve mintale în ceea ce priveşte
detaliile acestor eroice sau triste fapte — iată o atitudine care
nicăieri p e continent n'a fost prea bine primită, n u n u m a i în Italia.
Există în literatura italiană c o n t e m p o r a n ă doi scriitori care au
încercat u n fel de h u m o r m e r i d i o n a l : Papini şi Panzini. D u p ă c u m
se ştie, n ' a izbutit decât al doilea. Papini, în nuvelele şi schiţele
sale — mai ales în volumul Buffonate, în prefaţa căruia îşi justifică
de altfel proza sa, tipărită într'o ţară « u n d e humour-ul n u e înţeles,
l'esprit e de mâna doua iar witz-ul pare v u l g a r » — obţine u n
fantastic prea logic ca să impresioneze şi u n sarcasm prea rece ca
să mai doară. L u c i d chiar când e retoric, Papini nu izbuteşte să
încetăţenească h u m o r u l , deşi a izbutit în lucruri mai grele ( b u n ă ­
oară, demonismul şi invenţia fantastică). Iar ceea ce se n u m e ş t e
h u m o r u l lui Alfredo Panzini, acesta n u e decât u n a n u m i t o p t i ­
m i s m camuflat sub erudiţie, românită şi misoghinism. I n r o m a n u l
italian contemporan, h u m o r şi geniu n'a avut, laolaltă, decât Italo
Svevo. Geniile specific italiene — şi n u n u m a i ele — se refuză
acestei categorii spirituale.
D e altfel, n u ştiu dacă h u m o r u l e calitatea specifică a literaturii
lui S v e v o ; el este, în orice caz, o notă nouă în climatul italian, şi
u n u l din multiplele sale însuşiri. Svevo a debutat cu r o m a n u l atât
de « realist» în aparenţă Una vita, în care — deşi n u se găsise încă
p e sine — pot fi descoperite latenţele întregii sale epice de mai
târziu. R o m a n u l acesta a fost n u m i t « flaubertian »; probabil p e n ­
t r u că părea lucrat realist şi cu mare dragoste de meşteşugul scriito­
ricesc în acelaşi t i m p . într'adevăr, Una vita este r o m a n u l cel mai
echilibrat al lui Svevo. Şi e probabil că a plăcut, în 1892, tocmai
p e n t r u defectele sale — p e care le-au scos la lumină cele două
r o m a n e ulterioare. Căci Una vita are încă porţiuni inerte, în t i m p
ce Senilitâ şi Zeno s u n t organisme perfecte, vii. Ceea ce ne poate
interesa în acest r o m a n s u n t mai ales acele elemente epice care
prevestesc p e autorul de mai târziu, elemente atât de revoluţionare
în 1892 încât au fost chiar socotite dăunătoare. Să încercăm să le
desprindem.
D u p ă c u m s'a observat, există creatori a căror operă — cât ar
fi ea d e vastă — prezintă câteva motive centrale uşor de s u r p r i n s ;
motive care, într'o operă literară, joacă rolul miturilor centrale
dintr'o civilizaţie sau d i n t r ' o epocă de cultură. Şi după c u m prezenţa
mitului central în orice manifestare spirituală sau etapă istorică
a unei a n u m i t e civilizaţii verifică « autenticitatea » întregei creşteri
organice a acestei civilizaţii — tot aşa descoperirea « motivelor »
centrale în toate fragmentele unei opere literare ne ajută să stabilim
p e de o p a r t e « autenticitatea » operei, iar p e de altă parte unghiul «
sub care ea t r e b u e privită ca să ni se arate în toată plinătatea şi
frumuseţea ei. Sunt opere p e care n u ştim încă să le privim, cum
să le privim. Fără îndoială că o b u n ă parte din frumuseţea sau
semnificaţia lor n e scapă tocmai din cauza aceasta. Divina Comme-
dii, Tristram Shandy, Faust s u n t asemenea opere, care n u se
revelează şi n u pot fi absorbite decât d u p ă o asceză preliminară
 (o iniţiere tehnică) şi după ce unghiul prin care trebuesc contem­
plate a fost bine precizat.
Romanele lui Italo Svevo au u n asemenea fir roşu, c o n d u c ă t o r ;
p e u r m a căruia te apropii n u n u m a i de « originalitatea » epicei sale,
dar şi de singurul p u n c t central prin care toate însuşirile sale se
întretaie; însuşiri care s u n t prezente — în stare latentă — şi în
Una vita. Aşa e, de pildă, moartea. I n toate romanele lui Svevo se
întâmplă o moarte în familia « e r o u l u i » ; în Una vita, moartea
mamei, în Senilitâ moartea surorii; în La Coscienza din Zeno,
moartea tatălui. Moartea este văzută totdeauna prin părinţi şi
fraţi, niciodată p r i n dragoste; nicăieri în romanele lui Svevo n u
moare «iubita » sau «iubitul ». Niciodată, deci, moartea n u poate
ajunge catastrofă, ardere la alb, « cunoaştere ». Moartea se întâmplă
alături de erou, şi deşi acesta este îndeaproape angajat — n u află
nimic prin ea. N u există nicăieri, în opera lui Svevo, o depăşire, o
d u r e r e mare, definitivă, care să p u n ă capăt unei vieţi şi să însă­
mânţeze alta. D e aceea ai impresia că n u se termină niciodată
n i m i c ; de aceea sinuciderea lui Alfonso, din Una vita este forţată,
exterioară. U n perfect erou de al lui Svevo era dator să supravie­
ţuiască. Dragostea nu-1 dusese nicăieri (Alfonso nici n u iubise),
moartea nu-1 învăţase nimic.
Cu cât Svevo se descoperă mai limpede p e sine, cu atât î n t â m ­
plarea morţii este mai magistral expusă. Este adevărat că în câte-şi-
trele romane, moartea este precedată de o lungă agonie neîmpărtă­
şită, necunoscută celorlalte personaje. D a r câtă deosebire între
agonia mamei din Una vita (agonie lungă fără a fi semnificativă,
obositoare fără a ajunge halucinantă, mai m u l t o bolire inertă,
s u b - u m a n ă ) — şi agonia surorii din Senilitâ (plină de surprize,
întretăiată de n e b u n i e , ca u n coşmar d e obosită virginitate) sau
agonia tatălui din La coscienza di Zeno ! Moartea tatălui, în acest
u l t i m roman, arată adevăratele graniţe ale epicei lui Svevo. N u mai
este o simplă agonie, ca în celelalte romane, ci o obscură revelaţie
a u n o r existenţe sau valori aparţinând condiţiei d e după m o a r t e .
T a t ă l lui Z e n o Cosini are certitudinea că ştie ceva care t r e b u e
comunicat înainte d e a m u r i ; ceva simplu, dar de o s u p r e m ă semni­
ficaţie; î n t r ' u n cuvânt, o revelaţie. Svevo foloseşte mult talent şi
h u m o r ca să povestească împrejurările acestea ante-mortem, care
de obicei invită la frauda literară sau la u n lirism deplasat. Aici
h u m o r u l intervine direct ca să dea morţii ca întâmplare, şi
sentimentului morţii în general, cuvenita eficienţă. U n h u m o r
calm şi subteran, provocat mai ales de împrejurări, n u de
psihologie.
C u m a m observat, agoniile personajelor lui Svevo n u se c o ­
munică, n u răzbat în inima fiilor sau a fraţilor. E s t e în izolarea
aceasta în suferinţă u n semn tragic, dar şi u n prilej de h u m o r .
Intr'adevăr, nelovind niciodată în polii dramatici — în « i u b i t »
sau «iubită » — moartea se petrece « î n familie », neangajând viaţa
celorlalţi decât fragmentar, exterior, humoristic. D u r e r e a este mai
m u l t m i m a t ă ; nici o răsturnare de valori, nici o revelaţie n u se
luminează în sufletele supravieţuitorilor. U n sentiment de precari­
tate şi j e n ă străbate aceste grupuri u m a n e , prost sudate între ele.
D e altfel, ridiculul situaţiilor şi h u m o r u l personajelor lui Svevo
este alimentat tocmai de această funciară incapacitate de a se depăşi
p e sine, de această mare neînţelegere în faţa morţii, de zăpăceala
şi improvizarea în faţa dragostei. T o a t e personajele lui Svevo
se antrenează în dragoste din întâmplare. (Alfonso în Una vita),
din precaritate (Emilio în Senilită), din timiditate (Zeno în La
Coscienza di Zeno). N u cred să existe o altă mare operă literară în
care dragostea să joace u n rol atât d e suspect. I n fond, oamenii lui
Svevo au cu toţii veleităţi sentimentale şi nostalgii pasionale, dar
toţi ezită în faţa dragostei ca atare — şi aproape toţi sunt antrenaţi
de evenimente în tovărăşii erotice sau căsătorii fără nici o noimă.
Cu toate acestea, opera lui Svevo este bogată în femei; unele din
ele — bunăoară Angiolina din Senilită — obsedează memoria lec­
torului cu aceeaşi vehemenţă ca o creatură din Bronte, Dostoievski
sau Balzac. D a r toate aceste femei au u n destin sterp printre per­
sonajele lui Svevo. Nici una n u se realizează; chiar acea neuitată
Angiolina, care rezumă inconştient şi fermecător latenţele femi­
nităţii, ghicind toate jocurile curtezanei de r â n d şi având totuşi
gesturile marilor logodnice, chiar Angiolina eşuiază lamentabil,
mângâiată n u m a i de h u m o r u l blând al lui Svevo.
S u n t în cele trei r o m a n e ale triestinului o serie de întâlniri între
personaje, adunare laolaltă de oameni, în care simţi neputinţa
autorului de a-şi stăpâni propriile sale creaţii. Este o emoţie rară
şi uluitoare, să afli deodată autonomia oamenilor d i n t r ' o carte.
Asemenea libertăţi — pe care r o m a n u l englez le cunoaşte din
belşug — dovedesc, oricât ar părea de paradoxal, talentul epic al
autorului. I n Svevo, oamenii se întâlnesc d u p ă b u n u l lor plac.
Chiar întâlnirile bine fixate de autor au atâtea surprize (bunăoară,
prima vizită a lui Alfonso în casa Annettei) încât uluiesc lectorul.
Cred că acest talent al lui Svevo de a a d u n a oamenii şi a-i lăsa
să-şi facă de cap — însuşire atât de rară în literatura italiană — n ' a
fost îndeajuns de remarcat. S'a spus m e r e u despre Italo Svevo
că este u n observator şi u n psiholog, că romanele sale s u n t intime
şi analitice — dar nu s'a atras atenţia asupra epicei sale p u r e ,
asupra talentului său de a povesti întâmplări variate, concrete, de a
construi o istorie adâncă şi bogată nu prin introspecţie, ci p r i n
aventuri stranii şi evenimente pline de h u m o r . Obsedaţi de ase­
mănarea cu Proust, criticii şi lectorii au stăruit asupra tehnicei
analitice din La Coscienza di Zeno.
 Intr'adevăr, în r o m a n u l italian contemporan, Zeno ocupă u n
loc aparte tocmai prin ceea ce se n u m e ş t e , foarte aproximativ,
«analiză » (şi care n u e, de fapt, decât o desăvârşire a atenţiei).
D a r , luând în consideraţie cele trei r o m a n e , meritele epice ale lui
Svevo întrec p e cele « analitice ». Romancierul triestin a introdus
în cărţile sale zone, oameni şi evenimente care n u ispitiseră atenţia
celorlalţi autori.
U n a din porţiunile care fac din Zeno o capod'operă a romanului
m o d e r n — este tocmai istoria unei întreprinderi comerciale. Dela
Balzac nu s'au mai scris pagini atât de fascinante asupra specu­
laţiilor bancare, asupra inocenţei cu care u n diletant ca Zeno Cosini
şi cumnatul său G u i d o s u n t antrenaţi în afaceri dezastruoase.
Câteva leit-motive s u n t uşor recunoscute în opera lui Svevo.
D e pildă bătrâneţea. Senilită, deşi scrisă p e când autorul era încă
tânăr, poartă în germen toate obsesiile sale crescute în j u r u l bă­
trâneţii ; « b ă t r â n e ţ e a » înţeleasă nu ca o etapă biologică, ci ca o
ratare a vieţii. La Coscienza di Zeno, compusă la bătrâneţe, este
povestirea u n u i b ă t r â n . Al patrulea r o m a n , din care Svevo scrisese
n u m a i vreo treizeci d e pagini — şi care trebuia să fie urmarea la
Zeno — se n u m e a 77 vecchione. O lungă şi savuroasă nuvelă se
n u m e ş t e La novella del buon vecchio e della bella fanciulla. I n toată
opera lui Svevo a b u n d ă oameni îmbătrâniţi prea devreme, bărbaţi
uscaţi la maturitate, bărbaţi care n ' a u avut curajul dragostei şi
au cunoscut « moartea în familie », moartea părinţilor sau a suro­
rilor. « Familia » este prezentă cu o vigoare neobişnuită în romanele
lui Svevo. Familia, prilej d e , d r a m e mocnite, de agonii mediocre,
de h u m o r c a r i t a b i l . . .
MIRCEA ELIADE

EVOLUŢIA ARTEI ŞI NIHILISMUL

Deşi aparent simplă, formula « a r t ă p e n t r u artă » închide în-
lăuntrul ei procesul evoluţiei esteticului şi totodată o sumă de
p r o b l e m e esenţiale a căror desfăşurare a m e r s paralel. P e n t r u
clara înţelegerea semnificaţiei ei, e necesar să facem o incursiune
mai largă, în domeniul artei şi cel al gândirii.
I n t r u cât aproape în m o d natural formulei « a r t ă p e n t r u a r t ă »
i se o p u n e cea a « a r t e i cu t e n d i n ţ ă » (ceea ce v o m d e m o n s t r a că
este o contradicţie d e sens), e n i m e r i t să a r u n c ă m o fugară privire
asupra însăşi originii a r t e i . C a r e p e n t r u cei ce sunt iniţiaţi în che­
s t i u n e , indubitabil că motivul ei originar ( d i n t r ' u n p u n c t de v e d e r e
[ştiinţific) e j o c u l . I a r n u m a i apoi i se asociază magia şi m u n c a ,
c o e x i s t â n d u n e o r i într'o deplină a r m o n i e . D a r ceea ce e real­
m e n t e surprinzător, e că acest d u b l u exerciţiu al artei primitive
 / — căci d e ea era vorba — a influenţat şi formele mai elevate ale
tartei, definite în cele două formule antinomice de mai s u s . T r e b u e
r e ţ i n u t însă că arta sub p r i m u l şi cel mai vechi aspect al ei
je activitate p u r gratuită, î n care e cuprinsă implicit şi emoţia
Jestetică. Deci elementele eteronomice -— c u m sunt magia şi
, m u n c a — care, deşi s'au exercitat m a i târziu alături de j o c , trec
.totuşi în al doilea p l a n .
%
- Arta n u a avut aşa dar u n scop economic sau utilitar, ci u n u l
pu deosebire spiritual. A r părea riscată această afirmaţiune, cu a t < ^
mai mult. cu cât se referă la u n stadiu r u d i m e n t a r al umanităţii.
D e aceea v o m preciza că t e r m e n u l de « s p i r i t u a l » e luat aci î n
Sensul strict de depăşire a realităţii concrete, materiale.
Ceea ce e u n semn distinct al u n e i fatale superiorităţi a omului
primitiv faţă de celalte vietăţi ale regnului animal.
P o r n i n d de aci e posibil a încerca o eliberare, o ridicare de d e ­
asupra elementelor «ştiinţifice» ale etnografilor. E a b s u r d , de
e x e m p l u , să n e imaginăm că desenurile-încrustate p e pereţii g r o ­
telor sau armele primitivilor şi-ar avea cauză în intenţia lor de
a p r i n d e animalele respective. T o t u ş i această absurditate a fost
s u s ţ i n u t ă . D i n fericire însă s'a dovedit, în u r m ă , că acele animale
erau totemice, de care primitivul se ferea să se atingă deci. I n
felul acesta s'a eliminat funcţia magică a desenului. P e n t r u că
jceea ce 1-a î n d e m n a t pe primitiv să r e p r o d u c ă chipurile fiinţelor
|ce-l înconjurau, n u sunt nici superstiţiile nici cine ştie ce rit o b -
iscur, ci altceva mai profund, mai esenţial n a t u r i i sale u m a n e .
Acel « altceva » va fi mai uşor sezisabil dacă v o m indica u n a din
ipotezele cele m a i fundate pare-se a lui G . H . L u q u e t , citat şi de
1
u n valoros estetician al nostru ) . Din gesturi întâmplătoare prin
[care primitivul obţinând conturul unei fiinţe, trezeau în el dorinţa
•de a le repeta cu intenţie.
A v e m impresia că şi această argumentaţie suferă de o insufi­
cienţă, de u n simplism care o împiedecă să desvăluie substratul
actului î n sine. N u e oare mai admisibil ca în dorinţa lui intimă
de a-şi reprezenta o a n u m i t ă fiinţă (aceea care poate a izbit mai
; viu imaginaţia lui) a făcut acele gesturi — ne î n d o i m că î n t â m ­
plătoare — o b ţ i n â n d imaginea voită. O astfel d e r ă s t u r n a r e a
'perspectivei ne relevă dintr'odată motivul iniţial al artei care n u
e n u m a i d e c â t u n «joc e x p e r i m e n t a t i v » , ci mai c u r â n d — după
; c u m a m sugerat mai înainte — o aspiraţie inconştientă de sigur

Evident că însuşindu-ne u n u n g h i de vedere spiritualist pe

care îl v o m păstra de-a-lungul eseului — modul c u m a m p u s

x
) T u d o r V i a n u : A r t a şi Frumosul.
p r o b l e m a — exclude pretenţiunea de ştiinţă exactă. Ceea ce nici
n u era intenţia noastră. D a r a m voit doar să proiectăm o l u m i n ă
n o u ă în c â m p u l mărginit al realităţii ei. Acceptându-1, gestul
desenării în piatră capătă o p u t e r e simbolică neprevăzută. î n ­
seamnă p r i m u l act spiritual al o m u l u i .

