ASTROFIZICĂ TEORETICĂ

STRUCTURA ŞI EVOLUŢIA
STELELOR
Lector: Radu Gherase
Secretar ştiinţific –
Astroclubul Bucureşti
 Structura şi evoluţia stelelor
• La inceput, astronomia era bazată pe urmărirea mişcării aştrilor pe bolta
cerească, pentru a înţelege fenomenele ce stau la baza acestor mişcări
(aparente) – locul nostru in Univers – orientare în timp şi spaţiu.
• Începând cu secolul XIX, astronomii şi-au îndreptat tot mai mult atenţia spre
studiul proprietăţilor fizice ale aştrilor, in special ale stelelor.
• Începând cu secolul XX, astronomia profesională s-a împărţit în două domenii
disticte de studiu: astronomie observaţională şi astrofizică teoretică. Primul
consta în achiziţionarea de date (ceea ce implica şi costrucţia şi întreţinerea
instrumentelor de observaţie), precum şi prelucrarea lor. Al doilea se ocupa cu
studiul şi modelarea teoretică a fenomenelor fizice şi stabilirea unor predicţii
care trebuie să fie în concordanţă cu observaţiile propriu-zise, pentru a deduce
dacă modelul conceput este valid. Astfel, cele două domenii sunt
complementare, în sensul că teoreticienii incearcă să explice pe cât posibil
rezultatele observaţionale.
• Stelele sunt globuri de plasmă gigantice aflate in echilibru hidrostatic, unde forta
gravitationala este anulata de forta datorata unui gradient de presiune care
actionează in sens opus.
• Stelele stau la baza proceselor fizice din univers.
 Structura şi evoluţia stelelor
• Toate proprietăţile aştrilor sunt deduse studiind lumina
provenită de la aceştia.
• TEMĂ: vă puteţi gândi la alte surse de informaţie cu
excepţia undelor electromagnetice?
• Proprietăţi observabile (deductibile) ale stelelor:
– Strălucirea (luminozitatea)
– Culoarea
– Spectrul
– Masa
– Raza (dimensiunile)
• Nu există informaţie directă despre condiţiile fizice din
interiorul stelelor (stelele sunt corpuri opace), cu excepţia
helioseismologiei şi a studiului neutrinilor solari.
Structura si evolutia stelelor
• Prin spectrul unui corp ceresc înţelegem totalitatea radiaţiilor
sale electromagnetice dispuse în funcţie de lungimea de unda
sau frecvenţa acestora.
Structura şi evoluţia stelelor
Luminozitatea stelelor:
Luminozitatea bolometrică (energia radiată totală)

Bolometrul este un instrument care măsoară energia radiată în

bandă largă (într-o gamă largă de frecvenţe, în special în domeniul
infraroşu).
Fλ= fluxul de energie radiată specific lungimii de undă λ
Rs = raza stelei
In condiţiile in care neglijăm prezenţa materiei interstelare,
astronomii ar putea măsura:

Pentru a obţine Lλ , astronomii trebuie să cunoască distanţa D până la

stea, şi să corecteze absorbţia atmosferică şi cea din spaţiul interstelar.
• Fluxul luminos (luminozitatea/supraf. incidentă) la distanţă:

F1/F2=D22/D12 , D2>D1 sau L=1/D2

• Temperatura suprafeţei stelelor
• Determinarea directă a temperaturii suprafeţei stelelor:
• Conform legii Stephan-Boltzmann, orice corp cu
temperatura absolută diferită de 0K emite radiaţie în
spectrul electromagnetic– putere emisivă:
– Ecuaţia Stephan Boltzmann:

Unde σ este constanta lui Stephan.

