TAKE, IANKE SI CADIR — Comedie in trei acte de Victor Ion

Popa - rezumat referat

TAKE, IANKE SI CADIR — Comedie in trei acte de Victor Ion Popa. 

Premiera piesei a avut loc in anul 1932 la Teatrul „Maria Ventura", dar, in ciuda unei distributii „intr-
adevar exceptionala" 
(Ion Sarbul, G. Timica, Al. Giugaru, Jules Cazaban, Maria Mohor, Silvia Dumitrescu), nu s-a bucurat de
succesul scontat. incercand sa explice insuccesul, autorul va arata undeva ca „Take, Ianke si Cadir s-a
jucat impotriva mea, cu o distributie impotriva careia am fost cu toata energia si inutil: «Fac chestie
de prietenie din asta» mi-a spus d-ra Ventura si mi-a inchis gura".

O noua punere in scena arc loc la Teatrul Poporului (1945-l946), dar tot fara prea marc ecou in critica
de specialitate. Intrarea definitiva a acestei comedii in constiinta publicului incepe in anii 1956-l957,
cand mai multe trupe (Teatrele Municipal si National din Bucuresti, cele de Stat din Bacau, Pitesti,
Timisoara, Barlad) o introduc in repertoriul lor permanent, rcluand-o in diverse distributii, unele
redutabile, pana in zilele noastre. 

Recordul de spectacole pare sa fi fost cel inregistrat de Teatrul Municipal din Bucuresti, cu nu mai
putin de 848 de reprezentatii. Piesa a fost publicata, incepand cu anul 1938, in mai multe randuri, fie
separat, fie impreuna cu alte scrieri dramatice ale autorului. F,a a fost tradusa in limba maghiara si a
aparui sub titlul Micsoda ziirzavar (Zapaceala zadarnica) in antologia Ol roman vigjatek (Bukarest,
Irodalmi Konyskiado, 1964).

Om de teatru total (autor, regizor, scenograf, cronicar etc), Victor Ion Popa a lasat in urma sa o opera
dramatica pe cat de valoroasa, pe atat de inegala. Dintre piesele care au rezistat in infruntarea cu
timpul sunt de amintit Ciuta, Muscata din fereastra si, desigur, Take, Ianke si Cadir, considerata chiar
drept capodopera a creatiei sale dramatice. De altfel, autorul arata convins de calitatea scrierilor sale
dramatice, atunci cand marturisea: 

„Daca se va alege ceva de toata truda mea, cred ca teatrul va fi acela care nu ma va uita. Prea mi-am
pus toata viata in el" 
(Virgil Carianopol, Scriitorii au devenit amintiri, 1973).

Victor Ion Popa a actionat, in baza unui program coerent la temelia caruia statea un crez artistic urmat
aproape cu sfintenie: 

„Pledez, asadar, pentru o creatie romaneasca. Un spor de creatie romaneasca in ceea ce priveste
literatura dramatica, fie ca piese originale, fie ca localizari Pledez si pentru romanizarea actorului
roman pentru necesitatea unei formulari dramatice romanesti Stim doar bine toti ca trebuie sa aiba
bune radacini in pamant copacul care vrea sa fie vazut peste zid. Pledez deci pentru necesitatea unei
formule dramatice romanesti pentru ca numai de la ea incolo vom putea intra in marea arta teatrala".

Pana la data reprezentarii comediei Take, Ianke si Cadir lui V. . P. i se jucasera cele doua piese de
rezistenta ale dramaturgiei sale: Ciuta si Muscata din fereastra, amandoua fiind bine primite de critica
si de publicul spectator. La o lectura atenta se poate observa ca, mai ales intre Muscata din fereastra
si Take, Ianke si Cadir, exista numeroase puncte de intalnire. 

Ele izvorasc din filosofia de viata a autorului, din valorile in care acesta credea si pe care le regasim la
personajele pieselor sale. S-ar putea spune ca avem de-a face cu reminiscente ale viziunii
samanatoriste sau chiar poporaniste, dar n-ar fi exclus sa (ic vorba si de niste ecouri (Valeriu
Rapeanu) ale teatrului francez din epoca respectiva. Valorile pentru care pledeaza in piesele sale Victor
Ion Popa (inclusiv, mai voalat, in Take, Ianke si Cadir) sunt valorile etice traditionale, care au fost
create si care mai pot fi conservate doar in provincie, ca loc privilegiat al manifestarii lor. Ele dau
personajelor din piesele sale forta de a depasi dificultatile ivite in calc, de a infrunta viata si de a birui,
apropiindu-si, in cele din urma, „o stare de impacare si de fericire".