*
A m făcut aceasta scurtă introducere ca să r ă m â n ă stabilit u i
adevăr precis, ştiinţific, a n u m e c ă : a r t a , l a începutul ei, s'a n ă s c u t
d i n t r ' o activitate absolut gratuită în care emoţia estetică se cuţ
p r i n d e . Adică ea n u a avut nici u n mobil practic şi economic.
Bazaţi p e această constatare, n e va fi mai uşor — deşi n u n e g ă m
participarea târzie şi eficace a motivelor eteronomice — de a
dovedi contradicţia de sens ce există în formula « artă cu tendinţă >ţ'
P e n t r u că deşi ele au o valabilitate în arta primtivă, n u acelaşi lucru
se î n t â m p l ă şi cu arta mai rafinată. Prin simplul motiv că cea
din u r m ă prezintă o evoluţie atât în complexitatea ei fenomenală
cât şi î n expresie. D a r mai ales fiindcă se desprinde definitiv de
necesitatea fizică şi intră într'o zonă mai p u r ă , inaccesibilă m u l ­
ţimii, a spiritului.
F a p t u l că arta cu tendinţă există, dacă n u ca o realizare cel
p u ţ i n ca formulă, deschide paranteza u n e i discuţii. O p r i n d u - n e
o clipă asupra însuşi t e r m e n u l u i de «formulă », observăm că în
ultimă analiză e nu n u m a i i m p r o p r i u , dar se şi anulează p r i n
ceea ce e făcut şi artificial în ea. Ceea ce n u se î n t â m p l ă cu «arta
p e n t r u artă », căci ea nu e o formulă. Aceasta o v o m demonstra
mai t â r z i u .
*
S p u n e a m mai sus că arta cu tendinţă conţine o contradicţie
de sens. Ba mai m u l t încă, denotă o totala ignoranţă — care de
altminteri s'a p e r p e t u a t în t i m p asupra noţiunii de artă. P e n t r u
o lămurire mai plastică a celor ce v r e m să susţinem, v o m da u n
e x e m p l u . Inchipuiţi-vă u n o m simplu p u s în faţa u n e i s t a t u i
r e p r e z e n t â n d u n muncitor extenuat, cu muşchii destinşi şi obrazuf
s u p t . Ei b i n e , prima sa reflecţie va fi de a d m i r a ţ i e : «Asta.e a r t a »
— şi nicidecum de c o m p a s i u n e : « Săracul de e l » . Aci nu vrenţ
să subliniem criteriul judecăţii sale, care fireşte e discutabil, c|j
n a t u r a impresiei produsă de acea operă de artă. Fiindcă atuncij
c â n d n u m e ş t i « a r t ă » o realizare în orice domeniu al artei, sub-f
înţelegi o valoare a ei estetic^, şi obiectivă/ independentă de eleţ
m e n t e l e ce o constituesc, p r i n care d e altfel se şi i m p u n e . Arta
n u naşte d i n t r ' u n amalgam d e substanţe i m p u r e , ci d i n t r ' u n proces
de a r d o a r e , d e purificare a lor, p ă s t r â n d doar flacăra p e r m a n e n t ă
şi impalpabilă a esenţei e i : esteticul. Dacă ni s'ar putea aduce o
 obiecţie e aceea că în artă ( î n t r ' u n sens general), nu toate elemen­
tele s u n t estetice. Fără îndoială n u , că sunt şi altele culturale,
.-sociale, ideologice, adică acelea care formează ceea ce se chiamă
!obişnuit « t e n d i n ţ a » în artă. D a r e de r e m a r c a t că odată ce ele
<ţau o existenţă a u t o n o m ă , nefiind topite în pasta incandescentă
k creaţiei, opera respectivă încetează de a fi a r t ă . Poate u n motiv
de digresiuni sociale, ideologice, etc. N u m a i atât însă. I n caz
contrariu, când procesul alchimic se înfăptueşte, ele dispar în
însăşi fiinţa acesteia ./Contradicţia d e sens din « artă cu tendinţă »
se evidenţiază deci p r e g n a n t . U n c o m p r o m i s î n t r e ambele nu e
posibil, respingându-se p r i n însăşi structura l o r . Căci o creaţie
te sau n u e artă. U n al treilea criteriu e exclus, iar de n u indiscutabil
că riscă de-a fi în afara subiectului şi, în consecinţă, fără eficacitate.
f C h i a r dacă a m admite « t e n d i n ţ a » ca o evidenţă î n t r ' o operă reali-
'feată, ea n u e decât o valoare periferică, secundară, neajutând cu
n i m i c la durata ei. D i m p o t r i v ă . « T e n d i n ţ a » constitue ceea ce e
/ t e m p o r a l î n artă, tocmai p e n t r u că are u n caracter practic, util, cu
| r ă d ă c i n i înfipte a d â n c în actual. O r arta cu « t e n d i n ţ ă » conţine
în miezul ei m o r b u l efemerităţii. Fiind destinată astfel pieirii, în
chiar m o m e n t u l naşterii. Ceea ce înseamnă că ea n u există efectiv.
j D e altminteri nu cunoaştem o operă care să fi rezistat t i m p u l u i
[prin tendinţa din ea, ci doar prin prezenţa imaterială şi eternă a
lelementului estetic. y^Divina C o m e d i e » nu a înfruntat veacurile
fîn virtutea politicei ei, iar epopeele lui H o m e r n u p e n t r u că sunt
jun i m n de slavă a energiei şi eroismului u m a n , dar fiindcă — scrise
Sîntr'o m i n u n a t ă formă poetică — oglindesc valorile ideale (nu
jpractice) ale spiritului elin. I n s c h i m b , cunoaştem scriitori de mare
anvergură în literatura m o d e r n ă a căror operă a fost diminuată
Un t i m p de p r e p o n d e r a n ţ a t e n d i n ţ e i . Cazul lui Tolstoi. I n lucrările
£şaJe în care se resimte accentuat preocuparea morală, nu mai
SSuscită nici u n interes astăzi. E şi firesc. I g n o r â n d realizarea lor
estetică, ele suferă în consecinţă p r i n lipsa ei. Arta n u poate fi
u n p r e t e x t p e n t r u a n u m i t e scopuri, fie ele morale, politice, sociale,
/ î n s u ş i K a n t a înţeles acest lucru definind arta o ^ f i n a l i t a t e fără
I s c o p ». P e n t r u că scopul p r e s u p u n e o utilitate, ceea ce înseamnă
te privi F r u m o s u l p r i n t r ' o prismă complet greşită î n t r u cât el e
k finalitate p r i n definiţie sau — dacă vreţi — u n scop în sine.
D i n cele expuse mai înainte e concludent deci că «tendinţa»
n u e viabilă, şi n u a avut decât u n rol de-a întuneca semnificaţia
intimă a artei.

Şi morala se integrează în sfera mai largă a « t e n d i n ţ e i » ,

constituind o treaptă interesantă în mersul ascendent al libertăţii
esteticului. Asupra ei v o m face unele consideraţiuni, dar n u limitate
 doar la corelatul moral-imoral, ci în ceea ce tinde de-a influenţa
caracterul individului.
Pare dela început naivă convingerea că intenţia morală a u n e i
opere ( p r e s u p u n â n d - o că există) poate produce o transformare
în caracterul u n u i individ. P e n t r u că «influenţa» dacă e într'adevăr
posibilă — n u - i decât doar acolo u n d e sunt predispoziţii înnăscute
— nu are nicio eficacitate la u n o m format sau în deplină formaţie:
N i m e n i n u va susţine de pildă că u n sgârcit care ar asista la piesaş
lui Moliere « A v a r u l » s'ar vindeca de avariţie. D a r nici măcar
nu i-ar suscita u n proces de conştiinţă. Şi n u s'ar vindeca nu d i n
pricină că instinctul acesta e în el atavic, organic, ci fiindcă ime-j
diat — ca o reacţiune interioară — se petrece în el u n fenomen
de substituire, inconştient aproape. Sgârcitul se crede un altul t

evadează din tiparul propriei sale personalităţi — devenind u n

personaj străin d e el însuşi şi poate generos. Care se va amuza d e ^
situaţiile caraghioase ale lui H a r p a g o n . f
Iată dar rezultatul.
/K\c\ constă eroarea psihologică a celor care au voit să a t r i b u e
p n scop moral artei. A u neglijat facultatea bovarică a o m u l u i
adeseori stimulată de opera literară, ea intervenind automat în
procesul sufletesc al individului ori de câte ori instinctul său
« m a u v a i s » se află descoperit. D e aceea arta n u poate exercita oL
influenţă nici b u n ă nici rea asupra caracterului omenesc. A n f
subliniat «nici r e a » nu din dorinţa de-a linişti pe moralişti^
ci din limpedele motiv că e o realitate.
E adevărat că în literatura postbelică a b u n d ă în deosebi eroi
absurzi, cinici, imorali, natural însă văzuţi p r i n lentila sensului
c o m u n . D a r , fără să mai insistăm asupra necesităţii apariţiei lor,
ni se i m p u n e u r m ă t o r u l raţionament logic. O literatură îşi a r e î
u n obiect al ei propriu care-i determină existenţa. Acel o b i e c t !
însă t r e b u e să-i preexiste. Altminteri ea n u e posibilă. Cu altei
cuvinte, aceşti eroi fiind daţi, reali, au provocat o « a n u m i t ă »
literatură, oferind posibilităţi mai vaste d e investigaţie psihologica
prin complexitatea şi amploarea lor. I n ceea ce priveşte «influenţa I,
ea e indiscutabil foarte relativă. D i n t r ' o cauză cu totul distinctă
de prima relaţie a moralei şi binelui. Căci ceea ce se î m p o t r i v e ş t e
conformaţiei noastre psihice sau structurii morale e dela sine
înţeles că nu va exercita n i c i o influenţă. Ori ea n u e posibilă decât),
atunci c â n d există o afinitate spirituală, o inclinaţiune organică;
p e n t r u astfel de eroi. D a r în acest caz mai poate fi vorba de o
influenţă ?
E hotărît că nihilistul Kiriloff n u va decide pe nici u n t â n ă r f
intelectual plin de el, care află u n sens vieţii, să se sinucidă. C i |
probabil n u m a i pe acela ce se va identifica cu el şi în care m o r b u l /
descompunerii să fi atins limita.
 C u m iar n u n e imaginăm că T h e r e s e D e s q e y r o u x ar suscita
într'o femeie normală î n d e m n u l de a săvârşi o crimă împotriva
soţului ei, fără să aibă o stranie configuraţie sufletească, ceva care
să fie în ea iniţial detracat.
Exemplele pot continua la infinit. D a r n u a m intenţionat să
dovedim n u m a i ineficacitatea influenţei morale, ci şi falsitatea
poziţiei ei în artă. E destul d e vizibil că în această reacţie estetică
(presupusă de moralişti) intră factori sentimentali, subiectivi, deci
de u n nescuzabil şi grav diletantism. I n t r u cât judecata cititorului
«moral» n u pleacă dela o idee de valoare, ci dela n a t u r a senti­
mentelor, emoţiilor sau stărilor sufleteşti pe care acea operă i le
t r e z e ş t e . D e aceea scopul moral în artă, considerat ca atare, păcă-
tueşte d e d o u ă o r i : întâi că nu-şi ajunge obiectivul, apoi fiindcă
s i ca atitudine se situează alături de artă. Şi e fatal asta p e n t r u că,
p r i n esenţa şi destinul ei, ea aparţine u n e i lumi « dincolo de bine
şi de rău ».

