Ce este piaţa?

J
iaţa a apărut încă în Antichitate, adică cu zeci sau poate cu sute de ~ii de ani în urmă. Ea
este rezultatul evoluţiei schimbului de mărfuri, -iată este astăzi instituţia centrală a economiei
de piaţă, nucleul aceste-, instituţie în cadrul căreia se încheagă toată activitatea economică.
Există o mulţime de definiţii ale pieţei. Cea mai simplă este următoarea:
Piaţa constituie totalitatea relaţiilor de ^înzare-cumpărar-: dintr-un anumit
spaţiu geografic.
Formele concrete ale pieţei sînt foarte variate, de la tîrgurile şi halele publice din Antichitate
pînă la forme mai complexe şi sofisticate cum ar fi, în prezent, magazinele specializate şi
universale, staţiile de alimentare auto, barurile şi bursele de tot felul, casele de schimb valutar etc.
în sens îngust, piaţa poate fi definită drept locul unde se confruntă cererea şi
oferta de bunuri, servicii şi capitaluri.
Şi încă un moment important. „Piaţa, scrie cunoscutul economist austriac Friedrich Hayek, nu
produce bunuri, ci doar transmite informaţia despre acestea."
Funcţiile pieţei
Fiind una din cele mai vechi instituţii ale activităţii economice, piaţa a exercitat o influenţă enormă
asupra acesteia, îndeplinind pe parcurs un şir de funcţii, principalele dintre ele fiind:
1. Funcţia de intermediere. Piaţa îi pune faţă în faţă pe producători şi pe consumatori, pe
vînzători şi pe cumpărători, făcînd astfel posibil schimbul. Ea oferă consumatorului
posibilitatea de a-şi alege producătorul optim din punctul de vedere al preţului, calităţii,
modelului ales etc. Aceeaşi posibilitate de alegere i se oferă şi vînzătorului.
2. Funcţia de reglementare. Apărută iniţial ca o punte de legătură între producători şi
consumatori, treptat, piaţa devine principalul mecanism de reglementare a vieţii
economice. Ea îndeplineşte rolul unei „mîini invizibile", care, după cum spunea A. Smith, îi
„împinge" pe agenţii economici individuali să acţioneze în conformitate cu interesul general,
determinînd producătorii să confecţioneze bunurile şi serviciile de care are nevoie
societatea la momentul dat.
3. Funcţia de formare a preţului. Deşi cheltuielile individuale pentru producerea şi desfacerea
aceluiaşi bun sînt diferite, piaţa stabileşte un preţ unic, preţ care corespunde cheltuielilor
socialmente necesare pentru confecţionarea bunului.
4. Funcţia de informare. Prin jocul liber al ratei profitului şi al ratei dobînzii, piaţa oferă
agenţilor economici informaţia necesară despre mersul afacerilor în diferite domenii de
activitate. Piaţa „trimite" semnale producătorilor despre produsele ce urmează a fi
confecţionate, despre calitatea şi volumul lor, despre profiturile ce pot fi obţinute.
5. Funcţia de diferenţiere a producătorilor. Piaţa îi îmbogăţeşte pe învingătorii în lupta de
concurenţă şi, în acelaşi timp, penalizează, pînă la falimentare, întreprinderile
necompetitive, în acest fel, piaţa stimulează reducerea cheltuielilor de producţie, aplicarea
noilor maşini şi tehnologii, sporirea eficienţei producţiei. Impuse de concurenţă,
întreprinderile îşi îmbunătăţesc activitatea fără încetare, iar în posturile de răspundere sînt
puse persoanele cele mai competente.
Enumerînd funcţiile „clasice" ale pieţei, trebuie să remarcăm că în '. imea contemporană, o
dată cu trecerea la economiile mixte, funcţiile rieţei au suferit anumite modificări. Astfel, în
condiţiile creşterii rolului economic al statului şi utilizării diferitelor modalităţi de programare
economică, piaţa încetează a mai fi singurul instrument de reglementare a vieţii economice. Nivelul
preţurilor, salariilor, precum şi mulţi alţi rarametri ai activităţii economice, sînt reglementaţi, pe
de o parte, de r iată, iar pe de altă parte, de stat.