Personajele aspira la libertate si la frumusete morala, Ia puritate sufleteasca, luptand in disperare cu

prejudecatile semenilor pentru a-si atinge idealurile. Desi in registru „sentimental si comic cu peripetii
de qui-pro-quo" 
(Tudor Vianu), Take, Ianke si Cadir reia cateva dimensiuni ale pieselor si chiar ale unor proze
publicate anterior de Victor Ion Popa. Se adauga, arata comentatorii, o dimensiune noua care
coloreaza in chip inedit intreaga evolutie a faptelor. 

Victor Ion Popa ataca, nu fara curaj, o problema de mare sensibilitate la vremea respectiva, anume a
nationalitatii, a etniei, asa cum era ea perceputa de comunitatile care populau lumea targurilor
moldovenesti. Problema (conflictul dintre generatii „cauzat de prejudecati rasiale" - Stefan Cristea)
mai fusese abordata, dar in registru grav in Nathan inteleptul de Lcssing, iar la noi de Ronetti Roman
in Manasse, dar Victor Ion Popa schimba unghiul de impact, perspectiva urmarind relatiile de acest tip
la nivelul omului obisnuit, comun. El insista asupra omenescului personajelor, relevand gradul inalt de
umanitate existent in lumea oamenilor obisnuiti. De altfel, daca patrundem bine resorturile comediei,
vom constata ca nu problema rasei (asa cum gresit s-a spus) intereseaza, ci, mult mai adanc, aceea a
religiei, a credintei, fundamentala in conturarea statutului identitar individual sau de grup. La romani
(dar, in egala masura, si la ceilalti), religia (citeste credinta) era egala cu legea, cu norma esentiala de
comportament, in alti termeni, cu insesi fundamentele existentei. A schimba credinta, adica legea,
devenea dintr-o data sinonim cu a renunta la statutul tau identitar, cu a te transforma in altceva, cu a
deveni altcineva. Pus in fata unei asemenea alternative, insul ezita, explicabil, ca in fata oricarei decizii
capitale, de viata si de moarte, chiar daca moartea va fi numai una simbolica. Trama comediei Take,
lanke ti Cadir nu este una complicata, ci dimpotriva. intr-un orasel de provincie (moldoveneasca lanke
aminteste la un moment dat de apa Barladului) isi duc traiul tihnit trei mici negustori de etnii diferite:
Take, care este roman, lanke, evreu, si turcul Cadir. Fiecare dintre ei tine cate o pravalie modesta in
una din mahalalele de la periferia oraselului amintit, acoperind micile nevoi ale locuitorilor, romani sau
evrei. Viata celor trei se desfasoara dupa niste ritmuri parca ancestrale, lent, Iara evenimente majore,
intr-un soi de placuta toropeala, ba este statornicita pe o prietenie indelung verificata (lanke
marturiseste ca il leaga de Take o prietenie de treizeci de ani) si reconfirmata in fiecare zi, prin gesturi
semnificative. Casele le sunt identice, Take si lanke vand cam aceleasi produse, isi „imprumuta" unul
altuia clienti pentru a nu se concura si a nu castiga unul in defavoarea celuilalt. Cadir isi deschide
pravalia (coloniale, de care nu vindeau ceilalti doi) cu bani imprumutati de la si pe un teren dat de
acesta; Take si lanke iau masa pe terasele din spatele caselor lor, aproape lipite, mancand fiecare din
mancarea lui „ovreiasca" sau „romaneasca", dar neezitand sa-i ofere si celuilalt din bucatele sale
(stiuca umpluta, lanke; tocana si sarmale de purcel, Take).

Cu toate acestea, pentru a respecta cutuma, lanke declara: 

„Ovreiu sa manance la masa lui ovreiasca si crestinul Ia masa lui crestineasca, zice lanke".

Echilibrul acesta perfect, curgerea tihnita a zilelor sunt brusc amenintate de venirea Anei (fiica lui
lanke) si a lui Ionel (fiul lui Take), care se aflau la studii la Bucuresti, la Academia Comerciala. Nu atat
sosirea lor complica lucrurile, cat hotararea acestora de a se casatori. Socul este resimtit intai de Take
si de lanke (mai ales de acesta din urma), care, desi isi iubesc copiii si se straduiesc din rasputeri
pentru „fericirea" lor, trebuie sa lupte mai intai cu ei insisi si, toca mai inversunat, cu gura mahalalei
care n-ar accepta o asemenea deviere de la pattemurilc de comportament indatinate. Lui Take ii este
frica de „bocluc", iar lui lanke de falimentul afacerii sale in situatia in care evreii ar mai inceta sa
targuiasca de la el (si tot asa, romanii de la Take).
In inima lor de parinti iubitori, amandoi ar accepta casatoria, daca nu s-ar teme de reactia
„comunitatii", a celorlalti, a „lumii" si daca, evident, „s-ar cadea".

Transcriem cateva replici pentru a surprinde starea de spirit (de deruta) a protagonistilor: Janke: Ce
sa spuie? Ca fata e evreica si Ionel crestin.
Take: Aa! Asa e Domnule! Nu se poate.
lanke: Nu se mai poate deloc. Tii! Ce pacat ca nu se poate!
Take: Stiu ca nu se poate, dar sa amanam, sa cautam, sa vedem;
Take: Bine ma flacaule, tu nu ve/i ca lumea ii prost croita si ca se uita urat la lucruri de astea?
Ionel: Bine tata, dar eu cu lumea ma insor?
Take: Nu, dragul tatii, dar trebuie sa traiesti in ea.;
lanke: Cum sa nu ti-o dau Dar nu pot, daca nu pot. Daca nu ma lasa altii sa pot, ce sunt eu de vina?
Asa treaba sa fie afurisita! Cine dracu m-a facut evreu!;
lanke: Daca nu vrea sa dea baiatul, n-are decat sa nu-l dea ce? Am sa mor? Dar daca vrea sa-i dau
fata i-o dau. Daca ei se iubesc inseamna ca vrea Dumnezeu! Si cine are sa zica nu, cand Dumnezeu
zice da?;
lanke: Si sa stii ca n-am nevoie de voi si putin imi pasa daca nu cumparati Si stii sa-ti spun una: sa va
fereasca Dumnezeu sa ma fac eu antisemit".

Amandoi accepta in cele din urma solutia salvatoare avansata de Cadir: cei doi tineri „moderni" sa
fuga, iara voia parintilor, dar sa lase un „certificat" care sa confirme nesupunerea lor. „Cadir bine
gandit", zice turcul, „si scapare bun gasit, voi trebui copii lasam fugim departe voi ei fugit sus Ia tren
voi nimic, stiut. La lume spus voie nu dat si copii singur, fara voie plecat".

Ianke vrea o confirmare in plus, asa ca o roaga pe Ana: 

„ si du-le si lasa o scrisoare ca ai fugit. Asta-i un fel de certificat".

Toate nelinistile si spaimele lui Ianke si Take, tot zbuciumul lor sufletesc primesc in cele din urma o
rezolvare. Cadir se foloseste de tot felul de siretlicuri pentru a-i ajuta pe cei doi tineri (ii ascunde si
adaposteste in casa sa, le face rost de capital pentru a porni o afacere prospera in asociere cu el -
banii fiind luati de la Take si Ianke -; le ofera cu generozitate toata bruma de bani, doua mii de lei,
economisita de-a lungul unei vieti. Si asta, in virtutea credintei sale, dupa care, crestin, ovrei, turc
totuna estem om bre, nu ovrei, nu crestin, nu turc".

Noua pravalie pe care o vor deschide „in asociatie" se va numi „La Ierusalim" pentru ca „acolo si turca
si ovrei si crestin estem".

Mesajul (unul dintre ele) este apasat exprimat in final de Ana, spre a spulbera definitiv ezitarile lui
Ianke. „Dar ce faceti din copil"? se intereseaza Ianke. 

Un om, papa, vine prompt raspunsul. La declansarea si rezolvarea conflictului, ca de altfel si Ia

intretinerea vie a intrigii contribuie si cateva „caractere" admirabil conturate. In primul rand, cei trei
protagonisti, Take („morocanos"), Ianke („volubil") si Cadir („sibilinic"), care „dau varietate
temperamentala unui profil sufletesc similar relevand o puritate interioara surprinzi!toare si
emotionanta" 
(V. Mandra).

Ianke indeosebi, prin verva lui nu o data stralucitoare, care s-ar fi dorit „prost pe dinafara si destept
pe dinauntru" ca Take, si nu „destept pe dinafara si prost pe dinauntru" asa cum pare a fi el. Ana si
Ionel, in schimb, nu au, ca personaje, consistenta necesara, ei sustinand, mai degraba, prin replicile
lor, ideile dragi autorului: dragostea este atotbiruitoare, tinerii „moderni" nu mai au prejudecatile
parintilor, pragmatismul e inevitabil in noile conjuncturi sociale s. a. m. d. 