/ Iată de ce n u m a i în m o m e n t u l în care s'a formulat ideea « artă

p e n t r u artă», esteticul şi-a câştigat autonomia, m a r c â n d p u n c t u l
/ u l t i m al evoluţiei artei. Confuzia ce s'a făcut p â n ă atunci e p e n t r u că
I n u se cunoştea semnificaţia ideală a obiectului estetic, fiind adesea
I legat în artă fie de morală fie de ceea ce e ideologie sau chiar social
în ea. « A r t a p e n t r u a r t ă » înseamnă tocmai o recunoaştere, o
ţ identificare cu însăşi obiectul ei. P r i n acest fapt n u mai e o formulă
ci devine o axiomă, a n u l â n d orice altă formă a artei. Ceea ce voiam
să d e m o n s t r ă m .
/ Ş i în felul acesta, excluzând «scopul», arta îşi găseşte motivarea
i n încercarea de desăvârşire, de perfecţiune a eului, concretizat
fîn n e m ă s u r a t u l său elan către o valoare absolută: F r u m o s u l .
#

Plecând dela constatarea că arta e u n fenomen d e cultură, ea

e susceptibilă la o analiză şi din p u n c t d e vedere al filosofiei cul­
turii. Această disciplină fiind viu influenţată de^Nieţzsche — care
dă o interpretare pragmatistă şi biologică t u t u r o r valorilor cultu­
rale, întemeindu-le pe instinctul fundamental al vieţii «voinţa
de p u t e r e », v o m încerca deci să discutăm problema artei în chiar
lumina sa.
P e n t r u a p ă t r u n d e direct în miezul subiectului, Nietzsche se
o p r e ş t e asupra însăşi formei ei cele mai înaintate: « a r t ă p e n t r u
iartă ». P e care o consideră u n nihilism. Or « nihilismul reprezintă
io stare patologică intermediară (patologic e o enormă generalizare,
Io concluzie care nu duce la niciun sens): fie că forţele productive
viu sunt încă destul de puternice —fie că decadenţa mai ezită şi nu
ţţ-a inventat încă mijloacele sale ».
 A m amintit de această definţie — poate cea mai concisă — cal
să se sesizeze raportul apropierii î n t r e « artă p e n t r u artă » şi nihi-j
lism. Aşa dar, arta neservind nici morala (e caracteristic secolului!
al X V I I - l e a ) , nici socialul sau economicul (sec. al XVIII-lea),j
în care fusese înglobată pe r â n d , adică devenind i n u t i l ă — f i r e ş t e , !
vieţii—ea îşi caută u n scop în sine. P r i n aceasta ea se detaşează def
viaţă, dar o detaşare care-şi are origina î n conştiinţa utilităţii
u m a n e , î n t r ' u n pesimism a d â n c asupra însăşi valorii lor. y
O r , aci e caracteristică nihilismului, care de asemeni înseamnă
pasul spre decadenţa culturii şi implicit a artei.
D a r la o atentă disociere a argumentaţiei, aşa c u m e sugerată
de Nietzsche, deosebim confuzia ce a săvârşit-o fie involuntar,
fie intenţionat.
Arta n u a servit morala întâi d i n t r ' o cauză psihologică (facultatea
bovarică a individului), apoi fiindcă nu intra în funcţia ei acest
rol care, d u p ă c u m a m arătat, e absolut în afara artei. I n cazul
c â n d e intenţionat procedeul, se explică prin aceea că Nietzsche
elimină p u r şi simplu semnificaţia ideală a obiectului estetic, c o n ­
siderat valoare spirituală, ca nefiind o expresie fidelă a vieţii. C u alte
cuvinte îl reduce din planul său ideal, la u n contingent pragmatic.
Convenind să discutăm problema artei în lumina nietzscheiană,
va t r e b u i să a d m i t e m dialectica sa. D e aceea afirmaţia că arta
p e n t r u artă e u n nihilism, r ă m â n e deocamdată în picioare.
P e n t r u a încerca o înlăturare a ei, e necesar să u r m ă r i m ideile
sale generale despre artă şi artişti, s u r p r i n z â n d astfel eventualele
contraziceri. Plecând dela concepţia unei fiziologii a artei, Nietzsche
voeşte aşadar să-i dea o interpretare biologică.
O b s e r v â n d « efectul tonic » ce-1 conţine o operă de artă, adică
acea exaltare sufletească, bogăţie de sentimente şi creştere a i n ­
stinctelor vitale ce ea o provoacă, filosoful g e r m a n ajunge la con­
vingerea — de altfel justă — că ele sunt chiar elementele iniţiale
ale procesului de creaţie. Ceea ce vrea să însemne că arta n a ş t e *
d i n t r ' o s u p r a a b u n d e n ţ ă a vieţii, dintr'o plinătate interioară, of
beţie a sensurilor. Or. această stare de m u l ţ u m i r e , de voluptatej
p r e s u p u n e în fond u n sentiment de p u t e r e • • •
M e r g â n d mai d e p a r t e , Nietzsche găseşte arta ca o funcţie o r ­
ganică în însăşi fenomenul iubirii. P e n t r u că posedă proprietăţi
identice cu ea, p r i n aceea că transfigurează sensurile, estompează'
defectele î m p r u m u t â n d u - l e o n u n a ţ ă cu totul nouă, e u n î n t r e g
motor de iluzii. U n o m care iubeşte se simte u n altul, mai întregj,
mai perfect. Resursele sale sufleteşti se înmulţesc şi devine risif-
pitor, îndrăzneţ, simţindu-se în stare d e orice efort, c r e z â n d î n
toate cu o p t i m i s m .
Deci iubirea are acelaşi « efect tonic » ca al artei care e astfel
o «supraevaluare a sentimentului vieţii, u n stimulent al ei \.
 C u puţină imaginaţie e lesne de dedus de aci că artiştii s u n t rasa
cea mai puternică de oameni, cu instinctul de p u t e r e e x t r e m d e
desvoltat, î n t r u cât creaţia inqumbă toate acele calităţi specifice.
D e aceea şi ce e bolnav, urît, tragic în artă, e u n semn al s u p e ­
riorităţii, al forţei lor, căci există o voluptate trezită şi de ele, o
Satisfacţie de a le arăta aşa c u m sunt în realitate. Prin acest act,
artistul nu se resemnează nicidecum, n u se lasă cuprins de tristeţe,
pi se depăşeşte în aceeaşi clipă.
Aşa dar, p e n t r u Nietzsche arta n u e o « p u n t e care duce la n e ­
garea vieţii (nihilismul)», c u m crede Schopenhauer, pe care cel
dintâi îl combate violent, ci u n i m n , o beatificare a vieţii în ceea
ce e sublim şi totodată m u r d a r î n ea.
Contradicţia începe, d u p ă c u m se vede, să se reliefeze şi se va
transforma î n t r ' o evidenţă atunci c â n d , reflectând asupra nece­
sităţii operei artistice, Nietzsche va s p u n e că « efectul (nu scopul!)
operei de artă e de a provoca o stare proprie creării operei
d e artă ».
C u alte cuvinte, anulează principial scopul din opera de a r t ă
în genere şi consimte că e în afară de orice utilitate practică.
Fiindcă «starea p r o p r i e creării» e acea bogăţie de sentimente,
acea exaltare a simţurilor, rafinamentul sugestiilor, e o plenitu­
dine adâncă a cărei reflexe e însăşi opera.
( O analogie î n t r e această formulă şi jocul, a m â n d o u ă subliniind
gratuitea activităţii artei (gratuitate în sensul că nu e practică),
e posibilă, dar n e i n t r â n d în cadrul interesului n o s t r u , v o m reveni
la discuţie).
D i n definiţiile de mai sus p u t e m d e d u c e deci că arta neservind
morala, nici socialul sau economicul, n u şi-a căutat u n scop în
sine, detaşându-se de vieaţă. N u . P e n t r u că «efectul operei de
artă, în genere, e de a provoca o stare proprie creării operei de
artă ».
Ceea ce exclude în m o d mecanic prezenţa nihilismului.
Ca să reiasă mai clar aceasta, e suficient să r e p e t ă m aci o frază
a lui Nietzsche, în care el însuşi începe să se îndoiască de adevărul
c u p r i n s în « artă p e n t r u artă e u n nihilism »: « Arta este esenţial-
m e n t e o afirmare, o binecuvântare, o divinizare a existenţei. Care
e sensul unei arte pesimiste ? N u - i aici o contradicţie ? Cu certi­
t u d i n e ».
Oare dela pesimism la nihilism nu ne desparte decât o n u a n ţ ă ?
Şi e o contradicţie, pentrucă Nietzsche uită că în m o m e n t u l
în care ai puterea să creezi — deci să afirmi — nihilismul se a n u ­
lează dela sine.
/•'Nihilismul, % esenţa lui, e o negare a vieţii şi a valorilor ei.
iNegare care n u e posibilă decât p r i n refuzul de a crea ceva. O
operă de artă nihilistă, adică ^ r t ă p e n t r u artă, e o aberaţie. Ea
 TRANSILVANIA ROMÂNĂ ŞI MINORITĂŢILE SALE ETNICE 215

poate exista cel mult conceptual. D a r atunci când o creezi, n i h i ­

lismul dispare — c ă c i înseamnă că crezi n u m a i în el, e u n stadiu
inferior pe care l-ai depăşit î n acelaşi t i m p .
M a i m u l t încă, nihilismul n u e plauzibil decât în faţa « t e n ­
dinţei » eventuale a operei de artă, dar e u n non-sens atunci c â n d
îl raportezi la semnificaţia ei transcendentă.
P e n t r u că orice creaţie, de pildă cea a artei p e n t r u artă, e o
afirmare dar n u n u m a i a vieţii, ci a însăşi unicei ei realităţi, a
sensului ei spiritual, dincolo de biologie.
L u c r u pe care luciditatea şi profunzimea de gândire a lui Nietz­
sche n u se putea să n ' o intuiască, c â n d în cele din u r m ă recunoaşte
că «ceea ce e esenţial în artă e perfecţiunea eului, desăvârşirea,
î n d r u m a r e a către plenitudine ».
Iată deci că şi acest «distrugător de valori ajunge să acorde
artei sensul ei spiritual şi transcendent, ceea ce dela început era
în intenţia noastră să r e l e v ă m . . .
IERONIM ŞERBU

TRANSILVANIA ROMÂNĂ
1
ŞI M I N O R I T Ă Ţ I L E S A L E E T N I C E )
Alături şi paralel cu o întinsă şi preţioasă activitate istorică, d e
cercetare a trecutului, instituţiilor şi manifestărilor naţionale din
Ardealul de odinioară, academicianul Silviu D r a g o m i r , profesor
la Universitatea Clujului, a întreprins, în ultimii ani, o foarte
folositoare şi de mult aşteptată operă d e c o m b a t e r e cu armele
obiective ale ştiinţei, a mişcării revizioniste maghiare. Inaugurată
p r i n numeroase conferinţe publice, articole de gazetă sau cercetări
apărute în diferite periodice, această operă a culminat în apariţia
acelei excelente publicaţiuni trimestriale, în totul occidentală ca
înfăţişare tehnică şi ca seriozitate şi variaţie a conţinutului, care
partă n u m e l e : « Revue de Transylvanie », şi care apare s u b direcţia
şi cu străduinţa continuă a prof. S. D r a g o m i r ; publicaţie ce a
arătat odată mai mult — p r i n studiile şi colaborările aduse —
de ce entusiasm ştiinţific şi de câtă p u t e r e de concentrare p e n t r u
cauza naţională dispune Universitatea din capitala Ardealului,
a acestui Ardeal veşnic vizat p r i n agresivitatea propagandei r e ­
vizioniste.
D a r în aceeaşi linie de preocupare — c a r e a dus astfel la ini­
ţiativa singurului nostru organ serios publicistic de caracter anti-
l
) Silviu D r a g o m i r . La Transylvanie Roumaine et ses Minorites Ethniques.
Imprimerie Nationale, B u c u i e ş t i 1934.
revizionist — profesorul Silviu D r a g o m i r a dat la iveală, recenta
sa lucrare asupra Transilvaniei Române şi Minorităţile sale etnice.
I n adevăr, dacă m e t o d a de cercetare î n această temeinică operă
este aceea familiară istoricului obişnuit cu aprofundarea n e p ă r t i ­
nitoare a izvoarelor, cu distincţia şi clasificarea principalului de
secundar, privită în totalul ei, lucrarea prof. Silviu D r a g o m i r
este m e n i t ă să r ă s p u n d ă u n u i obiectiv vădit anti-revizionist: să
documenteze străinătatea, adese ori tendenţios informată asupra
situaţiei de drept şi de fapt a minorităţilor etnice din România
întregită. Obiectiv antirevizionist deci, căci ştiut este că r e p a r t i ­
zarea minorităţilor p r i n tratatele de pace, ca şi principiul însuşi
de protecţiune internaţională a minorităţilor servesc ca o continuă
armă p e n t r u acţioniştii revizionişti, totdeauna întoarsă contra
Statelor vizate p r i n această acţiune, de s u b m i n a r e a actualei ordine
teritoriale şi politice. Privită din acest p u n c t de vedere, lucrarea
u r m ă r e ş t e să corespundă p r o g r a m u l u i fixat în substanţiala-i p r e ­
faţă: «Această carte studiază chestiunea minorităţilor etnice ale
Transilvaniei, în lumina celor cincisprezece ani, care s'au scurs
dela U n i r e a acestei provincii cu Regatul R o m â n i e i . . . cititorul
va găsi în această lucrare informaţiuni exacte asupra t r a t a m e n t u l u i
rezervat acestor minorităţi, ale căror d r e p t u r i sunt protejate p r i n
tratatele internaţionale, şi mai ales prin liberalismul profund al
poporului român». I a r p e n t r u a evita «orice polemică directă cu
acei care se străduesc — d i n t r ' u n interes uşor de înţeles — să
prezinte opiniei publice pretinse victime ale u n e i politici de asi­
milare forţată » — autorul recurge la o m e t o d ă , p e cât d e obiec­
tivă, pe atât de originală şi de interesantă; aceea de a lăsa p e m i n o ­
ritari, ei înşişi, să recunoască superioritatea tratamentului m i n o r i ­
tăţilor de astăzi faţă de acel de ieri, şi să constate regimul de largi
libertăţi, asigurate de Statul r o m â n .
I n acest scop, continuă prof. S . D r a g o m i r « . . . a m utilizat î n t r ' o
largă măsură, scrierile minoritarilor înşişi, spre a oferi cititorului
o d o c u m e n t a r e serioasă şi obiectivă ».
#

Astfel, folosind această m e t o d ă , autorul n o s t r u începe p r i n

a răsturna — în sintetica privire istorică asupra Transilvaniei,
p â n ă la U n i r e , — teza atât de des invocată în doctrina revizionistă
maghiară a armoniei geografice perfecte a vechii Ungarii. Se
arată, în această ordine de idei, c u m însuşi contele Ştefan Sec^nyi,
fondatorul Academiei Maghiare, regretă « . . . s i s t e m u l apelor cu
direcţiunea contrarie exportului m a g h i a r ; că gurile D u n ă r i i s u n t
în alte mâini, că Ungaria n u are căi fluviale care să p e r m i t ă t r a n s ­
p o r t u l în masă, în direcţiunea unicului ei p o r t la m a r e , care nici
n u este accesibil Oceanului, decât p r i n ţ r ' u n lung ocol. Astfev
 TRANSILVANIA ROMANĂ ŞI MINORITĂŢILE SALE ETNICE 217

exclamă e l : « D u m n e z e u l e , vezi cât este de nefavorabilă situaţia

noastră geografică!» ( p . 35). I n v o c â n d apoi şi autoritatea u n u i
geograf ca prof. de M a r t o n n e care constată că « . . .Statul r o m â n
reuneşte aproape p e toţi R o m â n i i , între frontiere oarecum ideale,
în j u r u l acestei citadele carpatice care a fost totdeauna inima
naţiunii r o m â n e », prof. S. D r a g o m i r constată factorul geografic
ca d e t e r m i n a n t al U n i r i i , a d ă u g â n d apoi, că « . . . d a c ă T r a n s i l ­
vania este românească, acesta este rezultatul logic al evoluţiei isto­
rice, fructul luptelor poporului r o m â n p e n t r u emancipare, triumful
strălucit al ideilor generoase, consecinţa naturală a principiului de
autodeterminare p e n t r u care marii noştri Aliaţi şi-au vărsat s â n ­
gele >> ( p . 37).
Prin aceeaşi metodă se arată şi netemeinicia pretenţiilor revi­
zioniste asupra frontierei stabilită la T r i a n o n p e n t r u R o m â n i a .
S p r e ilustrare, se prezintă opinia formulată, în a n u l 1919, de
aprigul propagandist de astăzi al revizuirii, contele Ştefan Bethlen,
c â n d recunoştea că majoritatea populaţiei din j u d e ţ e l e noastre de
frontieră este românească; sau opinia academicianului demograf
Juliu Vargha, care delimita teritoriul locuit d e R o m â n i , în m u l t e
p ă r ţ i , mai spre apus d e actuala frontieră care s'ar găsi, astfel, d i n ­
coace de graniţa limbilor.
#

Odată respinsă, cu bogăţie de a r g u m e n t e , multe şi inedite, teza

revizionistă maghiară, se cercetează cu documentate constatări
şi cu aceeaşi referire la opinia a n u m e r o ş i publicişti u n g u r i ,
situaţia actuală a minorităţilor Transilvaniei r o m â n e ş t i . Ce serviciu
excepţional aduc aceste preţioase informaţii adevărului obiectiv,
ce material a b u n d e n t şi adeseori inedit se oferă p e n t r u combaterea
acelor ce transformă ideea de protecţiune a minorităţilor în armă
iredentistă sau revizionistă, o arată fiecare pagină din partea res­
pectivă a lucrării.
Constatăm astfel, din cercetarea statutului bisericilor minoritare
şi a raporturilor lor cu Statul r o m â n , sporul de autonomie şi p r o ­
gresul material al acestor biserici, asigurat p r i n t r ' u n liberal regim
al cultelor; constatăm o largă libertate şi desvoltare a şcoalei m i n o ­
ritare, mai m u l t decât ar fi cerut-o tratatul minorităţilor, care
comparată cu situaţia şcolară a minorităţilor sub regimul maghiar
dovedeşte superioritatea vădită a politicei noastre şcolare; se arată
apoi, c u m minoritarii au conservat intacte tezaurele lor culturale,
societăţile d e cultură, d r e p t u l lor de asociaţiune — garantat prin
Constituţie — şi cu m u l t mai larg decât acel recunoscut odinioară,
ca şi astăzi, p e n t r u minorităţile sale, în Statul maghiar.
Să semnalăm în fine, demonstrarea prosperităţii şi superiorităţii
economice a minorităţilor Transilvaniei, evidenţiată cu n u m e r o a s e
date, şi recunoscută de înşişi exponenţi sau conaţionali ai minori­
tăţilor ; ca publicistul ungur Joseph Csetenyi care afirma în anul
1928, în Peşti Hirlap ( N r . din 8 Aprilie), spre marea surpriză a
conaţionalilor săi şi spre desiluzia revizioniştilor, că « . . . T r a t a t u l
dela T r i a n o n n u a creat pe terenul economic o nouă stare de l u c r u r i ,
ci n u m a i a sancţionat realităţi deja existente ». Ca u r m a r e a acestui
adevăr, constată u n distins economist u n g u r d i n Transilvania,
F a r k a s Mozes (în anul 1927) « . . .unirea la România a creat T r a n ­
silvaniei condiţiuni noi, care o conduc de atunci spre o prospe­
ritate d i n ce în ce mai m a r e . . . spre deosebire de trecut, când
Transilvania a fost condamnată să r ă m â n ă u n simplu debuşeu
p e n t r u puternicele industrii concentrate în jurul Budapestei»
( p . 217—18).
Şi în această prosperitate economică, locul de întâietate eco-
nimică — odinioară artificial creat în favoarea minoritarilor de
astăzi — a rămas acelaşi, ca şi în t r e c u t , p e n t r u că « . . .Românii
n u au p u t u t să cucerească încă locul ce le revine, după importanţa
lor numerică şi politică» ( p . 219). Se remarcă încă, că situaţia
economică a ţăranului maghiar a fost consolidată prin expropriere,
care — în spiritul ei de echitate — n u a făcut deosebire între
populaţia majoritară şi minoritari.