Determinarea directă a lui Teff este rareori posibilă,
deoarece dimensiunile exacte ale stelelor (raza Rs)
sunt greu de obţinut. Excepţie fac cazurile sistemelor
binare (stele duble) cu eclipsă şi stelele gigante foarte
apropiate (raza acestora din urmă e măsurată prin
interferometrie).
 •Temperatura suprafeţei stelelor
• Legea lui Wien (legea de deplasare):
• Wien a determinat experimental că:
• Pentru un corp cu o temperatură dată, puterea spectrală de emisie, variază cu
frecvenţa (respectiv lungimea de undă) şi prezintă un maxim pentru o anumita
frecvenţă;
• cu cât temperatura corpului creşte, poziţia acestui maxim se deplasează către
frecvenţe mai mari, respectiv lungimi de undă mai mici (de ex. de la roşu spre
violet).
• Wien a stabilit o lege (empirică) asupra distribuţiei spectrale a energiei
corpului negru, lege care arată că densitatea spectrală de energie a corpului
negru, la o anumită temperatură este direct proporţională cu puterea a treia a
frecvenţei radiaţiei.
• Cu alte cuvinte, simplificând:
• max
Totuşi, relaţia matematică a lui Wien nuTseverifica
const .
experimental decât la frecvenţe
mari. Max Planck a reuşit apoi să stabilească o lege a radiaţiei spectrale a corpului
negru care să fie verificată experimental cu succes în toate regiunile spectrale.
Pentru aceasta, el a pornit de la ipoteza că radiaţia termică este emisă de oscilatori
elementari (atomi, molecule) în mod discontinuu, cu o energie ce reprezintă un
multiplu întreg al unei valori elementare E=hν , numită cuantă de energie. (idee
revoluţionară => fizica cuantică).
Pt. Soare:
 •Temperatura suprafeţei stelelor
• Aplicaţii ale legii lui Plank:

• Temă: se poate determina λmax Soare = 500 nm. Calculaţi T.

• Magnitudinea aparentă:
• Strălucirea aparentă a unui corp ceresc este definită prin “magnitudine aparentă”. în
Grecia antică, aştrii au fost clasificaţi în funcţie de strălucirea lor aparentă după o scară
de magnitudini, astfel: cele mai stralucitoare stele vizibile cu ochiul liber erau de
magnitudinea 1, iar cele mai slab strălucitoare (aflate la limita vizibilitaţii cu ochiul liber)
erau de magnitudinea 6. Stelele de un anumit grad de magnitudine erau considerate a
fi de 2 ori mai strălucitoare decât gradul imediat superior numeric (scară logaritmica –
ochiul uman răspunde după o funcţie logaritmică la intensitatea stimulilor, la fel ca şi
celelalte sisteme de percepţie). Această clasificare s-a păstrat de-a lungul mileniilor
fiind folosită de astronomi până astăzi, cu mici modificări.
• In 1856, Pogson a reformat sistemul respectiv impunând ca o stea de magnitudinea 1
sa fie de 100 de ori mai stralucitoare decât o stea de magnitudinea 6. Deci o stea de o
magnitudine dată este de 2,512 ori mai stralucitoare decât o stea de o magnitudine
imediat superioară numeric. Numărul iraţional 2,512 este cunoscut şi ca nr. lui Pogson.
Iniţial, scara lui Pogson a avut ca reper Steaua Polară, atribuindu-se acesteia
magnitudinea 2. Ulterior s-a descoperit însă că Steaua Polară (de fapt un sistem binar
de stele) este o stea variabilă (adică stralucirea ei variază ciclic in timp, variaţie nu
foarte mare, dar totusi importantă). Acum pentru determinarea magnitudinii se folosesc
anumite stele de referinţă, in funcţie de banda spectrală folosită. In sistemul modern,
ca stea de referinţă pentru banda V (vizual) e folosită steaua Vega, α Lyrae, alaturi de
alte 5 stele asemanatoare. Vega are magnitudinea aparenta 0,03.
• Sistemul modern nu mai este limitat la cele 6 ordine de magnitudine sau numai pentru
cazul luminii vizibile. Obiectele foarte strălucitoare au magnitudini aparente negative.
De asemenea, magnitudinea totală aparentă se foloseşte şi pentru estimarea strălucirii
obiectelor extinse, ce acoperă zone relativ mari pe cer (nebuloase, galaxii, roiuri de
stele), nu numai pentru cele punctiforme (stele) – pt. a obţine, se integrează pe
suprafaţă. Stelele sunt f. mici ca dimensiuni raportat la distanţa uriaşă ce ne separă de
ele, de aceea ne apar punctiforme.
 • Astronomii care lucreaza in domeniul vizibil al spectrului EM folosesc
deci raportari la o referinta data ca magnitudini. Aceasta deoarece
este foarte dificil sa cuantificam exact energia primita de la o stea
oarecare. Este mult mai usor sa estimam fluxul de energie primit de
la o stea in domeniul vizibil al spectrului EM comparandu-l cu cel
primit de la o stea de referinta studiata intens (cum este cazul stelei
Vega, de exemplu). Diferenta poate fi exprimata prin formula:

Frecventa centrala Latimea Fluxul de magnitudine 0

Banda
µm µm (ergs s-1 cm-2 µm-1)

U 0.3500 0.0700 3.980 10-5

B 0.4380 0.0985 6.950 10-5
V 0.5465 0.8700 3.630 10-5
R 0.6470 0.1515 2.254 10-5
I 0.7865 0.1090 1.196 10-5
Benzile spectrale utilizate pt. măsurători standard:
Sistemul UBV(RI) :

• Magnitudinea absolută:
Prin definiţie este magnitudinea aparentă pe care o are un astru aflat la
o distanţă prestabilită ca distanţă etalon faţă de observator: 10
parseci, în absenţa extincţiei atmosferice şi a mediului interstelar.
 Structura şi evoluţia stelelor
• Astronomii măsoară precis distanţele până la stelele apropiate (D<1000 a.l.)
folosind efectul de paralaxă şi instrumente speciale la bordul unor sateliţi
artificiali : ex. Misiunea Hipparcos. – astrometrie de precizie.

• Unităţile de măsură utilizate pentru distanţele interstelare:

• anul lumină : distanţa parcursă de lumină în vid intr-un an (9460800000000 km).
• parsecul : termen abreviat din “paralaxa de o secunda” şi reprezintă distanţa de la care semiaxa
orbitei Terrei ar subintinde un unghi de 1 secundă (un parsec are 3,26 ani lumină); pentru
comparaţie, discul lunii observat de pe Pământ subintinde aproximativ 30 minute de arc (jumătate
de grad).
 Proprietăţile stelelor. Relaţii

• Relaţie empirică între temperatura suprafeţei şi

culoare (de ex. B-V).
• Relaţie empirică între clasa spectrală şi
luminozitate.
• Relaţie empirică masă-luminozitate (masa se
deduce precis numai din studiul sistemelor
binare)
• Graficul care exprimă variaţia luminozităţii
stelelor în funcţie de temperatura
suprafeţei,culoare, clasă spectrală se cheamă
diagrama Hertzsprung-Russel (numită şi
diagramă culoare-magnitudine).
Relaţia empirică masă-luminozitate
• L ~M3.5
 Spectrul stelelor
• Tipuri de spectru (regulile lui Kirchhoff):
• Regula 1: un material opac incins emite un spectru continuu (ex. Filamentul
unui bec). SPECTRU CONTINUU
• Regula 2: un gaz transparent incins produce un spectru de emisie
(caracterizat prin linii de emisie). Numărul şi culoarea acestor linii depinde
strict de compoziţia chimică a gazului respectiv (ex: un neon). SPECTRU
DE EMISIE
• Regula 3: dacă un spectru continuu (provenind de la un corp solid, lichid,
sau gaz sub presiune opac) trece prin alt gaz la o temperatură mai scăzută,
gazul mai rece cauzează apariţia unor linii de absorbţie (închise prin
contrast) în spectru. Numărul şi culoarea acestora variază în funcţie de
compoziţia chimică a gazului, întocmai ca în cazul spectrului de emisie
(aceleaşi elemente chimice produc aceleaşi linii de emisie, absorbţie).
SPECTRU DE ABSORBŢIE
 Spectrul stelelor
• Tipuri de spectru (regulile lui Kirchhoff):
 •Tranziţii la nivel atomic
• Emisia şi absorbţia fotonilor se datorează proceselor ce
se desfăşoară la nivel atomic. Aceste procese sunt
guvernate de mecanica cuantică. Astfel, avem:
• Spectru discret de valori ale energiei pentru electroni
legaţi (E<0)
• Spectru continuu de energie pentru electroni liberi (E>0)
• Sunt posibile următoarele interacţiuni între fotoni şi
electroni:
– Absorbţie
– Emisie spontană
– Emisie stimulată
•Tranziţii la nivel atomic
 Tipuri de spectru
• TEMĂ: SOARELE PREZINTĂ UN SPECTRU DE ABSORBŢIE. DE CE?
• TEMĂ: cum vă explicaţi apariţia liniilor de emisie (absorbţie). Exemplu Hα.
Tranziţie electron de pe orbitalul n=3,4,5... pe n=2 (Serie Balmer).
Tranziţie electron de pe orbitalul n=3,4,5... pe n=1 (Serie Lyman).
 Clasele spectrale ale stelelor
Clasificarea stelelor în funcţie de spectru
• Clasificarea spectrală Harvard a stelelor, în funcţie de temperatura
suprafeţei:

• Fiecare clasă prezintă subdiviziuni de la 0 la 9 (ex. Soarele e în clasa G2). Intre timp, s-
au mai adaugat si alte clase noi: W – stele de tip Wolf-Rayet cu temperaturi pana la
70000K, L – stele cu masa insuficienta de hidrogen pentru a avea loc procese de
fuziune (piticele brune), T – pitice brune mai reci, cu prezenta metanului in spectru, etc.
Clasificarea spectrală Harvard
Diagrama Hertzsprung-Russel
 Clasificarea spectrală a stelelor, în funcţie
de temperatura suprafetei si luminozitate -
Morgan-Keenan
• Clasificarea este făcută şi în funcţie de aspectul liniilor spectrale (de ex. intensitatea
acestora), spre deosebire de cea ale Harvard. Aici se face o distinctie a stelelor gigante
faţă de stelele din secvenţa principală de acelaşi tip spectral (sau aceeaşi Teff).

• 0 = hipergigante (eta Carinae)

• I = supergigante
• Ia = supergigante f. luminoase (Deneb)
• Ib = supergigante mai putin luminoase
(Betelgeuse)
• II = gigante stralucitoare
• III = gigante
• IV = subgigante
• V = stele din secvenţa principală
(medii, pitice)
• VI = subpitice (rar folosită)
• VII = pitice albe
 Clasificarea spectrală a stelelor
• Distribuţia spectrală a radiaţiei stelelor din secvenţa Harvard
 Clasificarea spectrală a stelelor
• Variaţia liniilor de absorbţie, în secvenţa Harvard, ca funcţie a Teff
 Clasificarea spectrală a stelelor
• Variaţia liniilor de absorbţie, în secvenţa Harvard, ca funcţie a Teff
Diagrama Hertzsprung-Russel
 Formarea stelelor
• Distribuţia materiei obişnuite din Galaxie:
• 5x1011 mase solare în stele
• 5x109 mase solare de gaz interstelar:
– Plasmă încinsă de şocul exploziilor supernovelor
(rămăşiţele supernovelor)
– Gaz ionizat în urma radiaţiilor UV provenite de la
stelele masive din jur
– Nori de hidrogen neutru (40% din masa totală)
– Nori moleculari reci (50% din masa totală)
 Formarea stelelor
• Norii moleculari giganţi
– Materia primă din care se formează stelele şi sistemele
planetare
– Sunt foarte reci: au între 5 şi 50 Kelvin
– Un nor molecular tipic are între 104 şi 106 mase solare
• Conţine hidrogen molecular (H2) în proporţie de 70%
» Heliu (29%)
» Alte molecule (1%) – monoxid de carbon CO etc.
– Densităţile variază de la 100 până la > 1000000 molecule H2 /cm3
TEMA: cum pot fi detectaţi norii moleculari?
(radiaţia cu λ=21cm)
 Formarea stelelor
• Anumite zone din norii moleculari încep să se fragmenteze, se formează
“nuclee” în care materialul începe să se aglomereze sub acţiunea gravitaţiei.
• Acest lucru se poate întâmpla atunci când norul este traversat de unde de
şoc provenite de la explozia unei supernove din apropiere, sau alte
perturbaţii produse de corpurile masive din jur
• nebuloasa iniţială incepe să se fragmenteze, iar nucleele să se micşoreze,
materia din interior devenind tot mai densă.
• Procesul acesta continuă până când în interiorul “nucleelor” de materie
astfel formate presiunea şi temperatura gazului ating valori suficient de mari
pentru ca să aibă loc fuziuni nucleare. Astfel se naşte o stea, sau un chiar