Oricum, chiar şi în aceste circumstanţe, piaţa rămîne a fi principa--ul instrument de
reglementare a vieţii economice.
pologia pieţelor
Avînd o istorie atît de îndelungată şi o importanţă atît de mare în dezolarea economică, piaţa
rămîne a fi un fenomen mai mult sau mai pu-::n eterogen, care poate fi clasificat după mai multe
criterii.
1. Din punctul de vedere al nivelului de maturitate, al modului de acces la piaţă, există:
a) piaţă nedezvoltată, cu relaţii accidentale şi cu o pondere însemnată a relaţiilor de
barter (troc), adică de schimb după schema marfă - marfă;
b) piaţă liberă (clasică), la care are acces orice vînzător şi cumpărător. Această piaţă
întruneşte următoarele trăsături: existenţa unu: număr însemnat de participanţi la
relaţiile de schimb, atît consumatori, cît şi producători, mobilitatea absolută a factorilor
de producţie; stabilirea preţurilor în mod spontan; lipsa monopolului şi a altor forme de
dominaţie a vieţii economice;
c) piaţă reglementată, caracteristică, de regulă, economiilor mixte, unde statul intervine în
scopul „corijării" unor deficienţe ale pieţei, programînd dezvoltarea economică şi
redistribuind o parte importantă a produsului intern brut în conformitate cu anumite
obiective sociale, politice şi economice. Accesul la o asemenea piaţă necesită deţinerea
unor autorizaţii speciale, eliberate de autorităţile statului (autorizaţie pentru a deschide
orice tip de magazine, pentru a comercializa medicamente, pentru a presta ser vicii
medicale, juridice etc.).
2. Din punctul de vedere al obiectului tranzacţiilor, pieţele pot fi împărţite în:
• piaţa bunurilor de consum;
• piaţa capitalului;
• piaţa muncii (a forţei de muncă);
• piaţa pămîntului şi a resurselor naturale;
• piaţa hîrtiilor de valoare şi a valutei;
• piaţa resurselor informaţionale;
• piaţa produselor cultural-artistice;
• piaţa tehnologiilor şi patentelor;
• piaţa monetară şi de credit.
3. După criteriul extinderii geografice, piaţa poate fi:
• locală;
• regională (în cadrul unei ţări sau al unui grup de ţări);
• naţională;
• mondială.
Aici se cere remarcat faptul că în prezent piaţa mondială vizează doar un număr limitat de
produse, mai mult sau mai puţin omogene, cum ar fi: materia primă (grîu, orez, cafea, ceai),
resursele energetice, anumite tipuri de echipament. Pentru aceste produse se stabileşte un preţ
mondial, ce rezultă dintr-o confruntare permanentă dintre cerere şi ofertă, în acelaşi timp, de
exemplu, nu există o piaţă mondială a automobilelor din lipsa unei cereri mondiale omogene şi a
unui preţ unic, preţul depinzînd nu numai de marca automobilului, de modă, ci şi de fidelitatea
unui număr însemnat de cumpărători faţă de un anumit model de automobil.
4. După măsura în care se manifestă concurenţa, piaţa se împarte în:
• piaţă cu concurenţă perfectă şi pură;
• piaţă de monopol;
• piaţă cu concurenţă imperfectă;
• piaţă mixtă.
însă clasificarea pieţelor nu se limitează la cele patru criterii nominalizate mai sus. Astfel, după
criteriul corespunderii cu legislaţia în vigoare, pieţele pot fi: legale şi nelegale (piaţa neagră). Forme
specifice ale pieţei sînt: bursele (a muncii, a hîrtiilor de valoare, a mărfurilor); licitaţiile pentru
vinderea produselor unicale); tenderele (invitarea, sub formă de concurs, a cumpărătorilor sau
vînzătorilor de a face oferte de cumpărare sau de vînzare cu indicarea preţurilor).
De remarcat că toate tipurile de pieţe menţionate mai sus se împart, la rîndul lor, în segmente
mai mici, specializate. Astfel, piaţa bunurilor de consum se împarte în piaţa produselor alimentare,
piaţa produselor manufacturiere, piaţa locuinţelor etc. Această piaţă este segmentată şi după
nivelul veniturilor şi mărimea familiei, după nivelul de instruire, după componenţa naţională, după
sex şi vîrstă etc.
în fine, se cere menţionat faptul că toate pieţele se află într-o interdependenţă multifuncţională
şi permanentă. Schimbările intervenite pe o piaţă se răsfrîng rapid asupra celorlalte pieţe. De
exemplu, schimbarea cursului monedei naţionale în raport cu valutele altor ţări (deci schimbările de
pe piaţa valutară) influenţează nemijlocit cererea de pe piaţa Dunurilor materiale şi a serviciilor etc.
Infrastructura pieţei
Termenul „infrastructură" este folosit pentru a desemna două noţiuni diferite: „infrastructura
economiei naţionale" şi „infrastructura pieţei". Infrastructura economiei naţionale constituie
totalitatea elementelor materiale, organizaţionale şi informaţionale cu ajutorul cărora sînt
asigurate legăturile dintre ramurile şi regiunile economiei şi care permit o funcţionare
normală a vieţii economice.
Din infrastructura economiei naţionale fac parte: drumurile auto şi căile ferate,
aeroporturile, şcolile, spitalele, hotelurile, reţelele informaţionale etc., create, de obicei, din
mijloacele organelor puterii centrale sau locale.
Infrastructura pieţei constituie ansamblul de Instituţii, servicii, întreprinderi
specializate, generate de înseşi relaţiile de piaţă, care, la nndul lor, asigură o
funcţionare civilizată şi eficientă a pieţei.
în lumea contemporană, elementele-cheie ale infrastructurii pieţei sînt:
• sistemul comercial (bursele de mărfuri şi ale hîrtiilor de valoare, licitaţiile şi
iarmaroacele, camerele de comerţ, complexele de expoziţii);
• sistemul bancar (băncile comerciale şi sistemul de credit, băncile de emisie);
• sistemul publicitar (agenţii publicitare, centre informaţionale);
• sistemul de consulting şi audit (servicii ce acordă consultaţii în probleme economice şi
juridice, precum şi serviciile care efectuează controlul (revizia) activităţii financiar-economice a
întreprinderii);
• sistemul de asigurare (a riscurilor, a proprietăţii, a vieţii etc.);
• sistemul de învăţămînt economic (mediu şi superior).
Elementele de bază ale pieţei
în economia de piaţă, instituţia principală în jurul căreia se organizează şi se desfăşoară activitatea
economică este piaţa. Altfel spus, piaţa se află în centrul vieţii economice. La rîndul său, nucleul
pieţei este constituit din patru elemente de bază, care sînt: 1) cererea, 2) oferta, 3) pre-:ul şi 4)
concurenţa. Interdependenţa şi interacţiunea cererii, ofertei şi preţului formează conţinutul
mecanismului pieţei. Atît cererea, cît şi oferta sînt legate în modul cel mai direct de mărimea şi
dinamica pre-:urilor. în acelaşi timp, cererea şi oferta se influenţează reciproc fără încetare. Cu alte
cuvinte, cererea influenţează oferta, iar oferta, la rîndul ei, modifică cererea, în urma confruntării
permanente dintre cerere şi ofertă se stabileşte preţul de echilibru.
Concurenţa, care este o formă de rivalitate între subiecţii relaţiilor de piaţă cu privire la
obţinerea unor condiţii mai bune de producere, cumpărare şi vînzare a mărfurilor, influenţează,
la rîndul ei, celelalte irei elemente ale nucleului pieţei - cererea, oferta şi preţul.