U n foarte interesant capitol asupra « Situaţiei politice a minori­

tarilor Trasilvaniei» încheie lucrarea prof. Silviu D r a g o m i r .
î n c e p â n d p r i n a constata armonizarea dispoziţiilor Constituţiei
noastre noi (din anul 1923) şi a ulterioarelor legi organice, cu
prevederile T r a t a t u l u i Minorităţilor, autorul arată apoi succesi­
vele m o d u r i de reprezentare parlamentară a minorităţilor, spre a
încheia cu expunerea p u n c t u l u i de v e d e r e , formulat în diferite
ocazii, de şefii partidelor noastre politice, în chestiunea
minoritară, opinii ce concordă prin spiritul de întins liberalism
ce le caracterizează. Plecând dela deciziunile Adunării dela Alba-
lulia din 1 Decemvrie 1918, î n t â l n i m totdeauna aceeaşi doctrină
generoasă şi luminată, pe care prof. N . Iorga, în calitate de P r e ş e ­
dinte al Consiliului, o fixa în şedinţa Camerei din 14 Decemvrie
1931, în t e r m e n i ca aceştia: « N o i care s u n t e m o populaţie atât
de puternică, atât de hotărîtă a se m e n ţ i n e , atât de capabilă de a
se desvolta organic, fără violenţă din partea Statului, noi n u avem
nici o dorinţă de a sfărâma grupurile etnice, de caracter istoric,
pe care le-am găsit în provinciile, p e care d r e p t u l nostru şi u n
m o m e n t fericit, ni le-a dat p e n t r u t o t d e a u n a . . . Noi avem înaintea
ochilor exemplul Statului a cărui dominaţie a precedat p e a noastră,
dincolo de Carpaţi. Ar fi suficient spre a ne învăţa că violenţa
exercitată asupra sentimentului naţional, se întoarce contra aceluia
ce exercită această violenţă » ( p . 265).
 Iată astfel u n real şi plin de învăţăminte tablou, construit p e
baze d o c u m e n t a r e şi statistice, a ceea ce este situaţia de fapt a
minorităţilor Transilvaniei, tablou ce evidenţiează concepţia Sta­
tului r o m â n în materie de protecţiune a minorităţilor, care de­
păşeşte şi litera tratatului, şi ceea ce realizează vecinii noştri U n ­
guri, în m a t e r i e . Cunoaşterea acestor realităţi peste graniţă, în
cercuri cât mai largi, ar distruge atmosfera metodic cultivată de
neîncredere sau suspectare a Statului r o m â n , c u m succesive i n t e r -
venţiuni, din partea celor interesaţi, la G e n e v a sau î n congrese
internaţionale, o arată. Meritul întreg al construirii acestui elocvent
tablou, p r i n adunarea riguroasă a datelor şi prin prezentarea
obiectivă a realităţilor, revine autorului lucrării de faţă, prof.
Silviu D r a g o m i r , care, cu încercată metodă de cercetare şi cu
spiritu-i caracteristic de p ă t r u n d e r e a realităţilor istorice, vine de
această dată, să lămurească o p r o b l e m ă de importanţa acesteia,
a minorităţilor Transilvaniei, oferind, p r i n lucrarea sa, metodică
şi desăvârşită ca informaţie, u n preţios i n s t r u m e n t p e n t r u acea
propagandă cu idei, peste graniţă, de care avem atâta constantă
nevoie.
GEORGE SOFRONXE

STRATIFICĂRI SOCIALE ŞI DIFERENŢIERI

RELIGIOASE
U n oraş m a r e , c u m este Capitala noastră, şi a cărei creştere
s'a făcut în scurt t i m p , înfăţişează aspectul aşezării lumii care a
venit să locuiască în ea, fără să ajungă la o omogenitate relativă,
astfel c u m sunt stratificate, în desordine, rocile u n d e scoarţa
p ă m â n t u l u i este încă t â n ă r ă .
A) Periferia arată u r m e l e vechiului sat, pe care oraşul 1-a
înglobat, încercând să-şi păstreze aspectul său rural. Casele sea­
m ă n ă cu locuinţele de prin satele învecinate. S u n t case de vechi
agricultori, care au trăit din cultura p ă m â n t u l u i şi creşterea vitelor.
Insă, îmbulzeala de l u m e , care a venit dela c e n t r u , a împestriţat
aceste periferii cu locuinţe răzleţe m o d e r n e , care arată că şi stă­
pânii lor sunt străini de vecinii ale căror locuinţe sunt modeste,
fără etaje, în curţi m a r i , u n d e să fie loc p e n t r u adăpostul vitelor,
păstrarea n u t r e ţ u l u i şi a recoltei. Locuitorii cei vechi se cunoşteau,
însă pe cei noi nu-i cunosc. Mentalităţile lor sunt cu totul diferite:
unii s u n t băştinaşi, alţii venetici. Sufletele lor, sub aspectul reli­
gios, sunt străine: băştinaşii aveau tradiţiuni ca şi în sate; cei
noi n ' a u nici o legătură cu biserica clădită, frecventată şi îngrijită
de cei vechi, socotindu-se adevăraţi ctitori.
 S u n t astăzi, la periferia Capitalei, asemenea cartiere împestriţate,
care se tot înnoiesc m e r e u , oferind o l u m e de contraste exterioare
şi între suflete. Căci, ce legătură poate să fie între diferiţi intelec­
tuali stabiliţi aci şi vechii mahalagii atunci c â n d se a d u n ă în bise­
rică, c â n d este vorba de împlinirea unor obiceiuri religioase ?
Şi, mai ales, ce t u r b u r a r e poate p r o d u c e , în sufletul vechilor locui­
tori, extravaganţele unor asemenea i n t r u ş i ? O închinare, î n t r ' o
asemenea l u m e , ar fi socotită sacrilegiul u n u i p ă g â n , pe c â n d
î n t r ' u n alt cartier, de c e n t r u , ar trece ca u n fapt divers.
P e c â n d cei vechi, p r i n aceeaşi mentalitate religioasă, p r i n t r a -
diţiunile şi obiceiurile păstrate, prin biserica de care se simţeau
legaţi din generaţie în generaţie, prin cimitirul d e care erau
aproape şi u n d e aveau îngropaţi p e toţi ai lor, constituiau această
cristalizare de suflete, care putea fi n u m i t ă parohie, a c u m parohia
este u n amestec de suflete diferite, cuprinsă între câteva străzi,
ca să fie servită de u n a n u m e p r e o t , p u t â n d , însă, c â n d vor, să
meargă să se roage şi în alte biserici sau nicăieri.
T o t la periferie mai s u n t încă două tipuri de c a r t i e r e :
1 . Acolo u n d e s'a stabilit populaţia săracă, cu ocupaţii în c e n ­
t r u l oraşului, venită dela ţară sau d i n toate părţile l u m i i . Meseriaşi,
lucrători î n fabrici, servitori în instituţii publice şi particulare,
căruţaşi, comisionari, portari, m ă t u r ă t o r i , e t c . O l u m e străină d e
toate credinţele sau fără nici u n a , cu suflete diferite, cu obiceiuri
aduse din toată l u m e a , care a venit aci n u m a i p e n t r u câştigarea
existenţei, şi p r i n care se strecoară atâţia aventurieri de zi şi apaşi
d e n o a p t e . D e biserică au ei nevoie ? N u m a i d u p ă trecere de t i m p
îi simt nevoia, d u p ă ce au ajuns să se statornicească şi să se for­
meze o legătură î n t r e ei. Chiar d u p ă ce au p u t u t - o clădi, constitue ei
o parohie adevărată, în care tradiţiunile şi obiceiurile sunt legea
şi morala în viaţa satului ? E nevoie d e v r e m e îndelungată ca ase­
menea legături să se formeze, iar singurul care îi apropie este
preotul, î n c e r c â n d să-i strângă în j u r u l lui şi al bisericii.
2. Acolo u n d e , p r i n parcelări sistematizate, în părţile mai fru­
moase ale oraşului, s'au creat cartiere m o d e r n e , ale căror case
s u n t , mai mult sau mai p u ţ i n uniforme, p r i n stilul şi m ă r i m e a lor,
dar în care locueşte o l u m e tot aşa de străină, amestec de toate
religiile, de toate n e a m u r i l e , de toate profesiunile, de toate nive­
lurile intelectuale. Ceva babilonic, care nu s'a mai înălţat spre
c e r u r i , ca să se amestece, ci s'a amestecat p e p ă m â n t . Poate fi o
asemenea l u m e , sufletele constituite într'o p a r o h i e , lângă o bise­
rică şi cu u n p r e o t ? N u simt nevoie, iar c â n d vor să se roage, m e r g
să-şi aleagă locaşul de închinare care le convine credinţei şi m e n ­
talităţii lor.
Aşa d a r , la periferia Capitalei locueşte u n amestec de p o p u l a ţ i e :
d e băştinaşi, cu sufletul mai aproape de al satelor şi de venetici,
de toate credinţele, unii săraci alţii bogaţi, condiţiuni neprielnice
u n e i vieţi religioase, trăită în c o m u n i u n e spirituală.
B) S'ar părea că dela periferie p â n ă la c e n t r u , ca o centură de
j u r î m p r e j u r , ar fi aşezată o b u r g h e z i m e , ca şi în oraşele vechi
apusene, obişnuită cu viaţa de oraş, cu vechime de mai multe
generaţii, cu tradiţiuni formate şi cu u n adevărat simţ conservator,
care devine, u n e o r i , xenofobie.
Această b u r g h e z i m e ar fi formată din comercianţi, militari,
industriaşi, funcţionari, profesori, scriitori, care ar avea o vechime
de mai mult de 3—4 generaţii, t r a n s m i ţ â n d descendenţilor, pe
lângă alte deprinderi b u r g h e z e , şi profesiunea familiei, care se
moşteneşte odată cu avutul şi locuinţa de câteva sute d e ani.
I n aceste transmiteri ar intra şi viaţa religioasă.
D a r , noi n ' a v e m o asemenea b u r g h e z i m e . Căci u n oraş t r e b u e
să fie cu m u l t mai vechi ca să şi-o poată forma. T r e b u e să vină
aci valuri d u p ă valuri de populaţie rurală, din care, d u p ă c e ,
cei mai mulţi se vor p i e r d e , să r ă m â n ă unii, care să poată rezista
unei asemenea vieţuiri.
P e n t r u trăirea u n e i vieţi religioase ar fi necesar ca această p o p u ­
laţie burgheză să fie compactă. O r , mai mult de j u m ă t a t e ea u m b l ă
din cartier în cartier, p e n t r u că sunt chiriaşi sau p e n t r u că schim­
barea profesiunilor îi obligă. Nici u n oraş b u r g h e z n u cunoaşte
atâta l u m e , care se m u t ă ca la noi, la datele fatidice: Sf. D u m i t r u
şi Sf. G h e o r g h e .
Acest vagabondaj face ca populaţia oricărei parohii burgheze să
fie schimbată de două ori p e an cu l u m e nouă, străină d e cartier,
străină d e biserici şi de preot, încât păstorirea lor e anevoioasă.
Credincioşii înşişi obişnuesc să se simtă legaţi, n u atât de biserica
alături de care locuesc, ci de aceea în care s'a săvârşit unele taine
din vieaţa lor şi a familiei.
Ceea ce împestriţează această populaţie sunt masele compacte
d e străini care s u n t aşezate în mijlocul ei, u m b l â n d şi ei de colo
colo, încât într'o casă, altădată locuită d e creştini, d u p ă şase luni,
preotul întâlneşte credincioşi de altă confesiune. Căci nimeni n u
se simte obligat, să-şi a n u n ţ e plecarea sau sosirea într'o altă
parohie, aşa c u m este obligat s'o facă la circumscripţia poliţienească.
Aşa dar, nici aici nu pot fi adevărate parohii, ci r ă m â n n u m a i
simple delimitări geografice.
C) I n mijlocul acestei burghezii î n formaţie, există, totuşi,
u n procent foarte r e d u s de adevărate familii b u r g h e z e , cu toate
aptitudinile vieţii orăşaneşti: moravuri severe, trăind în cercuri
închise, cu adevărate tradiţiuni naţionale şi religioase. S u n t fami­
liile de vechi boieri şi m a r i proprietari, cari şi-au împărţit astfel
viaţa: vara, lângă moşii; iarna la oraş. Această existenţă echilibrată
i-a făcut să capete d e p r i n d e r i de viaţă burgheză.
 Insă n u m ă r u l lor r e s t r â n s face că n u se poate vorbi de o b u r ­
ghezie a oraşelor noastre, ci n u m a i de familii b u r g h e z e . Aceste
familii fiind puţine şi trăind departe de cealaltă populaţie, nu
pot exercita influenţe hotărîtoare asupra spiritualităţii Capitalei,
mai ales d u p ă ultimele schimbări sociale şi politice, p r i n care li s'a
sfărâmat puterea economică şi influenţa politică.
P u ţ i n e c u m sunt şi răspândite în a n u m i t e părţi ale oraşului, ele
nu formează o comunitate religioasă c o m p a c t ă ; sau t r e b u e să
se amestece cu ceilalţi, sau se retrag în paraclisul familiei, dacă
îl au, sau se ţin mai legaţi de biserica ai cărei ctitori sunt, acolo
u n d e le-au fost moşiile şi u n d e p e t r e c o parte a anului.
D) Dacă s'ar socoti n u m ă r u l celor ce vin în Capitală n u m a i
p e n t r u u n scurt t i m p , fără g â n d u r i de-a se fixa, ci p e n t r u studii,
exercitarea unei profesiuni, a u n u i c o m e r ţ sau unei meserii, s'ar ri­
dica la zeci de mii de suflete. E populaţia flotantă, mai numeroasă şi
mai lipsită de omogenitate d u p ă război, c â n d din provinciile
alipite au venit oameni de toate neamurile şi toate confesiunile.
F ă r ă să se gândească să r ă m â n ă în oraş, nu caută să-şi organizeze
o viaţă de durată lungă. Deci, n u se interesează nici u n d e şi
nici c u m să-şi ducă viaţa religioasă, dacă o au. Ei n'au biserici
proprii S'a p u s p r o b l e m a unei acţiuni misionare p r i n t r e ei. N u
ştiu c u m ar privi-o şi cât ar fi de utilă, dacă s u n t veniţi n u m a i
p e n t r u a n u m i t e epoce din cursul anului, înţeleg să-şi reia viaţa
religioasă, după ce se întorc acasă. Dacă stau v r e m e mai î n d e ­
lungată, majoritatea îşi pierd deprinderea vieţii religioase.
I n s ă , şi unii şi alţii, pe t i m p u l cât stau fără legături cu biserica,
s u n t sugestionaţi d e influenţe străine, p e care le întâlnesc şi uneori
le acceptă, p r i m i n d în suflete germenele sectarismului; sau dacă
n u , se întorc acasă afectând indiferenţă religioasă, ceea ce îi face
să fie înstrăinaţi de comunitatea religioasă a satului de care s'au
desprins.
E) I n lumea de afaceri, din centrul Capitalei, p r i n hoteluri,
restaurante, localuri de petreceri, instituţii bancare, industriale şi
comerciale, se află o adevărată l u m e cosmopolită, complet străină,
n u m a i în trecere, care se schimbă m e r e u , şi care nu tinde să se
amestece cu populaţia cealaltă. P e n t r u că, venită din diferite ţări,
cu u n prestigiu deosebit de civilizaţie şi de bogăţie, noi ne g r ă b i m
să le î m p r u m u t ă m unele forme de viaţă p r i n imitaţie. O asemenea
lume străină n u poate avea nici o legătură sufletească cu populaţia
românească; iar dacă ar fi vorba de o influenţă religioasă, n u poate
fi decât de înstrăinare.
Aşa dar, identificând atâtea tipuri diferite de locuitori ai Capi­
talei noastre, cu suflete atât de variate, n u mai poate fi vorba
de o viaţă religioasă omogenă, aşa c u m o întâlnim în c o m u n i ­
tăţile religioase rurale. P e n t r u că, biologic există u n principiu,
d u p ă care celula este mai strânsă de n u c l e u , când este mică.
C â n d se măreşte, t i n d e să se despartă. T e o r e t i c , o colectivitate
poate declara o credinţă c o m u n ă . Practic, însă, diferenţierile p e r ­
sonale s u n t aşa de m a r i , ca şi distanţele dintre stele, care totuşi,
din cauza depărtării noastre de ele, n e p a r aşezate la aceeaşi înăl­
ţime pe bolta cerească. Cu cât presupusa colectivitate este mai
m a r e , cu atât diferenţierile vor fi mai m a r i , fie individuale, fie
pe g r u p u r i . Aşa încât, nu găsim o viaţă religioasă uniformă, ci
n u m a i manifestări diferite, cărora le lipsesc elementele p r i n ­
cipale ale u n e i comunităţi religioase d u r a b i l e : cimitirul, bise­
rica, preotul, tradiţiunile şi o viaţă morală, pusă sub controlul
colectivităţii.
1. Cimitirul. I n mijlocul oricărei aşezări de oameni, înainte ca
să se înalţe locaşul d e închinăciune, prima organizare văzută a
vieţii religioase în c o m u n s'a făcut în j u r u l locului de îngropare
al morţilor. E firesc să a d m i t e m că, p â n ă să treacă t i m p u l n e ­
cesar ca să se clădească o biserică, a t r e b u i t să moară cineva. Căci
o biserică cere o comunitate destul de n u m e r o a s ă , care să fie în
stare să suporte cheltuielile, p e c â n d cimitirul se formează dintr'o
nevoie imediată, fără mari greutăţi.
T r e c â n d p e lângă satele de colonişti, aşezaţi în mijlocul Bără­
ganului, le vezi că mai toate sunt fără biserici. U n e l e au şi p r e o ţ i .
Insă toate au cimitire, în care se văd crucile aşezate la căpătâiul
celor m o r ţ i .
I n primele veacuri creştine, p r i m u l loc d e a d u n ă r i p e n t r u rugă­
ciune în c o m u n au fost cimitirele; iar mai târziu, c â n d creştinii au
fost liberi să se închine,bisericile s'au înălţat în mijlocul lor. L a fel
este şi obiceiul din satele n o a s t r e ; n u m a i din motive sanitare
cimitirele au fost aşezate la marginea satului, nu însă fără p r o ­
testări din partea credincioşilor.
Semnificaţia religioasă a acestui fapt e u r m ă t o a r e a : cei m o r ţ i
sunt acelaşi sat cu cei vii. E i sunt înfrăţiţi p r i n sânge şi credinţă,
şi se vor întâlni mai c u r â n d sau mai t â r z i u . Cei m o r ţ i , ca şi cei vii,
t r e b u e să stea lângă biserica p e care au înălţat-o şi în care s'au
r u g a t . Aşa s'au păstrat atâtea tradiţiuhi şi obiceiuri, în legătură
cu viaţa d e dincolo şi alături de biserica care le-a recunoscut ca
creştine. Sinucigaşii, cari au arătat că nu sunt creştini şi că n u
aşteaptă învierea lor la judecata viitoare, nici nu s u n t p r i m i ţ i să
fie îngropaţi în cimitirul creştinilor, ci s u n t aşezaţi în afară şi fără
cruce.
L a oraş însă, cimitirul este locul de îngropare al celor m o r ţ i ,
indiferent de credinţă, fiind administrat de p r i m ă r i e , serviciul
sanitar şi serviciul grădinilor publice. N u mai este al fiecărei
parohii, ci în cimitire se a d u n ă morţii cartierelor învecinate. Aşa
că n u mai înfăţişează comuniunea cu cei vii, ca la ţară.
 2 . Biserica satului este clădită, de cele mai multe ori, din ago­
niseala şi contribuţiile credincioşilor, care se socotesc adevăraţi
ctitori, cu d r e p t u r i transmisibile descendenţilor, şi p e care ţin să
o împodobească cu lucruri făcute de ei. Ei ştiu când şi de ce nea­
m u r i din sat a fost înălţată biserica.
3. Preotul împlineşte, într'o parohie de sat, u n rol deosebit în
viaţa religioasă. Comunitatea, cu ceea ce practică în atâtea obi­
ceiuri, este mai puternică decât preotul, pe care caută să-1 aco­
modeze mentalităţii ei. Şi ţin, p e n t r u păstrarea integrală a acestor
obiceiuri, ca din n e a m în n e a m , cineva din aceeaşi familie să fie
preotul satului. Credincioşilor u n e i parohii de oraş le este indi­
ferent acest l u c r u .
4. Diferitele tradiţiuni religioase şi obiceiuri sunt o completare
a vieţii creştine. Ele sunt vechi, venite din diferite p ă r ţ i , unele
rămase din vechile religiuni dispărute, însă s'au înglobat aşa de
bine în credinţa creştină, încât fac u n singur corp cu ele. Ca să
ajungă la această convieţuire, au t r e c u t sute de ani, şi în felul acesta
întăresc şi apără comunitatea de inovaţii. Parohiile dela oraşe,
mai ales dela c e n t r u , n u au tradiţiuni c o m u n e , ci n u m a i în cazul
dacă familiile, fiecare în p a r t e , le păstrează p e ale lor.
5. Comunitatea astfel constituită, în care toţi se cunosc, se su­
p u n e şi u n e i morale, care s'a format în t i m p . A n o n i m a t u l , în care
trăeşte locuitorul dela oraş, îi îngădue orăşanului să facă ce vrea.
N i m e n i n u - i cere socoteală, decât atunci c â n d atinge legile civile.
Pe c â n d satul are o p u t e r e de control şi chiar d e pedeapsă a acelor
care strică obiceiurile morale şi de convieţuire sănătoasă şi cinstită.
T o a t e aceste elemente lipsesc, în parte sau în întregime, c o m u ­
nităţilor religioase, p e care le-am n u m i şi la oraşe parohii. D e aceea
viaţa religioasă se prezintă sub atâtea alte aspecte, care fac păsto­
rirea lor în condiţiuni deosebite.
Pr. V I C T O R N. POPESCU