un roi de stele .
• Majoritatea stelelor se formează în grupuri, roiuri.
• O parte din energia gravitaţională este eliberată la început în infraroşu. În
acest stadiu, steaua în formare este considerată ca fiind din pre-secvenţa
principală , şi este numită protostea. Din momentul când începe fuziunea
nucleară, colapsul gravitaţional încetează, forţa de gravitaţie fiind echilibrată
de forţa de expansiune rezultată în urma fuziunilor nucleare. Hidrogenul din
interiorul stelei începe să se transforme în deuteriu, apoi in heliu, eliberându-
se cantităţi enorme de energie – pierdere de masă (reacţii de
nucleosinteză). Steaua “a prins viaţa”, şi de acum se încadreaza în secvenţa
principală .
 Formarea stelelor
• Foarte multe dintre protostele nu ajung sa devina stele,
din cauza cantitatii mici de gaz din care sunt formate.
Acestea devin stele pitice brune, stele ce nu emit decat
radiatie infrarosie.
• Totul depinde acum de cat de mult gaz este formata
protosteaua: daca masa gazului este asemanatoare cu
cea a Soarelui, protosteaua se va transforma in stea in
10 miloane de ani; daca masa protostelei este de minim
15 ori mai mare decat masa Soarelui, aceasta va deveni
o stea giganta in doar 100.000 de ani.
Formarea stelelor
 Evoluţia stelelor
• Secvenţa principală din diagrama
HR pune în evidenţă dependenţa
luminozităţii (şi a celorlalte
caracteristici ale stelelor) în funcţie
de masa acestora, vârsta acestora
fiind nesemnificativă din acest
punct de vedere.
• Secvenţa principală este o
secvenţă de masă, şi nu o
secvenţă de timp
• Evoluţia stelelor este strâns legată
de masa acestora.
• Toate proprietăţile unei stele sunt
dictate de masa acesteia.
 Evoluţia stelelor
• Stelele din secvenţa principală se află în echilibru
dinamic (forţa gravitaţională e contrabalansată de forţa
degajată de fuziunile nucleare din nucleul acestora)
• Cu cât stelele sunt mai masive (mai grele), cu atât sunt
mai strălucitoare (produc şi degajă mai multă energie)
• O creştere mică de masă conduce la o creştere mult mai
semnificativă a luminozităţii (relaţia masă-luminozitate)
• Stelele masive sunt foarte strălucitoare
• Mai multă masă =>
– Forţă de compresie mai mare (datorată gravitaţiei)
– Presiuni şi temperaturi mai înalte în miezul stelei
– Rată de fuziune (nucleosinteză) mai ridicată
– Luminozitate crescută
 Evoluţia stelelor
• Stelele cu masa mică (piticele roşii)
– Ce se intampla cu stelele acestea nu se cunoaste in
mod direct, pentru ca durata de viata este mai mare
decat varsta actuala a universului. Nu s-a putut
observa o asemnea stea la sfarsitul vietii.
– Toate informatiile despre moartea acestor stele vin
din simularile facute pe calculator.
– In nucleul stelelor cu masa mai mica de 0,4 mase
solare procesul de fuzine a heliului nu poate incepe,
dupa terminarea rezervei de hidrogen. Aceste stele se
vor raci treptat si vor ramane in acest stadiu peste
100 de miliarde de ani.
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
– Reacţiile în lanţ proton-proton în miezul stelei:

1H + 1H → 2H + e+ + νe
e+ + e− → 2 ν
2H + 1H → 3He +ν

3He +3He → 4He + 1H + 1H + E

 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
– În cadrul secvenţei principale, steaua rămâne stabilă o perioadă
îndelungată – există un mecanism de feedback ce reglează
producţia de energie.
– Colapsul gravitaţional este împiedicat (steaua se menţine în
echilibru dinamic de presiunea gazului ionizat din interior, ce
urmeză legea gazului ideal): pv=nRT, sau pv=NkT.
– Pe măsură ce steaua îşi consumă rezervele de hidrogen, în
centrul acesteia se acumulează un nucleu format din heliu, în
exteriorul acestuia desfăşurându-se în continuare procesele de
fuziune nucleară proton-proton.
– Sfârşitul secvenţei principale: după 10 miliarde de ani. Nucleul de
heliu începe să se contracte din ce în ce mai rapid, reacţiile
nucleare proton-proton continuă totuşi într-un înveliş în jurul
nucleului.
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
– Iniţial, temperatura nucleului este prea mică pentru fuziunea heliului, dar
contracţia nucleului eliberează energie gravitaţională, cauzând creşterea
temperaturii nucleului şi a învelişului acestuia, accelerând reacţiile nucleare din
înveliş.
– Producţia crescută de energie generează presiune exterioară ridicată şi
provoacă expansiunea suprafeţei stelei. Atmosfera stelei va creşte cu un factor
de 200 de ori, şi se va răci, culoarea acesteia fiind acum roşie. Cu toate acestea,
suprafaţa stelei fiind acum mult mai mare, luminozitatea sa va fi mare.
– După încă aproximativ un milion de ani, presiunea şi temperatura nucleului ajung
suficient de mari pentru fuziunea heliului.
– In nucleul stelei, heliul începe să fuzioneze (să se transforme) în carbon.
– Acest stadiu de evoluţie va dura încă 1 miliard de ani.
– Mecanismul iniţial de feedback este compromis, deoarece steaua prezintă acum
un nucleu de gaz degenerat, ce se comportă cu totul altfel decât gazul obişnuit.
– Schimbarea sursei de energie duce la o instabilitate a stelei, şi aceasta începe
să se măreasca şi să se micşoreze, uneori chiar violent. Atmosfera exterioară a
stelei este expulzată în spaţiu, fiind emis un flux continuu de particule incărcate
(electroni si protoni) - vânt solar puternic.
– Aceste stele îşi variază periodic strălucirea (sunt stele variabile) şi se numesc
stele de tip "Mira", sau stele de "tip târziu".
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
– Gazul expulzat în urma vântului solar şi schimbărilor de
diametru, este bogat în elemente mai grele, printre care oxigen
şi carbon.
– Din gazul expulzat în jurul stelei se formeaza o anvelopă
circumstelară (o “gogoaşă de gaz”) ce se măreste continuu şi se
îndepartează treptat de stea.
– Pulsaţiile stelei, uneori foarte violente, fac ca anvelopa de gaz să
ia forme foarte interesante. Astfel se formează "nebuloasele
planetare“.
– Steaua nu va putea fuziona mai departe elemente mai grele
decât carbonul, şi nucleul acesteia va suferi în cele din urmă un
colaps final, atmosfera sa fiind expulzată în spaţiu.
– În final, steaua va ajunge o pitică albă alcătuită din materie
degenerată (gaz degenerat), cu dimensiunile Pământului, şi cu o
densitate foarte mare (1 milion de grame pe cm cub).
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
 Evoluţia stelelor
• Stelele asemănătoare Soarelui (~1 masă solară)
 Evoluţia stelelor

• Materie degenerată
– Contracţia nucleului stelar cauzează creşterea presiunii într-atât încât
atunci când temperatura este suficient de mare pentru fuziunea heliului,
miezul stelei se află deja într-o stare de degenerare electronică.
Degenerarea se datorează principiului de excluziune al lui Pauli, ce
împiedică mai mulţi electroni să ocupe nivele de energie identice (nu pot
avea aceeaşi stare cuantică). Într-o stare degenerată, electronii nu prea
au libertate de mişcare, nivelele atomice de energie fiind toate ocupate,
neputând fi forţaţi să aibă aceeaşi stare cuantică cu alţi electroni.
Aceasta generează o presiune conform principiului de excluziune al lui
Pauli (o rezistenţă din ce în ce mai sporită a gazului respectiv la
contracţie), practic independent de temperatura la care se află acesta
(chiar şi la temperaturi apropiate de zero absolut). Gazul degenerat nu
respectă legile gazului ideal (de ex.: odată cu scăderea temperaturii,
scade şi presiunea la un gaz obişnuit).
 Evoluţia stelelor
• Stele masive (masa mai mare de 6 mase solare)
• Stelele masive parcurg secvenţa principală mult
mai rapid decât cele mai puţin masive (în
esenţă, combustibilul nuclear se consumă mult
mai repede şi stelele evoluează mai repede – au
o durată de viaţă mult mai mică)
t<109 ani
t~M/L~M/M3,5=M-2,5
 Evoluţia stelelor
• Stele masive (masa mai mare de 6 mase solare)
• După terminarea hidrogenului disponibil, acestea
continuă să fuzioneze în miezul lor şi elemente mai grele
decât carbonul, până la siliciu, rezultând în cele din urmă
un nucleu de fier, şi devin supergigante roşii.
• Steaua are acum o structură stratificată, straturile fiind
alcătuite din elementele fuzionate, în ordine.
• După aceasta, însă, cantitatea de energie eliberată în
urma fuziunilor nucleare este mai mică decât cea
necesară pentru susţinerea procesului de nucleosinteză
– reacţia devine endotermă (nucleul de fier este cel mai
stabil dintre toate elementele, şi reprezintă “bariera”
dintre fuziune şi fisiune). Fuziunea în nucleul stelei se
opreşte brusc şi stelele nu mai pot balansa (evita)
colapsul gravitaţional.
Evoluţia stelelor
Stelele masive
 Evoluţia stelelor