Un comic („sentimental", dar si amar), in general, de buna calitate sustine discursul dramatic de la
inceput pana la sfarsii si este alimentat indeosebi de replicile uneori sclipitoare si de intorsaturile de
fraza ale lui Ianke. Cateodata insa V. . P. exagereaza, ca in cazul lui Cadir, ajungand la un fel de
manierism care adumbreste sensul unor replici. Scriere reprezentativa a dramaturgiei romanesti,
Take, Ianke si Cadir, „cu o drama marunta si un comic mai mult de replica impune totusi prin finetea
schitelor psihologice, prin siguranta scrierii unui om de teatru versat si prin arhitectura in simetrii
precise a veselelor situatii" 
(Valentin Silvestru), in fine, un bun cunoscator al piesei, l-am numit pe Ion Fintesteanu, un Ianke
memorabil in distributia din 1971, sintetiza astfel calitatile acesteia: 

„Constructia dramatica a piesei este o capodopera de geometrie clasica, iar dialogul -viu, autentic,
generos, incarcat de duh, este o inlantuire logica intalnita la marii mestesugari ai vorbirii scenice.
Lucrarea aceasta constituie un exemplu concret de functionabilitate a verbului, pentru a misca
sentimente, a declansa pasiuni si a construi destine".

Take, Ianke si Cadix ramane o opera semnificativa din cel putin doua perspective: a scrisului lui Victor
Ion Popa si a literaturii dramatice romanesti din perioada interbelica a recent incheiatului secol XX.

Unul dintre cei mai mari animatori ai teatrului in perioada interbelica Victor Ion Popa (1895-1946) s-a
afirmat, deopotriva ca actor, desenator, caricaturist, autor dramatic, povestitor, romancier, critic, regizor,
arhitect, cercetator de arta director de teatru, profesor de regie, inspector de arta - un talent multiplu,
asadar, poate inegal in realizarile lui, dar creator perseverent in toate formele diverse ale frumosului.
Cronologic, bogata sa opera dramatica intruneste piesele: Raspantia cea mare, Ciuta, Acord familiar,
Muscata din fereastra; Tache, Ianke si Cadar; Valtoarea, Vinerea patimilor, Razbunarea sufleurelui, Veverita,
Shakespeare in infern, ca si multe piese pentru teatrul satesc, pentru teatrul muncitoresc si teatrul pentru
copii. Ca romancier s-a remarcat prin Velerim si Ve 
ler Doamne, Sfarieaza si fofeaza, Maistorasul Aurel, Ucenicul lui Dumnezeu s.a.

Capodopera lui V.I.Popa este piesa Tache, Ianke si Cadar (prezentata in premiera in anul 1932). Piesa fara
miscare, aproape fara actiune, fara conflict chiar, este surprinzator de vie, caci actiunea vertiginoasa este
inlocuita aici printr-o verva a vorbirii personajelor - aparent discursiva trenanta dar, in fapt neobisnuit de
amuzanta de adevarata de scaparatoare. Aceasta exceptionala "actiune verbala" creaza o atmosfera
cuceritoare si lumineaza pana in adancuri personajele care traiesc in aceasta atmosfera.

Trei mici si dulci negustorasi dintr-o mahala moldoveneasca - un roman (Tache), un evreu (Ianke) si un turc
(Cadar) - rezolva problema complicata a tolerantei religioase si comuniunii raselor prin iubire. Fiul lui Tache
(Ionel) si fiica lui Ianke (Ana) se iubesc, dar impotriva acestei idile se ridica la inceput nu numai parintii, ci si
"opinia publica" a pasnicei si nu chiar atat de pasnicei periferii detarg uitat de lume. O atare opozitie - cel
mai adesea ireconcilianta - a framantat pe cavalerul cruciat, pe sultanul Aladin, pe sfetnicul sau Nathan cel
intelept, in faimoasa piesa a lui Lessing, de acum peste doua sute de ani (pentru a ne referi doar la acest
exemplu). 

In piesa lui Victor Ion Popa, accentele cad pe alte elemente dramatice si solutii izbavitoare: cumsecadenia,
omenia romaneasca acomodabila, dintr-un univers al "sufletelor curate", biruie, cu umor si duiosie,
prejudecatile cele mai adanc inradacinate.
Cei trei negustori vecini, de natii si de conditie diferita, ajung sa-si semene, - desi fiecare isi pastreaza
specificul individual si pe cel al natiei si credintei lui. 

Facuti sa se inteleaga se cearta mereu, ca niste copii batrani si vaduvi, carora li s-a urat cu singuratatea
parca pentru a avea totdeauna prilejuri sa se impace. Crestinul e mai violent, evreul persifleaza permanent,
in timp ce mahomedanul filozofeaza grav. Iar cand problema cea grea - iubirea dintre cei doi tineri si
perspectiva unei casnicii -se aseaza intre ei, gata sa-i dezbine si sa-i dusmaneasca, filozofia ingaduitoare a
turcului gaseste singura solutia. Conflictul nu capata o turnura tragica, ci are caracterele proprii unei comedii
sentimentale.