O NOUĂ TRADUCERE DIN KANT

I n ultimii ani, cultura românească s'a îmbogăţit cu câteva
traduceri filosofice din autorii clasici. N u sunt, poate, traduceri
definitive şi n u m ă r u l lor e departe de a atinge n u m ă r u l operelor
filosofice de valoare ce ar t r e b u i traduse de urgenţă. D a r consti-
tuesc u n început — şi lucrul acesta t r e b u e semnalat cu satisfacţie.
U n fapt şi mai interesant încă şi care t r e b u e de asemenea sem­
nalat, în legătură cu traducerile filosofice, este acela că ele n u mai
sunt întreprinse din simplă iniţiativă particulară, ci în cadrul
u n o r institute de cultură care şi-au înscris în p r o g r a m şi sarcina
aceasta. S u n t e m departe de timpurile, în care u n Eminescu t r a ­
ducea fragmente din « Critica Raţiunei P u r e », fragmente care n u
aveau să vadă lumina tiparului decât p e n t r u că cel care le tradusese
era marele poet. S u n t e m de asemenea departe — ca mentalitate,
dacă n u ca ani — de timpurile c â n d fiecare traducea opera filo­
sofică p e care o credea mai potrivită şi o tipărea, dacă mijloacele
i-o îngăduiau. Au mai apărut, e drept, şi s'ar putea să apară încă,
t r a d u c e r i de acestea dezordonate, dovedind deseori o t r u d ă onestă,
d a r neîncadrându-se în nici u n plan de lucru şi n e p u t â n d spera,
ca atare, să aibă vreun răsunet ştiinţific deosebit. Astăzi însă,
iniţiativa particulară a început să fie disciplinată de institutele
noastre de cultură, care par din ce în ce mai m u l t a-şi înţelege
menirea.
P r i n t r e institutele care ne interesează, vom n u m ă r a , în p r i m u l
r â n d , « Societatea R o m â n ă de Filosofie », apoi « I n s t i t u t u l Social
R o m â n ». Societatea R o m â n ă de Filosofie, care e condusă de d.
prof. C. Rădulescu M o t r u , şi al cărei neobosit secretar este d.
N . Bagdasar, a reuşit p â n ă a c u m , p e lângă ciclul anual de con­
ferinţe filosofice p r e c u m şi redactarea «Revistei de Filosofie»,
să dea la iveală o serie de traduceri, dintre care p r i m a este cea din
Spinoza, iar ultima, dacă n u n e înşelăm, din Berkeley. Ceea ce
ştim sigur, e că Societatea posedă câteva traduceri valoroase în
manuscris şi că nu aşteaptă decât m o m e n t u l prielnic sau inter­
venţia vreunei edituri, p e n t r u a le face să vadă lumina tiparului.
« I n s t i t u t u l Social R o m â n », de sub conducerea d-lui prof. D .
G u ş t i , deşi are o existenţă destul de veche, n u a tipărit totuşi,
p â n ă a c u m u n a n , decât excelenta revistă « Arhiva p e n t r u Ştiinţa
şi Reforma Socială» p r e c u m şi ciclurile conferinţelor ţinute în
cadrul Institutului. I n ultimul t i m p însă, Institutul a dat la iveală
două lucrări de sociologie, ale d-lor T r a i a n Herseni şi H . H .
Stahl, şi are în pregătire o serie de lucrări noi. I n sfârşit, în
cadrul publicaţiilor sale, a apărut de c u r â n d , în colecţia intitulată
« T e x t e şi t r a d u c e r i » , Critica Raţiunei Practice a lui I m m a n u e l
K a n t , în traducerea d-lor D . C . Amzăr şi R. Vişan.
Orice traducere nouă din K a n t este bine venită. T r a d u c e r e a
«Criticei Raţiunei Practice» însă nu mai putea întârzia multă
v r e m e . T r e b u e să m u l ţ u m i m d-lor A m z ă r şi Vişan că s'au grăbit
să ne-o dea, întregind astfel seria tălmăcirilor de p r i m ordin din
Kant.
I n t r ' a d e v ă r , dacă ţinem seamă şi de fragmentele care s'au
t r a d u s din « Critica Judecăţii», (a traduce titlul operei lui K a n t
p r i n « Critica p u t e r e i d e judecată » înseamnă a n u s p u n e nimic în
româneşte) avem traduse criticile lui K a n t aproape în întregime.
I n 1924 au a p ă r u t , la Cultura Naţională, « Prolegomenele », t r a ­
duse de d. M. Antoniade, iar în 1930 apare « Critica Raţiunei
P u r e » în traducerea d-lui prof. T r a i a n Brăileanu. «Analitica
F r u m o s u l u i » , fragmentul tradus de d. I . Gherincea din «Critica
 J u d e c ă ţ i i » apăruse în 1927, aşa încât, în m o d firesc, d-lor A m z ă r
şi Vişan n u le r ă m â n e a decât « Critica Raţiunei Practice ».
D i n nefericire, traducerile sunt inegale şi, după c u m afirmă şi
d. A m z ă r în prefaţa p e care o semnează la «Critica Raţiunei
Practice », ele sunt făcute în chipuri deosebite, d u p ă fiecare autor.
T r e b u e să arătăm astfel că, deşi eminent cunoscător al lui K a n t ,
d. T r a i a n Brăileanu, de pildă, n u e prea b u n cunoscător al limbii
r o m â n e ş t i . Şi de aceea traducerea d-sale ar trebui refăcută în
întregime şi fără î n d u r a r e .
D a r d. A m z ă r merge şi mai d e p a r t e ; d-sa cere o unificare a
limbii filosofice şi mai ales a terminologiei K a n t i e n e . I n această
privinţă n u există, credem, cercetători filosofici care să nu-i dea
dreptate. N u ar fi de ajuns să avem « Critica Judecăţii» tradusă
în întregime. N u ar fi de asemenea de ajuns să ni se ofere o « Critică
a Raţiunei P u r e » ceva mai bine scrisă; ci ar t r e b u i , fie ca cineva
să-şi ia sarcina de a reface, cu textul în m â n ă , toate traducerile,
aşa încât să le dea o înfăţişare u n i t a r ă ; fie să se alcătuiască o socie­
tate de cercetări kantiene sau, cel p u ţ i n , de cercetări filosofice,
care să se ocupe în special de fixarea unei terminologii de specia­
litate. E inutil să a m i n t i m că în fiecare ţară cu tradiţie filosofică
există astfel de societăţi. I n cultura noastră lucrul ar fi cu atât
mai necesar, cu cât limba filosofică n u este încă fixată şi riscăm
deseori, dacă n u întotdeauna, să n e înţelegem greşit sau aproxi­
mativ, atunci când discutăm noţiuni, chiar obişnuite, de filosofic
D a r , p â n ă la alcătuirea acestor societăţi, care ar răspunde u n u i
real interes ştiinţific r o m â n e s c , t r e b u e să n e m u l ţ u m i m cu t r a d u ­
cerile care ni se d a u . T r a d u c e r e a d-lor A m z ă r şi Vişan, deşi nu
definitivă, după c u m autorii singuri o recunosc, este însă mai
mult decât m u l ţ u m i t o a r e . M u n c a p e care au depus-o traducătorii
şi apoi felul în care au ştiut să înfăţişeze lucrarea, — iată lucruri
care îi cinstesc deosebit.
Să v o r b i m , întâi, despre felul c u m n e este înfăţişată noua
traducere din K a n t . Deschiderea o face u n mic studiu, intitulat
« Viaţa lui K a n t » şi semnat de d. prof. C . R ă d u l e s c u - M o t r u . Deşi
alcătuit în aparenţă din câteva date biografice studiul poartă totuşi
din plin semnătura d-lui C. R ă d u l e s c u - M o t r u , care este unul din
cei mai b u n i cunoscători în viaţă ai filosofiei kantiene. I n cele
trei pagini ale studiului, autorul reuşeşte să n e sugereze şi de
sigur să ne şi convingă, de legătura strânsă care există între viaţa
lui K a n t şi opera sa, în special, cu această « Critică a raţiunei prac­
tice », pe care poate, scrie autorul, doar viaţa lui K a n t o ilustrează
cu adevărat.
A doua contribuţie străină la traducerea d-lor Amzăr şi Vişan
este « N o t a Introductivă asupra Raţiunei Practice » scrisă de d.
prof. N a e Ionescu. G â n d i t o r a d â n c şi întotdeauna surprinzător
d. N a e Ionescu n e dă, asupra lui K a n t , o imagine care, dacă n u
coincide î n t r u totul cu cea a istoriei filosofiei, n u e mai puţin
bogată de înţelesuri.
Dacă afirmaţia că filosofia lui K a n t priveşte î n p r i m u l r â n d
destinul o m u l u i n u e de natură să ridice prea multe discuţii, în
s c h i m b concluzia studiului, a n u m e că figura lui K a n t n u r e p r e ­
zintă pe cea a u n u i deschizător de d r u m u r i noi, ci a unuia întors
prea m u l t către trecut şi copleşit de veacul luminilor, — poate să
prilejuiască discuţii aprinse. D e asemenea, criteriul adevărului
(adevărul cantitate: mai adevărat, mai p u ţ i n adevărat, după c u m
u n lucru e mai apropiat sau mai depărtat, structural, de noi)
criteriu care seamănă cu cel al filosofiei culturii, n u e de natură
să se i m p u n ă , fără o amplă discuţie. Studiul d-lui N a e Ionescu
este totuşi cuceritor, dacă n u întotdeauna convingător şi nu ştim
dacă, în câteva pagini, se putea face m a i m u l t .
D u p ă aceste studii introductive, urmează o scurtă cercetare a
d-lui D . C . A m z ă r în legătură cu traducerile din K a n t . Precis
informat, d. A m z ă r oferă, înainte de a da lămuriri asupra t r a ­
ducerii d-sale, o scurtă privire istorică asupra t u t u r o r traducătorilor
r o m â n i din K a n t , informând cetitorul despre tot ce-1 putea inte­
resa în legătură cu istoria culturală românească, din acest p u n c t
de vedere. T e x t u l traducerii, care vine la r â n d a c u m , este încheiat
p r i n t r ' u n excelent cuprins alfabetic, alcătuit tot de d. D . C .
A m z ă r . E vorba, a n u m e , de u n registru d e autori şi concepte,
la a cărui redactare d. A m z ă r t r e b u e să fi m u n c i t m u l t . Folosul
cetitorului, însă, este incontestabil.
I n ce priveşte, a c u m , traducerea p r o p r i u zisă, ea ridică o serie
de p r o b l e m e dintre cele mai interesante şi a căror n a t u r ă e d u b l ă :
de fond şi d e formă. Critica Raţiunei Practice este, ca toate C r i -
ticile lui K a n t , o lucrare grea. L a greutatea ei intrinsecă se mai
adaugă şi faptul că n u poate fi cetită şi înţeleasă decât d u p ă cu­
noaşterea serioasă a criticei Raţiunei Speculative. I n t r ' a d e v ă r ,
ceea ce se n u m e ş t e în m o d curent Critica Raţiunei P u r e , n u este
de fapt decât Critica Raţiunei Speculative. I n planul Criticei
Raţiunei P u r e era şi este cuprinsă şi Critica Raţiunei Practice.
D a r K a n t n u putea î n t r e p r i n d e o discuţie a raţiunei p u r e practice
înainte d e a î n t r e p r i n d e discuţia asupra raţiunei p u r e speculative
Ceea ce a şi făcut, s u b titlul, prea larg, d e Critică a Raţiunei P u r e .
Deci, î n t r u c â t n u este decât partea a doua, Critica Raţiunei P r a c ­
tice n u poate fi înţeleasă fără partea întâia. Ce se face atunci
cititorul r o m â n ? El n u poate aborda de-a dreptul Critica Raţiunei
Practice, ci t r e b u e să cunoască mai întâi pe K a n t .
Ştiind de sigur aceasta, traducătorii noştri n u au căutat să
dea u n text r o m â n e s c de popularizare. Nici n u ar fi p u t u t s'o
facă şi, î n orice caz, au avut dreptate că n ' a u încercat-o. T r a d u c e r e a
 lor românească este grea şi se vrea grea. Ea p r e s u p u n e u n cetitor
deprins cu criticismul şi care vine să gândească asupra acestui
text. D e aceea, în prefaţa sa, d. A m z ă r se şi adresează seminariilor
de filosof ie, cărora le dă în grijă acest text. Bine înţeles că orice
s t u d e n t poate şi t r e b u e să aibă în m â n ă traducerea din Critica
Raţiunei Practice. Insă înţelegerea adevărată n ' o poate căpăta
decât, fie p r i n studii laborioase asupra criticismului, fie, mai ales,
în cadrul discuţiilor seminariale.
Ceea ce n u înţelegem însă este de ce d. A m z ă r (care a revizuit
ultimul traducerea) nu s'a ferit să îngreuneze textul, care deja era
g r e u , şi a adăugat câteva expresii şi semnificaţii a căror justificare
m ă r t u r i s i m că n u o v e d e m . D e altfel chiar d. A m z ă r se simte
dator să atragă atenţiunea în prefaţă asupra câtorva din inovaţiile
d-sale.
Astfel d. Amzăr traduce întotdeauna Erscheinung p r i n întâm­
plare în loc de fenomen, c u m se traduce obişnuit, sub motiv că
ultima expresie « n u s p u n e în r o m â n e ş t e nimic ». D u p ă părerea
noastră nici întâmplare n u spune prea m u l t . E adevărat că d.
A m z ă r se întemeiază pe însemnarea etimologică a cuvântului
românesc, care vrea să spună « a fi în t i m p » (in-templo-are).
N u m a i că n i m e n i , sau aproape nimeni, n u are conştiinţa filologică
a cuvântului şi expresia de întâmplare r ă m â n e la fel de irelevantă
ca şi cea de fenomen. Acesta din u r m ă , măcar, are darul de a fi
intrat în vocabularul oricărui cercetător criticist n e - g e r m a n , în
particular al celui francez sau al celui r o m â n , deci are o semnificaţie
de şcoală. D e altfel, expresia de fenomen n u păcătueşte p r i n aceea
că e vagă, ci p r i n aceea că are mai multe înţelesuri. Filosoful
francez Emile Boirac în lucrarea sa, l'Idee du P h e n o m e n e , (1894,
Alean) notează trei sensuri p e n t r u cuvântul de f e n o m e n : u n u l
realist (manifestarea unei existenţe invizibile), unul idealist (ceea
ce apare, fără nici o existenţă) şi altul pozitivist (o schimbare,
ceea ce devine). O r , cuvântul de întâmplare, al d-lui D . C. Amzăr,
n u corespunde decât acestui din u r m ă înţeles, în t i m p ce ideea
kantiană de Erscheinung este bogată de toate cele trei înţelesuri
şi a p u t u t duce la bine cunoscutele discuţii în j u r u l fenomenului
şi lucrului în sine. Dacă d. A m z ă r ar fi voit să schimbe expresia
de fenomen, în aşa fel, încât să poată gândi cu adevărat, ar fi trebuit
să n ' o schimbe, înlocuind-o p r i n t r ' o singură expresie, ci p r i n trei
sau mai m u l t e expresii felurite, dat fiind că ideea de fenomen
e corelatul ideii de lucru în sine, care n u are întotdeauna acelaşi
înţeles (un cercetător g e r m a n , Bruno Bauch, distinge de pildă
î n t r e : lucru în sine, n u m e n şi obiect transcendental. Vezi « I m m a ­
nuel K a n t » pag. 265). Iată, aşa dar, câte probleme ridică o
încercare, onestă în ea însăşi, de a ieşi din terminologia
tradiţională.
 U n alt fel de a vorbi, cu care n u p u t e m fi de acord, este cel
p r i n care d. A m z ă r traduce das G u t e şi das Böse prin bun şi
rău în loc d e bine şi rău. D-sale i se p a r e că binele se apreciază cu
simţurile, este deci empiric şi corespunde lui das Wohl, kantian.
N o u ă ni se p a r e , dimpotrivă, că expresia de bun e empirică (de
acolo vine cuvântul de bunuri, b u n u r i pământeşti), iar binele,
după c u m au simţit toţi traducătorii, reprezintă u n b u n în sine.
I n sfârşit, o altă încercare de a ieşi din rutină a d-lui D . C . A m z ă r
întâmpină, d u p ă părerea noastră, serioase dificultăţi. î n t â l n i n d
cuvântul de Urwesen, d. Amzăr nu-1 traduce prin fiinţă originară,
primă, ci prin expresia complet arbitrară de străfiinţă. Rapor-
t â n d u - n e la pagina 88, u n d e apare cuvântul în chestiune, c e t i m :
« D u m n e z e u , ca străfiinţă u n i v e r s a l ă » . . . ceea ce, n u ştim bine
dacă are vreun sens. I n schimb, cercetând într'o altă t r a d u c e r e ,
de pildă traducerea în limba franceză a lui Picavet, c e t i m : « Dieu,
c o m m e cause p r e m i e r e u n i v e r s e l l e . . . » ceea ce de sigur are u n
înţeles p e n t r u toată lumea. Probabil că d. A m z ă r s'a gândit la
expresii c a : strămoş şi străbun, î m p r u m u t â n d prefixul stră de
acolo. P e n t r u noi însă — fără a intra într'o discuţie filologică,
u n d e de altfel n u s u n t e m competenţi — prefixul stră, în limba
noastră, sugerează, mai degrabă decât ideea de vechime, ideea
de a duce o acţiune p â n ă la capăt (a străbate, a străluci), t r a d u ­
când pe latinescul per (perficio, perlustro, etc.).
Reflectând însă mai bine asupra chipului î n care a înţeles d.
Amzăr să facă traducerea, ne d ă m seama că toate aceste lucruri
discutabile n u provin decât din t r u d a d-sale de a gândi conştiincios
p e K a n t şi d e a face şi p e cetitorul r o m â n să-1 gândească. E d r e p t
că, utilizând expresii ca cea de «străfiinţă», d. Amzăr p u n e
cetitorul p e g â n d u r i fără prea mult folos. D e cele mai multe ori
însă, dificultatea unei expresii închide în ea o a d â n c i m e de înţeles,
care caută să egaleze adâncimea înţelesului K a n t i a n .
Dacă adăogăm la toate acestea t r u d a , n u mai p u ţ i n preţioasă,
de a exprima o gândire filosofică excepţional de adâncă, î n t r ' o
limbă românească pe cât se poate de curată, meritele traducă­
torilor şi în particular ale d-lui A m z ă r , cresc în proporţie. Apariţia
unei traduceri din Critica Raţiunei Practice ar t r e b u i să însemne,
în orice împrejurări, u n eveniment al filosofiei româneşti. Dacă
însă ea coincide cu p r i m a încercare temeinică, poate, a vreunui
spirit t â n ă r r o m â n e s c de a vorbi filosofie în limbă românească,
atunci apariţia traducerii noastre ar t r e b u i să însemne şi o dorim
sincer să î n s e m n e , u n eveniment al culturei româneşti.

CONSTANTN NOICA
 REVISTA REVISTELOR

STREINE
LA NOUVELLE REVUE FRANţAISE
N o . 260, 2 6 1 , i - e r M a i , i - e r Juin, 1935

D . Jean G u e r i n publică la despărţământul Notes al revistei pe M a i , r â n ­

duri d e admirabilă înţelegere a vieţii lui Panait Istrati. L e v o m r e p r o d u c e :
« Viaţa aventuroasă şi revoltată a lui Panait Istrati s'a încheiat aşa c u m a
prevăzut el. Istrati părăseşte, la cincizeci şi u n u de ani, lumea noastră « a p o ­
caliptică » mai înainte d e a fi p u t u t spune ceea ce avea mai preţios şi mai
« cinstit » de spus. M o a r e amărît, dezamăgit, neresemnat de^ sigur, dar nemai
crezând în n i m i c în afară d e iubire, pasiune, bucurie, fraternitate. Omul
care n u voia să-şi înveţe fraţii d e c â t « să refuze d e a crăpa din orice » a fost
răpit de moartea, care n u este de o potrivă p e n t r u toţi. « F o c u l d e dorinţi »
ce era el n u putea fi împrăştiat: viaţa era prea puternică şi prea a d â n c ă la
Istrati, ca să se poată g â n d i u n m o m e n t că a părăsit-o nemai i u b i n d - o . G o r k i
balcanic, devenit prin geniu, prin răbdare şi credinţa în prietenia lui R o m a i n
R o l l a n d , scriitor de limbă franceză, n u încetase, de doisprezece ani, să-şi
povestească aventura. D i n v o l u m în v o l u m , urmăream popasurile unei vieţi
silnice, p e care încercase cel p u ţ i n odată să şi-o ridice, ciopârţindu-şi bere­
gata. D a r era o sinucidere din pasiune şi n u din renunţare. î n c ă odată, Istrati
era u n rar e x e m p l u de o m legat de viaţă prin vocaţie. V i a ţ a îi era cu m u l t
mai m u l t vocaţia sa d e c â t arta, trebue să fi spus el u n d e v a aceasta. D e f ă p ­
tură, era înalt şi slab, c u ochi deşi strălucitori totuşi de n e p ă t r u n s : curajul,
generozitatea par a fi fost marile sale virtuţi. L u m e a n'a uitat certurile sale
c u Sovietele; puteau fi bănuite. C u Istrati dispare, odată c u u n mare p o v e s ­
titor, unul dintre ultimii reprezentanţi ai romantismului revoluţionar ».
A m atras atenţia la t i m p cititorilor noştri asupra Paginilor de jurnal pe
care A n d r e G i d e a î n c e p u t să le p u b l i c e în La nouvelle revue franţaise încă
din luna Aprilie a anului în curs. I n aceleaşi pagini confidente ale marelui
scriitor contemporan, se p o t găsi, în continuare, unele aprecieri asupra lui
Z o l a , d e tot interesul. C i n e mai citeşte azi p e autorul Germinalului? U n psiho­
l o g i s m a b u z i v a înlocuit peste tot în producţia de proză contemporană forţa
de viaţă reprezentată de Z o l a . O r , iată ce crede G i d e despre acesta: «La
Bâte Humaine îmi pare unul dintre cele mai b u n e romane ale lui Z o l a (mult
mai bun decât credeam). O m u l ţ i m e de scene excelente. Psihologia sa nu
 se sminteşte decât c â n d teoriile eredităţii intră în j o c . M u l t mai p u ţ i n b u n
La Conquete de Plassans, p e care încerc să-1 recitesc; dar cartea îmi cade re­
pede din mână. T o t u l este, în acest roman, concertat, prevăzut, fără surpriză;
n u găsesc în el nici u n aliment, nu pentru spirit, dar nici pentru inimă sau sim­
ţuri. Germinai însă, pe care îl citesc pentru a treia (sau a patra) oară, mi se
pare mai admirabil ca niciodată ». C i n e a spus că există o vârstă c â n d se re­
citeşte n u m a i ?
S e m n a l ă m că în cuprinsul aceluiaşi număr se află ultimele două cânturi
din frumoasa pastorală creştină a lui Francis J a m m e s : Alouette, din care
a m citat două strofe lunile trecute.
N u m ă r u l p e Iunie, 2 6 1 , conţine: S a m u e l Butler — Carnets, Louis Brau-
quier — Poemes, Jean Strohl — Buffon, A u d i b e r t i — Contribution ă Venigme,
A n d r e G i d e — Page de Journal (suite), Pierre H a m p — / / faut que vous nais-
siez de nouveau ( I ) , T e x t e şi d o c u m e n t e , Cronici, N o t e şi Atmosfera lunii.

L E M O I S
D u i - e r A v r i l au i - e r M a i 1935

Volumul 52 al cunoscutei «sinteze a activităţii m o n d i a l e » îşi împarte

materia după planul prestabilit al acestei compacte publicaţii, adică în c a p i ­
tolele Politica, Economia, Viaţa socială, Litere şi teatru, Artele, Ştiinţele.
D . H e n r y Paulaille, în seria sa de reflecţii asupra Literaturii proletare, cons­
tată : « Această literatură scrisă pentru proletari nu este foarte citită de ei.
T o t u ş i o gustă mai m u l t d e c â t s'ar crede ». Să mărturisim că stricteţea logică
a afirmaţiilor citate ne scapă. D e aceea v o m trece la capitolul Artele, unde,
în rândul problemelor actuale, într'un articol dens redacţional, Arta şi Statul,
se arată necesitatea de intervenţie a Statului în artă. « M a r e l e scriitor ger-
. man ( T h o m a s M a n n ) semnalează c u autoritate răul artelor, a căror natură,
atât de magistral definită, ar putea fi foarte bine identificată c u aceea care
roade epoca întreagă. L e a c u l ce pretinde a fi intervenţia Statului este o m ă ­
sură de sigur violentă şi care riscă, dacă nu este constrânsă prin altele, să
răpească viaţa bolnavului. D a r în starea de criză spirituală şi materială în
care a b u z u l de sine (al artiştilor) a pus lumea, este bine ca Statul să intervină,
orice-ar face, pentru că acţiunea sa notifică artiştilor că trebue să se îngri­
jească şi de altceva decât numai de aventurile lor intime ». O r i c e s'ar spune,
oricâte argumente s'ar aduce în sprijinul «soluţiei colective » a A r t e i , p r o ­
blema relaţiilor ei c u Statul n u rămâne mai p u ţ i n curioasă. A r t i c o l u l însă
este cu atât mai preţios cu c â t ocazionează asociaţii de idei diverse p â n ă la
contradicţie.

MERCURE DE FRANCE
N o . 885, 886, i - e r M a i , 15 M a i , 1935
S u m a r : D r . C h . Fiessinger — L e s ămes regionales, U l y s s e R o u c h o n — Gill
et Volles, L e o Porteret — Poimes, Paul Berret — Un talent meconnu: Eugene
Hugo, C h a r l e s - A d o l p h e C a n t a c u z e n e — Sur Maximilien de Lamberg (1729—
e
1792}, Alfred M o r t i r — Criticus au Microscope, Bernard R o y — Reflexions
sur un Drakkar, A l b e r t Erlande — Faby de blanc vetue, roman, şi Revue de
la Quinzaine.
No. 886: G e o r g e s G u y — C r i t i q u e de VEducation francaise, Andr6 F o n -
tainas -— La vivante visite de Vart italien â Paris, A n n e Hardouün — Poemes,
Paul L e a u t a u d — La mort de Coppee, Fernand Fleuret — Le secretaire et
dame coupable, ou les dernieres aventures du Baron d'Ormesan, P. V . Stock —
Le memorandum d'un editeur: Georges Clemenceau anecdotique, Andre Dinar —
L'inquietude de Huysmans, A l b e r t Erlande — Faby de blanc vhue, roman,
şi Revue de la Quinzaine. A m i n t i r i l e editorului S t o c k asupra T i g r u l u i : e x ­
trem de interesante.

REVUE DES DEUX MONDES

i - e r Juin 1935
D i n colaborările de academicieni, academizanţi şi generali glorioşi ai R e -
publicei, ceea ce dă centenarei reviste aerul grav al Statului francez, ne v o m
opri asupra contribuţiei literare a d-lui J.-G. L e Dantec: Victor Hugo
poete lyrique. « D a , conchide d. Y v e s - G e r a r d L e D a n t e c , observăm în fie­
care zi, la întâmplarea lecturilor, conversaţiilor sau simplei amintiri, că da­
toria noastră (faţă de H u g o n. r.) n u este soldată şi n u va fi niciodată. Foarte
recentele anchete lansate în presă cu ocazia cincantenarului său dovedesc
îndestulător că scriitorii şi artiştii cei mai diferiţi şi de toate vârstele, la care
nouile estetice elaborate d u p ă 1885 putuseră lăsa să se presupună o orien­
tare în sensuri extrem de diverse, păstrează bătrânului maestru al tinereţii
şi maturităţii lor o indefectabilă fidelitate ». Se pot vedea şi p e la noi câţiva
care cred că V i c t o r H u g o a pierit ca poet. D a r aceştia se feresc a spune de
c â n d n u l-au mai recitit. A m socotit c u atât mai util să transcriu aci c o n ­
cluzia pusă de d. L e D a n t e c la anchetele întreprinse cu cât cititorii noştri
cunosc din numerile trecute ale R. F . R . câteva răspunsuri pro şi contra Hugo.

MYTOLOGIE GENERALE
> Fasc. 1 — 1 0
D. F e l i x G u i r a u d a întreprins să p u b l i c e sub formă de fascicule s ă p t ă m â ­
nale, ceea ce ne-a determinat a ne ocupa de m u n c a sa în cadrul periodicelor
literare, întreaga mitologie a tuturor popoarelor. D . G u i r a u d are asigurată
colaborarea următorilor specialişti: G . - H . L u q u e t , J. V i a u , L . Delaporte, A . - V .
Pierre, G . R o t h , E . T o n n e l a t , G . A l e x i n s k i , M a s s o n - O u r s e l , O u - i - T a i ( m i t o ­
logia chineză),"S. Eliseeff, M a x Fauconnet, în majoritate profesori universitari.

ROMÂNEŞTI
CONVORBIRI LITERARE
LXVIII, N r . 3—5 M a r t i e — M a i 1935
A m mai a v u t ocazia să arătăm — şi c u câtă mulţumire — c u m Convorbiri
Literare, revista de al cărei n u m e se leagă amintirea celui mai mare p o e t al
nostru p r e c u m şi acela al celui mai mare critic român, s'a primenit c u un
suflu de foarte actuală tinereţe. D e sigur, dacă într'adevăr este cazul să se
decearnă vreun merit pentru aceasta, el n u poate reveni decât d-lui A l . T z i -
gara-Samurcaş, care a ştiut c u vârsta sa să înţeleagă porunca de regenerare
a timpului. Revista a mai avut d u p ă Maiorescu şi alţi directori, dar nici unul
n'a cedat c u atâta înţelepciune vremurilor noi, preferând mai adesea a lăsa
paginilor u n miros greu de arhive. Este pentru Convorbiri Literare un m o m e n t
unic acesta, c â n d cultul pentru trecutul glorios n u răceşte înţelegerea faţă
de vremea noastră, n u lasă a se crede că tot ceea ce se scrie azi suportă, i n ­
direct: prin neatenţie, u n fel de interdicţie şi anatemă. Amintirea fierbinte
pentru vechea misiune a revistei se susţine prin condeiele d-lor N i c o l a e R o ş u
şi A u g u s t i n P o p . A s t f e l , împlinindu-se cincizeci de ani de c â n d organul de
publicitate al Junimei s'a m u t a t într'un Bucureşti c a m ostil, d. A u g u s t i n
Pop scrie comemorativ: « O j u m ă t a t e de veac de când « C o n v o r b i r i l e L i t e ­
rare )>, strămutate dela Iaşi, unde înscriseseră începuturile critice ale culturii
noastre şi încheind prima fază de raportare eroică la sinceritate, adevăr şi
frumos, apar la Bucureşti. împrejurările mutării sunt legitimate prin aceleaşi
motive al înfiinţării, cu optsprezece ani în urmă, de către tovărăşia Junimei:
conştiinţa expansivă a progresului intelectual, afirmat cu căldura prieteniei
dela început, la care se ralia prima generaţie pregătită de revistă, a c u m însă
la Bucureşti, u n d e fondatorii erau chemaţi în situaţii înalte universitare —
p e care le continuau — şi politice — p e care le întăreau. D u p ă verificarea
producţiei literare testată de şcoala lui K o g ă l n i c e a n u , ajunsă prin exageraţiile
emulilor bolintinieni, o refringenţă primejdioasă şi după încadrarea la axioma
estetică a operei superioare, explicată în elementele constitutive, « C o n v o r ­
birile Literare » îşi realizau, sub coordonatele intransigentismului critic, ideea
iniţială: o direcţie nouă. Postulatelor le-au u r m a t adecvarea. Generaţia urmă­
toare, care n u mai era moldovenească, ci a întregii r o m â n i m i , se alătură fon­
datorilor, pentru toate ramurile de activitate. D a r pasul spre bătrâneţe şi c o n ­
vingerea în progresul adevărului, două elemente de potenţare a idealismului
antecedent, î n d r e p t â n d pe teoreticieni şi p e primii colaboratori spre catedră,
spre tribună, spre consacrare, dovedeau o nouă linie de preocupări şi, oricât
s'ar spune împotrivă, generaţia primilor ucenici ajunsese — procesul era ine­
rent — prin idealismul vârstei şi prin condiţiunile de pregătire, conceptul
începătorilor, egalându-1 şi depăşindu-1 ca realizare. I n 1884, devenind v a ­
cantă catedra de drept comercial al lui V . Boerescu, la Facultatea d e D r e p t
din Bucureşti, Iacob N e g r u z z i , profesor p â n ă atunci la Facultatea de D r e p t
ieşeană şi redactorul « C o n v o r b i r i l o r » părăseşte Iaşii, a d u c â n d cu sine şi
revista ». D a r peste d. A u g u s t i n P o p , d. N i c o l a e R o ş u , fervent al aceluiaşi
mare trecut al revistei, dar pe planuri de altă cultură, merge, în articolul
Simion Bărnuţiu, naţionalist şi democrat, p â n ă la a-şi însuşi anumite atitu­
dini maioresciene faţă de venerabilul ardelean. D . N i c o l a e R o ş u îşi încheie
astfel seria de discriminări, cărora totuşi n u li se poate refuza preciziunea,
asupra lui B ă r n u ţ i u : « Importanţa lui Simion Bărnuţiu a fost exagerată. El
a fost un predecesor, dar nu un doctrinar cu puteri demiurgice care a g â n d i t
şi a formulat ideea statului naţional. C e r c e t â n d opera politică, retorică şi
juridică a lui Simion Bărnuţiu, n u se poate vorbi de ideea unui istoric, pentru
 că istoricism înseamnă antidemocratism, autohtonism, tradiţionalism şi
ordine naturală a lucrurilor, încapsulată în formula de viaţă a naţionalis­
m u l u i . L a 1848 S i m i o n Bărnuţiu şi R o m â n i i ardeleni năzuiau către o inte­
grare egalitară în Statul unitar habsburgic, iar la 1860, la Iaşi, Bărnuţiu sin­
gur, după o dureroasă desamăgire, se alipea entuziast unui Stat revoluţionar
cu instituţii şi structură democratică. Revoluţionarul paşopstist, cu ecouri p u ­
ternice din cultura Blajului şi a naţionalismului ardelean, este m u l t superior
retorului Bărnuţiu, din Iaşii unui S t a t liber, realizat fără contribuţia l u m i ­
noasă a sufletului autohton. îndoita situaţie a lui S i m i o n Bărnuţiu defineşte
precursorul, dar n u pe ordonatorul Statului naţional. P â n ă la M i h a i l K o g ă l -
niceanu, naţionalismul a trăit sub lespedea de ghiaţă a iobăgiei, afumată d i n
c â n d în c â n d c u tămâia retoricei democratice ». D a r , p r e c u m a m spus, nici
actualitatea literară n u mai este nedreptăţită d e prestigioasa revistă: d. C .
G e r o t a , sub titlul Banalizarea romanului românesc, se o c u p ă d e un f e n o m e n
îndeobşte remarcat în literatura noastră curentă: « F ă r ă acest v ă z interior,
un roman n u este d e c â t o arhivă documentară, lipsită de orice poezie. R o m a n u l
românesc de azi, în afară de mici excepţii — n'are psihologie literară, ci
n u m a i experienţă trăită, care n u este acelaşi lucru. A c t u l psihologic intere­
sează ştiinţa propriu zis, p e c â n d analiza psihologică încadrată în literatură
este u n c o m a n d a m e n t al artei superioare. Estetica nu se o c u p ă de ce un lucru
este sănătos, sau morbid normal sau excepţional, d e m n de admiraţie sau d e
dispreţ, acestea p o t fi adevărate frumuseţi naturale, dar estetica n u se o c u p ă
d e frumuseţile naturale, d e c â t î n m i n i m ă măsură. Estetica se o c u p ă , d u p ă
L a l o , de frumosul artistic. R o m a n u l r o m â n e s c trăeşte din frumuseţea aceasta
naturală primitivă. E l n'a ajuns să prelucreze acest material brut în material
artistic. T o t u ş i place, fiindcă angajează masa mare a cititorilor, care trăiesc
viaţa instinctivă. D a r prin aceasta romanul în loc să înalţe pe cititor se c o ­
boară la nivelul celor mulţi, ce trăiesc sub imperiul instinctelor tiranice şi prin
această coborâre se anunţă banalizarea şi apoi compromiterea genului literar,
ce apare din spirit de m o d ă şi succese de librărie ». S u m a r u l , potrivit schemei
indicate prin citatele de mai sus, se completează astfel: C o n v o r b i r i L i t e r a r e :
Porunca Monarhului, A u r e l C h i r e s c u : îndoieli, George Acsinteanu: Panait
Istrati, T . C . S t a n : Experienţe, A n t o n Balotă şi R a d u G y r : Eposul popular
jugoslav, M i r c e a F l o r i a n : Epilog la obsesia transcendentului, Constantin Ste-
lian: Pasteluri petrolifere, A l . T z i g a r a - S a m u r c a ş : Impresii fugare din Fin­
landa; Cronica literară, teatrală, militară şi externă de d-nii N i c o l a e Roşu,
Vladimir T u d o r , general M . A l e v r a şi G . A c s i n t e a n u . A ş a dar, Convor­
birile Literare, datorită conducerii d-lui A l . T z i g a r a - S a m u r c a ş , reîntineresc,
înscriindu-se în ritmul actualităţii — fără a pierde legătura cu un trecut-
forţă, s c u m p întregii noastre literaturi.

B L A J U L
A n u l I I , N r . 4, Aprilie 1935
N e b u c u r a m altădată de faptul că Blajul, revista lunară de cultură din
vechea cetate a românismului transilvan, reprezintă între publicaţiile de d i n ­
colo de C a r p a ţ i , precum şi între toate celelalte, o realitate provincială
trăgându-şi puterea de existenţă şi deosebirile de fizionomie din preocupări,
care au caracterizat întotdeauna oraşul celei dintâi şcoli româneşti. I n cadrul
unor asemenea preocupări, d. A l . D i m a a încredinţat comitetului de redacţie
al Blajului conferinţa sa ţinută la Blaj, pe ziua d e 7 A p r i l i e în cadrul şeză­
toarei literare Thesis — Sibiu, conferinţă pe care revista i-a aşezat-o în
fruntea numărului de Aprilie 1935, sub titlul Localismul creator, ca decla­
raţie de program. « Orizonturi noi, declară d. A l . D i m a , se deschid însă
de aci înainte. C o m o a r a geografică, istorică, socială a locului urmează a fi
valorificată pe plan creator. E de sigur o pioasă datorie a talentelor locale
de a cultiva subiectul realităţii imediate şi precise, de a descoperi culoarea
inedită a solului de a prinde frământarea vie a unităţii spirituale specifice. C â t
de elocvent e — î n această privinţă — e x e m p l u l lui C r e a n g ă , a cărui universală şi
românească preţuire purcede, fără îndoială, tocmai din localismul lui propriu.
«Localismul creator mai înţelege însă de asemeni să întreprindă opera
de sprijinire a talentelor începătoare ispitite de fiorii creaţiei, dar care adesea
— fluturaşi precipitaţi spre lumină — îşi ard aripile avântului în focul invi­
diei confraţilor de pretutindeni. Nu înţelegem îndrumarea aceasta numai
cu ajutorul revistelor locale ce pot aduce aci o contribuţie valoroasă, ci ne
g â n d i m mai îndată la crearea unor grupări intelectuale ce-şi vor da sprijinul
p e cale orală mai m u l t .

« D a r localism creator mai înseamnă p e n t r u noi crearea unui înalt m e d i u

cultural în centrele urbane de seamă cu scopul d e a menţine v i u interesul
pentru noile valori ale culturii generale şi de a salva astfel p e adevăraţii
provinciali intelectuali de naufragiul teribil al purei profesionalizări, acest
n u c l e u d e cultură a v â n d misiunea d e a întreţinea cu devoţiune cultul Ideii,
îndepărtând pe intelectuali — în parte cel puţin — dela meschinele interese
ale unei vieţi cotidiane fără orizont spiritual.
« C u acest program de activitate a cărui multiplă justificare în tradiţiile
localiste ale culturii româneşti, în consideraţii de ordin sociologic prin exis­
tenţa caracteristică a ţinuturilor, d e filosofie a culturii regionale, de etică
socială, de naţionalism în sfârşit prin necesitatea d e a înviora creaţia A r d e a ­
lului de pildă, în comparaţie cu remarcabilele eforturi ale U n g u r i l o r şi Saşilor
— fundamentări pe care le v o m desvolta într'un studiu de-o mai mare a m ­
ploare — nădăjduim că v o m aduce o reală şi m a i ales decisivă contribuţie
actualului nostru m o m e n t creator ».

G â n d u r i l e exprimate aci de d. A l . D i m a , manifestă o conştiinţă culturală

a provinciei, care de aci înainte se va înfăţişa caracteristic spiritualmente,
să nădăjduim, pentru ca dând viaţă proprie ţinuturilor mai îndepărtate
româneşti, să descongestioneze Capitala care devenise un fel de v a m p i r literar
al ţării noastre. P e d. A l . D i m a , cu al său localism creator, îl încadrează în
cuprinsul aceluiaşi număr d-nii R a d u Brateş, Pr. L i v i u C h i n e z u , G h . C i f a -
relli, Ionel N e a m t z u , Florica Ciura, Ilie D ă i a n u , Ş t . M a n c i u l e a , Pr. O c t a v i a n
P o p a , Ion C o v r i g - N o n e a , Virgil Fulicea, Nicolae Coroşa şi I . X e n o f o n . C u
deosebire remarcăm articolul Naţiune şi creştinism de Pr. L i v i u C h i n e z u ,
p r e c u m şi Din istoria Făgăraşului de Pr. O c t a v i a n Popa.
 A Z I
A n u l I V , N r . 2, M a i 1935

A u t o r i i care ilustrează numărul pe M a i , sunt: Peter N e a g o e , Mihail

Celarianu, R . H a n , V . V o i c u l e s c u , Saşa Pana, T . C . S t a n , Virgil Caria-
nopol, Al. Mironescu, Horia Groza, Radu Boureanu, Petru Manoliu,
Vasile D a m a s c h i n , Nicolae Argintescu, Nicolae Roşu, Constantin Micu,
C o n s t a n t i n B o g o e , B . C e h a n , C . C l o n a r u şi S a n d u T e l e a j e n . V o m remarca
în special cele câteva pagini de proze ale d-nei R . H a n , din care extragem
câteva:

S t i e l e t ii

« P e o nuia de lozie îndoită în cerc a m pus laţuri din coada calului. In

zăpada proaspătă căzută peste noapte printre seminţe d e cânepă, a m aşezat
laţul de prins sticleţi. P â n ă diseară colivia goală şi nouă va primi oaspeţi cu
guşe roşie ».

Firul cel alb

« A s t ă z i , în toiul j o c u l u i , v â n t u l mi-a suflat în ochi un fir de păr alb dela

tâmplă.
O ! jocuri, cât timp voi mai putea număra prin voi, biruinţe şi înfrân­
geri de o zi ? »

Mătănii de pâine

« A m cumpărat şiragul de mătănii al celor închişi; sunt b o a b e de pâine

vopsite şi înşirate p e aţă. Fiecare b o a b ă închide în miezu-i un sâmbure atât
d e amar c â t să-mi îndurereze p â n ă la j u n g h i inima.
Mătăniile d e pâine s u n t uşoare. Fiecare îmi s p u n e să m ă rog p e n t r u o
fiinţă îngenunchiată înaintea g â n d u l u i m e u c u aripi largi.
Mătăniile de pâine sunt frământate c u mâini ce au dat c â n d v a o moarte.
M ă înfioară sunetul lor; dar oamenii care s'au lipsit de u n d u m i c a t pentru
a trimite lumii o p o d o a b ă , au pentru astăzi iertarea m e a neştiută.
P e n t r u ei, voi număra din c â n d în c â n d clipele lor de pâine neagră aşa
c u m străbunica mea număra clipe de chilimbar auriu ».

L i c u r i c i u l

«Pe d r u m u l cu hăţişul înrourat, în răcoarea nopţii, străluceşte singur

un licurici.
M i - e teamă că va trece un copil şi îl va culege să-1 pună în păr să-i l u m i ­
neze calea.
II v o i u lua dintre firele ierbii u m e d e ca să-1 d u c în loc ferit să nu-1 mai
vadă nimeni ».
S e găseşte în aceste proze o delicateţe de simţire şi o frumuseţe de nuanţe,
p e care admiratorii scriitoarei R . H a n de m u l t le-au gustat în versurile p u ­
blicate în Gândirea.
 MUNCA LITERARĂ
A n u l I I I , N r . 2 1 , 1933
Sub titlul O problemă naţională: Cartea, d. C a m i l Petrescu, publică un
articol care a fost c o m e n t a t de o b u n ă parte d i n presa noastră. îl repro­
d u c e m p e n t r u tâlcul său neliniştitor.
« M a r e e şi această Capitală, de d u p ă război. A ţ â ţ a t de fierberea <r L u n i i
Bucureştilor » care a fost iniţiată în « G a z e t a » a m străbătut zilele trecute
oraşul în lung şi 'n lat, în goana maşinei; doar pentru aspecte, pentru o vagă
comparaţie c u t r e c u t u l . . . Schimbările sunt de domeniul transformării esen­
ţiale şi ne v o m o c u p a de ele, poate, m a i cu d e a m ă n u n t u l . . . A z i a m vrea să
î n s e m n ă m doar o singură tristeţe care a întovărăşit ca o u m b r ă bucuria î n ­
dreptărilor v ă z u t e . . . E lung, chiar c u maşina, d r u m u l , d i n fosta barieră
a Călăraşilor, p e M i h a i B r a v u l (azi un frumos bulevard), p e T r a i a n şi N e r v a
T r a i a n , p e Văcăreşti în sus, Panduri, ocolit pe R a h o v e i ; spre noul cartier
C o t r o c e n i , apoi; iar de acolo spre Floreasca, întors prin Parcul Filipescu
şi cartierul Filantropiei.
D a r atunci, c u m e c u putinţă ca o ediţie normală a unei cărţi să n u fie
decât de 3.000 d e e x e m p l a r e ? C e citesc aceşti bucureşteni ? N i m i c n u t u l ­
bură şi n u chinue c u întrebări acest oraş a m o r f ? C a s e lângă case, palate lângă
palate, grădini de vară c u grătare ori u n d e te duci, băcănii c u vitrinele trucu­
lente insolent împinse p â n ă în mijlocul trotuarului, expoziţii de automobile
în imense cuşti de sticlă, debite « speciale » de t u t u n câte vrei, şi totuşi ediţia
normală a unei cărţi româneşti n u e decât d e 3.000 de e x e m p l a r e . . .
Iar dintre acestea, ne spun editorii, m e r g totuşi 1.500 î n Bucureşti şi
1.500 în tot restul ţării. . . Brăila, Galaţi, C o n s t a n ţ a , Iaşi, C e r n ă u ţ i , Ploieşti,
Craiova, C l u j , A r a d , Braşov, Oradea, T i m i ş o a r a . . . 24 d e ore călătorie c u
trenul prin atâtea gări; atâtea şcoli şi atâtea prefecturi n'au nevoie de c â t
de 1.500 de exemplare d e c ă r ţ i . . .
F ă c e a socoteala cineva zilele trecute că a m avea în ţară vreo 400 de mii
de titraţi. O j u m ă t a t e de milion de titraţi şi totuşi numai 3.000 de exemplare
se p o t v i n d e normal dintr'o carte. . . D e altfel sunt pare-se vreo 10 mii de
profesori, dacă fiecare ar cumpăra o carte p e lună (căci asta face parte d i n
materialul profesiei lor ca hainele la actor) ar însemna 120 de mii de v o l u m e
p e an, 1 2 cărţi a zece mii de e x e m p l a r e . . . Şi, vai, e acesta u n m i n i m u m ,
împins la absurd şi la dezonorare intelectuală.
D e altfel înseşi ziarele noastre sunt atât de puţin citite. într'o ţară de 20
de milioane de locuitori cel mai mare tiraj î n cursul spătămânii, e de 80 de
mii de foi, rare ori o sută de m i i . . . M a i ales c â n d ţinem socoteala că e tirajul
întregii ţări, că n u a v e m o presă de provincie răspândită, care să concureze
pe cea din Capitală, c u m e cazul în Cehoslovacia şi în U n g a r i a , popoare mai
puţin numeroase, dar care au gazete mai răspândite, m u l t mai răspândite. . .
R o m â n u l citeşte atât de puţin încât se poate spune că n u citeşte de l o c . . .
Citeşte n u m a i în şcoală ca să ia o diplomă şi p e u r m ă , c u aceasta, o slujbă la
S t a t . . . D u p ă ce a luat slujba s'a isprăvit lectura (chiar c â n d d o m n u l funcţionar
e profesor). N u cred că mai există într'altă ţară d i n lume disproporţia ridiculă
între tirajul cărţilor de şcoală (obligatorii) şi al cărţilor de cultură propriu
zis (facultative). De altfel această dificultate a românului de a silabisi
cartea de cultură apare şi mai evidentă c â n d constatăm două fapte caracteris­
tice R o m â n i e i . C e l dintâi fapt e una dintre întrebările cele mai uluitoare, care
sună aşa: Ce mai scrie la gazetă? repetă, aci de zeci de mii de ori cotidian.
A l doilea fapt caracteristic e numărul imens de conferinţe care se ţin d e
pildă în Bucureşti. N u există oraş în l u m e în care să se ţină atâtea confe­
rinţe . . . C e l care citeşte o carte aci e o a r e c u m excepţional, şi oricând găseşte
o sală întreagă, dornică să se informeze după ureche, lăutăreşte. . . In B u c u ­
reşti, teoria relativităţii lui Einstein e « zisă »> ca un tango la m o d ă , iar feno­
menologia lui Husserl fluerată dulce după amiază între 6 şi 7. . .
Orăşanul r o m â n nu poate citi, în genere, n u se poate orienta într'o librărie.
Dar de 400 de ani încoace cartea, care a redeşteptat toate naţiunile, e cheea
oricărei vitţi de Stat. . . C a dela evanghelie, creştinismul—-orice viaţă naţio­
nală e în funcţie de carte. . .
D a c ă funcţionarii sunt prost crescuţi şi fără scrupule e fiindcă la noi se
citeşte prea p u ţ i n ; dacă a v e m procese g e n S k o d a e fiindcă la noi cartea e o
raritate; dacă străzile sunt prost pavate e din aceeaşi c a u z ă . . . dacă la c o n -
tingentare sau aiurea m e r g lucrurile ruşinos e, să se ştie, din cauza analfa­
betismului ».

IDEEA ROMÂNEASCĂ
A n u l I, N r . i , M a i 1935

C u un alt prilej, arătam c u m dela un t i m p apar tot felul de periodice,

care de care mai îngrijite şi mai precis orientate decât se putea constata p â n ă
mai a c u m vreo cinci ani. D e astădată să o b s e r v ă m că dintre caietele lunare,
revistele săptămânale, organele în sfârşit d e exprimare ale unei spiritua­
lităţi în fierbere, care a b u n d ă pe piaţa literară, mai m u l t e sunt apărute c u
rostul de a defini o problematică românească. O astfel de publicaţie « lunară
de critică, ideologie şi poezie » este şi Ideea Românească. Iată cuprinsul: Pavel
C o s t i n D e l e a n u : Mihail Kogălniceanu, interpretare radical-reacţionară; Ştefan
Ion G e o r g e : Veghetor pentru 1934; M i r c e a V u l c ă n e s c u : Logos şi Eros şi Horia
S t a m a t u : Schiţe pentru o artă poetică şi Balade, traduse din V i l l o n . Iată for­
mulările programatice:
« N ă z u i m a fi, printre altele, o concentrare a tineretului de azi în vederea
propriei sale definiri şi expresii. Planul grupării de aci fiind acela al culturii
întru c â t spirit obiectivat, unitatea temeinică a celor ce o constitue este totuşi
un fapt ţinând de o sferă mai adâncă şi de un m o m e n t anterior al acestei
tinerimi. Intru c â t revista de astăzi n u este propriu zis un m o m e n t iniţial,
ci aparţine unei serii iniţiate încă d i n 1 9 2 1 , odată cu constituirea acelei origi­
nare grupări a tineretului nostru studios, care a fost Asecereul (Asociaţia
Studenţilor Creştini din R o m â n i a ) . Ideea românească trebue deci să fie înţe­
leasă drept u n m o m e n t de maturitate al acestei linii de desfăşurare istorică,
în sensul actualizării valorilor, cari sunt doar fapte consecutive ale p r e o c u ­
pării strict spirituale de atunci.
 S ă o b s e r v ă m însă că o atare serie de d A ă ş u r a r e în t i m p ne apare, în istoria
generaţiilor româneşti ale epocii moderne, drept un fapt nou. într'adevăr,
seria îşi are p u n c t u l iniţial, care i se constitue drept m o m e n t originar, con­
centrând deci în sine geneză şi finalitate totodată, într'o zonă m a i adâncă
d e c â t aceea a apariţiei valorilor, apariţia u r m â n d abia ca al doilea moment,
— în vreme ce toate generaţiile trecute cunosc m o m e n t u l obiectivării spiri­
tului drept m o m e n t iniţial, iar drept m o m e n t secundar p e acela al p r e o c u ­
părilor politice.
D a r chiar în sânul generaţiei de azi, între « asociaţiile de tineri » în care
ea s'a născut şi care în genere, pe linia culturală, îşi au finalitatea în faptul
creaţiei de valori, cercul de aici se distinge printr'o a d â n c i m e spirituală şi
o conştiinţă pentru care valorile culturii apar şi sunt preţuite doar ca treaptă
către o finalitate d e echilibru lăuntric şi deci potenţial ».

L U C E A F Ă R U L
A n u l I, N r . 6, Iunie 1935

P e n t r u [naivitatea ei, vom reproduce o mare parte din prima doină din
Banat, culeasă de d. G h . Popovici la S a c o ş u l - M a r e în 1926, prima dintre
cele publicate d e Luceafărul:

S o m n u - m i - i şi pic d e s o m n
Şi n'am pat u n d e să d o r m ,
C ă porţile-s toate 'nchise
Şi lămpile toate stinse,
N u m a i la m â n d r u ţ a 'n vale,
N u m a i la ea-i lumânare.
L u m â n a r e a - i potolită
Şi mândruţa adormită
C u faţa cătră părete,
C u gura friptă de sete.
E u mă d u c p â n ă la ea,
C a să-i clatin fereastra;
E u fusei p u ţ i n cam beat
Şi prea tare-am clătinat,
C ă bărbatu-i s'a sculat,
P e nevastă a 'ntrebat:
•— M ă i muere, măi nevastă,
C i n e - m i bate la fereastră ?
— T a c i , bărbate, bat-o vina,
C ă e m â ţ a lu vecina.
— M ă i muere, măi urgie,
M â ţ a n u - i cu pălărie !
— T a c i , bărbate, şi te culcă,
N u - ţ i face singur nălucă,