• Stelele masive:
• În etapele de trecere de la fuziunea unui element la cea
a unui element mai greu, steaua prezintă variaţii mari de
luminozitate (dimensiuni).
• În ultimele etape de fuziune, steaua pulsează,
expulzează material în mediul interstelar şi descrie un
traseu zig-zag în diagrama HR. Steaua devine o
variabilă pulsantă numită Cepheidă (denumirea vine de
la steaua δ Cephei).
• Aceste stele sunt folosite ca “lumânări standard”,
deoarece există o corelaţie între luminozitate şi perioada
de pulsaţie.
 Evoluţia stelelor
• Stelele masive:
 Evoluţia stelelor
• Nucleul din fier al stelei rezistă iniţial colapsului datorită presiunii
degenerative electronice.
• Insă dacă nucleul depăşeşte limita Chandrasekhar de aproximativ
1,4 mase solare, atunci presiunea degenerativă electronică nu mai
este suficientă pentru a rezista colapsului gravitaţional, după
modelul relativist.
 Evoluţia stelelor
• Stele masive:
– În ultimul stadiu de evoluţie al stelei, temperaturile şi presiunile din
centru ating cote fantastice, iar radiaţiile gamma prezente în nucleu sunt
suficiente în aceste condiţii pentru a descompune fierul din miezul
central în heliu şi neutroni prin procesul de fotodezintegrare. Cu alte
cuvinte, în centrul stelei în câteva clipe se “anulează” milioane de ani de
nucleosinteză stelară, procesul fiind acum exact invers. Aceste reacţii
din urmă sunt puternic endotermice (au loc cu pierdere de energie), cu
efect devastator asupra centrului stelei, care se contractă şi mai mult.
– Odată depăşită limita Chandrasekhar, nici o forţă nu mai poate opri
colapsul gravitaţional al nucleului. Zona centrală stelei intră rapid în
colaps, cu viteze ce depăşesc 70000 km/s, iar straturile interioare sunt
practic disociate de cele exterioare. Colapsul nucleului nu se opreşte
decât când acesta ajunge la un diametru de cel mult 10km când protonii
şi electronii sunt “striviţi” împreună formând neutroni. Astfel, colapsul
total al miezului este împiedicat de degenerarea neutronică. Materialul
din exterior, după ce a căpătat viteze de cădere extrem de mari
(relativiste), se loveşte acum de nucleul mic alcătuit din materie
neutronică, şi ricoşează spre exterior.
 Evoluţia stelelor

• Stele masive:
– Unda de şoc creată de acest ricoşeu se propagă rapid prin
învelişul stelei comprimându-l şi încălzindu-l, expulzând restul de
materie în spaţiul interstelar printr-o explozie gigantică
(supernova de tip II), în care sunt create toate elementele mai
grele decât fierul. Mecanismul exact al acestei explozii nu este
încă înţeles.
– Sunt eliberaţi neutrini cu energie de 1046 J şi lumină vizibilă
aprox. 1044 J!!! Suficient pentru a depăşi în luminozitate pentru
scurt timp o întreagă galaxie, sau pentru a egala energia produsă
de o stea similară cu Soarele pe toată durata sa de “viaţă” – 10
miliarde de ani.
– În urma exploziei rămâne o stea neutronică (pulsatorie – pulsar)
şi o nebuloasă numită “rămăşiţă de supernovă” – ex. Nebuloasa
Crab, M1, rămăşiţă a supernovei din anul 1054 AD.
 Evoluţia stelelor
• Stele masive:
• Dacă iniţial steaua a fost mai masivă
decât 20 de mase solare, atunci nucleul
nu-şi va stopa contracţia, formându-se o
gaură neagră.
 Evoluţia stelelor
• Stele masive:
 Evoluţia stelelor
• Stele masive: