Lector univ. dr.

MUNTEANU ANA MARIA

DREPT CONSTITUTIONAL SI INSTITUTII POLITICE

Curs în tehnologie ID/IFR

 Reproducerea integrală sau fragmentară, prin orice formă
şi prin orice mijloace tehnice,
este strict interzisă şi se pedepseşte conform legii.

Răspunderea pentru conţinutul şi originalitatea textului revine exclusiv autorului/autorilor.

 UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT SI ADMINISTRATIE PUBLICA CRAIOVA

MUNTEANU ANA MARIA

DREPT CONSTITUTIONAL SI
INSTITUTII POLITICE
– Curs în tehnologie ID/IFR –

Realizator curs în tehnologie ID/IFR

Lect.univ.dr. Munteanu Ana Maria

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE

Bucureşti, 2014
 INTRODUCERE

Disciplina Drept constituţional şi instituţii politice este înscrisă în planul de învăţământ în

cadrul disciplinelor care fundamentează baza necesară a studenţilor pentru o însuşire şi aplicare cât
mai profundă a cunostinţelor juridice.
Dreptul constituţional, ca şi materie de studiu, cuprinde informaţii şi elemente fundamentale
care au o strânsă legătură cu legea fumdamentală a statului, respectiv Constituţia României, pilonul de
referinţă al unei societăţi democratice, aflată în plină evoluţie.
Sintagma specifică a dreptului constituţional are în vedere procesul de instaurare, exercitare şi
menţinere a puterii în stat.

Obiectivele cursului

Cursul îşi propune să prezinte studenţilor o serie de aspecte teoretice şi practice, privind
activitatea organismelor importante din viaţa socială şi politică a societăţii româneşti. Parcurgând
această materie, studenţii îşi vor putea însuşi modul în care funcţionează întregul aparat de stat.
Dezvoltarea cunoştinţelor privind instituţiile statului, drepturile, libertatile si indatoririle
fundamentale ale cetatenilor romani, aparatul statului şi viaţa socială, culturală, politică a cetăţenilor,
sunt doar câteva din obiectivele principale ale disciplinei în cauză.

Competenţe conferite

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

– definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului constitutional;

– explicarea şi interpretarea conceptelor, ideilor, direcţiilor, orientărilor, conţinuturilor teoretice
şi practice ale disciplinei;
– identificarea de termeni, relaţii, procese, perceperea unor relaţii şi conexiuni.
- utilizarea corectă a termenilor de specialitate din domeniu
- capacitatea de adaptare la noi situaţii apărute în evoluţia societăţii.

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi de

material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare întregirii
cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului sunt folosite
echipamente audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate. Activităţi tutoriale se pot desfăşura
după următorul plan tematic, prin dialog la distanţă, pe Internet, dezbateri în forum, răspunsuri online
la întrebările studenţilor în timpul e-consultatiilor.

Cursul este compus din 28 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. Conceptul de drept. Noţiune. Apariţie. Evoluţie.

(2 ore)
Unitatea de învăţare 2. Drept constituţional – ramură a sistemului de drept. Noţiune şi
izvoare.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 3. Drept constituţional – ramură a sistemului de drept. Raportul de
drept constitutional. Subiecte. Norma de drept constitutional

Page 1
 (2 ore)
Unitatea de învăţare 4. Teoria Constituţiei. Noţiune şi apariţie.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 5. Supremaţia Constituţiei. Noţiune. Efecte. Garanţii.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 6. Constituţiile României. Acte cu caracter constituţional 1944-
1948
(2 ore)
Unitatea de învăţare 7. Constituţiile României de la 1948 până la 1991
(2 ore)
Unitatea de învăţare 8. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţeanului. Noţiune, apariţie principii.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 9. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţeanului. Clasificări.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 10. Drepturi, libertăţi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţeanului.
Cetăţenia română
(2 ore)
Unitatea de învăţare 11. Regimul constituţional al statului român. Caractere, formă de
guvernământ.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 12. Regimul constituţional al statului român. Structura şi organizarea
administrativ-teritorială.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 13. Organizarea puterilor în stat. Puterea de stat. Trăsături.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 14. Organizarea puterilor în stat. Separaţia puterilor, colaborarea
acestora.
(2 ore)
Unitatea de învăţare 15. Avocatul Poporului. Noţiune. Apariţie. Evoluţie. Numire,
încetare din funcţie.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 16. Avocatul Poporului. Atribuţii. Structură.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 17. Sistemul electoral.Structură. Drepturi electorale.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 18. Sistemul electoral.Structură. Drepturi electorale
Unitatea de învăţare 19. Sistemul electoral. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 20. Partidele politice. Noţiune, scop, funcţii.

Unitatea de învăţare 21. Partidele politice. Sisteme de partide. Partidele politice în

România.
( 2ore )
Unitatea de învăţare 22. Parlamentul. Structură. Funcţii. Organizare.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 23. Parlamentul. Actele Parlamentului. Deputaţi şi senatori.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 24. Preşedintele României. Evoluţie, rol, atribuţii, durata mandat.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 25. Guvernul. Rol, structură şi organizare.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 26. Guvernul.Actele guvernului, compatibilităţi şi raporturi cu
celelalte puteri în stat.

Page 2
 ( 2 ore)
Unitatea de învăţare 27. Autoritatea judecătorească. Activitate. Instanţe judecătoreşti.
Raporturi cu celelalte puteri în stat.
( 2 ore)
Unitatea de învăţare 28. Integrarea europeană şi implicaţiile constituţionale româneşti.
Implicaţiile adoptării acquisului comunitar.
( 2 ore)

Teme de control (TC)

Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi prezentări şi

dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii practice, studii de caz,
simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Dreptul constitutional – ramura a sistemului de drept romanesc.
2. Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetateanului roman
3. Cetatenia romana – Moduri de dobandire si cazuri de pierdere ale acesteia.
4. Sistemul electoral. Organizarea si desfasurarea alegerilor.
5. Avocatul Poporului. Functii si structura.
6. Puterea executiva. Structura. Rol. Acte. Raporturi cu celelalte puteri in stat.

Bibliografie:

1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura România de Mâine, 2007,
Bucureşti.
2. I.Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de activitatea
şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.

Unitatea de învăţare 1

CONCEPTUL DE DREPT. NOTIUNE. APARITIE. EVOLUTIE

Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Ce este dreptul?
1.3.2. Dimensiunea sociala a dreptului
1.3.3. Esenta, continut si forma dreptului
1.3.4. Notiunea de drept public si drept privat
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Page 3
 1.1. Introducere

Dreptul constitutional este o disciplină obligatorie pentru toţi

studenţii doritori să ajungă cadre didactice (institutori sau profesori),
aceasta făcând parte din trunchiul comun de discipline din cadrul
Stiintelor juridice. Raportandu-se permanent la procesul de
instaurare, mentinere si exercitare a puterii in stat, disciplina este una
omniprezenta in viata sociala si juridica a societatii noastre, astfel ca
devine un factor esential in contextul raportarii ei la celelalte
discipline de drept.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– inţelegerea notiunii de drept si edificarea studentilor cu privire

la ramurile care compun sistemul de drept romanesc;
– cunoaşterea importanţei dreptului in viata sociala, juridica si
politica a statului;
– identificarea trasaturilor esentiale ale termenului de drept;
- delimitarea categoriilor de drept.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu notiunea de drept si categoriile

de drept existente;
– conştientizarea importantei dreptului ca factor esential de
echilibru in viata sociala si juridica a unei societati;
- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte
specifice de drept.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

Page 4
 1.3.1 Ce este dreptul?
Cuvântul „drept" este folosit în mai multe accepţiuni. El derivă
de la latinescul directus, luat în sens metaforic (directus de la dirigo,
dirigere, care însemna drept - orizontal sau vertical de-a dreptul,
direct, direcţie, linie dreaptă). În limba latină însă cuvântul care
corespundea substantivului drept era jus (drept, dreptate, legi).
Cuvântul este întâlnit şi în alte limbi, cu aceeaşi semnificaţie -
droit la francezi, diritto la italieni, derecho la spanioli, recht la
germani, right la englezi.
Într-un prim sens, cuvântul drept semnifică ştiinţa dreptului -
ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii care explică dreptul şi
prin intermediul cărora dreptul poate fi gândit.
Dreptul este o ştiinţă socio-umanistă care analizează
fenomenul juridic în toate formele sale de manifestare, ca
dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice
determinate. Dreptul este un fenomen normativ care are ca obiectiv
disciplinarea şi ordonarea relaţiilor sociale în scopul promovării
unor valori receptate de societate: omul, proprietatea, ansamblul
libertăţilor individuale, statul, umanitatea etc.
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi
obligatorii asigurate şi garantate de stat, reguli al căror scop îl
constituie organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în
cadrul relaţional uman, precum şi înfăptuirea acestui
comportament într-un climat specific manifestării coexistenţei
drepturilor esenţiale ale omului şi libertăţilor lui cu justiţia socială.
1
Dar dreptul nu este numai ştiinţă, el este, în egală măsură,
tehnică şi artă. Dreptul, ca ansamblu de norme care organizează
viaţa în comun, este o tehnică a convieţuirii umane, destinată să
disci-plineze comportamentul uman şi să apere societatea de
excese2.
În acest sens, dreptul îmbină necesitatea şi libertatea.
Necesitatea, ca un domeniu specific dreptului, rezultă din chiar
scopurile generale ale vieţii sociale, scopuri prefigurate în ansamblul
normelor legale. Acest ansamblu alcătuieşte dreptul obiectiv. El
priveşte acea coordonare imperativă prin norme (despre care
vorbea Max Weber)3, fiind premisa necesară a coexistenţei
libertăţilor. Regulile stabilite prin norme trebuie să-şi găsească un
cadru minim de legitimitate pentru a putea fi condiţia existenţei
posibile a comunităţii.
În afară acestei accepţiuni, cuvântul drept mai semnifică şi
facultatea unui subiect de a-şi valorifica sau de a-şi apăra împotriva
terţilor un anumit interes, legalmente protejat. În diverse declaraţii
asupra drepturilor omului se are în vedere o asemenea accepţiune a
drepturilor individuale. Acesta este dreptul subiectiv şi el
presupune categoria de libertate. Romanii făceau distincţie între
norma agendi şi facultas agendi.

Ca trăsături ale dreptului subiectiv putem menţiona

următoarele:
• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute
unei persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de
la altcineva;

Page 5
 • drepturile subiective sunt strâns legate de persoana
omului (de titularul lor);
• fiind legate de titularul lor, drepturile subiective
sunt întotdeauna prerogative concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport
de ramura de drept ale cărei norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt
limitate totuşi de lege şi de bunele moravuri în sensul că ele există
şi pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de acestea;
• drepturile subiective constituie o categori e juridică prin
mijlocirea căreia titularii lor pot participa la schimburile de valori
care cad sub incidenţa reglementării juridice;
• din definiţie şi din exemple rezultă că unui drept
subiectiv aparţinând unui subiect de drept, de regulă, îi corespunde
o obligaţie a altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să
săvârşească ceva).
În sine - preciza Hegel - este pus în existenţa sa
obiectivă, adică este determinat de gând pentru conştiinţă, şi el
este cunoscut ca fiind ceea ce este drept şi valabil, legea; în virtutea
acestei determinări, dreptul estepozitiv în genere.5
Totalitatea normelor juridice în vigoare (active) dintr-un stat
poartă denumirea de drept pozitiv, un drept aplicabil imediat şi
continuu, obligatoriu şi susceptibil a fi adus la îndeplinire printr-o
forţă exterioară (coerciţiune statală), ca o îndreptăţire legitimă a unor
instanţe sociale special abilitate. Dreptul pozitiv, scria Mircea
Djuvara, este „dreptul care se aplică într-o societate dată la un
moment dat, sub auspiciile statului respectiv sau, mai pe scurt, este
dreptul care se aplică.
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă
faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic
concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în care
sunt ele consfinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze
viaţa indivizilor grupaţi în societate şi poate fi privit sub dublu
aspect:
1) ansamblu de izvoare de drept - acte normative,
obiceiuri, care reprezintă aspectul static al dreptului;
2) formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile
statale competente să utilizeze aceste forme, şi care reprezintă
aspectul dinamic al dreptului.
În orice caz, acest „montaj" artistic al dreptului nu poate fi, în
niciun moment, despărţit de ştiinţa dreptului, care rămâne marele
regizor al întregii montări, al fascinantului proces care îl constituie
crearea şi realizarea dreptului. Cuvântul „drept" mai este asociat, ca
adjectiv, în aprecierile de natură morală (exemplu: om drept, acţiune
dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de drept, se
întrebuinţează şi termenul de juridic. Acesta este utilizat atât ca
adjectiv (normă juridică, raport juridic etc.), cât şi într-o
accepţiune ce excede noţiunii de drept (obiectiv sau subiectiv).
Juridicul este un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe
un fundal social, constituind unul din modurile de reflectare pe
plan social a existenţei umane
Dar nu toate fenomenele sociale sunt şi juridice, ceea ce
pune în discuţie criteriul pe baza căruia pot fi distinse, din ansamblul

Page 6
fenomenelor sociale, cele juridice. Acest criteriu este tocmai
juridicitatea, criteriu reflectat îndeosebi pe plan normativ. Pentru
că am amintit anterior de fenomenul juridic şi de juridicitate, nu
este lipsită de importanţă nici definiţia ştiinţei dreptului. Prin
ştiinţa dreptului înţelegem ansamblul de idei, noţiuni, concepte şi
principii, care explică dreptul şi prin intermediul căruia dreptul
poate fi gândit şi explicat.
Studiul conceptului de drept implică în mod necesar viziunea
istorică, legată de descifrarea originilor (teoria originilor) dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în
relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de
evoluţia generală a societăţii, de particularităţile societăţii pe
diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
Latinii credeau în eternitatea dreptului. Acolo unde este
societate, există şi drept - Ubi societas ibi jus. Ei nu puteau concepe
existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere, şi
viceversa era exactă: ubi jus ibi societas.
Adepţii Şcolii Dreptului Natural consideră că, în conformitate
cu concepţia aristotelică, omul este un animal social - zoon
politikon. Din nevoia instinctivă de a trăi în societate, apare şi
nevoia de a se stabili norme juridice (la baza acestora stând acel
appetitus societatis).Unul dintre reprezentanţii de seamă ai Şcolii
Dreptului Natural, Hugo Grotius (1583-1645), consideră dreptul
natural ca totalitatea principiilor pe care raţiunea le dictează pentru
satisfacerea necesităţii naturale a omului, pentru viaţa socială.
Deci, nu este suficient apetitul social al omului, este nevoie şi de
raţiune care dictează principii, anumite precepte fundamentale.
Aceste precepte priveau:
1) aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
2) promissorul impledorum obligatio (respectarea
angajamentelor);
3) damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor
pricinuite altora);
4) poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
În concepţia curentului jusnaturalismului, drepturile oamenilor
decurg din calitatea lor raţională. Esenţa omului stă în
individualitatea lui. Fiinţa umană atinge destinaţia ei, întrucât se
comportă ca purtătoare a raţiunii.
Ideile acestea revin ori de câte ori emanciparea individului,
posibilităţile sale de afirmare a demnităţii şi a personalităţii sunt în
peri col. S-a afirmat, în acest context (şi nu fără îndreptăţire!),
că „ Secolul al XX-lea are nostalgia dreptului natural", un drept
disimulat sub forma „principiilor generale" ale dreptului sau a
„principiilor de echitate".
În evoluţia sa, omul pleacă de la o stare de dependenţă totală
faţă de natură - omul în situaţia de culegător, folosind tot ceea ce
natura îi pune la dispoziţie în stare brută, fără a prelucra (şi fără să
aibă posibilitatea să o facă) obiectele înconjurătoare.
La scara devenirii sale istorice, determinate de mari mutaţii
economice (descoperirea focului, domesticirea animalelor,
prelucrarea pământului, a unor metale), prima formă de organizare
socială a fost Ginta. Constituirea Gintei se făcea în temeiul unui
criteriu - comunitatea de sânge (şi, în subsidiar, comunitatea
preocupărilor economice). Cercetările istoriografice, precum şi cele

Page 7
sociologice au scos la iveală anumite trăsături ale acestei etape.
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii
primitive. Ea s-a caracterizat printr-o diviziune naturală a muncii
(după sex şi vârstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia gentilică
însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe
exterioare de constrângere (ca prerogativă social-organizată a unei
părţi a societăţii), o putere ce aparţinea întregii colectivităţi.
La greci, de exemplu, Ginta purta denumirea de genos.
Conducătorul era ales de membrii gintei, denumit arhonte.
Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi. În fruntea Tribului se
afla Sfatul (bule), alcătuit din conducătorii ginţilor. Agora
era adunarea obştească. În timp de război, tribul avea conducător
militar, care era - după spusele lui Aristotel - şef peste oamenii
liberi.
S-a susţinut că, iniţial, Ginta a fost matriarhală, fapt datorat
poziţiei proeminente a femeii în gospodărie, ea asigurând
mijloacele de subzistenţă statornice în comunitate (întoarcerea
bărbaţilor, ocupaţi cu expediţiile de vânătoare a animalelor
sălbatice, fiind în permanenţă sub semnul întrebării). Căsătoria (în
sensul raporturilor dintre sexe) era exogamă, bărbatul fiind din
afara gintei-mamă; la moartea sa, copiii rămâneau în această gintă,
iar legăturile de sânge se stabileau în legătură cu un strămoş
feminin. Raporturile sexuale fiind libere, era exclusă orice
paternitate, descendenţa stabilindu-se pe linie feminină.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori
interpretată ca un efect al dezvoltării ideilor religioase, al
introducerii unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la patriarhat îşi are
cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările
importante produse: dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a
meşteşugurilor, a schimbului etc.
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia o dată cu
apariţia Statului şi a Dreptului, care întruchipează punctul cel mai
înalt al culturii unui popor. 10 Începutul adevărat şi prima fundaţie a
statului - notează Hegel - constă în introducerea agriculturii, alături
de introducerea căsătoriei, întrucât primul din aceste principii aduce
cu sine prelucrarea solului şi, o dată cu aceasta, proprietatea privată
exclusivă, reducând viaţa rătăcitoare a sălbaticului, care îşi caută în
peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa
satisfacerii trebuinţelor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor
sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei
legături într-o alianţă durabilă, universală în sine; tot astfel a
nevoii subiective, în grija de familie şi a posesiei în averea
familiei.Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai
culturii în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au
scos la iveală faptul că, în aceste comunităţi, raporturile membrilor
erau conduse pe baza unor comandamente care exprimau
nevoile elementare ale vieţii în comun şi care erau cuprinse într-un
sistem de norme sociale. Îndelungata practică a acestor comunităţi
determină apariţia unor tabu-uri, corespunzătoare aşa-numitului
sistem al totemismului de clan. La început, totetismul a constituit
o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre comunităţi,
contribuind la circulaţia fondului de alimente şi reglementarea
legăturilor dintre sexe (membrii unor ginţi aparţinând aceluiaşi
totem nu se puteau căsători între ei). După credinţele totemice, cei

Page 8
din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau înrudiţi direct cu
totemul lor (plantă, animal). Acest sistem al totemismului de clan se
apăra printr-un set de reguli - oprelişti (tabu-uri), care vizau cele
mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. La fel ca şi în cazul
sistemului totemismului de clan, şi aceste seturi normative se
dezvoltă treptat, o dată cu schimbările sociale. Regulile simple de
comportare, care înainte erau împletite direct cu activitatea
materială a comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele acesteia, se
îmbină cu elementele de magie.
Anumite mecanisme ale unei false conştiinţe fac adesea ca un
tabu să se rupă cu desăvârşire de împrejurările care i-au dat
naştere şi să treacă la o existenţă de sine stătătoare; având, la
început, elemente raţionale, unele oprelişti, se pot transforma în
contrariul lor şi, în loc să apere grupul, îi pot fi dăunătoare.
Totemismul, de asemenea, se îndepărtează treptat de originea lui,
devenind un sistem coerent de credinţe şi practici. În mod
paradoxal, tocmai animalul sau planta devenită totem sunt, mai
târziu, interzise a fi omorâte sau consumate.
Hoebel desprinde, din obiceiurile primitive, dreptul primitiv,
considerând că simpla asigurare, prin mijloace, a traducerii în viaţă a
normelor de conduită transformă în drept o normă de comportare.
„ O normă socială - scrie Hoebel - devine normă de drept din
momentul în care neglijarea sau încălcarea ei este urmată de
ameninţare sau în mod real, de aplicarea unei forţe fizice, exercitată
de un individ sau de un grup ca privilegiu, socialmente
recunoscut, al acestuia".
La fel consideră şi Gurvitch, care apreciază că „ acolo unde
există chiar un simplu Noi activ, sunt şanse de a te găsi în prezenţa
dreptului".
Până acum am stabilit faptul că este de esenţa oricărei
comunităţi stabilirea pe cale normativă a unor criterii de
comportament, a unor exigenţe pe care comunitatea înţelege să le
formuleze legat de conduita oamenilor, în aşa fel meat
comunitatea să le prezerve, să nu fie pusă sub semnul întrebării
chiar existenţa sa, în condiţiile unui comportament arbitrar.
Rămâne de demonstrat caracterul juridic sau nejuridic al acestor
norme. Suntem de părere că aceste norme sunt de natură obştească
sau obişnuielnică, religioasă sau morală, neexistând în această
fază de dezvoltare istorică un aparat special care să le asigure din
afară sau de deasupra întregii colectivităţii obligativitatea. Ele erau
respectate ca deprinderi, forţa lor obligatorie fiind rezultatul unei
reflectări în planul conştiinţei individuale a convingerii utilităţii
lor. Nu există încă nici acea „ierarhie jurisdicţională", de care
vorbeşte Traian Herseni.
Sancţiunile, în cazul nerespectării opreliştilor stabilite în
conţinutul normelor, erau aplicate de comunitate, putând să
se dispună chiar alungarea din trib. Se practica răzbunarea
sângelui (dinte pentru dinte, ochi pentru ochi).
În condiţiile schimbărilor sociale ce au avut loc în societatea
gentilico-tribală se produc modificări în structura şi modul de
funcţionare a puterii sociale şi a normelor ce asigurau eficienţa
acestei puteri. Astfel - spre a ne menţine la exemplul Greciei - în
epoca descrisă de Homer (aceea a democraţiei militare), se
constată o treptată desprindere a organelor conducătoare de restul

Page 9
populaţiei. Conducătorii militari, dată fiind înmulţirea
războaielor, cresc considerabil în importanţă: ei hotărăsc fără a mai
consulta adunările obşteşti. După ce legendarul rege Teseu a dat
conducerea unică a Atenei prin unirea triburilor, Solon împarte
populaţia ateniană în patru clase după avere. În timpul lui
Clistene, ultimele resturi gentilice sunt nimicite, iar cetăţenii sunt
împărţiţi pe baza criteriului strict teritorial. Apare astfel statul,
organism de conducere ce stabileşte legături de altă natură
(teritorială, şi nu de sânge) cu cetăţenii.
Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel
cu trecerea la agricultură şi creşterea vitelor, avusese loc o
diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi în
plan normativ. Astfel, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi
adaptate noilor interese (privind situaţia prizonierilor de război
transformaţi în sclavi, situaţia datornicilor, transmiterea prin
moştenire a bunurilor).
Însă, o dată cu evoluţia socială vechile obiceiuri se
transformă în formă scrisă. Astfel, printre primele legi scrise
amintim:
> CODUL LUI HAMMURABI, edictat cu 2000 ani I H, care
afirma că legile trebuie să aducă binele poporului şi să-l oprească pe
cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
> LEGILE LUI MANU, care cuprind 5370 versuri,
fiind edictate de brahmani în India.
Prin acestea se considera că legile conţin pedepse, iar
pedeapsa este instrumentul cel mai important de îndeplinire a
misiunii regelui, care este dreptatea;
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg - secolele X- IX Î. H. ;
- legile lui Dracon şi Solon (Atena) - secolele VI-V Î. H;
- legea celor XII Table - la romani, secolul V1 H.

1.3.2. Dimensiunea sociala a dreptului

Dreptul este un rezultat al activităţii umane, al socializării;
normele sale intervin în procesul productiv, stabilind reguli generale
pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al repartiţiei şi al
schimbului de produse şi activităţi. Libertatea omului este deplină
numai în măsura în care nu stânjeneşte libertatea celorlalţi.
Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi
decât în cadrul unei interacţiuni, bazată pe coexistenţa libertăţilor, şi
nu pe afirmarea brutală şi păgubitoare pentru semeni a unor
drepturi şi a unor interese personale. Superioritatea reflectării în
drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri, precum şi
nobleţea actului de justiţie (ca o activitate independentă într-o
societate democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează
decisiv dimensiunea socială a dreptului.
„ Legile sunt matca şi mama noastră" - afirma D. Cantemir,
subliniind prin aceasta poziţia dreptului în societatea civilizată, ca
un nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei derulări a
raporturilor umane.
Realitatea juridică, sau juridicul, este uneori denumită şi
sistem juridic sau suprastructură juridică. Realitatea juridică
(juridicul) are un conţinut bogat în care este cuprins dreptul - ca
fenomen normativ (dreptul pozitiv) -, dar care nu se reduce la el.

Page 10
Astfel, componentele juridicului sunt: conştiinţa juridică, dreptul
şi relaţiile juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate
normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în sensul că nevoile
schimbătoare ale societăţii, care-şi reclamă reflectare într-un
sistem de norme, nu se transpun tale quale în limbajul şi în
conţinutul dreptului; ele trec prin conştiinţa legiuitorului (sau a
poporului, dacă este vorba de obicei), urmând un proces de
evaluare, valorizare şi valorificare finală prin normele de drept.
Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa înseamnă
conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor în consens cu
o tablă superioară de valori.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o
constituie partea instituţională - dreptul, ca sistem de
reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul
juridicului, conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă.
Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie cerinţelor structurilor
sociale - conducătoare sau conduse - de mai bună organizare a
raporturilor umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social
indispensabil pentru asigurarea climatului în care liberului arbitru şi
voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite standarde
oficiale de comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea
între cei care acceptă standardele şi cei care se abat de la ele.
În sfârşit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită
din elemente relaţionale, sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile
juridice şi situaţiile juridice, cele care probează eficienţa dreptului.
În cadrul acestor raporturi, oamenii (individual sau colectiv)
participă în calitate de subiecte de drept, valorificându-şi sau
apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi. Desfăşurarea lor în
conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept.
Din această perspectivă, dreptul poate fi considerat ca un mod de
existenţă a ordinii publice, un real factor de calmare a
conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de
interese.
Omul acţionează într-o ambianţă socială, el intră în
numeroase raporturi cu semenii săi, iar aceste raporturi alcătuiesc
adevăratul fundament ontologic al dreptului.
Esenţa, conţinutul şi forma dreptului
Dreptul, ca orice fenomen, este unitatea unor aspecte de ordin
calitativ şi cantitativ. Stabilirea conceptului de drept prin
intermediul conceptelor filosofice de esenţă, conţinut şi formă
implică efortul de decelare a trăsăturilor şi a determinărilor
calitative fundamentale ale dreptului, precum şi efortul de sesizare
a modalităţilor specifice de organizare internă şi externă a
conţinutului.
Observaţiile cele mai vechi asupra însuşirii lucrurilor, asupra
naturii acestora şi a substanţei lor au conturat ideea de calitate, pe
care Aristotel o definea ca fiind „deosebirea substanţei", adică ceea
ce deosebeşte corpurile între ele.
În drept, rolul voinţei are o dublă semnificaţie: este vorba, mai
întâi, de rolul voinţei generale (a grupurilor sociale sau a întregii
societăţi), determinată de anumite interese şi care tinde să se
oficializeze prin intermediul activităţii statale (creând dreptul etatic)
şi, apoi, de voinţa individuală, manifestată în procesul aplicării
dreptului.

Page 11
 Voinţa este o categorie psihologică; ea reprezintă acel proces
psihic prin care se înfrâng anumite obstacole, prin acţiuni orientate
către realizarea unui anumit scop, propus în mod conştient. Este
vorba despre un efort voluntar, în care se confruntă posibilităţile
omului cu condiţiile obiective şi subiective. Atunci când se
abordează esenţa dreptului, nu se are în vedere acest sens, al voinţei
individuale, voinţa ca o expresie a tendinţei individului de a-şi
confrunta posibilităţile cu condiţiile obiective (efortul voluntar al
individului). Se are în vedere voinţa generală, ce se exprimă în
cutume sau legi, care tinde să-şi subordoneze voinţele individuale,
având la origine conştiinţa generalizată.
Cuprinderea în drept a acestei voinţe şi exprimarea ei în formă
oficială se realizează în baza considerării intereselor fundamentale
ale grupului sau ale societăţii în ansamblul său. Ideea existenţei unei
asemenea voi nţe gener ale o întâl ni m î n concepţia
contractualismului. Elaborând teza că înainte de starea socială
oamenii au trăit în starea naturală (cea mai fericită, după Rousseau,
în care omul era pentru om zeu - homo homini deus - sau,
dimpotrivă, cea mai nenorocită după Hobbes, în care omul era
pentru om lup - homo homini lupus), contractualismul consideră
că vine o vreme când forţele individuale ale fiecăruia nu mai sunt
suficiente, fiind necesare depăşirea stării de natură şi intrarea în
starea de societate, impunându-se o nouă organizare a forţelor
existente. Neputând crea forţe noi, oamenilor le rămâne doar
posibilitatea formării, prin agregaţie, a unei sume de forţe
concentrice care să asigure rezistenţa necesară conservării
individului. Pentru ca asocierea să fie eficace, trebuia - exact ca
într-un contract - să se menţină şi forţa, şi libertatea fiecăruia dintre
asociaţi. O asemenea formă de asociere avea ca scop apărarea şi
protejarea, cu toată forţa comună, a persoanei şi a avutului fiecărui
asociat.
Constituind esenţa dreptului, această voinţă generală
oficializată (devenită voinţă juridică), exprimată în legi şi apărată de
stat, trebuie privită ca o unitate de momente sociale şi psihologice.
Voinţa juridică se numără printre elementele componente ale
conştiinţei juridice. Neidentificându-se cu conştiinţa juridică,
voinţa reprezintă o parte activă a acesteia.
Presiunea normelor sociale determină o reducere a libertăţii
„ absolute" de manifestare a omului, stabilindu-i anumite limite, un
anumit tip de comportament.
Kant concepe dreptul în dependenţă cu ideile morale, ca o
totalitate a condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista
cu voinţa liberă a tuturor, potrivit unei legi universale de libertate.
Potrivit lui Kant, conceptul fundamental pe care se întemeiază
dreptul este obligativitatea, care-şi are bazele în principiul
posibilităţii unei constrângeri exterioare în măsură să poată coexista
cu libertatea tuturor.
Dreptul nu poate rămâne doar în stare de voinţă. Raţiunea sa
practică, legăturile sale - istoriceşte constituite - cu interesele
fundamentale ale oamenilor şi ale structurilor sociale de bază
imprimă dreptului trăsături de eficienţă mult mai pronunţate în
comparaţie cu alte seturi normative (morale, obişnuielnice).
Preceptele dreptului îşi găsesc concretizarea în elementele de
conţinut ale acestuia.

Page 12
 Conţinutul dreptului îl constituie ansamblul elementelor, al
laturilor şi al conexiunilor care dau expresie concretă (contur)
voinţei şi intereselor sociale ce reclamă oficializarea şi garantarea
pe cale etatică. Din această perspectivă, conţinutul dreptului
implică esenţa sa, dar nu se reduce la ea. Conţinutul este mai stufos,
deşi nu este atât de profund ca esenţa. Fiind mai apropiat de
realităţile sociale în care dreptul îşi duce existenţa, conţinutul este,
în acelaşi timp, mai mobil, îşi are dinamica sa.
Conţinutul dreptului are ca latură componentă, dominantă,
sistemul normelor juridice (ceea ce-i determină pe unii autori să
vorbească despre conţinutul normativ al dreptului). Într-adevăr,
orice sistem de drept îşi realizează funcţiile prin acţiunea normei de
drept, iar mecanismul influenţei sale asupra relaţiilor sociale este
esenţial legat de modul în care etalonul de conduită pe care-l
cuprinde norma pătrunde în ţesătura raporturilor interumane.
Cercetarea actuală a conţinutului dreptului (în lucrări de teoria,
filosofia şi sociologia dreptului) este puternic marcată de tendinţa
explicării şi a conceperii dreptului în sensul cuprinderii factorilor
complecşi, normativi şi sociali, care poate oferi răspunsuri modului
activ în care nevoile schimbătoare ale societăţii îşi găsesc
exprimare în drept.
Cât priveşte forma dreptului, cercetările ştiinţifice scot la
iveală faptul că studiul dreptului nu poate fi desprins de cel al formei
sale.
Forma dreptului semnifică exprimarea organizării interioare a
structurii conţinutului; ea desemnează aspectul exterior al
conţinutului, modul său de exteriorizare. Forma dreptului are
întotdeauna greutatea sensului acestuia, ea aparţine unui conţinut;
forma goală este o absurditate.26
Dacă analizăm dreptul de sine stătător, el ne va apărea într-o
unitate a conţinutului şi formei sale, o unitate dialectică (deci,
contradictorie). Dacă-l vom privi ca parte componentă a realităţii
sociale, va apărea ca element de conţinut al acesteia.
Corespunzând conţinutului, forma dă un spaţiu de extensie
cuprinzător acestuia, îi identifică elementele de specialitate într-un
perimetru social-istoric dat . În această lumină, forma este chiar
alcătuirea, modul în care se leagă elementele ce compun
conţinutul dreptului.
În acest sens, se poate vorbi despre o formă internă şi una
externă. Forma internă a dreptului o constituie chiar interacţiunea
ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor
juridice pe instituţii şi ramuri (ramuri de drept privat sau de drept
public).
Forma exterioară (externă), poate fi analizată din mai multe
puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare a
voinţei
legiuitorului - izvoarele dreptului;
b) din punctul de vedere al modalităţilor de sistematizare
a legislaţiei - codificări, încorporări etc. ;
c) din punctul de vedere al modalităţilor de exprimare
a normelor de drept în felurite acte ale organelor de stat - legi,
decrete,hotărâri etc.
În forma dreptului sunt conţinute şi procedeele specifice

Page 13
tehnicii juridice, cum ar fi: conceptele, procedeele de
conceptualizare, clasificările, tiparele logice ale normei juridice
(substanţa intelectuală a acesteia). Forma dreptului apare ca
elementul său extrinsec (considerat uneori ca elementul empiric al
dreptului).
Definiţia dreptului
Dacă omul nu poate trăi decât în societate, dacă prin însăşi
natura făpturii lui el este sortit să-şi împletească puterile de viaţă cu
cele ale tovarăşului său, societatea pretinde omului, ca o lege
imanentă a existenţei, respectarea anumitor reguli, considerate
normale, reguli sine qua non pentru societate, fără de care nu se
poate.
În existenţa sa milenară, dreptul a primit numeroase definiţii
(redăm doar câteva).
Romanii au definit dreptul prin referirea la morala: JUS EST
ARS AEQUI ET BONI - „Dreptul este arta binelui şi a echităţii".
Definiţia a fost dată de Celsius.
În această accepţiune, dreptul nu se emancipează faţă de
latura moralei, iar scopul său este realizarea binelui moral.
Realizarea echităţii implică respectarea principiilor: HONESTE
VIVERE; NEMINEM LEDERE; SUM CUIQUE TRIBUERE.
Definirea dreptului a pus în discuţie chiar natura dreptului.
Este dreptul o realitate transcendentală care se impune raţiunii, sau,
dimpotrivă, este un ansamblu de fenomene sociale perceptibile prin
experienţă ? Răspunsul la aceste întrebări a frământat şi a marcat
întreaga evoluţie a filosofiei juridice. La prima parte a întrebării a
dat răspuns şcoala dreptului natural, chiar prin juriştii romani, care
concepeau dreptul ca pe o realitate transcendentală.
Cicero spunea: „Este o lege adevărată, dreaptă, raţională,
conformă cu natura, răspândită în toţi, eternă. Această lege nu este
permis să fie abrogată şi nici nu se poate deroga de la ea. Nici nu
este alta la Roma, alta la Atena, alta acuma, alta mai târziu. Ci o
singură lege şi eternă, neschimbătoare, va cârmui pe toţi oamenii şi
în toate timpurile".
Concepţia dreptului natural a constituit pilonul gândirii
juridice până la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Această concepţie a
fost dezvoltată în operele lui Grotius - sfârşitul secolului al XVI-lea
-începutul secolului al XVII-lea -, este prezentă şi la
alcătuirea Codului Civil Francez. „Dreptul natural este un drept
universal şi imuabil, izvor al tuturor legilor pozitive". Concepţia
care a prezidat elaborarea Codului Civil Francez (1804) a fost de
factură jus -naturalistă.
Baza dreptului pozitiv îşi găseşte realitatea în conştiinţa
generală a poporului. El este produsul conştiinţei colective, al
spiritului poporului: Volks geist.
Istoria dreptului este legată de istoria poporului; „precum viaţa
poporului se schimbă de-a lungul veacurilor - spune Pushta - tot
astfel dreptul, ramură a acestei vieţi, se schimbă şi el cu vremea, se
dezvoltă o dată cu poporul căruia îi aparţine şi se adapt ează
diferitelor sale faze de dezvoltare".
Profesorul Popa dă următoarea definiţie a dreptului: „Dreptul
este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat, care
au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în
principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării

Page 14
coexistentei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi
justiţiei sociale".

1.3.3. Notiunea de drept public si drept privat

Noţiunile de drept public şi drept privat

Separarea celor două tipuri de drept apare încă de la
începuturile dreptului şi, cum era şi normal, romanii au fost primii
în a defini cele două tipuri de drept: publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum
utilitate pertinent, care în traducere aproximativă ar fi: dreptul
public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat
atunci când serveşte interesele individului în parte. Această definiţie
este şi astăzi actuală, deoarece face cea mai clară distincţie între cele
două ramuri în funcţie de interesele cui le apără şi la cine se aplică:
individul ca entitate de sine stătătoare, respectiv societatea,
ansamblu de indivizi.
Cu toate că definiţia romană este încă actuală, ea nu mai poate
să-şi păstreze rigiditatea, deoarece la ora actuală statul nu mai
acţionează exclusiv ca persoană juridică de drept public, ci şi ca
persoană juridică de drept privat.
Unul din cei mai mari teoreticieni români în domeniu, Paul
Negulescu, în Tratatul său de drept administrativ, preciza că
împărţirea romană este important să fie menţinută, deoarece:
1. Normele dreptului privat sunt mult mai stabile decât cele
ale dreptului public. P. Negulescu îşi bazează afirmaţia pe faptul
că, în decursul timpului, noţiunile de drept privat nu au
cunoscut mari modificări de la romani până în prezent.
2. Calitatea de subiect de drept public diferă de
cea reglementată de dreptul privat. Această afirmaţie face
referire la faptul că, pentru a putea fi în postura de subiect al
dreptului public, persoana în cauză trebuie să aibă capacitate de
exerciţiu; cu alte cuvinte, în ţara noastră, să aibă vârsta
majoratului. Unele drepturi ce decurg din noţiunea de drept public
necesită şi alte condiţii suplimentare pentru a fi exercitate: dreptul
la vot necesită şi cetăţenie etc.
3. Raporturile de drept public sunt caracterizate prin aceea
că întotdeauna unul dintre subiectele sale este statul sau o
autoritate publică, iar părţile nu se află în poziţie de titulare egale
de drepturi şi obligaţii.
Prin această afirmaţie se face distincţia şi între forma de
manifestare a actului de drept public, care, bucurându -se
de prezumţia de legalitate, are caracter obligatoriu şi executoriu,
fiind în general unilateral, şi cea a dreptului privat, în care părţile se
află în poziţie de titulare egale de drepturi şi obligaţii, pe baza
principiului egalităţii părţilor în raporturile civile, iar forma de
manifestare este cea a consensualismului, părţile implicate căutând
să ajungă la un consens în ce priveşte obligaţiile şi drepturile ce
decurg dintr-un raport juridic, ceea ce presupune bilateralitate.
4. Sub aspectul tehnicii juridice, adică al modului de redactare
a conţinutului normelor juridice, se înregistrează importante
distincţii, după cum norma aparţine dreptului public sau privat. În
cele două sfere, publică, respectiv privată, normele diferă radical.

Page 15
Pentru dreptul public, ele sunt imperative, rigide, impunând o
anumită conduită, pe când pentru dreptul privat ele sunt permisive,
flexibile şi permit ca părţile să negocieze de comun acord finalitatea
acestora.
La rândul lor, dreptul public, respectiv cel privat cuprind:
Dreptul public:
- Dreptul constituţional;
- Dreptul administrativ;
- Dreptul financiar;
- Dreptul penal;
- Dreptul internaţional public.
Dreptul privat:
- Dreptul civil;
- Dreptul comercial;
- Dreptul familiei;
- Dreptul muncii;
- Dreptul procesual civil;
- Dreptul internaţional privat.
O constituţie se poate găsi sub formă scrisă sau poate fi
cutumiară. La rândul lor, constituţiile scrise pot fi rigide sau flexibile.
Diferenţa între constituţiile rigide şi cele flexibile este că acestea din
urmă pot fi modificate ca orice lege obişnuită.

De fapt, dreptul constituţional este factorul structurant al

întregului sistem de drept care guvernează şi orientează
reglementarea juridică din celelalte ramuri ale dreptului,
imprimând un anume conţinut şi o anumită direcţie. Aceasta este
urmarea faptului că dreptul constituţional izvorăşte din actul juridic
şi politic fundamental al ţării - Constituţia, care într-un stat
democratic exprimă cel mai fidel şi concis voinţa poporului
suveran. Toate normele cuprinse în Constituţie abrogă,
instituie ori modifică direct sau implicit normele cuprinse în
celelalte acte normative, care includ normele juridice din celelalte
ramuri de drept.
Dreptul constituţional conţine totalitatea normelor juridice
(prevăzute de constituţie) după care se organizează şi se guvernează
un stat, precum şi reglementarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
Dreptul constituţional este acea ramură a dreptului unitar
formată din normele juridice care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii. De aceea, aceste norme sunt
esenţiale pentru societate, în ele se regăsesc principiile dreptului şi
tot ele constituie izvor pentru celelalte ramuri de drept. Prin
urmare, obiectul dreptului constituţional îl constituie relaţiile
sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii, exercitării şi predării puterii statale, ca expresie
a puterii poporului, care, evident, includ recunoaşterea şi
garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Prin normele constituţionale se instituie ordinea
constituţională, care vizează structura statului, relaţiile dintre
organele statului, autorităţile publice, dintre acestea şi oamenii
obişnuiţi, partidele politice, alte organizaţii, forma de
guvernământ şi orice altă relaţie fundamentală pentru stat şi

Page 16
 drept, în general. Din ordinea constituţională izvorăşte ordinea
de drept, în sensul că ordinea de drept este acea ordine instituită
prin totalitatea normelor juridice emise în baza şi conform
Constituţiei
Ordinea constituţională este ordinea stabilită de constituţie, pe
când ordinea de drept este ordinea stabilită de toate celelalte legi
emise în baza şi conform constituţiei. Sfera ordinii de drept este mult
mai mare decât sfera ordinii constituţionale.

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 1

Dreptul este o ştiinţă socio-umanistă care analizează fenomenul juridic în toate formele sale
de manifestare, ca dimensiune inalienabilă a existenţei umane în condiţii social-istorice determinate.
Dreptul este un fenomen normativ care are ca obiectiv disciplinarea şi ordonarea relaţiilor
sociale în scopul promovării unor valori receptate de societate: omul, proprietatea, ansamblul
libertăţilor individuale, statul, umanitatea etc.
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale şi obligatorii asigurate şi
garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea comportamentului
uman în cadrul relaţional uman, precum şi înfăptuirea acestui comportament într-un climat specific
manifestării coexistenţei drepturilor esenţiale ale omului şi libertăţilor lui cu justiţia socială.
Clasificarea dreptului comporta doua notiuni si anume drept subiectiv si drept obiectiv.
Ca trăsături ale dreptului subiectiv putem menţiona următoarele:
• drepturile subiective sunt prerogativele recunoscute unei persoane fizice sau juridice;
• conţinutul acestor prerogative constă în a pretinde ceva de la altcineva;
• drepturile subiective sunt strâns legate de persoana omului (de titularul lor);
• fiind legate de titularul lor, drepturile subiective sunt întotdeauna prerogative
concrete;
• drepturile subiective sunt infinite la număr;
• drepturile subiective pot avea natură juridică diferită în raport de ramura de drept ale cărei
norme le reglementează;
• în privinţa conţinutului lor, drepturile subiective sunt limitate totuşi de lege şi de bunele
moravuri în sensul că ele există şi pot fi exercitate numai în măsura limitelor date de acestea;
• drepturile subiective constituie o categorie juridică prin mijlocirea căreia titularii lor
pot participa la schimburile de valori care cad sub incidenţa reglementării juridice;
• din definiţie şi din exemple rezultă că unui drept subiectiv aparţinând unui subiect de
drept, de regulă, îi corespunde o obligaţie a altui subiect de drept (a celui de la care se pretinde să
săvârşească ceva).
Dreptul obiectiv ca totalitate a normelor juridice exprimă faptul că ele sunt independente
de subiectele raportului juridic concret, iar drepturile subiectelor decurg din dreptul obiectiv în
care sunt ele consfinţite. Dreptul obiectiv este deci menit să reglementeze viaţa indivizilor grupaţi
în societate şi poate fi privit sub dublu aspect:
3) ansamblu de izvoare de drept - acte normative, obiceiuri, care reprezintă aspectul static
al dreptului;

Page 17
 4) formele prin care se realizează dreptul şi autorităţile statale competente să utilizeze
aceste forme, şi care reprezintă aspectul dinamic al dreptului.
5) Studiul conceptului de drept implică în mod necesar viziunea istorică, legată de descifrarea
originilor (teoria originilor) dreptului. Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în
relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indisolubil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile societăţii pe diferitele sale trepte de dezvoltare istorică.
6) Latinii credeau în eternitatea dreptului. Acolo unde este societate, există şi drept - Ubi
societas ibi jus. Ei nu puteau concepe existenţa societăţii fără drept. Din punctul lor de vedere, şi
viceversa era exactă: ubi jus ibi societas.
Aparitia primelor forme de drept. Evolutia istorica a acestuia.
Ginta a fost o formă universală de organizare a societăţii primitive. Ea s-a caracterizat
printr-o diviziune naturală a muncii (după sex şi vârstă) şi prin domnia obiceiului. Democraţia
gentilică însemna proprietatea comună asupra pământului, lipsa unei forţe exterioare de
constrângere (ca prerogativă social-organizată a unei părţi a societăţii), o putere ce aparţinea întregii
colectivităţi.
La greci, de exemplu, Ginta purta denumirea de genos. Conducătorul era ales de membrii
gintei, denumit arhonte. Mai multe ginţi formau Fratrii şi Triburi.
Trecerea de la ginta matriarhală la cea patriarhală a fost uneori interpretată ca un efect al
dezvoltării ideilor religioase, al introducerii unor zeităţi noi. În realitate, trecerea la patriarhat îşi are
cauzele sale sociale şi economice, determinate de schimbările importante produse: dezvoltarea
agriculturii, a păstoritului, a meşteşugurilor, a schimbului etc.
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia o dată cu apariţia Statului şi a Dreptului,
care întruchipează punctul cel mai înalt al culturii unui popor. 10 Începutul adevărat şi prima fundaţie
a statului - notează Hegel - constă în introducerea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei,
întrucât primul din aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi, o dată cu aceasta,
proprietatea privată exclusivă, reducând viaţa rătăcitoare a sălbaticului, care îşi caută în peregrinări
subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa satisfacerii trebuinţelor; de aceasta se leagă
limitarea raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături într-o
alianţă durabilă, universală în sine; tot astfel a nevoii subiective, în grija de familie şi a posesiei
în averea familiei.Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în comunităţi
aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul că, în aceste comunităţi, raporturile
membrilor erau conduse pe baza unor comandamente care exprimau nevoile elementare ale vieţii
în comun şi care erau cuprinse într-un sistem de norme sociale. Îndelungata practică a acestor
comunităţi determină apariţia unor tabu-uri, corespunzătoare aşa-numitului sistem al totemismului
de clan. La început, totetismul a constituit o expresie a diviziunii naturale a muncii dintre
comunităţi, contribuind la circulaţia fondului de alimente şi reglementarea legăturilor dintre sexe
(membrii unor ginţi aparţinând aceluiaşi totem nu se puteau căsători între ei). După credinţele
totemice, cei din aceleaşi clanuri sau fratrii se considerau înrudiţi direct cu totemul lor (plantă,
animal). Acest sistem al totemismului de clan se apăra printr-un set de reguli - oprelişti (tabu-uri),
care vizau cele mai diverse domenii ale vieţii comunităţii. La fel ca şi în cazul sistemului
totemismului de clan, şi aceste seturi normative se dezvoltă treptat, o dată cu schimbările sociale.
Regulile simple de comportare, care înainte erau împletite direct cu activitatea materială a
comunităţii şi exprimau nemijlocit interesele acesteia, se îmbină cu elementele de magie.
Încă pe treapta înaltă a dezvoltării societăţilor gentilice, paralel cu trecerea la agricultură şi
creşterea vitelor, avusese loc o diferenţiere a intereselor sociale, diferenţiere ce s-a reflectat şi
în plan normativ. Astfel, o serie de norme obişnuielnice sunt preluate şi adaptate noilor interese
(privind situaţia prizonierilor de război transformaţi în sclavi, situaţia datornicilor, transmiterea
prin moştenire a bunurilor).
Însă, o dată cu evoluţia socială vechile obiceiuri se transformă în formă scrisă. Astfel, printre
primele legi scrise amintim:
> CODUL LUI HAMMURABI, edictat cu 2000 ani I H, care afirma că legile trebuie să
aducă binele poporului şi să-l oprească pe cel tare de a-l vătăma pe cel slab;
> LEGILE LUI MANU, care cuprind 5370 versuri, fiind edictate de brahmani în
India.

Page 18
 Prin acestea se considera că legile conţin pedepse, iar pedeapsa este instrumentul cel mai
important de îndeplinire a misiunii regelui, care este dreptatea;
În Europa, primele legiuiri consemnate documentar sunt:
- legiuirile lui Licurg - secolele X- IX Î. H. ;
- legile lui Dracon şi Solon (Atena) - secolele VI-V Î. H;
- legea celor XII Table - la romani, secolul V1 H.
Dreptul este un rezultat al activităţii umane, al socializării; normele sale intervin în procesul
productiv, stabilind reguli generale pentru actul zilnic, repetat, al producerii, al repartiţiei şi al
schimbului de produse şi activităţi. Libertatea omului este deplină numai în măsura în care nu
stânjeneşte libertatea celorlalţi. Drepturile omului nu pot prinde contur, nu pot deveni realităţi
decât în cadrul unei interacţiuni, bazată pe coexistenţa libertăţilor, şi nu pe afirmarea brutală şi
păgubitoare pentru semeni a unor drepturi şi a unor interese personale. Superioritatea reflectării în
drept a corelaţiei necesare între drepturi şi îndatoriri, precum şi nobleţea actului de justiţie (ca o
activitate independentă într-o societate democratică) alcătuiesc coordonatele care marchează
decisiv dimensiunea socială a dreptului.
„ Legile sunt matca şi mama noastră" - afirma D. Cantemir, subliniind prin aceasta poziţia
dreptului în societatea civilizată, ca un nucleu al ordinii sociale şi ca o condiţie a bunei derulări
a raporturilor umane. Astfel, componentele juridicului sunt: conştiinţa juridică, dreptul şi relaţiile
juridice (ordinea de drept). Înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conştiinţă, în
sensul că nevoile schimbătoare ale societăţii, care-şi reclamă reflectare într-un sistem de norme, nu
se transpun tale quale în limbajul şi în conţinutul dreptului; ele trec prin conştiinţa legiuitorului
(sau a poporului, dacă este vorba de obicei), urmând un proces de evaluare, valorizare şi
valorificare finală prin normele de drept. Din punct de vedere epistemologic, conştiinţa înseamnă
conştientizarea scopurilor şi alegerea mijloacelor în consens cu o tablă superioară de valori.
A doua componentă a realităţii juridice (a juridicului) o constituie partea instituţională -
dreptul, ca sistem de reglementări şi instituţii. Această parte alcătuieşte miezul juridicului,
conţinutul său, cadrul său substanţial de referinţă. Dreptul, ca fenomen normativ, dă expresie
cerinţelor structurilor sociale - conducătoare sau conduse - de mai bună organizare a raporturilor
umane, în vederea obţinerii acelui echilibru social indispensabil pentru asigurarea climatului în
care liberului arbitru şi voinţei subiective să i se poată opune eficient anumite standarde oficiale de
comportament şi în care să poată fi înlăturată tensiunea între cei care acceptă standardele şi cei
care se abat de la ele.
În sfârşit, cea de-a treia componentă a juridicului este alcătuită din elemente relaţionale,
sociologice. Sunt cuprinse aici raporturile juridice şi situaţiile juridice, cele care probează eficienţa
dreptului. În cadrul acestor raporturi, oamenii (individual sau colectiv) participă în calitate de
subiecte de drept, valorificându-şi sau apărându-şi pe cale legală interese şi drepturi. Desfăşurarea
lor în conformitate cu dispoziţiile legale duce la crearea ordinii de drept. Din această perspectivă,
dreptul poate fi considerat ca un mod de existenţă a ordinii publice, un real factor de calmare a
conflictelor şi de menţinere în limite de ordine a ciocnirilor de interese.
Profesorul Popa dă următoarea definiţie a dreptului: „Dreptul este ansamblul regulilor
asigurate şi garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
uman, în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistentei
libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale".

Noţiunile de drept public şi drept privat

Separarea celor două tipuri de drept apare încă de la începuturile dreptului şi, cum era şi
normal, romanii au fost primii în a defini cele două tipuri de drept: publicum ius est quod ad
statum rei romanae spectat, privatum quod ad singulorum utilitate pertinent, care în traducere
aproximativă ar fi: dreptul public este atunci când el este în slujba imperiului roman, privat atunci
când serveşte interesele individului în parte. Această definiţie este şi astăzi actuală, deoarece face cea
mai clară distincţie între cele două ramuri în funcţie de interesele cui le apără şi la cine se aplică:
individul ca entitate de sine stătătoare, respectiv societatea, ansamblu de indivizi.
La rândul lor, dreptul public, respectiv cel privat cuprind:

Page 19
 Dreptul public:
- Dreptul constituţional;
- Dreptul administrativ;
- Dreptul financiar;
- Dreptul penal;
- Dreptul internaţional public.
Dreptul privat:
- Dreptul civil;
- Dreptul comercial;
- Dreptul familiei;
- Dreptul muncii;
- Dreptul procesual civil;
- Dreptul internaţional privat.
Concepte şi termeni de reţinut
Drept. Drept public, Drept privat. Drept subiectiv, Drept obiectiv.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care este definitia dreptului ?
2. Realizati o paralela intre notiunea de drept subiectiv si cea de drept obiectiv.
3. Definiti dreptul public.
4. Definiti dreptul privat.
5. Mentionati care sunt ramurile de drept care fac parte din domeniul public.

Teste de evaluare/autoevaluare
1.Mentionati care dintre ramurile de drept mentionate mai jos fac parte din dreptul privat:
a. Dreptul constituţional;
b. Dreptul familiei;
c. Dreptul penal;

2.Mentionati care dintre ramurile de drept mentionate mai jos fac parte din dreptul public:
a. Dreptul constituţional;
b. Dreptul civil;
c. Dreptul comercial;

Page 20
 Bibliografie obligatorie
1. Gheorghe Uglean, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura România de Mâine, 2007,
Bucureşti.
2. I.Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

Page 21
 Unitatea de învăţare 2

DREPT CONSTITUTIONAL – RAMURA A SISTEMULUI DE DREPT. NOTIUNE SI

IZVOARE

Cuprins:
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Notiunea de drept constitutional
2.3.2. Izvoarele de drept constitutional
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

2.1. Introducere

În această unitate sunt abordate principalele izvoare de drept

constitutional, intelese ca acele surse juridice care au stat la baza
fundamentarii dreptului constitutional in procesul de instaurare,
exercitare si mentinere a puterii in stat. Se subliniaza, de asemenea,
importanta principalului izvor de drept si anume, legea fundamentala
a statului, veritabil nucleu de echilibru intre cele mai importante acte
normative care organizeaza societatea si perpetueaza statul de drept.

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– inţelegerea notiunii de izvor de drept;

- identificarea principalelor izvoare de drept constitutional
– cutuma, reglementara expresa ca izvor de drept
constitutional.

Page 22
 Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu conceptul de izvor de drept ;

– insusirea si constientizarea clasificarii izvoarelor de drept
constitutional
– cunoasterea imprtantei raportarii legii fundamentale la
dreptul constitutional
– exemplificarea principalelor izvoare de drept constitutional

Timpul alocat unităţii: 2 ore

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1. Noţiunea de drept constituţional

Dreptul este definit ca ansamblul regulilor de conduită,
instituite sau sancţionate de stat, reguli ce exprimă voinţa poporului
ridicată la rang de lege, a căror aplicare este realizată de bunăvoie şi,
în ultimă instanţă, prin forţa coercitivă a statului.
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de
norme juridice, cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum
dreptul constituţional, dreptul admini strativ, dreptul civil, dreptul
penal etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul
constituţional, care prin normele sale consacră şi ocroteşte cele mai
importante valori economice, sociale şi politice.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din
principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei
guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult
mai târziu, şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise din
lume, o dată cu apariţia constituţiei în sensul modern al termenului.
Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau
constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor reguli de
drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai târzie în
sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, penal etc.
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial
împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public,
dar la 1864 A. Codrescu îşi intitulează cursul publicat „Drept
constituţional", iar la 1881 la Brăila apare „ Elemente de drept
constituţional" de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept
constituţional se consideră încetăţenit prin predarea şi publicarea la
Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de Drept Constituţional al
profesorului Constantin Stere (1910) şi la Facultatea de Drept din

Page 23
Bucureşti a cursului de Drept Constituţional al profesorului
Constantin Dissescu (1915).
Dreptul constituţional român este o noţiune utilizată pentru a
desemna un ansamblu de norme juridice care se deosebesc de cele
care aparţin altor ramuri ale dreptului, cum sunt dreptul civil, dreptul
administrativ etc., prin obiectul lor specific. Noţiunea de drept
administrativ desemnează însă şi o anumită disciplină ştiinţifică.
Ştiinţa dreptului constituţional sistematizează cunoştinţele
despre puterile în stat, cercetate în complexitatea cauzelor,
condiţiilor, modalităţilor de manifestare, finalităţii şi legăturilor sale
cu alte fenomene. Dreptul constituţional ca ştiinţă nu este altceva, în
fond, decât un ansamblu de cunoştinţe despre normele juridice care
reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul instaurării,
menţinerii şi exercitării puterilor în stat.
La baza ştiinţei dreptului constituţional se află teoria ştiinţifică,
verificată în practică, a separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă,
puterea judecătorească şi puterea executivă, egale ca importanţă.

Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a
normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem
presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, şi sistemul
de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor pe care le
cuprinde.
Să precizăm că în cadrul sistemului dreptului constituţional
normele sunt grupate pe instituţii juridice, gruparea fiind dată chiar
de Constituţia României, iar ordinea în care normele sunt aşezate
răspunde importanţei valorilor ocrotite prin dreptul constituţional,
precum şi exigenţelor de tehnică legislativă.
Sistemul dreptului constituţional românesc cuprinde
următoarele categorii de norme care stabilesc: esenţa, tipul şi forma
statului; titularul puterilor, bazele puterilor şi bazele organizării
puterilor în stat; drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale;
formarea, organizarea, funcţionarea, competenţa şi actele organelor
statului; însemnele României; intrarea în vigoare şi modificarea
Constituţiei.
Plecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a
dreptului îndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de
realizare şi finalitatea, comune întregului si stem de drept - ceea ce,
de altfel, asigură integrarea sa în acest si stem - se impune să
stabilim ce loc ocupă el în sistemul dreptului românesc. Pentru
realizarea acestui lucru este necesar a fi cercetate cel puţin două
aspecte, şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin
dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice prin
care voinţa guvernanţilor, de apărare a acestor relaţii sociale,
devine drept (izvoare de drept).

2.3.2. Izvoarele dreptului constituţional

Izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care
asigură organizarea acestuia. Principalul izvor de drept în societatea

Page 24
modernă este actul normativ, adică actul autorităț ii publice
competente cuprinzând norme juridice, reprezentat prin noț iunea de
lege, ce constituie ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată
de stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebeș te izvoarele de
drept scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise
(obiceiul, norma socială, cutuma). De asemenea există o distincț ie
între izvoarele de drept oficiale (legea sau jurisprudenț a) de cele
neoficiale (obiceiul ș i doctrina).

Norma juridica reprezinta vointa de stat, fie ca aceasta este edictata

chiar de organele competente ale statului, fie ca, fiind creatia altui
subiect, este doar recunoscuta, sanctionata de stat. In ambele cazuri,
norma juridica se deosebeste de alte reguli de conduita sociala si prin
aceea ca ea poate fi impusa, la nevoie, de catre organele de stat.
Tinand cont de aceste elemente ce constituie diferenta specifica,
precum si de faptul ca norma juridica este o regula sociala - acesta
fiind genul proxim - putem defini norma juridica drept o regula
sociala (generala si impersonala) care exprima o vointa de stat si care
poate fi realizata, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat.
Sursa dreptului, fie ca e vorba de drept pozitiv, sau de drept subiectiv,
il constituie norma juridica. Sursa normei juridice este insa variata.
De aceea, si sensurile notiunii de « izvor de drept » sunt variate.
Distinctia cea mai des intalnita este aceea intre izvoarele de drept
formale si cele materiale. Izvoarele formale ale dreptului sunt formele
de exprimare a normelor juridice, pe cand izvoarele materiale, sau
fundamentul dreptului se refera la sursele de configurare a dreptului,
la factorii care determina insusi fenomenul juridic. Astfel, un izvor
principal al dreptului, in sens material, il constituie, fara indoiala,
politica partidului majoritar si constiinta juridica reprezinta un alt
izvor de drept, in sens material.

Problema izvoarelor dreptului in sens material nu constituie

preocuparea «teoriei generale a dreptului », ci a «filosofiei juridice».
Ea a constituit subiectul cercetarilor unor doctrinari precum G. Ripert
, in lucrarea Fortele creatoare ale dreptului, ale lui Fr. Geny , in
Stiinta si tehnica in dreptul privat pozitiv. Acesta din urma porneste in
lucrarea sa de la ideile dezvoltate de Laband care vorbeste despre
constantele dreptului, despre «dat» in drept. Aceeasi idee este
dezvoltata la noi in tara de Anita Naschitz in volumul Teorie si
tehnica in procesul de elaborare a dreptului . Toate aceste contributii
incearca sa dezvaluie, pe de o parte, ceea ce se impune celui ce
creeaza dreptul si sa evidentieze ceea ce nici legislatorul nu poate
ocoli, iar pe de alta parte, aspectele asupra carora legiuitorul poate
efectiv sa intervina. Se considera ca reprezinta « dat » in drept
conditiile reale (ale vietii materiale), conditiile istorice, conditiile
rationale si cele ideale, care tin de constiinta individuala si colectiva.
Restul poate fi « construit » in drept.
O alta distinctie se face intre izvoarele de drept directe (imediate) si
cele indirecte (mediate), care pot fi aplicate doar prin intermediul
primelor. Apoi izvoarele de drept pot fi, in functie de forma in care

Page 25
apar, scrise sau nescrise, iar in functie de sursa lor si de forta lor
juridica - oficiale, atunci cand provin de la un organ de stat, sau
neoficiale, in celelalte cazuri, dar si interne, cand provin dintr-o sursa
nationala, sau externe, cand sunt creatie internationala. Se mai
vorbeste, in functie de alte criterii, despre izvoare sociologice,
istorice, juridice sau materiale.
Disciplina pe care o studiem impreuna se preocupa de izvoarele
dreptului in sens formal, adica de modul de exprimare a dreptului, de
modalitatea de instituire sau recunoastere de catre puterea de stat a
normelor juridice in procesul de creare a dreptului . Acestea pot fi
scrise, cum sunt legile, deciziile judecatoresti, conventiile
internationale etc., sau nescrise, asa cum sunt cutumele. De asemenea,
ele pot fi izvoare directe (imediate), sau indirecte (mediate), acestea
din urma devenind izvoare ale dreptului prin intermediul celor
directe. Cutuma sau echitatea sunt exemple de asemenea izvoare
mediate in dreptul pozitiv romanesc actual. De asemenea, izvoarele
dreptului pot fi interne sau externe, dupa cum sunt adoptate in
interiorul statului, sau sunt rezultatul colaborarii internationale, asa
cum este cazul tratatelor internationale. Indiferent de faptul ca sunt
creatia statului, in totalitate, sau sunt rodul negocierilor cu alte state,
in ambele cazuri vorbim despre norme juridice, pentru ca ambele
reprezinta vointa de stat. Teoria generala a izvoarelor de drept
Intrebarea care se pune este «unde gasesti norma care guverneaza
relatia sau situatia data ?». Problema izvoarelor de drept in sens
formal, tehnic-juridic, adica a formei de exprimare a normei juridice,
poate fi abordata atat la un nivel general, cat si la un nivel concret.
La nivel general, incercam sa raspundem la intrebarea «unde isi au
locul normele ce pot fi aplicate, la nevoie, cu ajutorul organelor de
stat?»
O analiza diacronica precum si sincronica a izvoarelor de drept ne
conduce la ideea ca obiceiul juridic, actul normativ juridic, practica
judecatoreasca, doctrina, contractul, actele normative non-juridice,
echitatea si analogia au constituit, in diferite epoci istorice si state
izvoare de drept.
a) Cutuma sau obiceiul juridic constituie cel mai vechi izvor de drept
si este o sursa nescrisa a dreptului constand intr-un uz ce e respectat o
perioada mai indelungata, fiind considerat obligatoriu.
Diferenta dintre obicei, obisnuinta si uz - la N. Popa, p.128
Cutuma poate fi sanctionata, recunoscuta de catre stat printr-o dubla
modalitate: fie sa fie aplicata direct de catre instante, situatie in care
cutuma apare ca izvor direct, asa cum este cazul tarilor cu sistem
juridic anglo-saxon, fie sa se faca referire la cutuma intr-un act
normativ scris, cum este cazul art. 600 si urm. din Codul Civil,
situatie in care vorbim despre cutuma ca izvor mediat de drept. Desi
cutuma este, prin excelenta, un izvor nescris, culegerile de cutume au
capatat forma scrisa, cum au fost Oglinda Saxona din 1230,
Asezamintele lui Ludovic cel Sfant, din 1270, Pravila Rusa din sec.
IX-XIII .
Ca si aparitia unei cutume, incetarea aplicarii ei are loc tot in urma
unui proces lent, prin non-uzajul ei treptat si repetat, ceea ce in
limbajul juridic poarta numele de cadere in desuetudine .

Page 26
A se vedea cutuma in dreptul international public - chiar cu caracter
obligatoriu in anumite subramuri ale dr international public
b).Actul normativ juridic
Actul normativ poate fi politic, moral, juridic (atunci cand cuprinde
norme juridice) etc. Actele normative juridice reprezinta o
manifestare unilaterala de vointa a unui organ competent de stat ce
cuprinde reguli de conduita care produc efecte erga omnes si care pot
fi aduse la indeplinire, la nevoie, prin forta de constrangere a statului.
Acestea reprezinta cel mai important izvor de drept. Actele normative
de alta natura decat juridica pot fi izvoare de drept doar mediat.
Actele juridice sunt manifestari de vointa ce produc efecte juridice.
Ele pot fi normative sau nenormative, adica individuale. Daca actele
juridice individuale, fie ca sunt creatia particularilor, sau a organelor
de stat, produc efecte doar fata de un numar limitat de persoane
determinate, actele juridice normative constituie o manifestare de
vointa etatica ce contine reguli de conduita, adica dispozitii generale
si impersonale. Actul normativ juridic constituie cel mai important
izvor de drept.
Asemenea acte au existat din cele mai vechi timpuri, in Sumer (Lipit-
Istar, Ur-Nammu), Mesopotamia (Codul Hammurabi - sec. XVIII
i.H.), India (Legea lui Manu - sec. III i.H.), China (Legea Mu), Grecia
Antica (Legile lui Solon - sec VII i.H.), Imperiul Roman (Legea celor
XII Table - sec. V i.H.) etc. Ele erau, in cea mai mare parte, o
culegere de cutume cu tenta religioasa. In Evul Mediu, importanta
legii creste in detrimentul cutumelor, procesul intensificandu-se odata
cu centralizarea statelor. Sunt cunoscute astfel, Codul penal Carolina
in Germania (1592), Codul maritim (1673) si Codul comercial (1681)
in Franta, Pravilniceasca condica (1780) si Codul Caragea (1818), la
noi.
Epoca de glorie a actului normativ juridic a inceput in secolul al XIX-
lea, cu Codurile lui Napoleon. Astazi, chiar si in sistemul de
common-law (anglo-saxon) cel mai important izvor de drept este
actul normativ scris.
c). Practica judecatoreasca (precedentul judiciar sau jurisprudenta)
La inceput, judecatorii nu aveau la indemana legi scrise. Judecatorul
era si creatorul regulii de drept. Astfel, hotararea data de judecator,
intr-un domeniu, devine obligatorie in solutionarea unei cauze
similare viitoare, adica devine izvor de drept.
In dreptul roman, jurisprudenta a capat o mare importanta prin
intermediul asa-numitului drept pretorian. Hotararile pretorilor si ale
altor magistrati cu ocazia solutionarii unor cauze concrete, prin care
se corecta, adapta sau completa vechiul drept civil roman au devenit
obligatorii, la inceput, pentru magistratul care le-a emis, apoi, pentru
toti magistratii. In unele sisteme de drept, precum cel de common-
law, jurisprudenta este izvor direct de drept, iar in altele, precum cel
romano-german, nu. Adagiul nullum crimen sine lege, nulla poena
sine lege a devenit, la inceput in ramura penala, principiu de drept.
Totusi, si in tarile cu sistem bazat pe actul normativ, ca unic izvor de
drept, jurisprudenta constituie, in mod exceptional, izvor de drept
mediat. Astfel, in tara noastra, jurisprudenta Curtii Europene de la
Strasbourg sau deciziile instantei supreme in solutionarea recursului

Page 27
in interesul legii sunt considerate, in unele opinii, creatoare de drept .
d). Doctrina nu este astazi, izvor de drept. In secolul al III-lea, la
Roma, scrierile celor mai mari jurisconsulti, precum Paul, Papinian,
Ulpian si Gaius constituiau izvor de drept. Rezumate ale acestor
scrieri au fost preluate in Codul lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, si
au constituit izvor de drept pana in secolul al IX-lea.
De asemenea, stiinta dreptului influenteaza, fara indoiala, atat pe
legiuitor, cat si pe interpret, pe judecator. De exemplu, ideile lui
Vespasian Pella au stat la baza crearii Curtii Penale Internationale.
Tinand cont de puterea ei de influenta si de faptul ca si astazi,
«doctrina celor mai reputati juristi» este enumerata ca mijloc auxiliar
de determinare a normelor de drept international public cf. art. 38 al.1
lit. d din Statutul Curtii Internationale de Justitie de la Haga, am putea
considera doctrina un izvor mediat de drept.
e) Contractul este izvor de drept, mai ales in plan international,
tratatele internationale nefiind altceva decat acorduri de vointa intre
state. Magna Charta Libertatum a fost incheiata ca un gen de contract
intre Ioan fara de Tara si baronii, cavalerii si orasenii rasculati in
1215. Ea este astazi act constitutional pentru Marea Britanie.
Contractele sunt, de regula, acte individuale juridice, sunt efecte ale
dreptului, si nu creatoare de drept. In mod exceptional, contractul
poate avea si caracter normativ. Astazi, sunt acte normative unele
contracte, mai ales in plan international, cand "contractele" sunt
incheiate intre state. De asemenea, pot fi considerate izvoare de drept
Contractele colective de munca, mai cu seama contractul colectiv de
munca unic pe economie si contractele colective la nivel de ramura.
Ele sunt acorduri de vointa intre Guvern, Patronat si Sindicate si se
publica in Monitorul Oficial.
f)Actele normative nonjuridice. In Evul Mediu, actele normative
nonjuridice formau un corp comun cu cele juridice. De principiu, ele
nu sunt izvoare de drept. In mod exceptional, in anumite epoci, ele au
fost izvoare de drept. Astfel, dreptul canonic instituit de biserica
catolica avea o larga raspandire in Europa, in perioada feudala . Unele
acte, provenind de la sindicate, instituie norme obligatorii. Astfel, in
epoca socialista, sindicatele aveau un drept redus de reglementare.
Spre exemplu, Codul eticii si echitatii socialiste a constituit izvor de
drept . Exemplul: dreptul canonic bazat pe norme interne ale bisericii.
g). Echitatea nu este, la noi, izvor de drept, decat in mod indirect,
mediat; astfel, chiar Constitutia face apel la principiile echitatii si
justitiei, ca si criteriu de apreciere a normelor privind taxele si
impozitele, spre exemplu. De asemenea, Statutul Curtii Internationale
de justitie enumera, la art.38, echitatea printre principiile de de
interpretare a tratatelor si de solutionare a litigiilor internationale.
h). Analogia este considerata fie un izvor de drept mediat, fie o
metoda de interpretare. Ea se bazeaza pe faptul ca judecatorul nu are
dreptul sa refuze judecarea litigiilor pe motiv ca legea e intunecoasa
sau neclara, in caz contrar, facandu-se vinovat de denegare de
dreptate, conform Codului Civil roman . Analogia nu este permisa in
dreptul penal.
Înainte de a face o analiză a izvoarelor dreptului constituţional,
se impun câteva precizări în legătură cu unele izvoare ale
Page 28
 dreptului, şi anume privind obiceiul, hotărârile guvernului,
Regulamentul de funcţionare a Camerei Deputaţilor şi
Regulamentul de funcţionare a Senatului (în general, regulamentele
parlamentare) pentru a vedea în ce măsură acestea ar putea fi
considerate izvoare ale dreptului constituţional.
Prin obicei (cutumă) se înţelege o regulă de comportare
urmată de cercuri mai largi sau mai restrânse din societate, în
virtutea deprinderii, fără să fie impusă prin constrângere.
Obiceiul dobândeşte caracter juridic, regulile sale devin norme
juridice, numai atunci când i se acordă ocrotire juridică de către stat.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost
recunoscut ca izvor al dreptului sub regimul constituţiilor din 1866,
1923, 1938 şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora. Sub regimul
constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era îngăduit ca izvor de
drept, în mod cu totul excepţional, numai în anumite ramuri de drept,
atunci când legea o spunea expres (de exemplu, la art. 600 Cod
Civil, potrivit căruia înălţimea îngrădirii se va hotărî după
regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc, şi în lipsă de
regulamente şi de obicei, înălţimea zidului).
Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul
izvoarelor dreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în
reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea
obiceiului în art. 41 (protecţia proprietăţii private) atunci când se
arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului.
Se poate conchide că obiceiul în dreptul nostru este admis ca
izvor de drept, dar numai în mod cu totul excepţional, şi anume
numai atunci când legea o spune în mod expres
În ce priveşte hotărârile guvernului, în aprecierea lor ca izvoare
de drept trebuie să se plece de la poziţia guvernului în sistemul
autorităţilor publice. Guvernul este organul suprem al puterii
executive care are menirea de a executa sau de a organiza executarea
legilor adoptate de parlament. Faţă de cerinţa ca relaţiile sociale
importante să fie reglementate prin lege, nu se poate admite că
guvernul ar putea adopta acte normative care să fie izvoare ale
dreptului constituţional. O altă soluţie ar fi de natură să ducă la
concluzia că, prin actele sale, guvernul ar putea adăuga la lege, ceea
ce, desigur, nu intră în activitatea de executare a legii. Ar însemna,
de asemenea, ca guvernul să-şi depăşească atribuţiile sale prevăzute
expres prin Constituţie.
Cât priveşte regulamentul de funcţionare al Parlamentului sau
al Camerelor acestuia, trebuie să observăm că natura sa juridică a
fost viu discutată în literatura de specialitate şi ea a determinat
plasarea sa diferită în sistemul actelor normative
Vom adăuga că frecvent apar ca izvoare de drept constituţional
şi actele cu putere de lege (legislaţia delegată) în statele în care
asemenea acte se edictează. Pentru sistemul nostru constituţional,
asemenea acte sunt ordonanţele Guvernului, care, în măsura în care
ar reglementa relaţii constituţionale, evident, trebuie considerate
izvoare ale dreptului constituţional.

Page 29
 Vom cerceta aici cele mai importante izvoare formale ale
dreptului constituţional român: Constituţia şi legile de modificare a
Constituţiei, legea ca act juridic al Parlamentului, Regulamentele
Parlamentului, ordonanţele Guvernului, tratatele instituţionale.
a) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional,
deoarece, aşa cum am mai precizat, toate normele cuprinse în
Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în
totalitate izvor al dreptului constituţional. Acelaşi caracter îl au şi
legile de modificare a Constituţiei.
b) Legea ca act juridic al Parlamentului
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este
legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al
Parlamentului. Vom observa că nu toate legile sunt izvoare ale
dreptului constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte
sunt izvoare ale altor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul
Civil este izvor de drept pentru dreptul civil, Codul Muncii pentru
dreptul muncii. Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului
constituţional cu condiţia să reglementeze relaţii sociale funda-
mentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii. Sunt izvoare ale dreptului constituţional, printre altele, legea
privind cetăţenia română, legile electorale.
c) Regulamentele Parlamentului
Regulamentele Parlamentului constituie izvoare ale dreptului
constituţional, pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. În
sistemul nostru parlamentar există trei categorii de regulamente, şi
anume: Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului
şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului.
d) Ordonanţele Guvernului
Aceste ordonanţe se emit în baza art. 114 din Constituţie. Ele
pot fi izvoare ale dreptului constituţional dacă îndeplinesc condiţia
de a reglementa relaţii sociale fundamentale privind instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Cât priveşte cealaltă condiţie, ea se
consideră îndeplinită ca urmare a delegării legislative date de
Parlament.
e) Tratatul internaţional
Un alt izvor de drept constituţional este tratatul internaţional.
Pentru ca un tratat de drept internaţional să fie izvor al dreptului
constituţional, el trebuie să fie ratificat conform dispoziţiilor
constituţional si să cuprindă reglementări ale relaţiilor specifice
dreptului constituţional. De asemenea, tratatul să fie licit, căci numai
tratatele licite sunt izvoare de drept.
Constituţia actuală a României acordă tratatelor internaţionale
o atenţie sporită. Din examinarea dispoziţiilor constituţionale
urmează a fi reţinute patru reguli mari, şi anume:
a) obligaţia statului de a le respecta întocmai şi cu bună
credinţă;
b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din dreptul intern;

Page 30
 c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor constituţionale
privind libertăţile publice în
d) concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi celelalte tratate;
e) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne. Desigur, este
vorba de pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.

2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

Norma juridica reprezinta vointa de stat, fie ca aceasta este edictata chiar de organele competente ale
statului, fie ca, fiind creatia altui subiect, este doar recunoscuta, sanctionata de stat. In ambele cazuri,
norma juridica se deosebeste de alte reguli de conduita sociala si prin aceea ca ea poate fi impusa, la
nevoie, de catre organele de stat. Tinand cont de aceste elemente ce constituie diferenta specifica,
precum si de faptul ca norma juridica este o regula sociala - acesta fiind genul proxim - putem defini
norma juridica drept o regula sociala (generala si impersonala) care exprima o vointa de stat si care
poate fi realizata, la nevoie, cu ajutorul organelor de stat. Sursa dreptului, fie ca e vorba de drept
pozitiv, sau de drept subiectiv, il constituie norma juridica. Sursa normei juridice este insa variata. De
aceea, si sensurile notiunii de « izvor de drept » sunt variate. Distinctia cea mai des intalnita este aceea
intre izvoarele de drept formale si cele materiale. Izvoarele formale ale dreptului sunt formele de
exprimare a normelor juridice, pe cand izvoarele materiale, sau fundamentul dreptului se refera la
sursele de configurare a dreptului, la factorii care determina insusi fenomenul juridic. Astfel, un izvor
principal al dreptului, in sens material, il constituie, fara indoiala, politica partidului majoritar si
constiinta juridica reprezinta un alt izvor de drept, in sens material.

Concepte şi termeni de reţinut

Izvor de drept. Legea fundamentala. Legea ca act juridc al Parlamentului. Regulamentele
Parlamentului. Ordonantele Guvernului. Tratatele Internationale.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi conceptul de izvor de drept.

2. Enumerati izvoarele dreptului constitutional.
3. Exemplificati de ce Constitutia este izvor de drept constitutional.
4. Specificati care sunt situatiile in care cutuma devine izvor de drept constitutional.
5. Faceti distinctia intre izvoare materiale si izvoare formale.

Page 31
 Teste de evaluare/autoevaluare
1. Cutuma este izvor de drept constitutional:
a. pentru ca notiunea de cutuma este reglementata de legea fundamentala ca izvor de drept
constitutional
b. doar in cazurile expres prevazute de lege
c. nu este izvor de drept constitutional.

2. Tratatul de drept international este izvor de drept constitutional in urmatoarea situatie:

a. cand e ratificat conform dispoziţiilor constituţionale si să cuprindă reglementări ale
relaţiilor specifice dreptului constituţional
b. cand reglementeaza relatii ce tin de instaurarea si exercitarea puterii in stat
c. cand se incheie doar cu tari membre ale comunitatii europene.

Bibliografie obligatorie

1. Gheorghe Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura România de Mâine, 2007,
Bucureș ti.
2. I.Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

Page 32
 Unitatea de învăţare 3

DREPT CONSTITUTIONAL- RAMURA A SISTEMULUI DE DREPT. RAPORTUL DE

DREPT CONSTITUTIONAL. SUBIECTE. NORMA DE DREPT CONSTITUTIONAL

Cuprins
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Raportul de drept constitutional
3.3.2.Subeictele dreptului constitutional
4Îndrumar pentru verificare/autoverificare

3.1. Introducere

Sistemul dreptului român, deşi unitar, cunoaşte o grupare a

normelor sale pe ramuri de drept. Totodată, deoarece orice sistem
presupune o ierarhizare a elementelor sale componente, şi
sistemul de drept cunoaşte o asemenea ierarhizare a ramurilor pe
care le cuprinde.
Să precizăm că în cadrul sistemului dreptului constituţional
normele sunt grupate pe instituţii juridice, gruparea fiind dată
chiar de Constituţia României, iar ordinea în care normele sunt
aşezate răspunde importanţei valorilor ocrotite prin dreptul
constituţional, precum şi exigenţelor de tehnică legislativă.
Sistemul dreptului constituţional românesc cuprinde
următoarele categorii de norme care stabilesc: esenţa, tipul şi
forma statului; titularul puterilor, bazele puterilor şi bazele
organizării puterilor în stat; drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale; formarea, organizarea, funcţionarea, competenţa şi
actele organelor statului; însemnele României; intrarea în vigoare
şi modificarea Constituţiei.
Plecând de la ideea că dreptul constituţional ca ramură a
dreptului îndeplineşte trăsăturile privind esenţa, mijloacele de
realizare şi finalitatea, comune întregului si stem de drept - ceea
ce, de altfel, asigură integrarea sa în acest si stem - se impune să
stabilim ce loc ocupă el în sistemul dreptului românesc.

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Page 33
 Obiectivele unităţii de învăţare:
– inţelegerea conceptului de drept constitutional ca ramura a
sistemului de drept;
– cunoaşterea subiectelor de drept;
– definitia raportului de drept.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu notiunea de sistem de drept.

– studentii vor identifica subiectele raportului de drept
constitutional.
– studentii vor putea recunoaste prin definitie norma de drept
constitutional

Timpul alocat unităţii: 2 ore

3.3. Conţinutul unităţii de învăţare

3.3.1. Raportul de drept constituţional

Apărut mai târziu, dreptul constituţional conţine norme care

au un caracter deosebit, indispensabile pentru consolidarea poziţiei
guvernanţilor, pentru menţinerea şi exercitarea puterii. În sistemul
dreptului, ar exista deci două mari categorii de norme juridice, şi
anume norme (fundamentale), care privesc esenţa statornicirii
dominaţiei unor grupuri sociale, clase, şi toate celelalte norme,
diferenţiate prin obiectul de reglementare.
Ar fi necesare, deci, două criterii pentru clasificarea
normelor juridice în ramuri de drept, şi anume criteriul forţei
juridice a normelor, care ar diferenţia dreptul constituţional de
restul dreptului, şi criteriul obiectului de reglementare, care ar
diviza în ramuri restul dreptului.
Deşi acest punct de vedere argumentează de ce toate
normele din Constituţie sunt norme de drept constituţional şi de
ce dreptul constituţional ocupă un loc dominant în sistemul de
drept, el nu poate fi acceptat - în afara motivelor arătate deja - şi
pentru faptul că este posibilă demonstrarea acestor adevăruri prin
metoda clasică, anume aceea a obiectului reglementării juridice.
Împărtăşind acest punct de vedere, ajungem la concluzia că
în obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două categorii
de relaţii, şi anume:

Page 34
 a) relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii
care, fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt
reglementate în acelaşi timp şi de către Constituţie, devenind
implicit şi raporturi de drept constituţional;
b) relaţii specifice de drept constituţional, care
formează obiectul de reglementare numai pentru normele de
drept constituţional. Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii
este faptul că se
nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare
a puterii.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile
sociale care se nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a
puterii de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării
puterii. Sunt, de asemenea, relaţii de drept constituţional cele care
apar în activitatea de exercitare a puterii.

3.2.2Subiectele de drept constitutional

Atribuirea calitatii de subiect de drept in anumite raporturi
juridice, presupune recunoasterea de catre stat a capacitatii juridice,
adica a posibilitatii de a fi titular de drepturi si obligatii, si de a le
exercita in mod nemijlocit.
In ce priveste subiectele de drept constitutional, trebuie sa
subliniem ca acestea au doua trasaturi specifice.
a) unul din subiecte este totdeauna fie statul fie un organ
reprezentatig al statului, fie detinatorul puterii;
b) aceste subiecte actioneaza intr-un raport juridic aparut
in activitatea de instaurare, mentinere si exercitarea a
puterii.

Subiectele de drept sunt: persoane fizice si persoane juridice.

Calitatea de subiect de drept nu este definita automat sau din oficiu;
ea este conferita de stat cu respectarea anumitor conditii. Aceste
conditii, pe care trebuie sa le îndeplineasca o persoana fizica sau
juridica pentru a i se recunoaste calitatea de subiect de drept, difera,
în general, de la un stat la altul si de la o perioada istorica la alta.
Fiecare stat suveran detine prerogativa de a stabili conditiile
necesare recunoasteri calitatii de subiect de drept. Într-o formulare
generala se poate considera ca atribuirea calitatii de subiect de drept
în anumite raporturi juridice presupune recunoasterea de catre stat a
capacitatii juridice, adica a posibilitatii de a fi titular de drepturi si
obligatii si de a le exercita în mod nemijlocit. Capacitatea juridica a
unui subiect de drept poate avea un caracter general (consta în
posibilitatea legala de a avea drepturi si obligatii) sau un caracter
special (consta în posibilitatea legala de a avea si exercita anumite
drepturi si obligatii care formeaza statutul persoanei fizice sau
juridice). Din aceasta perspectiva putem distinge capacitatea juridica
a alegatorului de cea a candidatului la o functie electiva, capacitatea
juridica a militarilor, cea a ministrilor, cea a membrilor
Parlamentului, etc. Subiectele de drept sunt oameni luati individual
sau în considerarea functiilor în cadrul unei ierarhii sociale, politice,
profesionale, confesionale, si altele, precum si persoanele juridice.
Si unii si altii sunt participanti la anumite raporturi juridice si dispun

Page 35
de capacitate juridica, adica sunt titulari de drepturi si obligatii
specifice acestora. Subiectele dreptului constitutional sunt: poporul;
statul si anumite organisme ale statului; partidele si formatiunile
politice legal constituite; Avocatul poporului; cetatenii grupati în
circumscriptii electorale, precum si un numar de 250.000 si
respectiv 500.000 de cetateni cu drept de vot, carora li se recunoaste
dreptul de initiativa legislativa sau de revizuire a Constitutiei;
cetateanul în anumite ipostaze (alegatorul, destinatar al drepturilor si
îndatoririlor fundamentale); candidatii propusi de formatiunile si
partidele politice legal constituite, precum si candidatii independenti
la functia de presedinte al României, deputat sau senator, ori în
functii elective pe plan local (primari si membrii ai consiliilor
locale); organizatii neguvernamentale legal constituite care au ca
unic scop apararea drepturilor omului (în raporturi juridice cu
caracter electoral); deputatii si senatorii. Poporul este principalul
subiect al raportului de drept constitutional. Capacitatea sa juridica
este consfintita chiar în Constitutie. Ca atare, practic, nu exista un
act de recunoastere a capacitatii sale juridice, aceasta este
subînteleasa, deoarece poporul este chiar titularul, exclusivul titular
al puterii.
Statul, în întregul sau, sau organismele sale sunt subiecte de drept
constitutional în raporturile juridice specifice acestei ramuri de
drept.
În statele federative, statele componente ale acesteia si statul federal
propriu-zis, au calitatea de subiect de drept constitutional, atributiile
sau prerogativele acestora fiind prevazute în Constitutie. Într-un stat
de drept, întemeiat pe principiile pluralismului politic, partidele
politice sunt cele care de fapt declanseaza toate procesele politice.
Practic, nu exista procese politice în care sa nu fie implicate într-un
fel sau altul partidele politice. Principiul pluralismului politic este
consfintit în Constitutie. Din punct de vedere al raporturilor de drept
constitutional, partidele politice legal constituite au vocatie de
subiect de drept constitutional; depun candidaturi pentru mandatele
de deputati si senatori, pentru functia de Presedinte al Republicii.
Poporul
În ce priveşte acest subiect, se exprimă în literatura juridică
cel puţin trei puncte de vedere. Există autori care contestă
poporului calitatea de subiect de drept. Unii admit că poporul
poate fi subiect de drept numai în relaţiile internaţional eşi, în
sfârşit, alţii consideră că poporul poate fi subiect şi al raporturilor
juridice de drept constituţional, deci al raporturilor juridice
interne.
Împărtăşind opinia că poporul este subiect al raporturilor
juridice de drept constituţional, vom observa că ea îşi găseşte
funda-mentul în chiar dispoziţiile Constituţiei, potrivit cărora
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care
încredinţează exerciţiul ei unor organe alese prin vot universal,
egal, secret şi liber exprimat.
Este deci evident că poporul român concentrează în
mâinile sale întreaga putere şi singur are dreptul să decidă asupra
sorţii sale, lucru pe care îl face cu prisosinţă în procesul de

Page 36
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii. El poate apărea mai
direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia
stabilirii formei de guvernământ, a structurilor de stat, cu ocazia
referendumului. Unitatea de interese ale poporului şi statului nu
exclude ca poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în
raporturile de drept constituţional, cu atât mai mult, cu cât
poporul este deţinătorul puterii politice, iar statul capătă
plenitudinea împuternicirilor sale conform voinţei poporului.
Statul – apare ca subiect al raportului de drept
constitutional in calitatea sa de purtator al suveranitatii poporului. In
Constitutie se arata ca Romania este stat de drept, democratic si
social, in care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor,
libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul
politic, reprezinta valori supreme si sunt garantate. Tot in
Constitutie se mai arata ca statul recunoaste si garanteaza
minoritatile nationale, dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si
exprimarea identitatii etnice, culturale, religioase si lingvistice.
Indeplinirea acestor deziderate, are loc in cadrul unor
raporturi de drept in care statul apare ca subiect de drept
constitutional.
EX: statul este subiect de drept constitutional in raport
privind cetatenia.
Controversata este ideea potrivit careia in cadrul statului
unitar, unitatile administrativ teritoriale pot fi considerate subiecte
ale raporturilor de drept constitutional.
Organismele statului – pot fi subiecte de drept
constitutional in toate cazurile in care relatia la care participa este
reglementata de o norma de drept constitutional. Astfel, organele
legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte de drept constitutional, cu
conditia ca raportul juridic sa fie raport de drept constitutional.
Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale
raporturilor de drept constitutional sau pot apare numai ca unul din
subiectele raporturilor respective, celelalte fiind un alt organ al
puterii, o organizatie politica.
Cetatenii – apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constitutional fie in calitate de persoana fizica care participa la
instaurarea , mentinerea si exercitarea puterii de stat, fie in calitate
de persoana investita cu anumite functii intr-un partid politic, organ
de stat sau organizat pe circumscriptii electorale.
Strainii si apatrizii – pot fi subiecte ale raportului de drept
constitutional de exemplu in situatia in care solicita acordarea
cetateniei romane sau in cazul cererii de azil politic.
Partidele politice – apar ca subiecte de drept constitutional
si participa la aceste raporturi in conditiile dezvoltarii democratiei
statului nostru, rolul partidelor politice in viata publica in definirea
si exprimarea vointei cetatenilor, avand un rol din ce in ce mai
important.
Subiectele de drept mentionate au un atribut indispensabil,
atribut ce le confirma si calitatea de a fi participante la un raport de
drept constitutional, si anumie aceea ca ele participa in relatii social
specifice unei anumite forme fundamentale de activitate a statului,
care este procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii.

Page 37
 In sistemul nostru de drept, ca in toate sistemele de drept din
statele democratice, competenta de a stabili norme juridice, apartine
atat parlamentului, cat si unui numar de organe ale statului, cum ar
fi Guvernul, ministrii, etc. Dar nu toate normele juridice aplicate pe
teritoriul Romaniei, au aceeasi forta juridica. Pornind ce la aceste
considerente, trebuie sa precizam ca in fruntea ierarhiei normelor
juridice in vigoare, se afla constitutia, legea fundamentala a
Romaniei. Ea are forta juridica cea mai mare, deoarece dispozitiile
tuturor celorlalte acte normative trebuie sa i se conformeze.
Dupa Constitutie, in ierarhia normelor juridice, urmeaza
legile ordinare si ordonantele Guvernului emise in baza unei
delegari legislative.
Locul pe care il ocupa normele constitutionale in ierarhia
normelor juridice, determina si pozitia dreptului constitutional in
cadrul sistemului dreptului romanesc. Deoarece Constitutia
reprezinta izvorul principal al dreptului constitutional, dreptul
constitutional este ramura fundamentala a dreptului romanesc,
pozitia sa conducatoare in cadrul acestui sistem fiind determinata de
obiectul si continutul normelor sale, de importanta relatiilor pe care
acestea le reglementeaza.
Toate normele cuprinse in Constitutie abroga ori modifica
implicit normele cuprinse in celelalte acte normative, daca si in
masura incare aceastea contravin dispozitiilor constitutionale.
Astfel, daca intervine o modificare in dreptul constitutional,
aceasta impune modificari corespunzatoare ale normelor din
celelalte ramuri de drept care contin reglementari ale acelorasi
relatii sociale.
Normele dreptului constitutional pot fi impartite in norme
cu aplicatiie mijlocita si norme cu aplicatie nemijlocita. In toate
cazurile in care punerea in aplicare presupune o reglementare in
amanunt pe calea unei legi ordinare sau a unei hotarari a
Guvernului, este vorba de norme constitutionale cu aplicare
nemijlocita. De exemplu, in Constitutie se precizeaza ca statul
ocroteste casatoria si familia, si apara interesele mamei si copilului,
norme care sunt reglementate in amanunt de codul familiei.
In situatia in care pentru a putea fi aplicate cauzurilor
concrete principiile constitutionale, nu au neaparata nevoie de a fi
precizate printr-o lege ordinara, este vorba de reguli constitutionale,
cu aplicatie nemarginita.
Acest act normativ, Constitutia, legea fundamentala a
Romaniei, prezinta o deosebita importanta atat din punct de vedere
politic, cat si juridic.

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Page 38
 Sinteza unităţii de învăţare 3
Normele juridice au rol modelator asupra conduitei umane. Simplele fapte ale indivizilor fara ca
acestea sa fie ocrotite legal, nu au semnificatie din punct de vedere juridic, relatiile dintre oameni,
devenind relatii juridice numai conditionat de reglementarea lor normativa. Neavand un scop in
sine, dreptul are ca finalitate coordonarea si influentarea conduitei umane in sensul interesului general.
Raportul juridic de drept constitutional reprezinta o relatie sociala reglementata de norma de drept
constitutional.
Relatiile de drept constitutional sunt acele relatii sociale care apar in procesul instaurarii, modificarii si
executarii puterii de stat. asadar elemental comun al rel soc de dr const este faptul ca ele apar numai in
procesul instaurarii, modificarii si executarii puterii de stat. Relatiile sociale de drept constitutional
formeaza obiectul de reglementare a dreptului constitutional.
Obiectul de regelmentare a dreptului constitutional cuprinde 2 categorii:
a) relatiile cu dubla natura: sunt relatiile de dr const si alte ramuri de drept
b) relatiile specifice dreptului constitutional

Concepte şi termeni de reţinut

Sistem de drept. Drept constitutional – ramura a sistemului de drept. Raportul de drept.
Subiectele raportului de drept constitutional. Norma de drept constitutional.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiţi dreptul constitutional

2. Enumerati principalele subiecte ale raportului de drept constitutional.
3. Ce este raportul constitutional?
4. Definiti norma de drept constitutional.

Teste de evaluare/autoevaluare

Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă consideraţi
ca propoziţia este falsă)!

2.Statul este unul din principalele subiecte de drept, alaturi de popor.

Alegeţi varianta corectă!
Sunt subiect de drept al raportului juridic de drept constitutional:
a. Cetatenii apatrizi
b. Cetatenii romani

Page 39
 c. Cetatenii altor state cu care cetatenii roman desfasoara raporturi de natura comerciala.

Bibliografie obligatorie

1. Gheorghe Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura România de Mâine, 2007,
Bucureș ti.
2. I.Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.

Page 40
 Unitatea de învăţare 4

TEORIA CONSTITUTIEI. NOTIUNE SI APARITIE

Cuprins:
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Noţiunea de constitutie
4.3.2. Aparitia constitutiei
4.3.3. Regimul juridic al constitutiei
4.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

4.1. Introducere

Constitutia reprezinta legea fundamentala a fiecarui stat, acea

carte de capatai impetuos necesara pentru existenta, organizarea si
perpetuarea in timp a unei societati. Suprematia acesteia intre actele
normative adoptate intr un stat, subliniaza, fara echivoc importanta
ei esentiala pentru desfasurarea procesului de instaurare, exercitare si
mentinere a puterii in stat.

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– înţelegerea conceptului de constitutie;

– cunoaşterea momentelor importante in aparitia si evolutia
constitutiei;
– identificarea tipurilor de constitutii;
– modul de adoptare, suspendare si abrogare a unei constitutii.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu conceptul de constitutie

Page 41
 – vor intelege si stabili suprematia legii fundamentale in raport
cu celelalte acte normative;
– vor cunoaste categoriile de constitutii care au existat in
evolutia acesteia de la momentul aparitiei.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

4.3. Conţinutul unităţii de învăţare

4.3.1 Notiunea de constitutie

Dacă termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind deseori

folosit în accepţiunea de lege, accepţiunea sa actuală s-a conturat
târziu. Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul
constitutio, care însemna „aşezarea cu temei", „starea de lucru". În
sistemul de drept roman, Constituţia însemna edictul semnat de
împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte juridice
adoptate de autorităţile publice ale imperiului
Unele state feudale au înscris în documente anumite reguli
fundamentale privind raporturile între guvernanţi şi guvernaţi, care
urmăreau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită
politică şi juridică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de
comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora. Ne referim
în acest sens la Magna Charta engleză din 1215, la Bula de Aur,
emisă de regele maghiar Andrei al II-lea în 1222, Bill of Rights din
1629.
Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care
cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la
raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului", precum
şi drepturile omului (drepturile publice). În definiţiile mai recente se
consideră că scopul constituţiei este de a organiza „ exerciţiul
puterii". Dezvoltându-se noţiunea de constituţie, se arată că aceasta
determină statutul guvernanţilor şi, paralel, precizează natura şi
finalităţile activităţii lor. Scopul constituţiei - se spune - este deci
dublu: pe de o parte, ea desemnează personalităţile sau colegiile
care vor decide şi fixează competenţa şi modalităţile de exercitare;
pe de altă parte, ea indică ce doctrină de organizare socială şi
politică reprezintă guvernanţii ei şi prin aceasta ea identifică ideea
de drept care va fi ideea instituţiei statale.
În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin
constituţie se înţelege ansamblul regulilor care administrează
organizarea şi funcţionarea statului. Datorita influentei politico
juridica a contractului social, constitutia a fost perceputa in epoca
moderna, ca o lege a carei suprematie este recunoscuta asupra

Page 42
tuturor celorlalte norme juridice, pentru a indica organizarea social
politica in scopul asigurarii protectiei juridice a drepturilor
cetatenesti si care, ca forma juridica se prezinta ca o "constitutie
scrisa".
Cuvintele autorului elvetian Emmerich de Vattel, uitlizate de
Constantin Stere ca moto la cursul din 1903, intitulat "Introducere in
studiul dreptului constitutional", constituie esenta
constitutionalismului modern: "Constitutia si legile fundamentale
sunt planul in temeiul caruia Natiunea a hotarat sa lucreze spre
fericirea ei".
Dupa cum spunea Hegel "poporul trebuie sa aiba fata de constitutia
lui sentimentul dreptului sau si al starii sale de fapt, altfel ea poate
exista, e drept, in chip exterior, dar nu are nici o semnificatie si nici
o valoare." El mai afirma ca "fiecare popor isi are constitutia care i
se potriveste si care i se cuvine." Dupa parerea profesorului Andre
Hauriou, miscarea constitutionala moderna,care a debutat la sfarsitul
secolului al XVIII-lea, s-a realizat "prin valuri succesive, care au
urmat fie unor miscari revolutionare, fie unor razboaie mondiale" :
1.primul val a fost determinat de evenimentele din America de Nord,
de Declaratia de Independenta de la 4 iunie 1776 si de constitutia
S.U.A. de la 1787, precum si de Revolutia franceza,de Declaratia
franceza a drepturilor omului si cetateanului de la 1789 si de prima
constitutie din Franta(1791);
2.al doilea val a fost determinat de cele doua revolutii franceze: de
cea din 1830 si 1848;
3.al treilea val a fost determinat de primul razboi mondial, de
caderea Imperiului austro-ungar, a Imperiului rus si de formarea
statului socialist din lume;
4.a patrulea val a fost determinat de cel de-al doilea razboi mondial,
de trecerea lor state din Europa pe calea sociala si de adoptarea de
constitutii socialiste, dupa modelul celei sovietice pe de o parte si, pe
de alta parte de miscarea de decolonizare, urmata de crearea unor noi
state nationale in Africa si Asia;
5.al cincilea val a fost determinat de "inceputul sfarsitului" erei
comuniste, de caderea regimurilor dictatoriale din centrul si rasaritul
Europei.
In ideea stabilirii conceptului de constitutie se impun doua precizari
prealabile: mai intai ca intre constitutie si lege nu se pune semnul
egalitatii, desi, sub aspect juridic este si ea o lege, adica un act
normativ, iar al doilea, constitutia este o categorie istorica, ea
aparand pe o anumita treapta de dezvoltare a societatii. Astfel,
analizand aceste doua concepte, cea de constitutie si cea de lege,
observam o serie de deosebiri cum ar fi:
a)in privinta adoptarii, se remarca faptul ca numai o adunare speciala
constituita poate adopta constitutia, pe cand legea este "opera"
parlamentului;
b)si in privinta modificarii exista deosebiri: prima neputand fi
revizuita decat cu anumite limite stabilite in cuprinsul sau si numai
potrivit unei proceduri cuprinse de aceasta, prin intermediul unei
"legi constitutionale", lege ce urmeaza a fi supusa referendumului;
c)forta juridica deosebeste cele doua categorii de legi - fundamentale
si nefundamentale - legile ce fac parte din a doua categorie trebuie sa

Page 43
fie adoptate pe baza constitutiei si in conformitate cu aceasta;
d)in ceea ce priveste momentul intrarii in vigoare: acest moment are
loc dupa ce a fost aprobata de popor prin referendum, iar legile intra
in vigoare la data publicarii lor sau la o data ulterioara prevazuta
expres in text. IV.
4.3.2. Aparitia si evolutia constitutiei.
Constitutia exprima evolutia sistemului legislativ, ea este creatia
unei epoci in care s-a impus ca insasi legea sa fie subordonata unor
principii fundamentale. Constitutia a fost creata pentru a exprima o
noua ideologie politica si juridica, ideologie determinata de
transformarile economice si sociale ce s-au conturat indeosebi in
secolul al XVIII-lea. Desi cuvantul -constitutie- il gasim in diferite
etape istorice pentru a forma termeni, notiuni si concepte juridice (de
exemplu, Constitutia lui Solomon, Constitutia lui Licurg), el se va
stabiliza, ca semnificatie juridica, in Antichitate, la Roma, astfel ca
in Statul Roman, constitutia desemna "legea de organizare a statului"
deci "legea cu cea mai mare putere normativa" . Etimologic cuvantul
provine de la latinescul "constitutio" care insemna "starea unui
lucru", "asezarea cu temei". Termenul de constitutie isi pastreaza
conceptiunea de lege pana in secolul al XVIII-lea, cand o
dobandeste pe cea de "lege fundamentala", acceptiune acceptata
astazi de toate statele. Mai mult chiar, unele acte normative de
organizare (statute) a unor organisme internationale se numesc tot
constitutii (F.A.O.; U.E.S.C.O.; O.I.M.), aceasta marcand importanta
deosebita ce se vrea a se acorda acestora.. Se poate observa o
suprematie a constitutiei, de aceea este necesar sa vorbim despre
principiul suprematiei constitutiei; acesta se intemeiaza pe pozitia lui
supraordonata in varful piramidei sistemului juridic, generand
supralegalitatea constitutionala, aplicabila intregului sistem, astfel
incat legea insasi exprima vointa generala numai cu respectarea
normelor constitutionale, "Constitutia fiind legea suprema, celelalte
trebuie sa fie conforme acesteia". Suprematia decurge din caracterul
normelor sale, precum si din procedura solemna pentru adoptarea ei:
cele mai importante relatii sociale sunt reglementate de constitutie;
constitutia stabileste procesul institutional de exercitare a puterii;
constitutia stabileste principiile fundamentale ale sistemului de drept
garanteaza drepturile cetatenilor; reprezinta temeiul fundamental si
garantia esentiala a ordinii de drept;
Dupa numeroase studii ce s-au facut asupra conceptului de
constitutie s-au nascut cateva criterii de formare ale acesteia:
1.Criteriul material pentru definirea constitutiei, prin precizarea
"substantialitatii, stabilitatii si a continutului", a domeniului sau de
reglementare, adica a relatiilor sociale ce intra in sfera de cuprindere
a normelor constitutionale (adica normele constitutionale trebuie sa
fie cuprinse intr-o lege sistematica si sa se bucure de o eficienta
juridica superioara tuturor celorlalte legi);
2.Criteriul formal (organic) pentru definirea conceptului de
constitutie, adica "solemnitatea adoptarii, procedurile de adoptare,
structura", o anumita modalitate de consacrare a normelor de drept
constitutional, edictate de o anumita autoritate statala in
conformitate cu o procedura speciala.
Astfel, Andre Hauriou intelege prin sens material "orice stat care,

Page 44
prin faptul ca exista,are o constitutie, un numar de dispozitii care
reglementeaza organizarea si raporturile dintre puterea publica si
fixeaza relatiile de principiu intre cetatean si stat", iar in sens formal,
"constitutia este un ansamblu de reguli, edictate de regula cu o
anumita solemnitate si, formand in general o categorie speciala
printre regulile juridice."
O alta viziune asupra acestor doua concepte o are Benoit Jeanneau;
el afirma ca: "in sens material, constitutia trebuie privita ca
ansamblul regulilor relative la organizarea si activitatea statului, iar
in sens formal, ca documentul care reglementeaza institutiile si care
nu poate fi elaborat sau modificat decat dupa o procedura diferita de
cea folosita pentru alte reguli de drept". Tot din punct de vedere al
celor doua criterii de formare a constitutiei, Pierre Pactet afirma:
"Daca o definim din punct de vedere material, adica in functie de
continutul sau, atunci ea se intinde asupra tuturor regulamentelor
relative la transmiterea si exercitarea puterii, fie ca figureaza sau nu
in textele scrise, si daca figureaza in acestea, indiferent de categoriile
de texte din care face parte. Daca definim constitutia din punct de
vedere formal sau organic, ea cuprinde regulile care, fie ca au primit
forma distincta, fie ca au fost edictate sau nu pot fi revizuite decat de
un organ specific, fie ca au fost edictate sau nu pot fi revizuite decat
in conformitate cu o procedura specifica" (Genoveva Vrabie, Drept
constitutional, vol. I, Ed. Cugetarea, Iasi, 1999, p.233) in
constitutiile mai noi se considera ca scopul constitutiei este de a
organiza "exercitiul puterii" . Se afirma ca scopul este dublu:
a)de o parte ca desemneaza personalitatile sau colegiile, care decid
si fixeaza competenta si modalitatile de exercitare;
b)pe de alta parte, indica ce doctrina de organizare sociala si politica
reprezinta guvernantii si, prin aceasta, ea identifica ideea de drept
care va fi ideea institutiei statale. Se spune ca constitutia :
-determina statutul guvernantilor;
-precizeaza natura si finalitatea activitatii lor;
-desemneaza personalitatile sau colegiile care vor decide;
-fixeaza modalitatile si competentele de exercitarea puterii;
-indica ce doctrina de organizare sociala si politica este folosita si
reprezinta guvernantii. O succesiune de elemente definitorii s-au
evidentiat determinarea acestui concept:
1. in primul rand se impune caracterul de lege al constitutiei
deoarece constitutia este o lege si acest element, desi se gaseste sub
diferite forme este inclus in toate definitiile formulate. Fiind o lege,
cuprinde norme juridice, reguli de conduita, iar aceste reguli
exprima vointa celor care detin puterea;
2. continutul normative este complex, el ingloband principiile
fundamentale pentru toate domeniile vietii (politice,economice,
sociale, culturale, juridice). Reglementarile constitutionale privesc
cu prioritate puterea de stat, aceasta reprezentand elementul
principal in orice organizare statala. Constitutia, "ca lege
fundamentala a statului, reprezinta izvorul juridic principal al
dreptului constitutional", care reglementeaza relatiile sociale
fundamentale, dar care sunt importante pentru instaurarea,
mentinerea si exercitarea puterii.;
3. constitutia are forta juridica suprema, ceea ce situeaza constitutia

Page 45
in varful ierarhiei izvoarelor dreptului si impune regula identitatii
intregului drept cu dispozitiile constitutionale;
4. o alta trasatura este forma scrisa a constitutiei.
Constitutia scrisa s-a impus inca din secolul al XVIII-lea, ea fiind
preferata fata de constitutie cutumiare din mai multe motive. Forma
scrisa nu figureaza in definitii deoarece astazi inca mai exista tari ce
nu ai o constitutie scrisa (Anglia, Israel. Noua Zeelanda ).
Plecand de la afirmatia lui Thomas Paine (1737-1808): "Nu exista
constitutie daca ea nu poate fi pusa in buzunar " se ajunge la
concluzia ca o trasatura remarcabila a acesteia este forma
sistematica.
Pentru a putea lua nastere, constitutia trebuie sa cuprinda si un
continut (sens material) si forma (sensul formal), pentru ca numai
impreuna, intr-o unitate juridica, acestea formeaza constitutia. De
asemenea intalnim si metoda enumerarii, aceasta devenind o
problema atunci cand unor constitutii concrete le lipsesc unele din
elementele enumerarii.
De aceea se considera ca definitiile trebuie sa puna accent pe
elementele calitative. in acest sens, constitutia trebuie considerata a
fi legea fundamentala a unui stat, alcatuita din norme juridice,
investite cu forta juridica suprema si care reglementeaza acele relatii
sociale fundamentale, care sunt elementare pentru instaurarea,
mentinerea si exercitarea puterii.
Daca vorbim despre momentul aparitiei constitutiei parerile sunt
impartite, adica unii autori nu iau in consideratie constitutia
cutumiara si constitutia mixta (alcatuita atat din constitutia scrisa, cat
si din cea cutumiara) , ci numai cea scrisa.
De aici rezulta ca unii considera ca prima constitutie a aparut in
Anglia, pentru altii a aparut odata cu ajungerea la putere a
burgheziei. Prin urmare nu putem confirma ca secolul al XVIII-lea
este secolul infiintarii constitutiei, pentru ca indiferent daca au fost
sau nu numite reguli constitutionale, aceste reguli au existat odata cu
aparitia statelor suverane, caci in orice stat au existat anumite reguli
fundamentale de organizare si functionare a guvernarii.
Constitutia apare din necesitatea afirmarii si protejarii puterii statale
instaurate printr-un ansamblu de norme cu forta juridica suprema,
adoptate in forme solemne. Ea marcheaza ,practic, aparitia statului
de drept, punand si guvernantii sub incidenta regulilor juridice.
Prima constitutie aparuta in lume este cea engleza, desi procesul de
formare al acesteia, inceput cu adoptarea in 1215 a Magnei Charta
Libertatum, a continuat si dupa adoptarea primelor constitutii scrise.
Prima constitutie scrisa este cea Americana din 1787 (Constitutia de
la Philadelphia). Trebuie sa mentionam ca unele state americane
eliberate de sub dominatia engleza isi adoptase, inaintea acestora,
constitutii scrise (de exemplu: Virginia in 1776, New Jersey in 1777)
in Europa, se afirma ca prima constitutie scrisa este cea adoptata de
Franta in 1791. Se presupune ca Suedia ar avea o constitutie scrisa
din 1634. Dupa victoria revolutiei franceze si alte state europene si-
au elaborate constitutii (Suedia - 8 iunie 1809, Norvegia -17 mai
1814 , Olanda - 24 august 1815 ).
Clasificarea constitutiilor in cutumiare si scrise "are valoare
relativa", aceasta pentru ca nicaieri in lume reglementarile

Page 46
constitutionale nu sunt stabilite exclusiv pentru obiceiuri, ci cel
putin, pentru unele din ele emana de la organele de stat investita cu
competenta legislativa. Invers, in aproape toate tarile cu constitutii
scrise, se intalnesc si un numar de reglementari cutumiare care, prin
obiectul lor, au caracter constitutional.
1.Constitutii cutumiare Sunt rezultatul experientei si practicilor
zilnice, al unor traditii precedente,principii fundamentale cristalizate
in decursul timpurilor in activitatea statala (Anglia, Israel, Noua
Zeelanda)

A) Anglia Constitutia engleza se prezinta astazi ca fiind formata

dintr-o parte scrisa, in care sunt cuprinse dreptul statuar (statue law)
si dreptul judiciar sau al precedentelor (common law) si dintr-o parte
nescrisa, formata din dreptul cutumiar, asa numitele conventii
constitutionale. Aceasta cuprinde astazi: Magna Charta Libertatum
(1215), Petiton of Right (27 iunie 1628), Habeas Corpus (1679), Bill
of Right (13 februarie 1689), Act of Settlement (Actul de stabilire a
succesiunii la tron-1701), Act of Parliament (prin care se stabileste
puterea Camerei Lorzilor in raport cu Camera Comunelor si
reducerea mandatului), Actul referitor la drepturile omului (prin care
se codifica in dreptul britanic Conventia europeana a drepturilor
omului-1998), Actul de descentralizare a puterii de stat (prin care se
autorizeaza crearea de Parlamente locale in Scotia, Irlanda de Nord
si Tara Galilor-1998), Actul referitor la Camera Lorzilor (prin care
competentele in materie de legiferare ale acesteia au fost reduse pana
la neutralizare-2002).
B) Israel Modelul englez a fost considerat ca model de referinta si a
supravietuit proclamarii independentei de stat in 1948, regimul fiind
considerat un ideal. Ben Gurion a avansat ideea "ca este posibila
instaurarea unei veritabile democratii fara constitutie scrisa ". Dar
simplitatea regimului englez nu s-a putut adapta unui sistem
multipartid. Rezultatul miscarii populare pentru adoptarea noii
structuri constitutionale din 1990 si 1992 a dus la adoptarea in anul
1992 a trei legi fundamentale (libertatea profesionala, demnitatea si
libertatea individului, legea guvernului care a inlocuit-o pe cea din
1968 si care a introdus alegerea directa a primului - ministru) care au
modificat foarte mult sistemul constitutional. La aceste legi se
adauga legea asupra partidelor politice, menita sa asigure acestora un
autentic statut juridic. S-a emis teoria numita "a celor doua palarii"
ale Knesetului, potrivit careia Knesetul este, concomitent, legiuitor
si constituent. In conformitate cu aceasta teorie, actele Knesetului
calificate drept "legi fundamentale" trebuiau considerate ca norme
superioare legilor ordinare.
C) Noua Zeelanda are o constitutie scrisa alcatuita dintr-o colectie de
Legi Fundamentale, nu doar dintr-un singur document. Una din
aceste legi fundamentale este Tratatul de la Waitangi (6 februarie
1840), prin care se stabileste suveranitatea britanica si se precizeaza
ziua nationala Noua Zeelanda si-a castigat independenta fata de
Marea Britanie la 26 septembrie 1907. Aceasta constitutie din 1886,
stabileste un Guvernator General pentru Noua Zeelanda, modul de
alcatuire al executivului, organizeaza o Camera a Reprezentantilor
cu puteri de legiferare si precizeaza ca Parlamentul este alcatuit din

Page 47
Camera Reprezentantilor si Suveranul Noii Zeelande. Acelasi act
juridic organizeaza si puterea judiciara si cuprinde unele dispozitii
finale si tranzitorii. Bill of Right, din 1990, precizeaza ca drepturile
enumerate in act sunt "afirmate" si arata cum se va face interpretarea
lor de catre tribunale, mentioneaza o serie de libertati individuale
(dreptul la viata, interzicerea torturii, a experimentelor medicale),
libertati publice (drepturi electorale, libertatea constiintei si a
religiei, libertatea de exprimare, libertatea intrunirilor si dreptul la
libera asociere, libertatea de circulatie a persoanei), dreptul la
egalitate si la nediscriminare, dreptul minoritarilor, reglementeaza
arestarea, detinerea si perchezitiile,stabileste conditiile pentru un
proces echitabil, precizeaza ca dispozitiile sale sunt aplicabile atat
persoanelor fizice, cat si celor juridice.
In Franta au mai aparut reguli constitutionale cutumiare, cum ar fi
legile de succesiune la tron, care admiteau principiul ereditatii;
acestea erau socotite legi fundamentale si erau respectate. Referitor
la aceste reguli constitutionale cutumiare exista o serie de
dezavantaje. De exemplu, in doctrina se precizeaza ca regulile
juridice cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, se
sovaie in ceea ce priveste numarul si intinderea lor. In al doilea rand,
regulile constitutionale cutumiare sunt in continua miscare si ignora
daca un fapt derogator de la cutuma era un precedent laudabil sau
nu. In al treilea rand, ele nu sunt limite redutabile pentru puterile
constituite.
2. Constitutii scrise. Doctrina juridica sustine regulile scrise pentru
avantajele ce izvorasc: sunt clare, fara incertitudini, sunt permanente
si intangibile in timp (cat nu intervine o procedura de revizuire), nu
pot fi modificate de guvernanti, ci trebuie respectate inclusiv de
acestia. Secolul al XVIII-lea impune, deci constitutia scrisa pe
considerentul ca ea ofera precizie, certitudine, claritate. Asa cum
preciza Marcel Prelot, "din constitutia americana, franceza, Magna
Charta Libertatum ne degaja notiunea de constitutie ca regula scrisa,
rigida si juridiceste obligatorie ", cu un continut filosofic, complex,
alimentata de surse istorice, doctrinare si pragmatice.
Asupra superioritatii legii scrise asupra cutumei, superioritate
demonstrata de publicistii secolului al XVIII-lea, la baza constitutiei
scrise au mai stat si ideea contractelor scrise, ideea domniei legii,
teoria contractului social si ideea conform careia constitutia trebuie
sa fie un mijloc de educatie morala si politica, gratie caruia individul
se ridica la rangul de cetatean prin cunoasterea drepturilor sale.
Ideea contractelor scrise s-a nascut in Anglia, atat in luptele interne,
cat si in raport cu coloniile sale. Si ideea domniei legii, s-a nascut tot
in practica constitutiei engleze, considerandu-se ca organele de stat
trebuie sa respecte regula de drept prestabilita si sa o considere
sacra, atat timp cat nu e abrogata.
Asa cum remarca George Burdeau, era importanta "proclamarea
clauzelor sale intr-o forma particulara, solemna, astfel incat fiecare
sa cunoasca si prerogativele pe care le abandoneaza in profitul
corpului social si drepturile care ii sunt rezervate, imprescriptibile ca
inerente naturii umane". Hans Kelsen afirma ca "o constitutie poate
fi creata printr-un act legislativ" .
Felurile constitutiilor scrise: Constitutiile scrise pot fi fie rigide

Page 48
(flexibile), fie suple.
1.Constitutiile flexibile sau suple: caracterizate prin faptul ca
regulile de conduita, pe care le stabilesc, au aceeasi valoare din
punct de vedere juridic ca si legile ordinare, putand fi modificate
conform procedurii legislative obisnuite; de exemplu, Constitutia
Noii Zeelande.
2.Constitutii rigide sunt greu de revizuit, aceasta dificultate constand
"in stipularea unor conditii prealabile, fie in conditionarea unei
confirmari ulterioare a unei legi de revizuire, in procedura speciala" ;
datorita faptului ca societatea este intr-o continua miscare,
constitutiile, ca si alte reglementari juridice, nu pot ramane imuabile,
ci trebuie sa se adapteze acestei dinamici; aceasta idee a fost
consacrata atat in Constitutia franceza din 1971, care spunea:
"Adunarea Nationala Constituanta declara ca natiunea are dreptul
imprescriptibil de a modifica constitutia", cat si de Declaratia
drepturilor omului si cetateanului din 1793, potrivit careia: "Un
popor are intotdeauna dreptul de a revedea, de a reforma si de a
modifica constitutia sa".
Inca o distinctie care se face intre constitutii este cea din doctrina
constitutionala si anume:
1.Constitutia originara este acea constitutie care a fost adoptata fara
a curma anumite principii sau proceduri anterior stabilite;
2.Constitutii derivate aceea in adoptarea careia se urmeaza proceduri
prestabilite din constitutia precedenta.
Conţinutul constituţiei este unul de natură complexă, el
cuprinzând principiile fundamentale pentru toate domeniile vieţii
politice, economice, sociale, culturale, juridice. Datorită acestui
fapt, adeseori constituţia este caracterizată ca fiind legea
fundamentală, care stă la temelia organizării statale şi este baza
juridică a întregii legislaţii.
Totodată, reglementările constituţionale privesc cu precădere
puterea (puterile de stat), adică fenomenul şi realitatea-cheie în
orice organizare social-statală. Este şi motivul pentru care puterea
de stat apare ca un element indispensabil în orice definiţie a
constituţiei. Conţinutul reglementărilor constituţionale dă
constituţiei caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile
sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii
sociale fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii statale. Această subliniere este, în
opinia noastră, decisivă în definirea constituţiei şi ea permite
identificarea constituţiei nu numai în sistemul de drept, ci chiar
şi în dreptul constituţional, fiind ştiut că dreptul constituţional
cuprinde mai mult decât constituţia, deşi aceasta este principala
sa parte.
Ceea ce este specific şi definitoriu pentru constituţie este
forţa sa juridică. În acest sens se constată că ea are o forţă
juridică supremă, ceea ce o situează în topul ierarhiei izvoarelor
dreptului şi impune regula conformităţii întregului drept cu
dispoziţiile din constituţie. Tot o trăsătură care s-a impus, fără a fi
totuşi de valoarea celorlalte, este forma scrisă a constituţiei.
Constituţia scrisă s-a impus încă din secolul al XVIII-lea, ea fiind
preferată constituţiei cutumiare din foarte multe motive. Totuşi,

Page 49
această trăsătură nu figurează în definiţii pentru că astăzi există
ţări care nu au o constituţie scrisă, precum Anglia, Noua
Zeelandă şi Israel.
.
În acest sens, constituţia trebuie considerată a fi legea
fundamentală a unui stat, alcătuită din norme juridice, învestite cu
o forţă juridică supremă şi care reglementează acele raporturi
sociale fundamentale ce sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterilor în stat, pentru asigurarea
exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor.

4.3.3.Regimul juridic al constitutiei.

Din punct de vedere material, regimul constituţional exprimă
ansamblul de reguli care reglementează organizarea şi conducerea
unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa.
Din punct de vedere formal, regimul constituţional exprimă
exteriorizarea sau obiectivarea ansamblului de reguli care regle-
mentează organizarea şi conducerea unui stat într-un document
politico-juridic (constituţie). Regimul constituţional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza
constituţiilor scrise.
Constituţia este deci sursa sistemului politic, precum şi a
cadrului sau sistemului juridic naţional (a dreptului pozitiv).
Celelalte norme de drept se schimbă cu mai multă rapiditate decât
constituţia, al cărei rol conservator (caracteristica acesteia de a
adopta principii şi norme constituţionale de o îndelungată
aplicabilitate şi a căror revizuire se face cu multă dificultate)
apare evident faţă de dinamismul legilor organice sau ordinare,
care pot fi modificate sau abrogate prin proceduri legislative
obişnuite.
Potrivit acestui considerent, constituţia este plasată în fruntea
ierarhiei actelor politice şi normative, cărora ea le conferă
legitimitatea politică şi, respectiv, juridică, în măsură în care
acestea sunt normele şi principiile pe care ea le consacră.
Adoptarea constitutiei trebuie vazuta ca un proces complex, cu
profunde semnificatii politico-juridice, proces in care se detaseaza
clar cel putin trei elemente si anume:
1.Initiativa adoptarii trebuie sa apartina acelui organism statal,
politic sau social, care, ocupand in sistemul politic al unei societati,
cel mai inalt loc (organul suprem) este cel mai competent sa
cunoasca evolutia societatii date, perspectivele sale.
Analizand constitutiile actuale observam doua situatii: unele
constitutii prevad cine poate avea initiativa adoptarii constitutiei; in
cazul altor constitutii rezulta din sistemul normativ privind
elaborarea legii.
2.Organul competent (constituantul sau puterea constituanta) la
intrebarea cine trebuie sa aiba dreptul de a adopta constitutia, s-a
raspuns de multe ori prin teoria puterii constituante (organul care,
beneficiind de o autoritate publica speciala, are dreptul de a adopta
constitutia).
Puterea constituanta are doua forme: puterea constituanta originara,

Page 50
care intervine atunci cand nu exista sau nu mai exista constitutii in
vigoare ( de exemplu,statele noi sau revolutiile); puterea constituanta
instituita este prevazuta de constitutia in vigoare (sau anterioara),
atat in ceea ce priveste competenta, cat si organizarea si functionarea
ei. trebuie mentionat ca cel care adopta constitutia nu este purtatorul
unor idei abstracte, generale de drept, ci al ideii de dreptate si
justitie, ca valori social fundamentale.
3.Modul de adoptare al constitutiei acesta este determinat de stadiul
de dezvoltare economic, social si politic, de ideologia dominanta in
momentul adoptarii, de raporturile sociale. unii autori divid aceste
moduri in procedee democratice, altii in forme democratice
(conventia, referendumul), forme monocratice (constitutia acordata)
si forme mixte (plebiscitul si pactul) Constitutii acordate (charta
concedata) este "o emanatie a puterii absolute a monarhului" , care
recunoaste anumite drepturi fundamentale cetatenesti sau unor
categorii sociale si stabileste modul de exercitare al puterii de stat;
este considerata cea mai "primitiva", neevoluata; Andr Hauriou
defineste acest tip de constitutie ca fiind "un fel de act de capitulare
al monarhului fata de burghezie"; de exemplu, Constitutia data in
Franta de Ludovic al XVIII-lea, la 4 iunie 1814, Constitutia
Piemontului si Sardiniei din 4 martie 1848, Constitutia japoneza din
11 februarie 1889.
Constitutia plebiscitara (statutul) reprezinta o varianta mai dezvoltata
a constitutiei acordate; este initiata tot de seful statului (monarh), dar
ratificata prin plebiscit ; de exemplu, Constitutia regala din Romania
1938, supusa plebiscitului din 24 februarie 1938 si promulgata la 7
februarie 1938;
"Plebiscitul este modul cel mai des intalnit in practica de adoptarea
constitutiilor autoritare" .
Constitutia pact este considerata a fi un contract intre rege si popor,
acesta din urma fiind reprezentat prin Parlament (monarhul trebuie
sa tina cont de pretentiile celor ce reprezinta poporul); de exemplu,
Charta franceza de la 14 februarie 1830- Louis Philippe dOrleans a
fost chemat la tronul Frantei ramas liber si a fost obligat sa accepte
constitutia propusa de Parlament, devenind astfel, in urma acordului
sau cu Parlamentul, rege al Frantei, Constitutiile romane din 1866 si
1923.
Constitutia conventie este opera unei adunari, numite conventii;
aceasta adunare era special aleasa pentru a adopta legea
fundamentala; era superioara Parlamentului,avea dreptul de a stabili
puterile delegate in stat si competenta puterii constituante; de
exemplu, Constitutia Romaniei adoptata in 1991, Constitutia
franceza din 1793.
Constitutia parlamentara dupa cel de-al doilea razboi mondial ,
adoptarea constitutiei s-a realizat de catre Parlament astfel: initiativa,
elaborarea proiectului, discutarea publica a proiectului, adoptarea
proiectului de catre Parlament cu o majoritate calificata (cel putin
2/3 din numar total al membrilor Parlamentului); de exemplu,
Constitutiile Romaniei din 1948, 1952, 1965.
Facand o caracterizare generala a modurilor de adoptare a
constitutiei, Pierre Pactet arata ca unele sunt democratice (acelea
care confera grija adoptarii constitutiei unor adunari alese de

Page 51
ansamblul cetatenilor), altele nedemocratice (exclud orice interventie
a poporului, privit in ansamblul sau Charta din Franta de la 1814).
Referitor la modificarea constitutiei exista trei precizari: dreptul de a
revizui constitutia trebuie sa apartina aceluiasi organism care a
adaptat-o; autoritatea competenta a revizui constitutia difera dupa
felul constitutiei; procedeele de modificare a constitutiei este de
principiu asemanatoare a celei de adoptare, potrivit marelui principiu
al simetriei juridice.
Dupa modul de revizuire intalnim doua feluri de constitutii:
constitutii suple (flexibile) modificarea se face dupa aceeasi
procedura dupa care se modifica legile obisnuite; constitutii rigide
modificarea se face dupa alte reguli decat cele obisnuite. La toate
aspectele prezentate pana acum se pot adauga si prezenta limitele
revizuirii constitutiei (art. 152 alin.2/ Constitutia Romaniei), astfel
intalnim: limite exprese cele prevazute expres in textul constitutiei
(Constitutia franceza din 1958, art. 89, ultimul alin.; Constitutia
Portugaliei); limite tacite nu sunt prevazute in textul constitutiei, de
aceea trebuie deduse pe calea interpretarii acestuia (in doctrina
elvetiana se vorbeste despre limite superioare si limite inferioare ale
revizuirii constitutiei); limite heteronome acele limite impuse de
dreptul international daca in sistemul de drept respectiv se admite
ideea superioritatii acestuia sau a prioritatii sale in anumite domenii
(de exemplu, in Romania: domeniul drepturilor omului , asa cum
reiese din art.20 (2) din Constitutia Romaniei); limite autonome cele
impuse de dreptul international, cum ar fi, de exemplu, cele
prevazute in art.148 in Constitutia Romaniei. in legatura cu
intinderea revizuirii, se vorbeste de revizuire partiala si totala sau
limitata si globala.
Deosebirile dintre aceste notiuni se face dupa doua criterii:
a.) potrivit criteriului formal, revizuirea totala are loc atunci cand o
noua constitutie vine sa ia locul celei vechi, cand toate articolele
celei vechi sunt supuse operatiunii de revizuire, chiar daca unele
raman neschimbate si vor fi cuprinse in noua constitutie. Referitor la
revizuirea partiala are loc atunci cand numai o parte din articole sunt
modificate;
b.) potrivit celuilalt criteriu, criteriul material, o revizuire este totala
atunci cand revizuim institutii, principii fundamentale consacrate de
constitutie si e partiala cand prin modificarile facute nu se aduc
atingeri fundamentelor puterii politice.
O alta problema intervine atunci cand vorbim de incetarea
provizorie, in total sau in parte, pe o anumita perioada de timp
indelungata (Constitutia din 1866 prevedea in art. 127: " Constitutia
de fata nu poate fi suspendata nici in tot, nici in parte").
Aceasta suspendare se produce in momentele de criza politica, atunci
cand guvernantii renuntau la formele democratice de conducere. in
ceea ce priveste abrogarea, ea se produce, atunci cand se adopta o
noua constitutie.
Abrogarea poate fi de doua feluri: abrogare expresa mentionata de
normele noii legi fundamentale (art.153 din constitutia actuala a
Romaniei); abrogare implicita nu poate exista in acelasi timp, in
aceeasi situatie doua legi fundamentale valide, cu acelasi obiect de
reglementare (Decretul - Lege nr.2/1989)

Page 52
Constitutia Romaniei in perspectiva istorica Constitutia in tara
noastra a aparut mult mai tarziu decat in tarile din Europa de Vest
(Franta,Germania,Italia), aceasta pentru ca epoca de dezvoltare
tehnica, economica,sociala si culturala a inceput mult mai tarziu, iar
aceasta intarziere a fost cauzata de dominatia Imperiului otoman.
Denumirea de constitutie este data pentru prima data unui document
politico-juridic din 1742 intitulat "Asezamantul pentru Muntenia",
publicat in Franta cu titlul de " Constitutia lui Mavrocordat".
Acesta era un act tipic feudal referitor la conducerea taranilor, act
prin care se desfiinteaza iobagia. Acest termen a fost folosit apoi si
pentru "Memorandumul carvunarilor din 1822 " (se gasesc principii
de libertate, de egalitate, de organizare a unui parlament, dar asa cum
spunea Paul Negulescu: "structura societatii ramanea aceeasi").
Multi autori, indeosebi istorici, afirma ca Regulamentele Organice
au constituit prima constitutie scrisa romaneasca. Regulamentele
Organice au intrat in vigoare in 1831 in Muntenia si in 1832 in
Moldova. Regulamentele au prevazut alegerea domnului de catre o
adunare extraordinara convocata ad-hoc, constituirea unei adunari
obstesti care aveau in sarcina sa elaborarea unor legi; alte organe
(Consiliul administrativ, tribunale de discrit, doua Curti de judecata,
la Bucuresti si la Craiova, si o inalta Curte de Apel).
S-a dovedit ulterior ca, in primul rand, asa numitele "obisnuite, prin
compozitia lor, nu desemnau "o arena in care sa se infrunte clase cu
interese fundamentale opuse sau partizani si adversari ai aplicarii
regulilor regimului parlamentar" . in al doilea rand, separatia
puterilor statului abia era schitata. Notiunea de constitutie a fost
folosita in istoria constitutionalismului din tara noastra si in legatura
cu doua acte "proclamatoare de drept": Proclamatia de la Pades din
1821 si, mai ales, Proclamatia de la Izlaz din 1848 (inspirata din
Declaratia franceza a drepturilor omului si cetateanului din 1789,
apare ca o intrerupere a mersului Tarilor Romane spre adoptarea
regimului parlamentar).
Un alt exemplu este Conventia de la Paris din 7 august 1858, care a
constituit cativa ani constitutia celor doua tari romane. Astfel, ea
definea in termeni expresi prerogativa domnului, ales pe viata, de a
dizolva Adunarea Electiva; de asemenea, ea stipula dreptul
ministrilor de a intra in aceasta adunare si de a lua cuvantul,
formuland in acelasi timp, in mod implicit, regula ca ministrii pot fi
recrutati si din randurile deputatilor (aceasta a fost modificata si
completata de Al. I. Cuza in 1864 potrivit unor nevoi ale tarii).
Aparitia constitutiei in Romania
Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a intampinat greutati in realizarea
reformelor sale, prin lovitura de stat de la 2 mai 1864, de aceea el
desfiinteaza Adunarea Electiva si supune plebiscitului "Statutul
dezvoltator al Conventiei din 7/19 august 1858 ", cunoscut sub
numele de "Statutul lui Cuza" si legea electorala. Aceste doua acte
formeaza prima constitutie a Romaniei. Prevederile statului
incredintau puterea statului domnitorului si reprezentantei nationale
cu structura bicamerala. Reprezentanta nationala era formata din
Adunarea Ponderatoare si Electiva. Sistemul bicameral al
Parlamentului este o modificare a Conventiei de la Paris. In baza
statului s-au adoptat o serie de legi: legea agrara (14 august 1864),

Page 53
instructiunea publica, administratia, justitia. Dupa abdicarea lui se
instituie o locotenenta domneasca, apoi pe tronul tarii e adus un
principe strain. In 1866 se adopta dupa modelul Constitutiei
belgiene, cea mai moderata si liberala constitutie.
Clasificarea momentelor aparitiei constitutiei Momentul aparitiei
numeroaselor constitutii romane se impart in trei clase:
A) Constitutiile burgheze sunt "un instrument prin care clasa
burgheza isi mentine, cu ajutorul fortei de constangere a statului,
dominatia asupra claselor exploatate" ; aceasta clasa cuprinde:
Constitutia promulgata la 30 iunie 1866 reglementeaza, potrivit
conceptiei vremii, organizarea puterilor in stat si drepturilor
fundamentale ale cetatenilor, elaborate dupa modelul Constitutiei
belgiene din 1831; Constitutia promulgata la 28 martie 1923 in urma
unirii Ardealului, Bucovinei si Basarabiei cu tara, s-a simtit nevoia
modificarii Constitutiei de la 1866, a crearii unor noi reglementari
care sa reflecte noua stare de lucruri determinate in special de
formarea "Romaniei Mari" si de consfintirea unor principii impuse
de conceptia politica specifica inceputului de secol XX; Constitutia
promulgata la 27.03.1938 (Constitutia lui Carol I) considerata o
constitutie plebiscitara.
B)Constitutiile socialiste se considera ca exprima "vointa poporului
muncitor" ; actele cu caracter constitutional din perioada 1944 1947:
a)Decretul nr. 1626/ 1944 prin acest decret a fost pusa in vigoare
constitutia din 1923 cu unele rezerve in ceea ce privesc autoritatile
statului si inamovabilitatea judecatorilor;
b)Decretul Lege nr. 1849/ 1944 "legi speciale vor prevedea conditii
in care vor putea fi urmariti si sanctionati toti acei care incalca si sub
orice forma au contribuit la dezastrul tarii, in special razboiul purtat
impotriva Natiunilor Unite";
c)Legea nr. 86/ 7 noiembrie 1945 legea privind statutul national al
minoritatilor;
d)Legea nr. 187/ 23 martie 1945 a prevazut exproprierea;
e)Decretul nr. 22/ 18 iulie 1946 "partajarea" competentelor
autoritatilor publice; f)Legea nr. 560/ 2 august 1946 privitoare la
alegerile pentru Adunarea Deputatilor;
g)Legea nr. 363/ 30 decembrie 1947 se referea la forma de
guvernamant, la abrogarea constitutiei din 1866 cu modificari din 29
martie 1923 si cu cele din 2 septembrie 1944. Constitutia din 13
aprilie 1948 a cuprins reglementarile care au conturat ideea
posibilitatii si necesitatii etatizarii principalelor mijloace de
productie, ideea unor multiple forme de proprietate si a pozitiei de
superioritate a proprietatilor socialiste de stat, ideea planificarii
economiei nationale; Constitutia din 24 septembrie 1952 cuprindea
caracteristici tipic socialiste, cum ar fi afirmarea unor principii fara
acoperire in realitate, statuarea unui regim juridic bazat pe
inegalitatea unor forme de proprietate, consacrarea rolului
conducator al Partidului Muncitoresc Roman; Constitutia din 21
octombrie 1965 (constitutia socialismului victorios) a schimbat
denumirea statului din Republica Populara Romana in Republica
Socialista Romana.
C)Noua constitutie a Romaniei Acte cu valoare constitutionala
adoptata in perioada cuprinsa intre decembrie 19si decembrie 1991:

Page 54
a)Decretul Lege nr. 8/ 8 ianuarie 1990 referitor la organizarea
primariilor;
b)Decretul Lege nr. 81/ 9 februarie 1990 privind organizarea
Consiliului National de Aparare Nationala;
c)Decretul Lege nr. 104/ 1 aprilie 1990 privind activitatile pentru
care guvernul adoptata hotarari;
d)Decretul Lege nr.2/ 27 decembrie 1990 s-a constituit Consiliul
Frontului Savarii Nationale ca "organ suprem al puterii de stat";
e)Decretul Lege nr. 92/ 27 decembrie 1990 pentru alegerea
Parlamentului si a Presedintelui Romaniei;
f)Noua Constitutie a Romaniei structurata in sapte titluri: 1)Principii
generale; 2)Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale;
3)Autoritatile publice; 4)Economia si finantele publice; 5)Curtea
Constitutionala; 6)Revizuirea Constitutiei; 7)Dispozitii finale si
tranzitorii. Comparand noua constitutie cu cea anterioara, observam
instituirea unor noi organe, reflectare a nevoii de democratizare
Avocatul Poporului si Curtea Constitutionala. Ca oricare alta
constitutie si cea a tarii noastre prezinta cateva caractere generale:
1.Apare ca un act fundamental democratic si modern ce constituie
fundamentul juridic al remodelarii vietii social-economice si politice
a poporului roman;
2.Constitutia este expresia vointei suverane a poporului roman;
3.Constitutia actuala recepteaza si pune in valoare traditiile
democratice ale statului nostru;
4.Noua constitutie este o lege fundamentala completa, reglementand
armonios relatiile care in mod traditional tin de domeniul dreptului
constitutional;
5.Noua lege fundamentala este o constitutie semirigida;
6.Ca volum normativ, putem spune ca situatia la care s-a ajuns se
situeaza undeva la mijloc intre constitutia ce cuprinde un numar
foarte mic de articole (S.U.A. sapte articole) si cele cu un numar
foarte mare (India anilor 1952 care cuprindea 352 de articole);
7.Este caracterizata si din punct de vedere al legitimitatii. Constitutia
Romaniei, asa cum a fost revizuita prin Legea de revizuire a
Constitutiei (Monitorul Oficial, nr.669 din 22 septembrie 2003),
consacra un complex de principii juridice constituite, formulate pe
baza celor mai reprezentative idei si teorii filosofice si politice
concepute si expuse in istoria culturii si civilizatiei. Revizuire din
2003 a Constitutiei dovedeste ca natiunea este a tuturor cetatenilor si
ca nu putem uita ca libertatea si propasirea fiecaruia depinde de
libertatea si de propasirea natiunii".

4.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Page 55
 Sinteza unităţii de învăţare 4
Dacă termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind deseori folosit în accepţiunea de lege,
accepţiunea sa actuală s-a conturat târziu. Etimologic, cuvântul constituţie provine de la latinescul
constitutio, care însemna „aşezarea cu temei", „starea de lucru". În sistemul de drept roman,
Constituţia însemna edictul semnat de împărat şi a cărui forţă juridică era superioară celorlalte acte
juridice adoptate de autorităţile publice ale imperiului
Unele state feudale au înscris în documente anumite reguli fundamentale privind raporturile între
guvernanţi şi guvernaţi, care urmăreau să prevaleze, cu valoare de principiu de conduită politică şi
juridică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de comportamentul monarhilor ulterior semnării
acestora. Ne referim în acest sens la Magna Charta engleză din 1215, la Bula de Aur, emisă de
regele maghiar Andrei al II-lea în 1222, Bill of Rights din 1629.
Paul Negulescu a definit Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la
organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferitele puteri ale statului", precum şi
drepturile omului (drepturile publice). În definiţiile mai recente se consideră că scopul constituţiei
este de a organiza „ exerciţiul puterii". Dezvoltându-se noţiunea de constituţie, se arată că aceasta
determină statutul guvernanţilor şi, paralel, precizează natura şi finalităţile activităţii lor. Scopul
constituţiei - se spune - este deci dublu: pe de o parte, ea desemnează personalităţile sau colegiile
care vor decide şi fixează competenţa şi modalităţile de exercitare; pe de altă parte, ea indică ce
doctrină de organizare socială şi politică reprezintă guvernanţii ei şi prin aceasta ea identifică
ideea de drept care va fi ideea instituţiei statale.
În concepţia lui André Hauriou, într-un sens foarte general, prin constituţie se înţelege ansamblul
regulilor care administrează organizarea şi funcţionarea statului. Datorita influentei politico juridica
a contractului social, constitutia a fost perceputa in epoca moderna, ca o lege a carei suprematie este
recunoscuta asupra tuturor celorlalte norme juridice, pentru a indica organizarea social politica in
scopul asigurarii protectiei juridice a drepturilor cetatenesti si care, ca forma juridica se prezinta ca o
"constitutie scrisa".

Concepte şi termeni de reţinut

Constitutie. Evolutie constitutionala. Regim juridic. Tipuri de constitutii.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Definiti conceptul de constitutie.

2. Realizati o clasificare a tipurilor de constitutii aparute in evolutia institutiei.
3. Detaliati procesul de revizuire a unei constitutii.
4. Definiti abrogarea uncei constitutii.
5. Ce presupune suspendarea unei constitutii.

Page 56
 Teste de evaluare/autoevaluare
1. Constitutia este:
a. Legea fundamentala a unui stat.
b. Un act normativ emis de catre presedintele unui stat.
c. O notiune echivalenta cu ordonantele de urgenta ale guvernului.
2. Constitutia de tip conventie este:
a. Opera unei adunari, denumita conventie.
b. Un act normativ care emana din puterea absoluta a monarhului
c. Rezultatul activitatii parlamentului.
3. Constitutia de tip pact reprezinta:
a. Un contract intre rege si popor
b. O constitutie adoptata prin plebiscit
c. O emanatie a puterilor absolute a coroanei regale.

Bibliografie obligatorie
1. Gheorghe Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura România de Mâine, 2007,
Bucureș ti.
2. I.Muraru, S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002.
3. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
4. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I. Teoria generală, Tratat, C.H.
Beck, Bucureşti, 2007

Page 57
 Unitatea de învăţare 5

SUPREMATIA CONSTITUTIEI. NOTIUNE. EFECTE.GARANTII

Cuprins:
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Notiunea de suprematie a constitutie.
5.3.2. Efectele juridice ale suprematiei constitutiei
5.3.3. Garantii juridice ale suprematiei constitutiei
5.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

5.1. Introducere

O problemă mai delicată a dreptului constituţional, evitată a

fi abordată în mod direct, o reprezintă fundamentarea ştiinţifică a
supremaţiei constituţiei, deoarece ea ţine de locul constituţiei în
sistemul normativ, de ierarhizarea actelor normative, a sistemului
de drept şi, în orice caz, de locul dreptului constituţional în
sistemul de drept.

5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– înţelegerea conceptului de suprematie;

– cunoaşterea efectelor care decurg din suprematia constitutiei;
– identificarea garantiilor suprematiei constitutiei..

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu conceptele de suprematie,

efecte juridice si garantii ale legii fundamentale
– vor intelege si constientiza importanta legii fundamentale in
ierarhia actelor juridice existente intr un stat.

Page 58
 Timpul alocat unităţii: 2 ore

5.3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3.1 Notiunea de suprematie a constitutiei

Noţiunea de constituţie a avut o evoluţie sinuoasă şi interesantă.

Termenul îşi are originea în limba latină, constitutio însemnând
aşezare cu temei, stare a unui lucru. În dreptul roman din perioada
imperială, cuvântul constitutio desemna legile care proveneau de la
împărat. În perioada Evului Mediu, termenul de constituţie apare cu
precădere în limbajul ecleziastic, pentru a desemna unele reguli
monahale.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi din secolul al XVIII-
lea, noţiunea de constituţie dobândeşte sensul consacrat şi astăzi, şi
anume acela de act sau lege prin care se reglementa organizarea şi
funcţionarea statului, cu limitarea puterii monarhului şi cu garantarea
anumitor drepturi şi libertăţi ale individului. Acest mod de a concepe
şi de a utiliza termenul de Constituţie rezultă clar din Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789, în care se
preciza că „orice societate în care garanţia drepturilor nu este
asigurată, nici separaţia puterilor stabilită, nu are constituţie” (art.
16). Prin aceasta, constituţia devine indisolubil legată de ideea de
democraţie: ea înseamnă „limitarea puterii guvernanţilor” , astfel
încât aceştia nu pot funcţiona decât cu acordul celor guvernaţi.
Atunci când procedează la adoptarea sau la modificarea Constituţiei,
puterea constituantă este, de regulă, obligată să respecte anumite
formalităţi procedurale mai complicate decât formalităţile pe care
sunt ţinute să le respecte adunările legiuitoare obişnuite atunci când
adoptă legi ordinare (aşa-numitele modalităţi de instituire a rigidităţii
constituţionale).
Noţiunea de Constituţie poate fi definită în funcţie de elementele sale
de conţinut din diferitele etape ale evoluţiei constituţionale.
Cu toate acestea, în toate definiţiile Constituţiei se menţin unele
constante precum lege fundamentală, forţă juridică superioară,
principiile organizării puterii şi a statului etc.Multe dintre definiţiile
Constituţiei au în vedere nu numai elementele de conţinut ale
noţiunii, ci şi exigenţele formei pe care o îmbracă Constituţia şi ale
procedurii speciale de adoptare – criteriul formal al definirii
Constituţiei.
Se vorbeşte, astfel, despre o constituţie materială şi despre o
constituţie formală. În sens material, Constituţia reprezintă
ansamblul de norme ce reglementează o anumită categorie de relaţii

Page 59
sociale. În sens formal, Constituţia este actul distinct, cu valoare de
lege fundamentală, în care sunt incluse aceste norme.
Trebuie precizat că fiecare stat are o constituţie în sens material,
chiar dacă îi lipseşte constituţia în sens formal.
O definiţie completă a Constituţiei trebuie să însumeze atât criteriul
material, cât şi pe cel formal:
Constituţia este legea fundamentală a statului, adică actul normativ
cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative, care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale, esenţiale în
procesul de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii statale.
Supremaţia Constituţiei, trăsătura esenţială a statului de drept,
constituie un fenomen nu numai juridic, ci şi mai ales social-politic,
extrem de complex.
Constituţia asigură un pol de stabilitate în fluctuaţiile inerente vieţii
publice ca urmare a pluralismului politic. Sub acest aspect rolul
jurisdicţiilor constituţionale este esenţial în consolidarea operei
legiuitorului, prin eliminarea acelor aspecte care, fiind
neconstituţionale, i-ar submina recepţia socială. Conflictele de
neconstituţionalitate sunt inevitabile, ca şi conflictele de ordin juridic
în general. Ele sunt în mare măsură expresia ataşamentului
oamenilor la drepturile şi libertăţile de care beneficiază în apărarea
intereselor lor. Importantă este soluţionarea unor asemenea conflicte
în condiţii de transparenţă şi imparţialitate, pentru consolidarea şi
dezvoltarea valorilor democratice ale societăţii moderne.
Or, din acest punct de vedere, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a
creat un nou domeniu de afirmare şi protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, pe temeiul supremaţiei Constituţiei, ceea
ce justifică, în mare măsură, prestigiul de care se bucură în prezent.
Totodată, aceasta a condus şi la consolidarea regimului nostru
constituţional, îndeosebi sub aspectul respectării principiului
separării puterilor şi al întăririi ordinii constituţionale a ţării, a stării
de constituţionalitate a societăţii în ansamblul său.
Supremaţia Constituţiei nu poate fi contestată şi nici nu poate fi pusă
la îndoială. Tocmai de aceea se constată lipsa unor preocupări
directe pentru motivarea şi justificarea acestei supremaţii.
Preocupările pentru justificarea supremaţiei Constituţiei au avut în
vedere definiţiile şi explicaţiile privind adoptarea, modificarea şi
abrogarea acesteia. Supremaţia Constituţiei apare ca ceva normal,
firesc, de notorietate, vorbindu-se fie pur şi simplu despre
supremaţie sau folosindu-se şi alţi termeni, cum sunt valoare juridică
supremă, super legalitate, legea supremă, legea legilor.
În literatura juridică întâlnim şi alte explicaţii ale supremaţiei
Constituţiei. Astfel, se constată că supremaţia constituie pe plan
juridic este rezultanta faptului că proiectul sau propunerile de
revizuire trebuie adoptate de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
camere. Dacă prin procedură de mediere nu se ajunge la nici un
acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu
votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor
(art. 151, alin 2, din Constituţia României).
Supremaţia Constituţiei mai este explicată şi prin faptul că legea
fundamentală ocupă locul principal în ierarhia actelor normative,

Page 60
care stă la baza organizării statale, fiind baza juridică a întregii
legislaţii. De asemenea, supremaţia ei se exprimă faţă de legile
ordinare în deosebiri de conţinut, formă şi putere juridică. Indiferent
că este în formă scrisă sau cutumiară, Constituţia este legea supremă
a statului. Supremaţia Constituţiei rezultă din conţinutul acesteia
(supremaţia materială) şi, uneori, din forma în care este edictată
(supremaţiaformală).
Din aceste explicaţii rezultă, în primul rând, că supremaţia este o
calitate a Constituţiei, trăsătură ce o situează în vârful instituţiilor
politico-juridice ale statului, sursa tuturor reglementărilor în
domeniile economice, politice, sociale şi juridice este legea
fundamentală.
Aşadar, supremaţia Constituţiei nu este o categorie strict juridică, ci
una politico-juridică. Pe cale de consecinţă, Constituţia este ea însăşi
rezultatul transformărilor economice, politice, sociale şi juridice, ea
marchează (defineşte, conturează) o etapă istorică din viaţa unei ţări,
ea consfinţeşte victoriile şi dă expresie şi stabilitate politico-juridică
realităţilor şi perspectivelor istorice în care a fost adoptată.
Complexitatea conceptului de supremaţie a Constituţiei se regăseşte
în conţinutul acesteia care cuprinde trăsături şi elemente (valori)
politice şi juridice ce exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu
numai în sistemul de drept, ci în întregul sistem social-politic al unei
ţări. Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un
conţinut normativ complex dar, bineînţeles şi importante consecinţe
statale şi juridice. Pornind de la această calitate, în literatura juridică
de specialitate se nasc o serie de întrebări în legătură cu sursa
valorilor morale, politice şi juridice ale Constituţiei.
Aşadar, trebuie să găsim motivaţia ştiinţifică şi juridică a
supremaţiei Constituţiei, semnificaţia, finalitatea şi consecinţele ei.
2.Fundamentarea ştiinţifică şi juridică a supremaţiei Constituţiei.
Majoritatea autorilor nu au analizat cauzele supremaţiei Constituţiei,
ci s-au mulţumit dar să afirme acest lucru, iar cei care au studiat
aceste cauze au diverse explicaţii. Pe tema supremaţiei Constituţiei,
în literatura de specialitate, se întâlnesc diferite opinii.
Astfel, Georges Burdeau corelează supremaţia Constituţiei de
principiul legalităţii , plecând de la strânsa legătură ce există între
legalitate şi constituţionalitate de la ideea (exactă de altfel) că
legalitatea în sensul cel mai larg se sprijină pe principiul
constituţionalităţii, iar André Hauriou de însuşi fundamentul puterii
şi de rolul ei în înfăptuirea democraţiei, în modelarea instituţiilor
statului, a relaţiei dintre drept şi politică. În alte opinii se
fundamentează supremaţia Constituţiei pe conţinutul şi forma ei.
Avem în vedere opinia potrivit căreia se poate vorbi de o supremaţie
materială şi de una formală, plecând de la cele două sensuri sub care
este analizată uneori Constituţia, respectiv, sensul material şi sensul
formal.
Supremaţia materială este motivată prin aceea că întreaga ordine
juridică se bazează pe Constituţie. Fiind la originea întregii activităţi
juridice ce se desfăşoară într-un stat, legea fundamentală este
superioară tuturor formelor de activitate, deoarece numai ea
determină activitatea lor.
Cu alte cuvinte, ea este regula fundamentală. Superioritatea

Page 61
materială rezultă din faptul că ea reglementează competenţele, fapt
ce are drept consecinţă asigurarea întăririi legalităţii şi se opune
împotriva delegării de competenţă altei autorităţi de către organul
investit.
Supremaţia formală a Constituţiei este motivată prin divizarea
constituţiilor în constituţii rigide şi suple, precizându-se că
redactarea constituţiilor exteriorizează forţa deosebită care se dă
dispoziţiilor sale. Împotriva acestei teorii au fost făcute şi unele
critici care susţin că distincţia dintre constituţiile rigide şi flexibile
(suple) este pur formală şi ţine de formele sale specifice de elaborare
şi nu de materia de care se ocupă Constituţia.
Numai în caz de rigiditate constituţională ne aflăm în prezenţa unei
supremaţii formale a Constituţiei.
În literatura juridică de specialitate supremaţia Constituţiei este
fundamentată pe ideea de democratism. În susţinerea acestei teze se
porneşte de la faptul că unul din principalele mijloace juridice de
realizare a democratismului în activitatea statală este Constituţia. În
acest context, se arată că „guvernarea reprezentativă, separaţia
puterilor, supremaţia Constituţiei apar cu titluri diferite ca însăşi
construcţia principiului democraţiei care, teoretic, le domină, dar
care nu-şi dobândeşte adevărata sa valoare practică decât graţie lor”.
Este o observaţie care s-a fundamentat sau argumentat prin folosirea
noţiunii de democratism, fie în accepţiunea de principiu, fie în cea de
caracter specific al puterii de stat. Toate aceste argumentări au scos
în evidenţă faptul că supremaţia Constituţiei s-a fundamentat şi se
fundamentează deseori pe însăşi Constituţia, pe conţinutul, forma şi
forţa juridică a normelor care o compun.
5.3.2.Efectele juridice ale suprematiei constitutiei
Prin noţiunea de Supremaţia Constituţiei se înţelege poziţia
dominantă a Constituţiei în sistemul de drept, ce îi asigură autoritate
şi putere în rândul legilor şi celorlalte acte normative; de fapt este un
lucru natural, firesc, de necontestat.
După conţinutul normativ, Constituţia se deosebeşte de celelalte legi
ordinare prin faptul că ea reglementează relaţii sociale fundamentale,
pe când celelalte legi, chiar dacă fac aceasta nu fac decât să detalieze
unele principii consacrate în Constituţie.
Totodată, Constituţia se deosebeşte de alte legi prin faptul că
adoptarea şi modificarea ei se realizează prin vot calificat al
parlamentarilor de 2/3 din numărul total al deputaţilor aleşi pe când
legile ordinare sunt adoptate prin simpla majoritate a voturilor.
Mai mult, Constituţia posedă o forţă juridică superioară legilor
ordinare; legitimează puterea de stat transformând voinţele
individuale în voinţa de stat; conferă autoritate guvernanţilor;
determină funcţiile şi atribuţiile autorităţilor publice; consacră
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
reglementează relaţiile dintre ei, între ei şi autorităţile publice; indică
valorile sociale ale societăţii; serveşte drept punct de pornire în
aprecierea valabilităţii tuturor faptelor şi actelor juridice, de aceea
este legea fundamentală şi supremă a statului.
Poziţia privilegiată a Constituţiei în sistemul dreptului implică o
multitudine de consecinţe juridice, care evidenţiază că supremaţia
Constituţiei este o realitate juridică, nu o simplă teorie.

Page 62
Conţinutul şi scopul Constituţiei sunt adoptate după nişte proceduri
specifice, care pun în valoare supremaţia Constituţiei şi o deosebesc
de celelalte legi.
Adoptarea Constituţiei este un proces complex care cuprinde:
iniţiativa adoptării Constituţiei, organul competent să adopte
Constituţia, modurile de adoptare.
Cât priveşte modificarea Constituţiei, menţionăm că prevederile
Constituţiei trebuie să se caracterizeze printr-o stabilitate sporită,
totuşi acesta trebuie să fie rodul realismului Constituţiei, şi nu al
unor proceduri de modificare exagerate.
În strânsă legătură cu adoptarea şi modificarea Constituţiei se află şi
suspendarea, precum şi abrogarea Constituţiei care de asemenea,
trebuie să pună în valoare supremaţia Constituţiei.
Într-o viziune foarte largă, Constituţia este şi ea o lege. Poziţia
supraordonată a Constituţiei faţă de lege, se manifestă prin conţinut,
formă şi putere juridică.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului este şi parte integrantă a
acestuia. Însă prin conţinutul ei este un punct de plecare pentru toate
celelalte ramuri de drept, deoarece reglementează relaţii sociale
esenţiale pentru popor şi stabileşte principiile fundamentale pentru
întreg dreptul.
Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă prevederile legii supreme şi
trebuie să fie în strictă conformitate cu litera şi spiritul ei. Orice
abatere, în urma unui control de constituţionalitate va fi considerată
o încălcare a prevederilor constituţionale, ceea ce va duce la nulitatea
legii în cauză. Din regula conformităţii rezultă că, atunci când o
dispoziţie constituţională este modificată, în mod obligatoriu trebuie
să se modifice şi normele din ramurile de drept respective. Această
modificare impune respectarea concordanţei sistemului de drept cu
Constituţia.

5.4.2. Garantii ale suprematiei constitutiei

Supremaţia Constituţiei este o realitate incontestabilă, care implică o

serie de consecinţe juridice, dar în acelaşi timp se bucură şi de
garanţii.
Supremaţia Constituţiei beneficiază de garanţiile specifice întregului
drept, care fac sistemul normativ să se aplice şi să fie respectat şi de
unele garanţii juridice specifice, şi anume: controlul general al
aplicării Constituţiei, controlul constituţionalităţii legilor, îndatorirea
fundamentală de a respecta Constituţia.
Controlul general al aplicării Constituţiei – este rezultatul faptului
că întreaga activitate statală este organizată prin Constituţie.
Stabilind sistemul statal, Constituţia stabileşte şi competenţa
organelor de stat. Toate organele de stat trebuie să-şi desfăşoare
activitatea în conformitate şi în limitele stabilite prin Constituţie.
Astfel, orice Constituţie organizează un sistem complex şi eficient de
control al aplicării Constituţiei. Acest control general este şi prima
garanţie juridică a supremaţiei Constituţiei.
Controlul constituţionalităţii legilor – este o activitate organizată de
verificare a corespunderii prevederilor legii cu Constituţia, iar ca

Page 63
 instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile privitoare la
organele competente a face această verificare.
În sens îngust, prin controlul constituţionalităţii legilor este controlul
nemijlocit al legii ca act al Parlamentului. În sens larg, controlul
tuturor actelor normative.
Îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia. Această
garanţie asigură că prevederile din Constituţie să fie aplicate şi
respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei obligaţii
fundamentale trebuie căutat în chiar conţinutul şi poziţia
Constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor
constituţionale înseamnă de fapt tocmai realizarea măsurilor pe care
statul le ia în vederea dezvoltării materiale şi culturale a societăţii.

5.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 5

Constituţia ca lege fundamentală a statului de drept nu poate rămâne în afara sistemului

social, nu poate rămâne imună la transformările ce au loc în societate. Ea suferă în mod firesc
unele modificări ca urmare a corelaţiei ce există şi ce trebuie să existe între drept şi dinamica
economică şi socială Strict juridic vorbind şi extrapolând conceptul de lege, constituţia este şi
ea o lege. Chiar şi aşa, poziţia supraordonată a constituţiei se manifestă şi în ce priveşte legea, faţă
de care există trei mari deosebiri, şi anume de conţinut, de formă şi de putere juridică. Aceste
deosebiri pot fi făcute însă numai după ce vom cerceta şi legea ca act juridic al parlamentului.
Constituţia, ca izvor principal al dreptului, este deci parte integrantă a acestuia. Prin conţinutul şi
poziţia sa în sistemul de drept, constituţia comandă însă întregul sistem de drept, reglementând
relaţiile sociale care sunt esenţiale pentru popor, relaţii din toate domeniile vieţii economice,
politice, sociale şi culturale.
Toate celelalte ramuri ale dreptului îşi găsesc punctul de plecare la nivelul celor mai înalte
principii în şi numai în prevederile constituţiei. Celelalte ramuri ale dreptului dezvoltă aceste
dispoziţii de principiu, dar normele lor trebuie să fie în perfectă concordanţă cu litera şi spiritul
constituţiei. Orice abatere de la această concordanţă este considerată o încălcare a constituţiei, ea
ducând la nulitatea dispoziţiilor legale în cauză, constatarea acestor abateri făcându-se prin
controlul de constituţionalitate. Această consecinţă a supremaţiei constituţiei se va observa
lesne atunci când vom analiza condiţiile de fond şi de forma.
Supremaţia constituţiei este o realitate incontestabilă, nu reprezintă o simplă afirmaţie.
Ea implică o serie de consecinţe juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii.
Desigur, garanţiile supremaţiei constituţiei pot fi formulate în diferite feluri. Vom reţine
însă cea mai importantă constatare ce se poate face, şi anume că supremaţia constituţiei beneficiază
de garanţiile specifice întregului drept (care fac ca sistemul normativ să se aplice şi să fie
respectat), dar, totodată, de unele garanţii juridice specifice. Astfel, văzute lucrurile, credem că trei
sunt aceste garanţii, şi anume: controlul general al aplicării constituţiei; controlul constituţionalităţii
legilor; îndatorirea funda-mentală de a respecta constituţia.

Page 64
 Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate de
organizare statală este stabilită prin constituţie. Constituţia fixează cadrul realizării puterii de stat,
categoriile de organe ale statului. Totodată, constituţia stabileşte şi competenţa organelor de stat.
Acest lucru se face având în vedere că puterea poporului nu exclude, ci, dimpotrivă, implică,
presupune o diviziune a competenţelor şi o autonomie a organelor de stat.
Toate organele statului trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate şi în limitele
stabilite prin constituţie. Pentru ca acest lucru să nu rămână o simplă cerinţă, orice constituţie
organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării constituţiei. Acest control general
este şi prima garanţie juridică a supremaţiei constituţiei, el realizându-se prin formele şi căile de
control statornicite.
Controlul constituţionalităţii legilor este o altă garanţie a supremaţiei constituţiei. Controlul
constituţionalităţii legilor este activitatea organizată de verificare a conformităţii legii cu
constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional, cuprinde regulile privitoare la organele
competente a face această verificare, procedura de urmat, precum şi măsurile ce pot fi luate
după realizarea acestei proceduri. În general, controlul constituţionalităţii legilor este considerat o
garanţie a supremaţiei constituţiei, folosindu-se desigur formulări diferite, precum
sancţiunea supremaţiei (Georges Burdeau), garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei
(Andre Hauriou), sancţiunea violărilor regulilor constituţionale (Marcel Prelot) .
Îndatorirea fundamentala de a respecta constituţia se înscrie în cadrul garanţiilor supremaţiei
constituţiei, reprezentând a treia garanţie. Ea presupune ca prevederile din constituţie să fie aplicate
şi respectate de către toţi cetăţenii. Izvorul acestei obligaţii fundamentale trebuie căutat în
chiar conţinutul şi poziţia constituţiei, în faptul că aducerea la îndeplinire a prevederilor
constituţionale înseamnă tocmai realizarea măsurilor pe care statul le ia în vederea dezvoltării
materiale şi culturale a societăţii.

Concepte şi termeni de reţinut

Legea fundamentala. Suprematia constitutiei. Efecte juridice. Garantii juridice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de suprematie a constitutiei.

2. Enumerati garantiile juridice ale constitutiei.
3. Care sunt consecintele juridice ce decurg din suprematia constitutiei?

Page 65
 Teste de evaluare/autoevaluare
1. Suprematia constitutiei reprezinta:
a. subordonarea acesteia tuturor celorlate acte normative emise intr-un stat.
b. poziţia dominantă a Constituţiei în sistemul de drept.
c. principiul egalitatii dintre legea fundamentala a statului si celelalte acte normative care
emana de la puterea legislativa
2. Care sunt garantiile juridice ale suprematiei constitutiei:
a. controlul constituţionalităţii legilor
b. drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului roman
c. obligatia cetatenilor romani de a plati taxe si impozite.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 66
 Unitatea de învăţare 6

CONTROLUL CONSTITUTIONALITATII LEGILOR

Cuprins:
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Notiunea de control al constitutionalitatii legilor.
6.3.2. Formele controlului constitutionalitatii legilor
6.3.3. Controlul constitutionalitatii legilor in Romania. Curtea Constitutionala.
6.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

6.1. Introducere
Reprezentând una dintre instituţiile cele mai importante, con-
trolul constituţionalităţii legilor are o deosebită semnificaţie nu
numai pentru cunoaşterea vieţii constituţionale reale, ci şi, în
genere, a vieţii de stat, cu adânci implicaţii teoretice şi practice
privitoare la supremaţia constituţiei, atât în ţările în care un
asemenea control este organizat şi funcţionează, cât şi în ţările în
care nu a fost şi nu este cunoscut. Asigurarea supremaţiei
constituţiei nu poate şi nu trebuie să rămână un simplu principiu
al ordinii constituţionale, ci este necesară existenţa unui sistem de
garanţii, în măsură să permită ca într-adevăr constituţia să se
manifeste ca actul normativ cu forţă juridică supremă. În acest
sistem de garanţii trebuie să existe şi un sistem de sancţiuni
aplicabile în cazurile în care constituţia este încălcată.

6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Întelegerea institutie controlului constitutionalitatii legilor;

– Cunoaşterea si clasificarea formelor de control al
constitutionalitatii legilor.
– Identificarea institutiilor care exercita controlul
constitutionalitatii legilor in Romania.

Page 67
 Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu notiunea de control al

constitutionalitatii legilor
– vor intelege si constientiza importanta acestui control, vor
cunoaste formele pe care le imbraca acesta.
– vor identifica institutiile abilitate in Romania, sa exercite
acest tip de control.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

6.3. Conţinutul unităţii de învăţare

6.3.1. Notiunea de control al constitutionalitatii legilor.
Reprezentând una dintre instituţiile cele mai importante, con-trolul
constituţionalităţii legilor are o deosebită semnificaţie nu numai
pentru cunoaşterea vieţii constituţionale reale, ci şi, în genere, a
vieţii de stat, cu adânci implicaţii teoretice şi practice privitoare la
supremaţia constituţiei, atât în ţările în care un asemenea control
este organizat şi funcţionează, cât şi în ţările în care nu a fost şi nu
este cunoscut. Asigurarea supremaţiei constituţiei nu poate şi nu
trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituţionale,
ci este necesară existenţa unui sistem de garanţii, în măsură să
permită ca într-adevăr constituţia să se manifeste ca actul
normativ cu forţă juridică supremă. În acest sistem de garanţii
trebuie să existe şi un sistem de sancţiuni aplicabile în cazurile în
care constituţia este încălcată.
Controlul constituţionalităţii legilor, ca instituţie juridică,
cuprinde ansamblul dispoziţiilor normative prin care se
organizează verificarea conformităţii cu constituţia atât a
fiecărei legi, în ansamblul ei, cât şi a fiecărei prevederi dintr-o
lege, având drept consecinţă înlăturarea legii sau a dispoziţiei
dintr-o lege a cărei neconformitate cu constituţia a fost contestată.
Existenţa sancţiunilor pentru încălcările constituţiei este de majoră
importanţă, căci acestea, alături de alte elemente, bineînţeles, dau
dispoziţiilor constituţionale, caracterul de norme juridice.
Se spune că, în principiu, controlul constituţionalităţii priveste
numai legea sau alte acte normative cu forţă juridică egală cu cea a
legii, deoarece unele constituţii prevăd că şi alte acte normative, cu
forţă juridică mai mică decât a legii, pot fi supuse acestui control.
Asemenea acte normative, cu forţă juridică egală cu a legii, sunt
acele acte care, deşi sunt emise de alte organe de stat decât

Page 68
parlamentul, intervin şi reglementează raporturi sociale de domeniul
legii şi, ca atare, pot modifica, suspenda sau abroga o lege.
Se poate cita, în acest sens, art. 53 din Constituţia României
din anul 1965, conform căruia erau supuse controlului
constituţionalităţii şi hotărârile Consiliului de Ministri.
O a doua problemă se referă la verificarea constituţionalităţii
proiectelor de legi. În această privinţă, unele constituţii prevăd
controlul constituţionalităţii proiectelor de legi. Urmează să
observăm că acesta nu este un control veritabil, căci procedura de
elaborare a legilor cuprinde, implicit, şi obligaţia de verificare a
constituţionalităţii. Crearea unei instituţii specializate pentru
verificarea constituţionalităţii proiectelor de legi este o măsură de
siguranţă; în plus, ea poate fi imaginată ca un aviz special în
procesul elaborării legii, dar aceasta nu poate duce la alte concluzii
decât cele exprimate mai sus. Un asemenea control era
prevăzut şi în Constituţia României din 1923 şi era exercitat
de Consiliul Legislativ, care, între atribuţiile sale, avea şi pe aceea
de verificare a constituţionalităţii proiectelor de legi, acest control
fiind dublat de unul jurisdicţional al constituţionalităţii legilor, e
adevărat, numai pe cale de excepţie, de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie în Secţiuni Unite.
În final, a treia problemă se referă la cauzele care determină
încălcarea prevederilor constituţionale de către legi ordinare.
Această situaţie pare imposibilă din moment ce legea şi
Constituţia sunt adoptate de către aceeaşi instituţie, respectiv
Parlamentul. Cu toate acestea, practica statelor a învederat
posibilitatea existenţei acestor neconcordanţe, iar existenţa
instituţiei controlului constituţionalităţii legilor este chiar dovada
incontestabilă.
Cauzele apariţiei unor neconcordanţe între legea ordinară şi
cea fundamentală trebuie căutate şi cercetate în raport cu
interesele claselor sociale, cu raporturile dintre forţele sociale ori
ale unor grupuri puternice influente atât din momentul când s-a
adoptat constituţia, cât şi mai târziu. În afara acestora au existat şi
pot exista puternice contradicţii între anumite grupuri care
formează guvernanţii, pot exista mai multe centre de putere.
Când la putere era sau este un grup de interese opus celui
care a votat constituţia, s-a urmărit sau se poate urmări adoptarea
unor legi care să-i aducă acestuia anumite beneficii. De multe ori,
aceste legi contravin intereselor - înscrise în textele constituţionale
- ale grupului care a fost la putere (sau mai influent) în
momentul adoptării constituţiei.
În alte situaţii, unele neconcordanţe între constituţie şi legile
ordinare se datoresc rigidităţii exagerate a unor constituţii.
Neputând fi modificate lungi perioade de timp, ele nu mai sunt în
acord cu unele interese care apar pe parcurs - interesele exprimate
prin legile ce se adoptă.
O ultimă situaţie se poate datora, în principiu, şi neobservării
regulilor de tehnică legislativă. Controlul constituţionalităţii
legilor se justifică, de asemenea, în statele federative, prin exigenţa
de a se realiza o bună armonizare a intereselor generale ale
federaţiei cu interesele specifice, concrete ale statelor membre.

Page 69
 Supremaţia constituţiei implică şi garantarea separaţiei-
echilibrului puterilor, precum şi protecţia drepturilor omului.
Mai mult, controlul constituţionalităţii legilor apare ca o condiţie
sine qua non pentru exprimarea eficientă a opoziţiei parlamentare.
Dacă adoptarea sau modificarea unei constituţii se poate realiza cu
votul a cel puţin două treimi dintre parlamentari şi deci este
dificil de realizat fără opoziţie, adoptarea şi modificarea unei legi
presupun un cvorum mai mic. În această din urmă situaţie,
opoziţia poate să se exprime şi prin dreptul pe care îl are de a cere
unor autorităţi constituţionale să se pronunţe. Iar practica justiţiei
constituţionale evidenţiază că nu de puţine ori apelul opoziţiei şi-a
găsit o rezolvare favorabilă.

6.3.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor şi

clasificarea acestor forme
Apariţia situaţiilor în care legile ordinare contraveneau
constituţiei a pus problema, atât pentru doctrină, cât şi pentru
legiuitor, a găsirii soluţiei de remediere, în primul rând, prin
stabilirea autorităţii competente a verifica constituţionalitatea
legilor. Soluţiile, oarecum diferite, folosite azi în lume sunt expresia
acestor căutări şi îndeosebi expresia dilemei în faţa cărora s-au aflat
cei ce trebuia să decidă, şi anume dacă este bine ca acest control să
revină tot parlamentului sau să revină unei alte autorităţi publice.
În funcţie de organul de stat chemat a controla constituţionalitatea
legilor, doctrina juridică, desigur, a clasificat acest control.
Într-o primă opinie, ar exista trei forme de control: controlul
prin opinia publică, controlul politic şi controlul jurisdicţional.
Controlul prin opinia publică este controlul elementar, cuprinzând
reacţia opiniei publice la violarea constituţiei. Această formă de
control şi-a găsit fundamentul în Constituţia franceză din 1793,
care arăta că în caz de violare a drepturilor poporului din partea
guver-nanţilor „ insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare
parte din popor cel mai scump drept şi cea mai indispensabilă
dintre datorii" şi că revolta individuală şi colectivă devine
sancţiunea legitimă a ile-galităţii şi a fortiori a eventual el or acte
neconstituţionale. Această formă de control este considerată în
doctrină drept primitivă, deoarece se apelează la violenţă.
Într-o a doua opinie, controlul constituţionalităţii legilor ar
cunoaşte trei forme, şi anume: controlul parlamentar, controlul
politic şi controlul jurisdicţional.
În această opinie, controlul politic este exercitat de un
organ cu caracter politico-statal, care funcţionează independent şi
în afara parlamentului. Controlul jurisdicţional se realizează
sau prin instanţele ordinare sau prin jurisdicţiile speciale.
Într-o a treia opinie, în funcţie de organul competent,
controlul constituţionalităţii legilor cunoaşte două forme, şi anume
controlul politic şi controlul judecătoresc.
Într-o a patra opinie, se consideră că cea mai potrivită
clasificare a constituţionalităţii legilor, în raport cu organele care îl
exercită, este aceea care face deosebire între controlul exercitat de
adunările legiuitoare şi cel exercitat de organe din afara lor, care -

Page 70
prin aceea că pot lipsi de efecte votul acestor adunări - apar ca
fiindu-le subordonate, iar în cadrul organelor
supraordonate adunărilor legiuitoare, distinge între organele
politice, cele judecătoreşti şi cele politico-jurisdicţionale.
Desigur, mai sunt şi alte clasificări, prezentând nuanţe
diferite. Putem astfel reţine:
Controlul realizat în raport cu organele competente a
exercita controlul constituţionalităţii legilor şi care se realizează
în două forme, şi anume:
a) controlul realizat printr-un organ politic;
b) controlul organizat printr-un organ jurisdicţional.

Controlul realizat în raport cu timpul în care el se

exercită,respectiv înainte de intrarea în vigoare a legilor sau
după intrarea lor în vigoare.
Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi să pună în
mişcare procedura controlului constituţionalităţii legilor.

Controlul realizat în raport cu organele competente a

exercita controlul constituţionalităţii legilor
Controlul constituţionalităţii legilor exercitat printr-un organ
politic
Aici vom cuprinde atât controlul exercitat de către organele
legislative, cât şi cel exercitat de organele de stat, altele decât cele
legislative, care exercită acest control fie pe lângă activitatea lor de
bază, fie că sunt înfiinţate special în acest scop.
Dreptul Parlamentului de a verifica constituţionalitatea
legilor este un control autentic şi în acelaşi timp un autocontrol,
căci Parlamentul, fiind acela care uneori adoptă şi constituţia, este
cel mai în măsură să aprecieze neconcordanţa dintre legea
ordinară şi constituţia pe care le-a adoptat.
În ce priveşte controlul constituţionalităţii legilor printr-un
organ politic, trebuie făcută precizarea că la început a existat un
singur organ politic însărcinat cu acest control, de tipul Senatului
conservator prevăzut prin Constituţia franceză din 1799 sau cel
consacrat prin Constituţia Franceză din 14 ianuarie 1832. Apoi s-a
prevăzut şi dreptul organelor legiuitoare.
În ţara noastră, Statutul lui Cuza stabilea în art. 12 că statutul
şi legile constituţionale sunt puse sub ocrotirea Corpului
ponderator. De asemenea, art. 43 pct. 15 al Constituţiei din anul
1965 stabilea că numai „ Marea Adunare Naţională hotărăşte
asupra constituţionalităţil or legilor".
În prezent, în lume, controlul constituţionalităţii legilor printr-
un organ politic şi mai ales prin parlamente se realizează mai rar.
În Franţa,controlul constituţionalităţii legilor este exercitat de
către Consiliul Constituţional instituit prin Constituţia din 1958,
care a înlocuit Comitetul Constituţional, ce avea unele trăsături
asemănătoare. Caracterul politic al controlului rezultă în primul
rând din conţinutul politic al Legii fundamentale.
Astfel, controlul politic are drept scop conservarea
structurilor şi mecanismelor de exercitare a puterii politice.

Page 71
 În doctrina constituţională modernă se admite că
reprezentativitatea organismului de control poate să rezulte nu
numai din desemnarea electorală a membrilor săi (Senat), dar şi
din numirea acestora de autorităţi care la rândul lor sunt
reprezentative (Camerele legislative şi Preşedintele Republicii).
Un asemenea organism ar urma să exercite jurisdicţia
constituţională fie pe cale preventivă, opunând veto-ul său legilor
adoptate de Parlament, dar nepromulgate de şeful statului, fie
posterior, invalidând o lege aflată în vigoare.
Împotriva controlului politic se aduc câteva argumente
principale:
a) principiul separaţiei puterilor nu ar admite, în afara celor
trei autorităţi guvernante, crearea unei a patra, situată
deasupra Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de a
le cenzura activitatea legislativă şi, respectiv, puterea
regulamentară;
b) organismul politic care exercită controlul ar putea
fi discreţionar, putând să infirme voinţa suverană a
reprezentanţilor poporului;
c) controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un
control de specialitate, situat deasupra oricăror argumente politice.

Controlul constituţionalităţii legilor exercitat

printr-un organ jurisdicţional
Acest control este exercitat sau de organe, altele decât cele
judecătore şti, care folosesc însă o procedură de lucru
asemănătoare cu cea judecătorească, sau de către organele
judecătoreşti propriu-zise.
Dreptul judecătorilor de a decide asupra constituţionalităţii
legilor este atât contestat, cât şi admis de doctrina juridică. Pentru
cei care admiteau posibilitatea controlului judecătoresc al
constituţionalităţii legilor, două probleme trebuia rezolvate, şi
anume: a) existenţa unei diferenţieri precise între legile
fundamentale şi cele ordinare şi b) o constituţie scrisă, de tip rigid.
Dreptul judecătorilor de verificare a conformităţii legilor cu
constituţia s-a justificat plecându-se la menirea judecătorilor de
a interpreta şi aplica legile şi de a aplica sancţiuni în cazuri de
încălcare a legii. Faţă de această situaţie s-a considerat că în mod
firesc ei au dreptul de a interpreta legile şi în raportul acestora cu
constituţia şi de a aplica sancţiuni, căci lipsa sancţiunilor în cazul
încălcării constituţiei ar putea duce la negarea existenţei dreptului
constituţional.
De asemenea, dreptul judecătorilor în verificarea
conformităţii legii cu constituţia s-a justificat prin oria separaţiei
puterilor în stat, care implică o anumită colaborare a puterilor în
vederea realizării aceloraşi scopuri. În această ordine de idei s-a
considerat că cele trei puteri se echilibrează şi se controlează
reciproc, că ele nu se află într-o stare de totală independenţă una faţă
de cealaltă şi că numai această colaborare şi control reciproc
asigură legala şi buna lor funcţionare. Colaborarea acestor trei
puteri are în vedere realizarea aceloraşi scopuri. Astfel, puterea

Page 72
judecătorească poate şi trebuie să controleze puterea legiuitoare şi
puterea executivă, iar, la rândul ei, şi puterea executivă poate
controla celelalte puteri. Ce este esenţial în această susţinere este
faptul că puterii judecătoreşti îi revine importanta misiune de a fi
„ regulatorul bunei funcţionări a principiului separaţiei
puterilor".
Argumente contrare în ceea ce priveşte dreptul judecătorilor
de a judeca constituţionalitatea legilor nu au lipsit şi nu lipsesc
din doctrina juridică.
Un prim argument se bazează tot pe teoria separaţiei
puterilor, dar pe o interpretare oarecum rigidă. S-a mai apreciat că
există interesul ca statul să fie singurul judecător al
constituţionalităţii legilor ordinare şi ar constitui un lucru delicat
să se dea în atribuţia unei autorităţi care nu are
responsabilitatea guvernării, un astfel de control.
Apoi, se adaugă în această opinie, dreptul recunoscut
judecătorului de a controla activitatea legiuitorului face din acesta
o autoritate politică, or, nimic nu este mai grav decât existenţa
autorităţilor oficioase.
Organele judecătoreşti care exercită controlul constitu-
ţionalităţii legilor sunt, într-un sistem, toate instanţele
judecătoreşti, modalitate denumită controlul judecătoresc difuz,
iar într-un alt sistem, controlul se exercită numai de către instanţa
judecătorească supremă, această modalitate fiind denumită control
judecătoresc concentrat.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor, atât cel
difuz, cât şi cel concentrat, este, de regulă, un control represiv, care
intervine după promulgarea legilor, deci după intrarea lor în
vigoare, şi rezultatul este că legile sau dispoziţiile din legi
declarate ca neconstituţionale nu-şi produc efectele.
Controlul judecătoresc în ambele modalităţi diferă în raport
cu căile prin care el se realizează, principalele căi fiind:
>prima, acţiunea în justiţie pentru declararea ca
neconstituţională a unei legi sau a unei prevederi dintr-o lege;
>cea de a doua, excepţia de neconstituţionalitate ridicată ca
mijloc de apărare în cadrul unui proces.
Exercitarea controlului judecătoresc pe o cale sau pe alta
duce la efecte diferite, controlul judecătoresc al constituţionalităţii
legilor pe cale de acţiune având ca efect anularea legii sau a
prevederilor dintr-o lege declarată ca neconstituţională şi lipsirea
de efecte a legii erga omnes, pe când controlul judecătoresc pe
cale de excepţie nu duce la anularea legii sau a dispoziţiilor dintr-o
lege, ci numai la neaplicarea lor în soluţionarea procesului în curs,
astfel că declararea de neconstituţionalitate pe cale de excepţie are
efecte numai inter partes.
În prezent, aşa cum am arătat, în baza art. 79 din Constituţie
şi a prevederilor din Legea nr. 73/1993, controlul
constituţionalităţii proiectelor de lege, control prealabil finalizat
printr-un aviz, este prevăzut, implicit, ca una dintre atribuţiile
Consiliului Legislativ.
Controlul judecătoresc al constituţionalităţii legilor are
următoarele trăsături:

Page 73
 > este un control difuz, putând fi exercitat de către
toţi judecătorii, şi nu exclude posibilitatea ca o singură instanţă
(cea mai înaltă instanţă) să deţină această competenţă;
> este un control concret, adică se exercită în situaţia în
care neconstituţionalitatea unei legi este susţinută cu ocazia unui
proces aflat pe rolul unei instanţe;
> este un control posterior, ceea ce înseamnă că se
exercită asupra unei legi aflate în vigoare.
Controlul exercitat de către magistraţi de profesie, potrivit
unei proceduri jurisdicţionale experimentate în practica
judecătorească, este considerat în literatura de specialitate mai
eficient decât controlul politic exercitat de un organism ai cărui
membri pot fi lipsiţi de experienţa dobândită în practica
judecătorească.
Unei asemenea procedurii i se aduc însă şi unele critici,
întemeiate la prima vedere; un asemenea control ar presupune:
a) aprecieri cu caracter politic făcute de magistraţi cu privire
la conţinutul unor legi;
b) ingerinţa puterii judecătoreşti în activitatea legislativă printr-
un surplus de zel judecătoresc;
c) posibilitatea de manipulare sub diferite forme a
magistraţilor de către puterea executivă;
d) situarea puterii judecătoreşti deasupra celei legislative;
e) posibilitatea unor erori judiciare imposibil de remediat.
Având în vedere însă vechimea îndelungată a
procedurii jurisdicţionale a controlului constituţionalităţii
legilor, formularea unor critici la adresa acesteia este neîntemeiată.
Controlul politico-jurisdicţional al constituţionalităţii legilor
prezintă următoarele trăsături:
a) este un control concentrat, întrucât este de
competenţa exclusivă a unei singure autorităţi (exemplu, Consiliul
Constituţional în Franţa, Curtea Constituţională în Italia, Spania,
România);
b) este un control abstract, ceea ce înseamnă că se exercită
pe cale de acţiune directă, fără să existe un litigiu anterior
dedus judecăţii unei instanţe;
c) poate fi atât interior, cât şi posterior.

Controlul realizat în raport cu timpul în care el se exercită

Dându-se un sens foarte strict controlului constituţionalităţii
legilor, s-ar părea că o clasificare în raport cu timpul când se
exercită controlul nici nu ar putea fi concepută, întrucât controlul
asupra constituţionalităţii legilor poartă în mod necesar asupra
legilor intrate în vigoare, căci numai atunci se poate vorbi de legi
care să poată fi verificate sub aspectul conformităţii lor cu
constituţia.
Cu toate acestea, de controlul constituţionalităţii legilor se
vorbeşte şi atunci când verificarea conformităţii lor cu
Constituţia are loc înainte de intrarea legilor în vigoare,
deoarece prin exercitarea unui asemenea control se împiedică
intrarea în vigoare a unor legi contrare prevederilor constituţionale.

Page 74
 Acest control este denumit prealabil sau preventiv, denumiri
folosite în raport cu momentul exercitării lui sau în raport cu
efectele controlului: prealabil, deoarece este exercitat înainte de
intrarea în vigoare a legilor, preventiv, deoarece are ca efect
împiedicarea încălcării constituţiei prin intrarea în vigoare a unei
legi sau a unei dispoziţii dintr-o lege contrară constituţiei.
Evident, este vorba de unul şi acelaşi control, indiferent de
denumirea folosită; controlul prealabil este întotdeauna preventiv,
iar acesta din urmă totdeauna prealabil.
Controlul care se exercită după intrarea în vigoare a legilor se
numeşte ulterior, sau represiv: ulterior, pentru că se exercită după
intrarea în vigoare a legilor; represiv, întrucât are ca efect
anularea legii sau, cel puţin, lipsirea ei de efecte. Şi în acest caz
este vorba de unul şi acelaşi control, cel ulterior fiind represiv, iar
cel represiv fiind totdeauna ulterior.
Controlul prealabil este şi el la rândul lui susceptibil de o
subdivizare. Putem vorbi de un control prealabil al proiectelor de
legi ori a dispoziţiilor înainte de discutarea lor de către adunările
legiuitoare şi de un control al legilor adoptate de către adunările
legiuitoare, dar încă nepromulgate.
Constituţia României reglementează exercitarea controlului
constituţionalităţii legilor atât ca un control prealabil sau preventiv,
cât şi ca un control ulterior sau represiv. Astfel, potrivit articolului
146 litera a, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea lor. Se instituie,
astfel, un control prealabil sau preventiv. În continuare, acelaşi
articol, la literele c şi d, prevede exercitarea controlului ulterior sau
represiv. Astfel, la litera c se prevede: Curtea Constituţională „se
pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului",
iar la litera d, că „hotărăşte asupra excepţiilor de
neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Poporului."

Controlul realizat în raport cu cei îndreptăţiţi

să pună în mişcare procedura controlului
constituţionalităţii legilor
Potrivit clasificării menţionate, procedura controlului
constituţionalităţii legilor se poate declanşa de către un număr în
general restrâns de organe ale statului, sau de către orice cetăţean
care justifică un interes actual ori numai eventual, această
modalitate putând fi exercitată şi alături de cea dintâi.

6.3.3. Controlul constituţionalităţii legilor în România.

Curtea Constituţională
Noua Constituţie a României a preluat din practica
constituţională modernă sistemul controlului politico-jurisdicţional
al conformităţii legilor cu Legea fundamentals intre jurisdicţia
constituţională instituită în sistemul de drept românesc şi cea a

Page 75
unor state occidentale sunt atât asemănări, cât şi deosebiri.
Astfel, de pildă, principala deosebire între procedura
contenciosului constituţional românesc şi cea franceză constă
în faptul că în sistemul nostru constituţional verificarea
constituţionalităţii legilor organice şi a regulamentelor celor două
Camere legislative, înainte de a fi promulgate şi, respectiv, de a fi
puse în aplicare, nu este obligatorie, ci este declanşată ca urmare a
unei sesizări din partea Preşedintelui Republicii, a Preşedinţilor
Camerelor, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a
Avocatului Poporului sau din partea unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau cel puţin 25 de senatori, pe când în Franţa legile
organice sunt supuse obligatoriu controlului exercitat de Consiliul
Constituţional.
De asemenea, Curtea Constituţională se pronunţă asupra
excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti. O altă deosebire se referă la sfera organismelor
abilitate să sesizeze Curtea Constituţională în legătură cu
constituţionalitatea unei legi înainte de promulgarea acesteia. În
sistemul de drept francez, instanţa de vârf a ierarhiei judiciare nu
este implicată în procedura de sesizare a Consiliului Constituţional.

Rolul şi atribuţiile Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie
constituţională în România, independentă faţă de orice altă
autoritate publică. La nivelul Legii fundamentale, Curtea
Constituţională este reglementată în cuprinsul celor 6 articole ale
Titlului V (art. 142-147, în numerotarea dată după revizuirea
Constituţiei), dispoziţiile acestora fiind dezvoltate prin Legea nr.
47/199291 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale,
republicată. În realizarea funcţiei sale de „garant al supremaţiei
Constituţiei", Curtea îndeplineşte atribuţiile înscrise la art. 146 din
Legea fundamentală:
a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte
de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a
Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de
cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum
şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau a
altor acorduri internaţionale, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii
regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate
privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul
Page 76
Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură
constituţională dintre autorităţile publice, la cererea Preşedintelui
României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al
Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru
alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul
în exercitarea funcţiei de Pre ş edinte al României şi comunică
cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi
desfăşurarea referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni;
k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constitu-
ţionalitatea unui partid politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.
Potrivit legii, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nicio
autoritate publică, singură Curtea fiind în drept să hotărască asupra
acesteia.
Activitatea jurisdicţională
O primă categorie de atribuţii încredinţate Curţii
Constituţionale în cadrul activităţii sale jurisdicţionale asigură
controlul constituţionalităţii legilor, a ordonanţelor Guvernului, a
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, precum şi a
regulamentelor Parlamentului. În exercitarea controlului, Curtea se
pronunţă exclusiv cu privire la constituţionalitatea actelor sau
dispoziţiilor în legătură cu care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile legale examinate.
Deciziile Curţii Constituţionale se publică în „Monitorul
Oficial al României". De la data publicării, ele sunt general-
obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

Controlul de constituţionalitate
1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare
(controlul abstract, anterior) se exercită numai la sesizarea
subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. a) din Constituţia republicată
[corespunzător art. 144 lit. a) înainte de revizuire: Preşedintele
României, preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului,
Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului,
un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori. Potrivit art. 147 alin. (2) din Constituţia republicată, în
cazul în care Curtea admite sesizarea de neconstituţionalitate,
legea se trimite Parlamentului, care este obligat să reexamineze
dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia
Curţii.
Aceste reglementări sunt însă rezultatul recentei revizuiri a

Page 77
Constituţiei. Până la acea dată, textele constituţionale deschideau
posibilitatea ca Parlamentul să înfrângă decizia Curţii cu o
majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei
Camere.
2. Controlul de constituţionalitate asupra tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.
146 lit. b) din Constituţia republicată: preşedintele uneia dintre
Camerele Parlamentului sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori, constituie una dintre recentele
prerogative încredinţate prin revizuirea Constituţiei. Dacă, în
urma controlului, se constată constituţionalitatea tratatului sau
acordului internaţional, acesta nu mai poate face obiectul
unei excepţii de neconstituţionalitate.
Constituţia republicată, tratatul sau acordul constatat ca fiind
neconstituţional nu poate fi ratificat. În cazul când un tratat la care
România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei, potrivit noilor dispoziţii ale art. 11 alin. (3) din
Constituţie. Fiind vorba de atribuţii recent introduse, Curtea nu a
fost sesizată în materia controlului de constituţionalitate asupra
unui tratat sau acord internaţional.
3. Controlul de constituţionalitate asupra regulamentelor
Parlamentului se exercită la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de
art.146 lit. c) din Constituţia republicată [corespunzător art. 144
lit. b) înainte de revizuire]. Atunci când Curtea constată
neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului,
acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau, după caz, Camera respectivă nu le pune de
acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen,
dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate
de drept. De la înfiinţare, Curtea şi-a exercitat aceste atribuţii
în 16 cazuri, prin 5 din deciziile pronunţate constatând
neconstituţionalitatea unor prevederi din regulamentele
parlamentare.
4. Controlul concret, posterior de constituţionalitate,
prevăzut de art. 146 lit. d) din Constituţia republicată
- cea mai semnificativă componentă a activităţii jurisdicţionale
(în medie, 85% din numărul total de cauze soluţionate).
În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăşte
asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de
arbitraj comercial. Deşi Curtea Constituţională nu poate fi
sesizată direct, ci numai prin încheierea instanţei învestite cu
soluţionarea cauzei, prin legea organică a Curţii a fost
reglementat un spaţiu extins de acţiune: excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre
părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată. Totodată, în
practica jurisdicţională a Curţii s-a consacrat şi posibilitatea
procurorului de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, în cauzele
la care participă. Sfera largă a subiecţilor de sezină explică
ponderea substanţială a excepţiilor de neconstituţionalitate în

Page 78
totalul cauzelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale. Excepţia de
neconstituţionalitate este admisibilă doar în măsura în care
satisface cerinţele imperative stabilite prin legea organică a Curţii
Constituţionale:
- excepţia priveşte o lege sau o ordonanţă (a Guvernului) ori
o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă. Prin urmare, doar
actele cu caracter legislativ fac obiectul controlului de
constituţionalitate, nu şi actele administrative (acestea din
urmă putând fi supuse controlului de legalitate exercitat de
instanţele judecătoreşti);
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) este în
vigoare, iar soluţionarea cauzei depinde de aceasta;
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) nu a
fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale va cuprinde
punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi
va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost
ridicată din oficiu, încheierea instanţei trebuie motivată,
cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile
necesare. Curtea Constituţională nu se poate autosesiza. Ea poate
fi învestită doar prin încheierea instanţei de judecată sau de arbitraj
comercial. Judecarea cauzei se suspendă pe perioada soluţionării
excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.
Potrivit prevederilor art. 147 alin. (1) din Constituţia
republicată, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare
constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice
la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în
acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le
pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept.
Mediator al conflictelor de natură constituţională dintre
autorităţile publice
Ca urmare a revizuirii Legii fundamentale, Curţii
Constituţionale i-au fost atribuite prerogativele de soluţionare a
conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea subiecţilor prevăzuţi de art. 146 lit. e) din
Constituţia republicată: Pre şedintele României, preşedintele uneia
dintre Camerele Parlamentului, primul-ministru sau preşedintele
Consiliului Superior al Magistraturii.
Controlul constituţionalităţii partidelor politice
Potrivit art. 146 lit. k) din Constituţia republicată
[corespunzător art. 144 lit. i) înainte de revizuire], Curtea hotărăşte
asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui
partid politic. Condiţiile în care Curtea poate fi sesizată în
vederea exercitării acestei atribuţii, prin contestaţie formulată de
preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau de Guvern,
sunt stabilite de Legea organică a Curţii. Partidele politice pot fi
declarate neconstituţionale în cazurile prevăzute de art. 40 alin.
(2) din Constituţia republicată. Decizia de admitere a

Page 79
 contestaţiei se comunică Tribunalului Bucureşti pentru radierea
partidului politic neconstituţional din Registrul partidelor politice.

6.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 6

În ţara noastră, controlul constituţionalităţii legilor a fost impus pentru prima dată în 1912, tot pe
cale pretoriană de către Tribunal Ilfov, care a infirmat aplicabilitatea unei legi ca fiind contrară
Constituţiei, soluţie confirmată şi de Curtea de Casaţie. Acesta era un control difuz putând fi realizat
de către toate organele judecătoreşti, unificarea jurisprudenţei făcându-se prin exercitarea căilor de
atac.
Constituţia din 1923 consacră principiul, dar restrânge sfera instanţelor competente, dând doar Curţii
de Casaţie, în secţiuni reunite, posibilitatea de a judeca constituţionalitatea legilor (ceea ce atenua
efectele caracterului difuz al controlului, fără însă a le înlătura, decizia fiind prizoniera autorităţii
lucrului judecat şi având efecte inter partes litigantes; astfel, o lege declarată neconstituţională putea fi
aplicată în alt caz de către o altă instanţă, care o considera constituţională).Soluţia a fost menţinută şi
în Constituţia din 1938, dar odată cu instaurarea regimului comunist, controlul este desfiinţat, iar
verificarea constituţionalităţii legilor a devenit, exclusiv, o problemă a legiuitorului, ceea ce, desigur,
era ineficient şi nejustificat.Constituţia din 1991 reafirmă principiul, dar nu revine la soluţia
Constituţiei din 1923, ci receptează, ca toate celelalte ţări foste socialiste, modelul european, realizând
controlul printr-o Curte Constituţională, organ jurisdicţional exercitând o procedură specială şi
specializată de control al constituţionalităţii legilor.România se încadrează astfel în: evoluţia pan
europeană de la statul legal, în cadrul căruia legea este necontrolabilă, ecran opac între Constituţie şi
societate, la statul de drept, asigurând prioritatea drepturilor omului şi respectarea regimului de
separaţie a puterilor în stat, rezultat din echilibrul instituţional al regimului constituţional,
corespunzător democraţiei constituţionale; caracteristica generală a instituirii controlului
constituţionalităţii legii după prăbuşirea unor regimuri dictatoriale şi/sau totalitare (Germania, Italia,
Spania, Portugalia, fostele ţări socialiste); tendinţa generală a expansiunii modelului european de
control nu numai în Europa, dar şi în Africa şi Asia (31 de ţări europene şi 31 de ţări din afara
continentului) .

Concepte şi termeni de reţinut

Controlul constitutionalitatii legilor. Forme de control ale constitutionalitatii legilor.

Curtea constitutionala.

Page 80
 Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de control al constitutionalitatii legilor.

2. Enumerati formele controlului constitutionalitatii legilor.
3. Enumerati cateva dintre prerogativele Curtii Constitutionale.

Teste de evaluare/autoevaluare
1. Controlul constitutionalitatii legilor reprezinta:
a. O institutie care elaboreaza continutul legii fundamentale.
b. Un instrument de control al organelor supreme in stat.
c. Un mijloc de verificare a continutului tuturor actelor normative pentru a se constata daca
acestea sunt sau nu in concordanta cu reglementarile constitutionale
2. Ce presupune controlul prealabil:
a. controlul constituţionalităţii legilor inainte de intrarea acestora in vigoare, respectiv
cand sunt in faza de proiect.
b. controlul constituţionalităţii legilor, dupa intrarea acestora in vigoare
c. un control exercitat asupra actelor normative care au iesit din vigoare, tocmai pentru ca
nu se aflau in concordanta cu legea fundamentala.
3. Controlul represiv se mai numeste:
a. Control prealabil
b. Control preventiv
c. Control ulterior

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
Page 81
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 82
 Unitatea de învăţare 7

CONSTITUTIILE ROMANIEI. ACTE CU CARACTER CONSTITUTIONAL 1944-1948

CONSTITUTIILE ROMANIEI DE LA 1948 PANA IN PREZENT

Cuprins:
7.1. Introducere
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Aparitia primei constitutii in Romania si evolutia ei istorica.
7.3.2.Acte cu caracter constitutional din perioada 1944-1948
7.3.3.Constitutiile Romaniei de la 1948 pana in prezent.
7.3.4. Constitutia Romaniei de la 1991.
7.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

7.1. Introducere

Constituţia a apărut în România mult mai târziu decât

constituţiile din ţările Europei de Vest (Franţa, Italia etc.) cu toate
că apariţia ei a fost determinată de aceleaşi cauze care au
determinat apariţia ei în restul lumii.
Aceasta s-a datorat faptului că epoca modernă,
caracterizată prin dezvoltarea tehnică, economică, socială şi
culturală, a început în România mult mai târziu faţă de ţări precum
Olanda, Anglia, Franţa, Italia. Dezvoltarea mai târzie şi mai
lentă a capitalismului în România a fost cauzată, la rândul său,
de îndelungata dominaţie a Imperiului Otoman.

7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Inţelegerea aparitiei si evolutiei istorice a legii fundamentale

inRomania.
– cunoasterea primelor acte cu caracter constitutional aparute in
tara noastra.
– cunoasterea si studierea constitutiilor Romaniei de la Statutul
dezvoltator al lui Cuza pana in prezent.
Page 83
 Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor identifica momentul aparitiei legii fundamentale

in tara noastra.
– vor intelege evolutia istorica a legii fundamentale in Romania
– vor studia continutul tuturor constitutiilor si actelor cu
caracter constitutional de la Statutul dezvoltator al lui Cuza si
pana in prezent.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

7.3. Conţinutul unităţii de învăţare

7.3.1 Aparitia primei constitutii in Romania si evolutia ei

istorica.
Întrucât întâmpina greutăţi în realizarea reformelor sale,
domnitorul Alexandru Ioan Cuza, prin lovitura de stat de la 2 mai
1864, desfiinţează Adunarea Electivă şi supune plebiscitului
„ Statutul dezvoltător al Convenţiei din 7/19 august 1858",
cunoscut în istorie sub denumirea de „Statutul lui Cuza", şi „legea
electorală". Aceste două acte formează prima Constituţie a
României.
Statutul lui Cuza, aşa cum arăta chiar denumirea sub care a
fost supus plebiscitului, era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris
din 1858; prin el se aduceau importante modificări acestei
Convenţii, care era un act impus din afară, de către puterile străine.
În concordanţă cu prevederile Statutului, puterile statului
erau încredinţate domnitorului şi reprezentanţei naţionale, care
avea o structură bicamerală. Reprezentanţa naţională este
formată din Adunarea Ponderatoare şi Adunarea Electivă.
Sistemul bicameral al Parlamentului este o modificare faţă de
Convenţia de la Paris.
Puterea legiuitoare este exercitată colectiv de către Cuza şi
cele două adunări, iniţiativa legilor aparţinând lui Cuza.
Prin Statutul lui Cuza se consacră independenţa legislativă
obţinută de Principatele Române încă din 1862 în urma vizitei lui
Alexandru Ioan Cuza la Constantinopol. Acest lucru reiese din
„ Modificaţiuni îndeplinătoare statutului în preambulul statutului"
atunci când se arată că Principatele Unite „pot în viitor a modifica
şi schimba legile care privesc administraţia lor dinlăuntru, cu
concursul legal al tuturor puterilor stabilite şi fără nicio

Page 84
intervenţiune; se înţelege însă că această facultate nu se poate
întinde la legăturile care unesc Principatele cu Imperiul Otoman,
nici la tratatele între Înalta Poartă şi celelalte puteri, care sunt şi
rămân obligaţiuni pentru aceste principate".
Dispoziţiile cuprinse în art. 18 al Statutului dau domnitorului
dreptul de a emite, până la convocarea reprezentanţei naţionale,
decrete cu putere de lege, la propunerea Consiliului de Miniştri şi
cu „ascultarea" Consiliului de Stat.
De asemenea, Statutul lui Cuza mai cuprinde: reguli
privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea Adunării
Ponderatorii şi Adunării Elective; reguli privind elaborarea
legilor, unele reguli privind guvernul, obligaţia funcţionarilor
publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi
domnitorului.
În ceea ce priveşte Legea electorală anexată Statutului,
aceasta stabilea drepturile electorale, condiţiile pentru a alege şi a
fi ales, regulile privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Din punct de vedere teoretic se pune problema de a şti dacă
Statutul este sau nu constituţie. Aşa cum am arătat chiar la
început, Statutul împreună cu legea electorală sunt o constituţie,
deoarece cuprind reglementări ale unor relaţii sociale
fundamentale, esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii. În acest sens au opinat şi C. Dissescu, P.
Negulescu, I. Muraru şi alţi autori de drept constituţional. Statutul
lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de organizare a puterii,
iar legea electorală cuprinde unele drepturi fundamentale, şi
anume drepturile politice.
Statutul lui Cuza stabileşte regulile fundamentale de
organizare a puterii în stat, iar Legea electorală prevede unele
drepturi fundamentale, respectiv drepturile politice. Pe baza
Statutului au fost adoptate celelalte legi în timpul lui Alexandru
Ioan Cuza, el constituind deci baza constituţională a întregii
legislaţii următoare. De altfel, chiar Statutul se defineşte a fi o
constituţie prin art. 17, care stabileşte obligaţia funcţionarilor
publici „ de a jura supunere Constituţiei şi legilor ţării".

Constituţia României din 29 iunie 1866

Premisele istorice
Caracterizând Statutul ca o constituţie, am arătat că, în baza
Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza a adoptat o serie de legi menite a realiza
importante reforme în ţară. Vom menţiona, în primul rând, legea
agrară din 14 august 1864. Reforma agrară realizată de Cuza, cu
toate scăderile şi limitele ei, reprezintă unul din evenimentele
importante ale istoriei României, transformând proprietatea
feudală asupra pământului în proprietate de tip capitalist, burghez.
Au urmat şi alte legi adoptate de Cuza, legi care priveau
instrucţiunea publică, administraţia, justiţia. Se adoptă, de
asemenea, codurile penal, civil şi comercial şi se organizează
armata.
Toate aceste reforme, înfăptuite în timpul domniei lui

Page 85
Alexandru Ioan Cuza, au dus la crearea unor instituţii statale
moderne, la modernizarea statului român.
În condiţiile istorice concrete ale anil or 1865-1866,
Alexandru Ioan Cuza este obligat să abdice la 10-11 februarie
1866 şi să instituie o locotenenţă domnească. Apoi, pe tronul ţării
este adus un principe străin.
În anul 1866 se adoptă, după modelul Constituţiei belgiene,
considerată atunci a fi cea mai liberală constituţie, Constituţia
României.

Conţinutul Constituţiei şi modificările ce i s-au adus

Constituţia, în cele 133 articole ale sale, reglementează
cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor
realizându-se pe opt titluri, şi anume: Despre teritoriul României
(titlul I), Despre drepturile românilor (titlul II), Despre puterile
statului (titlul III), Despre finanţe (titlul IV), Despre puterea
armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul VI), Despre
revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii şi
suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele
Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea
de România". Consacrându-se caracterul unitar şi indivizibil al
statului român, se reglementează apoi drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, constituţia declarând că în stat nu
există nicio deosebire de clasă şi că toţi sunt egali în faţa legilor.
Întrucât însă drepturile electorale se acordă în raport cu averea,
egalitatea în drepturi este evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră
şi neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică garanţie se stabileşte că
„ nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor" (art.
17).
Reglementând puterile statului, Constituţia proclamă că
toate puterile emană de la naţiune. Puterea legiuitoare se exercită
colectiv de către rege şi reprezentanţa naţională, formată din două
camere, şi anume: Senatul şi Adunarea deputaţilor. Cât prive şte
Adunarea deputaţilor, ea era aleasă pe baza sistemului colegiilor
de avere. De menţionat că alegătorii din colegiul patru, care era
cel mai numeros colegiu, în care intrau toţi cei care „plătesc o dare
către stat oricât de mică", alegeau indirect şi cel mai mic număr de
deputaţi.
Senatul era ales de două colegii, împărţite tot după avere.
Pentru a fi ales în Senat se cereau, printre altele, două condiţii, şi
anume: un venit „de orice natură de 800 galbeni"(o adevărată
avere pe vremea aceea) şi vârsta de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, Constituţia
stabilind regula monarhiei străine.
Un anumit interes, de ordin istoric, prezintă şi dispoziţiile
generale, îndeosebi art. 128, care interzicea posibilitatea
suspendării Constituţiei, cele privind revizuirea Constituţiei (art.
129), precum şi dispoziţiile tranzitorii şi suplimentare care
stabileau un anumit program legislativ.
De asemenea, trebuie menţionate dispoziţiile articolelor 101

Page 86
şi 102 care stabileau că o lege va preciza responsabilitatea şi
pedepsele aplicabile miniştrilor, pentru crime şi delicte. Prin aceste
dispoziţii -legea a fost adoptată abia după 13 ani - s-au dat atribuţii
legislative organelor judecătoreşti. Astfel, art. 102 stabilea că până
la adoptarea legii cerute de art. 102 „Înalta curte de casaţiune şi
justiţie are puterea de a caracteriza delictul şi de a determina
pedeapsa".
Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a
suferit o serie de modificări, precum în 1879 dispoziţiile
referitoare la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn,
presă, sistemul electoral şi la pământurile rurale; în 1917
dispoziţiile privitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele
privitoare la dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii
statului naţional unitar român etc.
Constituţia din 1866 a organizat statul român, având la bază
principiul separaţiei puterilor în stat, a consacrat proprietatea
privată ca pe un drept sacru şi inviolabil, a proclamat anumite
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi politice, reprezentând, prin aceste
prevederi, un progres.
De asemenea, Constituţia din 1866 a instituit principiul
monarhiei străine ereditare.

Constituţia României din 29 martie 1923

Premisele istorice
Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o
jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea
românească s-au produs o serie de transformări importante. A
doua jumătate a secolului al XIX-lea se caracterizează prin
dezvoltarea industriei. Economia românească cunoaşte un ritm mai
viu de dezvoltare.
În această perioadă a sporit producţia industrială şi agrară, s-
a desfiinţat sistemul breslelor (1873), se înfiinţează sistemul
monetar naţional şi apar instituţiile bancare de credit (1867). Tot
în această perioadă s-a adoptat însă şi legea învoielilor agricole
(1866), cu grave repercusiuni asupra ţărănimii, întrucât permitea
scoaterea ţăranilor cu forţa la lucru pe moşii. 96
Cucerirea independenţei de stat (1877) a dat un nou impuls
puternic dezvoltării agriculturii, sistemului bancar, comerţului
intern şi extern, căilor de transport şi comunicaţii. De
asemenea, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în economia
românească pătrundea capitalul străin.
În 1921 se realizează reforma agrară, care a contribuit la
dezvoltarea capitalistă în agricultură. Cu toate acestea, România
continua să rămână dependentă din punct de vedere economic, în
mare măsură, de marile puteri apusene.
În lunga perioadă de timp (1866-1923) dintre cele două
constituţii transformările din economie au fost însoţite de
transformări în ce priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele,
rolul lor în viaţa politică. Apare proletariatul modern, legat de
fabrică; acesta creşte numeric şi, o dată cu el, şi mişcarea
muncitorească socialistă; se înfiinţează Partidul Social Democrat

Page 87
al Muncitorilor din România (1893).
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul
de independenţă din 1877, care a dus la recunoaşterea
independenţei de stat a României.
Un mare eveniment istoric l-a constituit unirea Basarabiei,
Bucovinei şi Transilvaniei cu România (1918), care a dus la
desăvâr-şirea statului naţional român unitar.
În fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918), care a
introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1923 este, de altfel, proiectul Partidului
liberal, votat de Camera Deputaţilor la 26 martie 1923 şi de
Senat la 27 martie 1923, promulgată la 28 martie şi publicată la
29 martie 1923. Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată
nelegală, deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire
a Constituţiei stabilite prin art. 12 al Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este
sistematizată în 8 titluri, şi anume: Titlul I - Despre teritoriul
României; Titlul II - Despre drepturile românilor; Titlul in -
Despre puterile statului; Titlul IV - Despre finanţe; Titlul V -
Despre puterea armată; Titlul VI - Dispoziţii generale; Titlul VII
- Despre revizuirea constituţiei; Titlul VIII - Dispoziţii
tranzitorii şi suplimentare.
Constituţia proclamă drepturi şi libertăţi egale pentru toţi.
Cât priveşte egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul, prin art. 6
alin. 2 se prevedea că legi speciale „ vor determina condiţiile sub
care femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice".
Sunt de reţinut, de asemenea, dispoziţiile din art. 17, care
garantează proprietatea privată, şi din art. 15, care interzic
înfiinţarea pedepsei confiscării averilor. Cât priveşte puterile
statului, şi Constituţia din 1923, pornind de la faptul că toate
puterile emană de la naţiune, stabileşte că puterea legislativă se
exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa naţională; aceasta
este formată din două camere, Adunarea Deputaţilor şi Senatul,
alese de această dată prin vot universal, egal, direct, obligator şi
secret.
Sistemul electoral introdus prin Constituţia din 1923 era un
mare pas înainte faţă de sistemul colegiilor de avere instituit prin
Constituţia din 1866.
Senatul cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales
senator, se cerea vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin
guvern. Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ, la care
am făcut referire în capitolul anterior. În ce priveşte puterea
judecătorească, merită a fi reţinute dispoziţiile art. 101, care
interziceau înfiinţarea de tribunale extraordinare, precum şi cele
ale art. 103, care dădeau controlul constituţionalităţii legilor,
Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite.
Sunt de menţionat şi dispoziţiile art. 128, care interziceau
suspendarea constituţiei, precum şi ale art. 131, care includeau, ca
parte integrantă a constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare

Page 88
adoptate până atunci.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci
şi prin formularea textelor, cu Constituţia din 1866 (au fost
înlocuite sau au fost modificate radical un număr de 20 de
articole, s-au adăugat şapte articole noi, a fost modificată
redactarea ori au primit adaosuri un număr de 25 articole, iar 76
de articole ale Constituţiei din 1866 au fost menţinute în
întregime, lucru pentru care adeseori era considerată o modificare
a acesteia), Constituţia adoptată în 1923 este, evident, mai
democratică. Ea acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte
sistemul electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic. De
altfel, chiar după 23 august 1944, ea a fost repusă în vigoare.
În fine, trebuie să remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o
constituţie rigidă, deoarece procedura de revizuire stabilită
prin art. 129 şi 130 era o procedură greoaie, identică aproape cu
cea prevăzută de constituţia precedentă.

Constituţia României din 28 februarie 1938

Premisele istorice
Explicaţiile istorice ale apariţiei acestei Constituţii trebuie
căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în
perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente.
Pe planul vieţii economice, perioada dintre cele două
constituţii cunoaşte o evoluţie specifică. Între 1922 şi 1928 exista
o stabilitate parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada 1929-
1933 se caracterizează printr-o profundă criză industrială şi
agrară, iar perioada 1934-1938 printr-o sensibilă înviorare a
întregii economii româneşti. În raport cu această evoluţie
economică a evoluat şi viaţa socială şi politică a ţării. Perioada de
stabilizare economică a fost însoţită atât de creşterea puterii
politice a burgheziei, cât şi de regrupări ale forţelor politice,
precum şi de unele frământări sociale. Criza economică de
supraproducţie a avut efecte asupra tuturor categoriilor sociale,
fiind însă mai puternic resimţită de masele largi de oameni, ceea ce
a determinat proteste din partea acestora, greve şi alte manifestări
de acest gen.
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele
Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura
personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin
noua constituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24
februarie plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie
şi publicată la 28 februarie 1938.

Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1938 apără proprietatea, cuprinzând
dispoziţii asemănătoare cu cele existente în constituţiile
precedente.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la
naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui,

Page 89
care este declarat „ capul statului" (art. 30). Regele exercită
puterea legislativă prin reprezentanţa naţională, el având iniţiativa
legislativă, iniţiativa revizuirii Constituţiei. El sancţionează şi
promulgă legile, sancţiunea regală fiind o condiţie de valabilitate
a legii. Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în
orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau
în sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi
încheia pacea.
Puterea executivă aparţinea ,de asemenea, regelui, care era
inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor,
obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
Trebuie să remarcăm că în locul votului universal se
introduce sistemul colegiilor pe profesiuni. În ce priveşte vârsta
de la care cetăţenii aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi
pentru Adunarea Deputaţilor, ea este foarte ridicată, şi anume 30
de ani. Cât priveşte Senatul, el este format din trei categorii de
senatori, şi anume: senatori numiţi de rege, senatori de drept şi
senatori aleşi.
Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938
Începând cu anul 1938, în timp ce pe plan extern asistăm la
o încordare a relaţiilor internaţionale, la o ascuţire puternică a
contradicţiilor dintre state şi la frecvente acte de agresiune, în
viaţa internă a României se observă un avânt industrial.
Regele desfiinţează parti dele politice, iar prin Dictatul de la
Viena (30 august 1940), România este obligată să cedeze
Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei. În septembrie 1940,
regele este obligat să abdice în favoarea fiului său, Constituţia este
suspendată, corpurile legiuitoare sunt dizolvate, se reduc
prerogativele regale şi este învestit cu puteri depline preşedintele
Consiliului de Miniș tri.

7.3.2. Acte cu caracter constitutional din perioada 1944-1948

Premisele istorice
Perioada de după ieşirea din războiul purtat de România
alături de puterile Axei şi până în decembrie 1989 s-a caracterizat
prin:
> guvernarea de către un singur partid, care şi-a arogat rolul
de forţă politică conducătoare în societate, acapararea puterii de
către o minoritate privilegiată;
> centralism excesiv în conducerea tuturor sectoarelor
şi domeniilor de activitate, anihilarea iniţiativelor de la
nivelele inferioare;
> caracterul formal al declaraţiilor privind drepturile
cetăţeneşti, îngrădirea personalităţii umane, încălcarea demnităţii
omului, suprimarea libertăţii de gândire, de exprimare şi de
acţiune;
> înlocuirea proprietăţii private asupra bunurilor materiale
de bază cu proprietatea de stat sau de grup;
>retributii nestimulatoare, nivelarea veniturilor, ceea ce a
generat tendinţa de a obţine venituri pe căi ilicite;

Page 90
 >descurajarea adevăratelor valori ştiinţifice şi culturale,
înlocuirea competenţei cu alte criterii de promovare
discriminatorii;
impunerea prin constrângere a ideologiei minorităţii
dominante, împiedicarea cunoaşterii şi difuzării altor idei decât a
celor convenabile statului;
> reprimarea oricărei încercări de exprimare liberă a opiniei,
de schimbare a guvernării totalitare şi de trecere la un regim
democratic.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă
elaborarea unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în
vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării
în continuare a unor acte cu caracter constituţional. Actele
elaborate în toată această perioadă, şi a căror analiză o vom face
aici, au fost acte cu caracter constituţional, deoarece ele au cuprins
reglementări fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii. Prin aceste acte s-au formulat
principii constituţionale, principii ce se vor regăsi înscrise mai
târziu în constituţiile adoptate în anii 1948, 1952, 1965. De
asemenea, aceste acte au avut un caracter tranzitoriu.

Decretul nr. 1626/1944 pentru „Fixarea drepturilor Românilor

în cadrele Constituţiunii din 1866 şi cu modificările
Constituţiunii din 29 martie 1923 "

Primul act cu caracter constituţional elaborat după ieşirea

României din alianţa cu puterile Axei şi încetarea războiului cu
Naţiunile Unite a fost Decretul 1626 din 31 august 1944. El a
fost determinat de necesitatea de a se înlătura legislaţia adoptată
de dictatura militară începând cu anul 1940 şi de a se aşeza la
baza întregii activităţi statale reguli democratice de guvernare. Prin
acest decret este repusă în vigoare Constituţia din 1923, deoarece
dintre toate constituţiile din România aceasta a fost cea mai
democratică Trebuie să menţionăm că nu au fost repuse în vigoare
toate dispoziţiile acestei constituţii, lucru evident din chiar
redactarea decretului 1626/1944, precum şi din evoluţia ulterioară
a evenimentelor.
Sunt repuse în vigoare, în totalitate, dispoziţiile
constituţional privind drepturile şi îndatoririle fundamentale. În
acest sens, art. 1 al Decretului 1626 stabilea că „ Drepturile
Românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu
modificările ce ulterior i-au fost aduse şi de Constituţia din 29
martie 1923".
Puterile statului urmau a fi exercitate conform regulilor
cuprinse în Constituţia din 1923, cu excepţia celor privitoare la
puterea legislativă şi, parţial, la puterea judecătorească.
Astfel, puterea legiuitoare se exercita de către Rege la
propunerea Consiliului de Miniştri.
Decretul 1626/1944 stabileşte că un decret dat în urma
hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa
Naţională. Prin aceste dispoziţii (art. III) s-a exprimat intenţia nu
de a se convoca corpul electoral, ci de a se da guvernului dreptul

Page 91
de a reglementa din nou structura acestui organ.
Interesante sunt şi dispoziţiile din art. in conform cărora,
până la organizarea Reprezentanţei Naţionale, „ puterea legislativă
se exercită de către rege la propunerea Consiliului de Ministri".
Deşi decretul menţine monarhia, prin aceste dispoziţii, el
transformă Consiliul de Miniştri într-un organ suprem de stat, care
concentra în mâinile sale întreaga putere de stat.
Referitor la puterea judecătorească, decretul menţine
desfiinţarea juriului şi stabileşte că o lege specială va statornici
condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.
În fine, prin art. V al decretului sunt abrogate decretele
regale din 1940 referitoare la învestirea preşedintelui
Consiliului de Miniştri cu depline puteri şi fixarea prerogativelor
regale.

Decretul nr. 1849/1944 pentru „Adăugire de alineat nou la

finele art. IV din I. D. R nr. 1626 din 31 august 1944 "

Aşa cum o arată titlul său, acest decret a fost adoptat cu

intenţia de a adăuga unele dispoziţii la Decretul nr.1626 din 31
august 1944. Dispoziţiile sale statornicesc că „ Legi speciale
vor prevedea condiţiile în care vor putea fi urmăriţi şi
sancţionaţi toţi acei care în orice calitate şi sub orice formă au
contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat
împotriva Naţiunilor Unite. Aceste legi vor putea prevedea şi
măsuri pentru urmărirea averilor lor".
Decretul nr.1849 trebuia să răspundă cerinţei de judecare şi
pedepsire a celor consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării, pedepsire
stipulată prin Convenţia de armistiţiu cu Naţiunile Unite. Pentru
aceasta trebuia înlăturate piedicile de ordin juridic (constituţional)
datorate unor articole din Constituţia din 1923 care interziceau
înfiinţarea de tribunale extraordinare, instituirea pedepsei
confiscării averilor, aplicarea pedepsei cu moartea în alte cazuri
decât cele prevăzute de codul penal militar în timp de război.
Adoptarea acestui act normativ a fost necesară, întrucât prin
Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile aliate
(Moscova, 12 septembrie 1944), ţara noastră se obliga să judece şi
să pedepsească pe cei consideraţi vinovaţi de dezastrul ţării.
Totodată, în baza Decretului nr. 1849/1944 au fost emise
ulterior legi speciale în baza cărora au fost judecaţi cei vinovaţi.

Legea nr. 86, din februarie 1945, pentru

Statutul Naţionalităţilor Minoritare

În toamna anului 1944, în temeiul Convenţiei de armistiţiu,

guvernul a propus mai multe reglementări juridice prin care se
abroga legislaţia de discriminare rasială şi naţională adoptată
anterior datei de 23 august 1944. Totuşi, situaţia minorităţilor
naţionale nu era pe deplin clarificată din punct de vedere juridic.
Legea pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare a avut
menirea de a proclama şi asigura egalitatea cetăţenilor ţării,
indiferent de rasă, naţionalitate, limbă sau religie. Chiar în primul

Page 92
articol, Legea nr. 86/1945 statorniceşte că toţi cetăţenii români
sunt egali în faţa legii şi se bucură de aceleaşi drepturi civile şi
politice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, limbă sau
religie.Legea interzice cercetarea originii etnice în vederea
stabilirii situaţiei juridice, acordă drepturi egale, egală admitere în
funcţiile publice, în exercitarea oricărei profesiuni, egalitate de
tratament juridic. Pentru realizarea deplinei egalităţi, Legea
nr.86 admite folosirea liberă a limbii materne, publicaţii în
limba maternă, învăţământ în limba maternă. Prin prevederile sale
privitoare la culte, ea proclamă libertatea cultelor religioase,
bineînţeles, a celor recunoscute de stat.
Prin Legea nr.86/1945 au fost formulate deci două
importante principii constituţionale: egalitatea în drepturi a
cetăţenilor fără deosebire de rasă şi naţionalitate şi libertatea
conştiinţei.

Legea nr. 187 din 23 martie 1945 pentru

înfăptuirea reformei agrare

Legea adoptată la 23 martie 1944 pentru înfăptuirea

reformei agrare a definit reforma agrară ca o necesitate naţională,
economică şi socială. Legea a prevăzut exproprierea şi trecerea
asupra statului, „pentru a fi împărţite plugarilor îndreptăţiţi la
împroprietărire", a bunurilor agricole cu inventarul viu şi mort
afectat lor. În temeiul legii treceau în proprietatea statului,
imediat şi fără nicio despăgubire, bunurile agricole ale celor
care au colaborat cu germanii, criminalilor de război şi
vinovaţilor de dezastrul ţării, celor fugiţi din ţară, absenteiştilor
etc., precum şi terenurile care depăşeau 50 ha. Legea stabilea, de
asemenea, excepţiile de la exproprieri, procedura exproprierii şi
împroprietăririi, înfiinţarea comitetelor locale de împroprietărire
şi a comisiilor de plasă etc. Interesează în mod deosebit
dispoziţiile art. 20 din lege, care interziceau împărţirea, vinderea,
darea în arendă, ipotecarea totală sau parţială a proprietăţilor
create în baza acestei legi.
Legea nr. 187 din 23 martie 1945, prin dispoziţiile sale,
formulează unul dintre cele mai importante principii social -
economice, prevăzând că pământul aparţine celor care îl muncesc.

Decr etul nr.2218 din 13 iulie 1946 privind exercitarea

puterii legislative

Un moment important în dezvoltarea constituţională a

României îl constituie adoptarea Decretului nr. 2218 din 13 iulie
1946 privind exercitarea puterii legislative. Venise deja momentul
ca să fie organizată Reprezentanţa Naţională şi deci să se pună
în aplicare dispoziţia art. III a Decretului nr.1626 /1944, în sensul
că „Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va
organiza Reprezentanţa Naţională". Prin Decretul nr.
2218/1946 se organizează Reprezentanţa Naţională într-un
singur corp, denumit Adunarea Deputaţilor. Modificându-se
Constituţia din 1923, se stabileşte deci un prim principiu

Page 93
constituţional, şi anume acela al unicameralităţii organului
suprem legislativ, renunţându-se la sistemul bicameral prin
desfiinţarea Senatului.
Faptul că dispoziţiile din Decretul nr. 2218/1946 modifică
dispoziţiile Constituţiei din 1923 reiese din chiar formularea lor
expresă atunci când se vorbeşte de Constituţia din 29 martie 1923
„ repusă în vigoare" prin Decretul nr.1626 şi „ modificată prin
dispoziţiile prezentului decret".
În baza Decretului, puterea legiuitoare urma a fi exercitată
colectiv de către rege şi Reprezentanţa Naţională „ conform
dispoziţiilor prevăzute în Constituţia din 29 martie 1923 cu privire
la puterile statului". Deci, raporturile dintre rege şi parlament
urmau a fi guvernate de Constituţia din 1923, atunci în vigoare.
Trebuie menţionat aici şi art. 18 din Decretul nr.2218/1946,
conform căruia dispoziţiile privitoare la Senat şi Adunarea
Deputaţilor din Constituţia din 1923, „se vor considera că se
referă la Adunarea Deputaţilor". Din modul cum se reglementează
exercitarea puterii legiuitoare, reiese că Decretul nr.2218/1946
menţine principiul separaţiei puterilor în stat.
Dispoziţii, de asemenea, importante erau cuprinse în art. 2
alin. final în sensul că „Femeile au drept de vot şi pot fi alese în
Adunarea Deputaţilor în aceleaşi condiţiuni ca şi bărbaţii".Aceste
dispoziţii, stabilind egalitatea în drepturi politice a femeilor cu
bărbaţii, constituie un pas înainte în formularea principiului
constituţional al egalităţii depline în drepturi a femeilor cu
bărbaţii.
Un alt treilea principiu constituţional formulat prin
Decretul nr. 2218/1946 este principiul votului universal, egal,
direct şi secret.
Deşi acest decret este un decret de organizare a
Reprezentanţei Naţionale, el totuşi delimitează şi competenţa
acesteia, atunci când prin art. 17 stabileşte că Adunarea
Deputaţilor nu poate revizui Constituţia nici în total, nici în parte.
Revizuirea Constituţiei se putea face numai conform regulilor de
revizuire stabilite de Constituţia din 1923 şi „numai de către o
Adunare Legiuitoare extraordinară, aleasă special în acest scop".
Aceasta explică de ce în februarie 1948 Adunarea Deputaţilor
va trebui să se autodizolve, iar sarcina adoptării noii constituţii
va reveni unei adunări constituante special alese.
Decretul privind exercitarea puterii legislative a fost urmat în
aceeaşi zi de Legea nr. 560, privitoare la alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor, lege care a stabilit procedura alegerilor,
modul de repartiţie a mandatelor pe baza reprezentării
proporţionale, precum şi cazurile de incapacitate, incompatibilitate
sau nedemnitate de a fi alegător ori de a fi ales în Adunarea
Deputaţilor. Decretul nr. 2218 şi Legea nr. 560 din 1946 au
constituit baza juridică a alegerilor parlamentare din luna
noiembrie 1946. Prin această reglementare juridică au dobândit
drept de vot şi militarii.

Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947,

pentru constituirea Statului Român

Page 94
 în Republica Popular ă Română

La 30 decembrie 1947, guvernul a dat o proclamaţie prin

care se justifica şi argumenta necesitatea desfiinţării formei
monarhice. Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate
legislativ prin Legea nr. 363.
Dispoziţiile cuprinse în cele 9 articole ale Legii pot fi
grupate în patru categorii: dispoziţii privind forma de stat;
dispoziţii privind Constituţia; dispoziţii privind activitatea
legislativă şi executivă; alte dispoziţii. Aşa cum am precizat, o
primă categorie de dispoziţii ale Legii nr. 363/1947 este formată
din dispoziţiile privitoare la forma de stat, cuprinse în art. 1 şi 3.
Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de
guvernământ, instituindu-se ca formă de stat republica populară.
Denumirea statului devine Republica Populară Română.
O a doua categorie de dispoziţii priveşte constituţia. Prin art.
2, „ Constituţia din 1866 cu modificările din 29 martie 1923 şi
acelea din 2 septembrie 1944 şi următoarele se abrogă",
urmând ca Adunarea Constituantă să hotărască asupra noii
constituţii (Art. 5).
O a treia categorie de dispoziţii se referă la puterea
legislativă. Desfiinţându-se monarhia şi abrogându-se şi
Constituţia din 1923, Legea nr. 363/1947 stabile şte că puterea
legiuitoare va fi exercitată de Adunarea Deputaţilor „până la
dizolvarea ei şi până la data ce se va fixa de Adunarea
Deputaţilor". Pentru exercitarea puterii executive, Legea nr.
363/1947 creează un organ de stat, Prezidiul Republicii Populare
Române, organ colegial, format din cinci membri aleşi, cu
majoritate, de Adunarea Deputaţilor dintre personalităţile vieţii
publice, ştiinţifice şi culturale.
În fine, a patra categorie de dispoziţii cuprinde formulele de
jurământ ale membrilor Prezidiului, ale funcţionarilor publici, ale
armatei, grănicerilor şi jandarmilor.
Cu privire la Legea nr. 363/1947, se ridică două probleme
teoretice. O primă problemă este aceea de a şti dacă această lege,
folosind expresiile de „putere legislativă" şi de „putere executivă",
mai menţine principiul separaţiei puterilor. Vom observa că
răspunsul la această întrebare nu poate fi decât negativ, deoarece
legea foloseşte expresiile de mai sus atribuindu-le înţelesul de
„împuternicire" (competenţă), şi nu acela de „ organ", care i se dă în
cadrul expresiei de „separaţie a puterilor statului". A doua
problemă priveşte redactarea art. 4 redat mai sus. Chiar la prima
lectură, redactarea pare deficitară, deoarece stabileşte două
termene care nu coincid în timp şi care se exclud, „până la
dizolvarea ei" şi „până la constituirea unei adunări legislative
constituante". Explicaţia dată în literatura de specialitate este că
aceasta a fost o inadvertenţă, limpezită prin Legea nr. 32/1948
care stabilea că, de la dizolvarea adunării şi până la alegerea
adunării constituante, puterea legislativă va fi exercitată de guvern.
Tot la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a votat şi
Legea nr. 364, prin care a numit membrii Prezidiului Republicii

Page 95
Populare Române. Pentru stabilirea atribuţiilor, organizării şi
funcţionării Prezidiului, s-a adoptat Decretul nr. 3 din 8
ianuarie 1948 care apare ca o completare a Legii nr. 363/1947.
Atribuţiile Prezidiului sunt atribuţii specifice funcţiei de şef al
statului. Unele atribuţii de natură executivă sunt exercitate prin
Consiliul de Miniştri, care devine organ subordonat Prezidiului.
Trebuie, de asemenea, menţionate şi dispoziţiile din Decretul nr.
3/1948, care stabilesc stema, steagul şi capitala.
Ţinând seama de acest specific, în literatura de specialitate,
cele două acte (Legea nr. 363 şi Decretul nr. 3) au fost denumite
„ Actele de la 30 decembrie". Prin aceste acte au fost formulate
importante principii constituţionale:
>unicitatea puterii de stat, prin crearea unui singur organ
suprem al puterii de stat;
> plenitudinea exercitării puterii de stat prin
organul
reprezentativ suprem, care concentra toate prerogativele
exercitării puterii de stat;
>suprematia organului reprezentativ la scară naţională,
subordonarea faţă de acesta a tuturor celorlalte organe ale statului;
> colegialitatea organului care îndeplineşte rolul de şef de stat

7.3.3.Constitutiile Romaniei de la 1948 pana in prezent

Constituţia României din 13 aprilie 1948

Premise istorice
În temeiul Legii nr. 32 din 24 februarie 1948, Adunarea
Deputaţilor se autodizolvă, iar la 28 martie 1948 au loc alegeri.
Marea Adunare Naţională, în calitate de Adunare Constituantă, s-
a întrunit în sesiune la 6 aprilie 1948; ia în discuţie proiectul de
constituţie întocmit de Consiliul Frontului Democraţiei Populare
şi adoptă, la 13 aprilie 1948, Constituţia.
Conţinutul Constituţiei
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt
sistematizate în zece titluri, şi anume: Republica Populară
Română (titlul I); Structura social-economică (titlul II);
Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III);
Organul suprem al puterii de stat (titlul IV); Organele
administraţiei de stat. Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V);
Organele locale ale puterii de stat (titlul VI); Organele
judecătoreşti şi parchetul (titlul VII); Stema, sigiliul, drapelul şi
capitala (titlul VIII); Modificarea Constituţiei (titlul IX);
Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular,
unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta
poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de
la popor şi aparţine poporului (art. 3). De asemenea, ea stabileşte
că mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri ale
întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau

Page 96
particularilor, persoane fizice sau juridice. Enumerând bunurile
care pot forma numai proprietate de stat, ca bunuri comune ale
poporului (art. 6 enumera următoarele bunuri: bogăţii de orice
natură ale subsolului, zăcăminte miniere, pădurile, apele,
izvoarele de energie naturală, căile de comunicaţie ferată, rutiere,
pe apă şi pe mare, poşta, telegraful, telefonul şi radioul),
Constituţia stabileşte că aceasta constituie temelia materială a
propăşirii economice şi a independenţei naţionale a ţării, apărarea
şi dezvoltarea lor constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean. În
acelaşi timp, prin art. 6 alin. final se statorniceș te că „prin lege
se vor stabili modalităţile de trecere în proprietatea statului a
bunurilor enumerate", care la data adoptării Constituţiei „se aflau
în mâini particulare".
Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din
1948 o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială
proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Totodată, art. 11 din Constituţie creează cadrul juridic al
viitoarelor naţionalizări, stabilind că, în condiţiile prevăzute de
lege, „Când interesul general cere, mijloacele de producţie,
băncile şi societăţile de asigurare, care sunt proprietate
particulară a persoanelor fizice sau juridice, pot deveni
proprietatea statului, adică bun al poporului".
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul
aparţine cel or ce-l muncesc şi că statul protejează proprietatea
ţărănească şi încurajează şi sprijină cooperaţia sătească.
Trebuie reţinute, de asemenea, dispoziţiile constituţionale
prin care se statorniceşte principiul planificării economiei
naţionale, precum şi cele privitoare la muncă. În ceea ce priveşte
dreptul la muncă, ţinându-se seama de relaţiile social-economice
din acel moment, se arăta că statul asigură treptat acest
drept, prin organizarea şi dezvoltarea planificată a economiei
naţionale.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este înscris
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire
de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură. Sunt
proclamate drepturi şi libertăţi, între care dreptul de a alege şi de a
fi ales în toate organele statului, dreptul la odihnă, la
învăţătură, libertatea conştiinţei, a presei a cuvântului, a
întrunirilor, dreptul la asociere, inviolabilitatea persoanei, a
domiciliului sau a persoanei.
Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul
de stat, este stabilită organizarea administrativ-teritorială; stabilind
că teritoriul ţării este împărţit în comune, plăşi, judeţe şi
regiuni,Constituţia a prevăzut sistemul organelor locale ale puterii
de stat, denumite consilii populare locale, precum şi organele
administraţiei locale, denumite comitete executive,
subordonate consiliilor populare. O explicaţie deosebită trebuie
dată cu privire la art. 105, care stabilea obligaţia revizuirii tuturor
codurilor şi legilor existente pentru a fi puse de acord cu
Constituţia şi statornicea că de la data intrării în vigoare a
Constituţiei „se desfiinţează toate dispoziţiile din legi, decrete,

Page 97
regulamente şi orice alte dispoziţii contrare prevederilor
Constituţiei". Faţă de imposibilitatea firească de a se realiza o
revizuire a întregii legislaţii într-un timp scurt, acest text a pus un
accent deosebit pe activitatea de interpretare a dreptului.
Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de
apel, tribunalele şi judecătoriile, iar parchetul, ca organ de
supraveghere a respectării legii, era compus din Procurorul
General şi din procurori.
Constituţia din 1948 a reflectat realităţile politice, sociale,
economice, din momentul adoptării sale, stabilind totodată
principalele direcţii ale dezvoltării viitoare a societăţii româneşti,
în sensul dorit de către guvernanţi.

Constituţia României din 24 septembrie 1952

Premisele istorice
Viaţa economică şi socială a României a cunoscut, în
perioada imediat următoare adoptării Constituţiei din 1948, o
evoluţie în consens cu situaţia unei ţări forţate să se dezvolte în
parametri impuşi prin ocupaţia militară străină, rezultat trist al
celui de-al doilea război mondial şi al politicii dictate de statele
coaliţiei antihitleriste, state care au neglijat interesele României şi
contribuţia sa militară la înfrângerea Germaniei hitleriste.
Ca urmare a adoptării noii Constituţii, în anul 1948 au fost
naţionalizate principalele mijloace de producţie, urmând apoi alte
naţionalizări (ale unităţilor farmaceutice, ale unei părţi din fondul
de locuinţe). În 1950 s-a făcut o reorganizare administrativă a
teritoriului, prin înfiinţarea de noi unităţi administrativ-teritoriale:
raionul şi regiunea, şi au fost înfiinţate, ca organe ale puterii de
stat, sfaturile populare.
În ceea ce priveș te sistemul organelor statului, în 1949 au
fost înfiinţate Comisia de Stat a Planificării şi Arbitrajul de
Stat, cu sarcina de a soluţiona litigiile economice dintre
întreprinderile de stat.
În anul 1950 a fost adoptat Codul muncii În 1952 s-a
efectuat reorganizarea judecătorească şi a fost creată Procuratura,
sistem de organe de stat distinct de justiţie.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115
articole sistematizate în zece capitole, precum urmează:
Orânduirea socială (cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul
suprem al puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat
(cap. IV); Organele locale ale puterii de stat (cap. V);
Instanţele judecătoreşti şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi
datoriile fundamentale ale cetăţenilor (cap. VII); Sistemul
electoral (cap. VIII); Stema, drapelul şi capitala (cap. IX);
Procedura de modificare a Constituţiei (cap. X).
Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale
momentului istoric în care a fost adoptată, Constituţia din 1952
menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în
Constituţia din 1948. Ea conţine reglementări specifice privind
puterea de stat, economia naţională, cu cele trei formaţiuni social-

Page 98
economice: socialistă, mica producţie de mărfuri şi particular-
capitalistă.
Capitolele privitoare la organele de stat consacră sistemul
statal, la baza căruia stăteau Marea Adunare Naţională şi sfaturile
populare, organe alese prin vot universal, egal, direct şi secret.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului. În
capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt proclamate
drepturi şi libertăţi. În mod deosebit trebuie menţionat art.
80, care reglementează dreptul de asociere, consacră
desfiinţarea pluralismului politic şi statorniceşte rolul de
forţă politică conducătoare al unui singur partid.

Constituţia României din 21 august 1965

Premisele istorice
După adoptarea Constituţiei din 1952, procesul de
transformări din viaţa socială a continuat şi s-a caracterizat prin
extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea
proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi
statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care
deţine monopolul puterii în stat şi societate.98
Şi în structura aparatului de stat s-au petrecut importante
schimbări, cum a fost crearea Consiliului de Stat, ca organ suprem
al puterii de stat. Toate acestea impuneau adoptarea unei noi
constituţii, corespunzătoare situaţiei politice, economice şi sociale
din acea perioadă.
În campania electorală din 1961, s-a lansat iniţiativa
elaborării unei noi constituţii. Însuşindu-şi această propunere,
Marea Adunare Naţională a hotărât, în sesiunea sa din martie
1961, constituirea unei comisii care să procedeze la redactarea
proiectului de constituţie. Această comisie a pregătit un
anteproiect de constituţie. Marea Adunare Naţională, în martie
1965, a ales o nouă comisie pentru redactarea proiectului de
constituţie, comisie care a definitivat munca începută.
La 29 iunie 1965, proiectul este publicat şi supus discuţiei
publice. El a fost adoptat la 21 august 1965.
Conţinutul Constituţiei
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a
avut 121 de articole sistematizate în nouă titluri: Republica
Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele
centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale
puterii şi administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI);
Organele procuraturii (VII); Însemnele României (VIII); Dispoziţii
finale (IX).
Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea
denumirii ţării din Republica Populară Română în Republica
Socialistă România; forma republicană a statului; suveranitatea
şi indepen-denţa; indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este poporul.
Constituţia menţine principiul partidului unic, ca partid de
guvernământ. În afara acestor dispoziţii, titlul I al Constituţiei

Page 99
cuprinde prevederi referitoare la formele de proprietate, funcţiile
statului, principiile politicii externe, cetăţenie, organizarea
administrativă a statului.
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor sunt reglementate în titlul II, iar titlurile III -VII
consacră organizarea statală a puterii.
Titlul VIII, denumit „Î nsemnele Republicii Socialiste
România", stabileşte stema, sigiliul şi drapelul ţării.
Ultimul titlu, IX, denumit „Dispoziţii finale", conţine reguli
privind intrarea în vigoare a Constituţiei şi abrogarea dispoziţiilor
vechi sau contrare. Constituţia a suferit, ulterior, modificări
privind sistemul organelor statului, organizarea administrativ-
teritorială, organizarea şi funcţionarea unor organe de stat. Astfel,
în 1967, a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii, ca
organ suprem al puterii de stat.
Ca şi constituţiile anterioare adoptate după 23 august 1944,
Constituţia din 1965 a avut un caracter înşelător democratic, menit
să ascundă un regim de dictatură, lipsa de drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, conducerea despotică, exercitată de o minoritate
privilegiată.

Acte cu caracter constituţional adoptate

după Revoluţia din Decembrie 1989
Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura
comunistă din România. Vidul de putere a fost rezolvat prin
instaurarea unui guvernământ de fapt, reprezentat de Consiliul
Frontului Salvării Naţionale, cu rol de organ suprem al puterii de
stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice
comuniste, ceea ce a însemnat şi abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Constituţia din 1965. Astfel, au fost abrogate
prevederile constituţionale referitoare la Marea Adunare
Naţională, Consiliul de Stat, Preşedintele Republicii, consiliile
populare, Consiliul de Miniştri, comitetele şi birourile executive
ale consiliilor populare, care şi-au încetat activitatea.
Parlamentul ales în România la 20 mai 1990 a avut
misiunea importantă de a elabora Constituţia României. În această
perspectivă s-a pus deseori întrebarea dacă în România mai exista
o constituţie. Răspunsul la o asemenea întrebare trebuie căutat
printr-o analiză mai largă a întregii evoluţii juridico-statale.
Este ştiut că normele constituţionale pot fi sistematizate fie
într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale
redactate în formă scrisă, fie într-un sistem de norme scrise şi
cutumiare care în totalitatea lor formează constituţia statului.
În România, Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat
structurile de putere ale regimului dictatorial şi firesc şi
dispoziţiile constituţionale corespondente. În acelaşi timp, noua
putere a elaborat o serie de acte cu caracter constituţional.
După decembrie 1989, Constituţia României, respectiv cadrul
juridic constituţional erau formate din aceste acte cu caracter
constituţional, precum şi din dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, care

Page 100
au fost abrogate expres sau tacit.
În această viziune, Constituţia României din 1965 a continuat să
fie în vigoare în ce priveşte drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor, organele judecătoreşti, organele procuraturii, organi-zarea
administrativă a teritoriului, desigur, cu unele modificări.
Cât priveşte actele adoptate după victoria Revoluţiei din
Decembrie 1989, unele dintre ele au formulat noi principii
constituţionale, principii care s-au aplicat în societatea românească şi care
au fost preluate în Constituţia din anul 1991.
Cele mai importante principii sunt: forma republicană de
guvernământ; separaţia puterilor; statul de drept; pluralismul
politic; structura bicamerală a Parlamentului; democraţia şi
libertatea, asigurarea demnităţii umane; inviolabilitatea şi
inalienabilitatea drepturilor fundamentale ale omului şi
cetăţeanului, eligibilitatea pentru funcţii de guvernare, consultarea
poporului prin referendum în legătură cu legile şi măsurile de
importanţă deosebită.
Trebuie făcută precizarea că actele cu caracter constituţional
adoptate după Revoluţia din Decembrie 1989 au avut un caracter
tranzitoriu, ele rămânând în vigoare până la adoptarea Constituţiei.

Decret-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind

constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului
Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naţionale
Decretul-Lege nr. 2 din decembrie 1989 este primul act
normativ emis de către guvernământul de fapt instaurat în urma
victoriei Revoluţiei din Decembrie, act prin care s-a dat o organizare
tranzitorie structurilor de putere din România. Acest Decret-Lege
a fost emis în realizarea Programului Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, care a prevăzut, printre altele: abandonarea rolului
conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem
democratic pluralist de guvernământ; organizarea de alegeri
libere; separarea puterilor legislativă, executivă şi judecătorească
în stat şi alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unul sau cel
mult două mandate; restructurarea întregii economii naţionale pe
baza criteriilor rentabilităţii şi eficienţei, eliminarea metodelor
administrativ-birocratice de conducere economică centralizată,
promovarea liberei iniţiative şi a competenţei în conducerea
tuturor sectoarelor economice; restructurarea agriculturii şi
sprijinirea micii producţii ţărăneşti, oprirea distrugerii satelor;
reorganizarea învăţământului pe baze democratice şi umaniste;
promovarea unei ideologii umaniste şi democratice, a
adevăratelor valori ale umanităţii; eliminarea minciunii şi
imposturii, statuarea unor criterii de competenţă şi justiţie în
toate domeniile de activitate; aşezarea pe baze noi a dezvoltării
culturii naţionale; libertatea presei, radioului şi televiziunii, trecerea
acestora în mâna poporului; respectarea drepturilor şi libertăţilor
minorităţilor naţionale şi asigurarea deplinei lor egalităţi în drepturi
cu românii; libertatea cultelor, garantarea liberei manifestări a
credinţelor religioase; organizarea întregului comerţ al ţării pornind

Page 101
de la cerinţele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene
ale populaţiei României; salvarea echilibrului ecologic şi
promovarea unor tehnologii moderne nepoluante; realizarea unei
politici externe de integrare în procesul de constituire a unei
Europe unite, casă comună a popoarelor continentului.
Prin acest Decret-Lege, s-a constituit „ Consiliul Frontului
Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii de stat". Decretul-
Lege cuprinde reglementări privind denumirea ţării, forma
de guvernământ, drapelul, atribuţiile şi actele, componenţa,
structura organizatorică, funcţionarea Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, ale biroului său executiv, atribuţiile Preşedintelui
Consiliului Frontului Salvării Naţionale, privind consiliile locale
ale Consiliului Frontului Salvării Naţionale, alte dispoziţii.
Decretul - Lege stabileşte că numele ţării este România, că
forma de guvernământ este republica şi că drapelul ţării este
tricolorul naţional având culorile albastru, galben, roşu, aşezate
vertical, cu albastru lângă lance.
Cele mai multe dispoziţii organizează conducerea statului,
deoarece prin art. 9 se stabilea că „Sunt şi rămân dizolvate toate
structurile de putere ale fostului regim dictatorial". Pentru a se
depăşi „ vidul de putere" creat prin revoluţie, se organizează
Consiliul Frontului Salvării Naţionale, ca organ suprem al puterii
de stat şi, în mod corespunzător, consiliile teritoriale, judeţene,
municipale, orasenesti şi comunale. Se organizează, de
asemenea, Biroul Executiv al Consiliului şi se stabilesc
atribuţiile Preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale.
Atribuţiile Consiliului cuprindeau cele mai importante atribuţii pe
care le poate avea un parlament şi priveau: emiterea de decrete
cu putere de lege şi decrete; numirea şi revocarea primului-
ministru, aprobarea componenţei guvernului; numirea şi
revocarea preşedintelui Curţii Supreme de Justiţie şi a
procurorului general; reglementarea sistemului electoral;
aprobarea bugetului de stat; instituirea şi conferirea de decoraţii;
acordarea graţierii şi comutarea pedepsei cu moartea; ratificarea şi
denunţarea tratatelor internaţionale; declararea stării de război.
Consiliul Frontului Salvării Naţionale era compus din 145
de membri, care îşi desfăşurau activitatea în sesiuni şi prin comisii
de specialitate. În subordinea sa funcţiona Consiliul Militar
Superior.
Biroul Executiv al Consiliului, care avea menirea de a
exercita atribuţiile Consiliului între sesiunile acestuia, era format
dintr-un preşedinte (preşedintele Consiliului), un prim
vicepreşedinte, doi vicepreşedinţi, un secretar şi şase membri, toţi
aleşi dintre membrii Consiliului. Preşedintelui Consiliului
Frontului Salvării Naţionale i s-au stabilit atribuţii specifice
funcţiei de şef de stat. Decretul-Lege a organizat şi consiliile
teritoriale ale Frontului Salvării Naţionale, organe locale ale
puterii de stat, subordonate ierarhic până la Consiliul Frontului
Salvării Naţionale, care aveau rolul de a răspunde pe plan local
de organizarea şi desfă şurarea activităţilor economice, comerciale,
de ocrotire a sănătăţii populaţiei, de învăţământ şi cultură, edilitar-
gospodăreşti, precum şi de apărare a avuţiei poporului, de ocrotire

Page 102
a drepturilor cetăţeneşti, de asigurare a legalităţii şi menţinere a
ordinii publice în unităţile administrativ-teritoriale. Consiliile
teritoriale puteau adopta hotărâri, lucrau în sesiuni, îşi alegeau
birouri executive.
Administraţia locală îşi continua activitatea în structura pe
care o avea.
Prin Decretul-lege nr.2, denumirea de miliţie a fost
schimbată în cea de poliţie, iar organele poliţiei, ca şi cele de
pompieri au trecut direct în subordinea Consiliului Frontului
Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale F. S. N.

Decretul Lege nr. 8 din 31 decembrie 1989

privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor politice
şi a organizaţiilor obşteşti din România
Aşa cum am precizat anterior, prin Decretul-Lege nr. 2
din 27 decembrie 1989 s-a reafirmat principiul constituţional al
pluralismului politic. În aplicarea acestui principiu constituţional s-
a emis Decretul-Lege privind înregistrarea şi funcţionarea
partidelor politice, cu excluderea oricăror îngrădiri pe motiv de
rasă, religie, naţionalitate, grad de cultură, sex sau convingeri
politice.
S-a prevăzut că partidele politice se pot organiza pe baze
teritoriale, la înregistrare trebuind să prezinte statutele de
organizare şi funcţionare, programul politic, să-şi declare sediul şi
mijloacele financiare de care dispun şi să facă dovada că au cel
puţin 251 de membri. Sunt stabilite organele de stat competente a
înregistra (tribunalul Municipiului Bucureşti), regulile de
procedură, contestaţiile.
Cât priveşte scopurile partidelor politice, Legea prevede că
acestea trebuie să se întemeieze pe respectul suveranităţii,
independenţei şi integrităţii naţionale, al democraţiei în vederea
asigurării libertăţilor şi drepturilor cetăţenilor şi afirmării demnităţii
naţiunii române.
Se interzice constituirea partidelor fasciste sau care propagă
concepţii contrare ordinii de stat şi de drept. De asemenea, se
stabileşte că mijloacele de realizare a scopurilor partidelor politice
şi organizaţiilor obşteşti trebuie să fie în conformitate cu ordinea de
stat şi de drept.
În fine, legea nu permite să facă parte din partidele politice,
cadrelor militare şi personalului civil din Ministerul Apărării
Naţionale şi Ministerul de Interne, judecătorilor, procurorilor şi
diplomaţilor, precum şi personalului operativ al Radioteleviziunii
Române Libere.

Decretul Lege nr. 81 din 9 februarie 1990 privind

Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională
În acest decret s-a exprimat legislativ realitatea politică din
România determinată de apariţia partidelor politice şi de nevoia
participării lor la guvernarea ţării. În acest sens, printr-un
comunicat s-a arătat că „Reprezentanţii partidelor politice întrunite
în ziua de 1 februarie 1990 în convorbiri cu reprezentanţii

Page 103
Consiliului Frontului Salvării Naţionale au convenit asupra
constituirii unui Consiliu Provizoriu de Uniune Naţională, format
prin restructurarea actualului Consiliu F.S.N.. Reprezentanţii
minorităţilor naţionale, absenţi la această reuniune, vor putea fi
cuprinş i în Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională,
respectând principiul parităţii cu reprezentanţii partidelor.
Frontul Salvării Naţionale se transformă în formaţie
politică, cu structură şi platformă de sine stătătoare, participând
de pe poziţii egale cu celelalte forţe politice la alegeri.
Reprezentanţii partidelor şi forţelor politice participante fac apel,
cu acest prilej, la evitarea, în perioada următoare, a unor
manifestări care să ducă la tensiuni şi confruntări violente.
Dorim să asigurăm un climat favorabil desfăşurării vieţii
economice, sociale, politice şi culturale din ţară, ca şi continuării
dialogului constructiv dintre toate forţele politice".
Decretul-Lege nr. 81 din 1990, în cele patru articole ale sale,
stabileşte modificarea alcătuirii Consiliului Frontului Salvării
Naţionale, el urmând a fi organizat pe baze paritare astfel:
jumătate din numărul membrilor vor fi membri ai Consiliului
Frontului, iar cealaltă jumătate va fi formată din reprezentanţi ai
partidelor, formaţiunilor politice şi organizaţiilor minorităţilor
naţionale participante la înţelegerea din 1 februarie. Fiecare
partid sau formaţiune politică putea desemna câte cel mult 3
reprezentanţi. Noul organism este denumit Consiliul Provizoriu
de Uniune Naţională. În mod similar s-au organizat şi consiliile
teritoriale, devenite comisiile provizorii de uniune naţională.
Acest act normativ a fost urmat de Decretul-Lege nr. 82 din
13 februarie 1990, prin care s-au stabilit componenţa Consiliului
Provizoriu de Uniune Naţională, a Biroului executiv al acestuia,
precum şi comisiile de specialitate ale Consiliului.
Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a lucrat ca un
veritabil parlament, adoptând multe decrete-legi, de interes major
pentru ţară.
Decretul-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind
alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României
Acest decret-lege a fost unul dintre cele mai importante acte
cu caracter constituţional, care a organizat trecerea de la
structurile provizorii de putere spre structuri clar definite prin
legi. Vom reţine cele mai importante dispoziţii. Astfel, Decretul-
lege stabileşte că Parlamentul României va avea o structură
bicamerală şi va fi format din Adunarea Deputaţilor şi Senat.
Deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. Este introdus scrutinul de listă, fapt ce a
implicat declararea judeţelor ca circumscripţii electorale.
Decretul-lege a stabilit că cele două Camere reunite vor
forma Adunarea Constituantă, al cărei rol de bază urma să fie
elaborarea Constituţiei, într-un termen de 9 luni, dar nu mai târziu
de 18 luni, când adunările se dizolvă, efectuându-se noi alegeri.
Paralel cu activitatea de elaborare a Constituţiei,
Parlamentul va desfăşura şi o intensă activitate legislativă

Page 104
ordinară.
Dispoziţiile care privesc şeful statului sunt deosebit de
importante. Astfel, el este denumit Preşedintele României,
alegerea sa făcându-se prin vot universal, egal, direct şi liber
exprimat, în două tururi de scrutin. Sunt stabilite şi atribuţiile
Preşedintelui României. Dat fiind caracterul său tranzitoriu,
Decretul-Lege nu a stabilit durata mandatului Parlamentului şi
al Preşedintelui României.
În mod firesc, Decretul-Lege a cuprins toate dispoziţiile
privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, stabilirea,
centralizarea şi validarea rezultatelor votării. În baza acestuia
s-au desfăşurat alegerile din 20 mai 1990.

7.3.4. Constitutia Romaniei de la 1991

Premisele istorice
Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului
juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi
social. Elaborarea Constituţiei a constituit unul din punctele
formulate în programele şi platformele forţelor politice.
Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a
legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile
structuri de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat
alegerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru. Odată
legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20 mai
1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea Comisiei
de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit
regulamentului său.
Comisia formată a cuprins 12 deputaţi, 11 senatori şi 5
specialişti desemnaţi prin termenul experţi.
Prin regimul juridic ce i s-a stabilit, Comisia de redactare a
proiectului Constituţiei României a fost o comisie parlamentară
specială, subordonată numai Adunării Constituante. Această
subordonare a fost numai organizatorică şi procedurală, pentru că
Adunarea Constituantă nu i-a stabilit niciun fel de coordonare, de
fond, în legătură cu conţinutul documentului ce urma a fi elaborat
şi prezentat. Prin art. 9 al Regulamentului Adunării Constituante
s-a prevăzut că această comisie va elabora şi prezenta Adunării
„într-o primă etapă, principiile şi structura pe capitole ale
viitorului proiect de constituţie. După aprobarea acestora, comisia
va redacta textul integral al fiecărui capitol, care va fi supus spre
dezbatere şi aprobare Adunării Constituante".
Regimul juridic stabilit a permis Comisiei o libertate totală
în identificarea, alegerea şi, desigur, motivarea soluţiilor
constitu-ţionale, în stabilirea de contacte cu personalităţi ale vieţii
politice, religioase, culturale, juridice etc., atât din ţară, cât şi din
străinătate. Pentru realizarea misiunii sale din prima etapă, aşa
cum a fost ea definită prin art. 9 al Regulamentului Adunării
Constituante, Comisia a lucrat sub fireasca regulă a discreţiei,
până la predarea către Comitetul Adunării Constituante a
principiilor şi structurii proiectului de constituţie, în luna

Page 105
decembrie 1990. Regula discreţiei în elaborarea unui proiect de
constituţie este o regulă clasică.
Principiile şi structura Constituţiei au fost di scutate, până la
detalii, şi votate în Adunarea Constituantă în perioada 13 februarie
1991- 21 iunie 1991. Desigur, Adunarea Constituantă a adus
amendamente documentului prezentat. Cât priveşte votarea, ea s-a
realizat prin vot deschis. Totuşi, s-a folosit sistemul votului secret
cu bile pentru un amendament la textul privind alegerea şefului de
stat. Acest amendament avea următorul conţinut: „Preș edintele
României va fi ales de către Parlament". Amendamentul a fost
respins, el întrunind 125 voturi pentru şi 279 împotrivă.
Pe baza votului Adunării Constituante, a observaţiilor şi
propunerilor, Comisia a elaborat proiectul de constituţie, care a
fost difuzat parlamentarilor, iar aceştia au prezentat în scris
amendamentele lor. Comisia de redactare a proiectului de
constituţie, primind amendamentele, a întocmit un raport cu
propuneri motivate, de admitere sau de respingere a
amendamentelor, raport ce a fost prezentat Adunării Constituante.
Raportul Comisiei cuprindea, în cele 196 de pagini ale sale,
răspunsuri motivate la cele 1. 019 amendamente înregistrate
oficial. Desigur, la proiectul de constituţie s-au propus şi foarte
multe amendamente de redactare (formulare) pe tot parcursul
dezbaterilor.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea
Constituantă a început în ziua de 10 septembrie 1991, textul în
întregime fiind votat în ziua de 21 noiembrie 1991. Din
numărul total de 510 membri ai Adunării Constituante, au
răspuns la apelul nominal 476. Un număr de 20 de deputaţi şi 13
senatori şi-au exprimat votul nominal prin corespondenţă. Pentru
adoptarea Constituţiei au votat 414 parlamentari, iar contra
adoptării sale au votat 95 de parlamentari.
Deci, pentru Constituţie au votat mai mult de două treimi
din numărul total al membrilor Adunării Constituante. Constituţia
a fost supusă Referendumului naţional organizat în ziua de 8
decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Rezultatul Referendumului naţional asupra Constituţiei
României a fost următorul: numărul participanţilor - 10.948.468;
numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul DA - 8.464.324
(77,3 %); numărul voturilor valabile exprimate la răspunsul NU -
2.235.085 (20,4%); numărul voturilor nule - 248.759 (2,3%).
La aceeaşi dată, arată art. 149, Constituţia din 21 august 1965
este şi rămâne în întregime abrogată.
Potrivit unei opinii, Constituţia din 1991 reprezintă „expresia
voinţei suverane reale a poporului român de a-şi stabili noile
rânduieli economice sociale şi politice" şi rezultă, în principal, din
adoptarea ei pe calea referendumului. De asemenea, Constituţia
reprezintă o soluţie de continuitate, reaşezând pe baza unei noi
concepţii, radical deosebită de cea anterioară şi opusă ei, bazele
statului şi ale societăţii. Potrivit aceluiaşi autor, o altă trăsătură
importantă a Constituţiei o constituie corelarea sistemului de
norme juridice fundamentale cu sistemul juridic internaţional.

Page 106
 Conţinutul Constituţiei
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme
referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană
de guvernământ. Statul român este caracterizat ca un stat de
drept, democratic şi social, în care suveranitatea naţională
aparţine poporului, care o exercită prin organele sale
reprezentative sau prin referendum. În legătură cu teritoriul,
acesta este organizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe.
Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi se
garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
În acelaşi timp, este stabilită obligaţia statului român de a
sprijini întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării
şi de a acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, desigur, cu
respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea,
în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la
sindicate, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române. Sub acest
ultim aspect, trebuie reţinută regula în sensul căreia cetăţenia
română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere.
Unele dispoziţii privesc relaţiile internaţionale ale României
-definite ca relaţii paşnice şi de bună vecinătate - şi valoarea
juridică a tratatelor internaţionale. În acest sens se stabilesc două
reguli de mare importanţă, şi anume: România se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce îi revin
din tratatele la care este parte; tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Tot în primul titlu sunt dispoziţii privitoare la simbolurile
naţionale (drapel, ziua naţională; imnul, stema şi sigiliul), la limba
oficială în stat, care este limba română, şi la capitală, care este
municipiul Bucureşti.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale. El este structurat în patru capitole. În
capitolul I, purtând denumirea Dispoziţii comune, sunt stabilite
principii constituţionate aplicabile domeniului drepturilor şi
libertăţilor. În capitolul 2, Drepturile şi libertăţile fundamentale,
sunt consacrate: inviolabilităţile (dreptul la viaţă, dreptul la
integritate fizică, dreptul la integritate psihică, libertatea
individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la
ocrotirea vieţii intime, familiale şi private, inviolabilitatea
domiciliului); drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale (dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii,
dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la grevă,
dreptul la proprietate, dreptul la mo ştenire, dreptul la un nivel de
trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul la moştenire, dreptul
copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă, dreptul persoanelor
handicapate la o protecţie socială); drepturile exclusiv politice
(dreptul la vot şi dreptul de a fi ales), drepturile şi libertăţile social-
politice (libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la
informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul

Page 107
corespondenţei); drepturile garanţii (dreptul de petiţionare şi
dreptul celui vătămat de către o autoritate publică). În capitolul
III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, şi anume:
îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile; îndatorirea de
fidelitate faţă de ţară; îndatorirea de apărare a patriei, îndatorirea
de a satisface serviciul militar, de a contribui la cheltuielile
publice; îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de a respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi.
Capitolul IV reglementează Avocatul Poporului, ca un garant al
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
Titlul III, denumit Autorităţile Publice, este structurat pe
capitole, iar unele capitole au şi secţiuni. Mai întâi, sunt
reglementările privitoare la Parlament. Aceasta este organizat ca
un Parlament cu structură bicamerală (Camera Deputaţilor şi
Senatul), ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, pentru un mandat de 4 ani. Sunt apoi reglementate:
drepturile şi obligaţiile deputaţilor şi senatorilor; procesul de
legiferare; domeniul rezervat legii organice.
În capitolul II al acestui titlu sunt cuprinse reglementările
privind Preşedintele României, care este ales prin vot universal,
egal, direct, secret, şi liber exprimat, pentru un mandat de 5 ani.
Sunt stabilite atribuţiile, incompatibilităţile, imunitatea şi
răspunderea şefului de stat.
Guvernul este reglementat în capitolul III, care conţine
norme privitoare la compoziţia, învestitura, incompatibilitatea,
primul ministru, răspunderea membrilor la încetarea mandatului,
precum şi actele acestuia. Un capitol aparte (IV) este consacrat
raporturilor Parlamentului cu Guvernul - obligaţia informării
Parlamentului, dreptul parlamentarilor de a pune întrebări şi de a
adresa interpelări, angajarea răspunderii Guvernului şi moţiunea
de cenzură, delegarea legislativă.
Capitolul V, Administraţia publică, reglementează adminis-
traţia publică centrală de specialitate şi administraţia publică
locală, organele de specialitate, forţele armate, iar capitolul VI,
Autoritatea judecătorească, înfăptuirea justiţiei, statutul
judecătorilor, instanţele judecătoreşti, Ministerul public şi statutul
procurorilor şi Consiliul Superior al Magistraturii.
Un titlu distinct IV, denumit Economia şi Finanţele,
cuprinde norme referitoare la economia de piaţă, la ocrotirea
proprietăţii, sistemul financiar, bugetul public naţional, impozite
şi taxe, Curtea de Conturi şi Consiliul Economic şi Social.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează structura,
competenţa acesteia, numirea judecătorilor şi durata mandatului,
incompatibilităţile, independent §i inamovibilitatea, atribuţiile şi
deciziile Curţii, controlul constituţionalităţii.
Titlul VI, Integrarea Euroatlantică, reglementează modul
de aderare a României la Tratatele Constitutive ale Uniunii
Europene şi la Tratatul Atlanticului de Nord.
Titlul VII, Revizuirea Constituţiei, reglementează
iniţiativa revizuirii acesteia, procedura şi limitele sale.
În fine, titlul VIII, purtând denumirea Dispoziţii finale şi
tranzitorii, cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a

Page 108
 Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi
cele viitoare.
Trebuie precizat că, pentru a ajunge la forma actuală,
Constituţia din 1991 a fost revizuită prin Referendumul din
noiembrie 2003.

7.4. Îndrumar pentru verificare/ autoverificare

Prima constituţie românească a fost elaborată în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de
Hohenzollern Sigmaringen (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 -1914) şi a avut ca model
textul actului fundamental din Belgia, considerat la acea dată cel mai democratic la nivel european.
Structurată pe titluri, secţiuni, capitole şi articole, Constituţia înscrie următoarele principii de bază:
suvernanitatea naţională, separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă.
De menţionat faptul că, deşi România era sub suzeranitatea imperiului Otoman, Constituţia nu făcea
nicio referire la acest aspect juridic internaţional, de dependenţă faţă de Poartă.
Constituţia prevedea că “Principatele unite formează un singur stat cu numele de România” şi că
teritoriul statului era inalienabil (nu putea fi instrăinat) şi indivizibil (nu putea fi împărţit).
Cele trei puteri publice – executivă, legislativă şi judecătorească -, se specifica în Constituţie, “emană
de la naţiune, care nu le poate exercita decât numai prin delegaţiune”.
Puterea executivă o exercita domnitorul şi guvernul, având la bază principiul monarhiei ereditare, pe
linie masculină şi prin ordinul de primogenitură (primul născut în familie).
Constituţia acorda largi prerogative domnitorului: dreptul de a numi şi revoca miniştrii şi înalţii
funcţionari publici; conducător suprem al armatei; sancţionează (aprobarea unei legi de către şeful
statului pentru a dobândi un caracter executiv) şi promulgă legile (a oferi un caracter executoriu unei
legi), acordă amnistie (iertarea pedepsei şi înlăturarea răspunderii penale) şi graţiere (scutirea totală
sau parţială de executarea pedepsei, menţinând însă condamnarea), are drept de veto absolut (drept de
a se opune adoptării unei propuneri sau hotărâri), poate să dizolve Parlamentul (cu condiţia să
organizeze alegeri într-un interval de maximum o lună), conferă decoraţii şi grade militare; semnează
convenţii comerciale vamale şi altele asemenea …
Puterea legislativă este colectivă, formată din domn şi Parlament (numit Reprezentanţa Naţională).
Sistemul parlamentar este bicameral (Adunarea Deputaţilor şi Senat) şi, datorită votului
cenzitar(dreptul de vot este acordat cetăţenilor în funcţie de averea, veniturile, capitalul bancar sau
industrial de care dispun) se împarte în colegii (Adunarea Deputaţilor avea, iniţial, 4 colegii, ulterior 3,
iar Senatul -2 colegii). Parlamentul votează legile şi are drept de interpelare parlamentară (procedura
parlamentară prin care deputaţii pot să ceară explicaţii unui membru al guvernului sau întregului
guvern); Adunarea Deputaţilor are şi un atribut special: discută şi votează bugetul de stat (aspect nou
faţă de actele cu valoare constituţională anterioare).
Puterea judecătorească se exercita de către Curţi de Judecăţi şi Tribunale; instanţa supremă esteÎnalta
Curte de Casaţie; hotărârile şi sentinţele lor se pronunţă în virtutea legii şi se exercită în numele
domnului.

Page 109
Principiul responsabilităţii ministeriale atesta că legile semnate de domn sunt contrasemnate de
miniştrii (de resort), fiind singurii răspunzători.
Principiul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti înscrie: libertatea conştiinţei, cuvântului, presei, de
asociere şi întrunire; inviolabilitatea domiciliului; libertatea individuală vizează prezumţia de
nevinovăţie; articolul 7 acorda cetăţenie română (“Împământenire”) doar creştinilor, iar proprietatea
privată este considerată sacră şi inviolabilă (exproprierea se făcea în situaţii excepţionale de interes
public, cu acordul domnitorului şi cu dreaptă despăgubire); dreptul la educaţie (Învăţământul primar
este obligatoriu şi gratuit).
Concluzie: Constituţia din 1866, prin prevederile şi principiile care stau la baza ei, poate fi considerată
una dintre cele mai liberale din epocă.
Constituţia din 1923
Adoptată în urma desăvârşirii unităţii statale naţionale din 1918 (formarea României Mari) şi a
modificărilor politice (1881 – România devine regat; 1877 – proclamarea independenţei de stat a
României), considerată una dintre cele mai democratice din Europa perioadei interbelice, Constituţia
din 1923 este structurată asemeni celei din 1866 (titluri, secţiuni, capitole şi articole); sunt menţinute o
parte din articolele Constituţiei din 1866, altele dispar şi apar articole noi, care reflectă schimbările
petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
România era stat naţional unitar român, ceea ce confirma unirea provinciilor româneşti – Basarabia,
Bucovina şi Transilvania – cu România, din anul 1918.
România era regat iar regele, împreună cu guvernul, reprezenta puterea executivă. Prin Constituţia din
1923, în cazul minoratului regelui se instituia o Regenţă alcătuită din trei persoane, stabilite de rege în
timpul vieţii, şi nu prin testament; pe durata acesteia nu se putea aduce nicio modificare Constituţiei.
În ceea ce priveşte puterea legislativă, se desfiinţează colegiile din Adunarea Deputaţior şi Senat,
datorită legii electorale din 1918, pe baza căreia votul este universal, direct, egal, secret pentru bărbaţi,
începând cu vârsta de 21 de ani (excepţie făcând femeile, magistraţii şi militarii).
Se prevedea, de asemenea, înfiinţarea unui Consiliu Legislativ, care avea menirea de a ajuta în mod
consultativ, nu deliberativ, la elaborarea şi coordonarea legilor.
Pe baza Constituţiei din 1923 se acorda dreptul de cetăţenie indiferent de religie, limbă şi etnie;
proprietatea privată este garantată; învăţământul primar este obligatoriu şi gratuit în mediul urban şi
rural; zăcămintele subsolului (cu excepţia petrolului) intră în proprietatea statului.
Celelalte prevederi, principii, drepturi şi libertăţi rămân neschimbate.
Concluzie: legile fundamentale din 1866 şi 1923 au asigurat funcţionarea unui regim democratic în
România.

Constituţia din 1938

Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile parlamentare, niciun partid politic nu a obţinut
40% din voturi pentru a primi “prima electorală”, Constituţia din 1938 este Constituţia în timpul
regeluiCarol al II-lea (1930-1940) şi se bazează pe o concepţie autoritară. Constituţia nu mai emana de
la naţiune, ci de la puterea executivă.
Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale
faţă de constituţiile anterioare.
Regele este capul statului; puterea legislativă se exercita de către Rege prin Reprezentanţa Naţională,
care se împarte în două: Senatul şi Adunarea Deputaţilor.
Constituţia prevede două atribute esenţiale ale capului statului, şi anume: persoana regelui este
inviolabilă; miniştrii lui sunt răspunzători – actele de stat ale Regelui vor fi contrasemnate de un
ministru care, prin aceasta, devine răspunzător de ele.
Constituţia declara responsabili pe miniştrii care au contrasemnat actul şi, prin aceasta, îşi angajează
responsabilitatea lor proprie .
În Constituţia din 1938 prerogativele şefului statului sunt deosebit de mari (regele are atribuţii
legislative, executive şi judecătoreşti); Regele avea drept de veto absolut, întrucât putea refuza
sancţionarea unei legi fără să fie nevoit să explice refuzul sancţionării acesteia; putea dizolva

Page 110
Parlamentul fără să fie obligat să-l convoace într-un anumit termen; se consacra dreptul şefului statului
de a legifera prin decrete-legi; hotărârile judecătoreşti se execută în numele Regelui.
Titlul II din Constituţia din 1938, care tradiţional trata despre drepturile omului, este împărţit în două
capitole: “Despre datoriile românilor” şi “Despre drepturile românilor“. Prioritatea datoriilor faţă de
drepturi demonstrează însuşi spiritul constituţiei.
În constituţiile anterioare, românii aveau numai două datorii: de a urma cursurile şcolii primare şi de a
îndeplini serviciul militar.
În privinţa împărţirii administrative a ţării, se suprima articolul care viza organizarea în judeţe şi este
înlocuit cu articolul prin care ţara este împărţită mai întâi în rezidenţe regale, apoi în ţinuturi.
Concluzie: exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi
monopolul revizuirii Constituţiei.
Constituţia din 1948
Adoptată în urma abdicării forţate a regelui Mihai (30 decembrie 1947) şi a proclamării Republicii
Populare Române, o “democraţie populară” impusă, Constitutia din 1948
evidenţiazăinstituţionalizarea comunismului prin transformarea treptată a societăţii româneşti după
modelul stalinist.
Alcătuită după modelul Constituţiei sovietice în vigoare, Constituţia din 1948 a avut un caracter
provizoriu, în care prevederile economice prevalau asupra celor politice, şi a reprezentat instrumentul
legal prin care se pregătea trecerea întregii economii sub controlul statului.
Constituţia prevedea: mijloacele de producţie, băncile şi societăţile de asigurare pot deveni
proprietatea statului când interesul general o cere; comerţul intern şi extern trece sub controlul statului;
planificarea economiei naţionale.
În Republica Populară Română organul suprem al puterii se stat este Marea Adunare
Naţională(M.A.N.), organul legislativ. Prezidiul M.A.N. este răspunzător faţă de M.A.N. Guvernul
este organul executiv şi administrativ şi dă seama în faţa M.A.N. şi a Prezidiului M.A.N. în perioada
dintre sesiuni.
Instanţele judecătoreşti sunt Curtea Supremă, tribunalele şi judecătoriile populare; se
suprimăinamovibilitatea (calitate a unui demnitar de a nu putea fi transferat, înlocuit sau destituit din
funcţia pe care o ocupă) judecătorilor.
Constitutia putea fi oridcând modificată la propunerea guvernului sau a unei treimi din deputaţi, de
către Marea Adunare Naţională.
Consecinţe: se naţionalizează, în 1948, principalele întreprinderi industriale, miniere, bancare, de
asigurări şi de transport; au fost naţionalizate o mare parte a clădirilor şi locuinţelor; se face o nouă
reformă monetară (sunt confiscate ultimele rezerve în numerar ) şi se hotărăşte trasformarea socialistă
a agriculturii.

Constituţia din 1952

Constituţia din 1952 este legea totalei aserviri a Republicii Populare Române faţă de Uniunea
Sovietică.
Prin capitolul introductiv, Constituţia pune la baza existenţei statului român dependenţa faţă de
Uniunea Sovietică. Prietenia cu U.R.S.S. constituie ” baza politicii noastre externe”.
Principiul de bază al puterii de stat este dictatura proletariatului, regimul de stat al României este
regimul democraţiei populare, care reprezinta interesele celor ce muncesc. Statul democrat popular
este o formă a dictaturii proletariatului exercitată de Partidul Comunist.
Organul executiv suprem al R.P.R. este Consiliul de Miniştri. Justiţia este realizată de către Tribunalul
Suprem al R.P.R., tribunalele regionale şi tribunalele populare, şi de către tribunalele judecătoreşti,
înfiinţate prin lege.
Unicul organ legiuitor este Marea Adunare Naţională (M.A.N .), aleasă pe o perioadă de 4 ani. M.A.N.
alege Tribunalul Suprem pe o perioadă de 5 ani.
Titlul “Drepturile şi datoriile fundamentale aie cetăţenilor” subliniază preponderenţa statului asupra
cetăţeanului şi accentuează mai mult datoriile decât drepturile.

Page 111
Dreptul la muncă şi învăţătură, dreptul de supravieţuire (odihnă, pensie) erau mai mult datorii.
Libertatea cuvântului, presei, întrunirilor şi mitingurilor (element de noutate), libertatea
demonstraţiilor de masă se exercita “în conformitate cu interesele celor ce muncesc şi în vederea
întăririi regimului democraţiei populare”.
“Partidul Muncitoresc Român este forţa conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc, cât şi a
organelor şi instituţiilor în stat”; dreptul de asociere era subordonat înregimentării sub conducerea
P.M.R.
În această Constituţie se vorbeşte pentru prima dată despre proprietatea socialistă şi de “rolul
conducător al partidului”.
Constituţia din 1965
România este republică socialistă, teritoriul fiind “inalienabil şi indivizibil “.
Constituţia Republicii Socialiste România conferea rolul conducător Partidului Comunist Român, în
întreaga viaţă a societăţii.
Organul suprem al puterii de stat este Marea Adunare Naţională, singurul organ legiuitor.
În anul 1974, prin legea nr. 1, a fost instituită funcţia de preşedinte al R.S.R., iar atribuţiile deţinute
până atunci de Consiliul de Stat reveneau şefului statului.
Constituţia din 1991
(revizuită în 2003, prin referendum)
Constituţia a fost elaborată în contextul evenimentelor din 1989 – prăbuşirea regimului comunist în
România şi revenirea la un regim democratic. Noua Constituţie îmbina tradiţia democratică cu noile
principii constituţionale europene.
România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil; forma de guvernământ
esterepublica semiprezidenţială; suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin
organele sale reprezentative şi prin referendum.
Constituţia are la bază principiul separării puterilor în stat, a sistemului parlamentar bicameral şi a
drepturilor şi libertăţilor democratice.
Puterea executivă este reprezentată de Preşedintele României (veghează la respectarea Constituţiei) şi
de guvem (asigură realizarea politicii interne şi exteme şi conducerea generală a administraţiei
publice).
Puterea legislativă o exercită Parlamentul bicameral, organ reprezentativ şi singura autoritate
legiuitoare; legile adoptate de Parlament se trimit spre promulgare preşedintelui României.
Puterea judecătorească o reprezintă instanţele judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie.
Drepturi şi libertăţi cetăţeneşti: libertatea individuală, de exprimare, dreptul la învăţătură, dreptul de
vot (de la 18 ani), dreptul de a fi ales; proprietatea este ocrotită (drept modificat în 2003, când
proprietatea devine garantată), dreptul de a fi ales în Parlamentul European, dreptul la libera circulaţie
în ţară şi străinătate; interzicerea pedepsei cu moartea şi a torturii, libertatea de asociere şi de întrunire.
Constituţia din 1991, revizuită în 2003, îmbină tradiţia democratică din spaţiul românesc cu principiile
constituţionale europene.

Concepte şi termeni de reţinut

Constitutie. Evolutie constitutionala. Reglementari constitutionale. Acte cu caracter

constitutional.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

Page 112
1. Exemplificati de ce Statutul Dezvoltator al lui Cuza a fost considerata prima constitutie a
Romaniei.
2. Enumerati cateva din reglementarile importante ale Constitutiei de la 1866.
3. Enumerati principalele reglementari cu caracter constitutional ale Constitutiei de la 1938.
4. Dati exemple de acte cu caracter constitutional din perioada 1944-1948.
5. Determinati, prin exemple, carcaterul Constitutiei Romaniei de la 1965.
6. Enumerati cele mai importante modificari pe care le-a adus Constitutia Romaniei de la 1991,
pe scena vietii sociale, politice si economice a tarii noastre.

Teste de evaluare/autoevaluare

1. Cand a fost revizuita Constitutia Romaniei de la 1991:

a. 2000
b. 2007
c. 2003

2. Ce fel de regim a instituit Constitutia Romaniei de la 1965:

a. un regim democratic
b. un regim de tip dictatorial
c. un regim tip monarhie

3. Conform Statutului Dezvoltator al lui Cuza, puterile erau incredintate:

a. domnitorului si reprezentantei nationale
Page 113
 b. domnitorului care avea puterea absoluta
c. numai reprezentantei nationale

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 114
 Unitatea de învăţare 8

DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETATEANULUI ROMAN. NOTIUNE, APARITIE, PRINCIPII.

Cuprins:
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Notiunea de drepturi, libertati si indatoriri.
8.3.2. Aparitia drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale in Romania
8.3.3. Clasificarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale. Principii.
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

8.1. Introducere
Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului sunt
nu numai o realitate, ci si o finalitate a intregii activitati umane
progresiste si democratice. Drepturile si libertatile omului, cu
multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice si practice reprezinta
un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si in ale
comunitatii internationale. Cercetarea stiintifica a drepturilor si
libertatilor omului si cetateanului este o misiune permanenta
indeosebi a juristilor, acestora revenindu-le rolul de a analiza toate
aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile
necesare (notiunile, vocabularul folosit), sa permita evidentierea
progreselor dar si a ramanerilor in urma, sa ofere solutii legislative
care sa permita o reala promovare a respectului pentru aceste
drepturi si o eficienta protectie a lor.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetatenilor (a libertatilor
cetatenesti sau libertatilor publice, cum mai sunt deseori numite) a
preocupat si inca preocupa intens literatura juridica. Asemenea
preocupari sunt numeroase pentru ca drepturile si libertatile
cetatenesti au o importanta aparte si s-au impus in viata oamenilor si
a societatii. Formularea unei definitii a drepturilor fundamentale
presupune stabilirea unor criterii. Prima problema care se pune este
de a sti de ce din sfera drepturilor pe care cetateanul le are in general,
numai anumite drepturi sunt fundamentale. Apoi trebuie sa stabilim
de ce sfera drepturilor fundamentale variaza de la etape la etape
istorice, determinand ce ratiuni teoretice si practice face ca un drept
al cetateanului sa fie drept fundamental intr-o anumita perioada si sa
fie drept obisnuit, in alta perioada istorica. Drepturile fundamentale
s-au definit ca simple drepturi subiective, fara a se evidentia ceea ce
este specific.

Page 115
 8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– inţelegerea conceptului de drept al unui individ;

– inţelegerea conceptului de libertate individuala;
– inţelegerea conceptului de indatorire fundamentala a unui
persoane;
– cunoasterea clasificarii drepturilor, libertatilor si indatoririlor
fundamentale.
– identificarea principiilor care guverneaza conceptele de
drepturi, libertati si indatoriri fundamentale ale cetateanului;

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu conceptele de drept, libertate si

indatorire fundamentala.
– vor cunoaste clasificarea drepturilor, libertatilor si
indatoririlor fundamentale ale cetateanului;
– vor invata principiile care guverneaza drepturile si libertatile
fundamentale ale cetateanului.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

8.3. Conţinutul unităţii de învăţare

8.3.1 Notiunea de drepturi, libertati si indatoriri.

Drepturile si libertatile fundamentale sunt nu numai o realitate, ci si
finalitatea întregii activitati umane, bineînteles a aceleia democratice.
De aceea este profunda constatarea des întâlnita în sensul careia
drepturile omului nu sunt nici o noua morala, nici o religie laica, ele
sunt mai mult decât o limba comuna tuturor oamenilor. Drepturile si
libertatile omului, cu multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice,
dar mai ales practice, reprezinta un domeniu important în
preocuparile fiecarui stat precum si în ale comunitatii umane
internationale.Cercetarea stiintifica a drepturilor si libertatilor
omului si cetateanului este o misiune permanenta îndeosebi a
Page 116
juristilor pentru ca limba în care ele sunt formulate este, mai întâi,
cea a dreptului si deci juristilor le revine, în primul rând, misiunea de
a analiza toate aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa
realizeze clarificarile necesare (notiunile, vocabularul folosit), solutii
legislative care sa permita o reala promovare a respectului pentru
aceste drepturi si desigur o eficienta protectie a lor.
Originile istorice si filozofice ale conceptului de drepturi ale omului
au fost plasate de doctrina juridica fie în epoca antica, fie în epoca
premergatoare Secolului Luminilor. Dreptul s-a preocupat de acest
concept mai târziu însa, reglementarile juridice prin care se consacra
si se încearca chiar protejarea drepturilor omului aparând abia dupa
adoptarea primelor constitutii scrise. Afirmarea conceptului de
drepturi ale omului presupune doua premise indispensabile:
- pe de o parte, posibilitatea exprimata la nivel juridic de a
recunoaste identitatea indivizilor care alcatuiesc corpul social si,
- pe de alta parte, precizarea unor limite pentru puterea politica
organizata statal, limite care, daca la început au fost considerate ca
anterioare si superioare oricarei institutii omenesti (putere divina),
ulterior au evoluat si s-au transformat în atribute inerente fiintei
umane.
Istoria conceptului de drepturi ale omului se caracterizeaza printr-o
extrem de rapida si larga raspândire a sa, mai întâi la nivelul
continentului european si mai apoi la nivel international, într-un
context istoric, social si economic ce a favorizat si uneori chiar a
jucat un rol catalizator pentru aceasta larga difuzare.
Proclamarea drepturilor omului în documente si texte juridice
internationale se generalizeaza începând cu secolul XX si se
accelereaza în mod vadit în special dupa cel ce-al doilea razboi
mondial, astfel aparând Declaratia Universala a Drepturilor Omului,
adoptata la 10 decembrie 1948, precum si cele doua Pacte
internationale referitoare unul la drepturile politice si sociale, si
celalalt la drepturile economice, sociale si culturale, adoptate
împreuna la data de 16 decembrie 1966. În paralel cu acest fenomen,
se observa o aprofundare a conceptului, în sensul sporirii valentelor
sale, o marire a continutului sau, prin adaugarea de noi drepturi la
cele deja cunoscute si o crestere vadita a mecanismelor de protectie
si garantare a drepturilor omului. Se mai remarca o multiplicare a
sistemelor regionale de protectie a drepturilor omului, cu un grad tot
mai mare de tehnicitate si de obligativitate pentru statele participante
la astfel de instrumente juridice, fenomen care, urmând exemplul dat
tot de continentul european, tinde astazi sa se generalizeze.
Receptarea si traducerea în limbajul juridic a drepturilor omului
merita toata atentia noastra, caci numai transformarea lor în autentice
drepturi fundamentale a facut posibila realizarea dezideratului de a le
conferi eficienta juridica. Drepturile fundamentale consacra la nivel
normativ acele drepturi ale omului pe care guvernantii doresc sa le
garanteze; prin urmare, forta lor juridica si garantiile lor vor fi cele
ale normei juridice prin care au fost consacrate.
Conceptul de drepturi fundamentale prezinta nu doar avantajul
mentionarii drepturilor într-un act juridic cu forta obligatorie ci si pe
acela al relativitatii discutiilor legate de numarul, definitia,
continutul normativ si garantiile drepturilor respective.

Page 117
 Dreptul constituie posibilitatea, recunoscută de societate, sau
comportamentul impus de aceasta, de a satisface necesităţile
sociale ale subiectului activ şi pasiv, în spiritul echităţii, de a face
sau a nu face, de a da sau a nu da, ori de a primi ceva, asigurate
prin forţa de constrângere a statului. Dreptul presupune totdeauna
o obligaţie corelativă acestuia în sarcina unei persoane, unui grup,
unei societăţi.
Obligaţia este legătura recunoscută sau impusă de societate,
prin intermediul statului, unui subiect, faţă de alt subiect, prin care
primul este ţinut ca, în spiritul binelui şi echităţii, să facă, să nu
facă, să dea sau să nu dea ceva, potrivit drepturilor celui de-al
doilea, sub sancţiunea constrângerii statale.
Prin drept, societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează
bunurile, interesele legitime şi alte valori ale individului, colec-
tivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare
înfăptuirii acestora.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi
cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea întregii
activităţi umane, bineînţeles, a celei progresiste şi democratice.
De aceea, este profundă constatarea, des întâlnită, în sensul că
drepturile omului nu sunt nicio nouă morală, nicio religie laică, ele
sunt mai mult decât o limbă comună tuturor oamenilor. Drepturile
şi libertăţile omului, cu multiplele lor ramificaţii şi implicaţii
teoretice, dar mai ales practice, reprezintă un domeniu important
în preocupările fiecărui stat, precum şi în cele ale comunităţii
umane internaţionale.
Interesul teoretic pentru reluarea ei este determinat de faptul
că în literatura juridică nu totdeauna s-a acordat atenţie
suficientă unor aspecte teoretice ale drepturilor constituţionale.
Uneori, s-au definit drepturile fundamentale ca simple drepturi
subiective, fără a se evidenţia ceea ce este specific. Pentru definirea
lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite,
cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).
Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în
ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor raporturilor juridice de a
acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte
subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia
şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru
cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă trăsătură a lor. Dacă
drepturile fundamentale sunt drepturile subiective, ceea ce le
deosebeşte de acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de
ce din sfera drepturilor subiective numai un anumit număr de
drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie.
O definiţie este dată şi de profesorul Paul Negulescu, care
denumea drepturile fundamentale „drepturi publice" sau „libertăţi
publice" ori „drepturi ale omului şi cetăţeanului". Aceste „drepturi
publice", aşa cum le denumea Paul Negulescu, „sunt facultăţi,

Page 118
posibilităţi recunoscute de legiuitorul constituent tuturor
membrilor societăţii, afară de restricţiuni speciale în scop de a
ajuta perfecţionarea şi conservarea individului însuşi. Aceste
posibilităţi, aceste facultăţi recunoscute individului om, sunt
garantate fiecăruia şi faţă de ceilalţi indivizi şi faţă de colectivitatea
însăşi".
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci
fundamental într-o societate dată, dar îşi poate pierde acest
caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul
aceleiaşi societăţi, în diferite etape istorice, acelaşi drept subiectiv
poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit
condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi, bineînţeles,
conform voinţei guvernanţilor, a cărei expresie nu este altceva
decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Drepturile fundamentale pot fi explicate numai în
interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi îndeosebi cu
realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
În alte opinii, prin noţiunea de drepturi fundamentale
cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind
esenţiale pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora,
precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea
statului, sunt garantate de însăşi constituţia ţării, atât prin măsuri
de ordin juridic, cât şi prin stabilirea condiţiilor materiale
necesare pentru exercitarea lor.
Înscrise în Constituţie, li se recunoaşte caracterul de
drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi
exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile
fundamentale sunt acele drepturi subiective ce aparţin cetăţenilor
României, prevăzute şi garantate de constituţie, esenţiale pentru
statutul juridic al acestora şi care asigură deplina afirmare în
societate şi participare la viaţa politică, economică socială şi
culturală.
Noţiunea de îndatoriri fundamentale
Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece
este de neconceput ca membrii unei colectivităţi umane să nu aibă,
alături de drepturi, şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de
societatea în care trăiesc. Îndatoririle fundamentale mobilizează
oamenii la realizarea scopurilor societăţii, constituind în acelaşi
timp garanţia, printre alte garanţii, că drepturile fundamentale se pot
realiza efectiv. Existenţa unor îndatoriri este stipulată în chiar
pactele internaţionale privitoare la drepturile omului, care stabilesc
că omul are îndatoriri faţă de semenii săi şi faţă de colectivitatea
căreia îi aparţine şi este dator a se strădui să promoveze şi să
respecte drepturile recunoscute în pacte.
În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este
o obligaţie, şi nu o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental.
Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor cerinţe
determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora
societatea, la un anumit moment, le atribuie o valoare mai mare,
valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.

Page 119
 În fine, îndatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea
lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de constrângere a
statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice. Putem spune deci
că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor
României, înscrise în Constituţie, care sunt socotite esenţiale pentru
desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în realizarea lor prin
convingere ori, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Natura juridică a drepturilor fundamentale
Drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale
cetăţenilor care nu se deosebesc de alte drepturi subiective nici prin
natura lor, nici prin obiectul lor. Aceste drepturi alcătuiesc, însă, o
categorie distinctă de drepturi, datorită importanţei lor economice,
sociale şi politice pe care o au; ele sunt esenţiale pentru statutul
juridic al cetăţenilor şi reprezintă baza tuturor celorlalte drepturi
cetăţeneşti.
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fun-
damentale, în literatura de specialitate s-au formulat mai multe
teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a
naturii juridice a acestora, este teoria drepturilor naturale (Locke,
Wolf, Blackstone, Rousseau). Potrivit acestei teorii, drepturile
omului sunt anterioare statului, omul având aceste drepturi de la
natură, iar drepturile sau libertăţile publice, cum mai sunt
denumite, au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului;
întrucât cetăţeanul le deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt
opozabile statului şi nu sunt deci stabilite prin legi, contracte.

8.3.2. Aparitia drepturilor, libertatilor si indatoririlor

fundamentale in Romania.
În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială
şi culturală, specifică epocii moderne, când se pune problema
drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme
frânată de dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea,
atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Muntenia se
dezvoltă manufacturile care utilizează munca salariată, se
dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri şi poduri şi totodată apar
frământări sociale influenţate de ideile Revoluţiei franceze.
Un moment important în dezvoltarea instituţiei drepturilor
fundamentale îl constituie memoriul intelectualilor români din
Transilvania, sub denumirea de Supplex Libellus Valachorum
(1791), prin care se cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în
toate drepturile sale civile şi politice.
Mişcările revendicative al căror program cuprindea
revendicări de drepturi cetăţeneşti se desfăș urau cu mare putere ş
i în Ţările Române. Sub acest aspect sunt de reţinut Revoluţia lui
Tudor Vladimirescu şi, în special, Proclamaţia de la Pade ş (ianuarie

Page 120
1821), în care se cerea redobândirea drepturilor pierdute,
dreptate şi libertate pentru toţi, apoi Proiectul de constituţie al
cărvunarilor (1822), în care erau formulate unele revendicări
în numele drepturilor omului.
Revoluţia din 1848 constituie momentul cel mai important
pentru recunoaşterea drepturilor fundamentale. Proclamaţia
adresată domnitorului de către revoluţionarii moldoveni a avut un
caracter limitat, la fel ca însăşi revoluţia; în Ţara Românească,
revoluţia a fost mai bine organizată, iar măsurile prevăzute, mai
democratice.
„ Proclamaţia Revoluţiunii din Ţara Românească" , cea
*

căreia i-a dat citire Eliade, cunoscută în istorie sub numele de

Proclamaţia de la Islaz, acceptată şi semnată de domnitor,
cuprinzând cele mai importante drepturi, a fost o veritabilă
declaraţie de drepturi şi libertăţi fundamentale. Ea proclama
egalitatea în ce priveşte drepturile politice şi civile, votul
universal, libertatea presei, a cuvântului, a întrunirilor, desfiinţarea
iobăgiei şi a clăcii, dreptul la învăţătură, împroprietărirea.
Problema drepturilor fundamentale este prezentă şi în
Moţiunea de la Blaj, care a constituit programul revoluţiei din
Transilvania.
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus o serie de reforme
în Principatele Unite, inclusiv proclamări de drepturi
fundamentale.
Astfel, Legea din 14 august 1866 privind reforma agrară
recunoaşte libertatea individuală şi libertatea muncii.
Prima Constituţie Română, de la 1866, a proclamat drepturi
şi libertăţi, toate având ca idee centrală garantarea dreptului de
proprietate, a proprietăţii private.
În noile condiţii istorice, după primul război mondial şi
Marea Unire, s-a adoptat Constituţia din 1923, care proclama în
mod solemn largi drepturi tuturor cetăţenilor.
Anul 1938 marchează, însă, în dezvoltarea drepturilor
fundamentale, începutul unei perioade de dictatură, de înlăturare a
unor drepturi, perioadă ce a continuat până la Revoluţia din
Decembrie 1989, cu toate că s-au adoptat, după cel de-al doilea
război mondial, trei constituţii, în care s-au proclamat drepturi şi
libertăţi, dar care nu erau garantate şi, evident, nu erau respectate.

8.3.3. Clasificarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor

fundamentale ale cetateanului. Principii.

De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost

proclamate, enumerate prin declaraţii de drepturi, şi mai ales prin
constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În literatura de
specialitate au existat însă asemenea preocupări.
Astfel, cea mai cunoscută clasificare la vremea sa era
considerată a fi cea făcută de Pellegrino Rossi, care distingea trei
categorii de drepturi: private, publice şi politice112.
O altă clasificare des întâlnită împarte drepturile
fundamentale în două mari categorii: egalitatea civilă şi libertăţile

Page 121
individuale (libertăţi de ordin moral şi libertăţi de ordin material).
P. Negulescu împărţea libertăţile politice în două mari
categorii: libertăţi primordiale şi libertăţi secundare.
O altă clasificare împarte drepturile fundamentale în drepturi
individuale şi drepturi colective. În prima categorie sunt incluse
dreptul de proprietate, libertatea persoanei, libertatea con ştiinţei,
iar în a doua categorie, dreptul popoarelor la autodeterminare,
dreptul de asociere, egalitatea naţională, egalitatea între sexe.
Această clasificare nu se bazează atât pe conţinutul drepturilor,
cât pe posibilitatea de realizare a lor. Unele chestiuni se pot realiza
în cadru organizat, iar altele se pot realiza individual.
În opinia noastră, pentru a clasifica drepturile fundamentale
ale cetăţenilor, trebuie folosit drept criteriu conţinutul drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
În raport de acest fapt, putem clasifica drepturile în
următoarele categorii:
1. Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, dreptul la integritate
fizică şi psihică, la libertatea individuală, dreptul la apărare, la
libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private,precum şi inviolabilitatea domiciliului.
2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi
culturale:
drepturi referitoare la viaţa socială şi materială a persoanelor,
în strânsă legătură cu drepturile privind educaţia, şi anume:
dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi
protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la
proprietate, la moştenire, la asigurarea unui nivel de trai
decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la
protecţie şi asistenţă, precum şi dreptul la protecţie specială al
persoanelor cu handicap.
3. Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege şi dreptul
de a fi ales.
4. Drepturi şi libertăţi social-politice: libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie,
libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenţei.
5. Drepturi garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul
persoanei vătămate de către o autoritate publică.

Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi

îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale
Este îndeobşte admis şi recunoscut că drepturile şi libertăţile
sunt universale şi indivizibile. De aceea, şi Constituţia arată:
„ Cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin
Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea"
(art. 15 alin.
Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera
propriu-zisă a drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul
aspect, ea exprimă vocaţia omului, a cetăţeanului pe planul
realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, pentru toate drepturile

Page 122
 şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă
ideea că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi
libertăţi.
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile
necesare pentru ca cetăţeanul să le poată valorifica. Constituţia
răspunde, practic, exigenţelor formulate în preambulurile celor
două Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului. În aceste
pacte, plecându-se de la constatarea că recunoaşterea demnităţii
inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor
egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, justiţiei şi
păcii în lume, se recunoaşte că aceste drepturi decurg din
demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a
promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor
omului.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea
îndatoririlor. Este, de altfel, în firescul vieţii ca cetăţeanul să aibă
atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă de
societate. Această regulă este explicit formulată şi în cele două
Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, care arată că
„individul are îndatoriri faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi
aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în promovarea şi
respectarea drepturilor recunoscute în pacte".
Acest principiu exprimă pe fond legătura indisolubilă dintre
drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Într-o viziune
largă şi, desigur, corectă, îndatoririle devin garanţii ale drepturilor,
deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să produci, să
depui, deci să faci eforturi.
Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15 din
Constituţie, priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără
deosebire de faptul reglementării lor prin chiar textul Constituţiei
sau prin alte legi.
2. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră, în alin. 2 al art. 15, un principiu de
drept de incontestabilă tradiţie, actualitate şi justiţie, şi anume
neretroactivitatea legii. Este, fără îndoială, recunoscut că o lege,
odată adoptată, produce şi trebuie să producă efecte juridice numai
pentru viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se
adresează subiectelor de drept, permiţând sau interzicând şi,
bineînţeles, sancţionând atitudinile deviante. Or, este absurd să se
pretindă unui om, în general unui subiect de drept să răspundă
pentru o conduită pe care a avut-o anterior intrării în vigoare a
unei legi care reglementează această conduită. Subiectul de
drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul, iar
comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în
cadrul ordinii de drept în vigoare.
Principiul neretroactivităţii legii este expres formulat în
Codul Civil art. 1, în sensul că „legea dispune numai pentru viitor,
ea nu are putere retroactivă", şi în Codul Penal, în art. 11, în sensul
că „ legea penală nu se aplică faptelor care, la data când au fost
săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni".
Principiul neretroactivităţii legii se prezintă ca o garanţie

Page 123
fundamentală a drepturilor constituţionale, îndeosebi a libertăţii şi
siguranţei persoanei. Valoarea şi actualitatea principiului sunt
incontestabile şi de notorietate, orice atenuare a sa semnificând o
suprimare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor umane.
3. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul
constituţional potrivit căruia cetăţenii români, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie sau
apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în
mod egal, de toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi, pot
participa în egală măsură la viaţa politică, economică, socială şi
culturală, fără privilegii şi fără discriminări, sunt trataţi în mod
egal atât de către autorităţile publice, cât şi de ceilalţi cetăţeni.
Acest principiu este consacrat prin art. 16 (1 şi 2), precum şi
prin art. 4 (2) din Constituţie.
Dacă examinăm conţinutul acestui principiu, putem
identifica trei aspecte, şi anume: egalitatea în drepturi a femeilor cu
bărbaţii; egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de
rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, avere sau origine
socială; egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de
religie, opinie sau apartenenţă politică. Egalitatea în drepturi a
cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii români,
fără deosebire de faptul dacă ele sunt înscrise în chiar textul
Constituţiei sau în alte acte normative. Totodată, egalitatea în
drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate. Trebuie
reţinută, de asemenea, regula rezultând din reglementările
internaţionale, potrivit căreia nicio măsură luată în caz de
pericol public, care ameninţă existenţa naţiunii, nu poate duce la
discriminări întemeiate pe rasă, culoare, sex, limbă, religie sau
origine socială. Legea garantează ocrotirea egală a tuturor
cetăţenilor şi sancţionează discriminările.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii exprimă
realitatea că femeile reprezintă jumătate din populaţia ţării şi că în
toate împlinirile materiale şi spirituale este încorporată şi munca lor.
De aceea, femeile se bucură în mod egal cu bărbaţii de toate
drepturile. Ele pot ocupa, în condiţii egale cu bărbaţii, orice funcţii,
iar la muncă egală primesc un salariu egal cu al bărbaţilor.
Egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii este garantată şi prin
ocrotirea deosebită ce se acordă femeii mame, prin ocrotirea şi
asistenţa acordate familiei.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de rasă,
naţionalitate sau origine etnică, limbă, avere sau origine socială,
exprimă la nivelul acestei instituţii juridice, în principal, realitatea
că pe teritoriul României, în decursul dezvoltării istorice, s-au
aşezat, au locuit, au muncit şi au luptat cot la cot cu românii şi
cetăţenii de altă naţionalitate (minorităţi naţionale), precum
maghiari, romi, germani, sârbi, turci, evrei, armeni etc. În unitate cu
românii, aceşti cetăţeni au luptat pentru dreptate socială, pentru
libertate şi democraţie, pentru cucerirea şi apărarea independenţei
şi suveranităţii României.
Toţi aceşti cetăţeni se bucură în mod egal cu românii de toate

Page 124
drepturile şi libertăţile şi îşi asumă, tot în mod egal, îndatoririle
fundamentale. Cetăţenilor români de altă naţionalitate li se asigură
folosirea limbii materne, cărţi, ziare, reviste, teatre, în limba
maternă, acces egal cu românii la toate categoriile de munci şi
funcţii. Potrivit art. 6 (1) din Constituţie, statul recunoaşte şi
garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul
la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţilor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
Egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără deosebire de religie,
opinie sau apartenenţă politică, este de fapt o prelungire a celorlalte
două aspecte mai înainte explicate, aici urmărindu-se ca opţiunile
politice sau religioase ale oamenilor să nu fie speculate în sensul
discriminării în drepturi.
Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de
persoanele care au numai cetăţenia română şi domiciliul în
ţară.
Constituţia României stabileşte prin art. 16 (3) că funcţiile şi
demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate de persoanele
care au numai cetăţenie română şi domiciliul în ţară.
Această regulă este aplicabilă nu numai pentru domeniul
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, ci şi pentru autorităţile
publice. Constituţia utilizează termenii funcţii şi demnităţi publice.
Explicaţiile se găsesc în intenţia legiuitorului de a determina cât
mai precis sfera de aplicabilitate a principiului. La o analiză atentă
se poate lesne observa că misiunea (însărcinarea) de deputat,
senator, şef de stat, ministru este totuşi altceva decât o funcţie
publică, atât ca mod de ocupare, cât şi ca dimensiune de atribuţii
şi, bineînţeles, ca mod de încetare. Pentru dreptul constituţional,
o asemenea distincţie nu este pur terminologică, ea este de
fond, pentru că demnitarii nu sunt simpli funcţionari publici în
sensul strict al dreptului administrativ.
Cât priveşte funcţiile publice, este fără îndoială că textul
constituţional se referă la acelea care presupun exerciţiul autorităţii
statale, un statut aparte şi, mai ales (o condiţie, care ni se pare,
importantă), la acelea pentru ocuparea cărora depunerea
jurământului, potrivit art. 50 din Constituţie, este obligatorie.
Desigur, ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice se poate
face numai de către persoanele care îndeplinesc toate condiţiile
legale cerute (vârstă, capacitate etc.), la care Constituţia adaugă
două condiţii de maximă importanţă şi generalitate, şi anume:
numai cetăţenia română şi domicilierea pe teritoriul României.
Cât priveşte prima condiţie, de a avea numai cetăţenia
română, ea trebuie corelată cu dispoziţiile legii române, care
îngăduie dubla cetăţenie. Dubla cetăţenie este permisă de către
lege; sunt însă domenii ale dreptului public unde interesul
societăţii este de a permite accesul persoanelor care au numai
cetăţenia română (deci, o cetăţenie unică).
Faţă de aceste prevederi constituţionale, ocuparea unei
funcţii şi demnităţi publice de către persoane care ar avea dublă
cetăţenie apare ca o imposibilitate juridică, cumulul de fidelitate
fiind, prin natura sa, o simplă ipocrizie, contrară imperativului

Page 125
moral ce constituie esenţa de totdeauna a regulilor dreptului
constituţional. O persoană, oricât de obiectivă şi imparţială ar fi,
ocupând o funcţie sau o demnitate publică, nu poate aparţine decât
unui singur stat. În această calitate, ea participă la luarea unor
decizii în favoarea exclusivă a unui stat şi a comunităţii sale
naţionale, unele măsuri sau decizii având, prin excelenţă, caracter
secret (în domeniul militar). Mai mult chiar, aceeaşi persoană
participă la luarea unor măsuri (hotărâri, decizii) în care interesele
unui stat nu sunt convergente cu interesele celuilalt stat, al cărui
cetăţean ar fi, pe baza dublei cetăţenii.
În fine, condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este şi ea o
condiţie firească. Ea se practică în mai toate sistemele consti -
tuţionale, domiciliul fiind, alături de cetăţenie, o garanţie a ataşa-
mentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca
demnitar sau ca funcţionar public. Totodată, trebuie subliniat că
prevederile constituţionale se referă numai la funcţiile şi demnităţile
civile sau militare publice, de unde rezultă că ocuparea unor
funcţii pri-vate nu este condiţionată de asemenea circumstanţieri,
ceea ce, desigur, nu exclude alte reguli de protecţie, în măsura în
care sunt necesare.
4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor
Acest principiu este prevăzut în art. 17 din Constituţie. El
exprimă faptul că cetăţenia română este legătura politică şi juridică
dintre cetăţean şi stat, care, prin efectele sale, determină statutul
juridic al persoanei, oriunde s-ar afla ea, atât în interiorul, cât şi în
afara frontierelor. În temeiul acesteia, cetăţenii români care se află
în străinătate au dreptul să apeleze la protecţia autorităţilor române,
iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda protecţia
necesară. De altfel, între state există deja acorduri şi convenţii care
permit şi reglează această colaborare juridică.Modalităţile concrete
de acordare a protecţiei sunt, desigur, dependente de sistemul
juridic, în care regulile cuprinse în principiile şi celelalte norme
general-admise ale dreptului internaţional au importanţa lor.
Bucurându-se de protecţia statului român, cetăţeanul român care se
află în afara frontierelor trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce-i
revin potrivit Constituţiei şi legilor României.
Faptul că el, temporar, se găseşte în afara frontierelor
României, nu-l scuteşte de îndeplinirea acestor obligaţii normale şi
fireşti, afară de cazul când acestea sunt incompatibile cu absenţa
sa din ţară (ca, de exemplu, obligaţia de a participa la anumite
lucrări impuse de necesitatea înlăturării efectelor unei calamităţi,
în mod firesc, nu poate reveni unei persoane pe timpul absenţei
sale din ţară). Important este însă faptul că simpla absenţă din ţară
nu-l exonerează pe cetăţeanul român, de exemplu, de obligaţia
de a satisface serviciul militar (afară de cazul în care s-ar încadra
în excepţiile la care face trimitere art. 52 (2) din Constituţie) sau de
cea de plată a impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este,
sau de obligaţia de creştere, întreţinere şi educare a copilului său
minor.
5.Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de
protecţie juridică.

Page 126
 Constituţia României cuprinde şi unele reglementări privind
străinii şi apatrizii pe teritoriul României. Astfel, în art. 18 se arată:
1. Cetăţenii şi apatrizii care locuiesc în România se bucură
de protecţia generală a persoanelor şi a averilor, garantată de
constituţie şi de alte legi.
2. Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii,
cu respectarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care
România este parte.
În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi
apatrizilor din România se au în vedere:
a) străinii şi apatrizii, în calitatea lor de oameni, au
anumite drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile (la
viaţă, la demnitate, la libertate, la conştiinţă);
b) din punct de vedere strict juridic, anumite drepturi
pot aparţine numai cetăţenilor români, care, prin cetăţenie, sunt
ataşaţi destinelor statului român. Există, în toate sistemele
constituţionale, regula potrivit căreia numai cetăţenii au drepturi
politice (de a alege sau de a fi ales), pentru că numai ei pot şi
trebuie să participe la guvernarea statului propriu. De
asemenea, pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi,
Constituţia sau legile cer, ca o condiţie indispensabilă, şi calitatea
de cetăţean român. Este suficient să amintim că această
calitate este expres cerută pentru a putea fi proprietar de
terenuri în România (a se vedea precizările de la p. 249) sau
pentru ocuparea unei funcţii de magistrat. Mai mult, cetăţenii
proprii nu pot fi extrădaţi la cererea unui stat străin;
c) în afara drepturilor naturale, care aparţin oricărei
fiinţe umane, în calitatea sa de om, există şi alte drepturi
subiective a căror dobândire şi exercitare legea nu o
condiţionează de calitatea de cetăţean.
Asemenea drepturi trebuie acordate şi străinilor sau
apatrizilor care domiciliază sau locuiesc în România. Este deci de
netăgăduit că şi străinii şi apatrizii trebuie să aibă anumite drepturi
şi libertăţi şi, bineînţeles, obligaţiile corespunzătoare.
Formula constituţională este generoasă şi cuprinzătoare.
Practic, şi străinii şi apatrizii din România se pot bucura de toate
drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru care Constituţia sau
legea impun calitatea de cetăţean român.
În mod firesc, articolul 18 din Constituţie reglementează şi
dreptul de azil, ştiut fiind faptul că azilul este prin excelenţă un
drept care aparţine străinilor şi apatrizilor.Dreptul de azil cuprinde,
de fapt, găzduirea şi protecţia statului român acordate acestor
persoane, deoarece în statul lor de origine sunt urmărite sau
persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru
activităţi politice (se mai numeşte şi azil politic), şi nu pentru fapte
de drept comun. Persoanele cărora li se acordă azil de către
România se bucură de toate drepturile şi au toate obligaţiile, cu
excepţia celor care aparţin în exclusivitate cetăţenilor români. În
acelaşi timp, aceste persoane nu pot fi extrădate.
Potrivit documentelor internaţionale în materie, azilul este
un act paşnic şi umanitar şi nu poate fi considerat ca un act inamical

Page 127
faţă de un stat.
De asemenea, principalele documente juridice internaţionale,
precum şi practica statelor în acest domeniu consideră că orice
persoană are dreptul de a cere azil şi de a obţine azilul într-o altă
ţară. Un asemenea drept nu poate fi invocat de persoanele în
legătură cu care există raţiuni serioase de a le considera că au
comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau o crimă contra
umanităţii, în sensul instrumentelor internaţionale care au
dispoziţii referitoare la asemenea crime. În fine, aprecierea asupra
motivaţiei azilului revine statului care-l acordă, în exerciţiul
suveranităţii sale.
6. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din
România.
Constituţia, prin art. 19, stabileşte că:
1) cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat
din România;
2) cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai pe
baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate;
3) prin derogare de la prevederile alineatului (1),
cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor
internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe
bază de reciprocitate;
4) expulzarea sau extrădarea se hotărăşte de către
justiţie. Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave
care privesc prin excelenţă libertatea individuală şi dreptul la
liberă circulaţie. Este motivul pentru care cele mai generale reguli
în acest domeniu sunt cuprinse în chiar corpul Constituţiei,
urmând ca reglementările de detaliu să fie realizate prin lege.
Constituţia valorifică o regulă de tradiţie, care rezultă şi din
constituţiile străine, precum şi din documentele juridice
internaţionale, şi anume că cetăţenii proprii nu pot fi nici
extrădaţi, nici expulzaţi. Expulzarea sau extrădarea propriului
cetăţean ar fi o măsură contrară legăturii de cetăţenie, care implică
obligaţia de protecţie pe care statul trebuie să o asigure tuturor
cetăţenil or săi. În literatura juridică se menţionează un singur caz în
care această regulă, universală azi, nu este aplicabilă, şi anume între
Anglia şi Statele Unite ale Americii, între care extrădarea
propriilor cetăţeni este admisă. Acest caz, cvasisingular, este
desigur explicabil prin istoria şi legăturile sociale şi politice
deosebite dintre cele două state;
5) pot fi extrădaţi sau expulzaţi numai cetăţenii străini şi
apatrizi.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a
cere altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi
să i-l predea. Ea asigură ca autorii unor infracţiuni, mai ales ai
unor infracţiuni internaţionale grave, să nu rămână nejudecaţi
şi nepedepsiţi, ascunzându-se pe teritoriul altor state. Într-o
definiţie considerată mai exactă, extrădarea este un act de asistenţă
judiciară interstatală în materie penală care urmăreşte transferul
unui individ urmărit sau condamnat penal din domeniul
suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

Page 128
Articolul 19 din Constituţie nu a nominalizat situaţiile în care
extrădarea este admisibilă sau nu, un asemenea procedeu fiind
dificil de realizat şi desigur ineficient. Urmează ca autorităţile
care vor avea de rezolvat asemenea probleme să procedeze la o
interpretare şi aplicare a instrumentelor juridice internaţionale
care privesc direct sau tangenţial acest domeniu şi, desigur, a
legislaţiei româneşti.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor dintr-
un stat să oblige altă persoană (cetăţean străin sau apatrid) să
părăsească ţara, punând astfel capăt, în mod silit, şederii acestei
persoane pe teritoriul său. Codul nostru penal reglementează
expulzarea străinilor în cadrul măsurilor de siguranţă, adică al
acelor măsuri care au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care
se iau faţă de persoanele ce au comis fapte prevăzute de legea
penală. Aşa cum se arată, de altfel, în literatura juridică, măsura
expulzării se ia, de regulă, pentru ocrotirea ordinii de drept, fiind
motivată de consideraţii de ordin politic, economic, juridic,
menţionându-se în acest context tulburări ale ordinii publice,
acţiuni contrare legii sau acţiuni politice contra siguranţei statului,
ofense aduse statului de reşedinţă sau unui stat străin.
În dreptul internaţional s-au stabilit totuşi unele reguli privind
expulzarea, în sensul ca executarea deciziei de expulzare să nu fie
inutil brutală, rapidă sau vexatorie, iar expulzatului să i se lase
dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat,
adică expulzarea să se facă respectându-se drepturile inerente
persoanei. În mod firesc, aceste reguli, în măsura în care sunt
consemnate în pacte, convenţii sau protocoale la care România
este parte, fac parte din dreptul intern şi sunt aplicabile în
domeniul expulzării.
Constituţia stabileşte, prin art. 19, şi regula potrivit căreia
extrădarea se poate decide numai în baza unei
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Sunt două
condiţii care stabilesc temeiul juridic al extrădării, condiţii cu
vechime în sistemul juridic. De altfel, Codul penal român, în art.
9, stabileşte şi că extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe
bază de convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în
lipsa acestora, în temeiul legii. Desigur, norma penală se referă şi
la situaţia în care autorităţile române solicită extrădarea.
Unele explicaţii sunt necesare în legătură cu ultimul alineat
al art. 19 din Constituţie, care stabileşte că numai justiţia poate
hotărî extrădarea sau expulzarea. Vom observa că, în istoria
acestor două instituţii, decizia a revenit autorităţilor administrative,
limitarea controlului judiciar fiind explicată, mai ales în ce
priveşte expulzarea, prin aceea că ea răspunde în general unor
motive de oportunitate, care nu pot fi supuse aprecierii
judecătorului.
Iar potrivit art. 18 din Constituţie, cetăţenii străini şi apatrizii
care locuiesc în România se bucură de protecţia generală a
persoanelor, garantată de constituţie şi de alte legi. Credem că nu
este lipsită de interes menţionarea art. 7 din Declaraţia privind
drepturile omului aparţinând persoanelor care nu posedă

Page 129
naţionalitatea ţări i în care locuiesc, care stabileşte că un străin care
se găseşte legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în
executarea unei decizii luate conform legii, afară dacă raţiuni
imperioase de securitate naţională nu se opun; el trebuie să aibă
posibilitatea de a valorifica motivele contrare expulzării sale şi de
a cere examinarea cazului său de către autoritatea competentă sau
de una sau mai multe persoane special desemnate de o anumită
autoritate, fiind reprezentat în acest scop. Expulzarea individuală
sau colectivă a străinilor ce se găsesc în această situaţie pentru
motive de rasă, culoare, religie, cultură, de origine naţională sau
etnică este interzisă.
7. Prioritatea reglementărilor internaţionale
Constituţia României, prin art. 20, stabileşte un principiu de
incontestabilă actualitate şi care exprimă într-o viziune modernă
corelaţia dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, cu aplicaţia
sa specifică în domeniul drepturilor constituţionale.
Prima regulă ce rezultă din art. 20 al Constituţiei este în sensul
interpretării şi aplicării dispoziţiilor privind drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti în concordanţă cu prevederile tratatelor internaţionale la
care România este parte. Acest principiu reflectă actuala poziţie a
României în relaţiile juridice internaţionale, în primul rând în
relaţiile de drept constituţional. În Constituţie este nominalizată
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la 10
decembrie 1948, iar în ce priveşte celelalte documente
internaţionale, se vorbeşte de pacte şi tratate, deşi, într-o viziune
largă, ştiinţifică, pactele sunt tratate. Explicaţia acestui limbaj al
art. 20 din Constituţie constă în ataşamentul pe care România îl
proclamă explicit, mai întâi faţă de Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, acest document de început şi de referinţă în
domeniu, care a marcat începutul unei noi ere în proclamarea şi
protecţia drepturilor omului. În ideea de a se marca ataşamentul şi
respectul faţă de cele două pacte, şi anume Pactul Internaţional
relativ la drepturile economice, sociale şi culturale ş i Pactul
relativ la drepturile civile şi politice (adoptate ş i deschise
semnării, ratificării şi adeziunii la 1 decembrie 1966, ratificate
de către România în 1974 şi intrate în vigoare la 3 ianuarie 1976 şi,
respectiv, 23 martie 1976), în textul articolului 20 s-a menţionat
şi cuvântul pactele.
Cea de-a doua regulă acordă prioritate reglementărilor
internaţionale, desigur, celor cuprinse în tratatele ratificate de
România, în situaţia în care s-ar ivi anumite nepotriviri, conflicte,
neconcordanţe între ele şi reglementările interne. Trebuie
menţionat că această prioritate este acordată numai
reglementărilor din domeniul drepturilor omului, ea nu este
aplicabilă altor domenii.
Soluţia constituţională dată de art. 20 exprimă nu numai
ataşamentul faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea
receptivitate faţă de dinamica lor posibilă şi previzibilă. În
domeniul drepturilor omului sunt încă multe lucruri de înfăptuit
care presupun colaborarea între state şi care se vor realiza prin
tratatele internaţionale.

Page 130
 Deschiderea României spre Europa şi spre comunitatea
internaţională este astfel constituţional garantată prin art. 20.
Această soluţie este o soluţie modernă, ea se regăseşte în
constituţiile Franţei, Spaniei, care permit atribuirea de competenţe
constituţionale unor organizaţii sau instituţii internaţionale, în
cazul Germaniei, desigur, în formulări specifice şi nuanţate.
Dispoziţiile art. 20, în perspectiva aplicării lor, implică două
consecinţe majore. O primă consecinţă priveşte chiar pe legiuitor,
care va trebui întotdeauna şi obligatoriu să verifice dacă proiectele
de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele
internaţionale la care România este parte. O a doua consecinţă
priveşte autorităţile publice competente a negocia, încheia şi ratifica
tratatele internaţionale, care vor trebui să manifeste o atenţie
sporită în observarea corelaţiei dintre prevederile actului
internaţional şi dreptul românesc, iar în situaţii mai dificil de
depăşit, să se folosească procedeul rezervelor sau declaraţiilor.
Regula supremaţiei documentelor internaţionale are însă şi o
limită, iar această limită se referă la cât de favorabile sunt
dispoziţiile constituţionale în comparaţie cu cele ale tratatelor.
8. Accesul liber la justiţie
Art. 21 din Constituţie prevede în primul alineat: „ Orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime".
În sistemul Constituţiei României, justiţia a devenit una din
garanţiile exercitării efective a drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti.
Acest rol se motivează prin locul autorităţilor
judecătoreşti în sistemul puterilor statale şi prin funcţiile lor.
Justiţia se înfăptuieşte, în numele legii, de către judecători,
care sunt independent §i se supun numai legii. Raportarea
activităţii judecătoreşti numai la lege asigură aplicarea
necondiţionată a legii şi numai a legii. Funcţiile justiţiei sunt
de a interpreta şi aplica legile la cazurile concrete, de a judeca
şi a aplica sancţiuni, de a face dreptate. Realizarea corectă a
acestor funcţii este asigurată de regulile de desfăşurare a
activităţii de judecată, printre care menţionăm publicitatea,
oralitatea şi contradictorialitatea dezbaterilor, obligaţia de
motivare a hotărârilor, posibilitatea exercitării căilor de atac.
Potrivit acestui principiu, oricine are acces la justiţie:
cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid. Principiul
menţionat permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui
drept sau oricărei libertăţi şi a oricărui interes legitim, fără
deosebire dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte legi
(art. 21, alin. 1).
S-ar putea pune întrebarea: De ce în Constituţie se
foloseşte expresia interese legitime? Nu ar fi aceasta o
restrângere a posibilităţii de a acţiona în justiţie şi deci nu ar
fi fost suficient doar termenul interese? Explicaţia e simplă.
Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci
numai pe acelea care se întemeiază pe drept, pe cutumă, în
general pe izvoarele de drept. Interesele nelegitime nu pot şi

Page 131
nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi statului de
drept. Articolul 21 din Constituţie implică o corectă
delimitare între dreptul la acţiune în justiţie şi obligaţia
constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi
intereselor legitime. Este subînţeles că accesul liber la justiţie
permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este de
competenţa autorităţilor judecătoreşti.
Posibilitatea sesizării justiţiei pentru apărarea
drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime se poate
realiza fie pe calea acţiunii directe, fie pe orice altă cale
procedurală, inclusiv pe calea excepţiei de
neconstituţionalitate menţionată de către art. 144 lit. c din
Constituţie. Trebuie să adăugăm că, accesul liber la justiţie
fiind garantat chiar prin Constituţie, precizarea din art. 21
(2) din Constituţie în sensul că nicio lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept este firească.

Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor

drepturi sau al unor libertăţi

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cele două

Pacte internaţionale privitoare la drepturile omului, alte
documente juridice internaţionale admit existenţa unor limitări,
restrângeri, în legătură cu exerciţiul drepturilor şi libertăţilor
umane. Legitimitatea unor astfel de reguli constă chiar în conceptul
de libertate. De altfel, chiar Declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului (Franţa, 1789), arăta prin art. 4 că „Libertatea constă
în a face tot ce nu dăunează altuia. De asemenea, exerciţiul
drepturilor naturale ale fiecărui om nu are limite decât cele care
asigură celorlalţi membri ai societăţii să se bucure de aceleaşi
drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decât de lege".
Această limitare, din punctul de vedere al dreptului, are chiar
origini mai vechi. Astfel, în dreptul roman se spunea alterum
non laedere, ceea ce înseamnă că oricine, trăind onest şi dând
fiecăruia ce i se cuvine, îşi putea exercita drepturile până la limita
la care ar fi dăunat altuia.
Constituţia României, receptând aceste reglementări
internaţionale, foloseşte un procedeu simplu şi eficient, şi anume
exprimarea tuturor acestora într-un unic articol.
Astfel, art. 53 permite restrângerea exerciţiului unor drepturi
şi libertăţi cetăţeneşti, dar numai ca excepţie şi, desigur, numai
condiţionat. Potrivit textului menţionat, restrângerea se poate
înfăptui numai prin lege. Chiar legea poate face acest lucru numai
dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a
ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea
unei calamităţi naturale ori a unui sinistru deosebit de grav.

Page 132
 8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 8

Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică, ia o anumită formă,
datorită căreia sunt aduse la cunoştinţă întregii societăţi.
Dreptul, - scria Hegel, - trece în existenţa faptică mai întâi prin formă, prin faptul că este pus ca
lege...” Forma de exprimare a formelor juridice, modalitatea principală prin care dreptul devine
cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială şi culturală, specifică epocii
moderne, când se pune problema drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme
frânată de dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea, atât în Transilvania, cât şi în
Moldova şi Muntenia se dezvoltă manufacturile care utilizează munca salariată, se dezvoltă
mineritul, se construiesc drumuri şi poduri şi totodată apar frământări sociale influenţate de ideile
Revoluţiei franceze.
De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost proclamate, enumerate prin
declaraţii de drepturi, şi mai ales prin constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În literatura
de specialitate au existat însă asemenea preocupări.

Concepte şi termeni de reţinut

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetateanului roman. Principii.
Egalitate in drepturi.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti drepturile si libertatile individuale.

2. Definiti notiunea de indatorire fundamentala a cetateanului.
3. Realizati o clasificare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetateanului.
4. Enumerati principiile care guverneaza drepturile si libertatile fundamentale ale cetateanului
roman.
5. Definiti universalitatea drepturilor ca principiu.
6. Definiti accesul liber la justitie ca principiu.

Page 133
 Teste de evaluare/autoevaluare
1. Accesul liber la justitie presupune:
a. Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor sale legitime.
b. Posibilitatea unei persoane de a putea fi reprezentata printr-un avocat in fata instantelor
de judecata.
c. Libertatea cetatenilor unui stat de a savarsi infractiuni pe teritoriul altui stat, considerand
ca au protectia statului ai carui cetateni sunt.
2. Egalitatea in drepturi a cetatenilor presupune:
a. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor este principiul constituţional potrivit căruia cetăţenii
români, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie
sau apartenenţă politică, avere sau origine socială, se pot folosi, în mod egal, de
toate drepturile prevăzute în Constituţie şi legi.
b. Doar egalitatea femeilor cu barbatii in privinta dreptului de a participa la viata
politica a statului prin exercitarea dreptului la vot.
c. Egalitatea in drepturi a cetatenilor de a beneficia de anumite libertati din punct de
vedere economico-social.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 134
 Unitatea de învăţare 9

DREPTURILE, LIBERTATILE SI INDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETATEANULUI ROMAN
CLASIFICARI

Cuprins:
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Clasificarea drepturilor si libertatilor individuale. Inviolabilitatile
9.3.2. Drepturile si libertatile social economice si culturale
9.3.3. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social-politice. Drepturile
garantii.
9.3.4. Indatoririle fundamentale ale cetatenilor
9.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

9.1. Introducere
Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului sunt
nu numai o realitate, ci si o finalitate a intregii activitati umane
progresiste si democratice. Drepturile si libertatile omului, cu
multiplele lor ramificatii si implicatii teoretice si practice reprezinta
un domeniu important in preocuparile fiecarui stat precum si in ale
comunitatii internationale. Cercetarea stiintifica a drepturilor si
libertatilor omului si cetateanului este o misiune permanenta
indeosebi a juristilor, acestora revenindu-le rolul de a analiza toate
aspectele si de a realiza sinteze. Ea trebuie sa realizeze clarificarile
necesare (notiunile, vocabularul folosit), sa permita evidentierea
progreselor dar si a ramanerilor in urma, sa ofere solutii legislative
care sa permita o reala promovare a respectului pentru aceste drepturi
si o eficienta protectie a lor.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetatenilor (a libertatilor
cetatenesti sau libertatilor publice, cum mai sunt deseori numite) a
preocupat si inca preocupa intens literatura juridica. Asemenea
preocupari sunt numeroase pentru ca drepturile si libertatile
cetatenesti au o importanta aparte si s-au impus in viata oamenilor si
a societatii. Formularea unei definitii a drepturilor fundamentale
presupune stabilirea unor criterii. Prima problema care se pune este
de a sti de ce din sfera drepturilor pe care cetateanul le are in general,
numai anumite drepturi sunt fundamentale. Apoi trebuie sa stabilim
de ce sfera drepturilor fundamentale variaza de la etape la etape
istorice, determinand ce ratiuni teoretice si practice face ca un drept
al cetateanului sa fie drept fundamental intr-o anumita perioada si sa
fie drept obisnuit, in alta perioada istorica. Drepturile fundamentale

Page 152
s-au definit ca simple drepturi subiective, fara a se evidentia ceea ce
este specific.

9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– inţelegerea conceptului de inviolabilitati;

– cunoasterea drepturilor care fac parte din categoria
inviolabilitatilor;
– cunoasterea drepturilor care fac parte din categoria drepturilor
si libertatilor social economice si culturale
– cunoasterea drepturi din categoria de drepturi garantii
– identificarea principalelor drepturi din categoria drepturilor
exclusiv politice.
– Identificarea drepturilor care fac parte din categoria drepturilor
si libertatilor social politice
– insusirea conceptului de indatorire fundamentala si
cunoasterea principalelor indatoriri fundamentale ale
cetateanului roman.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu clasificarile pe care le comporta

principalele drepturi, libertati si indatoriri fundamentale ale
cetateanului.
– vor cunoaste clasificarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor
fundamentale ale cetateanului pe categorii specifice.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

9.3. Conţinutul unităţii de învăţare

9.3.1 Clasificarea drepturilor fundamentale ale

individului. Inviolabilitati.

Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică

Page 153
 Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în
acelaşi articol, şi anume art. 22. Deşi sunt într-o legătură
indisolubilă, drepturile menţionate nu sunt totuşi confundabile
din punct de vedere juridic. Dreptul la viaţă este înscris printre
drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, declaraţie preluată în constituţiile celor mai
multe state (art. 22 în Constituţia României).
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El şi-a
făcut loc de timpuriu, în sistemul juridic, fiind consacrat încă din
primele declaraţii de drepturi şi, desigur, prin constituţii. Este un
drept cetăţenesc cu care începe acest domeniu. În acest sens,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 că
„ Orice om are dreptul la viaţă libertate şi la inviolabilitatea
persoanei". Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că „Dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Moartea nu poate fi
aplicată în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de către un tribunal în cazul în care infracţiunea este
sancţionată de lege cu această pedeapsă", iar Pactul privitor la
drepturile civile şi politice stabileşte, în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la
viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar".
În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin
sistemul constituţional. Art. 22 din Constituţie se referă la
accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai
eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept
fundamental implică, în primul rând, ca nimeni să nu poată fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu
moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale ale omului.
Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu moartea exprimă tendinţa
dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi
sociologice, de înlăturare a acestei sancţiuni. Pedeapsa cu moartea
este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale omului, dar este
prin natura sa o cruzime ce foarte rar s-a dovedit dreaptă şi
niciodată eficientă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile,
istoria dovedind că de foarte multe ori a fost efectul unor grave
erori judiciare şi că nu totdeauna a pedepsit ceea ce trebuie astfel
pedepsit.
Prin aceste dispoziţii, Constituţia realizează o corelare
indiscutabilă cu Protocolul facultativ la Pactul Internaţional relativ
la drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea,
protocol ratificat de către România fără rezerve.
Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nicio excepţie
nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viaţă, dreptul la
integritatea fizică este clar definit prin chiar formularea
constituţională. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat,
de asemenea, de Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că
„ nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente
crude inumane sau degradante". În acelaşi sens a fost formulat art. 7
din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice. Art. 3 al
Convenţiei Europene reia, în esenţă, art. 5 din Declaraţia Universală,

Page 154
mai puţin termenul „tratamente crude", arătând că „nimeni nu poate fi
supus torturii şi nici la pedepse sau tratamente inumane sau
degradante". El nu a preluat însă alineatul 2 de la art. 7 al Pactului, în
care se arată: „În special, este interzis ca o persoană să fie supusă,
fără consimţământul său, unei experi enţe medicale sau ştiinţifice".
Strânsa sa legătură cu dreptul la viaţă a determinat
reglementarea în acelaşi articol 22. Respectul integrităţii fizice este
garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a
persoanei va trebui sancţionată de către lege, iar dacă ea se impune,
totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai prin
lege, în condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de
valoare constituţională, omul fiind conceput - sub aspect juridic - ca
un complex de elemente în care psihicul şi fizicul nu pot fi
despărţite. Mutilarea uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară
drepturilor umane.Respectul vieţii, integrităţii fizice şi integrităţii
psihice explică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau
tratamentelor inumane ori degradante, ceea ce face în mod expres
art. 22 (2).Practicarea unor asemenea procedee şi tratamente este o
încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, conţinând obiceiuri
primitive, care trebuie repudiate şi reprimate de către lege.
Potrivit Convenţiei contra torturii şi a altor pedepse sau
tratamente crude, inumane ori degradante, tortura este un act prin
care se produce o durere sau o suferinţă ascuţită, fizică sau mentală,
intenţionat, unei persoane, cu scopul de a obţine de la ea sau de la o
terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi un act pe
care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune a-l fi comis,
de a intimida sau de a face presiune asupra sa sau de a intimida sau
face presiuni asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt
motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este,
dacă o asemenea durere sau o asemenea suferinţă sunt produse de
un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană având o
împuternicire oficială sau la instigarea sa ori cu consimţământul
său expres sau tacit.
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă
de toate subiectele de drept, deci atât faţă de autorităţile publice,
cât şi faţă de cetăţeni.
Formularea dispoziţiilor acestui articol nu lasă niciun dubiu în
ce priveşte obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept, de a
respecta viaţa, integritatea fizică şi psihică a persoanei. Este
adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest domeniu,
dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în
art. 23, un articol cu un conţinut complex. Astfel, se precizează:
„ Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.
Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu
poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de
judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi
penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de

Page 155
zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata
totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180
de zile. În faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile legii,
să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în
libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri
noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile
instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de
atac prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în
limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar
învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la
cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.
Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă
motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii
prevăzute de lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în
libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare,
persoana este considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită sau aplicată decât în condiţiile ş i în temeiul legii.
Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală".
Istoria îndelungată şi sinuoasă a libertăţii individuale,
permanentele conflicte ce intervin între lege şi teorie, pe de o
parte, ş i p r a c t i c a a u t o r i t ă ţ i l o r p u b l i c e , p e d e a l t ă
p a r t e , c a r e nu rareori a înregistrat abuzuri şi ilegalităţi, uitându-
se uneori (din păcate prea des) că autorităţile trebuie să fie în slujba
cetăţeanului, şi nu invers, au impus formularea unor reguli
constituţionale clare, a căror aplicare să nu fie stânjenită de
interpretări şi speculaţii. Articolul 23 din Constituţie foloseşte
două exprimări, şi anume cea de libertate individuală şi cea de
siguranţă a persoanei. Aceste două noţiuni sunt unul şi acelaşi
lucru, nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt şi trebuie
să fie folosite şi explicate împreună. Exprimarea constituţională
este rezultatul faptului că libertăţile aparţinând persoanei trebuie
reglementate nu numai în totalitatea lor, ca fiind esenţiale pentru
individ şi indivizibile, ci şi fiecare în parte. Apoi, uneori, este
dificil de nominalizat o libertate astfel meat prin simpla
nominalizare s-o identifici fără reţineri, deşi practicile
constituţionale în acest domeniu al drepturilor din prima generaţie
sunt îndelungate şi edificatoare.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie,
priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea
comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut în sclavie sau în orice altă
servitute, de a nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi
după formele expres prevăzute de constituţie şi legi. Libertatea
individuală este expresia constituţională a stării naturale umane,
omul născându-se liber. Societatea are obligaţia de a respecta şi
proteja libertatea omului.
Pentru înţelegerea conceptului juridic (constituţional) de
libertate individuală, trebuie să plecăm de la o constatare de

Page 156
notorietate, şi anume că libertatea individuală, ca de altfel toate
libertăţile umane, nu este, nu poate şi nu trebuie să fie absolută.
Aceasta înseamnă că ea urmează a se realiza în coordonatele
impuse de către ordinea constituţională sau, mai pe larg, de către
ordinea de drept. Încălcarea ordinii de drept de către un individ
îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţie, la represiune.
Aceasta implică, dacă este cazul, în funcţie de gravitatea
încălcărilor, unele măsuri care privesc direct libertatea persoanei,
precum percheziţii, reţineri, arestări.
Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept,
de represiune (atunci când este cazul) sunt şi trebuie să fie, la
rândul lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel meat libertatea
individuală să fie respectată şi nicio persoană inocentă să nu fie
victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual de raţiuni pur
politice. Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei,
care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează persoana în
situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea constituţiei şi
legilor, iau anumite măsuri care privesc libertatea individuală,
garanţii ce asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale. Acest sistem
de garanţii (de regulă) permite realizarea represiunii faptelor
antisociale (nelegale, infracţiunilor), dar în acelaşi timp asigură
inocenţilor ocrotirea juridică necesară.
Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o
generalitate mai mari decât cele ale siguranţei persoanei. Siguranţa
persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale, ca
privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile
publice, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Art. 23 din Constituţie stabileşte condiţiile în care se pot
realiza reţineri şi arestări, şi anume că acestea pot fi dispuse
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Prin cazurile
prevăzute de lege urmează să înţelegem situaţiile, împrejurările în
care autorităţile publice competente pot proceda la percheziţii,
reţineri, arestări. Prin etapele prevăzute de lege urmează să
înţelegem regulile procedurale a căror respectare obligatorie se
impune. Textul constituţional obligă totodată legiuitorul să
stabilească expres şi explicit atât cazurile, cât şi procedurile. În
orice caz, legiuitorul, în stabilirea cazurilor şi procedurilor, va
trebui să aibă în vedere că, potrivit art. 1(3) din Constituţie,
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, libera
dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori
suplimentare şi sunt garantate.
Percheziţia este o măsură reglementată în Codul de procedură
penală în capitolul denumit Mijloace de probă. Potrivit art. 100 din
acest Cod, „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect
sau vreun înscris tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora,
precum şi ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor
este necesar, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii. Percheziţia
poate fi domiciliară sau corporală".
Prin ea însăşi, percheziţia priveşte direct libertatea individuală
şi, mai ales, siguranţa persoanei în accepţiunea pe care am
formulat-o mai înainte. De aceea, percheziţia se poate efectua

Page 157
numai în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Trebuie să
adăugăm că revine procedurii penale stabilirea de reguli, până la
detalii, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a
percheziţiilor.
Reţinerea este o măsură procesual-penală, preventivă, prin
care persoana faţă de care există unele indicii că a săvârşit o
faptă prevăzută şi pedepsită de lege este privată de libertatea sa, de
către autorităţile competente, pe o durată strict limitată. Fiind o
măsură care priveşte libertatea individuală, reţinerea este
reglementată prin Constituţie şi în detaliu prin legislaţia penală. Cât
priveşte regulile ce rezultă din chiar textul Constituţiei, ele se
referă la faptul că reţinerea: este permisă numai în cazurile şi cu
procedura stabilite de lege; nu poate depăşi 24 de ore; implică
obligaţia autorităţii publice de a aduce de îndată la cunoştinţă, în
limba pe care o înţelege, motivele reţinerii; implică eliberarea
obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au
determinat luarea măsurii au încetat. În legătură cu durata maximă
a reţinerii, care nu poate depăşi 24 de ore, ea trebuie interpretată ca
o durată ce nu poate fi depăşită, şi nu ca o durată practicată în orice
caz de reţinere. Aceasta înseamnă că reţinerea poate dura şi mai
puţin, şi o oră, şi cinci ore, în funcţie de motivele reţinerii şi de
operativitatea în rezolvarea problemelor pe care le ridică fiecare
caz în parte. Nimic nu împiedică juridic răspunderea autorităţii
pentru o reţinere până la limita maximă dacă se dovedeşte că
această reţinere a fost abuzivă şi că deci ea nu era necesară.
Desigur, este rolul legislaţiei procedural-penale să detalieze
procedurile reţinerii până la amănunte, un loc important trebuind să-
l ocupe evidenţele strict necesare. Arestarea este o măsură ce atinge
grav libertatea individuală, ea având consecinţe mari, uneori
nebănuite, asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi
familiale, a fericirii sale. Persoana arestată suportă bănuiala de
culpabilitate, măsura putând produce efecte ireparabile. De aceea,
arestarea este supusă unor reguli constitu-ţionale clare şi ferme,
luarea sa revenind unor autorităţi care acţionează numai din ordinul
legii, independent şi imparţial, şi anume magistraţilor.
Două reguli constituţionale cheie sunt prevăzute explicit în art.
23, şi anume că arestarea se face numai pe baza unui mandat de
arestare şi că această măsură o poate dispune numai magistratul.
Coroborând alin. (4) cu alin. (2) rezultă că arestarea se poate face
numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Apărarea
intereselor legitime care au fost încălcate grav prin infracţiune
implică intentarea unui proces penal făptuitorului, proces ce poate
dura şi durează mai ales în cauzele mai complicate.
De aceea, printre alte probleme de interes juridic, se pune şi
problema duratei arestării persoanelor implicate, atunci când în
condiţiile legii o asemenea arestare s-a decis. Stabilirea unei
asemenea lucru este dificil şi nu este recomandabilă o soluţie
rigidă, care poate fi rareori practicată. Din analiza dispoziţiilor din
alte constituţii şi a practicii în materie s-a putut observa că durata
de o lună de zile (30 de zile, mai exact) este o durată care, de
principiu, satisface atât cerinţele (măcar de început) ale procesului
penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale. Ca atare,

Page 158
alineatul (4) admite emiterea mandatul de arestare pentru o durată
de cel mult 30 de zile. De unde rezultă că durata poate fi şi mai
scurtă.
Desigur, procesul penal poate impune activităţi complexe,
probatorii, care pot dura în timp, fiind necesară şi prelungirea stării
de arest a celor implicaţi (sau a unora). De aceea, Constituţia
permite prelungirea arestării, dar numai cu aprobarea instanţei de
judecată. Această dispoziţie este deosebit de importantă pentru
siguranţa persoanei, pentru că asupra stării sale de libertate decide
o autoritate judecătorească, după o procedură jurisdicţională
căreia îi sunt aplicate toate regulile clasice ale justiţiei, în care
motivarea hotărârii nu poate lipsi.
Prin Constituţie mai sunt stabilite şi alte reguli, unele comune
reţinerii şi arestării, iar altele numai în legătură cu arestarea.
Deoarece atât reţinerea, cât şi arestarea privesc libertatea
individuală, ele se pot ordona numai când există motive legale,
iar ideea de respect al libertăţii şi siguranţei persoanei impune ca
şi aceasta să aibă dreptul să cunoască aceste motive care impun
măsuri atât de grave şi care, desigur, o privesc. De aceea,
Constituţia prevede două reguli în legătură cu aceste motive:
prima privind timpul de comunicare şi a doua privind limba în
care se face această comunicare. Astfel, autoritatea care
efectuează reţinerea sau arestarea are obligaţia constituţională
de a comunica de îndată persoanei reţinute sau arestate motivele
măsurii luate. Această prevedere este foarte importantă nu
numai pentru transparenţ acţiunii autorităţilor publice, ci şi pentru
evitarea unor erori, a unor discuţii, deseori obositoare şi iritante.
Cât priveşte limba în care se face comunicarea, aceasta este limba
pe care o înţelege cel în cauză. Este o prevedere firească, este o
garanţie a siguranţei persoanei. Atunci când se conturează
culpabilitatea persoanei, învinuirea se aduce la cunoştinţă în cel
mai scurt termen, dar - şi acest lucru este esenţial - numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Învinuirea este deja
un pas foarte mare spre formularea culpabilităţii şi răspunderii
persoanei, iar dreptul de apărare trebuie deja să funcţioneze.
Avocatul devine, practic, un garant al siguranţei persoanei, el
poate sprijini profesional clarificarea problemelor cu care clientul
său este confruntat.
Prezenţa avocatului în această secvenţă procesuală este
obligatorie; de aceea, autoritatea publică trebuie să ia
măsurile eficiente pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci
când nu se realizează prezenţa unui avocat ales. Regula
constituţională este atât de clară şi desigur imperativa, meat nu
admite niciun subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o încălcare
gravă a Constituţiei.
Arătam că reţinerea şi arestarea unei persoane se justifică prin
existenţa unor motive, desigur legale. Dacă aceste motive au
dispărut, prevede Constituţia, cel reţinut sau arestat trebuie în mod
obligatoriu eliberat. Deşi textul nu stabileşte un termen în care
eliberarea să se producă, el trebuie să fie cel al constatării legale şi
oficiale a dispariţiei motivelor.
Libertatea provizorie a arestatului preventiv se poate realiza

Page 159
sub două condiţii: controlul judiciar sau cauţiunea.
Controlul judiciar sau cauţiunea sunt două instituţii procesual
penale care garantează că persoana pusă în libertate provizorie va
răspunde tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate
desigur de procesul penal în care este implicată.
Libertatea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se
realizează potrivit unor reguli detaliate, reguli ce sunt de domeniul
procedurii penale.
În fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli
fundamentale de mare tradiţie în sistemele juridice şi de
incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar, şi anume cea privind
prezumţia de nevinovăţie şi cea privind legalitatea pedepsei.

Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc cu o
îndelungată istorie în cadrul instituţiei drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că, deşi este
în strânsă legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa
persoanei, el prezintă un egal interes pentru întreaga activitate
judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale, cât şi
pentru cele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect
conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea
drepturilor şi regulilor procedurale ce pot fi folosite de o persoană
pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se
aduc, a tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea
de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi netemeinicia ori
nelegalitatea pretenţiilor adversarului. Dreptul la asistenţă juridică
este un element al dreptului la apărare. Prin asistenţă juridică
înţelegem posibilitatea persoanei de a beneficia de sfaturile,
recomandările unui avocat, ori de a fi reprezentată în mod calificat
de avocat, în exercitarea drepturilor şi apărarea intereselor sale, în
tot cursul procesului. Scopul dreptului la apărare îl constituie
garantarea realizării şi respectării drepturilor şi libertăţilor omului.
În procesele civile, comerciale, de muncă, de contencios
administrativ, dreptul la apărare ca totalitate de drepturi şi reguli
procedurale oferă părţilor posibilitatea de a-şi valorifica pretenţiile
sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului. În această
accepţie largă se include şi posibilitatea folosirii avocatului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar
posibilitatea folosirii unui avocat. Accepţiunea restrânsă are însă o
mare utilitate, iar alineatul (2) insistă asupra acestui aspect.
Prima regulă constituţională este în sensul că, în proces,
părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat. Suntem deci
în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita
sau nu, pe riscul său. De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în
sensul că partea în proces îşi alege ea apărătorul calificat. Există
însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este
obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă să
desemneze un avocat care să apere persoana în cauză. Asemenea
situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii

Page 160
sunt minori arestaţi sau în care se judecă infracţiuni grave. Legile
vor trebui deci să prevadă expres asemenea situaţii în care
autorităţile competente au obligaţia să numească din oficiu un
avocat pentru apărarea persoanelor în cauză dacă acestea, din
diferite motive, nu-şi aleg un avocat. De altfel, aşa cum am
explicat deja, o asemenea prevedere există chiar în Constituţie -
art. 23(5) - în legătură cu asistenţa obligatorie din partea unui
avocat în momentul comunicării învinuirii.

Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea
de mişcare a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele
aspecte care formează conţinutul dreptului la circulaţie, şi anume:
libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în
afara teritoriului. În acest sens se garantează dreptul la liberă
circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc
însă că libera circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se
desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor
condiţii stabilite de lege. De regulă, aceste condiţii privind
exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor
valori economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor cu alte state. De
altfel, chiar Pactul Internaţionalprivitor la drepturile civile şi
politice stabileşte prin art. 12 că libera circulaţie poate face obiectul
unor restricţii, dacă acestea sunt prevăzute de lege, necesare
pentru protejarea siguranţei naţionale, ordinii publice, sănătăţii sau
moralităţii publice, compatibile cu celelalte drepturi recunoscute.
Exercitarea acestui drept poate fi, astfel, condiţionat prin lege
dacă această condiţionare se impune pentru evitarea unui pericol
grav ce ar ameninţa ordinea constituţională, pentru prevenirea
riscului răspândirii unei epidemii, a consecinţelor unei calamităţi
naturale. Unele restricţii se pot motiva şi prin protecţia minorilor
împotriva abandonului sau pentru combaterea unor infracţiuni ori
pentru executarea unor hotărâri judecătoreşti.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin
art. 25 din Constituţie se asigură posibilitatea pentru orice
cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-
şi stabili reşedinţa sau domiciliul în orice localitate. Precizarea în
orice localitate a fost necesară pentru a evita riscul unor
interpretări speculative sau abuzive care ar putea ridica multe
probleme concrete de soluţionat. Această subliniere a textului dă o
claritate deosebită regulii constituţionale, localităţi fiind cele
desemnate ca atare prin legile române şti, înlăturându-se astfel
interpretarea (absurdă, dar posibilă) că textul permite stabilirea
domiciliului pe un pisc de munte singuratic sau într-un punct
geografic pe care persoana şi l-ar imagina şi alege în mod
discreţionar. Nu este inutil a adăuga că libera circulaţie în sensul
pe care-l discutăm aici nu exclude respectarea legilor privind
domiciliul, reşedinţa, proprietatea.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate,
ea este, de asemenea, garantată prin permiterea emigrării şi
revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din

Page 161
documentele juridice internaţionale în materie, în sensul că orice
persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria ţară.
De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui
stat are dreptul de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.
Documentele juridice internaţionale prevăd că nimeni nu poate fi
privat, în mod arbitrar, de dreptul de a intra în propria ţară şi că
străinul aflat legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât
în executarea unei decizii, luată în conformitate cu legea, şi, dacă
raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să
aibă posibilitatea de a prezenta considerentele care pledează
împotriva expulzării sale şi de a obţine examinarea cazului său de
către autoritatea competentă ori de către una sau mai multe
persoane special desemnate de această autoritate, fiind reprezentat
în acest scop.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
Convenţiile internaţional §i Constituţia României impun
autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa intimă, familială şi
privată, precum şi oricărei persoane, obligaţia de a respecta dreptul
la viaţa intimă, familială şi privată.
Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private are un
conţinut complex. El este un aspect al respectării personalităţii
omului, proclamată prin art. 1 din Constituţie ca valoare supremă.
Conform articolului 26, „ Autorităţile publice respectă şi
ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul
să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri".
Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a
respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se
de fapt că orice persoană fizică, orice om au dreptul la propria viaţă
intimă, familială şi privată. Constituţia utilizează trei noţiuni - viaţă
intimă, viaţă familială, viaţă privată - pe care în mod firesc nu le
defineşte.
Constituţia obligă autorităţile publice la respectul vieţii intime,
familiale şi private şi la ocrotirea împotriva oricăror atentate din
partea oricărui subiect de drept (om sau autoritate, grup).
Nimeni nu poate să se amestece în viaţa intimă, familială sau
privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ
care, desigur, trebuie să fie explicit (să reiasă că a fost explicit) şi
exprimat liber.
Autorităţile publice trebuie să ia toate măsurile posibile şi
rezonabile pentru a ocroti viaţa intimă, familială şi privată a
persoanei.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi
private dreptul exclusiv al persoanei la propria imagine. Dreptul la
propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este, de
asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa
publică a aspectelor din viaţa conjugală a persoanelor.
Spuneam că stabilirea unor dimensiuni stricte ale acestui
drept nu este un lucru simplu.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi este de fapt un
aspect al vieţii private şi intime, fiind unul din cele mai naturale,
inalienabile şi imprescriptibile drepturi ale omului.

Page 162
 Deşi receptat mai târziu în vocabularul constituţional, acest
drept era încorporat de multă vreme în drepturile umane, chiar
dacă nu explicit.
Astfel, Declaraţia de independenţă a Statelor Unite (4 iulie
1776) arăta că toţi oamenii se nasc egali; ei sunt dotaţi de Creator
cu anumite drepturi; printre aceste drepturi se găsesc viaţa,
libertatea şi căutarea fericirii. Libertatea şi fericirea, care
presupun mai mult căutări şi speranţe, apar apoi formulate în
declaraţiile de drepturi ce au urmat, deşi conceptul de fericire este
cel mai dificil de definit. Căutarea fericirii implică şi dreptul de a
dispune de tine însuţi.
Acest drept este cunoscut şi sub denumirea de dreptul
persoanei de a dispune de corpul său sau de cea de libertate
corporală.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin
două aspecte: numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de
integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept,
persoana nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică şi
bunele moravuri. Acest drept are o valoare aparte pentru viaţa şi
libertatea persoanei. În temeiul lui, omul are dreptul de a participa
sau nu ca subiect de anchete, investigaţiii, cercetări sociologice,
psihologice, medicale, ştiinţifice, de a accepta prin acte juridice
transplantul de organe şi ţesuturi umane, de a participa ca subiect la
operaţiile de inginerie genetică. Prin consacrarea acestui drept s-a
creat cadrul juridic constituţional reglementărilor care au apărut
deja şi care vor fi elaborate în acest domeniu.
Acest drept al persoanei de a dispune de ea însăș i îşi găseşte
temeiul juridic şi în art. 7 din Pactul internaţional privitor la
drepturile civile şi politice, potrivit căruia nimeni nu poate fi supus
torturii şi unor pedepse sau tratamente crude inumane sau
degradante şi care interzice în special ca „o persoană să fie supusă,
fără consimţământul său, unei experi enţe medicale sau ştiinţifice".
Este normal ca acest drept al persoanei de a dispune de ea
însăşi comportă limite determinate de protecţia celorlalţi, a
grupului social. În această categorie de măsuri putem menţiona:
examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor activităţi, pentru
căsătorie, examenele medicale instituite în mediile şcolare şi
studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase, măsurile
radicale pentru combaterea bolilor venerice, a toxicomaniei,
vaccinările obligatorii.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
consacrate prin art. 26 din Constituţie se corelează cu dispoziţiile
art. 17 din Pactul internaţionalprivitor la drepturile civile şi politice,
care arată că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau
ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în domiciliul sau
corespondenţa sa, sau al atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa.
Orice persoană, prevede art. 17, are dreptul la protecţia legii
împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
În acelaşi domeniu putem cita şi constituţiile unor alte state.
Astfel, Constituţia Spaniei garantează fiecăruia „dreptul la onoare, la
intimitate personală şi familială şi la propria sa imagine", Constituţia
Olandei arată că orice persoană are dreptul la „respectarea vieţii sale

Page 163
private, în afara restricţiilor stabilite prin lege sau în virtutea unei
legi. Legea va stabili reguli în vederea protecţiei vieţii private cu
privire la înregistrarea şi comunicarea de date cu caracter personal.
Legea va stabili reguli cuprinzând drepturile persoanelor de a lua
cunoştinţă de datele înregistrate în legătură cu ele şi de utilizarea lor
şi, de asemenea, de a rectifica aceste date".
Inviolabilitatea domiciliului
În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului
reprezintă dreptul cetăţeanului de a nu i se pătrunde în locuinţă fără
încuviinţarea sa, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute
de lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al
Constituţiei care stabileşte că „ Domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul
ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la
prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri
judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică
sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în
condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul
infracţiunilor flagrante".
Se constată că noţiunea de domiciliu întrebuinţată de
Constituţie, atunci când reglementează inviolabilitatea domiciliului,
are o accepţiune diferită faţă de cea din dreptul civil: potrivit art. 13
din Decretul nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo
unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau principală.

Din prevederile constituţionale rezultă că inviolabilitatea

domiciliului se referă nu numai la domiciliu în sensul dreptului civil,
ci şi la reşedinţa persoanei.Cu alte cuvinte, inviolabilitatea
domiciliului trebuie înţeleasă în sensul cel mai larg cu putinţă, ea
incluzând ocrotirea locuinţei cetăţeanului indiferent de forma
juridică pe care o îmbracă deţinerea ei.
Trebuie precizat că textul constituţional prevede că domiciliul
este inviolabil în faţa oricărei persoane fizice sau juridice sau în faţa
agenţilor statului. De asemenea, textul constituţional se referă la
situaţiile în care domiciliul îşi poate pierde inviolabilitatea. Astfel,
trebuie să distingem între situaţiile în care Constituţia ordonă
pătrunderea în domiciliu împotriva voinţei persoanei care
locuieşte acolo şi situaţia în care Constituţia nu sancţionează
pătrunderea în locuinţa unei persoane împotriva voinţei acesteia.

9.3.2. Drepturile si libertatile social economice si culturale

Dreptul la învăţătură
Pentru o cât mai temeinică dezvoltare intelectuală, cetăţenii

Page 164
trebuie să beneficieze de dreptul la învăţătură. Dreptul la învăţătură
este o parte a dreptului la educaţie, la care orice om are vocaţie,
precum şi mijlocul principal de formare şi perfecţionare a forţei de
muncă. De aceea, el nu poate lipsi dintre drepturile fundamentale şi
deci nici din Constituţie. Dreptul la învăţătură este un drept social-
cultural prin conţinutul său, prin semnificaţiile sale juridice şi prin
numărul mare de subiecte de drept implicate în realizarea sa.
Conform articolului 32, Dreptul la învăţătură este asigurat prin
învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel
profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se
desfăşoară în limba română. În condiţiile legii, învăţământul se
poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională.
Dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa
limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această
limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi
se stabilesc prin lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit
legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi tinerilor
proveniţi din familii defavorizate şi cel or instituţionalizaţi, în
condiţiile legii. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în
unităţi de stat, parti culare şi confesionale, în condiţiile legii.
Autonomia universitară este garantată. Statul asigură libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În
şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin
lege.
În ce priveşte conţinutul, pot fi remarcate nu numai
multitudinea elementelor componente, ci şi un specific juridic
rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul
la învăţătură este, în acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică
obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general). Acest
conţinut mixt determină şi specificul reglementărilor constituţionale
şi, bineînţeles, legale. Apoi, dreptul la învăţătură, ca drept
fundamental, trebuie astfel organizat meat să asigure şanse juridice
egale oamenilor, ceea ce implică folosirea cu prioritate a criteriului
competenţă profesională şi interzicerea discriminărilor sau
privilegiilor.
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate
educarea persoanei (omul, cetăţeanul), pentru a deveni, profesional
şi civic, capabilă să aibă un rol util în societate. Prin dreptul la
învăţătură trebuie să se urmărească deplina dezvoltare a
personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale, întărirea
respectului pentru drepturile şi libertăţile publice, favorizarea
înţelegerii, toleranţei şi prieteniei între popoare, grupuri rasiale,
etnice sau religioase, promovarea ideii de pace. Iată numai câteva
temeiuri pe care se sprijină reglementările constituţionale în acest
domeniu, temeiuri ce rezultă din pactele şi tratatele internaţionale în
domeniu.
În mod firesc, Constituţia, prin art. 32, stabileşte formele
organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură, şi anume:
învăţământul general obligatoriu, învăţământul liceal, învăţământul
profesional, învăţământul superior. Desigur, Constituţia nu enumeră
toate formele de învăţământ posibile, ci doar pe cele principale,

Page 165
tradiţionale, de altfel. Dar, prin formularea „alte forme de instrucţie
şi perfecţionare", permite crearea şi existenţa şi a altor forme prin
care dreptul la învăţătură se va putea realiza.
Unele dispoziţii constituţionale privesc instituţiile de
învăţământ. Din analiza acestor dispoziţii rezultă că există două
categorii de instituţii de învăţământ, de stat şi particulare. Trebuie
observat că introducerea instituţiilor particulare de învăţământ este,
s-ar putea spune, o noutate pentru sistemul constituţional românesc.
Toate instituţiile de învăţământ - stabileşte Constituţia -
se înfiinţează şi îşi desfăș oară activitatea în condiţiile legii, regulă
constituţională clară şi care nu putea, desigur, lipsi.
Dacă toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi îşi
desfăşoară activitatea în condiţiile legii, în ce priveşte instituţiile de
învăţământ superior, Constituţia le garantează autonomia
universitară. Din acest principiu constituţional rezultă obligaţii
pentru legiuitor în reglementarea, mai ales, a funcţionării instituţiilor
de învăţământ. Autonomia universitară permite învăţământului
superior să-şi exprime marea sa forţă profesională, formativă,
educativă şi ştiinţifică.
Dreptul la învăţătură implică, printre altele, obligaţii şi
prestaţii materiale din partea statului. În afara obligaţiilor ce rezultă
din reglementările care stabilesc asigurarea dreptului la
învăţătură, în mod distinct se garantează gratuitatea
învăţământului de stat, în condiţiile legii.
Trebuie precizat că o componentă a dreptului la educaţie şi
învăţământ este învăţământul religios. În acest domeniu, Constituţia
stabileşte două reguli: una privind învăţământul religios, organizat
de culte şi a doua privind învăţământul religios, potrivit cerinţelor
specifice fiecărui cult. Este o regulă ce transpune în domeniul
învăţământului exigenţele juridice ale libertăţii conştiinţei.
În ce priveşte învăţământul religios în şcolile de stat, textul
prevede că este organizat şi garantat prin lege. Deosebirea de
regim juridic este evidentă. Legea îl va organiza, îl va garanta, dar
astfel încât să nu contravină marilor principii ce rezultă din art. 29
din Constituţie. Într-o asemenea viziune, legea va trebui să
prevadă explicit că învăţământul religios în şcolile de stat este
facultativ, numai o asemenea prevedere dând satisfacţie deplină
libertăţii de conştiinţă şi, mai ales, dreptului părinţilor sau tutorilor
de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului trebuie să se
realizeze în limba oficială a statului. Potrivit art. 13, în
România, limba oficială este limba română. Pentru a transpune
acest principiu şi în domeniul învăţământului, dar pentru a
valorifica şi alte reguli în acest domeniu, dispoziţiile constituţionale
stabilesc câteva reguli.
Prima regulă este o reiterare a celei din art. 13 cu aplicaţie la
învăţământ, în sensul că limba română este cea în care se desfăşoară
învăţământul de toate gradele. Este o regulă constituţională firească.
Constituţia ia în considerare şi realitatea că în România există şi
cetăţeni români de altă naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi,
germani, lipoveni, armeni etc. Aceşti cetăţeni români au, potrivit

Page 166
art. 6, dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor
etnice, culturale, lingvistice şi religioase.
Corelându-se cu aceste realităţi şi reglementări, Constituţia
garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în
această limbă.
Textul constituţional are însă în vedere şi o altă realitate, mai
exact o perspectivă strâns legată de libera circulaţie nu numai a
oamenilor, ci şi a ideilor, a informaţiilor. Aceasta presupune şi o
pregătire profesională aparte, fapt pentru care se permite ca
învăţământul să se poată desfăşura şi într-o limbă de circulaţie
internaţională, desigur, în condiţiile legii.
Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental
cetăţenesc receptat în Constituţia României, îndeosebi, din Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale, culturale.
Acest Pact, în art. 9, nominalizează dreptul persoanei la securitatea
socială, aici intrând şi asigurările sociale, iar în art. 12
nominalizează dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună
sănătate fizică şi mentală. Preluând marile idei din Pact, art. 33
din Constituţie formulează într-un conţinut complex şi cuprinzător
acest drept sub denumirea de drept la ocrotirea sănătăţii.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este
garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi
a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului
de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi
recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a
activităţilor para-medicale, precum şi alte măsuri de protecţie a
sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii".
Textul constituţional răspunde exigenţelor juridice şi
practice în domeniul ocrotirii sănătăţii. Garantând dreptul la
ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii corelative clare şi
ferme în sarcina statului, şi anume de a lua măsurile ce se impun
pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice; este firesc ca prin
Constituţie să se impună autorităţii legislative misiunea de a
reglementa princi-palele domenii şi aspecte, precum: asistenţa
medicală, asigurările sociale, alte măsuri de protecţie al sănătăţii
fizice şi mentale. Tot legea urmează să reglementeze controlul
exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale.
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept
social-economic de tradiţie. Reglementat prin Constituţie în art. 41,
dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex. Se
ridică problema de a şti dacă denumirea cea mai corectă ar fi
de drept sau de libertate. Argumente solide pot fi invocate în
favoarea fiecărei denumiri, mai ales că, am spus-o deja, din punct de
vedere al naturii lor juridice, dreptul şi libertatea nu se diferenţiază.
Folosirea exprimării de drept la muncă este totuşi mai
semnificativă în privinţa conţinutului acestui drept, conţinut
complex, pentru că evocă ideea existenţei şi a unor obligaţii
corelative libertăţii persoanei.
De altfel, chiar Pactul internaţional relativ la drepturile

Page 167
economice, sociale şi culturale foloseşte expresia de drept de
muncă şi acest lucru nu este întâmplător, pentru că acest Pact
stabileşte obligaţii clare în sarcina statelor semnatare. Mai mult,
numeroase constituţii consacră dreptul şi obligaţia de a munci.
Prin expresia dreptul la muncă nu poate fi îngrădit,
reglementarea constituţională pune în valoare conceptul ştiinţific de
drept de muncă, precum şi importanţa acestui drept atât pentru om,
cât şi pentru societate. Acest drept fundamental nu poate fi îngrădit
pentru că, într-o viziune ştiinţifică îndeobşte admisă, dreptul la
muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi procurându-şi resursele
necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune, dreptul la
muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la
muncă include:
> libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă; cu
alte cuvinte, cetăţeanul să poată desfăşura, potrivit pregătirii şi
aptitudinilor sale, o muncă liber aleasă în diferite domenii şi
sectoare de activitate;
> retribuirea corespunzătoare a muncii prestate, fără
discriminare pe criterii rasiale, naţionale, de sex: la muncă egală
retribuţie egală;
> asigurarea igienei şi securităţii muncii;
> măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor şi tinerilor.
Protecţia socială a muncii este, de asemenea, un domeniu
complex şi de majoră importanţă.
Este exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă
şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la protecţia socială pe care-l
au salariaţii include aspecte clar formulate în textul
constituţional şi care vor forma obiectul legilor din acest domeniu.
Componentele dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi
igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, salariul
minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii grele.
Textul constituţional adaugă „precum şi alte situaţii specifice",
prin aceasta exprimându-se caracterul său receptiv, deschis spre
soluţii legislative care să asigure cât mai eficient protecţia socială a
muncii.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare sub trei
exprimări ce presupun unele explicaţii, şi anume: durata normală, în
medie, cel mult 8 ore. În mod firesc, prin Constituţie trebuie stabilit
timpul de muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care
salariatul are îndatorirea să presteze munca la care s-a angajat prin
contractul de muncă.
În stabilirea unui asemenea lucru s-au avut în vedere mai
multe aspecte. Mai întâi, că, tradiţional, legislaţiile mai multor state
au consacrat o durată maximă a zilei de lucru de 8 ore. Această
durată este în firescul vieţii umane, este normală, pentru că
permite ca celelalte 16 ore din 24 posibile să fie folosite pentru
odihnă, recreere, alte ocupaţii-casnice, culturale, ştiinţifice, potrivit
dorinţelor şi preferinţelor fiecăruia. O asemenea repartizare a
orelor unei zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar
eficienţei muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un salariat

Page 168
nu poate fi obligat să muncească.
Desigur că stabilirea unei durate mai reduse a zilei de muncă
este legal posibilă şi ea s-a şi realizat. Aceasta explică formularea cel
mult 8 ore. Constituţia stabileşte doar limita maximă. Desfăşurarea,
tot normală, a unor activităţi implică anumite prelungiri ale
programului de lucru dintr-o zi (transporturile pe rute lungi,
sănătate, alte asemenea activităţi). Ar fi absurd ca un salariat să
oprească activitatea la împlinirea celor 8 ore de muncă şi acest
lucru explică formularea constituţională în medie de 8 ore.
Aceasta implică obligaţia pentru cel care angajează şi pentru
salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de natura
muncii, care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul
săptămânii de lucru, fie la nivelul altei perioade convenite.
Dispoziţiile constituţionale privitoare la durata normală a zilei de
muncă receptează practic obligaţiile ce rezultă din art.7 din Pactul
internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale,
şi anume de a se crea condiţii de muncă juste şi favorabile,
printre care repausul, timpul liber, limitarea rezonabilă a duratei
muncii, concedii periodice plătite, remuneraţia zilelor de sărbătoare.
Egalitatea salarizării femeilor şi bărbaţilor, pentru muncă egală
exprimă, în domeniul muncii, egalitatea în drepturi a femeilor cu
bărbaţii proclamată prin art. 4 şi 16 din Constituţie. Această
dispoziţie constituţională va trebui atent observată şi, desigur,
respectată fără abateri în elaborarea normelor juridice privind
munca, precum şi în încheierea oricăror convenţii de muncă.
Aşa cum precizam anterior, dreptul la muncă implică libertatea
alegerii profesiei, precum şi libertatea alegerii locului de muncă şi că,
din punct de vedere juridic, el nu este o obligaţie. Mai mult, dreptul
la muncă este, sub anumit aspect, o expresie a libertăţii şi
personalităţii umane, în complexitatea dimensiunilor lor juridice.
Aşa văzute lucrurile, este firesc că o persoană are dreptul la muncă,
dar nu poate fi obligată să desfăşoare o muncă pe care nu şi-a
ales-o sau să muncească într-un loc de muncă pe care nu l-a ales sau
acceptat liber.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului
internaţional interzicând munca forţată, stabilind totodată prin art.
42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă
forţată serviciul cu caracter militar sau activităţile desfăşurate în
locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul
militar obligatoriu din motive religioase. Aceste prevederi
constituţional privesc libertatea de conştiinţă.
De asemenea, nu constituie muncă forţată prestaţiile impuse
de situaţia creată de calamităţi ori de alte pericole, precum şi cele
care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
Privitor la situaţiile create de calamităţi ori alt pericol, vom
observa că este vorba de situaţii care pun în pericol viaţa,
securitatea sau sănătatea întregii populaţii sau a unei părţi din
aceasta. Numai o asemenea interpretare este în concordanţă cu
prevederile art. 8 din Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale.
Dreptul la grevă
Cu toate că nu este prevăzut în unele constituţii, dreptul la

Page 169
grevă este un drept fundamental al cetăţeanului. Dreptul la grevă
este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept
social-politic, deseori încadrarea sa într-una din categoriile de
drepturi ridicând pentru cercetarea ştiinţifică interesante probleme.
Dreptul la grevă are o istorie a sa aparte. Dat fiind faptul că
este un important mijloc de obţinere de către salariaţi a unor
drepturi sau ameliorarea condiţiilor de muncă, de salarizare şi de
viaţă, dreptul la grevă fie a fost reglementat prin constituţii, fie a
fost pur şi simplu uitat, aceasta echivalând cu nerecunoaşterea sau
chiar cu interzicerea sa. Constituţia României reglementează în art.
43 dreptul la grevă. Astfel „Salariaţii au dreptul la grevă pentru
apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea
stabileşte condiţiile şi limitele exercitării acestui drept, precum şi
garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru
societate".
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi
voluntară a muncii de către salariaţii unei întreprinderi, unui
compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmăreşte
obţinerea prin constrângere a modificării condiţiilor de muncă şi
de viaţă. Dreptul la grevă se află într-o strânsă corelaţie cu alte
drepturi şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, libertatea
negocierilor colective, dreptul la asociere şi, mai ales, cu asocierea
în sindicate.De altfel, este uşor de observat că potrivit art. 9 din
Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la
promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale.
Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când celelalte
mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel
soluţia extremă prin care patronatul trebuie convins să satisfacă
revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie, putem formula câteva
explicaţii. Mai întâi, că dreptul la grevă aparţine numai salariaţilor.
Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de
persoane care nu au calitatea de salariaţi, chiar dacă aceste
manifestări se autointitulează greviste. În ce priveşte scopul grevei,
el este apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa
stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi propun şi afirmă
asemenea interese. În general, sunt considerate ilicite grevele cu
caracter politic sau grevele politice, cum li se spune. Din
Constituţie nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese
politice. Textul constituţional permite legii să stabilească anumite
condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă. Acestea au
scopul de a evita greva abuzivă sau, altfel spus, exercitarea
abuzivă a dreptului la grevă. Aceste condiţii şi limite privesc, în
general, concilierea conflictelor de muncă, declararea,
desfăşurarea şi încetarea grevei, responsabilităţile.
Greva poate fi parţială, atunci când este declarată în anumite
secţii ale unei întreprinderi ori în cadrul unor întreprinderi dintr-o
ramură sau în anumite ramuri de activitate.Greva este generală
atunci când este extinsă în toate domeniile şi sectoarele de activitate
din societate. Există şi greve de solidaritate, atunci când salariaţii din
anumite întreprinderi declară grevă spre a veni în sprijinul

Page 170
salariaţilor din alte întreprinderi sau instituţii pentru satisfacerea
revendicărilor acestora din urmă.
Există şi o altă formă de grevă, care nu este unanim
recunoscută, şi anume greva cu caracter politic. În opinia majorităţii
doctrinarilor, politologilor, acest gen de grevă nu este acceptat, pe
motiv că greva trebuie să aibă ca obiect de activitate exclusiv
revendicări cu caracter economic, pentru revendicările cu caracter
politic existând alte forme de acţiune.
Este interesant aici de observat şi reglementările internaţional
sau cele din alte state. Astfel, Pactul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, prin art. 8, reglementând
libertatea sindicală şi dreptul la grevă, stabileşte că acest articol „nu
împiedică de a supune restricţiilor legale exerciţiul acestor drepturi
de către membrii forţelor armate, poliţiei sau funcţiei publice".
Constituţia Spaniei, prin art. 28 alineatul 2, recunoaşte lucrătorilor
dreptul la grevă pentru apărarea intereselor lor, stabilind că legea
„reglementând exerciţiul acestui drept va stabili garanţiile necesare
pentru a asigura menţinerea serviciilor esenţiale ale colectivităţii".
În ce priveşte Constituţia României, ea prevede obligaţia
legii de a stabili garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale
pentru societate. Sunt, deci, în competenţa legiuitorului
identificarea şi nominalizarea serviciilor esenţiale, care trebuie să
funcţioneze în orice condiţii, şi de a stabili măsurile ce se impun în
acest sens.
Dreptul de proprietate
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche
tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Dreptul de
proprietate este garantat fiecărui cetăţean. În conţinutul acestui
drept cuprindem dreptul persoanei fizice de a dobândi o
proprietate, de a se folosi şi de a dispune liber în legătură cu
proprietatea sa şi de a putea transmite dreptul său altuia126.
Constituţia poate stabili unele limitări în ce priveşte sfera
proprietăţii, limitări clar şi expres definite şi determinate numai de
interesul constituirii unor regii sau monopoluri în exclusivitate
statale. Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia
statului de a garanta şi apăra proprietatea obţinută pe căi licite.
Constituţia României, în art. 44, garantează dreptul de proprietate,
precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal
proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea
în sensul că nu există drepturi absolute, Constituţia dă legii
posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor
reglementate prin art. 41. Astfel, „Dreptul de proprietate, precum şi
creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele
acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este
garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea
României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la
care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile
prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire.

Page 171
Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silita în
proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a
titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică
poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de
a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului,
plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune
imputabile autorităţii.
Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul
licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii".
Garantând dreptul de proprietate, Constituţia conţine
reglementări privitoare la exproprierea şi la folosirea subsolului unei
proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice. Exproprierea este
trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi construcţiilor.
Constituţia stabileşte două condiţii cumulative pentru ca o
expropriere să fie efectuată, şi anume: existenţa unei cauze de
utilitate publică, ea însăşi definită prin lege, şi plata unei prealabile
şi drepte despăgubiri. În ce priveşte folosirea subsolului unei
proprietăţi imobiliare de către autorităţile publice, pentru lucrări de
interes general, ea creează obligaţia constituţională pentru acestea
de a despăgubi proprietarul pentru daunele ce le sunt imputabile.
În ce priveşte despăgubirile, atât pentru expropriere, cât şi
pentru daunele produse în situaţiile art. 41 (4), ele se stabilesc de
comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
Garanţii aparte ale dreptului de proprietate se regăsesc în
art. 41 (7,8), care interzice confiscarea averii dobândite licit. Mai
mult, Constituţia conţine şi o regulă de procedură de mare eficienţă,
în sensul căreia caracterul licit al dobândirii se prezumă. Rezultă că
sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine celui care afirmă
un asemenea lucru. Desigur, în situaţia unor bunuri destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, acestea pot fi
confiscate în condiţiile legii.
În fine, trebuie să observăm că prevederile constituţionale dau
dreptului de proprietate un conţinut complex, de drept şi obligaţie.
Aşa trebuie explicate prevederile art. 41(6), în sensul cărora
dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obicei ului,
revin proprietarului.
Dreptul de moştenire
În mod firesc, dreptul de proprietate presupune şi dreptul de
moştenire, drept în temeiul căruia o persoană poate dobândi pe cale
succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este
reglementat prin art. 46 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul la
moştenire este garantat". Dreptul de moştenire constituie o întărire
a întregului drept de proprietate, prin posibilitatea pe care o are
orice persoană de a dispune în mod liber şi deplin de bunurile
asupra cărora are drept de proprietate, nu numai prin acte între vii,
ci şi prin testament.

Page 172
 Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 43 din Constituţie consacră un drept fundamental
cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor
umane: dreptul la un nivel de trai decent. El este, în mare măsură, şi
rezultatul unei noi viziuni privind asigurarea drepturilor cetăţeneşti
nu numai prin eforturile individuale ale fiecărui stat, ci şi prin
eforturile colective ale comunităţii internaţionale. Astfel, „Statul este
obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială,
de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au
dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte
forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege.
Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii".
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include
dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viaţă care să-i asigure,
lui şi familiei sale, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor
drepturi, şi aici suntem în prezenţa unui drept complex, care
cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de existenţă şi la
ameliorarea lor continuă, dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă
satisfăcătoare127. Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin
munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie să contribuie
decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza
standardele civilizaţiei.
Dreptul la căsătorie
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este acela de a se
căsători şi de a-şi întemeia o familie. De altfel, aşa cum arată chiar
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale (art. 10), familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această realitate
garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite.
Dreptul la căsătorie revine bărbatului şi femeii începând de la vârsta
nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează conţinutul
acestui drept. Astfel, Constituţia prevede: „Familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura cre şterea, educaţia şi
instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de
nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă
poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie".
Aș a cum am precizat deja, familia trebuie să se întemeieze
pe căsătoria liber consimţită. În al doilea rând, familia trebuie să se
întemeieze pe egalitatea femeii şi a bărbatului. Egalitatea soţilor este
de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a marelui principiu
constituţional privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără
deosebire de sex.
În fine, se consacră obligaţia constituţională a părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor. Iar această obligaţie
constituţională priveşte toţi copiii, adică atât cei rezultaţi din
căsătorie, cât şi cei rezultaţi din afara căsătoriei. Această interpretare
este firească faţă şi de dispoziţia constituţională în sensul căreia
copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

Page 173
 Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind
încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii, reguli ce au însă
caracter legal şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia
stabileşte o singură regulă, şi anume cea privind succesiunea
celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar
atunci când se desfăşoară, ca un lucru firesc în exercitarea libertăţii
religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile.
De aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile
religioase să constate dacă cei care solicită căsătoria religioasă au
realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit legii.
Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează un
drept fundamental cetăţenesc, care poate fi intitulat dreptul
copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este
importantă. Din lectura întregului titlu II al Constituţiei, se poate
lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii
direct, uneori în exclusivitate.
În această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură,
dreptul la muncă, dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii.
Deci, multe articole care consacră drepturi şi libertăţi cetăţeneşti
nominalizează copiii şi tinerii. Art. 49 însă dă contur unui drept-
sinteză, care valorifică realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii
constituie marele potenţial uman, de azi, dar mai ales de mâine al
societăţii, că ei reprezintă continuitatea şi viitorul, perspectiva
umană. Copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi
de asistenta în realizarea drepturilor lor.
Statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copilului bolnav ori cu handicap.
Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se
stabilesc prin lege. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi
care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt interzise. Minorii sub
vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. Autorităţile publice
au obligaţia să con-tribuie la asigurarea condiţiilor pentru parti
ciparea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică,
culturală şi sportivă a ţării.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă
aparte.
Acestui drept îi corespunde obligaţia statului de a asigura
copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale Examinarea prevederilor
constituţionale permite formularea mai multor constatări:
a) art. 49 se referă numai la copii şi tineri, categorie uşor
de identificat, vârsta fiind criteriul natural şi cert;
b) pentru aceste categorii de persoane, Constituţia
garantează un regim special de protecţie şi de asistenţă. Acest
text comandă conţinutul chiar al unor dispoziţii constituţionale.
Am arătat deja că, potrivit art. 38, tinerii au dreptul la măsuri
speciale de protecţie socială a muncii. Mai mult chiar,
alineatul (4) din art. 49 din Constituţie stabileşte interdicţia
angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de 15 ani. Această

Page 174
interdicţie valorifică în planul legislaţiei interne o regulă
internaţională în sensul căreia vârsta minimă deangajare într-o
funcţie salarizată sau într-o muncă nu trebuie să fie inferioară
vârstei până la care şcolarizarea este obligatorie şi nici într-un
caz sub 15 ani;
c) complexitatea şi imprevizibilitatea exigenţelor şi
măsurilor care privesc regimul special de protecţie şi de
asistenţă explică formulările juridice constituţionale. În primul
rând, sunt nominalizate măsurile mai importante şi certe şi în
legătură cu care obligaţiile statului sunt clar concretizate.
În acest sens, se stabileşte obligaţia statului de a acorda
alocaţii de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului
bolnav ori handicapat. Caracterul deschis al prevederilor
constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi
al posibilităţilor mai ales materiale ale statului, este exprimat prin
posibilitatea acordată legii de a stabili şi alte forme de protecţie
socială.
În al doilea rând, textul constituţional interzice acţiunile care ar
contraveni acestui drept. În acest sens, se interzice exploatarea
minorilor. Se valorifică practic prevederile art. 10 alineatul 3 din
Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi
culturale, potrivit cărora copiii şi tinerii trebuie protejaţi împotriva
exploatării economice şi sociale.
De asemenea, prevederile constituţionale interzic folosirea
copiilor şi minorilor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii,
moralităţii sau le-ar putea pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea
normală.
Dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din
Constituţie. Statul are obligaţia să asigure realizarea unei politici
naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ,
de instruire şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând
drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.

Acest drept priveşte o categorie de oameni care, fiind

defavorizaţi de soartă, trebuie sprijiniţi spre a se bucura de condiţia
umană. De aceea, Constituţia obligă statul la o politică naţională
care să asigure protecţia handicapaţilor în toate domeniile vieţii.

9.3.3. Drepturile exclusiv politice. Drepturile şi libertăţile social-

politice. Drepturile garantii.

Drepturile exclusiv politice

În această categorie se includ acele drepturi ale cetăţenilor
români care au ca obiect participarea cetăţenilor la conducerea
statului, la guvernare. Aşa cum vom vedea, mai sunt şi alte
drepturi ale cetăţenilor români, care asigură participarea
acestora la conducerea de stat, dar acele drepturi, prin conţinutul
lor, pot fi folosite, la alegere, sau în acest scop sau în scopuri

Page 175
culturale, artistice, ştiinţifice etc. În această categorie, a drepturilor
exclusiv politice se încadrează drepturile electorale ale cetăţenilor.
Uneori, în literatura de specialitate, alături de drepturile
electorale se menţionează, tot ca drept politic propriu-zis, şi
dreptul de asociere. La o analiză atentă, însă, se constată că
dreptul de asociere poate fi exercitat fie în scopuri politice, fie în
vederea rezolvării unor probleme materiale sau culturale ale
cetăţenilor.
Drepturile electorale sunt: dreptul la vot, prevăzut de art. 34
din Constituţie, şi dreptul de a fi ales, prevăzut de art. 35 din
Constituţie. Analiza conţinutului acestor drepturi fundamentale
se face la sistemul electoral.

Drepturile şi libertăţile social-politice

Libertatea conştiinţei
Potrivit art. 29 din Constituţia României, libertatea gândirii şi a
opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi
îngrădite sub nicio formă. Într-o accepţiune largă, libertatea
conştiinţei este posibilitatea cetăţeanului de a avea şi de a exprima
public o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. Această
libertate este reglementată prin art. 29 din Constituţie. Ea comportă
unele explicaţii din care să rezulte mai ales conţinutul şi denumirea
sa, precum şi locul pe care îl ocupă în sistemul drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Libertatea conştiinţei este una dintre primele libertăţi înscrise
în catalogul drepturilor umane, pentru că mai ales libertatea
religioasă -ca parte a acestei libertăţi - a avut o istorie a sa aparte, o
istorie îndelungată, presărată cu intoleranţă şi ruguri, cu
excomunicări şi prejudecăţi, cu multe suferinţe şi dureri.
În această istorie îndelungată s-au formulat, cum era şi
firesc, şi teorii şi exprimări juridice, rolul dreptului de factor
civilizator şi pacificator fiind aici incontestabil. În formularea
conceptului juridic de libertate a conştiinţei şi mai ales în
înţelegerea exprimărilor din art. 29 nu este lipsită de interes
menţionarea celor trei puncte de vedere care s-au susţinut şi se mai
pot susţine încă. Astfel, dacă într-o concepţie se consideră că
libertatea religioasă include şi libertatea conştiinţei, într-o altă
concepţie se consideră că libertatea conştiinţei şi libertatea
religioasă sunt două libertăţi distincte. În fine, teoria mai larg
acceptată astăzi este cea în sensul căreia libertatea conştiinţei are o
sferă largă, cuprinzând în ea şi libertatea religioasă. Mai mult, se
consideră că există şi libertatea cultelor ca libertate distinctă.
Din examinarea art. 29 din Constituţie, rezultă că libertatea
conştiinţei este posibilitatea persoanei fizice de a avea şi de a -şi
exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea
înconjurătoare, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a
aparţine sau nu unui cult religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut
de acea credinţă.
Libertatea conştiinţei ca libertate fundamentală cetăţenească are
un conţinut complex, ea încorporează mai multe aspecte, mai

Page 176
multe libertăţi. Aceste aspecte sunt şi trebuie analizate numai
împreună, pentru că există şi se pot concretiza numai împreună şi
pentru că ele configurează, din punct de vedere juridic, un singur
drept, o singură libertate.
Sunt semnificative în acest sens şi formulările din Pactul
internaţional relativ la drepturile civile şi politice, care în art. 18
consacră dreptul persoanei la libertatea de gândire, de conştiinţă şi
de religie şi pe care-l defineşte ca implicând libertatea persoanei de
a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa,
precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea,
individual sau în comun, în public sau privat, prin cult şi rituri,
practici şi învăţământ.
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă
existenţa şi conţinutul altor libertăţi, precum libertatea
cuvântului, libertatea presei, libertatea asocierii, pentru că, în
fond, aceste libertăţi sunt mijloace de exprimare a gândurilor,
religiei, opiniilor.
Art. 29 din Constituţie dă dreptul fiecărei persoane de a avea
o concepţie a sa despre lumea înconjurătoare. În general,
concepţiile despre lume sunt religioase sau laice. Conştiinţa
omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace
administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de
a gândi şi a-şi exterioriza gândurile. Orice constrângere este o
încălcare a acestui drept natural şi imprescriptibil, este o schilodire
a spiritului uman. De aceea, Constituţia stabileşte că nimeni nu
poate fi constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă
religioasă, contra convingerilor sale.
Libertatea conştiinţei trebuie înţeleasă şi ca un factor de
continuitate spirituală în cadrul familiei, părinţii având dreptul
natural, dar şi obligaţia de a se ocupa de creşterea şi educarea
copiilor lor. În mod firesc, creşterea şi educaţia copiilor în familie
se fac în concordanţă cu ideile şi concepţiile părinţilor, filiaţia fiind
prin ea însăşi şi o relaţie spirituală, părinţii purtând răspunderea
morală, socială şi, deseori, juridică pentru faptele şi actele, pentru
atitudinile copiilor lor minori. În acelaşi mod sunt privite lucrurile
şi atunci când creşterea şi educarea copiilor minori revin altor
persoane decât părinţii fireşti. Exprimând aceste corelaţii, libertăţi
şi răspunderi morale, religioase, politice şi juridice, Constituţia
stabileşte că părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit
propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le
revine.
Mai multe prevederi din Constituţie se referă la cultele
religioase. În ce priveşte cultele religioase, trebuie să observăm că
termenul de cult are două accepţii. Într-o accepţie, prin cult se
înţelege o asociaţie, o organizaţie religioasă, iar în cea dea doua,
ritualul practicat. În ambele accepţii însă, cultul religios înseamnă
exteriorizarea unei credinţe religioase atât prin unirea celor de
aceeaşi credinţă într-o asociaţie religioasă (biserică sau cult), cât şi
prin ritualurile cerute de acea credinţă, cum ar fi procesiunile,
adunările religioase. Organizarea cultelor religioase este liberă,
ea concretizându-se prin statutele proprii.
Textul constituţional dă rezolvarea juridică şi raporturilor

Page 177
dintre stat şi culte. În legătură cu aceste raporturi, trebuie doar să
menţionăm că istoria şi dreptul comparat au practicat şi practică
trei mari formule:
a) statul, autoritate politică, se confundă cu autoritatea
religioasă;
b) statul se poate alia cu autoritatea religioasă;
c) statul adoptă o poziţie de indiferenţă cu privire la religii
şi, evitând a le favoriza sau a le contracara, veghează ca
exerciţiul cultelor să nu tulbure ordinea publică.
Constituţia României, consacrând separarea statului de
biserică, garantează autonomia cultelor religioase, dar obligă
statul să sprijine cultele, inclusiv prin înlesnirea asistenţei
religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate.
O altă realitate căreia prevederile constituţionale îi dau
expresie juridică priveşte raporturile dintre religii (culte). Problemă
de mare importanţă, cu o istorie a sa aparte, problemă delicată şi
deseori arzătoare, problema relaţiilor dintre religii îşi găseşte
rezolvare juridică în concordanţă cu prevederile marilor
instrumente internaţionale în materie. De aceea, garantând
libertatea conştiinţei, Constituţia consacră egalitatea între
credincioşi şi necredincioşi şi impune cultivarea unui climat de
toleranţă şi de respect reciproc între credincioşii aparţinând
diferitelor culte religioase, ca şi între credincioşi şi necredincioşi.
Pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase, Constituţia
interzice în relaţiile dintre culte orice forme, mijloace, acte sau
acţiuni de învrăjbire religioasă.

Libertatea de exprimare
Gândurile, opiniile, credinţele şi creaţiile spirituale de orice fel
pot fi cunoscute numai dacă sunt exprimate. Atât timp cât nu sunt
exprimate, acestea nu cunosc limite, aşa cum am arătat la libertatea
conştiinţei. Trebuie făcută o distincţie după cum libertatea de expri-
mare se exercită în public sau într-un cadru privat. Exprimarea în
cadru privat este practic nelimitată, cu excepţia unor cazuri care,
este adevărat, sunt foarte rare, dar în mod expres prevăzute de lege.
Aceasta, pentru simplul motiv că, atâta timp cât rămân în
universul spiritual al omului, ele nu pot fi cunoscute de alţii, de către
ceilalţi, gândirea umană rămânând încă un domeniu protejat
natural de indiscreţia semenilor. Maşina de citit gândurile este încă
o ipoteză de lucru, dar inventarea sa va trebui apreciată, fără
îndoială, mai mult ca inamicul cel mai crud al libertăţii de gândire
decât ca o mare realizare ştiinţifică.
Strâns legată de libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare
consacrată prin Constituţie în art. 30 este posibilitatea omului de a-şi
exprima prin viu grai, prin imagini, prin scris, prin sunete sau alte
mijloace de comunicare în public, gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile spirituale de orice fel.
Constituţia defineşte ce anume se poate exprima liber şi prin
ce forme şi mijloace se poate realiza un asemenea lucru. În legătură
cu primul aspect, vom observa că pot fi exprimate liber gândurile,
opiniile, credinţele şi creaţiile de orice fel. Această formulare largă

Page 178
exprimă atât domeniul reglementat, cât şi imposibilitatea nomi-
nalizării prin Constituţie a tuturor creaţiilor spirituale pe care mintea
iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza, fantezia umană fiind
nemăsurată şi imprevizibilă. De aceea, prin formularea creaţii de
orice fel textul constituţional reuşeşte să fie eficient şi cuprinzător.
În ce priveşte formele şi mijloacele de exprimare (cel de-al
doilea aspect), formularea constituţională este, de asemenea,
cuprinzătoare, acestea fiind: viu grai, scrisul, imaginile, sunetele,
alte mijloace de comunicare în public.
Libera exprimare, ca libertate fundamentală cetăţenească,
trebuie realizată în public.
Exprimarea în public este definitorie pentru conţinutul
juridic al acestei libertăţi, termenul public fiind, desigur, cel definit
prin legi.
Libertatea de exprimare ridică şi probleme de ordin material,
fapt ce explică prezenţa unor asemenea dispoziţii în art. 30 din
Constituţie. Libertatea de exprimare are, aşa cum am mai arătat, un
conţinut complex, care cuprinde, pe de o parte, un aspect spiritual şi,
pe de altă parte, un aspect material. Aspectul material, care
priveşte de fapt toate libertăţile de opinie, are o importanţă aparte
pentru libertatea presei, ştiut fiind că aceasta nu se poate realiza în
afara existenţei unor tipografii, edituri, stocuri de hârtie, mijloace
de difuzare. Libertatea de exprimare permite cetăţenilor (de altfel,
oricui, în general) de a participa la viaţa politică, socială şi
culturală, manifestându-şi public opiniile, credinţele, gândurile.
Dar această libertate de exprimare nu poate fi absolută (o libertate
absolută se transformă în contrariul său) şi ca atare este supusă unor
coordonate juridice.
Într-o asemenea viziune juridică, dispoziţiile constituţionale
interzic acele exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii,
onoarei, vieţii particulare a persoanei şi a dreptului său la propria
imagine; defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă,
incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă
publică; manifestări obscene, contrare bunelor moravuri. Din
aceasta rezultă ideea de protecţie constituţională a unor importante
valori umane, statale, publice.
Existenţa unor coordonate juridice înlăuntrul cărora trebuie
să se exercite libertatea de exprimare implică şi răspunderea
juridică pentru depăşirea acestor limite, altfel spus, pentru
abuzul în exercitarea acestei libertăţi atât de importante.
De aceea, art. 30 stabileşte formele răspunderii şi subiectele
răspunderii. Astfel, prin alin. 8, ca forme ale răspunderii sunt
stabilite explicit două, şi anume răspunderea civilă şi răspunderea
penală. Cât priveşte răspunderea civilă, textul constituţional
stabileşte că ea revine editorului sau realizatorului, autorului,
organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau de televiziune în condiţiile
legii. Prin expresia în condiţiile legii se dă legiuitorului misiunea
de a stabili în detaliu condiţiile stabilirii răspunderii, dimensiunile
acesteia, repartizarea răspunderii civile pe cei răspunzători.
În ce priveşte ordinea în care se răspunde, ea este cea stabilită

Page 179
expres prin textul constituţional, acesta urmărind de fapt să asigure
responsabilitatea necesară într-un domeniu atât de important.
Privitor la răspunderea pentru delictele de presă, ea va fi cea
stabilită prin lege. Constituţia nu a stabilit şi nici nu putea stabili şi
alte detalii, răspunderea pentru săvârşirea unui delict având un
caracter eminamente personal.
Dreptul la informaţie
Dreptul la informaţie este un drept receptat de Constituţia
României din marile instrumente juridice internaţionale în acest
domeniu. El este un adevărat drept fundamental, deoarece
dezvoltarea materială şi spirituală a omului, exercitarea libertăţilor
prevăzute prin Constituţie, mai ales a acelora prin care se exprimă
gândurile, opiniile, credinţele religioase şi creaţiile de orice fel,
implică şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi informaţii
privind viaţa socială, politică, economică, ştiinţifică şi culturală.
Conţinutul dreptului la informaţie este complex, dimensiunile sale
fiind în continuă dezvoltare.
De aceea, textul constituţional, prin art. 31, reuș eș te să
exprime juridic un conţinut complex şi dinamic, garantând accesul
persoanei la orice informaţie de interes public: „ Dreptul persoanei
de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi
îngrădit.
Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt
obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Serviciile
publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să
garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea
dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul
parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege
organică".
Dacă privim în general conţinutul dreptului la informaţie, el
cuprinde: dreptul persoanei de a fi informată prompt, corect şi clar
cu privire la măsurile preconizate şi mai ales luate de autorităţile
publice; accesul liber la sursele de informaţie publică, ştiinţifică şi
tehnică, socială, culturală, sportivă, posibilitatea persoanei de a
recepţiona direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune;
obligaţia autorităţilor guvernamentale de a crea condiţiile
materiale şi juridice pentru difuzarea liberă şi amplă a informaţiei
de orice natură. Dreptul la informaţie presupune şi colaborare
internaţională. Art. 31 din Constituţie, reglementând dreptul la
informaţie, cuprinde dispoziţii privind: informaţiile în general,
atunci când în alineatul (2) foloseşte exprimarea orice informaţie de
interes public; informaţiile despre evenimente sau acţiuni hotărâte
de către autorităţile publice -alineatul (2); informaţii cu caracter
personal - alineatul (2).
Asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte
obligaţii corelative în sarcina autorităţilor publice: de a informa
corect cetăţenii asupra problemelor de ordin public, dar şi de
ordin personal; de a asigura prin serviciile publice dreptul la
antenă; de a asigura protecţia tinerilor şi siguranţa naţională. Trebuie
să subliniem că dreptul la informaţie - această subliniere
marcând exact dimensiunile acestui drept - priveşte numai

Page 180
informaţiile de interes public. De aici rezultă că acest drept nu
implică nici accesul la informaţii cu caracter secret, nici obligaţia
autorităţilor publice de a da asemenea informaţii. Anumite
informaţii nu trebuie şi nu pot fi date, cum ar fi, de exemplu, unele
informaţii cu caracter judiciar sau privind anchetele parlamentare,
informaţii privind apărarea naţională sau siguranţa naţională.
În al doilea rând, mijloacele de informare în masă au obligaţia
constituţională de a asigura informarea corectă a opiniei publice.
Această prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie
respectate în materie de informaţie, şi anume: exactitatea,
onestitatea, discreţia şi, desigur, corectitudinea. Dreptul la
informaţie, ca toate drepturile şi libertăţile de exprimare şi de
răspândire a opiniilor, credinţelor, ideilor, comportă anumite
coordonate juridice, anumite limite.
Este şi motivul pentru care prin alineatul (3) se stabileşte că
prin exercitarea acestui drept nu se poate şi nu trebuie să se
prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională.
Cât priveşte serviciile publice de radio şi televiziune, Constituţia
impune adoptarea unei legi organice relative la organizarea lor şi
controlul parlamentar al activităţii lor.
Libertatea întrunirilor
Libertatea întrunirilor, a demonstraţiilor şi a mitingurilor
exprimă dreptul cetăţenilor de a-şi exterioriza public concepţiile şi
opiniile, adunându-se în locuri publice sau manifestând pe
drumurile publice, în limitele prevăzute de lege.
Prin conţinutul său, această libertate se află într-o strânsă
corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de
exprimare. Este şi motivul pentru care în mod tradiţional şi
constant, aceste libertăţi sunt clasificate în aceeaşi categorie de
drepturi (social-politice sau libertăţi de opinie etc.).
Această libertate se poate exercita prin mai multe forme şi
mijloace. Dintre acestea, Constituţia enumeră mitingurile,
demonstraţiile şi procesiunile. Diversitatea formelor şi mijloacelor
prin care se poate realiza această libertate şi caracterul deschis,
receptiv al dispoziţiilor constituţionale au determinat ca după
nominalizarea celor trei forme să se adauge şi exprimarea orice alte
întruniri.
Astfel, articolul 39 nu restrânge formele şi mijloacele de
realizare a libertăţii întrunirii numai la cele trei forme nominalizate.
Cât priveşte înţelesul celor trei termeni -mitinguri, demonstraţii,
procesiuni -, el este cel din vocabularul curent, obi ş nuit, fiind şi
în drept deseori greu de realizat o diferenţiere prea strictă între
ei. Există anumite trăsături comune tuturor întrunirilor, fără
deosebire de formele în care se realizează.
Astfel, orice întrunire este o grupare de persoane, o
grupare organizată, cu caracter temporar, destinată schimbului de
idei, concepţii, opinii. Orice întrunire, în sensul legii, presupune o
legătură între participanţi, o intenţie comună şi totdeauna un
minimum de organizare. Aceste trăsături au un mare rol din
punct de vedere juridic atunci când se pun probleme de autorizare
prealabilă, de desfăşurare, sau de răspundere. Aceste trăsături

Page 181
deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările întâmplătoare de
persoane.
În general, în literatura juridică se discută şi deosebirile dintre
libertatea întrunirilor şi dreptul de asociere. Aceste deosebiri se
realizează prin observarea diferenţierilor dintre întruniri şi asociaţii.
Astfel, întrunirile presupun participanţi care nu au calitatea de
membru permanent sau acceptat conform unei proceduri prestabilite,
în timp ce asociaţia presupune un grup de persoane, unite prin
calitatea de membru, între care există legături permanente.
Apoi, întrunirile urmăresc realizarea nu a unui scop
permanent, ci a unuia concret (politic, social, cultural), declarat în
momentul desfăşurării lor (eventual, al aprobării prealabile, atunci
când legea prevede un asemenea lucru). Asociaţia însă presupune
existenţa unui scop permanent, precis, determinat în momentul
înfiinţării ei, declarat prin actul de înfiinţare sau de organizare
(statut, regulament). Întrunirile se desfasoara pe baza unor reguli
stabilite momentan, în timp ce asociaţia funcţionează pe baza
regulilor statutare, stabilite clar în momentul înfiinţării sale. În
fine, întrunirile se desfăşoară de regulă pe căile şi pieţele publice
sau în localuri publice, în timp ce asociaţiile îşi ţin reuniunile la
sediile lor. La reuniunile asociaţiilor participă, de regulă, numai
membrii acestora. Desigur că aceste deosebiri nu trebuie
interpretate rigid, pentru că diversitatea mijloacelor prin care se
realizează atât întrunirile, cât şi activitatea asociaţiilor este atât de
mare meat deseori se produce un amestec al trăsăturilor întrunirilor
şi asociaţiilor. De asemenea, trebuie avut în vedere specificul
reuniunilor cu caracter privat.
Întrunirile pot fi de două categorii: publice şi private. Din textul
constituţional, nu rezultă o asemenea diferenţiere, tăcerea textului
urmând a fi interpretată în sensul că regulile sale sunt aplicabile
oricărui fel de întrunire.
Articolul 39 din Constituţie stabileşte trei reguli mari în
legătură cu întrunirile şi anume:
a) libertatea întrunirilor;
b) caracterul paşnic al întrunirilor;
c) interzicerea la întruniri, a oricărui fel de arme.
Aceste reguli au caracter constituţional. Desigur, deşi textul
nu o spune expres, alte reguli, dar nu cu un asemenea caracter, pot
fi stabilite prin lege.
Existenţa unei legislaţii care să detalieze dispoziţiile
constituţionale se impune mai ales în legătură cu întrunirile pe căile
publice, ştiut fiind că aceste căi aparţin tuturor şi sunt dominate de
principiul liberei circulaţii.
O problemă teoretică privind acest drept este aceea de a se
face distincţia faţă de dreptul de asociere. Este de observat că
întrunirile, mitingurile, demonstraţiile nu presupun participanţi
care să aibă calitatea de membri permanenţi, înscrişi sau acceptaţi
conform unei proceduri, şi niciun anumit fel de legătură
permanentă, în timp ce asociaţia presupune un grup de persoane
unite prin calitatea de membri, între care există legături
permanente.
În al doilea rând, întrunirile, demonstraţiile nu urmăresc

Page 182
realizarea unui scop permanent, înscris sau acceptat conform unei
proceduri, ci un scop concret, cultural, politic, social declarat în
momentul desfăşurării acestor acţiuni.
Asociaţia presupune, însă, existenţa unui scop permanent,
precis determinat în momentul înfiinţării ei.
Mitingurile nu se desfăşoară pe baza unor reguli dinainte
stabilite, ci doar pe baza unor reguli stabilite cel mult în mod
spontan. Asociaţia funcţionează însă pe baza unui statut, a unui
regulament dinainte stabilit.
Întrunirile - cum am arătat - au loc în pieţele publice, pe când
asociaţiile îşi ţin reuniunile la sediile lor.
Dreptul de asociere
Dreptul de asociere este un drept fundamental, social-politic,
clasificat de regulă în categoria libertăţilor de opinie, alături de
libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc., cu care şi prin
care este explicat conţinutul său.
Acest drept cuprinde posibilitatea cetăţenilor români de a se
asocia, în mod liber, în partide sau formaţiuni politice, în sindicate
sau în alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi uniuni, cu scopul de a
participa la viaţa politică, ştiinţifică, socială şi culturală, de a -şi
realiza o serie de interese legitime comune.
Înţelegerea sferei de aplicaţie a dispoziţiilor constituţionale din
acest articol presupune o corectă şi clară delimitare a asociaţiilor
care sunt rezultatul exercitării acestui drept şi a altor asociaţii şi
societăţi care sunt rezultatul unor contracte de asociere. Altfel spus,
articolul 37 din Constituţie se referă la asociere ca rezultat al
exercitării unei libertăţi fundamentale, o asociaţie deci de drept
constituţional. Aceste asociaţii sunt de drept public, temeiul lor
fiind libertatea de asociere, şi nu contractul, care este temeiul
asociaţiilor şi societăţilor de drept privat.
Asociaţiile prevăzute în art. 37 nu au scopuri lucrative, nu
urmăresc obţinerea sau împărţirea unor beneficii, ele trebuie să aibă
scopuri politice, religioase, culturale., scopuri care să exprime
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor,
credinţelor.
Asemenea precizări urmăresc să arate că articolul 37 din
Constituţie nu poate fi socotit temeiul juridic al creării unor societăţi
comerciale sau a unor alte asociaţii cu caracter lucrativ sau,
eventual, a persoanelor juridice. Asemenea aspecte sunt de
domeniul legii, ele ţinând de sfera dreptului privat. Dintr-o
asemenea viziune juridică rezultă consecinţe diferite privind
crearea şi înregistrarea acestor tipuri diferite de asociaţii.
Garantând dreptul la liberă asociere, dispoziţiile
constituţionale stabilesc şi formele de asociere. Ca şi în alte situaţii,
dificultatea stabilirii unui inventar complet a determinat
folosirea a două procedee, şi anume: nominalizarea partidelor şi
sindicatelor; enunţarea celorlalte forme organizatorice prin
formularea altor forme de asociere.
Nominalizarea partidelor politice şi a sindicatelor era de
altfel obligatorie având în vedere corelaţia dintre articolul 37 şi
articolele 8 (2) şi 9 din Constituţie, articole care privesc direct

Page 183
scopurile acestor forme de asociere. Dreptul de asociere nu poate fi
însă un drept absolut. De aceea, în mod firesc, se stabilesc anumite
limite. Aceste limite constituţionale privesc trei mari aspecte:
a) scopurile şi activitatea;
b) membrii;
c) caracterul asociaţiei, rezultând practic din modul de
comunicare.
În ce priveşte scopurile şi activitatea, prin alin (2) sunt
considerate neconstituţionale partidele sau organizaţiile care
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii ţării. Din simpla lectură a textului rezultă că
el urmăreşte protejarea unor valori politice, juridice şi statale
consacrate încă în primul titlu al Constituţiei. Aceste valori, întrând
practic în ordinea constituţională, nu pot fi afectate nici prin
exercitarea abuzivă a dreptului de asociere. De aceea, în mod firesc,
asociaţiile care atentează la aceste valori sunt neconstituţionale.
Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii revin
Curţii Constituţionale.
Limitele privind membrii asociaţiilor privesc de fapt numai
partidele politice, având în vedere rolul lor în viaţa politică şi statală.
În acest sens, potrivit alineatului (3), nu pot face parte din partidele
politice judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului,
magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de
funcţionari publici stabilite prin lege organică. Se poate observa că
este vorba, practic, numai de funcţionarii publici. Unii sunt
nominalizaţi chiar în text, aici impedimentul fiind de ordin
constituţional. Dar pentru că alţi funcţionari publici nu pot să se
asocieze în partide politice, asocierea fiind un obstacol în buna
exercitare a funcţiilor lor, Constituţia permite legii organice să
stabilească ea aceste categorii.
Nu mai suntem deci în prezenţa unei nominalizări
constituţionale, ci doar a unui temei constituţional în baza căruia
legea organică poate face asemenea nominalizări.
Explicaţia unei asemenea interdicţii privind unele categorii de
funcţionari trebuie căutată în aceea că serviciile publice nu au voie
să facă nicio diferenţiere între cei cărora le furnizează prestaţii
pe motive politice şi, în general, pe alte motive spirituale.
În sistemele constituţionale democratice se practică teoria
neutralităţii serviciilor publice, care implică o detaşare a
funcţionarilor publici (sau unor categorii) de probleme politice.
Asemenea prevederi constituţionale se explică şi prin egalitatea
cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără discriminări şi
fără privilegii.
Din acest principiu constituţional rezultă foarte clar că funcţia
publică este accesibilă, în mod egal, tuturor celor care dovedesc
capacitatea şi aptitudinile cerute de lege pentru ocuparea unei
funcţii publice. De aceea, o lege care ar condiţiona ocuparea unei
funcţii publice de opţiunile publice ar fi, categoric,
neconstituţională.
În legătură cu caracterul asociaţiei, vom observa că, potrivit
Constituţiei, sunt interzise asociaţiile cu caracter secret. Această
dispoziţie constituţională urmăreşte practic protejarea valorilor

Page 184
democraţiei constituţionale faţă de anumite forţe obscure care ar
dori să atenteze la ele.
Secretul corespondenţei
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, ca drept
fundamental, şi-a precizat conţinutul mult mai târziu decât celelalte
drepturi şi libertăţi, aceasta explicându-se prin faptul că telefonul şi
corespondenţa s-au dezvoltat mai târziu. Din această cauză, secretul
corespondenţei şi al convorbirilor telefonice nici nu a format decât
rareori obiect de cercetare în literatura de specialitate, care a plasat
şi plasează acest drept, alături de inviolabilitatea domiciliului şi a
persoanei, în grupa libertăţilor fizice. Acest principiu este
rezultatul unei îndelungate istorii, din care nu au lipsit abuzurile,
primitivismul, încălcările repetate. Formulat simplu, secretul
corespondenţei, ca drept fundamental cetăţenesc, are totuşi un
conţinut complex, plin de semnificaţii şi aspecte juridice.
Secretul corespondenţei şi al convorbirilor telefonice, în sensul
articolului 28 din Constituţia României, este dreptul cetăţeanului de
a-şi comunica şi prin telefon ideile şi gândurile altei persoane,
fără a-i fi cenzurate sau făcute publice, decât în cazurile şi în
condiţiile expres prevăzute de lege. Astfel, „ Secretul scrisorilor, al
telegra-melor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice
şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil".
Prin corespondenţă, textul constituţional înţelege scrisori,
telegrame, trimiteri poştale de orice fel, altele decât scrisorile
şi telegramele, convorbirile telefonice, şi alte mijloace legale de
comunicare. Dacă inviolabilitatea corespondenţei este principiul
fundamental, urmează să observăm ce reguli rezultă.
Mai întâi, trebuie reţinută sfera celor faţă de care este ocrotită
corespondenţa. Faţă de reglementarea constituţională, concluzia
unică este că sunt obligate a respecta secretul corespondenţei atât
persoanele fizice, cât şi autorităţile publice. Practic, nimeni nu are
dreptul să atenteze la corespondenţa cuiva. În al doilea rând, rezultă
că nimeni nu poate reţine, deschide, citi, distruge, da publicităţii o
corespondenţă ce nu-i este adresată, având obligaţia de a o restitui
destinatarului dacă din întâmplare a intrat în posesia ei. De
asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire
telefonică sau a divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de
care a luat cunoştinţă întâmplător.
Din totdeauna s-a pus şi se pune problema dacă principiul
inviolabilităţii poate cunoaşte vreo restrângere. Sub acest aspect, atât
legislaţia, cât şi practica juridică au evidenţiat că exerciţiul acestei
libertăţi comportă o restrângere necesară în interesul justiţiei, mai
exact în interesul descoperirii infracţiunilor şi infractorilor. Acest
drept al magistraţilor de a obţine, reţine, citi şi folosi în proces
corespondenţa care vine sau pleacă de la persoane învinuite de
săvârşirea unor fapte penale trebuie însă să fie prevăzut de lege,
realizat după o procedură strictă şi numai pe bază de ordonanţe
scrise, cu respectarea celorlalte drepturi ale persoanei, mai ales a
dreptului la viaţa familială, intimă şi privată.

Page 185
Drepturile garanţii

Dreptul de petiţionare
Dreptul de petiţionare este un drept cetăţenesc de tradiţie în
sistemul juridic românesc. Exercitarea dreptului de petiţionare este
o modalitate eficientă de rezolvare a unor probleme personale sau
care privesc o colectivitate. Acest drept este încadrat, în clasificările
de drepturi, în categoria drepturilor garanţii, el fiind şi o garanţie
juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Astfel,
„ Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii
formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal
constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele
colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de
petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să
răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit
legii".
În condiţiile articolului 51 din Constituţie, dreptul de
petiţionare poate fi exercitat fie individual, de către cetăţean, fie de
către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal constituite.
Petiţiile adresate autorităţilor publice şi care, deci, se bucură de
regimul juridic stabilit prin art. 51 din Constituţie se fac numai în
numele petiţionarilor sau, în situaţia de la alineatul (2), în numele
colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă. De aici
rezultă că orice petiţie trebuie semnată şi, deci, trebuie să conţină
datele de identificare a petiţionarului. Prin formularea sa clară,
textul constituţional nu priveşte şi, deci, nici nu protejează juridic
petiţiile anonime.
Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii
exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea
dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Exercitarea dreptului
de petiţionare este o modalitate eficientă de rezolvare a unor
probleme personale sau care privesc o colectivitate, fiind o
garanţie juridică generală pentru celelalte drepturi şi libertăţi. Petiţia
este o cerere prin care se vizează apărarea, repararea unui drept, a
libertăţii, sau a unui interes legitim al petiţionarului. Petiţia nu se
confundă cu denunţul, care este o informare a autorităţii cu privire
la anumite ilegalităţi, dar prin care denunţătorul nu a fost vătămat.
Dreptul la petiţie poate fi exercitat individual de către cetăţean, fie
de către un grup de cetăţeni, fie de către organizaţii legal
constituite, evident referitor numai la drepturile, libertăţile şi
interesele acestora. Se admite ca o persoană să facă o petiţie
pentru o altă persoană numai în cazurile prevăzute de lege, cum ar
fi: părintele pentru minor, tutorele pentru minor, avocatul pentru
client etc. Aceasta dă dispoziţiei constituţionale şi un evident
caracter moral.
Corelativ dreptului cetăţeanului de a petiţiona, articolul
menţionat prevede obligaţia autorităţilor publice de a examina şi
răspunde la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite de lege.
Aceasta implică obligaţia pentru autoritatea legiuitoare de a
elabora o lege prin care să se prevadă aceste condiţii şi termene.

Page 186
Din modul cum este formulat articolul 51 din Constituţie, rezultă că
legea nu va putea diminua dreptul în sine, ci va trebui să
prevadă numai procedura şi, desigur, responsabilităţile ce vor
reveni pentru încălcarea Constituţiei şi a legii. Constituţia nu a
stabilit explicit aceste termene şi condiţii.
Scutirea de taxă pentru exercitarea dreptului de petiţionare
este o regulă constituţională, care asigură acestui drept
posibilitatea realizării sale depline.
Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
Persoana vătămată într-un drept al său se poate adresa,
potrivit legii, diferitelor instanţe, după caz. Astfel, cel vătămat într-
un drept al său printr-o infracţiune se adresează organelor
judiciare, care, în conformitate cu procedura penală, iau măsuri de
reparare, despăgubire, pedepsire a celui vinovat etc. De asemenea,
celui vătămat într-un drept al său, printr-un act sau fapt juridic
civil, i se face dreptate, pe calea prevăzută de procedura civilă, de
către o instanţă civilă.
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este un
drept fundamental, încadrat de tradiţie în marea categorie a
drepturilor garanţii alături de dreptul de petiţionare, cu care, de
altfel, se află într-o strânsă corelaţie. Art. 52 din Constituţie este
temeiul constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru
vătămările produse cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea
drepturilor şi libertăţilor acestora. Astfel, „Persoana vătămată într-
un drept al sau ori într-un interes legitim, de o autoritate publică,
printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal
a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea
pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc
prin lege organică.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin
erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile
legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă".
Aceasta înseamnă că toate celelalte dispoziţii legale îşi au
suportul juridic în art. 52 din Constituţie, cu care trebuie corelate.
Răspunderea autorităţilor publice, potrivit articolului 52, intervine
în situaţii clar definite, şi anume: când emit un act administrativ
prin care vatămă o persoană; când nu soluţionează în termenul
legal o cerere a unei persoane, când prin erori judiciare săvârşite în
procese penale se produc prejudicii. În a doua situaţie se pot
surprinde două aspecte practice. Primul se poate datora rezolvării
cererii în afara termenelor legale, deci cu depăşirea lor. Dacă
acţiunea este deja primită, ea urmează să fie soluţionată prin luarea
în considerare şi a justificărilor autorităţii. Dacă însă acţiunea nu s-
a pus în mişcare, urmează ca primirea şi soluţionarea sa să fie
apreciate în funcţie de faptul dacă s-a produs sau nu o vătămare.
Al doilea aspect priveşte tăcerea autorităţii publice atunci când a
fost sesizată cu o cerere. În acest caz, textul constituţional dă tăcerii
efectele juridice ale unui act administrativ. Reglementarea
constituţională prezintă avantajul că nu permite autorităţilor

Page 187
publice ca pur şi simplu să ignore o cerere a unui cetăţean.
Cât priveşte categoria de acte la care se referă art. 48 din
Constituţie, ea rezultă clar din text, fiind vorba de actele
administrative. Trebuie însă să se observe că textul nu se referă la
actele administrative emise numai de către autorităţile executive,
ci la toate actele administrative emise de autorităţile publice, fără
deosebire de natura lor juridică.
Fiind vorba de acte cu caracter administrativ, în această
categorie nu intră, desigur, de exemplu, legea ca act juridic al
Parlamentului, sau hotărârea unei judecătorii date într-o speţă
soluţionată. Dar structurile interne ale Parlamentului, precum şi
conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte
administrative. Asemenea acte sunt cuprinse în sfera de aplicaţie a
art. 48 din Constituţie. Desigur, stabilirea naturii juridice admi-
nistrative a unui act se va face, în context, de către autoritatea com-
petentă a soluţiona cauza, cu ajutorul Legii Contenciosului
Administrativ.
Art. 52 din Constituţie nominalizează şi pretenţiile pe care le
poate formula cetăţeanul, acestea fiind: recunoaşterea
dreptului pretins, anularea actului, repararea pagubei. Este, precum
se observă, o ordine firească. Nu se poate obţine repararea pagubei
fără a se recunoaşte dreptul şi a se anula actul. Fără a intra în detalii,
trebuie să subliniem că în realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu
are obligaţia de a proba vinovăţia (culpa) funcţionarului public sau
a autorităţii publice. El trebuie să justifice dreptul său şi că actul
emis de către autoritatea publică i-a produs o vătămare. Ca atare,
cetăţeanul are în sarcina sa doar învederarea legăturii cauzale între
actul autorităţii publice şi paguba (vătămarea) produsă persoanei.
În acelaşi fel trebuie interpretate şi dispoziţiile alin (3), care
stabilesc răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile
cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Dacă autorităţile publice vor dori să recupereze eventualele
prejudicii rezultate, de la funcţionarii proprii, ele vor putea face un
asemenea lucru prin procedurile legale privind raporturile de muncă.
Formularea generală a art. 52 din Constituţie poate ridica
problema de a şti care este autoritatea publică în măsură să rezolve
cererile.
Tăcerea textului trebuie interpretată în sensul că rezolvarea
acestor pretenţii revine organului competent potrivit legii. Dar acest
articol trebuie coroborat cu art. 21 din Constituţie. A ş a stând
lucrurile, urmează să observăm că în cazul în care legile nu dau
soluţii sau proceduri sau aceste proceduri sunt considerate
nesatisfăcătoare, urmează a se aplica dispoziţiile art. 21 din
Constituţie privind accesul liber la justiţie.
Faţă de conţinutul complex al acestui drept, complexitatea
semnificaţiilor şi implicaţiilor juridice, art. 52 din Constituţie
trimite la lege pentru stabilirea condiţiilor şi limitelor exercitării
sale, respectiv Legea Contenciosului Administrativ.

9.3.4. Indatoririle fundamentale ale cetatenilor.

Îndatorirea de a respecta Constituţia şi legile

Page 188
 Una din îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este
respectarea legilor şi a Constituţiei. Această îndatorire îşi găseşte
fundamentul în faptul că legile sunt expresia voinţei poporului, prin
ele urmărindu-se realizarea atât a intereselor generale, cât şi a celor
individuale. Prin legile ce se adoptă se iau cele mai importante
măsuri în toate domeniile de activitate. De aceea, numai prin
aplicarea şi respectarea strictă a legilor se pot înfăptui măsurile
preconizate. Respectarea legilor apare deci ca o cond iţie
indispensabilă în realizarea programelor propuse. Îndatorirea de a
respecta Constituţia şi legile revine în egală măsură tuturor
cetăţenilor. Nu se face distincţie între cetăţeni sub aspectul obligaţiei
de respectare a legilor, toţi fiind datori a le respecta, indiferent de
poziţia pe care o ocupă în societate şi stat.
Art. 1 alin. 5 din Constituţie, care stabileşte această îndatorire
fundamentală, obligă, de asemenea, la respectarea supremaţiei
Constituţiei. Ca atare, supremaţia Constituţiei este afirmată prin
chiar legea fundamentală.
Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară
Această îndatorire, prevăzută prin art. 54 din Constituţie, este
urmarea firească a cetăţeniei. Ea are drept urmare obligaţia celor
cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi a militarilor de
a îndeplini aceste funcţii cu credinţă şi de a depune jurământul cerut
de lege. „Cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum
şi militarii, răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le
revin şi, în acest scop, vor depune jurământul cerut de lege".

Îndatorirea de apărare a patriei

Îndatorirea de apărare a patriei, prevăzută prin art. 57 din
Constituţie, impune cetăţenilor să fie întotdeauna pregătiţi pentru
a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în
cazul altor acţiuni îndreptate împotriva ţării.
Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor români, bărbaţi
şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi
pregătire profesională.
Datorie sfântă a fiecărui cetăţean, apărarea patriei cere
acestuia o conduită ireproşabilă şi fidelitate faţă de poporul român.
Încălcarea acestei îndatoriri este o faptă reprobabilă. De aceea,
potrivit legilor, călcarea jurământului militar, trădarea de patrie,
trecerea de partea inamicului, aducerea de prejudicii capacităţii de
apărare a statului constituie crime grave şi sunt pedepsite.
Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor
de a contribui, prin impozite şi taxe, la cheltuielile publice.
„ Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la
cheltuielile publice. Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure
aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Orice alte prestaţii sunt interzise,
în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale". Este o
îndatorire firească. Pentru a stabili acestei îndatoriri coordonate
clare, Constituţia impune legilor obligaţia de a aşeza just
sarcinile fiscale. De asemenea, legile pot stabili şi alte prestaţii,
dar numai expres şi în situaţii excepţionale.

Page 189
 Îndatorirea de exercitare cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor şi de respectare a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi
Art. 57 din Constituţie stabileşte o îndatorire ce incumbă
tuturor locuitorilor României, cetăţeni, străini sau apatrizi. Se
observă clar că buna-credinţă, principiu tradiţional de drept civil,
este considerată o regulă constituţională. „Cetăţenii români,
cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi
libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce
drepturile şi libertăţile celorlalţi".
Această prevedere de natură juridică va avea consecinţe
deosebite în rezolvarea problemelor ce rezultă din exercitarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În conţinutul îndatoririi fundamentale cuprinse în art.57 intră
şi obligaţia de a nu încălca drepturile şi libertăţile celorlalţi,
obligaţie firească, ce ţine chiar de conceptele de drept şi de libertate.

9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 9

Drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de Constitutie si care sunt determinante
pentru statutul juridic al cetateanului. Anumite drepturi subiective, datorita importantei lor, sunt selectate pe
criteriul valoric si inscrise ca drepturi fundamentale. Drepturile fundamentale sunt drepturi esentiale pentru
cetateni, pentru viata, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi esentiale il dobandesc in raport cu
conditiile concrete de existenta ale unei societati. Un drept subiectiv poate fi considerat esential si deci
fundamental intr-o societate data, dar isi poate pierde acest caracter in alta societate. Drepturile
fundamentale pot fi explicate numai daca sunt analizate in interdependenta lor cu celelalte fenomene,
indeosebi cu realitatile economice, sociale si politice din fiecare tara.
Drepturile fundamentale, datorita importantei lor, sunt inscrise in acte deosebite, cum ar fi declaratii de
drepturi, legi fundamentale. Inscrierea in Constitutie a drepturilor fundamentale este urmarea
caracteristicilor principale a acestora de a fi drepturi esentiale pentru cetateni. Inscrise in Constitutie, li se
recunoaste caracterul de drepturi fundamentale si li se stabilesc garantii pentru ocrotirea si exercitarea lor.
Putem concluziona ca drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetatenilor, esentiale pentru
viata, libertatea si demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalitatii umane,
drepturi stabilite prin Constitutie si garantate prin Constitutie si legi.
Drepturile omului si cetateanului sunt denumite frecvent libertati publice. Expresia “libertati publice” se
refera atat la libertatile cat si la drepturile omului, precum si la faptul ca acestea apartin dreptului public, si
anume Dreptului constitutional, fiind supuse unui regim juridic aparte. Expresiile “drepturile omului” si
“drepturile cetateanului” comporta unele explicatii. Astfel, expresia “drepturile omului” evoca drepturile
fiintei umane, fiind inzestrata cu ratiune si constiinta, careia ii sunt recunoscute drepturile naturale ca
drepturi inalienabile si imprescriptibile. Intr-o societate organizata in stat, omul se prezinta din punct de
vedere juridic sub trei ipostaze distincte: cetatean, strain sau apatrid.
Pe planul realitatilor juridice interne omul devine cetatean, altfel spus fiinta umana se integreaza intr-un
anumit sistem social-politic, guvernat de reguli juridice. Drepturile sale naturale sunt proclamate si asigurate

Page 190
prin Constitutia statului al carui cetatean este, dobandind astfel eficienta juridica, sub denumirea de “drepturi
(libertati) cetatenesti”. Cetatenii beneficiaza, in principiu, de toate drepturile prevazute de Constitutie,
strainii si apatrizii beneficiaza doar de unele dintre ele. Drepturile omului-pe planul realitatilor universale
devin drepturi ale cetatenilor-pe planul realitatilor interne ale fiecarui stat. Astfel exista reglementari
internationale si reglementari interne iar corelarea intre cele doua categorii de reglementari implica
asigurarea drepturilor cetatenilor la nivelul standardelor impuse de reglementarile internationale.
Expresia “institutia drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale” desemneaza un grup de norme
juridice, norme unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca institutie juridica ea face parte din Dreptul
constitutional.
Indatoririle fundamentale mobilizeaza oamenii la realizarea scopurilor societatii, constituind in acelasi
timp garantia ca drepturile fundamentale se pot realiza efectiv. Existenta indatoririlor fundamentale se
impune deoarece este de neconceput ca membrii unei colectivitati umane sa nu aiba alaturi de drepturi si
indatoriri. Indatoririle fundamentale sunt obligatiile carora societatea, la un moment dat, le atribuie o valoare
mai mare, reflectata in regimul juridic special ce li se atribuie. Indatoririle sunt inscrise ca atare in
Constitutie, fiind expres formulate prin chiar textul Constitutiei. Putem conchide ca indatoririle
fundamentale sunt acele obligatii ale cetatenilor, considerate esentiale de catre popor pentru realizarea
intereselor generale, inscrise in Constitutie si asigurate in realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin
forta de constrangere a statului.

Concepte şi termeni de reţinut

Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetateanului roman. Inviolabilitati.
Drepturile si libertatile social economice si culturale. Drepturile exclusiv politice. Drepturile si
libertatile social politice. Drepturile garantii. Indatoririle fundamentale ale cetateanului roman.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumerati drepturile din categoria Inviolabilitati..

2. Definiti notiunea de drept la viata.
3. Realizati o clasificare a drepturilor exclusiv politice..
4. Definiti dreptul la greva.
5. Enumerati drepturile garantii
6. Definiti dreptul la libera exprimare.
7. Definiti dreptul la invatatura.
8. Definiti dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

Evaluare.

Page 191
 1. Care drept face parte din categoria drepturilor exclusiv politice:
a. Dreptul la greva
b. Dreptul de a alege.
c. Dreptul la petitionare
2. Care drept face parte din categoria drepturilor inviolabilitati:
a. Dreptul la viata
b. Dreptul la invatatura
c. Dreptul la aparare.
3. Care drept face parte din categoria garantii:
a. Dreptul la petitionare
b. Inviolabilitatea domiciliului
c. Dreptul la invatatura

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 192
 Unitatea de învăţare 10

CETATENIA ROMANA

Cuprins:
10.1. Introducere
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare
10.3.1.Notiunea cetateniei romane. Principiile cetateniei romane. Natura juridica a
cetateniei romane.
10.3.2. Moduri de dobandire a cetateniei romane si cazuri de pierdere a acesteia.
10.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

10.1. Introducere
Conceptul de cetăţenie poate fi utilizat atât într-un sens juridic,
cât şi într-un sens politic. În acest ultim caz, cetăţenia este privită ca
apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor),
organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional
două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată
pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme
juridice.
În a doua accepţiune, noţiunea de cetăţenie este folosită şi
pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane
care au calitatea de cetăţean. Astfel, cetăţenia se axează în jurul ideii
de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei
persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această ultimă accepţie
constituie obiectul unor controverse din literatura juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie
„ ca o legătură între individ şi stat", fie ca „o legătură politică şi
juridică", ca o „apartenenţă juridică" sau „ca o calitate a persoanei".

10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– inţelegerea conceptului de cetatenie;

– cunoasterea principiilor care guverneaza cetatenia romana
– cunoasterea teoriilor aplicabile institutiei cetateniei romane
Page 135
 – identificarea modurilor de dobandire a cetateniei romane.
– Cunoasterea cazurilor de pierdere a cetateniei romane.
–
Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii se vor familiariza cu notiunea de cetatenie romana.
– vor cunoaste principiile care guverneaza institutia cetateniei
romane.
– Vor identifica modurile de dobandire a cetateniei romane si
cazurile de pierdere a acesteia.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

10.3. Conţinutul unităţii de învăţare

10.3.1 Notiunea de cetatenie romana. Principiile cetateniei

romane. Natura juridica a cetateniei romane.
Conceptul de cetăţenie poate fi utilizat atât într-un sens juridic,
cât şi într-un sens politic. În acest ultim caz, cetăţenia este privită ca
apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor),
organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în ştiinţa dreptului constituţional
două accepţiuni. În primul rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată
pentru a desemna o instituţie juridică, adică o grupă de norme
juridice.
În a doua accepţiune, noţiunea de cetăţenie este folosită şi
pentru a caracteriza condiţia juridică ce se creează acelor persoane
care au calitatea de cetăţean. Astfel, cetăţenia se axează în jurul ideii
de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei
persoane, dobândirea şi pierderea cetăţeniei. Această ultimă accepţie
constituie obiectul unor controverse din literatura juridică.
În literatura juridică, cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie
„ ca o legătură între individ şi stat", fie ca „ o legătură politică şi
juridică", ca o „apartenenţă juridică" sau „ca o calitate a persoanei".
Pentru a defini cetăţenia română, trebuie să pornim de la
faptul că cetăţenia are un conţinut şi o finalitate care se corelează
cu realităţile economice, sociale şi culturale concrete dintr-o
societate dată.
Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor, cetăţenii români sunt în
acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri. Titlul de cetăţean român,
impune devotament şi fidelitate faţă de patrie, slujirea intereselor
poporului, precum şi îndeplinirea cu bună-credinţă a obligaţiilor
înscrise în Constituţie şi legile ţării.
Natura juridică a cetăţeniei

Page 136
 Una din cele mai controversate probleme referitoare la
cetăţenie este natura juridică a acesteia, exprimându-se mai multe
opinii, dintre care menţionăm:
1. Teoria contractuală
Potrivit acestei teorii, fundamentul juridic al cetăţeniei s-ar
afla în contractul intervenit între stat şi persoana fizică, prin care
se manifestă voinţa persoanei de a deveni cetăţean şi a statului de
a fi de acord cu aceasta.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei, trebuie să se plece de
la categoria subiectelor raporturilor juridice. Deşi plecăm de la
această idee, nu putem împărtăşi părerea că cetăţenia este o situaţie
juridică, mai ales pentru că noţiunea situaţie juridică nu ni se pare
suficient determinată.

Teoria contractuală nu poate fi acceptată, deoarece contractul

este un acord de voinţă; or, în cazul dobândirii cetăţeniei prin
naştere, voinţa celui născut nu se poate exprima în niciun fel. În
acest caz, cetăţenia se dobândeşte ca efect al naşterii, ca
urmare a prevederii legii, şi nu ca urmare a încheierii unui
contract, deci a manifestării de voinţă, a unui acord între stat şi o
persoană fizică.
2. Teoria voinţei unilaterale a statului
Această teorie este opusă teoriei contractuale, întrucât se
apreciază că statul este acela care acordă cetăţenia, fiind vorba
astfel de un act unilateral de voinţă a statului. 139 Nici această teorie
nu poate fi acceptată, deoarece ea este inaplicabilă în cazul
dobândirii cetăţeniei la cerere, situaţie în care statul nu-şi poate
impune în mod unilateral voinţa cu privire la dobândirea
cetăţeniei de către o persoană fizică. Numai în cazul în care aceasta
îşi manifestă dorinţa şi, deci, voinţa de a deveni cetăţean al unui
stat, ea poate deveni cetăţean al statului respectiv, cu condiţia însă
ca şi statul să fie de acord cu cererea persoanei fizice.
3. Teoria raportului juridic
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este un raport juridic intervenit
între stat şi o persoană fizică, un raport juridic de drept constituţional,
al cărui conţinut cuprinde drepturile şi obligaţiile reciproce dintre
stat şi persoana fizică.
S-a apreciat, pe aceeaşi linie de gândire, că cetăţenia ar fi un
raport de supuşenie a cetăţeanului faţă de stat.
Raportul de cetăţenie este o consecinţă a cetăţeniei, a calităţii
de cetăţean, conţinutul acestui raport fiind format din drepturile şi
obligaţiile reciproce dintre stat şi cetăţean, dintre stat şi o persoană
fizică. Cu atât mai mult, deci, cetăţenia nu poate fi un raport de
supuşenie.
Teoria raportului juridic are în vedere numai îndatoririle
cetăţeanului, ignorând drepturile acestuia.
4. Teoria capacităţii juridice
Potrivit acestei teorii, cetăţenia este o parte a capacităţii
juridice a unei persoane fizice, prin care aceasta dobândeşte
posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute de constituţie şi de legi.
Capacitatea juridică nu este altceva decât posibilitatea de a fi

Page 137
subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi obligaţii.
Determinată de lege, capacitatea juridică poate să se deosebească de
la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea
juridică a persoanelor fizice se divide în capacitate de folosinţă şi
capacitate de exerciţiu. În cazul dreptului constituţional, nu putem
vorbi de o asemenea diviziune a capacităţii.
În dreptul constituţional se face, însă, distincţie între
capacitatea juridică deplină şi capacitatea juridică restrânsă.
Capacitate juridică deplină au numai cetăţenii, deoarece
numai ei sunt titularii tuturor drepturilor şi îndatoririlor
prevăzute de legislaţia unei ţări.
Capacitate juridică restrânsă au străinii şi apatrizii, care nu pot
avea decât o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de
constituţie şi de celelalte legi ale statului respectiv.
În această ordine de idei, plecând, după cum am stabilit de
altfel mai sus, de la categoria juridică subiect de drept,
considerăm că cetăţenia este un element, o parte componentă a
capacităţii juridice. Cei care consideră capacitatea juridică drept o
prerogativă abstractă iau ca punct de plecare capacitatea de
folosinţă din dreptul civil - şi, fie spus, nici aici nu poate fi vorba de
un asemenea lucru -fără a privi şi analiza capacitatea juridică aşa
cum se prezintă ea în celelalte ramuri de drept.
În general, în literatura juridică, noţiunile de subiect de drept şi
de capacitate au fost expuse ţinându-se seama în primul rând de
raporturile de drept civil, şi nu de variatele domenii ale raporturilor
juridice.
În acest caz, vom folosi doar rezultatele acelor cercetări
ştiinţifice care au cuprins în aria lor întreaga complexitate a acestor
probleme. De la început trebuie să stabilim că prin subiecte ale
raporturilor juridice sau prin subiecte de drept se înţeleg
participanţii la raporturile juridice, care au, ca atare, calitatea de a fi
titulari ai drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul
raportului juridic. Subiecte ale raporturilor juridice sunt persoanele
fizice şi colectivele de persoane fizice. Persoanele fizice apar ca
subiecte ale raporturilor juridice ca şi cetăţeni, ca străini sau ca
apatrizi. Se remarcă însă, pe bună dreptate, că, în anumite
raporturi juridice, străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte.
Putem considera capacitatea juridică ca nefiind altceva decât
posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite drepturi şi
obligaţii. Stabilită de lege, capacitatea juridică, după cum este bine
cunoscut, poate să difere de la o ramură de drept la alta. Sunt
ramuri de drept în care capacitatea juridică a persoanelor fizice se
divide în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu. În
dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a
capacităţii, deoarece, dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu are o mare importanţă în dreptul civil, ea
este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale
dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte o
dată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.
Deci, capacitatea juridică se poate divide în capacitate de
exerciţiu şi capacitate de folosinţă numai în acele ramuri de drept
unde drepturile pot aparţine unui titular fără să necesite în acelaşi

Page 138
timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular.
În cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarea
lor de către titular, ca, de exemplu, în cazul drepturilor politice,
împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu nu mai este posibilă.
Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, premisa
pentru ca o persoană să poată deveni subiect al raportului juridic şi
să-şi asume, în cadrul raportului juridic, drepturile subiective şi
obligaţiile corespunzătoare.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a
cunoscut şi cunoaşte schimbări de conţinut, în funcţie de
orânduirile social-economice, de transformările mai importante
survenite.
Conţinutul capacităţii juridice, mai bine zis elementele care o
compun, determină sfera subiectelor raporturilor juridice. Astfel,
sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte
capacitatea de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite
domenii de raporturi juridice.
Deci, guvernanţii - căci, ce este legea decât exprimarea voinţei
acestora - hotărăsc, în funcţie de mutaţiile social-politice, de
interesele lor, elementele care formează capacitatea juridică,
stabilind, astfel, dacă un individ sau un grup de indivizi pot, sau nu,
să fie subiecte ale unor raporturi juridice al căror conţinut îl
formează anumite drepturi şi obligaţii.
În sclavagism, sclavii nu erau subiecte ale raporturilor juridice,
ci erau subiecte ale acestora (bunuri). Sclavii nu aveau capacitatea
de a fi subiecte ale raporturilor juridice, deoarece nu le era
recunoscută calitatea de persoană (de om), care este unul din
elementele capacităţii juridice. Deci, un prim element al capacităţii
juridice este calitatea de persoană fizică (sau juridică, dacă ne
referim la colective), fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia
că şi bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.
Legile au restrâns însă capacitatea juridică, în ce priveşte
anumite categorii de raporturi juridice, şi pentru străini sau apatrizi,
dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor. Astfel, apare
un al doilea element al capacităţii juridice, şi anume cetăţenia.
Persoana fizică, cetăţean, poate fi subiect al tuturor
raporturilor juridice, adică al acelor raporturi juridice al căror
conţinut îl formează drepturile şi îndatoririle fundamentale şi în
special drepturile politice.
Fiecare cetăţean este, în drept, un subiect unitar, dar
posibilitatea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite
în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca
parte
Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de
drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi
titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor
juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile
care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea
de a fi titular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al
raporturilor juridice.
De aceea, când am definit cetăţenia română ca o calitate a

Page 139
persoanei, am plecat de la premisa că ea este o calitate a persoanei
numai în măsura în care considerăm această calitate ca un element
constitutiv al capacităţii juridice, aşa cum este şi calitatea de
persoană fizică.
În această ordine de idei, considerăm deci că cetăţenia este un
element al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute
subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
Reglementarea juridică a cetăţeniei române şi principiile
ce se degajă din normele juridice privitoare la cetăţenie
Ca bază a organizării puterii de stat, populaţia interesează,
cum este şi firesc, dreptul constituţional. Aspectul sub care-şi
găseşte reflectarea aceasta este cetăţenia. Plecând de aici, vom
remarca faptul că normele care reglementează cetăţenia sunt
norme ale dreptului constituţional, ele formând o instituţie a
acestei ramuri de drept.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a
cetăţeniei permite formularea unor principii ce stau la baza
cetăţeniei române.
1. Doar cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor
prevăzute de Constituţie şi legi. Trebuie să precizăm că această
regulă nu este considerată un principiu în lucrările de specialitate,
dar problema, ca atare, prezentând o deosebită importanţă teoretică
şi practică, este totuşi analizată, deşi distinct de principiile
cetăţeniei. Cu toate acestea, regula se impune ca o regulă de bază a
cetăţeniei române, ea străbătând întreaga legislaţie în domeniu.
Referitor la exprimarea acestui principiu, o considerăm a fi
potrivită, deoarece sugerează că persoanele care nu au calitatea de
cetăţeni români nu se pot bucura - în condiţiile legii - decât de
o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de Constituţia
României şi legile ţării noastre.
Astfel, trebuie să precizăm că dintre drepturile înscrise în
Constituţie şi legile ţării unele pot fi exercitate numai de cetăţeni,
străinii sau apatrizii neavând acces la ele. Există deci o diferenţă între
sfera drepturilor pe care le pot exercita cetăţenii români şi sfera
drepturilor pe care le pot exercita persoanele ce nu au această
calitate, dar locuiesc pe teritoriul statului nostru.

Aceste drepturi, care nu pot fi exercitate şi de străini sau

apatrizi, sunt atât drepturi fundamentale, cât şi drepturi subiective
obişnuite. În grupa acestor drepturi sunt incluse:
a) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales în
organelle reprezentative. Aceste drepturi, fiind prin excelenţă
drepturi politice, aparţin în exclusivitate numai cetăţenilor;
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a
se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu;
c) dreptul de a fi ales în orice funcţie pentru care
îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Trebuie arătat că,
pentru anumite funcţii, legile cer în mod expres ca persoana să
aibă calitatea de cetăţean român. De exemplu, pentru ocuparea
funcţiei de judecător;
d) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din
România.

Page 140
 e) cetăţeanul român nu poate fi extrădat la cererea unui stat
străin în vederea urmăririi sau judecării într-o cauză penală ori
în vederea executării pedepsei. De asemenea, el nu poate fi
expulzat din România. Ca o derogare, în articolul 19 alineatul 2
din Constituţie se prevede că „Prin derogare de la prevederile
alineatului (1), cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza
convenţiilor internaţionale la care România este parte, în
condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate";
f) dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se află
în străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român
obligaţia de a-şi proteja cetăţenii săi atunci când aceştia, aflându-
se în afara graniţelor, vremelnic sau domiciliind, au nevoie de
un asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.
2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile
stabilite prin Constituţie şi legile ţării.
În conformitate cu acest principiu, unele obligaţii prevăzute de
Constituţie şi legi le aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci
numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele
care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite
îndatoriri, ce revin numai cetăţenilor români, singurii răspunzători
pentru dezvoltarea economică şi socială a României, pentru apărarea
independenţei, suveranităţii şi integrităţii sale.
Aceste obligaţii sunt următoarele:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) apărarea ţării;
c) contribuţia financiară.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără
deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenen ț a politică, avere sau origine socială şi
indifferent de modul în care au dobândit cetăţenia.

4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest

principiu se desprinde cu deosebită claritate din
dispoziţiile constituţionale şi legale, conform cărora stabilirea
drepturilor şi îndatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de
dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut
exclusiv al statului.

5. Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei

soţilor. Acest principiu se desprinde din dispoziţiile exprese ale
Legii cetăţeniei române, conform cărora încheierea căsătoriei
între un cetăţean român şi un străin nu produce niciun efect asupra
cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia română în timpul
căsătoriei.

10.3.2. Modurile de dobandire a cetateniei romane si cazuri de

pierdere a acesteia
Legea cetăţeniei române reglementează modurile de
dobândire, cât şi cele de pierdere a cetăţeniei române, stabilind în
acelaşi timp atât condiţiile, cât şi procedura după care ele se
realizează.

Page 141
 Dobândirea cetăţeniei, în general, cunoaşte două sisteme, şi
anume: sistemul care are la bază principiul jus sangvinis (dreptul
sângelui) şi sistemul care are la bază principiul jus soli sau loci
(dreptul locului, adică al teritoriului pe care s-a născut o persoană).
Aceste două moduri de dobândire a cetăţeniei, denumite şi originare,
se regăsesc astăzi în lume, fiind aplicate de către state, sau combinat,
sau separat, explicaţiile alegerii unuia sau altuia dintre aceste două
sisteme găsindu-se în tradiţiile şi interesele concrete pe care le au
naţiunile sau popoarele respective.
Conform sistemului jus sangvinis, copilul devine cetăţeanul
unui stat dacă se naşte din părinţi care, amândoi sau numai unul, au
cetăţenia statului respectiv. Conform sistemului jus soli, copilul
devine cetăţeanul unui stat dacă se naşte pe teritoriul statului
respectiv. În ce priveşte acest sistem, se consideră că ar avea
serioase neajunsuri, întrucât, atunci când părinţii nu au cetăţenia
statului unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să
dorească într-adevăr să rămână cetăţean al statului respectiv, el
fiind ataşat de familia sa unui alt stat.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază jus
sangvinis, acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit
sistem, el fiind expresia legăturii dintre părinţi şi copii, a continuităţii
neîntrerupte pe pământul strămoşesc a generaţiilor care au luptat
pentru împlinirea idealurilor de libertate socială şi naţională.
Legea cetăţeniei române stabileşte patru moduri în care
cetăţenia română poate fi dobândită, adăugând pe lângă modul
originar (jus sangvinis) şi unele moduri derivate care să înlesnească
persoanelor ce nu s-au născut din părinţi cetăţeni români să
se integreze în societatea românească, dacă ele cer acest lucru şi
dacă li se autorizează.
Prin modificarea realizată în anul 1999, în art. 4 al Legii
cetăţeniei române sunt nominalizate doar trei moduri. Cât priveşte
repatrierea, ea este nominalizată în art. 11 (Legea nr. 192 pentru
modificarea şi completarea Legii cetăţeniei române, nr. 21/1991
publicată în „Monitorul Oficial al Români ei", Partea I, nr. 116 din
14 decembrie 1999).
1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere
Făcând aplicaţia sistemului jus sangvinis, Legea cetăţeniei
române stabileşte că este cetăţean român copilul care se naşte din
părinţi cetăţeni români. De asemenea, este cetăţean român copilul
născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte străin sau fără
cetăţenie. În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau unde
domiciliază unul sau ambii părinţi nu influenţează în niciun fel
cetăţenia copilului.
2. Dobândirea cetăţeniei române prin repatriere
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române prevăzut de lege
este dobândirea prin repatriere. Înscrierea în lege a acestui mod de
dobândire a cetăţeniei române a răspuns necesităţii de a se da o
reglementare corespunzătoare situaţiilor în care persoanele care au
fost cetăţeni români, dar au pierdut cetăţenia română ca urmare a
stabilirii lor în străinătate, doresc să se integreze în societatea
românească.
În cazul repatrierii, este vorba de persoane care sunt legate de

Page 142
poporul român şi care, din diferite motive, au întrerupt pentru
anumite perioade de timp contactul lor cu societatea românească.
Aşa se explică de ce Legea consideră repatrierea ca un mod de
dobândire a cetăţeniei române.
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana
care a pierdut cetăţenia română o redobândeşte ca efect al repatrierii.
Întrucât repatrierea unei persoane ridică, în mod firesc, o serie de
probleme privind familia acesteia, legea reglementează şi
situaţiile posibile.
Plecând de la principiul că dobândirea cetăţeniei române de
către unul din soţi nu are nicio consecinţă asupra cetăţeniei celuilalt
soţ, legea stabileşte că soţul cetăţean al altui stat poate cere
dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii.
Cât priveşte copilul repatriatului, legea prevede că părinţii
hotărăsc pentru copiii lor minori cu privire la cetăţenie şi că minorul
care a împlinit vârsta de 14 ani trebuie să-şi exprime separat
consimţământul.
Dacă părinţii nu cad de acord, va decide tribunalul de la
domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Cererile de
repatriere se depun la Ministerul Justiţiei. Aprobarea acestor cereri
revine Guvernului la propunerea Ministerului Justiţiei.
3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie
Un alt mod de dobândire a cetăţeniei române este adopţia. Aşa
cum stabileşte legea, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul
cetăţean străin sau fără cetăţenie, prin adopţie, dacă adoptatorii sunt
cetăţeni români sau, atunci când adopţia se face de o singură
persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile, cel
adoptat nu a împlinit 18 ani. În cazul în care, dintre cei doi
adoptatori, numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă,
de comun acord de către ei, iar în caz de dezacord va decide
instanţa de judecată în funcţie de interesul adoptatului.
Competenţa privind încuviinţarea adoptării unui copil străin
de către cetăţeni români o are tribunalul în a cărui rază teritorială
domiciliază adoptatorii. Minorul adoptat dobândeşte aceeaşi
situaţie juridică cu cea a minorului născut din părinţi având
cetăţenia română.
Soluţia Legii cetăţeniei române s-a impus datorită faptului că
adopţia, făcându-se întotdeauna numai în interesul adoptatului,
urmăreşte integrarea deplină a acestuia în noua sa familie.
Desigur, şi copilul străin adoptat de cetăţeni români trebuie
să se integreze în noua sa familie. În cazul în care nu ar dobândi şi
cetăţenia română o dată cu adopţia, întotdeauna el ar trăi
sentimentul că este încă tratat ca un străin, ceea ce i-ar crea unele
complexe de inferioritate sau de instabilitate în noua sa familie.
Desigur, copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere
consimţământul.
În situaţia în care s-a dispus anularea adopţiei, copilul care nu
a împlinit vârsta de 18 ani este considerat că nu a fost niciodată
cetăţean român, dacă domiciliază în străinătate, sau dacă părăseşte
ţara pentru a-şi stabili domiciliul în străinătate. Dacă minorul rămâne
mai departe pe teritoriul statului român, el îşi păstrează cetăţenia
română dobândită prin adopţie.

Page 143
 4. Dobândirea (acordarea) cetăţeniei române la cerere
Cel de-al patrulea mod de dobândire a cetăţeniei române este
acordarea la cerere. Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe
cetăţenii străini sau persoanele fără cetăţenie care îşi manifestă
dorinţa de se integra în societatea românească.
Faţă de situaţia că, în acest mod, se urmăreşte integrarea în
societatea românească a unor cetăţeni străini sau a unor persoane
fără cetăţenie, legea reglementează pe larg, cum este şi firesc,
condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cei ce solicită cetăţenia
română, procedura de urmat, organul competent a adopta cererea,
precum şi natura actului prin care se acordă cetăţenia română.
Astfel, persoana care solicită acordarea cetăţeniei române
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României
ori, deşi nu s-a născut pe acest teritoriu, locuieşte în mod
legal,continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7
ani sau de cel puţin 5 ani, în cazul în care este căsătorit cu un
cetăţean român.

Aceste termene pot fi reduse, dacă solicitantul este o

personalitate recunoscută pe plan internaţional. Vom
remarca imediat că legea distinge, aşa cum se vede, între persoanele
care s-au născut pe teritoriul României şi celelalte. În primul caz,
legea nu mai pune condiţia de a fi domiciliat în timpul cererii,
considerându-se că legăturile acestei persoane cu societatea
românească sunt mult mai strânse decât în situaţia unei persoane
născute în străinătate;
a) dovedeşte, prin comportarea şi atitudinea sa, loialitate faţă
de statul şi poporul român;
b) a împlinit vârsta de 18 ani;
c) are asigurate mijloace legale de existenţă;
d) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost
condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face
nedemn de a fi cetăţean român;
e) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de
cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a
se integra în viaţa socială;
f) cunoaşte prevederile Constituţiei României.
Legea cetăţeniei române reglementează două situaţii în cazul
acordării cetăţeniei la cerere. Astfel, se poate acorda cetăţenia
română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere
redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate. În al doilea
rând, se reglementează acordarea cetăţeniei române persoanei care
nu a avut niciodată această cetăţenie, dar o cere. Existenţa acestor
două categorii de persoane care cer (redobândirea şi dobândirea)
cetăţenia română nu rămâne fără efecte juridice în ce priveşte
condiţiile ce trebuie îndeplinite. Astfel, se poate dobândi cetăţenia
română continuând să domicilieze în străinătate numai persoana
care a mai avut această cetăţenie, dar a pierdut-o într-un mod sau
altul. De asemenea, această persoană depune jurământul de
credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a

Page 144
României din ţara în care domiciliază. În situaţia persoanelor care
cer adoptarea cetăţeniei române şi care nu au mai avut această
calitate, legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii
jurământului în ţară. Data la care se dobândeşte cetăţenia română
este cea la care s-a depus jurământul de credinţă.
Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de
acordare a cetăţeniei române. Astfel, copilul care nu a împlinit
vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română o dată cu părinţii săi.
Dacă însă numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia
română, cetăţenia copilului o vor hotărî părinţii de comun acord, iar
în caz de dezacord, tribunalul de la domiciliul minorului, ţinând
cont de interesele acestuia.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este
necesar, iar cetăţenia se dobândeşte la aceeaşi dată cu părintele său.

Cererea de acordare a cetăţeniei române se face personal sau

prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează
Comisiei pentru constatarea condiţiilor de acordare a cetăţeniei de
pe lângă Ministerul Justiţiei.
Componenţa, împuternicirile şi procedura de lucru ale
Comisiei sunt detaliat prevăzute prin lege. Comisia, în urma
examinării documentelor, va întocmi un raport pe care-l va înainta
ministrului justiţiei. Dacă în raport se arată că nu sunt întrunite
condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei, ministrul justiţiei va
comunica aceasta petiţionarului. Dacă sunt îndeplinite condiţiile,
ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre
pentru acordarea cetăţeniei.
Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face
prin hotărâre a Guvernului, care apreciază în acest sens propunerile
ministrului justiţiei şi care se publică în „Monitorul Oficial".
5. Cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României
O situaţie care poate fi întâlnită în practică şi care şi-a găsit o
reglementare corespunzătoare în lege este cea a copilului găsit pe
teritoriul României. Cum este şi firesc, copilului găsit pe teritoriul ţării
noastre şi ai cărui părinţi sunt necunoscuţi trebuie să i se stabilească o
anumită stare civilă, să i se dea un nume şi un prenume, să i se elibereze un
certificat de naştere etc. În acelaşi timp, trebuie să i se stabilească şi
apartenenţa la un stat sau altul, căci cetăţenia îi dă posibilitatea să se
bucure de deplinătatea drepturilor şi obligaţiilor.
Potrivit legii române, copilul găsit pe teritoriul român este
cetăţean român dacă niciunul din părinţi nu este cunoscut. Această soluţie
se întemeiază pe principiul jus sangvinis, prezumându-se că cel puţin
unul din părinţi a fost cetăţean român. În cazul în care filiaţia copilului
găsit pe teritoriul României a fost stabilită înainte ca acesta să
împlinească vârsta de 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de
cetăţenie străină, el pierde cetăţenia română. Acest lucru se întâmplă şi în
cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită numai faţă de un
părinte cetăţean străin, iar celălalt părinte a rămas necunoscut.
6. Jurământul de credinţă faţă de România. Efecte juridice
Din examinarea Legii cetăţeniei române putem observa că, în cazul
dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin repatriere, se cere

Page 145
depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România. Prin conţinutul
său, jurământul de credinţă este o afirmare solemnă a dorinţei persoanei
respective de a fi devotată patriei şi poporului român, de a apăra
drepturile şi interesele naţionale, de a respecta Constituţia şi legile ţării.
Obligaţia depunerii jurământului incumbă şi persoanei care
dobândeşte cetăţenia română ca efect al repatrierii, precum şi
persoanei căreia i se acordă cetăţenia română la cerere.
Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de şase luni de la
data comunicării hotărârii prin care s-a acordat cetăţenia română.
Jurământul se depune în faţa ministrului justiţiei sau a
secretarului de stat delegat anume în acest scop. După depunerea
jurământului, ministrul justiţiei ori, după caz, şeful misiunii
diplomatice sau consulare, va elibera persoanei căreia i s-a acordat
cetăţenia certificatul constatator.
Jurământul de credinţă are ca efect juridic faptul că cetăţenia
română se dobândeşte la data depunerii sale.
El este deci o fază obligatorie în procedura după care
cetăţenia română se dobândeşte la cerere sau prin repatriere, fază
cu care, de altfel, această procedură se încheie.
Modurile de pierdere a cetăţeniei române
Cetăţenia română se poate pierde în următoarele situaţii:
1. Retragerea cetăţeniei române
Trebuie precizat încă de la început că retragerea cetăţeniei
române apare ca o sancţiune. De asemenea, potrivit art. 5 (2) din
Constituţia României, cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia
care a dobândit-o prin naştere. Ca atare, dispoziţiile legii cetăţeniei
nu privesc această categorie.
Se poate retrage cetăţenia română celui care:
a) aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de
grave, prin care vatămă nteresele statului român sau lezează
prestigiul României;
b) aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate
ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care
este în stare de război;
c) a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos.
Analiza dispoziţiilor din Legea cetăţeniei române permite
formularea unor concluzii cu privire la cazurile în care se poate
retrage cetăţenia română. În primul rând, se constată că nu se poate
retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara
graniţelor ţării. Cetăţeanului român care domiciliază pe
teritoriul României nu i se poate retrage cetăţenia română decât
atunci când a obţinut-o în mod fraudulos.
În al doilea rând, fiind vorba de o sancţiune, retragerea
cetăţeniei române se pronunţă numai împotriva persoanei vinovate,
aflate într-una din situaţiile prevăzute de lege şi menţionate mai
înainte şi nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţului
sau copiilor.
Retragerea cetăţeniei române se pronunţă de către Guvern,
prin hotărâre, la propunerea ministrului justiţiei. Cetăţenia
română în aceste cazuri se pierde pe data publicării în „Monitorul
Oficial" a hotărârii de retragere.

Page 146
 2. Renunţarea la cetăţenia română
Renunţarea la cetăţenia română se deosebeşte, evident, de
retragerea cetăţeniei române, ea fiind un mod amiabil de rezolvare a
unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei. Renunţarea la
cetăţenia română a fost înscrisă ca mod de pierdere a cetăţeniei,
deoarece se pot ivi situaţii în care o persoană, cetăţean român,
doreşte să se stabilească în străinătate şi să obţină cetăţenia statului
unde se stabileşte.
Legea reglementează în amănunt condiţiile în care se poate
renunţa la cetăţenia română, organul competent a aproba
renunţarea. În această ordine de idei, Legea stabileşte că se poate
aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului român
care a împlinit vârsta de 18 ani şi numai pentru motive temeinice.
Poate cere renunţarea la cetăţenia română cel care:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are
de executat o pedeapsă penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de
personae juridice ori fizice din ţară sau, având asemenea debite, le
achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi
o altă cetăţenie.
Aprobarea cererii de renunţare la cetăţenia română -
cerere care trebuie să fie individuală - revine Guvernului la
propunerea ministrului justiţiei. Depunerea şi rezolvarea cererii
sunt supuse aceloraşi reguli ca şi cele stabilite pentru cererile de
dobândire a cetăţeniei române.
Cetăţenia se pierde în acest caz pe data publicării în
„Monitorul Oficial" a hotărârii de aprobare a renunţării la cetăţenia
română.
Cererea de renunţare la cetăţenia română, fiind o cerere
individuală, nu produce efecte decât faţă de cel ce o face, şi nu faţă
de soţ sau copii, aşa cum, de altfel, am precizat ş i în legătură cu
principiile cetăţeniei române.
Cu toate acestea, dovedind grijă pentru integritatea familiei,
legea română prevede că, în cazul când ambii părinţi (sau unul, dacă
numai acesta e cunoscut sau în viaţă) obţin aprobarea renunţării la
cetăţenia română, o dată cu părinţii va pierde cetăţenia şi copilul
minor sau, dacă aceştia au pierdut cetăţenia română la date diferite,
copilul va pierde cetăţenia la ultima dintre aceste date.
De asemenea, copilul minor care, pentru a domicilia în
străinătate, părăseşte ţara după ce ambii părinţi au pierdut cetăţenia
română, pierde cetăţenia română pe data plecării sale din ţară. Legea
cere şi consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani.
3. Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române
În afara modurilor de pierdere a cetăţeniei române explicate
mai înainte, legea română mai prevede unele situaţii în care
cetăţenia se pierde, situaţii care privesc însă numai copiii minori,
copii care, de regulă, urmează condiţia juridică a părinţilor.
Din analiza dispoziţiilor Legii cetăţeniei române se desprind trei
asemenea cazuri de pierdere a cetăţeniei române.
• Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni
străini. Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce

Page 147
 efecte juridice în materie de cetăţenie, ea fiind un mod de
dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte să fie
similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea
prevede că, în cazul în care un copil minor cetăţean român este
adoptat de un cetăţean străin, el pierde cetăţenia română dacă
adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este
considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină.
Observăm că legea pretinde ca adoptatorul să solicite în mod
expres pierderea cetăţeniei române de către cel adoptat. În grija sa
pentru copilul minor, legea merge mai departe şi mai impune o
condiţie, şi anume ca, potrivit legii străine (a adoptatorilor), copilul
să fie considerat că a dobândit cetăţenia străină.
Această condiţie este deosebit de importantă, deoarece se
evită situaţia neplăcută în care minorul adoptat ar putea rămâne fără
nicio cetăţenie. De aceea, legea precizează că data pierderii cetăţeniei
române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorului.
• Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României
duce,de asemenea, la pierderea cetăţeniei române, dacă
părinţii sunt cetăţeni străini.
Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei
unui minor de către cetăţeni români. Dacă un copil străin a fost
adoptat de cetăţeni români, iar această adopţie a fost anulată sau
declarată nulă, este firesc ca acesta să piardă şi cetăţenia română
pe care o dobândise ca efect al adopţiei sale. Legea prevede în
acest sens că anularea sau declararea nulităţii adopţiei, în cazul în
care copilul nu a împlinit vârsta de 18 ani şi domiciliază în
străinătate sau părăseşte ţara pentru a domicilia în trăinătate, duc
la consecinţa că minorul e considerat că nu a fost niciodată român.
Situaţia se prezintă în acelaşi mod şi în cazul desfacerii adopţiei,
singura deosebire fiind că de această dată copilul pierde cetăţenia
română pe data când adopţia a fost desfăcută.

10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 10

Cetăţenia interesează nu numai dreptul constituţional, ci şi dreptul internaţional (public şi, în
mod deosebit, cel privat), dreptul familiei etc. Constituţia şi legile conferă cetăţenilor toate drepturile
(inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care nu au această calitate nu le conferă decât o parte
din aceste drepturi. Străinii şi persoanele fără cetăţenie (apatrizii) nu se pot bucura de drepturile
Page 148
politice, deoarece numai cetăţenii exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea
societăţii din care fac parte şi de destinele căreia sunt legaţi. Totodată, numai cetăţenilor le incumbă
anumite obligaţii, cum ar fi, de exemplu, obligaţia de apărare a patriei etc.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic, cât şi într-un sens politic atunci când este
privită ca o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune, popor), organizată în stat.
Noţiunea de cetăţenie are în dreptul constituţional două accepţiuni: a) în primul rând noţiunea de
cetăţenie este folosită pentru a desemna o instituţie juridică, o grupare de norme juridice; b) în al
doilea rând noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a caracteriza condiţia juridică care se creează
persoanelor ce au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii
de subiect de drept şi numai aici se vorbeşte de cetăţenia unei persoane, dobândirea şi pierderea
cetăţeniei.
În literatura juridică cetăţenia a fost concepută fie ca o “legătură între individ şi stat”, fie ca o “legătură
politică şi juridică”, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate a persoanei. Analiza opiniilor exprimate
în doctrina juridică prezintă un anumit interes teoretic în stabilirea conceptului de cetăţenie.
Într-o opinie, cetăţenia era privită ca legătura care uneşte un individ, un grup sau anumite bunuri cu un
anumit stat. Această opinie este caracteristică unor autori care considerau că raporturile juridice se pot
stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între persoane. Această teză era greşită, neştiinţifică,
deoarece raporturile juridice se pot stabili numai între oameni.
Niciodată raporturile juridice nu pot lua naştere între oameni şi bunuri.
Într-o altă opinie, se pleacă în definirea cetăţeniei de la teza conform căreia statul ar fi suma celor trei
elemente: teritoriu, populaţie şi suveranitate.
Aceşti autori definesc cetăţenia ca o legătură politică sau juridică sau ca pe o calitate a persoanei,
în virtutea căreia persoana face parte din populaţie, care ar fi unul din elementele constitutive ale
statului.
Cetăţenia poate fi definită mai exact ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană
fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce
dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată
pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine sau în alt stat.

Concepte şi termeni de reţinut

Cetatenia romana. Principii. Teorii ale cetateniei romane. Modurid e dobandire ale
cetateniei romane. Cazuri de pierdere ale cetateniei romane.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti institutia cetateniei romane

2. Enumerati si explicati principiile care guverneaza cetatenia romana.
3. Enumerati teoriile care guverneaza cetatenia romana.
4. Dobandirea cetateniei prin nastere
5. Dobandirea cetateniei prin adoptie
6. Dobandirea cetateniei romane prin repatriere.
7. Pierderea cetateniei romane prin obtinerea unei alte cetatenii.

Page 149
 Evaluare.
1. Care principiu se aplica institutiei cetateniei romane:
a. Ius loci sau principiul locului unde te nasti.
b. Principiul egalitatii in drepturi a cetatenilor straini cu cetatenii romani.
c. Principiul dreptului la ocrotire din partea statului roman pentru cetatenii apatrizi.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 150
 Unitatea de învăţare 11

REGIMUL CONSTITUTIONAL AL STATULUI ROMAN. CARACTERE, FORMA DE

GUVERNAMANT

Cuprins:
11.1. Introducere
11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare
11.3.1.Notiunea de regim constitutional. Romania stat national, suveran si
independent.
11.3.2. Forme de guvernamant.
11.3.3. Structura de stat.
11.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

11.1. Introducere
Inca din cele mai vechi timpuri dreptul comparat a constituit un
obiect de preocupare si de studiu. Elaborand diverse legi si
reglementari, popoarele au tinut seama de multe ori de modul in care
erau reglementate anumite probleme in tarile vecine. Insasi Legea
celor 12 table, potrivit jurisconsultilor romani, a fost inspirata in buna
masura de prevederile legislatiei ateniene a lui Solon.
De altfel, la romani jus gentium fusese alcatuit tocmai ca un
rezultat al compararii diferitelor sisteme de drept straine.
Dreptul unei tari sau a unei regiuni este in esenta un fenomen
provincial. Pe buna dreptate Pascal putea sa spuna: un adevar
dincoace de Pirinei devine o eroare dincolo de ei. Intr-adevar, „
reglemetarea juridica este rezultanta unor anumite nevoi sociale, a
unor presiuni politice sau psihologice, in fine a unei anumite
finalitati. O frontiera arbitrar trasata poate face anumite reguli
obligatorii pe un teritoriu si altele, poate opuse pe cel invecinat. Nu
exista criterii, uneori nu exista posibilitati de conciliere. Astfel apar
conflictele de legi, cu sau fara conflict de suveranitate si astfel devine
necesar dreptul international privat.”

11.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Page 211
 – inţelegerea conceptului de regim constitutional;
– cunoasterea formelor de guvernamant cele mai importante.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii se vor familiariza cu notiunea regim constitutional.
– vor cunoaste formele de guvernamant cele mai importante
– Vor identifica categoriile de tipuri de stat.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

11.3. Conţinutul unităţii de învăţare

11.3.1. Notiunea de regim constitutional. Romania stat national,

suveran si independent.
Trăsăturile statului român rezultă din dispoziţiile constitu-
ţionale în vigoare. Astfel, în articolul 1 al Constituţiei României, sta-
tul român este caracterizat ca fiind un stat naţional, suveran şi inde-
pendent, unitar şi indivizibil, stat de drept, democratic şi social orga-
nizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legisla-
tivă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
România, stat suveran şi independent
Redactarea articolului 1 din Constituţie poate ridica unele
semne de întrebare dacă se are în vedere faptul că, după cum am
arătat, suveranitatea prezintă două aspecte bine cunoscute în dreptul
public clasic: independent §i supremaţia. Supremaţia constă în
aceea că statul suveran este, în drept, cea mai puternică dintre toate
colectivităţile publice pe care le include şi dintre toate subiectele de
drept existente în interiorul său. Supremaţia desemnează deci
aspectul pozitiv al suveranităţii, faptul că ea este apreciată prin
comparaţie cu tot ceea ce este interior şi inferior sferei statale.
Independenţa compară suveranitatea cu elemente superioare statului
şi reprezintă aspectul definit în mod negativ prin faptul că statul nu
depinde de nicio autoritate superioară care l-ar putea limita sau
priva de puterea sa specifică. Repetarea implicită, în cadrul
aceleiaşi redactări juridice, a caracterului independent al statului
român ar putea fi considerată drept un pleonasm. Numai că această
formulare îşi are explicaţiile în realitatea istorică şi în voinţa
tuturor constituanţilor din istoria modernă a statului român.
În zbuciumata sa istorie, poporul român nu a avut dreptul de a
decide liber de destinele ţării, căci dominaţia străină s-a
manifestat secole în şir, iar cucerirea independenţei de stat în urma
războiului româno-ruso-turc din 1877, deşi a permis afirmarea
tot mai viguroasă a poporului nostru ca naţiune de sine stătătoare, a

Page 212
însemnat numai un pas spre cucerirea suveranităţii. România a
continuat să fie aservită economic şi politic puterilor străine.
Evenimentele istorice, printre care cele două războaie
mondiale nu pot să nu fie menţionate, au afectat, prin desfăşurarea şi
urmările lor, suveranitatea României.
O altă problemă ce trebuie discutată în leg ătură cu
caracterizarea statului român ca suveran şi independent este şi cea
legată de fundamentarea suveranităţii de stat a României pe unul
din cele două concepte deja amintite: suveranitatea naţională
sau suveranitatea populară. Aceasta, pentru că sensul în care este
utilizat conceptul de suveranitate în articolul 1 din Constituţia
României, de calitate care nu poate fi atribuită unei alte entităţi
decât statului suveran şi care nu poate aparţine altui titular decât
poporului, trimite în mod evident la trăsătura puterii de stat de a
fi suverană. Or, articolul 2 din Constituţia României arată că
suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită
prin organele sale reprezentative şi prin referendum.
România, stat de drept, democratic şi social
Dacă examinăm articolul 1 din Constituţia României, vom
observa că se stabilesc următoarele caracteristici ale statului:
naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil, stat de drept,
democratic, social. Urmează să analizăm, succint desigur, unele din
aceste trăsături.
România este un stat de drept. Statul de drept, ca teorie şi
realitate, s-a impus mult mai târziu în istoria societăţii, în principiu
atunci când s-a considerat că şi autorităţile publice, guvernanţii
trebuie să se supună unor reguli juridice. Este evident că statul de
drept a apărut ca o replică dată statului despotic. Spre sfârşitul
secolului XVIII şi începutul secolului XIX, s-a formulat şi teoretizat
ideea potrivit căreia scopul fundamental al statului este de a asigura
realizarea dreptului şi că oamenii care deţin puterea sunt supuşi
dreptului şi limitaţi prin drept.
România este un stat democratic. Democraţia poate fi
examinată din multe unghiuri, şi de aici multitudinea de definiţii,
explicaţii. Caracterul democratic al statul ui trebuie să le
înmănuncheze pe toate. Caracterul democratic al statului
înseamnă că autorităţile publice se întemeiază pe voinţa poporului,
exprimată prin alegeri libere şi corecte. De asemenea, implică
proclamarea şi garantarea libertăţilor publice. Totodată,
democraţia implică: un sistem pluralist, responsabilitatea
guvernanţilor, obligaţia lor de a se conforma legilor, exercitarea
imparţială a justiţiei de către judecători independent §i
inamovibili. Democraţia are ca fundament respectarea fiinţei
umane şi a statului de drept. Caracterul democratic al statului şi
statul de drept se implică şi se presupun reciproc. Aceste trăsături se
pot regăsi acolo unde echilibrul puterilor este realizat, unde
supremaţia constituţiei este asigurată. Pentru că, în fond,
democraţia poate fi definită şi ca domnia dreptului.
România este un stat social. Acest caracter rezultă atât din
natura statului, cât şi mai ales din funcţiile sale. Statul modern
poate şi trebuie să imprime tuturor acţiunilor economice,
politice, culturale, un conţinut social fundamentat pe valori etice

Page 213
şi umane, care să creeze terenul fertil exprimării reale a
personalităţii cetăţenilor, a drepturilor şi libertăţilor lor, a şanselor
egale. Statul social nu poate fi un simplu partener de afaceri,
un simplu observator, ci un participant care trebuie să intervină,
trebuie să aibă iniţiativă şi mai ales să ia măsuri care să asigure
realizarea binelui comun. El trebuie să protejeze pe cel slab,
dezavantajat de destin şi şansă, trebuie să sprijine sectoarele
economice aflate în criză, dar care sunt indispensabile promovării
unui trai civilizat, trebuie să asigure funcţionarea unor servicii
publice de protecţie şi intervenţie socială. Înţelegerea caracterului
social al statului ne permite explicarea sensului şi dimensiunilor
unor prevederi constituţionale, precum cele privind garantarea
dreptului la învăţătură, obligaţia statului de a lua măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice, protecţia socială a muncii,
obligaţia statului de a lua măsurile necesare asigurării unui nivel
de trai decent cetăţenilor, protecţia copiilor şi tinerilor, protecţia
persoanelor handicapate.
România, stat naţional, unitar şi indivizibil
Sub aspectul structurii de stat, România se prezintă ca un stat
unitar. În cadrul statului nostru vom identifica deci trăsăturile
statului unitar. Astfel, pe teritoriul României este organizată o
singură formaţiune statală. De aici, drept consecinţă, existenţa unui
singur rând de autorităţi publice centrale. Astfel, în ţara noastră
există un singur parlament. De asemenea, există un singur guvern şi
un singur for judecătoresc suprem.
Cetăţenii au o singură cetăţenie, cetăţenia română. Teritoriul
ţării este organizat în unităţi administrativ-teritoriale (judeţe, oraşe şi
comune), iar autorităţile publice din aceste unităţi sunt subordonate
uniform faţă de cele centrale.
Întreaga organizare statală este stabilită prin Constituţie.
Caracterul naţional al statului unitar român exprimă unul din
elemente constitutive ale acestuia, ştiut fiind că, în accepţiunea
largă, statul este constituit din 3 elemente, şi anume: teritoriu,
populaţie (naţiunea) şi suveranitate (puterea organizată statal). Se
preferă însă, în contextul explicării caracteristicilor statului,
termenul naţional, pentru că din punct de vedere riguros
ştiinţific naţiunea este elementul constitutiv al statului, ea putând
fi definită ca populaţia de ieri, de azi şi de mâine. Naţiunea exprimă
istoria, continuitatea şi mai ales comunitatea spirituală şi materială.
În populaţie, de regulă, distingem trei categorii, şi anume cetăţenii,
străinii şi apatrizii, ori aceste două categorii de la urmă nu sunt
încorporate în categoria naţiune.
Un moment important în formarea statului naţional unitar
român l-a constituit unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859.
Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a realizat în 1918 prin
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România.
Formarea statului naţional unitar român a fost opera întregului
popor, a întregii naţiuni. Forma unitară corespunde conţinutului
statului, precum şi compoziţiei naţionale a poporului român. În
decursul istoriei, anterior formării statului naţional unitar, pe
teritoriul ţării, alături de ro-mâni, s-au aşezat maghiari, evrei, romi şi
germani, precum şi, într-un număr mai mic, oameni de alte

Page 214
naţionalităţi. Aceştia au muncit şi luptat alături de români, au
suferit împreună cu românii şi se bucură astăzi de drepturi egale cu
românii.
Cât priveşte caracterul indivizibil al statului român, caracter
exprimat încă de Constituţia din anul 1866, acesta priveşte toate
cele trei elemente constitutive ale statului, precum şi pe fiecare
dintre ele. Nici unul din cele trei elemente -teritoriu, populaţie şi
suveranitate - nu poate fi împărţit, în sensul de a fi sub stăpânirea
altor state.

11.3.2. Forme de guvernamant.

În Dreptul constituţional, prin forma de guvernământ

înţelegem în general modul în care sunt constituite şi funcţionează
organele supreme. Ea este raportată în principiu, la trăsăturile defi-
nitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare.
Realizând o sinteză a formelor de guvernământ, vom reţine
că cele mai utilizate au fost şi sunt monarhia şi republica.
Monarhia
Ca formă de guvernământ, monarhia se caracterizează prin
aceea că şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat, prinţ,
emir), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri
specifice, în funcţie de tradiţiile regimului constituţional.
Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost
cea mai răspândită formă de guvernământ. În evoluţia monarhiei se
pot identifica: monarhia absolută, monarhia limitată, monarhia
parlamentară dualistă, monarhia parlamentară contemporană.
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se
caracterizează prin puterea discreţionară în stat a monarhului.
Această formă, specifică până la Revoluţia Franceză, a existat până
aproape de timpurile noastre, fiind de menţionat că la începutul
secolului al XX-lea existau încă două imperii absolute, şi anume
Imperiul Rus şi Imperiul Otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum o arată chiar
denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului prin
legea fundamentală a statului (constituţia). Cu toate aceste limitări,
monarhul are un mare rol, atribuţiile parlamentului fiind reduse.
Monarhia parlamentară dualistă este o formă a monarhiei
constituţionale, în care monarhul şi parlamentul său stau, din punct
de vedere legal, pe o poziţie egală.
Monarhia parlamentară contemporană, întâlnită astăzi în
Marea Britanie, Belgia, Olanda, ţările scandinave, ca o expresie a
tradiţiei şi istoriei acestor ţări, are mai mult un caracter simbolic.
Monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva
parlamentul, dreptul de numiri în funcţii superioare, dreptul de a
refuza semnarea unor legi.
Republica
Republica este acea formă de guvernământ în care cetăţenii se
guvernează singuri, desemnându-şi preşedintele sau alegând un
şef de stat, denumit de regulă preşedinte.
În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi
după proceduri electorale. Aici, şeful de stat, preşedintele de

Page 215
republică sunt aleşi fie prin vot universal, fie de către Parlament,
desemnare ce determină clasificări ale acestei forme de
guvernământ.
Republica parlamentară se caracterizează prin alegerea
şefului de stat de către parlament, singur sau completat cu delegaţi,
în faţa căruia acesta de altfel răspunde, nuanţat desigur. Datorită
acestui lucru, poziţia legală a şefului de stat este inferioară
parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea
şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal,
secret şi liber exprimat, fie indirect prin intermediul colegiilor
electorale (electori, în S.U.A., de exemplu). Acest mod d e
desemnare a preşedintelui de republică îl situează, din punct de
vedere legal, pe o poziţie egală cu parlamentul. În republica
prezidenţială, prerogativele şefului de stat sunt puternice. În unele
republici prezidenţiale, preşedintele de republică este şi şeful
guvernului, în altele există şi un şef al guvernului (Franţa, de
exemplu). În forma de guvernământ republicană, funcţia de şef de
stat poate fi îndeplinită fie de către o singură persoană, fie de către un
organ colegial (situaţie des întâlnită în statele din Europa de Est în
1945-1990).
Forma de guvernământ a României
Evoluţia formei de guvernământ în România a reflectat
întreaga evoluţie istorică, de la formarea statului unitar român
(1859) până în prezent. În acest sens vom aminti că, potrivit
Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredinţate
„ Domnului, unei Adunări ponderatice şi Adunării elective", domnia
caracterizând deci instituţia de şef de stat. Constituţia din anul 1866,
sub-secţiunea I „Despre Domn", reglementează monarhia ca formă
de guvernământ, stabilind ereditatea în linie descendentă directă,
legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primogenitura,
masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. Este
interesant de reţinut că şi Constituţia din anul 1866 denumeşte şeful
de stat tot domn, capitolul II fiind intitulat „ Despre Domn şi
Miniştri". După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru
sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României". Monarhia este
menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de
guvernământ prin Legea 363 din 30 decembrie 1947. Republica a
fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952, 1965.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.
2 s-a reafirmat forma de guvernământ republicană, iar potrivit
legislaţiei, s-a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia
actuală a României, prin articolul 1, stabileș te că forma de
guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României
este ales prin vot universal şi nu este subordonat Parlamentului.

11.3.3. Structura de stat.

Prin structura de stat, ca noţiune, se înţelege organizarea de
ansamblu a puterii în raport cu teritoriul, în sensul dacă statul este
constituit din unul sau mai multe state membre. Teritoriul este una
dintre bazele organizării puterii de stat ce interesează dreptul

Page 216
constituţional, în primul rând, sub aspectul structurii de stat.
Structura de stat nu este altceva decât organizarea de ansamblu a
puterii în raport cu teritoriul, ea indicându-ne dacă un stat este
constituit din unul sau mai multe state membre. Structura de stat
formează obiect de cercetare, în egală măsură, atât pentru dreptul
internaţional public, cât şi pentru dreptul constituţional.
Forma de stat, sub aspectul organizării statelor unitare şi
federale, sau simple şi compuse, sau în asociaţii de state, a format şi
formează obiect de cercetare al unei vaste literaturi de specialitate,
lucru firesc, datorat implicaţiilor profunde ale acestor aspecte.
În explicarea formelor de organizare a puterii în raport cu
teritoriul se ivesc multe dificultăţi de ordin teoretic şi practic,
datorate complexităţii implicaţiilor juridice şi politice. Dificultăţile
în studierea şi sistematizarea formelor statului se datoresc chiar
evoluţiei formelor de stat, determinată de evoluţia tipurilor de stat,
se datoresc tendinţelor de dezvoltare a proceselor interne. Mai
mult decât atât, aşa cum deseori se subliniază în lucrările de
specialitate, indicaţiile vocabularului curent şi, de asemenea,
oficial trebuie reţinute cu mare prudenţă, căci deseori o denumire
ce nu este prea justificată ştiinţific este totuşi menţinută pentru
raţiuni politice. Astfel, de exemplu, Elveţia contemporană, deşi
este o federaţie, continuă să fie numită confederaţie.

Formele structurii de stat

În formele structurii de stat cuprindem statul unitar şi statul
federativ. Statul unitar este denumit, în literatura de specialitate, şi
statul simplu, iar statul federativ mai este analizat şi sub denumirea
de stat compus sau complex, alături de asociaţiile de state.
a) Statul unitar sau simplu. Ca formă a structurii de stat,
statul unitar se caracterizează prin existenţa unor formaţiuni statale
unice şi prin existenţa unui singur rând de organe centrale de stat
(un singur organ legiuitor, un singur guvern, un singur organ
judecătoresc suprem). Cetăţenii statului unitar au o singură
cetăţenie, iar organizarea administrativă a teritoriului este astfel
facuta, meat, de principiu, organele de stat din unităţile
administrativ-teritoriale se subordonează uniform faţă de organele
de stat centrale. O consecinţă importantă a acestor trăsături o
reprezintă şi faptul că, în principiu, dreptul este aplicat uniform pe
întreg teritoriul statului unitar. Sunt state unitare România,
Bulgaria, Suedia, Italia.
Unii autori merg mai departe în analiza statului unitar,
identificând două categorii de state unitare, şi anume statul unitar
simplu şi statul unitar complex sau regional. De asemenea, în raport
de modalitatea concretă în care se exercită puterea de stat în cadrul
statelor unitare, se poate vorbi despre state unitare centralizate sau
descentralizate. În statele centralizate, exercitarea puterii de statale
se realizează prin intermediul autorităţilor centrale, cele locale
neavând decât rolul de a pune în aplicare deciziile astfel adoptate.
În statele descentralizate, autorităţile locale pot avea unele
componente decizionale proprii, distincte de cele ale autorităţilor
centrale.
b) Statul federativ, compus sau regional. Spre deosebire de

Page 217
statul unitar, statul federativ este format din două sau mai multe state
membre, prin unirea cărora apare un nou stat, federaţia - ca
subiect
unitar de drept. El se caracterizează prin existenţa a două rânduri
de organe centrale de stat, şi anume organele federaţiei
(Parlament, Guvern, organ suprem judecătoresc) şi organele
statelor membre, în sensul că fiecare stat membru are un
Parlament, un guvern şi un organ judecătoresc suprem proprii.
Rezultând din unirea statelor membre, care-şi menţin totuşi o
anumită independenţă, federaţia se caracterizează şi printr-o
structură aparte a organelor de stat federative. Astfel, parlamentul
federal este un parlament bicameral, aici impunându-se cu
necesitate existenţa unei a doua Camere, care să reprezinte statele
membre (Consiliul statelor în Elveţia, Senatul în S.U.A.). Desigur,
sunt şi state unitare în care parlamentul are o structură bicamerală,
dar aici bicameralismul este justificat de „ oportunitatea politică şi
ingeniozitatea constituţională" sau de nevoia realizării unui
democratism şi a unui echilibru în legiferare. Pentru statele federale
însă, bicameralismul este o necesitate.
Raporturile dintre statele membre ale federaţiei sunt raporturi
de drept intern, federaţia formând o uniune de drept constituţional,
spre deosebire de asociaţiile de state, care formează uniuni de drept
internaţional şi în care raporturile dintre state sunt raporturi de drept
internaţional. De aceea, dacă aceste raporturi sunt reglementate în
primul caz prin constituţia federaţiei, ele sunt reglementate
în al doilea caz prin tratatele internaţionale.
Trebuie menţionată, de asemenea, şi o altă caracteristică a
statului federal, şi anume existenţa a două cetăţenii, care însă se
implică reciproc. Cetăţenii au cetăţenia statului membru, precum şi
cetăţenia statului federal, afară de cazul în care statele membre ale
federaţiei decid altfel. Această situaţie firească trebuie deosebită de
situaţia dublei cetăţenii, care se poate ivi datorită conflictelor între
legile privitoare la cetăţenie, sau îngăduirii sale prin legislaţie.
Astăzi, forma de stat federală este regăsită în multe state. Pe
continentul american au structură federală Statele Unite, Canada,
Mexicul, Brazilia, Argentina, Venezuela. În Europa, sunt state
federative Elveţia, Germania, iar în Asia şi Oceania, India, Australia.
Observând statele cu structură federală existente astăzi în
lume, vom constata o diversitate de state, determinată de
diversitatea de soluţii care s-au impus în timp. Cercetând statul
federativ, ca formă a structurii de stat, se impune identificarea
subiectelor de federaţie şi a formelor de autonomie. Subiecte de
federaţie sunt numai statele membre ale federaţiei, numai statele
prin unirea cărora a luat naştere federaţia. Numai subiectele de
federaţie păstrează o anumită independenţă sau suveranitate,
numai ele au, de principiu, dreptul de a se desprinde din federaţie.
În afara subiectelor de federaţie, mai pot fi identificate şi
unele forme de autonomie, determinate de necesitatea rezolvării
unor probleme naţionale locale. Astfel, se pot întâlni, ca forme
de autonomie în federaţie, republicile autonome, regiunile
autonome, districtele naţionale, provinciile autonome.
Asociaţiile de state

Page 218
 În cadrul asociaţiilor de state sunt cercetate în mod obişnuit
uniunea personală, uniunea reală şi confederaţia. Unii autori
adaugă la acestea comunitatea de naţiuni (Commonwealth) şi
uniunea franceză, în timp ce alţii, studiind uniunile şi
confederaţia sub noţiunea mai largă de state compuse, în care se
cuprinde şi federaţia, includ în asociaţia de state numai comunitatea
de naţiuni şi uniunea franceză. Asociaţiile de state nu constituie
forme ale structurii de stat, ele nedând naştere la state noi şi deci,
implicit, la noi subiecte de drept. Ele sunt forme ale vieţii
internaţionale, constituite şi funcţionând pe baza tratatelor
internaţionale, statele membre păstrându-şi independenţa (este
adevărat, formală uneori) şi intrând între ele nu în raporturi de drept
constituţional (drept intern), ci în raporturi de drept internaţional.
a) Uniunea personală este o asociaţie de două sau mai
multe state independente, care au comun doar şeful statului. Ea nu
poate fi formă a structurii de stat, deoarece nu este un stat nou.
Uniunea personală a fost consecinţa legilor de succesiune la tron
sau a alegerii unui şef de stat comun. Uniuni personale cunoscute
în istorie sunt: Anglia şi Regatul Hanovrei între 1714 (anul
înscăunării pe tronul Angliei a regelui George I din ramura
familiei domnitoare de Hanovra) şi 1837 (anul urcării pe tronul
Angliei a Reginei Victoria); Olanda şi marele ducat de Luxemburg
între anii 1890-1915; Belgia şi Congo între anii 1885-1908; cele trei
republici de pe continentul american unite sub preşedinţia lui Simon
Bolivar, şi anume Peru (1813), Columbia (1814) şi Venezuela
(1816).
b) Uniunea reală este o asociaţie de state în care, pe lângă
şeful statului, există şi alte organe de stat comune. De obicei,
aceste organe de stat comune sunt în domeniile afacerilor externe,
armatei, finanţelor. Aşa cum se precizează în literatura de
specialitate, în cazul uniunilor reale s-a putut vorbi într-adevăr
de o formă a structurii de stat, nu numai pentru că în general li s-a
recunoscut dreptul de a acţiona în relaţiile internaţionale ca un
singur stat, dar şi ca o consecinţă a faptului că ele aveau şi alte
organe comune decât şeful statului. Am adăuga la acesata şi faptul
că, în unele cazuri, uniunea reală a fost o etapă spre formarea
statului unitar, ceea ce pune într-o lumină specifică, proprie,
raporturile dintre statele membre ale uniunii reale (de exemplu,
Principatele Unite). Uniuni reale cunoscute în istorie sunt:
Principatele Unite între 24 ianuarie 1859 şi 24 ianuarie 1862;
Austria şi Ungaria între anii 1867-1918; Norvegia şi Suedia între
anii 1815-1905; Danemarca şi Islanda între anii 1918-1944.
c) Confederaţia de state este o asociaţie de state independente
determinată de considerente economice şi politice atât de ordin
intern, cât şi de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca
subiect individualizat de drept. Statele care formează confederaţia
urmăresc realizarea unor scopuri comune economice, financiare,
politice, de apărare. În vederea discutării şi hotărârii în probleme
comune, statele confederate îşi aleg un organism comun, denumit
dietă sau congres, ale cărui hotărâri sunt aprobate ulterior de către
state. La baza confederaţiei stă tratatul internaţional. Exemple de
confederaţii de state: Confederaţiile statelor americane între anii

Page 219
 1778-1787; Confederaţia germanică între 1815-1871; Confederaţia
elveţiană între anii 1815-1848.

11.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 11

Istoria dreptului arata ca mereu dreptul a tanjit catre universal, a manifestat o aspiratie de a-si
depasi conditia nationala, spre a deveni un fenomen universal. Desi epoca moderna, caracterizata prin
formarea statelor nationale, a diminuat acest universalism, s-a reusit totusi in anumite domenii o
anumita uniformalizare, sau chiar o unificare legislativa printr-o serie de tratate internationale.
Pe parcursul anilor, studiile de drept comparat s-au dezvoltat, un rol dintre cele mai importante
in aceasta privinta revenind congreselor asociatiilor de specialitate care au promovat cu multa
consecventa necesitatea compararii sistemelor de drept. Interesul dreptului comparat este multiplu. El
poate fi privit ca o stiinta sau considerat ca o simpla tehnica. Este un fapt cert ca dreptul comparat este
mai mult decat o metodologie, deoarece preconizeaza apropierea legislatiilor, unificarea internationala
a dreptului, faciliteaza aplicarea dreptului international privat, ameliorarea continua a reglementarilor
si interpretarea lor in spiritul standardelor juridice universale Preocuparile privind dreptul comparat s-
au diferentiat in functie de marile domenii ale dreptului, cercetarile desfasurandu-se cu precadere in
domeniul dreptului privat. Pentru dreptul public, problema de esenta care se punea era aceea a
compararii unor institutii politice, a unor mecanisme de infaptuire a puterii in diverse tipuri de tari. O
asemenea sarcina era mult mai dificila decat compararea institutiilor de drept privat, pentru ca punea
in discutie nu numai elaborarea unei legi sau alteia, ci insasi reevaluarea unui mod de guvernare.

Concepte şi termeni de reţinut

Regim constitutional. Forme de guvernamant. Monarhie. Republica. Unuinea de state.
Confederatia de state. Stat federativ. Stat unitar.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de regim constitutional.

2. Enumerati formele de guvernamat cele mai cunoscute.
3. Ce este confederatia de state.
4. Ce intelegeti prin structura de stat.

Page 220
 Evaluare.
1. Actualul regim juridic al Romaniei este de:
a. Monarhie
b. Republica prezidentiala
c. Republica parlamentara.
2. Adevarat sau fals:
Romania este stat national, suveran si independent.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 221
 Unitatea de învăţare 12

REGIMUL CONSTITUTIONAL AL STATULUI ROMAN.ORGANIZAREA

ADMINISTRATIV TERITORIALA

Cuprins:
12.1. Introducere
12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
12.3. Conţinutul unităţii de învăţare
12.3.1.Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei.
12.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

12.1. Introducere

Teritoriul tarii noastre este compus administrativ din comune, orase

(unele avenand rang de municipiu) si judete. Comuna, unitate de baza
a organizarii administrativ-teritoriale, este alcatuita dintr-unul sau, de
regula, mai multe sate. In acest din urma caz, unul din sate este
resedinta de comuna. In prezent, exista 2686 comune, cu o medie a
populatiei de circa 4000 loc. Nr oraselor -asezari umane mai
complexe, cu functii mai diverse si dotari edilitare mai bogate decat
satele - a ajuns la 263 cu o medie de 46 000 de loc. Dintre acestea 82
sunt municipii.

12.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Cunoasterea organizarii administrativ teritoriale a Romaniei.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaste formele de organizare administrativ
teritoriala a Romaniei.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

Page 151
 12.3. Conţinutul unităţii de învăţare

12.3.1. Organizarea administrativ teritoriala a Romaniei.

Pentru dreptul constituţional, teritoriul prezintă o deosebită
însemnătate, deoarece el constituie una dintre condiţiile esenţiale
pentru existenţa unui stat. Teritoriul interesează dreptul
constituţional sub două aspecte, şi anume structura de stat şi
organizarea administrativă a teritoriului. Fiind vorba de un factor
comun - teritoriul -, apare evidentă legătura ce există între noţiunea
de organizare administrativă a teritoriului şi cea de structură de
stat, precum evidentă este şi dificultatea stabilirii deosebirilor între
aceste două noţiuni.
Pentru definirea noţiunii de organizare administrativă a
teritoriului, trebuie în prealabil efectuat un scurt examen teoretic al
definiţiilor date în literatura juridică şi făcută precizarea că o definiţie
ştiinţifică poate fi realizată dacă se porneşte de la justa identificare şi
precizare a corelaţiilor ce pot exista între puterea organizată în stat şi
teritoriu. Vom identifica în literatura de specialitate două opinii care
diferă între ele prin aceea că în timp ce unii autori consideră
organizarea administrativ-teritorială o delimitare a teritoriului şi
populaţiei în unităţi administrative, alţii o consideră ca delimitarea
teritoriului în unităţi administrative. Astfel, conform unei opinii
(Nistor Prisca), organizarea administrativ-teritorială este „delimitarea
teritoriului şi populaţiei în unităţi administrative; în vederea
înfăptuirii conducerii de stat în mod unitar pe întreaga ţară, potrivit
cu sarcinile şi funcţiile statului". Se justifică acest punct de vedere
prin aceea că Legea 2/1968, vorbind de organizarea teritoriului,
evocă ideea că „este de la sine înţeles că această organizare cuprinde
şi populaţia împreună cu mijloacele de producere a bunurilor
necesare traiului".
Constituţiile României au stabilit expres că teritoriul ţării
noastre este inalienabil şi indivizibil. Plecând de la textul
constituţional, unii autori critică definiţiile mai vechi date
organizării administrative a teritoriului în sensul de „împărţirea
teritoriului în unităţi administrativ-teritoriale". În acest sens se arată
că utilizarea termenului „împărţire a teritoriului" nu poate fi
acceptată faţă de realitatea că prevederile constituţionale stabilesc
indivizibilitatea statului. În legătură cu această observaţie, trebuie
să menţionăm că ea ţine de acurateţea ştiinţifică a exprimărilor şi
nu trebuie înţeles că cei care au definit astfel organizarea
administrativă a teritoriului au evocat ideea împărţirii acestuia, şi
nu a delimitării. Aceasta cu atât mai mult, cu cât caracterul
indivizibil al teritoriului este foarte vechi şi a fost proclamat expres
chiar de Constituţia română de la 1866.

Organizarea administrativă actuala a teritoriala

Page 152
 României

Prima organizare administrativă a teritoriului ţării noastre a

fost elaborată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza în 1864, iar
conform acesteia teritoriul era organizat în judeţe, plăşi şi comune,
comunele fiind rurale şi urbane. Cu o serie de modificări succesive,
legea dată de Cuza a rămas în vigoare până la legea din anul 1925. O
altă lege s-a adoptat în 1929, dar aceste legi nu aduc modificări
substanţiale organizării administrative a teritoriului. În 1938 este
creată o unitate administrativ-teritorială mai mare decât judeţul, şi
anume ţinutul, care însă s-a desfiinţat în 1940. O altă
organizare administrativ-teritorială s-a realizat prin Legea nr. 5 din
8 septembrie 1950 pentru raionarea administrativ-economică a
teritoriului ţării. Astfel, se stabilesc ca unităţi administrativ-
teritoriale: regiunile, raioanele, ora şele, comunele. Această
organizare administrativă a teritoriului a fost în vigoare, cu unele
modificări, până în anul 1968, când s-a adoptat Legea nr. 2/1968
privind organizarea administrativă a teritoriului. Teritoriul ţării a
fost organizat, în baza Constituţiei şi a noii legi, în judeţe, oraşe şi
comune.
Unităţile administrativ-teritoriale
Constituţia actuală stabileşte, prin art. 3(3), că teritoriul este
organizat, sub aspect administrativ, în comune, oraşe şi judeţe. De
asemenea, adaugă acelaşi articol, în condiţiile legii unele oraşe sunt
declarate municipii.
Judeţul. Judeţul este unitatea administrativ-teritorială care
joacă rolul de verigă intermediară în cadrul organizării
administrative a teritoriului. Faţă de această situaţie, judeţul are
trăsături şi funcţionalităţi proprii, specifice. Judeţul este o unitate
administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic şi
socio-cultural, o unitate de coordonare şi control din punct de vedere
politico-administrativ. Organele de stat din judeţe au legături
nemijlocite cu organele centrale de stat. Judeţul cuprinde oraşe şi
comune. În stabilirea numărului judeţelor s-a urmărit ca acestea să
fie echilibrate ca suprafaţă, număr de locuitori şi potenţial economic,
capabile să asigure valorificarea resurselor materiale de pe întreg
cuprinsul ţării. Există, astfel, în ţara noastră, un număr de 41 de
judeţe. Populaţia unui judeţ este în medie de peste 450.000 de
locuitori. În funcţie de condiţiile naturale, starea căil or de
comunicaţie, precum şi de legăturile dintre localităţi au fost însă
constituite şi judeţe cu o populaţie diferită de proporţiile medii.
Judeţele sunt astfel delimitate meat să cuprindă zone pedoclimatice
diverse, care să permită dezvoltarea agriculturii. De asemenea, au
fost luate în consideraţie căile de comunicaţie, astfel meat să se
asigure legături directe, uşoare şi rapide între localităţile
din cuprinsul judeţului şi reşedinţa sa. Judeţele cuprind în afara
comunelor şi un număr de oraşe.
Oraşele în care-şi au sediul autorităţile publice judeţene sunt
oraşe reşedinţă. Oraşul reşedinţă este stabilit în funcţie de
importanţa sa economică, socială şi politică şi, eventual, de
perspectivele sale de dezvoltare. De asemenea, în stabilirea oraşului
reşedinţă s-a urmărit ca acesta să ocupe o poziţie geografică cât

Page 153
mai centrală, pentru a asigura legături rapide cu toate localităţile
din cuprinsul judeţului. Desigur, sunt şi oraşe reşedinţă de judeţe
care, geografic, nu se află în centrul judeţului, stabilirea lor ca
reşedinţe fiind impusă de importanţa lor economică, socială şi
culturală.
Oraşul. Oraşul este o unitate administrativ-teritorială de bază
în cadrul organizării administrative a teritoriului. El este un centru
de populaţie mai dezvoltat din punct de vedere economic,
social-cultural şi edilitar gospodăresc, având multiple legături cu
zona înconjurătoare şi asupra căreia trebuie să exercite o influenţă
civilizatoare. Unele oraşe sunt declarate municipii. Municipiile au
fost declarate acele oraşe care au un număr mai mare de locuitori, o
însemnătate deosebită în viaţa economică, social-politică şi cultural-
ştiinţifică a ţării, o îndelungată tradiţie istorică sau care au condiţii
de dezvoltare în aceste direcţii. Municipiul Bucureşti, faţă de
importanţa sa economică, politică şi cultural-ştiinţifică, faţă de faptul
că este capitala ţării, are o organizare proprie, distinctă. Municipiul
Bucureşti este organizat pe şase sectoare, numerotate. Trebuie
precizat că, potrivit art. 126 din Legea administraţiei publice locale,
astfel cum a fost modificată în anul 1996 ( „Monitorul Oficial al
României", Partea I, nr. 76 din 13 aprilie 1996), Sectorul Agricol
Ilfov se va numi Judeţul Ilfov. Fiecare sector are organe proprii care
se subordonează organelor de stat ale Municipiului, iar acestea se
subordonează organelor centrale de stat. Sub acest aspect,
Municipiul Bucureşti are un regim juridic şi politic asemănător cu
cel al judeţului.
Comuna. Comuna, în sensul Legii nr. 2/1968, este unitatea
administrativ-teritorială de bază care cuprinde populaţia rurală unită
prin comunitate de interese şi tradiţii, alcătuită din unul sau mai
multe sate, în funcţie de condiţiile economice, social-culturale,
geografice şi demografice. Satele în care-şi au sediile autorităţile
publice comunale sunt sate reşedinţă.
Staţiunile balneo-climaterice. Trebuie să subliniem încă de
la început că staţiunile balneo-climaterice nu constituie unităţi
administrativ-teritoriale distincte de cele menţionate până acum.
Conform Legii 2/1968, oraşele şi comunele care, datorită condiţiilor
climaterice, hidrografice sau aşezării lor, prezintă importanţă pentru
ocrotirea sănătăţii şi asigurarea odihnei cetăţenilor, sunt
organizate ca staţiuni balneo-climaterice. Declararea unor localităţi
staţiuni balneo-climaterice prezintă importanţă în ce priveşte
regimul de înzestrare a acestora cu tot ce este necesar ocrotirii
sănătăţii şi odihnei oamenilor.
Satele şi cătunele. Legea administraţiei publice locale
stabileşte posibilitatea formării comunelor din unul sau mai multe
sate şi cătune.

Page 154
 12.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 12

Concepte şi termeni de reţinut

Teritoriu. Structura de stat. Organizare administrativa. Judet. Oras. Sat. Catune. Statiuni
balneo climaterice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de organizare administrativa.

2. Definiti judetul ca forma de organizare administrativ teritoriala.
3. Enumerati unitatile administrativ teritoriale ale Romaniei.

Evaluare.
1. Ce este judetul:
a. O forma de organizare administrativ teritoriala care cuprinde doar comune si sate.
b. Judeţul este o unitate administrativ-teritorială complexă din punct de vedere economic
şi socio-cultural, o unitate de coordonare şi control din punct de vedere politico-
administrativ
c. Nu sunt considerate unitati administrativ teritoriale.

Page 155
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 156
 Unitatea de învăţare 13

ORGANIZAREA PUTERILOR IN STAT. PUTEREA IN STAT. TRASATURI

Cuprins:
13.1. Introducere
13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare
13.3.1.Puterea de stat. Notiune. Trasaturi.
13.3.2. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor.

13.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

13.1. Introducere
Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor
constituţionale este categoria de putere. Ea apare în exprimări
nuanţate, precum: puterea politică, putere de stat, puteri politice sau
pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria-cheie în
organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi
sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al
revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale.

13.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Cunoasterea de catre studenti a notiunii de putere de stat.

Familiarizarea lor cu trasaturile de baza ale acesteia
– Cunoasterea de catre studenti a principiului separatiei puterilor
in sta si rolul acestui principiu in porcesul de instaurarea,
exercitare si mentinere a puterii in stat.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor identifica notiunea de putere de stat. Vor
cunoaste tratsaturile esentiale ale acestei notiuni s rolul pe care
ea il detine in porcesul de exercitare a puterii in sta.

[Type text] Page 157

 – studentii vor intelege principiul separatiei puterilor in stat.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

13.3. Conţinutul unităţii de învăţare

13.3.1. Puterea de stat. Notiune. Trasaturi

Categoria cea mai des întâlnită în teoria şi practica sistemelor
constituţionale este categoria de putere. Ea apare în exprimări
nuanţate, precum: puterea politică, putere de stat, puteri politice sau
pur şi simplu putere. Fiind şi dovedindu-se a fi categoria-cheie în
organizarea statală a societăţii umane, puterea (în sensul cuceririi
sau aproprierii sale) a fost şi rămâne scopul fundamental al
revoluţiilor, mişcărilor şi convulsiilor sociale.
Constituţia actuală a României, prin art. 2, stabileşte
că „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o
exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum".
Statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii
poporului, este instituţionalizarea acestei puteri. Dacă vorbim despre
stat sau putere (puteri) de stat, vorbim despre unul şi acelaşi lucru.
De aici identitatea între expresiile autorităţi statale şi autorităţi ale
puterii sau funcţiile statului şi funcţiile puterii.
În legătură cu expresiile putere politică şi putere de stat, se
impun, de asemenea, unele precizări. Ele pot evoca aceleaşi noţiuni,
dar pot fi folosite şi pentru a evoca noţiuni ce se află într-o strânsă
legătură, însă neconfundabile şi care privesc fenomenul general
(complex) de putere. Astfel, dacă termenul politic desemnează
caracterul social al puterii, expresia putere politică desemnează
puterea poporului, a naţiunii. Termenul politic poate desemna
caracterul puterii unor formaţiuni, asociaţii, al puterii partidelor.
Puterile statale au şi ele trăsături politice, iar termenul politic la
rândul său este nuanţat explicat. Pentru ca sistemul teoretic pe care-
l construim să fie clar, vom folosi termenul putere politică pentru a
desemna puterea poporului, care are un conţinut mai larg decât
organizarea sa statală, altfel spus decât puterea (puterile) de stat.
Puterea (puterile) de stat este partea instituţională a puterii politice,
dar nu-i epuizează sfera, găsindu-ne aici în relaţia de la întreg la
parte. Într-o asemenea viziune ştiinţifică, trăsăturile puterii politice
se regăsesc în puterile statului, dar trăsăturile statului nu se regăsesc
în totalitate în ansamblul puterii politice.
Aşa văzute lucrurile, puterea statală, într-o explicaţie simplă,
este forma de organizare statală a puterii poporului. Dacă această
organizare se realizează prin mai multe grupe (categorii, autorităţi,

[Type text] Page 158

 puteri) de organe de stat, cu funcţii (împuterniciri) şi trăsături clar
definite şi caracterizate prin autonomie organizatorică şi funcţională,
precum şi prin echilibru reciproc şi colaborare, suntem în prezenţa
separaţiei, echilibrului puterilor. Această stare este specifică
sistemelor de guvernământ democrat ce.
Funcţia fundamentală a statului este de a exprima şi realiza, ca
voinţă general obligatorie (voinţa de stat), voinţa poporului. Acesta
este punctul de plecare în teoretizarea organizării statale a puterii
poporului. De aici trebuie să pornim pentru a identifica funcţiile
puterii, instituţiile şi formele organizatorice necesare realizării
acestor funcţii, raporturile dintre autorităţile statale şi popor,
raporturile dintre autorităţile statale.

Trăsăturile generale ale puterii organizate statal.

Deosebirile de alte puteri
Înţelegem prin trăsături generale ale puterii de stat acele
caractere esenţiale şi comune tuturor tipurilor de putere de stat, care
permit gruparea lor într-o noţiune generală şi care diferenţiază în
acelaşi timp puterea de stat de orice alt fenomen. Pot fi identificate
următoarele trăsături generale ale puterii de stat: caracterul de
putere; putere de constrângere; putere socială; puterea de a exprima
şi realiza voinţa ca voinţă de stat; caracterul organizat; suveranitatea.
1. Caracterul de putere
Acest caracter general al puterii de stat, exprimând genul
proxim în definirea puterii de stat, constă în aceea că puterea este o
putinţă efectivă de a exprima şi realiza voinţa, ca voinţă obligatorie
pentru întreaga societate.
2. Puterea de stat este o putere de constrângere.
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul
fenomenului putere prin faptul că este o putere de constrângere. În
realizarea voinţei lor, guvernanţii apelează la un întreg arsenal de
mijloace, folosind chiar constrângerea de stat împotriva cel or care nu
se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere ca
putere de stat, deoarece în momentul în care di spare constrângerea
di spare chiar statul. El deosebeşte puterea de stat de puterea socială
existentă în comuna primitivă, care era o putere obştească şi se
baza pe convingere, pe înţelegerea rostului şi necesităţii măsurilor
luate. De asemenea, el deosebeşte puterea de stat de alte puteri sau
autorităţi exercitate de organe şi organizaţii nestatale (partidele
politice, diferite organizaţii sociale, organizaţii religioase). Ca
atare, orice putere de stat este o putere de constrângere,
constrângerea de stat „fiind trăsătura esenţială oricărei puteri de
stat". Constrângerea de stat este folosită doar în ultimă instanţă,
atunci când voinţa de stat exprimată prin lege nu este respectată de
bunăvoie.
3. Puterea de stat are, evident, un caracter social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi
funcţiile sale. Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor
forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi

[Type text] Page 159

 protejarea intereselor acestora.

Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la

despotism până la statul de drept şi democratic se analizează şi se
explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.
4. Puterea de a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat
Această trăsătură exprimă raţiunea de a fi a puterii
organizate statal. Trebuie subliniat că voinţa indivizilor, grupurilor
sociale, poporului, naţiunii exprimată prin lege nu este suma
aritmetică a voinţelor membrilor, grupurilor sau claselor sociale.
În lege se exprimă interesele fundamentale ale categoriei
guvernanţilor. Raportul lege-voinţă este în directă legătură cu
caracterul democratic al statului. Sub acest aspect, îşi păstrează
actualitatea cuvintele lui Jean Jacques Rousseau, din Contractul
social, în sensul că „adesea se întâmplă să fie o mare deosebire
între voinţa tuturor şi voinţa generală; una nu priveşte decât
interesul comun; cealaltă priveşte interesul privat şi nu e decât o
sumă de voinţe particulare; dar dacă scoatem din aceste voinţe cele
care se anulează între ele cel mai mult şi cel mai puţin, ca sumă a
diferenţelor rămâne voinţa generală".

5. Caracterul organizat
Puterea de stat este şi există numai ca o putere organizată
sub forma unui aparat, mecanism, autorităţi, „puteri". Puterea de stat
nu poate exista decât organizată. Organizarea puterii statale pe
principiul echilibrului şi al conlucrării prezintă incontestabile
avantaje în exerciţiul democratic al funcţiilor încredinţate.
6. Suveranitatea
Suveranitatea este o altă trăsătură a puterii organizate statal, ea
fiind supremaţia şi independenţa puterii în exprimarea şi realizarea
voinţei guvernanţilor, ca voinţă de stat. Această trăsătură se
analizează sub denumirea de suveranitate de stat pentru a fi
deosebită de suveranitatea poporului şi suveranitatea naţională.

13.3.2. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea

puterilor
Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă
audienţă şi frecvent invocată. Sub numele de teorie a separaţiei
puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la
puterea de stat, care analizează diverse modalităţi de exercitare a
acesteia.
Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor
constituţionale contemporane, deşi a pierdut mult din semnificaţia
şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală
a puterii (Pierre Pactet). Apărută în Secolul Luminilor, alături de
alte teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost
îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării
medievale, împotriva abuzului de putere.
Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva

[Type text] Page 160

 monarhiei absolute, considerată de drept divin, forma de
guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea
supremă, considerându-se ca o personificare a statului, de unde şi
celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu" (L'État
c'est moi).
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv,
în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea
democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul,
naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar
organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării
drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza
elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului (1789), Franţa, stând mărturie în acest sens.
Astfel, potrivit Declaraţiei menţionate, o societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată, şi nici separaţia puterilor nu
este determinată, nu are o constituţie.
„ Rezultă - arăta Montesquieu - că experienţa de totdeauna ne
învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de
ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. Însă şi
virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci, puterea trebuie divizată
pentru a nu degenera în arbitrar". Obiectul separării puterilor este
simplu definit de Montesquieu: „ Pentru ca să nu existe
posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala
statornicită, puterea să fie înfrânată de putere". În fiecare stat
există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, şi puterea
executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil 154. În virtutea
celei dintâi - spunea Montesquieu -principele sau autoritatea face
legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celei de
a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii,
ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de
a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre
particulari. „Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească,
iar pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a statului". Această
demarcare implică, în mod evident, o anumită ierarhizare între
cele trei funcţii, cea legislativă deţinând primordialitatea,
întrucât ea cuprinde procesul decizional. Funcţia executivă este în
mod evident subordonată creării dreptului, realizată de funcţia
legislativă. În ceea ce priveşte cea de a treia funcţie, cea
judecătorească, ea nu este nici măcar considerată drept o funcţie
distinctă, ci mai degrabă drept o formă diferită de realizare a funcţiei
executive într-un domeniu foarte precis delimitat însă, cel al
pedepsirii crimelor şi al apărării particularilor.Părintele teoriei
clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi anumite reguli privind
relaţiile dintre puteri. Astfel, în ce priveşte puterea executivă,
deoarece cere totdeauna acţiuni prompte, ea este mai bine
exercitată de unul decât de mai mulţi. Dacă ea ar fi încredinţată
unei persoane luate din corpul legislativ, atunci nu ar mai exista
libertate, pentru că cele două puteri ar fi contopite, aceleaşi
persoane participând mereu şi la una, şi la cealaltă.Puterea
executivă trebuie să fixeze momentul convocării corpului
legiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu trebuie să

[Type text] Page 161

 aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci activitatea
executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil a o îngrădi, apoi
ea se referă mereu la chestiuni care cer o rezolvare promptă.
Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar nu poate
face acest lucru în ce-l priveşte pe monarh. Apoi, spune
Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece.

Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat

Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, vom putea
reţine mai multe idei. În orice societate organizată în stat există trei
funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de
executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a
litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecare funcţie este conferită
unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative;
puterea executivă, şefului statului, eventual şefului de guvern şi
miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.
La început, teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca
cele trei funcţii să fie exercitate de acelaşi organ. Pentru a înlătura
pericolul despotismului, trebuia ca cele trei funcţii statale să fie
divizate şi distribuite între mai multe autorităţi, indiferent cum ar fi
fost realizată această separaţie. Aceeaşi funcţie putea fi exercitată de
mai multe organe, important era însă ca acelaşi organ să nu poată
exercita mai multe funcţii. Astfel, se poate explica, de exemplu, de ce
în exprimarea Constituţiei României din 1923 funcţia legislativă era
exercitată de cele trei autorităţi: regele, Camera Deputaţilor şi Senatul.
Specializarea câte unui organ pentru exercitarea doar a uneia
din funcţiile statale nu a intervenit decât mai târziu şi reprezintă doar
una din posibilităţile de exercitare a puterii de stat.
În conformitate cu teoria separaţiei puterilor în stat,
independenţa funcţiilor nu trebuie neapărat conjugată cu
specializarea organelor. Totuşi, aceasta din urmă, creând o relaţie de
corespondenţă între un anumit organ şi o anumită funcţie, ilustrează
mai pregnant spiritul separaţiei puterilor în stat. Toate organizările
statale cunosc o diviziune între multele organe prin care îşi
realizează scopurile, fiecare fiind mai mult sau mai puţin
specializat într-o funcţie. Specializarea presupune exercitarea
de către un organ al statului a unei singure funcţii, şi numai a
aceleia, în întregime, fără a lăsa atribuţii proprii acelei funcţii în
competenţa altor organe de stat. În acest context, independent in
exercitarea funcţiilor, adică exercitarea lor complet separat, fără
nicio influenţă din exterior, ar conduce la imposibilitatea
funcţionării statului. De altfel, aici se regăseşte şi una din
principalele limite practice ale conceptului teoretic şi abstract al
separaţiei puterilor în stat, întrucât, în această viziune, nu ar fi
posibile nici răspunderea Guvernului în faţa parlamentului, nici
dizolvarea uneia din Camere de către puterea executivă şi nici
numirea vreunuia din membrii unui organ de către autorităţi sau
organe ale statului exercitând alte funcţii. Or, toate aceste lucruri se
întâmplă azi în mod frecvent în state în care aplicarea teoriei
separaţiei puterilor în stat nu poate fi pusă la îndoială.

[Type text] Page 162

 13.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 13

Concepte şi termeni de reţinut

Puterea de stat. Trasaturi. Suveranitate. Caracterul organizat al puterii de stat. Puterea de
a exprima şi realiza voinţa ca voinţă de stat. Caracterul social al puterii de stat.
Caracterul de constrangere al puterii de stat.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Definiti puterea de stat.
2.Enumerati principalele trasaturi caracteristice ale puterii de stat.
3.Explicati principiul separatiei puterilor in stat.
4. Dezbateti continutul teoriei clasice a separatiei puterilor.

Evaluare.
Adevarat sau fals
1. Puterea de stat are, evident, un caracter social.
Acest caracter explică apariţia sa, apartenenţa, conţinutul şi funcţiile sale. Puterea organizată
statal a apărut ca puterea unor forţe sociale (grupuri, clase) şi a fost folosită la consacrarea şi
protejarea intereselor acestora.

[Type text] Page 163

 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

[Type text] Page 164

 Unitatea de învăţare 14

ORGANIZAREA PUTERILOR IN STAT. SEPARATIA PUTERILOR, COLABORAREA

ACESTORA

Cuprins:
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare
14.3.1. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea puterilor.
14.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

14.1. Introducere

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Studentii vor cunoaste si intelege principiul separatiei puterilor

in stat.
– Studentii trebuie sa inteleaga si sa descopere raporturile care
se stabilesc intre puterile in stat.
– Studentii trebuie sa identifice rolul fiecarei puteri in stat.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaste aplicarea principiului puterilor in stat.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

14.3. Conţinutul unităţii de învăţare

14.3.1. Separaţia puterilor, echilibrul puterilor, colaborarea

puterilor

Page 165
 Teoria separaţiei puterilor este o teorie celebră, de largă
audienţă şi frecvent invocată. Sub numele de teorie a separaţiei
puterilor în stat se ascund, în realitate, mai multe teorii referitoare la
puterea de stat, care analizează diverse modalităţi de exercitare a
acesteia.
Cunoaşterea acestei teorii înlesneşte explicarea sistemelor
constituţionale contemporane, deşi a pierdut mult din semnificaţia
şi din importanţa ei şi nu mai are importanţă în amenajarea actuală
a puterii (Pierre Pactet). Apărută în Secolul Luminilor, alături de
alte teorii la fel de tulburătoare şi penetrante, ea a fost
îndreptată împotriva obscurantismului feudal şi a închistării
medievale, împotriva abuzului de putere.
Teoria separaţiei puterilor a fost o reacţie împotriva
monarhiei absolute, considerată de drept divin, forma de
guvernământ în care regele concentra în mâinile sale puterea
supremă, considerându-se ca o personificare a statului, de unde şi
celebra formulă a regelui Ludovic al XIV-lea „statul sunt eu" (L'État
c'est moi).
Teoria separaţiei puterilor a avut un rol aparte, poate decisiv,
în promovarea sistemului reprezentativ, adică în valorificarea
democratică a relaţiei dintre deţinătorul suveran al puterii (poporul,
naţiunea) şi organizarea statală a puterii politice, în căutarea, în chiar
organizarea statală şi funcţionarea puterii, a garanţiilor exercitării
drepturilor omului şi cetăţeanului. Este o teorie care a stat la baza
elaborării constituţiilor, afirmaţiile din Declaraţia drepturilor
omului şi cetăţeanului (1789), Franţa, stând mărturie în acest sens.
Astfel, potrivit Declaraţiei menţionate, o societate în care
garanţia drepturilor nu este asigurată, şi nici separaţia puterilor nu
este determinată, nu are o constituţie.
„ Rezultă - arăta Montesquieu - că experienţa de totdeauna ne
învaţă că orice om care deţine o putere este înclinat să abuzeze de
ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. Însă şi
virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci, puterea trebuie divizată
pentru a nu degenera în arbitrar". Obiectul separării puterilor este
simplu definit de Montesquieu: „ Pentru ca să nu existe
posibilitatea de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala
statornicită, puterea să fie înfrânată de putere". În fiecare stat
există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă
privitoare la chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, şi puterea
executivă privitoare la cele care ţin de dreptul civil 154. În virtutea
celei dintâi - spunea Montesquieu -principele sau autoritatea face
legi, le îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celei de
a doua, declară război sau încheie pace, trimite sau primeşte solii,
ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de
a treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre
particulari. „Pe aceasta din urmă o vom numi putere judecătorească,
iar pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a statului". Această
demarcare implică, în mod evident, o anumită ierarhizare între
cele trei funcţii, cea legislativă deţinând primordialitatea,
întrucât ea cuprinde procesul decizional. Funcţia executivă este în
mod evident subordonată creării dreptului, realizată de funcţia

Page 166
legislativă. În ceea ce priveşte cea de a treia funcţie, cea
judecătorească, ea nu este nici măcar considerată drept o funcţie
distinctă, ci mai degrabă drept o formă diferită de realizare a funcţiei
executive într-un domeniu foarte precis delimitat însă, cel al
pedepsirii crimelor şi al apărării particularilor.

Părintele teoriei clasice a separaţiei puterilor a stabilit şi

anumite reguli privind relaţiile dintre puteri. Astfel, în ce priveşte
puterea executivă, deoarece cere totdeauna acţiuni prompte, ea este
mai bine exercitată de unul decât de mai mulţi.

Dacă ea ar fi încredinţată unei persoane luate din corpul

legislativ, atunci nu ar mai exista libertate, pentru că cele două
puteri ar fi contopite, aceleaşi persoane participând mereu şi la
una, şi la cealaltă.
Puterea executivă trebuie să fixeze momentul convocării
corpului legiuitor şi durata sesiunilor sale. Puterea legislativă nu
trebuie să aibă dreptul de a ţine în loc puterea executivă, căci
activitatea executivă, fiind limitată prin natura ei, este inutil a o
îngrădi, apoi ea se referă mereu la chestiuni care cer o rezolvare
promptă. Puterea legislativă poate ancheta şi pedepsi pe miniştri, dar
nu poate face acest lucru în ce-l priveşte pe monarh. Apoi, spune
Montesquieu, puterea legislativă nu poate să judece.
Teoria clasică a separaţiei puterilor în stat
Sintetizând teoria clasică a separaţiei puterilor, vom putea
reţine mai multe idei. În orice societate organizată în stat există trei
funcţii: de edictare de reguli juridice sau funcţia legislativă; de
executare a acestor reguli sau funcţia executivă; de judecare a
litigiilor sau funcţia jurisdicţională. Fiecare funcţie este conferită
unor organe distincte: puterea legislativă, adunărilor reprezentative;
puterea executivă, şefului statului, eventual şefului de guvern şi
miniştrilor; puterea judecătorească, organelor judiciare.
La început, teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca
cele trei funcţii să fie exercitate de acelaşi organ. Pentru a înlătura
pericolul despotismului, trebuia ca cele trei funcţii statale să fie
divizate şi distribuite între mai multe autorităţi, indiferent cum ar fi
fost realizată această separaţie. Aceeaşi funcţie putea fi exercitată de
mai multe organe, important era însă ca acelaşi organ să nu poată
exercita mai multe funcţii. Astfel, se poate explica, de exemplu, de ce
în exprimarea Constituţiei României din 1923 funcţia legislativă era
exercitată de cele trei autorităţi: regele, Camera Deputaţilor şi Senatul.
Specializarea câte unui organ pentru exercitarea doar a uneia
din funcţiile statale nu a intervenit decât mai târziu şi reprezintă doar
una din posibilităţile de exercitare a puterii de stat.
În conformitate cu teoria separaţiei puterilor în stat,
independenţa funcţiilor nu trebuie neapărat conjugată cu
specializarea organelor. Totuşi, aceasta din urmă, creând o relaţie de
corespondenţă între un anumit organ şi o anumită funcţie, ilustrează
mai pregnant spiritul separaţiei puterilor în stat. Toate organizările
statale cunosc o diviziune între multele organe prin care îşi
realizează scopurile, fiecare fiind mai mult sau mai puţin

Page 167
 specializat într-o funcţie. Specializarea presupune exercitarea
de către un organ al statului a unei singure funcţii, şi numai a
aceleia, în întregime, fără a lăsa atribuţii proprii acelei funcţii în
competenţa altor organe de stat. În acest context, independent in
exercitarea funcţiilor, adică exercitarea lor complet separat, fără
nicio influenţă din exterior, ar conduce la imposibilitatea
funcţionării statului. De altfel, aici se regăseşte şi una din
principalele limite practice ale conceptului teoretic şi abstract al
separaţiei puterilor în stat, întrucât, în această viziune, nu ar fi
posibile nici răspunderea Guvernului în faţa parlamentului, nici
dizolvarea uneia din Camere de către puterea executivă şi nici
numirea vreunuia din membrii unui organ de către autorităţi sau
organe ale statului exercitând alte funcţii. Or, toate aceste lucruri se
întâmplă azi în mod frecvent în state în care aplicarea teoriei
separaţiei puterilor în stat nu poate fi pusă la îndoială.

14.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 14

Rezultă - arăta Montesquieu - că experienţa de totdeauna ne învaţă că orice om care deţine o
putere este înclinat să abuzeze de ea şi că el merge mai departe aşa până ce dă de graniţe. Însă şi
virtutea are nevoie de îngrădiri. Deci, puterea trebuie divizată pentru a nu degenera în arbitrar".
Obiectul separării puterilor este simplu definit de Montesquieu: „ Pentru ca să nu existe posibilitatea
de a se abuza de putere, trebuie ca, prin rânduiala statornicită, puterea să fie înfrânată de putere".
În fiecare stat există trei feluri de puteri: puterea legislativă, puterea executivă privitoare la
chestiunile care ţin de dreptul ginţilor, şi puterea executivă privitoare la cele care ţin de dreptul
civil154. În virtutea celei dintâi - spunea Montesquieu -principele sau autoritatea face legi, le
îndreaptă sau le abrogă pe cele existente; în virtutea celei de a doua, declară război sau încheie pace,
trimite sau primeşte solii, ia măsuri de securitate, preîntâmpină năvălirile; în virtutea celei de a
treia, pedepseşte infracţiunile sau judecă litigiile dintre particulari. „Pe aceasta din urmă o vom
numi putere judecătorească, iar pe cealaltă pur şi simplu putere executivă a statului". Această
demarcare implică, în mod evident, o anumită ierarhizare între cele trei funcţii, cea legislativă
deţinând primordialitatea, întrucât ea cuprinde procesul decizional. Funcţia executivă este în mod
evident subordonată creării dreptului, realizată de funcţia legislativă. În ceea ce priveşte cea de a
treia funcţie, cea judecătorească, ea nu este nici măcar considerată drept o funcţie distinctă, ci mai
degrabă drept o formă diferită de realizare a funcţiei executive într-un domeniu foarte precis
delimitat însă, cel al pedepsirii crimelor şi al apărării particularilor. Părintele teoriei clasice a
separaţiei puterilor a stabilit şi anumite reguli privind relaţiile dintre puteri. Astfel, în ce priveşte
puterea executivă, deoarece cere totdeauna acţiuni prompte, ea este mai bine exercitată de unul
decât de mai mulţi.

Page 168
 Concepte şi termeni de reţinut
Principiul separatiei puterilor in stat. Puterea legislativa. Puterea executiva. Puterea
judecatoreasca.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti principiul separatiei puterilor in sta.

2. Stabiliti raporturile care se desfasoara intre cele trei puteri in stat.

Evaluare.
Adecvarat sau Fals:
1. La început, teoria separaţiei puterilor în stat interzicea doar ca cele trei funcţii să fie
exercitate de acelaşi organ.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
Page 169
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 170
 Unitatea de învăţare 15 (Unitatea de invatare 16)
AVOCATUL POPORULUI

Cuprins:
15.1. Introducere
15.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
15.3. Conţinutul unităţii de învăţare
15.3.1. Aparitia Ombudsmanului. Notiunea de Avocat al Poporului.
15.3.2. Locul si rolul institutiei Avocatul Poporului (ombudsman-ului) in sistemul de
drept
15.3.3. Functionarea institutiei Avocatul Poporului (ombudsman –ului)
15.3.4. Metode de lucru si mijloace de actiune ale Avocatului Poporului (ombudsman –
ului)
15.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

15.1. Introducere
Avocatul Poporului este o institutie noua in sistemul nostru
constitutional, reglementata in Titlul II al Constitutiei, in scopul
apararii drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Constitutia nu il
plaseaza printre autoritatile publice, aceasta fiind atat datorita
scopului sau cat si locului in care este reglementat in Constitutie,
principala garantie organizata nejurisdictional, dar si principala
garantie a drepturilor si libertatilor cetatenilor. In doctrina exista si
opinia potrivit careia institutia ar fi o garantie a statului de drept si nu
a drepturilor si libertatilor fundamentale.

15.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Studentii isi vor insusi notiunea de ombudsman si vor

cunoaste evolutia acestei institutii in lume.
– Studentii vor putea constata momentul aparitiei institutiei
Avocatului Poporului in Romania si modul cum aceasta a
evoluat de la regelementarea ei prin Constitutia din 1991.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea stabili rolul pe care aceasta institutie il

Page 171
 joaca in voata sociala a unei societati democratice.
– Studentii vor primi informatii in legatura cu organizarea si
functionarea Avocatului Poporului in Romania.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

15.3. Conţinutul unităţii de învăţare

15.3.1. Aparitia Ombudsmanului. Notiunea de Avocat al

Poporului.
Sorgintea acestei institutii se regaseste in Suedia, unde exista in a
doua jumatate a secolului al XVI-lea un “magistrat regal” instituit de
regele Eric al XVI-lea (156o-1568). Datorita faptului ca termenul original
– ombudsman- este greu de tradus intr-o alta limba, aceasta institutie este
definita in mod diferit de la un stat la altul. Denumirea institutiei este
diferita in sistemele de drept. Exista denumiri ca “mediator” (Franta),
“comisar parlamentar” (Marea Britanie, Irlanda), “aparator al poporului”
(Spania), “ombudsman” (Suedia), “delegat parlamentar pentru aparare”
(Germania), “gardian parlamentar al drepturilor civice” (Polonia),
“aparator civic” (Italia).
Ulterior institutia a fost denumita “oficiu al procurorului regal”,
“avocat general al regatului”, “comisar suprem al regelui”, “cancelar de
justitie”, care a avut o lunga existenta alaturi de “ombudsmanul de
justitie”. Aparitia institutiei constitutionale este semnalata in Constitutia
Suediei din 1809, unde se prevedea 949i83j alegerea sa de catre Riksdag
(Parlamentul suedez). Din Suedia, institutia a proliferat si in alte state,
care pot fi clasificate din punct de vedere geografic, in doua categorii. In
prima categorie sunt incluse tarile din nordul Europei, care s-au inspirat
direct din reglementarile suedeze, motiv pentru care prevederile lor pot fi
denumite si clasice. In a doua categorie sunt grupate sistemele de drept
ale celorlalte tari, altele decat cele din nordul Europei, unde coeziunea
reglementarii este mai fragila. In aceste sisteme exista trasaturi comune,
una dintre aceste trasaturi comune ale institutiei, indiferent de ce sistem
de drept este vorba, de aceea a originii sale parlamentare.
In Romania, reglementarea institutiei Avocatului Poporului se
apropie mult de reglementarea clasica a tarilor din nordul Europei,
dar si de cea a tarilor din Consiliul Europei. Avocatul Poporului este
consacrat pentru prima data in legislatia tarii noastre prin Constitutia
din 1991 (art. 55-57), ulterior in Constitutia din 2003 (art. 58-60).
Rolul Avocatului Poporului, ca garantie a drepturilor si libertatilor
fundamentale ale cetatenilor, este reglementat in Legea nr. 35/1997
privind organizarea si functionarea institutiei Avocatul Poporului,
modificata si completata prin Legea nr.181/2002. Acest rol se

Page 172
manifesta si in cadrul unor structuri internationale si europene.
Astfel, Avocatul Poporului este membru al Institutului International
al Ombudsman-ului si al Institutului European al Ombudsman- ului.
Prin participarea la aceste organizatii internationale si europene se
realizeaza o armonizare a activitatii Avocatului Poporului cu regulile
internationale si europene in domeniu si mai ales cu actele emise de
ombudsman-ul european.
In Romania, Avocatul Poporului este numit de Senat potrivit art.
58 alin. (1) din Constitutie. Aceasta institutie se caracterizeaza prin:
a) independenta functionala fata de celelalte institutii statale;
b) activitate permanenta si continua in cadrul apararii intereselor
cetatenesti;
c) competenta de a primi si solutiona plangeri din partea
persoanelor vatamate intr-un drept al lor de catre o autoritate a
administratiei publice;
d) posibilitatea de a obtine informatii si dreptul de a solicita si de a
i se pune la dispozitie informatiile si documentele necesara
solutionarii cererilor venite din partea cetatenilor;
e) posibilitatea de a impune sanctiuni si de a emite rapoarte.
15.3.2. Locul si rolul institutiei Avocatul Poporului (ombudsman-
ului) in sistemul de drept
In toate sistemele de drept institutia ombudsman-ului exista in
paralel cu alte mijloace de control la nivelul statului si anume: cu
recursul ierarhic, tribunalele (curtile) administrative, tribunalele
(curtile) ordinare, Parlamentul etc. In practica si in doctrina de
specialitate s-a pus problema independentei ombudsman-ului, in
contextul pozitiei sale fata de alte organe (autoritati) statale. Din
acest punct de vedere se pot desprinde doua principii: ombudsman-ul
are sorginte parlamentara, fiind ales (desemnat) de parlamente, pe de
o parte, si existenta unei anumite independente a acestuia fata de
celelalte organe (autoritati) statale, in special de Parlament.
In ceea ce priveste alegerea (desemnarea) sa, de la regula de
mai sus exista exceptia conform careia ombudsman-ii sunt numiti de
alte autoritati statale decat Parlamentul. Astfel, desemnarea
ombudsman-ilor se face atat direct cat si indirect. In mod direct este
desemnat in majoritatea statelor.
Ombudsman-ul este desemnat si in mod indirect prin intermediul
unor comisii sau comitete parlamentare (Suedia si Finlanda). De
principiu, alegerea (numirea) creeaza in practica, o aparenta stare de
dependenta a ombudsman-ului fata de autoritatea care l-a desemnat.
Aceasta dependenta este mai accentuata in unele sisteme de
drept neclasice, in care sesizarea sa se face prin intermediul unui
parlamentar sau a unei autoritati statale, de obicei seful statului
(Franta, Marea Britanie, Olanda, Spania, Germania), spre deosebire
de cele clasice in care sesizarea sa se poate face si direct, de oricine.
In Romania, Avocatul Poporului poate fi sesizat direct.
Dependenta sa mai poate rezulta si din posibilitatea reinvestirii
ombudsman-ului, a revocarii sau demiterii sale de autoritatea care l-a
desemnat, a raportului anual, pe care este obligat, de principiu, sa-l
adreseze Parlamentului si a eventualelor considerente politice, care
pot aparea in legatura cu desemnarea sa.
De altfel, in unele sisteme de drept (suedez, danez si norvegian)

Page 173
ombudsman-ul trebuie sa aiba chiar increderea Parlamentului. In
reglementarea norvegiana ombudsman-ul este “omul de incredere al
Storting-ului”.
In practica, de principiu, exista o anumita dependenta a
ombudsman-ului fata de autoritatea care l-a desemnat, pentru ca
reglementarile statelor, care il prevad, stabilesc independenta sa in
legatura cu exercitarea atributiilor fata de toate autoritatile statale,
independenta fundamentata pe principiul separatiei puterilor in stat.
Pentru acest motiv ombudsman-ul are si atributii de control a
activitatii unora din ele.
Independenta exercitarii atributiilor sale este asigurata prin
remuneratia la nivele foarte mari, chiar la nivelul parlamentar,
inamovibilitatea sa pe durata mandatului, pregatirea juridica si
prestigiul, pe care trebuie sa le aiba persoana care indeplineste
functia de ombudsman, posibilitatea sa de a-si alege, angaja si
concedia colaboratorii, imposibilitatea de a indeplini o alta functie
publica sau privata si nu in ultimul rand interzicerea unor jonctiuni
din partea celor care l-au ales sau numit sau a celor cu care lucreaza.
In toate sistemele de drept in care este prevazuta institutia
ombudsman- ului, se reglementeaza ca, in afara de unele directive
generale, pe care le primeste, in legatura cu modul sau de
functionare, de la parlamente, acesta nu se conduce dupa nici un fel
de injonctiuni.
Rezulta ca, odata desemnat, ombudsman- ul isi desfasoara activitatea
in mod independent si fara a suferi injonctiuni din partea vreunei
autoritati publice. De altfel, rolul sau de aparare a cetateanului si a
drepturilor si libertatilor sale nu poate duce decat la o asemenea
concluzie.
Potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie in tara noastra mandatul
Avocatului Poporului este de cinci ani. In alte sisteme de drept
mandatul difera putand sa fie de patru sau cinci ani. In toate sistemele
de drept ale altor tari organizarea si functionarea acestei institutii se
face prin lege. Constitutia tarii noastre prevede ca, organizarea si
functionarea institutiei Avocatul Poporului se stabilesc prin lege
organica.
Numarul persoanelor care prin atributiile lor formeaza institutia
ombudsman- ului este diferit, acesta fiind in functie de mai multe
criterii, printre care figureaza si numarul sesizarilor si actiunilor sale
din oficiu. Astfel, in Suedia sunt patru, in Polonia si Romania, unu
etc.
15.3.3. Functionarea institutiei Avocatul Poporului (ombudsman
–ului)
Functionarea ombudsman- ului are ca punct de plecare sesizarea
acestuia, potrivit legii. Sesizarea ombudsman-ului (punerea in
miscare a procedurii ce se desfasoara in fata sa) se face atat la cerere,
cat si din oficiu.
Potrivit art. 59 alin. (1) din Constitutia Romaniei, Avocatul
Poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate in drepturile si libertatile lor, in limitele legii. Din acest punct
de vedere institutia romaneasca se apropie mult de cea clasica.
Cererea poate fi formulata de oricine si imbraca forma unei petitii,
care se adreseaza Avocatului Poporului. Din punctul de vedere al

Page 174
modalitatii de sesizare la cerere a ombudsman- ului exista trei mari
sisteme si anume: sesizarea directa, indirecta si mixta. Sesizarea
directa a ombudsman- ului se regaseste in sistemele tarilor nord-
europene si consta in sesizarea directa de catre orice persoana.
Sesizarea indirecta presupune ca cererea persoanei lezate sa fie
inaintata unui parlamentar sau unei autoritati statale care, la randul ei,
in mod discretionar sa o trimita sau nu spre verificare, ombudsman-
ului. Aceasta modalitate de sesizare la cerere este, in prezent, cea
mai raspandita si se regaseste in tari ca Franta, Marea Britanie,
Canada, Australia. In unele tari, insa, modalitatea de sesizare la
cerere este atat directa cat si indirecta (mixta). In aceasta grupa intra
Germania. In unele sisteme de drept, cum este si cel al Romaniei,
Avocatul Poporului se poate sesiza si din oficiu.
Pentru a putea fi luata in considerare petitia, aceasta trebuie sa fie
insotita de probele necesare sustinerii celor reclamate, potrivit
principiului “cel ce afirma trebuie sa si dovedeasca”. In unele sisteme
de drept sunt reglementate expres si detaliat conditiile pe care trebuie
sa le indeplineasca o petitie pentru a putea fi luata in considerare, si
anume: sa fie semnata; sa fie formulata intr-un anumit termen (12
luni, care urmeaza actul in Danemarca, un an in Norvegia si Romania
etc); sa fie indreptata contra unui functionar public a carui activitate
sa poata fi controlata de ombudsman; sa se fi epuizat posibilitatile de
recurs ierarhic (administrativ) care sunt deschise de lege; sa nu fie
“manifest” nefondata intrucat ombudsman- ul nu este, in astfel de
cazuri, obligat sa o examineze avand o anumita putere discretionara
in acest sens. In plus nu este obligat sa examineze petitiile
persoanelor, pe care nu le privesc direct actele criticate. Petitia
examinata, care nu intra in obiectul de activitate al ombudsman- ului,
va fi respinsa sau trimisa, cu recomandarile necesare, la autoritatea
sau organul competent sa o solutioneze.
In ceea ce priveste sesizarea din oficiu, aceasta se materializeaza in
inspectii sau anchete. Ele ocupa un loc important in activitatea
ombudsman- ului, acesta avand dreptul exclusiv si nelimitat de a le
face.Inspectiile se realizeaza asupra autoritatilor si organelor
prevazute de lege, in mod periodic si intr-o anumita parte a anului.
Un loc important in controlarea administratiei il ocupa inspectiile in
locurile de detentie, arestare si retinere, precum si in unitatile
militare. In scopul inspectiilor in unitatile militare, in unele tari a fost
reglementata o alta institutie si anume aceea a ombudsman- ului
militar (Norvegia). In Germania acesta se numeste “delegat
parlamentar pentru aparare”. Aceasta functie are sorgintea in
ombudsman- ul suedez militar (M.O.) care a functionat in Suedia
pana in 1968.
Inspectiile constau in discutii si contacte personale, cat si din
cercetarea unor documente si se incheie prin stabilirea unor masuri,
in functie de constatarile facute, care pot fi: recomandari, directive,
critici, uneori sanctiuni, sau cel mai adesea propuneri de sanctiuni,
propuneri de lege ferenda etc. Prin aceasta modalitate de exercitare a
atributiilor sale, ombudsman- ul realizeaza atat o influenta directa,
cat si una indirecta asupra conduitei si functionarii institutiilor
inspectate. Anchetele (investigatiile) reprezinta o alta modalitate de
exercitare a atributiilor de catre ombudsman. Ele se produc fie in

Page 175
urma unor petitii, fie in urma luarii la cunostinta despre unele
evenimente din presa scrisa, radio, televiziune, fie din proprie
initiativa, ca urmare a unor constatari facute in activitatea cotidiana.
Mass- media joaca, deci, un rol important in determinarea
interventiei ombudsman- ului.
Modul de lucru in cazul anchetelor este similar cu cel referitor la
inspectii. Scopul anchetelor este, in general, de implicare in unele
probleme de perspectiva si de larg interes pentru opinia publica.
Ombudsman- ul isi alege singur domeniul de efectuare a anchetei,
nefiind obligat sa-si justifice optiunea in fata vreunei autoritati sau
organism. In principiu, deciziile ombudsman- ului luate in
urma examinarii petitiilor sau a efectuarii inspectiilor ori a
anchetelor, nu sunt supuse nici unei cai jurisdictionale de atac.
O problema importanta, rezolvata oarecum diferit in sistemele de
drept ale unor tari, este aceea a atributiilor ombudsman- ului si a
sferei autoritatilor publice, pe care acesta le poate controla. Principala
atributie a ombudsman- ului este, si trebuie sa fie, aceea a apararii
drepturilor si libertatilor fundamentale, atributie care este in
concordanta cu caracterul acestei institutii, de garantie organizata
nejurisdictionala si a acestor drepturi si libertati ale cetatenilor.
In Romania, in functie de categoria de atributii pe care le exercita,
Avocatul Poporului actioneaza ca o autoritate de recomandare sau ca
o autoritate represiva. Calitatea sa de autoritate de recomandare este
prevazuta, in mod detaliat in Legea nr. 35/1997, modificata si
completata. Continutul atributiilor Avocatului Poporului, in
exercitarea acestei calitati, se refera la a face recomandari pentru
inlaturarea incalcarii dreptului sau a libertatii persoanei lezate,
repararea pagubei si inlaturarea cauzelor, care au generat sau au
favorizat incalcarea drepturilor persoanei lezate.
In exercitarea acestei calitati avocatul Poporului nu poate dispune sau
lua masuri represive, ci doar sesiza autoritatea publica ierarhic
superioara, care poate lua masurile care se impun, comunicand acest
fapt Avocatului Poporului. De altfel, in competenta Avocatului
Poporului intra doar petitiile care nu sunt de competenta instantelor
judecatoresti. Daca totusi Avocatul poporului este sesizat cu astfel de
petitii, acesta este obligat, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr.
35/1997, sa le respinga, fara motivare. Cu toate acestea, daca, in
opinia noastra, Avocatul poporului constata, ca urmare a sesizarii
sale ca petitia este de competenta instantelor judecatoresti si ca
acestea incalca sau au incalcat prevederile art. 6 din Conventia
Europeana (dreptul la un proces echitabil) atunci, conform art. 18 din
Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului poate sesiza pe presedintele
instantei, pe ministrul justitiei sau Ministerul Public.
Tot in aceasta calitate, ca garant al drepturilor si libertatilor
fundamentale, legea prevede obligatia Curtii Constitutionale de a
solicita avizul Avocatului Poporului, in cazul in care Curtea a fost
sesizata cu o exceptie de neconstitutionalitate referitoare la drepturile
si libertatile cetatenilor (art. 18 indice 1 din lege). De asemenea,
Avocatul Poporului poate fi consultat de initiatori, in cazul unor
initiative legislative sau de ordonante, care in continutul lor privesc
drepturi si libertati cetatenesti (art. 25 indice 1 din lege). Legea nr.
35/1997, in art. 26 indice 1, mai prevede ca se pot infiinta birouri

Page 176
teritoriale ale Avocatului Poporului, in functie de necesitatile
realizarii atributiilor ce-i revin. Se realizeaza astfel o mai mare
apropiere de problemele cetatenilor si o intarire a rolului Avocatului
Poporului de garantie a apararii drepturilor si libertatilor
fundamentale.
Calitatea de autoritate represiva este prevazuta in mod detaliat in
Legea nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor
date. Aceasta lege este conforma Directivei nr. 95/46/CEE si este o
aplicare a art. 26 din Constitutie, care reglementeaza dreptul la viata
intima, familiala si privata. Avocatul Poporului se constituie astfel ca
o garantie specifica dreptului prevazut de art. 26 din Constitutie.
Avocatul Poporului poate insa sa fie considerat si ca o garantie
specifica pentru toate drepturile si libertatile cetatenilor, alaturi de
accesul liber la justitie etc.
In temeiul acestei legi, Avocatul Poporului este desemnat “autoritate
de supraveghere” a prelucrarilor de date cu caracter personal,
prelucrari pe care le poate face orice entitate privata. In acest scop,
Avocatul Poporului: inregistreaza operatorii de date personale, intr-
un registru special; elaboreaza formularele tipizate ale notificarilor si
ale registrelor proprii; primeste si analizeaza notificarile privind
prelucrarea datelor cu caracter personal, anuntand operatorului
rezultatele controlului prealabil; autorizeaza prelucrarile de date in
situatiile prevazute de lege; poate dispune, in cazul in care constata
incalcarea dispozitiilor prezentei legi, suspendarea provizorie sau
incetarea prelucrarii datelor, stergerea partiala ori integrala a datelor
prelucrate si poate sa sesizeze organele de urmarire penala sau sa
intenteze actiuni in justitie; pastreaza si pune la dispozitie publicului
registrul de evidenta a prelucrarilor de date cu caracter personal;
primeste si solutioneaza plangeri, sesizari sau cereri de la persoanele
fizice si comunica solutia data ori, dupa caz, diligentele depuse;
efectueaza investigatii din oficiu sau la primirea unor plangeri ori
sesizari; este consultat atunci cand se elaboreaza proiecte de acte
normative referitoare la protectia drepturilor si libertatilor
persoanelor, in privinta prelucrarii datelor cu caracter personal; poate
face propuneri privind initierea unor proiecte de acte normative sau
modificarea actelor normative in vigoare in domenii legate de
prelucrarea datelor cu caracter personal; coopereaza cu autoritatile
publice si cu organele administratiei publice, centralizeaza si
analizeaza rapoartele anuale de activitate a acestora privind protectia
persoanelor in privinta prelucrarii datelor cu caracter personal;
formuleaza recomandari si avize asupra oricarei chestiuni legate de
protectia drepturilor si libertatilor fundamentale in privinta prelucrarii
datelor cu caracter personal, la cererea oricarei persoane, inclusiv a
autoritatilor publice si a organelor administratiei publice. Aceste
recomandari si avize trebuie sa faca mentiune despre temeiurile pe
care se sprijina si se comunica in copie Ministerului Justitiei. Atunci
cand recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I; coopereaza cu autoritatile
similare de peste hotare in vederea asistentei mutuale, precum si cu
persoanele cu domiciliul sau cu sediul in strainatate, in scopul
apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ce pot fi afectate prin

Page 177
prelucrarea datelor cu caracter personal; indeplineste alte atributii
prevazute de lege.
De asemenea, Avocatul Poporului autorizeaza transferul, in
strainatate, a unor date personale. Potrivit art. 31-35 din Legea nr.
677/2001, incalcarea prevederilor acesteia atrage raspunderea celor
vinovati, iar in ceea ce priveste raspunderea administrativa, Avocatul
Poporului, cand constata savarsirea de contraventie, poate aplica,
direct sau prin delegatii si imputernicitii sai, amenzi de la 5 milioane
la 5oo de milioane de lei. Pentru indeplinirea atributiilor sale,
Avocatul Poporului poate efectua controale si investigatii. Legea nu
este aplicabila activitatilor din domeniul apararii nationale, a
sigurantei nationale si nici in cazul unor obligatii asumate de
Romania prin instrumente juridice internationale art. 2 alin. (7) si (8)
din lege.
De regula, in tarile Europei, de aceasta activitate se ocupa comisii sau
alte tipuri de organe specializate si nu ombudsman-ii. Exista insa
putine state in care ombudsman-ii sunt cei care, legal, indeplinesc si
aceste sarcini (Austria, Finlanda). In vederea realizarii acestui scop,
ombudsman –ul exercita controlul asupra autoritatilor publice si
asupra actelor acestora. In unele sisteme de drept (suedez si
finlandez) ombudsman- ul controleaza atat gresita administratie
(externa, interna, locala sau centrala), cat si justitia, iar in altele
(Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Germania, Franta), doar
administratia, motivandu-se faptul ca, justitia este controlata prin
proceduri specifice.
Tendinta actuala este de control doar al administratiei. Trebuie
mentionat ca, ombudsman- ul exercita controlul sau numai asupra
autoritatilor publice si nu asupra entitatilor private. Controlul asupra
actelor priveste aplicarea legii si regulamentelor, fiind in esenta un
control de legalitate. In unele sisteme de drept insa controlul se
exercita si asupra oportunitatii emiterii actelor, dar acesta este limitat
doar la “actele nerezonabile” (Danemarca si Norvegia). Actele
controlate sunt cele emise de autoritatile publice, care sunt supuse
controlului.
Ombudsman-ul nu exercita un control jurisdictional, motiv pentru
care actele asupra carora se exercita acest tip de control scapa
verificarilor ce le poate face ombudsman- ul. De asemenea nu sunt
controlati parlamentarii, membrii Guvernului, membrii consiliilor
locale. Aceasta interdictie se fundamenteaza pe faptul ca Parlamentul
si consiliile locale sunt autoritati reprezentative, alese in mod
democratic, iar membrii Guvernului raspund politic pentru activitatea
lor in fata Parlamentului.
15.3.4. Metode de lucru si mijloace de actiune ale Avocatului
Poporului (ombudsman –ului)
Metodele de lucru (de instructie, de instrumentare) a cazurilor cu care
ombudsman- ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt
aceleasi, in aproape toate sistemele de drept si se stabilesc prin lege.
In acest sens, ombudsman- ul poate cere sa i se comunice dosarul
cauzei de la cel ce a solutionat cauza, impreuna sau fara explicatii,
justificari sau informatii; poate convoca pe orice persoana care poate
depune marturie in legatura cu cauza examinata; poate asista la
deliberarile instantelor sau ale autoritatilor administrative, fara a avea

Page 178
drept de vot (Suedia); are acces in localurile administratiei si ale
instantelor; poate sa sesizeze instanta competenta, pe presedintele
instantei, parchetul sau chiar pe ministrul justitiei, in cazul in care
constata ilegalitati; poate sa faca recomandari, inclusiv de modificare
a legislatiei. Recomandarile pot fi cuprinse si in raportul anual pe
care orice ombudsman trebuie sa-l faca Parlamentului.
In toate sistemele de drept, autoritatile publice sunt obligate sa
asigure ombudsman-ului sprijinul necesar exercitarii atributiilor sale.
O obligatie asemanatoare figureaza si in art. 59 alin. (2) din
Constitutia Romaniei.
O alta metoda este aceea a “urmaririi disciplinare”, pe care o poate
porni impotriva functionarilor publici (Suedia, Finlanda). In
Germania este instituit, din 1952, in acest scop “procurorul
disciplinar”, care are ca sarcina sa informeze asupra urmaririlor
disciplinare angajate impotriva functionarilor publici, dar si de a
angaja asemenea urmariri disciplinare.
In Danemarca datorita influentei sindicatelor functionarilor publici,
in legea ombudsman- ului s-a ajuns la limitarea posibilitatii de
investigare realizata de ombudsman-ul danez, in sensul ca, daca
functionarul public, in cauza, solicita, se instituie procedura
disciplinara ordinara (de drept comun). In practica o asemenea
procedura nu a fost pornita niciodata, ceea ce denota importanta
ombudsman- ului in Danemarca.
Mijloacele de actiune pe care le are la dispozitie ombudsman-ul si
care sunt destul de diferite, se pot clasifica, in functie de continutul
atributiilor acestuia in: mijloace de actiune in care acesta are alura
unui procuror (Suedia si Finlanda); cele in care pozitia aceasta este
mai atenuata (Danemarca si Norvegia) si o a treia categorie, in care
institutia este privita, in principal, ca un mediator (Franta, Marea
Britanie, Noua Zeelanda, Canada, Australia, Spania).
Alura de procuror a ombudsman-ului este data de atributia cea mai
importanta a acestuia, aceea de acuzator public. In virtutea acestei
atributii el poate porni urmarirea penala sau disciplinara impotriva
unui functionar public pentru savarsirea unor fapte ilegale de
serviciu, care, de principiu, sunt sanctionate cu amenzi. Pe
baza acestor urmariri se poate naste responsabilitatea functionarului
public in cauza. In practica in majoritatea cazurilor astfel de urmariri
se finalizeaza prin aplicarea unui avertisment de catre ombudsman,
care este un alt mijloc de actiune a acestuia si cel mai uzitat.
In ceea ce priveste alura mai atenuata aceasta se caracterizeaza prin
faptul ca ombudsman- ul nu este un acuzator public (procuror), ci el
poate cere Ministerului Public sa deschida o ancheta contra unui
functionar public in fata instantei competente, poate cere autoritatii
ierarhice sa porneasca o actiune disciplinara si poate prezenta
persoanei in cauza maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest
ultim mijloc de actiune este specific danez si consta in posibilitatea
de a indica o linie de conduita personalului administratiei, fara a-i
adresa directive cu valoare obligatorie. Practic, foarte rar se face apel
la Ministerul Public sau la autoritatea administrativa disciplinara. In
mod normal se foloseste al treilea mijloc de actiune, care se
realizeaza prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus in
aplicare nu datorita fricii aplicarii sale, ci din respect fata de lege.

Page 179
Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de actiune, pe motivul ca
cei ce primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicatii
orientative, ceea ce de altfel sunt si astfel s-ar deturna sensul si
scopul avizului.
In cea de-a treia categorie, institutia este privita ca un mediator, in
sensul ca, mediatorul verifica faptele si incearca medierea litigiului
(cauzei), actionand pe langa autoritatile publice si asigurand astfel o
misiune in serviciul public, prin intermediul recomandarilor a caror
realizare o si urmareste.
In cazul in care nu se ajunge la nici un rezultat, situatia litigiului
mentinandu-se, acesta poate face publicitate asupra situatiei in cauza
si ulterior sau concomitent, sa sesizeze Parlamentul, care va pune in
miscare procedura parlamentara. De asemenea, poate sesiza si alte
autoritati, inclusiv pe cele judecatoresti.
Alaturi de aceste elemente de individualizare exista si elemente
comune, care caracterizeaza mijloacele de actiune ale ombudsman-
ului. In primul rand se poate arata ca, in nici un sistem de drept
ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un act, indiferent de la ce
autoritate publica sau entitate privata provine el. Directivele sau
recomandarile, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din
punctul de vedere juridic.
Recomandarile sunt acte orientative, iar interpretarile care se fac
asupra legii au aceeasi valoare juridica. Cu toate acestea sunt din ce
in ce mai des utilizate ca mijloace de actiune subsidiare.
Un alt element comun este raportul anual, pe care il face
ombudsman-ul Parlamentului si care reprezinta un alt mijloc
de actiune, pentru ca el cuprinde recomandari, interpretari ale legii si
mai ales el scoate in evidenta lacune legislative si propuneri de lege
ferenda . Raportul cuprinde insa si modul in care ombudsman-ul a
actionat pentru protejarea drepturilor si libertatilor cetatenilor. Acesta
a facut din ombudsman o institutie a misiunii umanitare si legaliste.
Avand in vedere si alte atributii, pe care le are, institutia este privita
si ca un ameliorator al metodelor administrative.
Potrivit art. 60 din Constitutie in tara noastra Avocatul Poporului
prezinta raportul celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la
cererea acestora si cu o alta periodicitate. Continutul rapoartelor este
general, cu o anumita preponderenta asupra ocrotirii drepturilor si
libertatilor cetatenilor, avand in vedere caracterul sau de garantie a
acestora. Raportul este dezbatut potrivit procedurii parlamentare,
specifica fiecarui stat si aprobat de Parlament.
Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante garantii
ale drepturilor si libertatilor fundamentale, eficienta sa depinzand de
modul in care el isi indeplineste atributiile, dar si de modul in care
este receptionat de opinia publica. Increderea opiniei publice in
aceasta institutie va exista intotdeauna, daca ombudsman-ul va fi
intruchiparea dreptatii sociale.

Page 180
 15.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 15

Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante garantii ale drepturilor si libertatilor
fundamentale, eficienta sa depinzand de modul in care el isi indeplineste atributiile, dar si de modul in
care este receptionat de opinia publica. Increderea opiniei publice in aceasta institutie va exista
intotdeauna, daca ombudsman-ul va fi intruchiparea dreptatii sociale.
Avocatul Poporului este o institutie noua in sistemul nostru constitutional, reglementata in Titlul II al
Constitutiei, in scopul apararii drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Constitutia nu il plaseaza printre
autoritatile publice, aceasta fiind atat datorita scopului sau cat si locului in care este reglementat in
Constitutie, principala garantie organizata nejurisdictional, dar si principala garantie a drepturilor si
libertatilor cetatenilor. In doctrina exista si opinia potrivit careia institutia ar fi o garantie a statului de
drept si nu a drepturilor si libertatilor fundamentale.
Sorgintea acestei institutii se regaseste in Suedia, unde exista in a doua jumatate a secolului al
XVI-lea un “magistrat regal” instituit de regele Eric al XVI-lea (156o-1568). Datorita faptului ca
termenul original – ombudsman- este greu de tradus intr-o alta limba, aceasta institutie este definita in
mod diferit de la un stat la altul. Denumirea institutiei este diferita in sistemele de drept. Exista
denumiri ca “mediator” (Franta), “comisar parlamentar” (Marea Britanie, Irlanda), “aparator al
poporului” (Spania), “ombudsman” (Suedia), “delegat parlamentar pentru aparare” (Germania),
“gardian parlamentar al drepturilor civice” (Polonia), “aparator civic” (Italia).
Ulterior institutia a fost denumita “oficiu al procurorului regal”, “avocat general al regatului”,
“comisar suprem al regelui”, “cancelar de justitie”, care a avut o lunga existenta alaturi de
“ombudsmanul de justitie”. Aparitia institutiei constitutionale este semnalata in Constitutia Suediei din
1809, unde se prevedea 949i83j alegerea sa de catre Riksdag (Parlamentul suedez). Din Suedia,
institutia a proliferat si in alte state, care pot fi clasificate din punct de vedere geografic, in doua
categorii. In prima categorie sunt incluse tarile din nordul Europei, care s-au inspirat direct din
reglementarile suedeze, motiv pentru care prevederile lor pot fi denumite si clasice. In a doua categorie
sunt grupate sistemele de drept ale celorlalte tari, altele decat cele din nordul Europei, unde coeziunea
reglementarii este mai fragila. In aceste sisteme exista trasaturi comune, una dintre aceste trasaturi
comune ale institutiei, indiferent de ce sistem de drept este vorba, de aceea a originii sale
parlamentare.
In Romania, reglementarea institutiei Avocatului Poporului se apropie mult de reglementarea
clasica a tarilor din nordul Europei, dar si de cea a tarilor din Consiliul Europei. Avocatul Poporului
este consacrat pentru prima data in legislatia tarii noastre prin Constitutia din 1991 (art. 55-57),
ulterior in Constitutia din 2003 (art. 58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garantie a drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, este reglementat in Legea nr. 35/1997 privind organizarea si
functionarea institutiei Avocatul Poporului, modificata si completata prin Legea nr.181/2002. Acest
rol se manifesta si in cadrul unor structuri internationale si europene. Astfel, Avocatul Poporului este
membru al Institutului International al Ombudsman-ului si al Institutului European al Ombudsman-
ului. Prin participarea la aceste organizatii internationale si europene se realizeaza o armonizare a
activitatii Avocatului Poporului cu regulile internationale si europene in domeniu si mai ales cu actele
emise de ombudsman-ul european.

Concepte şi termeni de reţinut

Page 181
 Avocatul Poporului. Ombudsman. Drepturile cetatenilor.Metode de lucru. Organizarea
institutiei ombudsmanului. Locul si rolul institutiei ombudsmanului.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de ombudsman.

2. Stabiliti rolul pe care institutia Avocatului Poporului il ocupa in randul organelor statului.
3. Enumerati functiile institutie Avocatului Poporului.
4. Stabiliti metodele de lucru ale ombudsmanului.

Evaluare.
1. Institutia „ Ombudsman” provine din:
a. Franta
b. Suedia
c. Anglia

2. Cuvantul ombudsman inseamna:

a.Cel care vorbeste pentru altul
b.Cel cu drepturi depline
c. Cel care infrunta instanta de judecata

3. Cand a aparut institutia de Avocat al Poporului in Romania:

a. Prin reglementarile Constitutiei de la 1965
b. Prin reglementarile Constitutiei de la 1991
c. Prin reglementarile Constitutiei de la 1923

Page 182
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 183
 Unitatea de invatare 16
AVOCATUL POPORULUI

Cuprins:
16.1. Introducere
16.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
16.3. Conţinutul unităţii de învăţare
16.3.1. Functionarea institutiei Avocatul Poporului (ombudsman –ului)
16.3.2. Metode de lucru si mijloace de actiune ale Avocatului Poporului (ombudsman –
ului)
16.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

16.1. Introducere
Avocatul Poporului este o institutie noua in sistemul nostru
constitutional, reglementata in Titlul II al Constitutiei, in scopul
apararii drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Constitutia nu il
plaseaza printre autoritatile publice, aceasta fiind atat datorita
scopului sau cat si locului in care este reglementat in Constitutie,
principala garantie organizata nejurisdictional, dar si principala
garantie a drepturilor si libertatilor cetatenilor. In doctrina exista si
opinia potrivit careia institutia ar fi o garantie a statului de drept si nu
a drepturilor si libertatilor fundamentale.

16.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Studentii isi vor insusi notiunea de ombudsman si vor

cunoaste evolutia acestei institutii in lume.
– Studentii vor putea constata momentul aparitiei institutiei
Avocatului Poporului in Romania si modul cum aceasta a
evoluat de la regelementarea ei prin Constitutia din 1991.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor putea stabili rolul pe care aceasta institutie il
joaca in voata sociala a unei societati democratice.
– Studentii vor primi informatii in legatura cu organizarea si
functionarea Avocatului Poporului in Romania.

Page 184
 Timpul alocat unităţii: 2 ore

16.3. Conţinutul unităţii de învăţare

16.3.1. Functionarea institutiei Avocatul Poporului (ombudsman

–ului)
Functionarea ombudsman- ului are ca punct de plecare sesizarea
acestuia, potrivit legii. Sesizarea ombudsman-ului (punerea in
miscare a procedurii ce se desfasoara in fata sa) se face atat la cerere,
cat si din oficiu.
Potrivit art. 59 alin. (1) din Constitutia Romaniei, Avocatul
Poporului isi exercita atributiile din oficiu sau la cererea persoanelor
lezate in drepturile si libertatile lor, in limitele legii. Din acest punct
de vedere institutia romaneasca se apropie mult de cea clasica.
Cererea poate fi formulata de oricine si imbraca forma unei petitii,
care se adreseaza Avocatului Poporului. Din punctul de vedere al
modalitatii de sesizare la cerere a ombudsman- ului exista trei mari
sisteme si anume: sesizarea directa, indirecta si mixta. Sesizarea
directa a ombudsman- ului se regaseste in sistemele tarilor nord-
europene si consta in sesizarea directa de catre orice persoana.
Sesizarea indirecta presupune ca cererea persoanei lezate sa fie
inaintata unui parlamentar sau unei autoritati statale care, la randul ei,
in mod discretionar sa o trimita sau nu spre verificare, ombudsman-
ului. Aceasta modalitate de sesizare la cerere este, in prezent, cea
mai raspandita si se regaseste in tari ca Franta, Marea Britanie,
Canada, Australia. In unele tari, insa, modalitatea de sesizare la
cerere este atat directa cat si indirecta (mixta). In aceasta grupa intra
Germania. In unele sisteme de drept, cum este si cel al Romaniei,
Avocatul Poporului se poate sesiza si din oficiu.
Pentru a putea fi luata in considerare petitia, aceasta trebuie sa fie
insotita de probele necesare sustinerii celor reclamate, potrivit
principiului “cel ce afirma trebuie sa si dovedeasca”. In unele sisteme
de drept sunt reglementate expres si detaliat conditiile pe care trebuie
sa le indeplineasca o petitie pentru a putea fi luata in considerare, si
anume: sa fie semnata; sa fie formulata intr-un anumit termen (12
luni, care urmeaza actul in Danemarca, un an in Norvegia si Romania
etc); sa fie indreptata contra unui functionar public a carui activitate
sa poata fi controlata de ombudsman; sa se fi epuizat posibilitatile de
recurs ierarhic (administrativ) care sunt deschise de lege; sa nu fie
“manifest” nefondata intrucat ombudsman- ul nu este, in astfel de
cazuri, obligat sa o examineze avand o anumita putere discretionara
in acest sens. In plus nu este obligat sa examineze petitiile

Page 185
persoanelor, pe care nu le privesc direct actele criticate. Petitia
examinata, care nu intra in obiectul de activitate al ombudsman- ului,
va fi respinsa sau trimisa, cu recomandarile necesare, la autoritatea
sau organul competent sa o solutioneze.
In ceea ce priveste sesizarea din oficiu, aceasta se materializeaza in
inspectii sau anchete. Ele ocupa un loc important in activitatea
ombudsman- ului, acesta avand dreptul exclusiv si nelimitat de a le
face.Inspectiile se realizeaza asupra autoritatilor si organelor
prevazute de lege, in mod periodic si intr-o anumita parte a anului.
Un loc important in controlarea administratiei il ocupa inspectiile in
locurile de detentie, arestare si retinere, precum si in unitatile
militare. In scopul inspectiilor in unitatile militare, in unele tari a fost
reglementata o alta institutie si anume aceea a ombudsman- ului
militar (Norvegia). In Germania acesta se numeste “delegat
parlamentar pentru aparare”. Aceasta functie are sorgintea in
ombudsman- ul suedez militar (M.O.) care a functionat in Suedia
pana in 1968.
Inspectiile constau in discutii si contacte personale, cat si din
cercetarea unor documente si se incheie prin stabilirea unor masuri,
in functie de constatarile facute, care pot fi: recomandari, directive,
critici, uneori sanctiuni, sau cel mai adesea propuneri de sanctiuni,
propuneri de lege ferenda etc. Prin aceasta modalitate de exercitare a
atributiilor sale, ombudsman- ul realizeaza atat o influenta directa,
cat si una indirecta asupra conduitei si functionarii institutiilor
inspectate. Anchetele (investigatiile) reprezinta o alta modalitate de
exercitare a atributiilor de catre ombudsman. Ele se produc fie in
urma unor petitii, fie in urma luarii la cunostinta despre unele
evenimente din presa scrisa, radio, televiziune, fie din proprie
initiativa, ca urmare a unor constatari facute in activitatea cotidiana.
Mass- media joaca, deci, un rol important in determinarea
interventiei ombudsman- ului.
Modul de lucru in cazul anchetelor este similar cu cel referitor la
inspectii. Scopul anchetelor este, in general, de implicare in unele
probleme de perspectiva si de larg interes pentru opinia publica.
Ombudsman- ul isi alege singur domeniul de efectuare a anchetei,
nefiind obligat sa-si justifice optiunea in fata vreunei autoritati sau
organism. In principiu, deciziile ombudsman- ului luate in
urma examinarii petitiilor sau a efectuarii inspectiilor ori a
anchetelor, nu sunt supuse nici unei cai jurisdictionale de atac.
O problema importanta, rezolvata oarecum diferit in sistemele de
drept ale unor tari, este aceea a atributiilor ombudsman- ului si a
sferei autoritatilor publice, pe care acesta le poate controla. Principala
atributie a ombudsman- ului este, si trebuie sa fie, aceea a apararii
drepturilor si libertatilor fundamentale, atributie care este in
concordanta cu caracterul acestei institutii, de garantie organizata
nejurisdictionala si a acestor drepturi si libertati ale cetatenilor.
In Romania, in functie de categoria de atributii pe care le exercita,
Avocatul Poporului actioneaza ca o autoritate de recomandare sau ca
o autoritate represiva. Calitatea sa de autoritate de recomandare este
prevazuta, in mod detaliat in Legea nr. 35/1997, modificata si
completata. Continutul atributiilor Avocatului Poporului, in
exercitarea acestei calitati, se refera la a face recomandari pentru

Page 186
inlaturarea incalcarii dreptului sau a libertatii persoanei lezate,
repararea pagubei si inlaturarea cauzelor, care au generat sau au
favorizat incalcarea drepturilor persoanei lezate.
In exercitarea acestei calitati avocatul Poporului nu poate dispune sau
lua masuri represive, ci doar sesiza autoritatea publica ierarhic
superioara, care poate lua masurile care se impun, comunicand acest
fapt Avocatului Poporului. De altfel, in competenta Avocatului
Poporului intra doar petitiile care nu sunt de competenta instantelor
judecatoresti. Daca totusi Avocatul poporului este sesizat cu astfel de
petitii, acesta este obligat, conform art. 15 alin. (4) din Legea nr.
35/1997, sa le respinga, fara motivare. Cu toate acestea, daca, in
opinia noastra, Avocatul poporului constata, ca urmare a sesizarii
sale ca petitia este de competenta instantelor judecatoresti si ca
acestea incalca sau au incalcat prevederile art. 6 din Conventia
Europeana (dreptul la un proces echitabil) atunci, conform art. 18 din
Legea nr. 35/1997, Avocatul Poporului poate sesiza pe presedintele
instantei, pe ministrul justitiei sau Ministerul Public.
Tot in aceasta calitate, ca garant al drepturilor si libertatilor
fundamentale, legea prevede obligatia Curtii Constitutionale de a
solicita avizul Avocatului Poporului, in cazul in care Curtea a fost
sesizata cu o exceptie de neconstitutionalitate referitoare la drepturile
si libertatile cetatenilor (art. 18 indice 1 din lege). De asemenea,
Avocatul Poporului poate fi consultat de initiatori, in cazul unor
initiative legislative sau de ordonante, care in continutul lor privesc
drepturi si libertati cetatenesti (art. 25 indice 1 din lege). Legea nr.
35/1997, in art. 26 indice 1, mai prevede ca se pot infiinta birouri
teritoriale ale Avocatului Poporului, in functie de necesitatile
realizarii atributiilor ce-i revin. Se realizeaza astfel o mai mare
apropiere de problemele cetatenilor si o intarire a rolului Avocatului
Poporului de garantie a apararii drepturilor si libertatilor
fundamentale.
Calitatea de autoritate represiva este prevazuta in mod detaliat in
Legea nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor
date. Aceasta lege este conforma Directivei nr. 95/46/CEE si este o
aplicare a art. 26 din Constitutie, care reglementeaza dreptul la viata
intima, familiala si privata. Avocatul Poporului se constituie astfel ca
o garantie specifica dreptului prevazut de art. 26 din Constitutie.
Avocatul Poporului poate insa sa fie considerat si ca o garantie
specifica pentru toate drepturile si libertatile cetatenilor, alaturi de
accesul liber la justitie etc.
In temeiul acestei legi, Avocatul Poporului este desemnat “autoritate
de supraveghere” a prelucrarilor de date cu caracter personal,
prelucrari pe care le poate face orice entitate privata. In acest scop,
Avocatul Poporului: inregistreaza operatorii de date personale, intr-
un registru special; elaboreaza formularele tipizate ale notificarilor si
ale registrelor proprii; primeste si analizeaza notificarile privind
prelucrarea datelor cu caracter personal, anuntand operatorului
rezultatele controlului prealabil; autorizeaza prelucrarile de date in
situatiile prevazute de lege; poate dispune, in cazul in care constata
incalcarea dispozitiilor prezentei legi, suspendarea provizorie sau
incetarea prelucrarii datelor, stergerea partiala ori integrala a datelor

Page 187
prelucrate si poate sa sesizeze organele de urmarire penala sau sa
intenteze actiuni in justitie; pastreaza si pune la dispozitie publicului
registrul de evidenta a prelucrarilor de date cu caracter personal;
primeste si solutioneaza plangeri, sesizari sau cereri de la persoanele
fizice si comunica solutia data ori, dupa caz, diligentele depuse;
efectueaza investigatii din oficiu sau la primirea unor plangeri ori
sesizari; este consultat atunci cand se elaboreaza proiecte de acte
normative referitoare la protectia drepturilor si libertatilor
persoanelor, in privinta prelucrarii datelor cu caracter personal; poate
face propuneri privind initierea unor proiecte de acte normative sau
modificarea actelor normative in vigoare in domenii legate de
prelucrarea datelor cu caracter personal; coopereaza cu autoritatile
publice si cu organele administratiei publice, centralizeaza si
analizeaza rapoartele anuale de activitate a acestora privind protectia
persoanelor in privinta prelucrarii datelor cu caracter personal;
formuleaza recomandari si avize asupra oricarei chestiuni legate de
protectia drepturilor si libertatilor fundamentale in privinta prelucrarii
datelor cu caracter personal, la cererea oricarei persoane, inclusiv a
autoritatilor publice si a organelor administratiei publice. Aceste
recomandari si avize trebuie sa faca mentiune despre temeiurile pe
care se sprijina si se comunica in copie Ministerului Justitiei. Atunci
cand recomandarea sau avizul este cerut de lege, se publica in
Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I; coopereaza cu autoritatile
similare de peste hotare in vederea asistentei mutuale, precum si cu
persoanele cu domiciliul sau cu sediul in strainatate, in scopul
apararii drepturilor si libertatilor fundamentale ce pot fi afectate prin
prelucrarea datelor cu caracter personal; indeplineste alte atributii
prevazute de lege.
De asemenea, Avocatul Poporului autorizeaza transferul, in
strainatate, a unor date personale. Potrivit art. 31-35 din Legea nr.
677/2001, incalcarea prevederilor acesteia atrage raspunderea celor
vinovati, iar in ceea ce priveste raspunderea administrativa, Avocatul
Poporului, cand constata savarsirea de contraventie, poate aplica,
direct sau prin delegatii si imputernicitii sai, amenzi de la 5 milioane
la 5oo de milioane de lei. Pentru indeplinirea atributiilor sale,
Avocatul Poporului poate efectua controale si investigatii. Legea nu
este aplicabila activitatilor din domeniul apararii nationale, a
sigurantei nationale si nici in cazul unor obligatii asumate de
Romania prin instrumente juridice internationale art. 2 alin. (7) si (8)
din lege.
De regula, in tarile Europei, de aceasta activitate se ocupa comisii sau
alte tipuri de organe specializate si nu ombudsman-ii. Exista insa
putine state in care ombudsman-ii sunt cei care, legal, indeplinesc si
aceste sarcini (Austria, Finlanda). In vederea realizarii acestui scop,
ombudsman –ul exercita controlul asupra autoritatilor publice si
asupra actelor acestora. In unele sisteme de drept (suedez si
finlandez) ombudsman- ul controleaza atat gresita administratie
(externa, interna, locala sau centrala), cat si justitia, iar in altele
(Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Germania, Franta), doar
administratia, motivandu-se faptul ca, justitia este controlata prin
proceduri specifice.
Tendinta actuala este de control doar al administratiei. Trebuie

Page 188
mentionat ca, ombudsman- ul exercita controlul sau numai asupra
autoritatilor publice si nu asupra entitatilor private. Controlul asupra
actelor priveste aplicarea legii si regulamentelor, fiind in esenta un
control de legalitate. In unele sisteme de drept insa controlul se
exercita si asupra oportunitatii emiterii actelor, dar acesta este limitat
doar la “actele nerezonabile” (Danemarca si Norvegia). Actele
controlate sunt cele emise de autoritatile publice, care sunt supuse
controlului.
Ombudsman-ul nu exercita un control jurisdictional, motiv pentru
care actele asupra carora se exercita acest tip de control scapa
verificarilor ce le poate face ombudsman- ul. De asemenea nu sunt
controlati parlamentarii, membrii Guvernului, membrii consiliilor
locale. Aceasta interdictie se fundamenteaza pe faptul ca Parlamentul
si consiliile locale sunt autoritati reprezentative, alese in mod
democratic, iar membrii Guvernului raspund politic pentru activitatea
lor in fata Parlamentului.
16.3.2. Metode de lucru si mijloace de actiune ale Avocatului
Poporului (ombudsman –ului)
Metodele de lucru (de instructie, de instrumentare) a cazurilor cu care
ombudsman- ul a fost sesizat sunt variate, dar de principiu sunt
aceleasi, in aproape toate sistemele de drept si se stabilesc prin lege.
In acest sens, ombudsman- ul poate cere sa i se comunice dosarul
cauzei de la cel ce a solutionat cauza, impreuna sau fara explicatii,
justificari sau informatii; poate convoca pe orice persoana care poate
depune marturie in legatura cu cauza examinata; poate asista la
deliberarile instantelor sau ale autoritatilor administrative, fara a avea
drept de vot (Suedia); are acces in localurile administratiei si ale
instantelor; poate sa sesizeze instanta competenta, pe presedintele
instantei, parchetul sau chiar pe ministrul justitiei, in cazul in care
constata ilegalitati; poate sa faca recomandari, inclusiv de modificare
a legislatiei. Recomandarile pot fi cuprinse si in raportul anual pe
care orice ombudsman trebuie sa-l faca Parlamentului.
In toate sistemele de drept, autoritatile publice sunt obligate sa
asigure ombudsman-ului sprijinul necesar exercitarii atributiilor sale.
O obligatie asemanatoare figureaza si in art. 59 alin. (2) din
Constitutia Romaniei.
O alta metoda este aceea a “urmaririi disciplinare”, pe care o poate
porni impotriva functionarilor publici (Suedia, Finlanda). In
Germania este instituit, din 1952, in acest scop “procurorul
disciplinar”, care are ca sarcina sa informeze asupra urmaririlor
disciplinare angajate impotriva functionarilor publici, dar si de a
angaja asemenea urmariri disciplinare.
In Danemarca datorita influentei sindicatelor functionarilor publici,
in legea ombudsman- ului s-a ajuns la limitarea posibilitatii de
investigare realizata de ombudsman-ul danez, in sensul ca, daca
functionarul public, in cauza, solicita, se instituie procedura
disciplinara ordinara (de drept comun). In practica o asemenea
procedura nu a fost pornita niciodata, ceea ce denota importanta
ombudsman- ului in Danemarca.
Mijloacele de actiune pe care le are la dispozitie ombudsman-ul si
care sunt destul de diferite, se pot clasifica, in functie de continutul
atributiilor acestuia in: mijloace de actiune in care acesta are alura

Page 189
unui procuror (Suedia si Finlanda); cele in care pozitia aceasta este
mai atenuata (Danemarca si Norvegia) si o a treia categorie, in care
institutia este privita, in principal, ca un mediator (Franta, Marea
Britanie, Noua Zeelanda, Canada, Australia, Spania).
Alura de procuror a ombudsman-ului este data de atributia cea mai
importanta a acestuia, aceea de acuzator public. In virtutea acestei
atributii el poate porni urmarirea penala sau disciplinara impotriva
unui functionar public pentru savarsirea unor fapte ilegale de
serviciu, care, de principiu, sunt sanctionate cu amenzi. Pe
baza acestor urmariri se poate naste responsabilitatea functionarului
public in cauza. In practica in majoritatea cazurilor astfel de urmariri
se finalizeaza prin aplicarea unui avertisment de catre ombudsman,
care este un alt mijloc de actiune a acestuia si cel mai uzitat.
In ceea ce priveste alura mai atenuata aceasta se caracterizeaza prin
faptul ca ombudsman- ul nu este un acuzator public (procuror), ci el
poate cere Ministerului Public sa deschida o ancheta contra unui
functionar public in fata instantei competente, poate cere autoritatii
ierarhice sa porneasca o actiune disciplinara si poate prezenta
persoanei in cauza maniera sa de a vedea rezolvarea problemei. Acest
ultim mijloc de actiune este specific danez si consta in posibilitatea
de a indica o linie de conduita personalului administratiei, fara a-i
adresa directive cu valoare obligatorie. Practic, foarte rar se face apel
la Ministerul Public sau la autoritatea administrativa disciplinara. In
mod normal se foloseste al treilea mijloc de actiune, care se
realizeaza prin intermediul unui “aviz”. Acest aviz este pus in
aplicare nu datorita fricii aplicarii sale, ci din respect fata de lege.
Sindicatele au criticat acest al treilea mijloc de actiune, pe motivul ca
cei ce primesc avizele le pot interpreta ca ordine, nu ca indicatii
orientative, ceea ce de altfel sunt si astfel s-ar deturna sensul si
scopul avizului.
In cea de-a treia categorie, institutia este privita ca un mediator, in
sensul ca, mediatorul verifica faptele si incearca medierea litigiului
(cauzei), actionand pe langa autoritatile publice si asigurand astfel o
misiune in serviciul public, prin intermediul recomandarilor a caror
realizare o si urmareste.
In cazul in care nu se ajunge la nici un rezultat, situatia litigiului
mentinandu-se, acesta poate face publicitate asupra situatiei in cauza
si ulterior sau concomitent, sa sesizeze Parlamentul, care va pune in
miscare procedura parlamentara. De asemenea, poate sesiza si alte
autoritati, inclusiv pe cele judecatoresti.
Alaturi de aceste elemente de individualizare exista si elemente
comune, care caracterizeaza mijloacele de actiune ale ombudsman-
ului. In primul rand se poate arata ca, in nici un sistem de drept
ombudsman-ul nu poate anula sau modifica un act, indiferent de la ce
autoritate publica sau entitate privata provine el. Directivele sau
recomandarile, pe care le transmite nu au valoare obligatorie, din
punctul de vedere juridic.
Recomandarile sunt acte orientative, iar interpretarile care se fac
asupra legii au aceeasi valoare juridica. Cu toate acestea sunt din ce
in ce mai des utilizate ca mijloace de actiune subsidiare.
Un alt element comun este raportul anual, pe care il face
ombudsman-ul Parlamentului si care reprezinta un alt mijloc

Page 190
 de actiune, pentru ca el cuprinde recomandari, interpretari ale legii si
mai ales el scoate in evidenta lacune legislative si propuneri de lege
ferenda . Raportul cuprinde insa si modul in care ombudsman-ul a
actionat pentru protejarea drepturilor si libertatilor cetatenilor. Acesta
a facut din ombudsman o institutie a misiunii umanitare si legaliste.
Avand in vedere si alte atributii, pe care le are, institutia este privita
si ca un ameliorator al metodelor administrative.
Potrivit art. 60 din Constitutie in tara noastra Avocatul Poporului
prezinta raportul celor doua Camere ale Parlamentului, anual sau la
cererea acestora si cu o alta periodicitate. Continutul rapoartelor este
general, cu o anumita preponderenta asupra ocrotirii drepturilor si
libertatilor cetatenilor, avand in vedere caracterul sau de garantie a
acestora. Raportul este dezbatut potrivit procedurii parlamentare,
specifica fiecarui stat si aprobat de Parlament.
Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante garantii
ale drepturilor si libertatilor fundamentale, eficienta sa depinzand de
modul in care el isi indeplineste atributiile, dar si de modul in care
este receptionat de opinia publica. Increderea opiniei publice in
aceasta institutie va exista intotdeauna, daca ombudsman-ul va fi
intruchiparea dreptatii sociale.

16.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 16

Institutia ombudsman-ului este una din cele mai importante garantii ale drepturilor si libertatilor
fundamentale, eficienta sa depinzand de modul in care el isi indeplineste atributiile, dar si de modul in
care este receptionat de opinia publica. Increderea opiniei publice in aceasta institutie va exista
intotdeauna, daca ombudsman-ul va fi intruchiparea dreptatii sociale.
Avocatul Poporului este o institutie noua in sistemul nostru constitutional, reglementata in Titlul II al
Constitutiei, in scopul apararii drepturilor si a libertatilor cetatenilor. Constitutia nu il plaseaza printre
autoritatile publice, aceasta fiind atat datorita scopului sau cat si locului in care este reglementat in
Constitutie, principala garantie organizata nejurisdictional, dar si principala garantie a drepturilor si
libertatilor cetatenilor. In doctrina exista si opinia potrivit careia institutia ar fi o garantie a statului de
drept si nu a drepturilor si libertatilor fundamentale.
Sorgintea acestei institutii se regaseste in Suedia, unde exista in a doua jumatate a secolului al
XVI-lea un “magistrat regal” instituit de regele Eric al XVI-lea (156o-1568). Datorita faptului ca
termenul original – ombudsman- este greu de tradus intr-o alta limba, aceasta institutie este definita in
mod diferit de la un stat la altul. Denumirea institutiei este diferita in sistemele de drept. Exista
denumiri ca “mediator” (Franta), “comisar parlamentar” (Marea Britanie, Irlanda), “aparator al
poporului” (Spania), “ombudsman” (Suedia), “delegat parlamentar pentru aparare” (Germania),
“gardian parlamentar al drepturilor civice” (Polonia), “aparator civic” (Italia).
Ulterior institutia a fost denumita “oficiu al procurorului regal”, “avocat general al regatului”,
“comisar suprem al regelui”, “cancelar de justitie”, care a avut o lunga existenta alaturi de

Page 191
“ombudsmanul de justitie”. Aparitia institutiei constitutionale este semnalata in Constitutia Suediei din
1809, unde se prevedea 949i83j alegerea sa de catre Riksdag (Parlamentul suedez). Din Suedia,
institutia a proliferat si in alte state, care pot fi clasificate din punct de vedere geografic, in doua
categorii. In prima categorie sunt incluse tarile din nordul Europei, care s-au inspirat direct din
reglementarile suedeze, motiv pentru care prevederile lor pot fi denumite si clasice. In a doua categorie
sunt grupate sistemele de drept ale celorlalte tari, altele decat cele din nordul Europei, unde coeziunea
reglementarii este mai fragila. In aceste sisteme exista trasaturi comune, una dintre aceste trasaturi
comune ale institutiei, indiferent de ce sistem de drept este vorba, de aceea a originii sale
parlamentare.
In Romania, reglementarea institutiei Avocatului Poporului se apropie mult de reglementarea
clasica a tarilor din nordul Europei, dar si de cea a tarilor din Consiliul Europei. Avocatul Poporului
este consacrat pentru prima data in legislatia tarii noastre prin Constitutia din 1991 (art. 55-57),
ulterior in Constitutia din 2003 (art. 58-60). Rolul Avocatului Poporului, ca garantie a drepturilor si
libertatilor fundamentale ale cetatenilor, este reglementat in Legea nr. 35/1997 privind organizarea si
functionarea institutiei Avocatul Poporului, modificata si completata prin Legea nr.181/2002. Acest
rol se manifesta si in cadrul unor structuri internationale si europene. Astfel, Avocatul Poporului este
membru al Institutului International al Ombudsman-ului si al Institutului European al Ombudsman-
ului. Prin participarea la aceste organizatii internationale si europene se realizeaza o armonizare a
activitatii Avocatului Poporului cu regulile internationale si europene in domeniu si mai ales cu actele
emise de ombudsman-ul european.

Concepte şi termeni de reţinut

Avocatul Poporului. Ombudsman. Drepturile cetatenilor.Metode de lucru. Organizarea
institutiei ombudsmanului. Locul si rolul institutiei ombudsmanului.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumerati functiile institutie Avocatului Poporului.
2. Stabiliti metodele de lucru ale ombudsmanului.

Evaluare.

3. Cand a aparut institutia de Avocat al Poporului in Romania:

a. Prin reglementarile Constitutiei de la 1965
b. Prin reglementarile Constitutiei de la 1991
c. Prin reglementarile Constitutiei de la 1923

Page 192
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 193
 Unitatea de învăţare 17

SISTEMUL ELECTORAL. STRUCTURA

Cuprins:
17.1. Introducere
17.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
17.3. Conţinutul unităţii de învăţare
17.3.1. Sistemul electoral. Structura.
17.3.2. Dreptul de vot
17.3.3. Evolutia sistemului electoral in Romania

17.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

17.1. Introducere
Procesul de transformare a României într-un stat de drept
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, început în
decembrie 1989, după căderea regimului comunist, a cunoscut o
amplă reformă la nivel instituţional şi implicit,
modificarea cadrului legal din domeniul electoral.Una dintre primele
reglementări adoptate de autorităţile nou înfiinţate a fost
Decretullegenr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor
politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, care afirmă
principiul pluralismului politic. Decretul-lege prevedea ca înfiinţarea
şi organizarea partidelor politice să respecte suveranitatea,
independenţa şi integritatea naţională, democraţia, libertăţile şi
drepturile cetăţenilor şi demnitatea naţiunii române.

17.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Definitia sistemului electoral

– Cunoasterea evolutiei sistemului electoral
– Dreptul la vot, conditiile de exercitare ale acestuia

Page 194
 Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii isi vor insusi cunostinte in legatura cu modul cum se
desfasoara alegerile.
– Vor cunoaste, de asemenea, conditiile pentru exercitarea
drepturilor electorale.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

17.3. Conţinutul unităţii de învăţare

17.3.1. Sistemul electoral. Structura.

Deşi, în aprofundarea evoluţiei acestuia, evenimentele principale
au fost reţinute, de principiu, în succesiunea lor cronologică şi, ca
urmare, presupun şi o anume conotaţie istorică, în realitate, am urmărit să
le asigurăm amprenta sociologică indispensabilă, pornind de la premisa
braudeliană potrivit căreia „adeseori, istoria şi sociologia se întâlnesc, se
identifică, se confundă ”. Mai mult, am avut în vedere faptul că,
independent de orice supoziţie generală, sociologia „ca ştiinţa faptelor
care în ansamblu constituie viaţa colectivă a oamenilor” are
corespondent în tot ceea reprezintă eveniment social şi politic din cele
mai diferite începuturi.
Pe de altă parte, am ţinut seama de faptul că, în corelaţia
„alegere-reprezentare-putere” – ca element simbiotic al lucrării –
aspectele sociologice au menirea să completeze pe cele istorice. De
altfel, sociologi precum Fernand Braudel, Georges Gurvitch, C. Lévi-
Strauss, Lucien Febvre, Marc Bloch şi, chiar, Marcel Mauss sunt de
acord că orice studiu asupra aşa-numitelor „trepte ale istoriei lumii”
trebuie precedat, de fiecare dată, de „o sociologie a evenimentului”.
Asemenea aspecte, prezintă interes sociologic şi pentru sistemul
electoral românesc, îndeosebi la determinarea magnitudinei
circumscripţiei electorale, comensurarea volumului masei electorale,
stabilirea ponderii minorităţilor, a normei de reprezentare, chiar a
pragului electoral şi a pragului de accedere, asigurarea reprezentării
femeilor etc.. Tocmai de aceea, în aprofundarea unora dintre principalele
categorii electorale (tipuri primare, respectiv tradiţionale de alegeri,
sisteme, moduri de scrutin, modalităţi, metode etc.), în evoluţia lor
societală, am avut în vedere că, dacă – istoric vorbind – evoluţia
sistemului electoral şi în România este marcat de o serie de evenimente,
mai mult sau mai puţin importante, valoarea ştiinţifică care le pune în
evidenţă o asigură, cu precădere, tratarea lor din punctul de vedere al
sociologiei, singura care, conform aceloraşi cercetători, „înregistrează
direcţia, rapiditatea sau încetineala, ascensiunea sau căderea mişcării

Page 195
care antrenează fiecare fenomen social”.
De asemenea, am avut în vedere că, sociologia este aceea care ne
avertizează şi ne pune la dispoziţie cele mai reuşite mecanisme pentru
corecta antrenarea a complexului social, scoate în evidenţă avantajele şi
dezavantajele, mai ales neajunsurile caracteristice unuia sau altuia dintre
sistemele electorale şi tipurile de scrutin şi care ajută la regularizarea
fazelor, în mod necesar repetate, cum ar fi alegerile de diferite tipuri:
prezidenţiale, parlamentare, locale sau, mai nou, europarlamentare.
Paradoxurile electorale, ca de altfel orice paradox social, „istoria le
simplifică, prin cuantificare, pe când sociologia le pluridimensionează,
decantându-le de atâtea motive, inutil de reţinut”, remarcă, în Analele
sale, sociologul Lucien Febvre. Revenind la fizionomia electorală
românească, din punctul de vedere al sociologiei „aplicate”, desprindem
concluzia imperioasă că alegerile sunt indispensabile pentru structurarea,
stabilizarea şi, în ultimă instanţă, pentru maturizarea unei societăţi în plin
proces de democratizare. Sociologia românească a relevat, prin
metodele-i specifice, atât electoratului, cât şi reprezentanţilor săi, că
alegerile care au avut loc în România de după 1989 au însemnat,
deopotrivă, paşi înainte pentru coagularea unei clase politice, pentru
creşterea competitivităţii instituţiilor implicate, dar şi pentru afirmarea
societăţii civile.
Sorgintea mutaţiilor intervenite în structura sistemului electoral
românesc, inclusiv în trecerea la aplicarea tipului de scrutin uninominal
şi la alegerile parlamentare, instituirea colegiilor uninominale, revederea
normelor de reprezentare, a formulei electorale, a structurii buletinului de
vot, a magnitudinii circumscripţionale, a metodelor de atribuire a
mandatelor, respectiv a acelor componente pe care Douglas W.Rae, în
The political conquences of electoral laws, le numea ca ”principalele
componente ale oricărui sistem” electoral au la bază, în principal,
rezultatele celor mai recente cercetări sociologice. În privinţa
introducerii în teoria şi practica electorală a studiilor socio-politice şi pur
sociologice, la care am apelat şi în aprofundarea unor noţiuni din lucrarea
noastră, evidenţiem cercetările sociologice în materie ale International
Institute for Democracy and Electoral Assistence şi, în mod special, pe
cele ale lui Pierre Martin ( Sistemele electorale şi modurile de scrutin),
cercetător la Centrul de Informare despre date socio-politice al
Institutului de profil din Grenoble.
Un capitol distinct l-am acordat aprofundării relevanţei
metodelor şi tehnicilor sociologice pentru investigarea procesului
electoral, sens în care am apelat la rezultatele unor serii de investigaţii
sociologice în materie electorală, inclusiv ale unora dintre institutele de
sondare a opiniei publice din România care se bucură de notorietate şi ale
căror prestaţii sunt considerate a fi în concordanţă cu criteriile ştiinţifice
unanim acceptate pe plan naţional şi internaţional cum sunt: Centrul de
Sociologie Urbană şi Regională (CURS); Institutul Naţional pentru Studii
de Opinie şi Marketing (INSOMAR); Institutul de Marketing şi Sondaje
(IMAS); Compania de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB); Biroul
de Cercetări Sociale (BCS) şi altele.

17.3.2. Dreptul de vot

Page 196
Dreptul de vot şi trăsăturile acestuia
Dreptul de vot este un drept complex, întrucât conţine atât
elemente constituţionale, cât şi elemente de nivelul legii. El indică cine,
cum şi în ce condiţii se poate vota.
Dreptul de vot este dreptul recunoscut, în condiţiile legii, al
oricărui cetăţean de a-şi exprima în mod liber, direct sau indirect,
opţiunea electorală pentru un anumit partid politic sau un candidat
propus de o grupare politică sau pentru un candidat independent.
Exercitarea dreptului de vot contribuie la constituirea structurii
de guvernare într-un stat. În literatura de specialitate s-a formulat
următoarea problemă: „Este dreptul de vot astăzi, suficient pentru a
distinge dictatura de democraţie şi pentru a garanta că regimul este
democratic?” Înainte de a răspunde la această întrebare, o alta se pune şi
poate părea paradoxală: „Dreptul de vot există cu adevărat?”
Expresia este utilizată în mod curent de politicieni, de sociologi,
de jurişti, de doctrină, de jurnalişti, de către alegătorii înşişi, pe plan
juridic, însă, justeţea expresiei este discutabilă. Votul se înscrie într-o
relaţie necesară cu cele două teorii despre suveranitate şi capătă valenţe
distincte în funcţie de care teorie este legat: teoria suveranităţii naţionale
sau a suveranităţii populare. Potrivit teoriei suveranităţii populare, cel
care dispune de toate puterile este poporul şi fiecare parte din indivizii
care compun poporul este în mod necesar titularul unei părţi din
suveranitate, şi în consecinţă al dreptului de vot. În această logică,
sufragiul este un drept care aparţine fiecărui cetăţean. Trăsăturile votului
sunt: votul este universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este
universal atunci când el aparţine tuturor cetăţenilor cu anumite condiţii
minimale, care ţin de vârstă, naţionalitate şi de exerciţiul drepturilor
civile şi cetăţeneşti. Votul universal este un adevărat drept natural pe care
statul este dator să-l garanteze fiecărui cetăţean. Numeroase ţări, între
care Marea Britanic şi Franţa, în perioada 1814-1848 au practicat
sistemul cenzitar, care constă în a nu acorda dreptul de vot decât celor
care aveau un anumit venit, atestat prin plata unei anume cote de impozit,
numită cens. Votul era perceput în această perioadă ca o funcţie rezervată
oamenilor cu avere şi nu ca un drept pentru toţi. Principala justificare a
acestui sistem a fost aceea că sufragiul trebuie rezervat acelor pe care
averea îi face independenţi material, ce dispun de competenţă datorită
educaţiei şi care sunt beneficiarii unui spirit conservator, ca urmare a
proprietăţilor pe care le deţin.
17.3.3. Evolutia sistemului electoral in Romania
1.Evoluţia sistemului constituţional şi electoral până la Unirea din
1859
În lucrarea sa de referinţă „ Regimul electoral şi parlamentar din
România ”, politicianul român Gheorghe Tătărăscu, în referire la alegeri şi
la regimul reprezentativ până la 1866, evidenţia faptul că „sunt câţiva
istorici care susţin, sau, mai bine spus, care presupun că, în diversele
etape ale evoluţiei sale istorice, poporul român a cunoscut unele libertăţi
publice şi s-a bucurat de dreptul de a se autoguverna”. Realitatea este că,
în Principatele Române, prima adunare deliberativă cunoscută a fost
Divanul Domnesc, care, în condiţiile în care domnitorul avea putere
deplină, reprezenta un simplu organ consultativ, fără să aibă rolul unei
adunări elective, aceasta, pentru că, la noi, reprezentativitatea se manifesta
ca un concept, încă, neclar ori de neînţeles pentru cea mai mare parte a

Page 197
elitei politice a acelei perioade. „Dacă democraţie înseamnă participarea
mulţimii la viaţa publică – afirmă Eugen Lovinescu – atunci, o astfel de
democraţie n-a existat niciodată în trecutul nostru, deoarece absolutismul
oriental forma caracterul esenţial al regimului nostru istoric”.

2. Sistemul electoral în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza supunea, în 2 mai 1864, spre
apropare, poporului, „Statutul Dezvoltător al Convenţiunii din 7/19 august
1858 de la Paris” şi reforma legii electorale, chemând populaţia să se
pronunţe prin plebiscit. Ca urmare, în zilele de 10/22 şi, respectiv, 14/26
mai 1864, Statutul şi „Aşezământul electoral”, cum a fost denumită iniţial
noua lege electorală au fost aprobate, în bloc. Statutul Dezvoltător al
Convenţiunii din 7/19 august 1858 de la Paris, cunoscut şi ca „Statutul lui
Cuza” prevedea introducerea sistemului bicameral compus din Corpul
Ponderator şi Camera Deputaţilor. Ca o apreciere generală, se poate spune
că „Statutul lui Cuza” a reprezentat prima reformă de tip electoral, prin
faptul că, în plus de cele menţionate, Executivului i se dădeau puteri
suplimentare, menite să limiteze puterile Legislativului şi să permită
Domnului să legifereze singur atunci când era necesar.
3. Sistemul electoral din România în perioada interbelică
Spre deosebire de constituţiile, sau mai exact de actele
constituţionale anterioare, Constituţia din iunie 1866 reprezintă prima lege
fundamentală a statului român elaborată deliberat, votată şi pusă în
aplicare fără vreo patronare ori invocare a experienţei vreunei mari puteri
străine. Dispoziţiile sale în materie electorală au fost dezvoltate prin Legea
electorală promulgată de către regele Carol I la 28 iulie 1866. Constituţia
şi legea electorală, faţă de perioada anterioară, aduceau modificări
esenţiale sistemului electoral românesc, introducând dispoziţii cu privire
la: colegiile electorale, eligibili; capacitatea electorală; incompatibilităţi;
domiciliul politic; listele electorale şi operaţiunile electorale. Deşi, primul
pas spre calea uniformizării instituţional-legislative a României l-a
constituit adoptarea Constituţiei din martie 1923 – care a avut un rol
însemnat în eliminarea imperfecţiunilor anterioare –, din cauza faptului că,
la nivel naţional, nu s-a reuşit realizarea unei concepţii unitare, unificarea
legislaţiei electorale s-a realizat abia în martie 1926. În privinţa alegerilor
din 1937, care au precedat adoptarea Constituţiei din 1938, menţionăm că
acestea au fost ultimele alegeri libere din perioada interbelică, deoarece, la
scurt timp de la scrutin, regele Carol al II-lea avea să instaureze dictatura,
„inaugurând”, astfel, era regimurilor antidemocratice din România. De
reţinut faptul că, prin Constituţia din 1939, s-a acordat pentru prima dată
drept de vot femeilor.

4. Sistemul electoral socialist

Perioada 1945-1947, în raport cu obiectul de interes al prezentei
tematici, reprezintă „perioada în care ordinea de drept, cea
constituţională s-a aplicat mai puţin, perioadă în care s-a trecut treptat şi
discret, de la ordine de drept, la guvernare marxist-leninistă, încheindu-se
în acelaşi timp domnia unei dinastii care a adus ţării numele,
independenţa, întregirea şi votul universal.” În aceiaşi zi cu abdicarea
regelui, la 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor hotărăşte, odată cu
instituirea Republicii, încetarea existenţei regimului constituţional anterior,
iar două luni mai târziu, prin Legea 32/1948 aceiaşi Adunare votează

Page 198
organizarea alegerilor din 28 martie, precum şi propria-i dizolvare. Pe
această bază, la 13 aprilie 1948, Marea Adunare Naţională (noul
Parlament al României – n.n.) adoptă prima Constituţie populară a
României, care consfinţeşte noua reformă electorală şi consemnează
legislativ acapararea puterii politice de către noul regim. Constituţia
adoptată în 27 septembrie 1952, fără să înregistreze modificări
spectaculoase de conţinut, a pus în evidenţă un principiu nou, de esenţă
sovietică, în virtutea căruia rolul conducător în societate revenea partidului
unic. Legea fundamentală din 1965, spre deosebire de cele din 1948 şi
1952 marchează o etapă distinctă din punctul de vedere al organizării
constituţionale a statului socialist, în care sistemul politic se baza pe
monopolul Partidului Comunist care exercita rolul conducător în întreaga
societate. Începând cu anul 1974, Nicolae Ceauşescu a fost unicul
candidat la funcţia supremă în stat, până în decembrie 1989.

5. Sistemul electoral din România postcomunistă

În actul constitutiv al Consiliului Frontului Salvării Naţionale se
regăsesc prerogative caracteristice unui Legislativ, iar prin Decretul-lege
nr.8 din 31 decembrie 1989 se puneau, pentru întâia oară după perioada
comunistă, bazele pluralismului politic, primul act normativ cu incidenţă
electorală poate fi apreciat Decretul - lege nr. 8 din 7 ianuarie 1990 a
reprezentat o autentică lege electorală, fiind apreciat de către unii
constituţionalişti ca o „mini-constituţie a perioadei guvernării
revoluţionare”, prin care s-a urmărit stabilirea unor reguli concrete pentru
alegerea noului Parlament şi a Preşedintelui, precum şi instituirea
bicameralismului.
Reprezentarea proporţională instituită în România în 1990 este o
modalitate în cadrul căreia transformarea voturilor în mandate de deputaţi
şi de senatori se făcea în mod diferit, ceea ce reprezenta o adevărată
reformă din punctul de vedere al sistemului şi practicii electorale
anterioare. În prima etapă, numărul de mandate, ce revenea fiecărei liste
de candidaţi sau candidaţilor independenţi, se stabilea pe baza
coeficientului electoral, care se determina prin împărţirea numărului total
de voturi exprimate într-o circumscripţie la numărul mandatelor. La
deputaţi, resturile neutilizate se însumează pe întreaga ţară de către Biroul
Electoral Central, pentru fiecare partid sau formaţiune politică iar
repartizarea locurilor rămase libere se face utilizându-se metoda d’Hondt.
Ca principiu, noul sistem electoral şi, în general, dispoziţiile noii legi
electorale reflectau imperativele politice, în considerarea cărora acestea
reprezentau cel mai indicat şi eficient un mijloc, în raport cu care
legitimitatea guvernanţilor devenea indisolubil legată. O evoluţie a
constituit-o şi instituirea prin Legea nr. 68/1992 a pragului electoral de
3%. Legea fundamentală din 1991 a marcat începutul unui ciclu
constituţional nou care reglementa o serie de principii valabile în orice stat
democrat .

6. Adoptarea votului uninominal

Adoptarea scrutinului de tip uninominal pentru alegerile
parlamentare şi, parţial, locale din România semnifică o schimbare de
sistem şi, mai mult decât atât, pentru foarte mulţi, un adevărat reviriment
electoral. Pentru noi, reprezintă o autentică reformă electorală, deoarece
modifică de fond un sistem electoral perpetuat o lungă perioadă de timp,

Page 199
 cu altul, care v-a institui practici electorale noi, cu implicaţii deosebite
asupra fenomenului partizan românesc, în contextul cărora opţiunile
politice se vor manifesta diferit. Avem de-a face cu o reformă electorală,
pentru că prin Legea 35/2008, Parlamentul României a stabilit pentru
organizarea şi desfăşurarea alegerii Camerei Deputaţilor şi a Senatului un
cadru juridic general în contextul căruia nu s-a modificat doar un tip de
scrutin cu alt tip de scrutin, în cadrul aceluiaşi sistem electoral, ci s-a trecut
la o altă categorie de sistem electoral, respectiv de la sistemul electoral al
reprezentarea proporţionale la sistemul electoral majoritar. Ca urmare,
ansamblul regulilor care privesc nemijlocit conţinutul vechiului sistem
electoral nu a avut de suportat modificări sau completări, ci pur şi simplu,
a fost înlocuit. Astfel, s-a schimbat elementul care dă conţinut oricărui
sistem electoral, şi anume, tipul propriu-zis de scrutin, cu toate
particularităţile, avantajele şi dezavantajele caracteristice. Aceasta se
observă, cel mai bine, în schimbarea acelor atribute de bază specifice
oricărui sistem electoral, respectiv: formula electorală este alta –
învingător este acela dintre candidaţi, care a obţine majoritatea absolută a
voturilor valabil exprimate, în primul tur sau, după caz, cel mai mare
număr de voturi, în al doilea tur de scrutin; structura buletinul de vot este
alta – fiecare formaţiune politică propune şi înscrie un singur candidat în
competiţie, magnitudinea circumscripţiei – alt număr de mandate, apar
colegiile uninominale, datorită unei alte norme de reprezentare;
modalitatea de votare diferă, valorificarea rezultatelor votării şi metoda de
atribuire a mandatelor diferă (dispare metoda celor mai mari resturi, de
pildă); se elimină lista de candidaţi; raportul între candidaţii formaţiunilor
şi cei independenţi se simplifică. La acestea, se adaugă şi o serie de
modificări pe care noul tip de scrutin, în mod firesc, le reclamă.

17.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 17

În lucrarea sa de referinţă „ Regimul electoral şi parlamentar din România ”, politicianul român
Gheorghe Tătărăscu, în referire la alegeri şi la regimul reprezentativ până la 1866, evidenţia faptul că „sunt
câţiva istorici care susţin, sau, mai bine spus, care presupun că, în diversele etape ale evoluţiei sale istorice,
poporul român a cunoscut unele libertăţi publice şi s-a bucurat de dreptul de a se autoguverna”. Realitatea
este că, în Principatele Române, prima adunare deliberativă cunoscută a fost Divanul Domnesc, care, în
condiţiile în care domnitorul avea putere deplină, reprezenta un simplu organ consultativ, fără să aibă rolul
unei adunări elective, aceasta, pentru că, la noi, reprezentativitatea se manifesta ca un concept, încă, neclar ori
de neînţeles pentru cea mai mare parte a elitei politice a acelei perioade. „Dacă democraţie înseamnă
participarea mulţimii la viaţa publică – afirmă Eugen Lovinescu – atunci, o astfel de democraţie n-a existat
niciodată în trecutul nostru, deoarece absolutismul oriental forma caracterul esenţial al regimului nostru
istoric”.

Page 200
 Asemenea aspecte, prezintă interes sociologic şi pentru sistemul electoral românesc, îndeosebi la
determinarea magnitudinei circumscripţiei electorale, comensurarea volumului masei electorale, stabilirea
ponderii minorităţilor, a normei de reprezentare, chiar a pragului electoral şi a pragului de accedere,
asigurarea reprezentării femeilor etc.. Tocmai de aceea, în aprofundarea unora dintre principalele categorii
electorale (tipuri primare, respectiv tradiţionale de alegeri, sisteme, moduri de scrutin, modalităţi, metode
etc.), în evoluţia lor societală, am avut în vedere că, dacă – istoric vorbind – evoluţia sistemului electoral şi în
România este marcat de o serie de evenimente, mai mult sau mai puţin importante, valoarea ştiinţifică care le
pune în evidenţă o asigură, cu precădere, tratarea lor din punctul de vedere al sociologiei, singura care,
conform aceloraşi cercetători, „înregistrează direcţia, rapiditatea sau încetineala, ascensiunea sau căderea
mişcării care antrenează fiecare fenomen social”.

Concepte şi termeni de reţinut

Sistem electoral. Dreptul la vot. Evolutia sistemului electoral. Tipuri de sistem electoral.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti sistemul electoral.

2. Definiti dreptul la vot.
3. Enumerati tipurile de sistem electoral cunoscute.

Evaluare.
1. Ce reprezinta dreptul la vot:
a. Exercitarea unui drept exclusiv politic, recunoscut de catre legea fundamentala.
b. Aptitudinea unei persoane de a se prezenta la vot, daca aimplinit varsta de 14 ani.
c. O indatorire fundamentala a cetateanului roaman, reglementata de Constitutie.

Page 201
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 202
 Unitatea de învăţare 18

SISTEMUL ELECTORAL. DREPTURI ELECTORALE

Cuprins:
18.1. Introducere
18.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
18.3. Conţinutul unităţii de învăţare
18.3.1. Scrutinul majoritar uninominal
18.3.2. Relevanta metodelor si tehnicilor sociologice pentru investigarea procesului
electoral
18.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

18.1. Introducere
Procesul de transformare a României într-un stat de drept
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, început în
decembrie 1989, după căderea regimului comunist, a cunoscut o
amplă reformă la nivel instituţional şi implicit,
modificarea cadrului legal din domeniul electoral.Una dintre primele
reglementări adoptate de autorităţile nou înfiinţate a fost
Decretullegenr. 8/1989 privind înregistrarea şi funcţionarea partidelor
politice şi a organizaţiilor obşteşti din România, care afirmă
principiul pluralismului politic. Decretul-lege prevedea ca înfiinţarea
şi organizarea partidelor politice să respecte suveranitatea,
independenţa şi integritatea naţională, democraţia, libertăţile şi
drepturile cetăţenilor şi demnitatea naţiunii române.

18.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Definitia sistemului majoritar uninominal

– Cunoasterea evolutiei sistemului

Competenţele unităţii de învăţare:

Page 274
 – studenţii isi vor insusi cunostinte in legatura cu modul cum se
desfasoara alegerile.
– Vor cunoaste, de asemenea, conditiile pentru exercitarea
drepturilor electorale.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

18.3. Conţinutul unităţii de învăţare

18.3.1. Scrutinul majoritar uninominal.

Caracteristici generale.
Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care
au întrunit cel mai mare număr de voturi. El cunoaşte două variante în
funcţie de două subcriterii şi anume: în funcţie de modalitatea de
propunere a candidaţilor, distingem între scrutin majoritar uninominal
sau de listă, iar în funcţie de numărul de tururi de alegeri organizate
pentru a atribui mandatele, se face o diferenţiere între scrutin majoritar
într-unul sau două tururi de scrutin. Considerăm necesară o precizare, nu
neapărat indispensabilă, ci mai ales clarificantă: o seamă dintre
teoreticienii dreptului electoral ori problematicii corespondente acestuia,
dar nedefinite ori reţinute astfel, identifică ori, chiar, substituie sistemelor
majoritare noţiunea de „majoritar” cu cea de „pluralitar”. De aceea, de
multe ori întâlnim, cu sens asemănător, sintagma sau, mai precis,
combinaţia „majoritare/pluralitare”. Simţim nevoia să intervenim şi să
amintim că englezescul „plurality” vizează într-adevăr sistemele
majoritare, dar nu identifică toate tipurile de scrutin, ci doar pe acelea sau
acela, care pentru reuşita în alegeri reclamă majoritatea relativă, adică
majoritatea celui care obţine cel mai mare număr de voturi, fără să fie
necesară majoritatea absolută, adică cel puţin jumătate plus unu. În
opinia noastră, acesta este cazul reprezentativ al tipului de scrutin
uninominal cu un tur, atunci când nu i se pretinde majoritatea absolută.

Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin este

caracterizat de faptul că învingător este acela dintre candidaţi, care a
obţinut majoritatea voturilor, absolută sau relativă, după caz. Englezii au
şi un termen care defineşte sistemul şi, mai mult, care-i conferă
denumirea, respectiv „ first-past-the-post system”, ceea ce mai pe
româneşte ar însemna că „ învingător este cel care trece primul linia de
sosire”.
Numărul candidaţilor care se propune depinde, hotărâtor, de
numărul partidelor politice, în concurs, şi de organizarea acestora în
alianţe sau coaliţii. În sistemele politice compuse din două formaţiuni
(partide, coaliţii ori alianţe), numărul candidaţilor, de regulă, nu este mai
mare de doi. Dar, până a se ajunge la o asemenea performanţă este

Page 275
necesară o suită de redefiniri şi restructurări, care să asigure consolidarea,
cu adevărat, a sistemului de partide.
Ceea ce reprezintă interesul acestui tip de scrutin este că, acestuia i
se poate aplica cel mai bine, în raportarea locurilor, parametrii aşa-zisei
„legii a cuburilor”. Pierre Martin mai defineşte scrutinul uninominal cu
un tur ca fiind scrutinul cu majoritate relativă, din considerentul că nu se
cere majoritatea absolută. Acest tip de scrutin se practică în
circumscripţiile electorale sau colegiile electorale uninominale. Este de
sorginte anglo-saxonă, fiind etichetat ca cel mai simplu şi cel mai
răspândit, dintre toate tipurile de scrutin cunoscute. Funcţionează în
Marea Britanie şi, cu câteva corective, în Australia şi Irlanda. Alături de
acestea, alte cazuri mai interesante sunt cele ale Canadei, Indiei şi
Statelor Unite. Votul cu un singur tur de scrutin este folosit, de
asemenea, de câteva ţări din Carraibe, în America Latină – Belize, în
Asia de 5 state: Bangladesh, Burma, India, Malaysia şi Nepal; şi de către
multe state-insulă mici din Sudul Pacificului. În Africa 15 state, mai ales
fostele colonii britanice, folosesc sistemul votului cu un singur tur de
scrutin. Specialiştii apreciază că din totalul statelor lumii (inclusiv state
transnaţionale şi statele care nu au alegeri directe), 22% folosesc sistemul
votului cu un singur tur de scrutin.
Principalele avantaje :
- principalul avantaj al votului cu un singur tur de scrutin este
axat pe principiul simplicităţii şi a tendinţei acestuia de a duce la
desemnarea unor câştigători reprezentativi;
- conferă alegătorilor o opţiune clară, între două mari partide
politice. Partidele mici, de obicei, dispar şi aproape niciodată nu ating
nivelul de sprijin necesar din partea populaţiei;
- determină formarea unei opoziţii coerente. Teoretic, aspectul
negativ al unui sistem de guvernare puternic, cu un singur partid, este
acela că şi opoziţiei îi sunt conferite suficiente locuri pentru a-şi putea
exercita rolul de verificare şi de critică, şi de a se prezenta pe sine însăşi,
ca o alternativă realistă la guvernare.
În unele societăţi sever divizate etnic şi regional, votul cu un
singur tur de scrutin este apreciat pentru încurajarea partidelor politice să-
şi asigure un larg sprijin, cuprinzând mai multe elemente ale societăţii,
mai ales atunci când sunt doar două partide mari şi o mare varietate de
grupuri sociale. Aceste partide pot prezenta o listă variată de candidaţi în
alegeri. În Malaysia, de exemplu, Guvernul Naţional Barisan este format
din candidaţi din partea: Malaysia, China şi India, dintr-o zonă cu o
complexitate etnică deosebită.
Dezavantaje:
- exclude partidele mici de la reprezentare, în sensul că, dacă un
partid întruneşte, aproximativ 10% din voturi, ar trebui să primească
10% din mandate. În cadrul alegerilor federale din Canada din 1993,
Conservatorii Progresivi au întrunit 16% din voturi dar numai 0,7 % din
mandate iar la alegerile generale din 1998 din Lesotho, Partidul Naţional
Basotho a întrunit 24% din voturi şi a primit doar 1% din mandate. Acest
tipar se repetă mereu, cu ocazia desfăşurării fiecăror alegeri în sistemul
cu un singur tur de scrutin;
- nu conferă minorităţilor naţionale posibilitatea de a fi corect
reprezentate. Ca regulă în cadrul sistemului votului cu un singur tur de
scrutin, partidele propun într-o anumită circumscripţie, candidatul care se

Page 276
bucura, acolo, de cel mai mult sprijin, pentru a-şi atrage majoritatea
alegătorilor. Mai rar se întâmplă, de exemplu, ca un candidat de culoare
să fie propus de către un partid important într-o circumscripţie din Anglia
sau SUA unde majoritatea alegătorilor sunt albi. Este evident faptul că
este dificilă de realizat reprezentarea minorităţile etnice sau rasiale în
legislatură. În consecinţă, cu excepţia cazului în care comportamentul
alegătorilor coincide cu diviziunea etnică, excluderea de la reprezentare a
membrilor grupurilor minoritare etnice poate fi destabilizată pentru
sistemul politic, ca întreg;
- exclude femeile de la reprezentare în cadrul legislaturii.
Sindromul „candidatului care se bucură de cel mai mult sprijin”
afectează posibilitatea femeilor de a fi alege în legislatură, fiind mai puţin
probabil ca acestea să fie alese de pe listele unui partid unde
preponderenţi sunt bărbaţii. S-a ajuns la concluzia că este mai dificil de
realizat reprezentarea femeilor prin votul cu un singur tur de scrutin decât
pe baza reprezentării proporţionale;
- exagerează fenomenul de fiefuri regionale, conform căruia un
partid politic câştigă toate voturile la nivelul unei regiuni. Dacă un partid
se bucură de sprijin deosebit într-o anumită parte a ţării, câştigând
majoritatea voturilor, acestuia i se vor atribui toate, sau aproape toate
mandatele în legislatură, pentru zona respectivă. Se exclud, astfel,
minorităţile naţionale din zona respectivă, şi consolidează percepţia că
politica este un câmp de luptă definit de cine eşti şi unde locuieşti, mai
degrabă de ceea în ce crezi. În Canada, acesta este un argument solid
împotriva votului cu un singur tur de scrutin;
- rămân un număr mare de voturi nefolosite care nu au servit la
numirea nici unui candidat. Acest fenomen, combinat cu fiefurile
regionale, poate fi extrem de periculos, deoarece cei care sprijină
partidele minoritare în regiune pot simţi că nu au o şansă reală de a alege
un candidat care să-i reprezinte. De asemenea, poate fi periculos pentru
că poate cauza o înstrăinare faţă de sistemul de partide politice sporind
posibilitatea ca extremiştii să poată mobiliza mişcările anti-sistem;
- poate cauza separarea voturilor. Unde două partide sau candidaţi
similari concurează în cadrul sistemului votului cu un singur tur de
scrutin, votul potenţialilor suporteri ai acestuia, este deseori împărţit între
ei, conferind, astfel, posibilitatea ca un partid mai puţin popular să câştige
un mandat. Cazul din Papua – Noua Guinee este edificator în acest sens;
- un tipar al concentrării geografice a sprijinului electoral într-o
ţară înseamnă că un singur partid poate deţine controlul executiv exclusiv
asupra unei părţi semnificative din sprijinul populaţiei, în general. În
unele democraţii, sub sistemul votului cu un singur tur de scrutin, o
cădere de la 60% la 40% în ceea ce priveşte procentul de voturi naţionale
obţinut de către un partid politic, poate rezulta într-o cădere de la 80% la
60% în numărul de mandate care îi sunt atribuite, ceea ce nu afectează,
totuşi, poziţia dominantă pe care o deţine. În concluzie, acest sistem
poate fi insensibil la schimbările intervenite în opinia publică.
În final, sistemul votului cu un singur tur de scrutin depinde de
delimitarea circumscripţiilor electorale. Delimitarea circumscripţiilor
electorale are consecinţe politice: nu există nici un proces tehnic capabil
să ducă la un singur răspuns corect, independent de consideraţii politice
sau de altă natură. Delimitarea circumscripţiilor poate necesita un
interval de timp considerabil precum şi resurse materiale, dacă se doreşte

Page 277
acceptarea rezultatelor ca legitime. Ar putea exista presiuni pentru
manipularea delimitării circumscripţiilor de către diverşi candidaţi. S-au
întâlnit cazuri concrete în alegerile din Kenya din 1993 când disparităţile
dintre dimensiunea circumscripţiilor electorale – cea mai mare
circumscripţie având de 23 de ori mai mulţi alegători decât cea mai mică
– a contribuit la ajungerea la conducere a Partidului Naţional African
Kenyan, partid care a obţinut majoritatea mandatelor în legislatură, cu
doar 30% din voturile naţionale.

Scrutinul uninominal cu două tururi sau cu dublu scrutin se

caracterizează prin două aspecte distincte:
- în primul tur de scrutin este declarat câştigător numai acela dintre
candidaţi, care a obţinut majoritatea absolută, adică peste 50% din totalul
voturilor exprimate;
- în situaţia că nu se obţine această majoritate absolută, chiar dacă
se obţine majoritatea relativă, în raport cu ceilalţi candidaţi, dar nu se
depăşeşte 50%, se organizează şi cel de al doilea tur de scrutin.
În cadrul acestui sistem, legiuitorul poate prevedea, însă, în mod
diferit, modalităţile de desemnare a câştigătorului. Profesorul Ion
Deleanu, în caracterizarea acestui tip de scrutin, afirmă că are ca
inspiraţie adagiul francez: „ în primul tur se alege, în cel de al doilea tur
se elimină”. Acest sistem a funcţionat în Franţa, încă din 1889, cu
intermitenţe în perioada interbelică şi imediat postbelică, până în 1986
când, pentru alegerile din martie, s-a optat pentru sistemul reprezentării
proporţionale. Se apreciază că favorizează existenţa mai multor partide,
dependente, însă, şi nevoite să se circumscrie partidului cu cele mai mari
şanse de câştig, bipolaritate politică constituind finalitatea. Şi, în cadrul
acestuia se poate distinge între două tipuri: turul dublu deschis şi turul
dublu închis, după modul ulterior de admitere al candidaţilor.
Sistemele cu două tururi de scrutin sunt folosite pentru alegerile
legislative naţionale din 22 de state şi sunt cea mai comună metodă
utilizată pentru alegerea preşedintelui. Pe lângă Franţa, multe alte state
folosesc sistemul de vot cu două tururi de scrutin datorită faptului că au
fost teritorial dependente de Republica Franceză sau au fost istoric
influenţate, într-o oarecare modalitate, de Franţa. În alegerile legislative,
sistemul de vot cu două tururi de scrutin este folosit de Republica Africa
Centrală, Congo, Gabon, Mali, Mauritania şi Togo în Africa Sub-
sahariană francofonă, de Egipt în Africa de Nord, de Insulele Comoros,
Haiti, Iran, Kiribati şi Vietnam şi de către câteva foste republici sovietice
(Belarus, Kyrgyzstan, Turkmenistan şi Uzbekistan). Câteva alte state, ca,
de exemplu, Georgia, Kazahstan şi Tajikistan folosesc, de asemenea
sistemul de vot cu două tururi de scrutin pentru alegerea reprezentanţilor
în administraţia publică locală.
Avantaje:
- dă alegătorilor o a doua şansă să-şi voteze candidatul preferat,
sau chiar să-şi schimbe opţiunea între primul şi al doilea tur de scrutin.
Astfel, are unele trăsături comune cu sistemele preferenţiale ca, de
exemplu, Votul Alternativ, unde alegătorilor li se cere să stabilească
ordinea candidaţilor în funcţie de preferinţele lor, dar nu acordă
posibilitatea ca alegătorii să facă o cu totul altă alegere, în al doilea tur de
scrutin, dacă doresc asta;
- poate încuraja contopirea intereselor candidaţilor care se bucură

Page 278
 de succes în primul tur, în vederea candidării în al doilea tur de scrutin,
fiind astfel încurajate înţelegeri între partide şi candidaţi;
- elimină problema „împărţirii voturilor”, cea mai comună
situaţie în multe sisteme pluralitare/majoritare unde doi candidaţi sau
două partide similare îşi împart între ele votul obţinut, permiţând, astfel,
unui candidat care se bucură de mai puţin sprijin din partea
alegătorilor, să câştige un mandat.
Principalele dezavantaje:
- plasează o povară considerabilă în sarcina autorităţilor care se
ocupă cu desfăşurarea alegerilor, întrucât necesită desfăşurarea celui de-
al doilea tur de scrutin la scurt timp după primul. Astfel, cresc
semnificativ atât costurile generale necesare pentru desfăşurarea
procesului electoral cât şi intervalul de timp care se scurge între
desfăşurarea votării şi aflarea rezultatelor;
- poate duce la instabilitate şi incertitudine şi poate crea o povară şi
pentru alegători, uneori ducând la scăderea prezenţei la vot între primul şi
al doilea tur de scrutin;
- are multe dintre dezavantajele întâlnite la sistemul de vot cu un
singur tur de scrutin. Studiile demonstrează faptul că în Franţa, acest
sistem duce la rezultate mai neproporţionale decât în orice altă
democraţie vestică şi putându-se ajunge chiar la fragmentarea partidelor
politice.
- una din cele mai mari probleme întâlnite în cadrul sistemului de
vot cu două tururi de scrutin decurge din implicaţiile care derivă din
folosirea acestuia în societăţile divizate. În 1992, în Angola, în ceea ce se
dorea a fi o alegere în scopul încheierii păcii, liderul rebel Jonas Savimbi
a ieşit al doilea în primul tur de scrutin al alegerilor prezidenţiale, cu 40%
după Jose dos Santos care a întrunit 49% din voturi. Întrucât era evident
că acesta va pierde al doilea tur de scrutin, nu mai avea interes să joace
rolul opoziţiei democratice aşa că a reâceput războiul civil în Angola,
care a mai durat o decadă. Din cazul prezentat mai sus rezultă clar că
faptul că una dintre părţi va câştiga alegerile ceea ce a dus la violenţă. În
Algeria, în 1992, candidatul Frontului Salvării Islamice a fost plasat pe
primul loc în primul tur de scrutin iar armata a intervenit pentru a anula
al doilea tur de scrutin.
18.3.2.Relevanta metodelor si tehnicilor sociologice pentru
investigarea procesului electoral
Studiile şi cercetările sociologice având ca obiect procesele
electorale din România post-comunistă au înregistrat de-a lungul
ultimilor ani o pronunţată tendinţă de profesionalizare şi specializare,
în condiţiile în care şi în acest domeniu s-au impus rigorile
marketizării.
Competitorii care domină piaţa cercetării sociologice în
domeniul electoral, indiferent de titulatură, s-au orientat deopotrivă
spre sondaje de opinie în perioadele preelectorale la scară naţională
cât şi spre anchetele sociale interesând diferiţi comanditori,
beneficiari (companii private, trusturi de presă scrisă şi audiovizuală,
partide politice, organizaţii nonguvernamentale).
Institutele de sondare a opiniei publice din România care se
bucură de notorietate şi ale căror prestaţii sunt considerate a fi în
concordanţă cu criteriile ştiinţifice unanim acceptate pe plan naţional
şi internaţional sunt:

Page 279
 - Centrul de Sociologie Urbană şi Regională (CURS);
- Institutul Naţional pentru Studii de Opinie şi Marketing
(INSOMAR);
- Institutul de Marketing şi Sondaje (IMAS);
- Compania de Cercetare Sociologică şi Branding (CCSB);
- Metro Media Transilvania. Institut de studii sociale, sondaje,
marketing şi publicitate (MMT)
- Centrul pentru Studierea Opiniei şi Pieţei (CSOP);
- Biroul de Cercetări Sociale (BCS).
Anul electoral 2008, marcat de două confruntări majore -
alegerile locale din iunie şi alegerile parlamentare din 30 noiembrie -
a suscitat, cum era de aşteptat un interes legitim pentru sociologii
specializaţi în problematica votului şi a scrutinurilor.
IMAS a realizat un sondaj de opinie în perioada 6-19 iunie
2008 în cadrul căruia a prospectat intenţiile de vot ale românilor
pentru alegerile parlamentare, rezultatele înregistrate fiind publicate
într-un barometru de opinie.
CURS a realizat, la rândul său, un sondaj de opinie pe teme
politice la scară naţională în perioada 10-23 octombrie 2008 pe un
eşantion de 1103 respondenţi cu vârste de 18 ani şi peste,
reprezentativ la nivel naţional pentru populaţia cu drept de vot a
României. Marja de eroare de ± 3% la un nivel de încredere de 95%.
Interviurile au fost de tipul face-to-face realizate la domiciliul
subiecţilor. Întrucât sondajul a fost efectuat cu peste 30 de zile înainte
de data alegerilor generale şi înainte de începerea oficială a
campaniei electorale, rezultatele acestuia nu au constituit propriu zis
predicţii electorale.
CSOP a realizat un sondaj de opinie preelectoral în perioada
19-23 noiembrie 2008.
INSOMAR a realizat, pe de altă parte, un sondaj de opinie
preelectoral în perioada 21-23 noiembrie 2008 pe un eşantion de
12.494 de persoane, eşantion reprezentativ pentru populaţia
României cu vârsta de peste 18 ani. Marja de eroare admisă pentru
rezultatele obţinute a fost de ± 1,5% la un nivel de încredere de 95%.
Studiul a folosit tehnica sondajului de opinie pe baza de chestionar
administrat la domiciliul persoanelor intervievate. Acestora li s-a
arătat lista candidaţilor pentru Senat, respectiv Camera Deputaţilor
din colegiile de care aparţineau pentru a-şi exprima opţiunile.
Compania de Cercetare Socială şi Branding (CCSB) a
realizat un sondaj de opinie preelectoral la scară naţională în perioada
22-25 noiembrie 2008. Biroul de Cercetări Sociale (BCS).
Din analiza rezultatelor celor două sondaje de opinie cu
acoperire naţională, realizate de către CURS şi INSOMAR precum şi
din informaţiile furnizate de conducerea CURS în legătură cu
tematica propusă de secretariatul ACEEEO pentru reuniunea de la
Erevan suntem în măsură să evidenţiem următoarele aspecte:
În abordarea sociologică a procedurilor legate de alegerile
parlamentare cercetătorii români se confruntă atât cu dificultăţile
inerente ale culegerii datelor, eşantionării, virtuţile şi limitele
instrumentelor de investigare folosite cât şi cu dificultăţi generate de
modificările aduse sistemului electoral din România prin
introducerea votului uninominal.

Page 280
În ceea ce priveşte proporţia metodelor cantitative de culegere a
informaţiilor utilizate (interviuri face-to-face, CATI şi sondaje
online), există discrepanţe semnificative: circa 80% din sondajele
efectuate în România apelează la tehnica interviurilor face-to-face,
20% din sondaje sunt de tip CATI în timp ce ponderea sondajelor
online este insignifiantă.
În România, institutele de sondare a opiniei publice nu recurg la o
reţea specializată de operatori unică, fiecare institut dispunând de
propria reţea, pregătită, instruită şi reîmprospătată de la o etapă la
alta.
Există metode standard de structurare a eşantioanelor reprezentative.
Rata medie de răspuns (în procente) la nivel naţional este de 90%, iar
la nivelul marilor oraşe este de 80%.
Un element de interes îl constituie la o analiză comparativă a datelor
reieşite din sondaje şi a rezultatelor efectiv înregistrate după
despuierea urnelor variaţia media a acestora. Variaţia medie dintre
datele de sondaj şi cele din alegeri, în cazul sondajelor de tip CATI
este de ± 5%, în vreme ce variaţia între datele din sondaje şi cele din
alegeri în cazul sondajelor bazate pe interviuri face-to-face este de
±4%.
Cercetările sociologilor români evidenţiază într-o mai mare măsură
recursul la metode cantitative. Ponderea metodelor calitative în
procesul de colectare a informaţiilor sociologice referitoare la
alegerile parlamentare este de aproximativ 40%.
Potrivit rezultatelor evidenţiate de sondajul de opinie preelectoral
efectuat de CURS se prefigurează anumite caracteristici ale intenţiei
de vot la nivelul eşantionului stabilit, după cum urmează:
66% din respondenţi au exprimat o opţiune de vot , 34% nefiind
hotărâţi cu cine să voteze, nu votează sau nu au răspuns la această
întrebare (se impune însă precizarea că procentul celor care au
exprimat o opţiune de vot nu poate fi considerat ca un indicator al
prezenţei la vot în 30 noiembrie 2008 care a fost în realitate de
39,2%). Intenţiile de vot (pe formaţiuni politice) s–au îndreptat spre
candidaţii PD–L 32%, PSD+PC 31%, PNL 18%, UDMR 5%, PNG–
CD 5%. Dintre respondenţii creditaţi cu vot activ 45% erau dispuşi să
voteze cu candidatul propus de partidul simpatizat chiar dacă acesta
nu era agreat, 29% ar fi votat candidatul altui partid, agreat ca
persoană, 9% ar fi votat un candidat independent, 12% non răspuns.
Respondenţii care au declarat că nu merg la vot au răspuns că dacă
votul ar fi obligatoriu, ar vota astfel PD–L 12%, PSD+PC 11%, PNL
9%, alte partide 5%, nehotărâţi 50%, non răspunsuri 13%.

Page 281
 18.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 18

În lucrarea sa de referinţă „ Regimul electoral şi parlamentar din România ”, politicianul român
Gheorghe Tătărăscu, în referire la alegeri şi la regimul reprezentativ până la 1866, evidenţia faptul că „sunt
câţiva istorici care susţin, sau, mai bine spus, care presupun că, în diversele etape ale evoluţiei sale istorice,
poporul român a cunoscut unele libertăţi publice şi s-a bucurat de dreptul de a se autoguverna”. Realitatea
este că, în Principatele Române, prima adunare deliberativă cunoscută a fost Divanul Domnesc, care, în
condiţiile în care domnitorul avea putere deplină, reprezenta un simplu organ consultativ, fără să aibă rolul
unei adunări elective, aceasta, pentru că, la noi, reprezentativitatea se manifesta ca un concept, încă, neclar ori
de neînţeles pentru cea mai mare parte a elitei politice a acelei perioade. „Dacă democraţie înseamnă
participarea mulţimii la viaţa publică – afirmă Eugen Lovinescu – atunci, o astfel de democraţie n-a existat
niciodată în trecutul nostru, deoarece absolutismul oriental forma caracterul esenţial al regimului nostru
istoric”.
Asemenea aspecte, prezintă interes sociologic şi pentru sistemul electoral românesc, îndeosebi la
determinarea magnitudinei circumscripţiei electorale, comensurarea volumului masei electorale, stabilirea
ponderii minorităţilor, a normei de reprezentare, chiar a pragului electoral şi a pragului de accedere,
asigurarea reprezentării femeilor etc.. Tocmai de aceea, în aprofundarea unora dintre principalele categorii
electorale (tipuri primare, respectiv tradiţionale de alegeri, sisteme, moduri de scrutin, modalităţi, metode
etc.), în evoluţia lor societală, am avut în vedere că, dacă – istoric vorbind – evoluţia sistemului electoral şi în
România este marcat de o serie de evenimente, mai mult sau mai puţin importante, valoarea ştiinţifică care le
pune în evidenţă o asigură, cu precădere, tratarea lor din punctul de vedere al sociologiei, singura care,
conform aceloraşi cercetători, „înregistrează direcţia, rapiditatea sau încetineala, ascensiunea sau căderea
mişcării care antrenează fiecare fenomen social”.
Sistemul majoritar este sistemul în care sunt aleşi candidaţii care au întrunit cel mai mare număr de
voturi. El cunoaşte două variante în funcţie de două subcriterii şi anume: în funcţie de modalitatea de
propunere a candidaţilor, distingem între scrutin majoritar uninominal sau de listă, iar în funcţie de numărul
de tururi de alegeri organizate pentru a atribui mandatele, se face o diferenţiere între scrutin majoritar într-
unul sau două tururi de scrutin. Considerăm necesară o precizare, nu neapărat indispensabilă, ci mai ales
clarificantă: o seamă dintre teoreticienii dreptului electoral ori problematicii corespondente acestuia, dar
nedefinite ori reţinute astfel, identifică ori, chiar, substituie sistemelor majoritare noţiunea de „majoritar” cu
cea de „pluralitar”. De aceea, de multe ori întâlnim, cu sens asemănător, sintagma sau, mai precis,
combinaţia „majoritare/pluralitare”. Simţim nevoia să intervenim şi să amintim că englezescul „plurality”
vizează într-adevăr sistemele majoritare, dar nu identifică toate tipurile de scrutin, ci doar pe acelea sau acela,
care pentru reuşita în alegeri reclamă majoritatea relativă, adică majoritatea celui care obţine cel mai mare
număr de voturi, fără să fie necesară majoritatea absolută, adică cel puţin jumătate plus unu. În opinia
noastră, acesta este cazul reprezentativ al tipului de scrutin uninominal cu un tur, atunci când nu i se pretinde
majoritatea absolută.

Concepte şi termeni de reţinut

Scrutin. Sistem electoral.Candidati. Procente.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti sistemul majoritar.

Page 282
 2. Enumerati avantajele votului cu un singur tur de scrutin.
3. Enumerati dezavantajele votului cu un singur tur de scrutin.

Evaluare.

Adevarat sau fals:

1. Sistemul majoritar uninominal cu un singur tur de scrutin este caracterizat de faptul că învingător
este acela dintre candidaţi, care a obţinut majoritatea voturilor, absolută sau relativă, după caz.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol II, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 283
 Unitatea de învăţare 19

SISTEMUL ELECTORAL. ORGANIZAREA SI DESFASURAREA ALEGERILOR

Cuprins:
19.1. Introducere
19.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
19.3. Conţinutul unităţii de învăţare
19.3.1. Evoluţia drepturilor electorale ale cetăţenilor din România.
19.3.2. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România
19.3.3. Organizarea alegerilor locale
19.3.4. Procesul desfăşurării alegerilor
19.3.4. Procesul desfăşurării alegerilor
19.3.6. Stabilirea rezultatelor votării
19.3.7. Stabilirea rezultatelor votării

19.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

19.1. Introducere
Scopul urmărit în aceasta unitate de invatare Organizarea şi
desfăşurarea ale alegerilor in România este cercetarea profundă a
transformărilor de-a lungul timpului a drepturilor electorale ale
cetaţenilor.
În introducere este argumentată actualitatea şi semnificaţia
temei. Sunt definite clar obiectivele cercetării, este reflectat gradul de
studiere al problemelor supuse spre analiză. Este definit atât suportul
metodologic al cercetării cat şi noutatea şi valoarea ei aplicativă.
Evoluţia dreptului electoral se poate structura pe 3 etape:
Etapa constituţiei burgheze 1864-1938
Etapa constituţiei socialiste 1948-1965
Etapa noii constituţii 1989 (8 decembrie 1991)

19.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Cunoasterea de catre studenti a principiului separatiei puterilor

Page 203
 in stat.
- Stabilirea modului de colaborare intre cele 3 puteri in stat.
- Stabilirea raprturilor care se leaga intre puterile in stat.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaste aplicarea principiul separatiei puterilor
in stat, in Romania.
– vor identifica modurile de colaborare dintre cele 3 puteri in
stat

Timpul alocat unităţii: 2 ore

19.3. Conţinutul unităţii de învăţare

19.3.1. Evoluţia drepturilor electorale ale cetăţenilor din

România
Deşi situată în Europa, România a avut o dezvoltare mai lentă şi mai
tîrzie decît ţările din vestul european, aceasta datorîndu-se în primul
rînd dominaţiei imperiului otoman.
Primii paşi ai dezvoltării capitaliste au început în secolul XVIII cu
apariţia manufacurilor şi a muncii salariate, dezvoltarea mineritului,
construirea de drumuri.Următorii paşi au fost pentru obţinerea
libertăţii comerţului şi retrocedării porturilor de la Dunăre. Toţi aceşti
paşi parcurşi au dat posibilitatea dezvoltării elementelor capitaliste pe
teritoriul României şi au limitat amestecul imperiului otoman în
politica internă şi chiar externă a Principatelor Române. Nu a fost o
perioadă liniştită, ea s-a caracterizat prin frămîntări şi mişcări sociale
pentru înfăptuirea unui stat unitar şi pentru încheierea orînduirii
feudale şi apariţia revendicărilor democratice.

Constituţia din 1866

Toate acestea au fost premisele istorice pentru apariţia primei

Constituţii Române dar elementul principal a fost apariţia în 1859 a
Statului Unitar Naţional, prin înfăptuirea Marii Uniri sub domnia lui
Alexandru Ioan Cuza, un deschizător de drum, prin înfăptuirea unor
importante reforme – agrară, politică, culturală şi administrativă.Ele
au dus la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor statale.
În anul 1864 domnitorul Alexandru Ioan Cuza a desfiinţat
Adunarea Electivă şi a supus plebiscitului Statutul lui Cuza şi Legea
electorală.Cele două elemente care formează prima Constituţie a
României.
Aceasta era o dezvoltare a Convenţiei de la Paris de la 1858, dar care
aducea şi modificari majore.

Page 204
 Întreaga domnie a lui Cuza deşi scurtă a fost punctul de
pornire al elemnetelor politice economice şi sociale care au marcat
începuturile unui nou drum al României.
În Statutul lui Cuza puterea era în mâinile domnitorului- Adunarea
Ponduratoare şi Adunarea Electivă –Un sistem bicameral –O
modificare faţă de Convenţia de la Paris.
Punctul principal consta în aceea că domnitorul avea iniţiativa
legilor.
Acum apare obligaţia funcţionarilor publici de a presta juramântul de
credinţă pentru Constiutuţie, pentru legi şi pentru domnitor.
Legea electorală era anexată acestui statut şi stabiliea clar drepturile
electorale, ce condiţii trebuiau indeplinite pentru a alege şi a fi ales şi
regulile care priveau organizarea şi desfaşurarea alegerilor.
Istoricii au opinii pro şi contra ideii prin care Statutul lui Cuza
împreună cu legea electorala sunt o constituţie.
Cei care susţin idea că acest statut nu este o constituţie se bazează pe
faptul că nu sunt stabilite principiile organizării sociale şi de stat, nu
prevede drepturile si îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
stabileşte numai modul de funcţionare al celor două puteri, cea
legiuitoare si cea executivă.
Istoria modernă a României a început sub domnia lui Cuza, cu
reforma agrară din 14 iulie 1864.
Nu a fost o lege perfectă, a avut minusurile ei, dar a fost legea care a
marcat o nouă direcţie pentru dezvoltarea României.
Perioada aceasta este marcată de adoptarea codului civil, penal şi
comercial şi de organizarea pe baze noi a armatei.
Anul 1876 reprezintă apariţia primei Constituţii a României, una
dintre cele mai liberale atunci având ca model Constituţia Belgiană.
Cuprindea 133 de articole, iar primul lui articol susţinea ca
„Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub
denumirea de România„.
Acest articol a intrat pentru totdeauna in inima si sufletul românilor.
Un important articol 19 apare în constituţie care consfinţeşte
proprietatea fiind declarată sacră si neviolabilă având ca garanţie art
17 „Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor”.
Puterea legiuitoare era formată din două camere – Senatul şi
Adunarea deputaţilor.
Adunarea deputaţilor era aleasă pe sistemul colegiilor de avere.
Senatul era ales tot pe sistemul colegiilor de avere dar avea şi o limită
de vârstă.
Această Constituţie a suferit unele modificări chiar in următorii ani –
1884 cele referitoare la sistemul electoral, la garantarea dreptului de
proprietate şi la cele de vot.

Consituţia României 1923

Constituţia lui Cuza (1866) a durat mai mult de 50 de ani,

perioada în care România a cunoscut numeroase transformări
economice şi sociale. Odată cu trecerea în sec XIX, „secolul
luminilor” caracterizat în toată lumea de o dinamică a dezvoltării
deosebită, descoperiri epocale pentru industrie care au dus la
transformări şi raporturile dintre forţele sociale cât şi a rolului lor in

Page 205
viaţa politică.
Legat de tema acestei lucrări anul care a adus modificări
privind legea electorală a fost anul 1918 ce a adus votul universal,
egal, direct, secret şi obligatoriu.
Deci s-a înlocuit sistemul electoral în raport de avere
(cenzitar) cu un sistem electoral democratic.

Constituţia din 1938

Toate constituţiile apărute în viaţa economică, socială şi politică

a României au fost legate de premizele istorice. Aceasta a fost
marcată de anul 1938 când regele Carol al II-lea instaurează la 10
februarie, dictatura personală realizată printr-o nouă constituţie.1
Ca orice constituţie aparută în condiţii istorice şi aceasta se
caracterizează prin – puterea executivă aparţinea regelui s-a introdus
sistemul colegiilor pe profesiuni în locul votului universal.
Pentru Adunarea Deputaţiilor vârsta era de 30 de ani, iar la
Senat erau 3 categorii de senatori –numiţi de rege, de drept şi aleşi.
Această perioadă pentru România este marcată de un mare
impuls industrial, regele infiinţează partidele politice, dar este obligat
sa cedeze Ungariei (1940) Ardealul prin ruşinosul Dictat de la Viena
( 30 august 1940 ). Urmarea acestui act a dus la abdicarea regelui,
suspendarea constituţiei şi la dizolvarea Adunarea Deputaţilor şi
Senatului se reduc prerogativele regelui sunt date preşedintelui
Consiliului de Miniştrii.

Dezvoltarea României până la adoptarea Constituţiei din 1948.

Anul 1944, un an al marilor transformări europene, un an

premergător sfîrşitului celui de-al II război mondial, un an al
hotărârilor decisive privind alianţele internaţionale.
Sunt repuse în vigoare prevederile Constituţiei din 1923 pentri că s-a
considerat că a fost cea mai democratică.
Referitor la puterea legislativă, o modificare importantă apare
prin decretul 2214 din 13 iulie 1946
S-a renunţat la sistemul bicameral optîndu-se pentru sistemul
unicameral realizat prin desfinţarea Senatului.
Art 2 Se dă drept de vot femeilor şi posibilitatea de a fi alese în
Adunarea Deputaţilor ca şi bărbaţii. S-au pus bazele recunoaşterii
egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii (principiului
constituţional)
Art 3 Este format principiul prin care votul este universal, egal direct
si secret
Acest decret a fost precedat de legea 560 privind alegerile pentru
Adunarea Deputaţilor care a stabilit modul de repartiţie a mandatelor
pe baza reprezentării proporţionale, cazurile de incapacitate,
incompatibilitate pentru a fi ales în Adunarea Deputaţilor.
An de mare cotitură în istoria României 1947, 30 decembrie a fost
caracterizat prin abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii
Populare Române.

Page 206
Au apărut puterea legislativă şi cea executivă care menţin încă
principiul separaţiei puterilor în stat, teoretic.

Constituţia din 1948

Apariţia ei este legată de o nouă formă de stat adoptată.

Statuează existenţa statului român ca un stat popular, unitar,
independent şi suveran şi stabileşte apartenenţa puterii, întregului
popor. Stabileşte modalitatea naţionalizării, sunt proclamate drepturi
şi libertăţi.
Se schimbă total ideea despre stat, proprietate şi economie
naţională sub premisele ocupaţiei străine, un rezultat al celui de-al II-
lea război mondial.

Constituţia din 1952

O constituţie apărută pe un teren nesigur, neclar în plină evoluţie
urmînd dezvoltarea impusă de ocupaţia militară străină şi dictată de
statele coaliţiei antihitleriste.
Suflul nou pe care îl aduce noua constituţie constă în aceea că Marea
Adunare Naţională, sfaturile populare erau alese prin vot universal,
egal, direct şi secret.
Prin prisma art.80 se reglementează dreptul de asociere care
statorniceşte rolul conducător al unui singur partid politic ca forţă
conducătoare.

Constituţia din 1965

Perioadă care s-a caracterizat prin desfiinţarea proprietăţii
private, extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste şi accentuarea
conducerii politice şi de stat a unui singur partid politic.
Acum s-a stabilit noua denumire a ţării Republica Socialistă
România şi drepturile şi îndatoririle cetăţenilor.

Constituţia din 1989

An de cotitură în istoria României prin schimbarea regimului

dictatorial de la conducerea ţării prin Revoluţia din decembrie 1989.
Parlamentul a elaborat o nouă constituţie.
Noile principii sunt – forma de guvernămînt este republică,
separaţia puterilor în stat, pluralism politic şi structura bicamerală a
Parlamentului, consultarea poporului prin referendum etc., parlament
ales prin vot universal ,egal, direct şi secret pe un mandat de 4 ani.

Constituţia din 1991

Decretul – Lege nr. 92 din 14 martie 1990 privind alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României a reprezentat o etapă
importantă în evoluţia post revoluţionară pe plan constituţional.
Deosebit de importante au fost prevederile referitoare la constituirea
de drept a Adunării Deputaţilor şi a Senatului în şedinţă comună, în
Adunarea Constituantă pentru adoptarea constituţiei în termen de 18

Page 207
luni.
Sistemul constituţional instituit de Decretul – Lege nr. 92 din
1990 a funcţionat asemănător regimului semi – prezidenţial,
preşedintele deţinând prerogative importante, dar parlamentul având
totodată mijloace de control asupra guvernului, care răspundea în faţa
lui şi pe care-l putea obliga să demisioneze printr-un vot de
neîncredere.
Constituţia a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din
21 noiembrie prin vot nominal şi apoi votată prin referendum.2
Reperele unei posibile calificări a Constituţiei României sunt diverse
şi numeroase aşa încât trăsăturile înseşi rămân, în mare parte sub
semnul constituţionalismului.
Constituţia este structurată pe 7 titluri şi cuprinde 151 de
articole. Trăsăturile sau elementele definitorii ale acestei Constituţii
sunt:
- constituţia este expresia voinţei suverane reale a poporului român
de a-şi stabili noile rânduieli economice, sociale şi politice
- constituţia reprezintă o soluţie de continuitate reaşezând pe baza
unei noi concepţii filozofice, politice , ideologice şi morale bazele
statului şi ale societăţii
- constituţia României îşi propune, în ambianţa valorilor şi funcţiilor
sistemului juridic internaţional să comunice cu acesta de pe poziţia
parţii faţă de întreg
Constituţia este opera unei puteri originale, primare iar forţa ei
morală se sprijină pe verdictul aprobativ al poporului este constituţia
unei perioade de tranziţii
Constituţia receptează si revalorizează tradiţiile democratice ale
statului şi societăţii
româneşti, asimilează experienţa constituţională ale celor mai
avansate ţări este o Constituţie reală şi realistă, Constituţia României
e un sistem deschis receptiv la impulsurile interne şi externe3
Rezultă că începînd cu 1991în România sistemul electoral acceptat
poate influenţa şi sistemul de partide şi participarea politică la viaţa
ţării. Prin apariţia partidelor politice oamenii devin mai angrenaţi în
viaţa politică a tării şi mai conştienţi de puterea votului pe care îl vor
acorda.

19.3.2. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România

Procesul organizării campaniei electorale

Desemnarea guvernanţilor se efectuează printr-o serie de proceduri

care au la bază acte materiale şi juridice materializate prin operaţiuni
electorale. Acestea sunt folosite pentru organizarea şi desfăşurarea
alegerilor, formînd o parte adreptului constituţional românesc. În alte
sisteme acestea constituie o ramură de drept total separată, anume

Page 208
dreptul electoral (Franţa). Operaţiunile electorale reflectă constant
tipul regimului politic care organizează alegerile. Deci aceste
operaţiuni electorale constituie o succesiune de compromisuri între
partide cu ideologii opuse, care vor să le dea un înţeles deosebit.4
Corpul alegătorilor este stabilit de stat ţinînd cont de chintesenţa
acestuia, cetăţenii putînd să-şi exercite drepturile electorale numai în
virtutea prevederilor constituţionale şi legale.
Alegătorul, în diferite sisteme de vot are obligaţia de a vota, deoarece
dreptul de vot este privit ca o funcţie care trebuie neapărat exercitată.
Partidele sau candidaţii propun alegătorilor anumite programe
politice de activitate pentru care aleşii dispun de posibilitatea de a
acţiona după propria voinţă, ceea ce dă alegerilor un caracter de
referendum.
In raport de scopul şi obiectul alegerilor, acestea sunt:
- alegeri organizate pentru alegerea parlamentarilor şi a
preşedintelui,
- alegeri pentru alegerea primarilor şi a consiliilor locale
Dacă folosim criteriul includerii partidelor şi formaţiunilor
politice în organizarea şi România
desfăș urarea alegerilor ,toate alegerile privite într-o formă generală
au un caracter politic. Ceea ce le deosebeşte este tocmai scopul
principal care poate fi politic, administrativ,social etc.
În raport de aria pe care se desfăşoară operaţiunile electorale,
alegerile sunt:
- alegeri naţionale,
- alegeri locale.
În cadrul alegerilor naţionale se alege legislativul şi preşedintele dînd
acestora un caracter politic. Se pot organiza pe întreg teritoriul ţării
constituindu-l intr-o singură circumscripţie electorală sau constituind
mai multe circumscripţii pe acelaşi teritoriu, dar pe fiecare porţiune
în parte.
Rezultă că alegerile organizate pentru alegerea preşedintelui
republicii se desfăşoară într-o singură circumscripţie stabilită pe tot
teritoriul ţării în timp ce alegerile parlamentare se desfăşoară în
circumscripţii stabilite pe zone de teritorii.
Alegerile pot fi anticipate sau la sfîrşitul mandatului,dacă
sunt raportate la momentul organizării şi desfăşurării lor.
Alegerile locale au loc pentru alegerea autorităţilor
reprezentative locale. În mod real ele nu au un caracter politic pentru
scopului lor, şi anume acela de a alege primarii localităţilor .Scopul
politic este determinat de rolul partidelor şi a altor formaţiuni
politice în organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale.

Organizarea alegerilor parlamentare

Pentru treapta superioară de conducere a ţării – Parlamentul –

se organizează alegeri parlamentare pentru desemnarea deputaţilor şi
senatorilor.
În ţara noastră, deputaţii şi senatorii sunt aleşi prin vot
universal egal, direct secret şi liber exprimat, în condiţiile Legii nr.

Page 209
68 din 15 iulie 1992 cu modificări în legea 35/2008 pentru alegerea
Camerei deputaţilor şi a senatului. Această lege, conform ART. 72,
al. 3, din Constituţie, are caracter de lege organică.
Senatorii şi deputaţii se aleg pentru un mandat de 4 ani, iar
alegătorii au dreptul la un vot pentru Camera Deputaţilor şi unul
pentru Senat.
Organizarea şi desfăşurarea alegerilor începe cu stabilirea
datei alegerilor. În practica
electorală s-a impus o regulă - această dată se stabileşte cu cel puţin
60 de zile înaintea votării, iar uneori durata poate fi şi de 45 de zile.
Durata de timp dintre actul de stabilire a datei şi ziua
alegerilor se face în general, ţinând cont de conţinutul şi succesiunea
operaţiilor electorale.
Data alegerilor poate fi stabilită fie prin lege, fie printr-o
hotarîre de Guvern ș i în general este o zi nelucrătoare de obicei o zi
de duminică.
Potrivit ART. 60, alineat 2, din Constituţie, alegerile pentru
Camera Deputaţilor şi pentru Senat se desfăşoară în cel mult 3 luni de
la expirarea mandatului sau dizolvarea parlamentului. Legea nr.
68/1991 cu modificări în legea nr.35/2008 prevede că data alegerilor
se stabileşte de câtre guvern cu cel puţin 60 de zile înaintea votării şi
până la împlinirea a cinci zile de la data când începe termenul de 3
luni prevăzut de Constituţie. În aceleaşi condiţii de termene se şi
aduce la cunoştinţă publică de către guvern această dată (ART. 6).
Potrivit ART. 86 din Legea nr. 68/1991, termenele pe zile se
calculează din ziua când încep să curgă până în ziua când se
împlinesc, deşi acestea nu sunt şi zile lucrătoare.
Urmarea stabilirii datei alegerilor, se trece la pasul următor stabilirea
numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale.5
Circumscripţiile electorale alcătuiesc suportul organizatoric
teritorial în care se desfăşoară operaţiunile electorale de alegere.
Constituirea circumscripţiilor electorale pentru alegerea
parlamentarilor admite o anumită "divizare administrativă" a
teritoriului ţării şi a populaţiei pe baza unor criterii legal stabilite.
Existenţa circumscripţiilor electorale, numărul şi
numerotarea lor sunt stabilite prin Legea nr. 68/1992, în mod diferit
fată de perioada legislativă anterioară, când guvernul avea asemenea
competenţe concrete.
În strînsă legătură cu realitatea legea stabileşte unele corelaţii cu
numărul circumscripţiilor electorale. O primă relaţie reciprocă este
numărul de deputaţi şi de senatori.
În concordanţă cu ART. 59, alineat 3 din constituţie, numărul
deputaţilor şi al senatorilor ce vor fi aleşi în fiecare circumscripţie
electorală este stabilit prin lege şi rezultă prin raportarea numărului
de locuitori ai fiecărei circumscripţii electorale la normele de
reprezentare, dar numărul de deputaţi să nu fie mai mic de 4, iar cel
al senatorilor de 2.
Norma de reprezentare este unică, este legal stabilită la 70.000 de
locuitori pentru un deputat şi la 160.000 de locuitori pentru un
senator, desi numărul de locuitori dintr-o circumscripţie se poate

Page 210
modifica dar nu şi forma de reprezentare. De aici rezultă că numărul
deputaţilor şi senatorilor se poate modifica oricînd.
Numărul locuitorilor este cel stabilit de la 1 iulie al anului precedent,
publicat în Anuarul Statistic al României. Legea stabileşte că, dacă
are loc un recensământ general al populaţiei cu cel puţin 5 luni
înaintea datei alegerilor, numărul locuitorilor este cel care a rezultat
în urma acestuia .Prin norma de reprezentare se realizează o egalitate
relativă a circumscripţiilor electorale privind aspectul semnificaţiei
electorale.
Egalitatea relativă este realizată şi prin reglementarea dată de către
Legea nr. 68/1992 a eventualelor situaţii în care, dacă se obţine un
număr de voturi mai mare de 50% din norma de reprezentare, se
acordă un loc de senator sau deputat.
În acest fel apare garanţia legală care este adaptată calculelor
electorale , de unde rezultă că după alegeri numărul deputaţilor nu va
scădea sub 4, iar cel al senatorilor sub 2. Aceste reguli favorizează
comunităţile locale mici.
Scrutinul uninominal admite un număr mare de circumscripţii care
trebuie să fie egal cu cel al deputaţilor sau senatorilor ce urmează să
fie aleşi. Aceasta pentru că că locuitorii dintr-o circumscripţie
electorală desemnează un singur deputat sau senator, după caz.
Fiecare circumscripţie electorală sub aspect teritorial, este identică cu
o unitate administrativ teritorială care, în România, este judeţul,
acesta pentru a asigura şanse egale tuturor candidaţilor.
Circumscripţia electorală reprezintă o unitate teritorială care are una
sau mai multe secţii de votare unde cetăţenii care domiciliază în
perimetrul acesteia votează pentru a-şi desemna reprezentanţii.
Desfăşurarea unei campanii electorale permite fiecărui candidat să-şi
prezinte programul electoral. Succesul electoral ar trebui să depindă
de programul electoral, prestigiul partidului politic care a depus
candidatura şi nu în ultimul rînd de şarmul candidatului. Sistemul
nostru electoral ca şi alte sisteme electorale din alte ţări prevede prin
lege şi cazuri în care se interzice anumitor categorii de cetăţeni să
candideze în alegeri - decăderea din drepturile electorale , persoane
puse sub interdicţie şi cele care nu au domiciliul stabil în ţară, alături
de acestea mai poate fi şi incompatibilitatea între un mandat electiv al
unui cetăţean declarat ales şi funcţia acestuia. El are posibilitatea de a
alege între funcţia deţinută şi păstrarea mandatului obţinut în
alegeri.Pentru a avea un caracter real şi sincer al votării trebuie să se
facă:
-un recensămînt periodic cetăţenilor cu drept de vot după care se
întocmesc listele electorale
-campaniile electorale să fie reale şi publice
-procedeele de votare să fie corecte (respectarea secretului votului,
secretul urnelor,împiedicarea falsificării buletinelor de vot, vot
multiplu etc).
În legislaţia electorală s-au prevăzut şi sancţiuni administrative
pentru cei care încalcă dispoziţiile legale.
Pentru a putea participa la vot cetăţenii cu drep de vot sunt înscrişi în
Registrul electoral pe liste electorale. Acesteasunt liste permanente şi
speciale (suplimentare).

Page 211
Listele electorale permanente
Prin adoptarea Legii 68/1992 s-a permis introducerea listelor
permanente, preluând modelul de la alte state. Legea nr.35/2008 a
adus unele modificări asupra listelor permanente.
Acestea se întocmesc de către biroul Autorităţii Electorale
Permanente şi sunt comunicate către primarii comunelor, oraşelor sau
municipiilor ori ai subdiviziunilor administrative ale municipiilor, pe
localităţi, în trei exemplare. Legea stabileşte că cele trei exemplare
în care se întocmesc listele sunt păstrate în trei registre speciale unul
la Autoritatea Electorală Permanentă, unul la judecătorie, unul la
secretarul primăriei.
Legea nr. 68 /1992 stabileşte caracterul universal al listelor
permanente pentru că ele cuprind atât cetăţeni cu domiciliul în ţară,
dar şi pe cei cu domiciliul în străinătate. Cetăţenii pot verifica
înscrierile în listele electorale pentru a urmări corectitudinea lor.
Listele se păstrează în cele trei registre speciale care au file
detaşabile..
Listele pot fi verificate cu 45 de zile înainte de alegeri.
Această operaţiune cuprinde ştergerea din listele electorale a
persoanelor decedate şi a celor care şi-au pierdut cetăţenia română.
Primarul este obligat să comunice Autorităţii Electorale Permanente
modificările produse pelistele electorale. Tot primarul va înainta o
copie a listelor care cuprind alegătorii din fiecare secţie
de votare, birourilor electorale ale secţiilor de votare în 24 de ore.
Listele electorale speciale
Legea nr. 68/1992 a păstrat menţiunea de "listă electorală specială",
dar le-a format un regim diferit.
Realităţile din zilele de votare care implică circulaţia cetăţenilor pe
teritoriul ţării au determinat apariţia în legea electorală a unui punct
care permite cetăţeanului să voteze în altă localitate decît cea de
domiciliu.6
Aceste liste se întocmesc de biroul secţiei de votare şi conţin
-nume, prenume, domiciliu, data naşterii, nr. şi seria actului de
identitate ale alegătorului.
Cazurile prevăzute de lege referitor la listele speciale, le putem grupa
în două categorii, şi anume:
a) diplomaţi şi alţi cetăţeni aflaţi în străinătate;
b) pentru cetăţeni care, din diferite motive, au fost omişi de pe
listele electorale permanente.
Dacă se constată omisiuni, înscrieri greşite sau erori de liste
electorale, legea prevede căile de atac folosite de alegătorul care se
consideră nedreptăţit:
- căi de atac care se pot folosi în legătură cu ambele categorii de liste
electorale
- căi de atac care se folosesc numai în legătură cu listele speciale.
Legea nr. 68/1992 nu stabileşte până când se pot face modificările
legate de lipsurile din listele electorale. Din interpretarea prevederilor
ART. 13 şi ART. 49 din Lege, rezultă că modificările se fac până în
preziua alegerilor.
Prin Legea nr. 68/1992 s-a reintrodus, începând cu primul scrutin

Page 212
după alegerile parlamentare şi prezidenţiale din 1992. Cartea de
alegător a fost folosită şi în perioada interbelică în România.
Sunt legitimaţii electorale care conţin toate datele personale şi sunt
valabile pentru toate orice tip de alegeri. Ele se eliberează
alegătorilor care sunt înscrişi pe listele electorale permanente ale
localităţilor de domiciliu. Din aceasta rezultă că este exclusă
posibilitatea eliberării mai multor cărţi de alegător pentru aceleaşi
persoane.
Eliberarea cărţilor de alegător se face:
a) numai alegătorilor înscrişi pe listele electorale permanente
ale localităţii unde domiciliază
aceştia, dacă au împlinit vârsta de 18 ani sau o vor împlini până la
alegeri;
b) de către primarul care a întocmit-o, în raza unde alegătorul
îşi are domiciliul;
c) pentru a fi utilizată numai pentru "consultări electorale cu caracter
naţional".
Prin Hotărârea Guvernului nr. 729 din 10.11.1992 au fost aprobate
măsuri privind organizarea activităţii de întocmire şi eliberare a
cărţilor de alegător.
Operaţiune electorală a depunerii candidaturilor este de o importanţă
deosebită în procesul de desfăşurare a alegerilor.
Legea nr. 68/1992 stabileşte modul de propunere a
candidaţilor, persoanele care pot candida, procedura depunerii şi
examinării candidaturilor şi contestaţiile care se pot formula în
legătură cu acestea.
Propunerile de candidaţi sînt clasificate în două categorii:
a) propunerile făcute de partidele şi formaţiuni politice;
b) propunerile de candidaţi independenţi.
Legea permite doar partidelor şi formaţiunilor politice să facă
asemenea propuneri, dar şi organizaţiile minorităţilor naţionale,
excluse fiind doar coaliţiile politice.
Se propune decât o singură listă de candidaţi pentru Camera
Deputaţilor şi una pentru Senat, de câtre fiecare organizaţie politică.
Numărul de candidaţi de pe listă nu poate fi mai mare decât
numărul mandatelor rezultate din norma de reprezentare cu 2 până la
¼ din aceste mandate, stabilindu-se astfel principiul listelor închise,
iar candidaţii independenţi pot participa la alegeri, propunîndu-se
singur, în următoarele condiţii: este susţinut de cel puţin 0,5% din
numărul total al alegătorilor înscrişi pe listele permanente ale
localităţii situate în circumscripţia electorală unde candidează şi pe
baza unei liste de susţinători.
Legea prevede câteva reguli comune pentru ambele categorii
de propuneri de candidaţi, şi anume:
-propunerile de candidaţi se întocmesc în 4 exemplare şi
trebuie să cuprindă; numele şi prenumele, domiciliul, locul şi data
naşterii, ocupaţia, profesia şi, în cazurile propunerilor din partea
partidelor politice, apartenenţa politică a candidaţilor;
-fiecare propunere de candidaţi trebuie să fie însoţită de o declaraţie
de acceptare a candidaturii, scrisă, semnată şi datată personal de
candidat;
-propunerile de candidaţi se fac pe circumscripţii electorale şi se

Page 213
depun la birourile electorale de circumscripţie, cel mai târziu cu 30
de zile înainte de data alegerilor;
-nu pot candida, legea introducând o interdicţie absolută, persoanele
care, la data depunerii candidaturilor, nu îndeplinesc condiţiile
constituţionale de a fi alese, precum şi persoanele care în ultimele 6
luni au exercitat funcţii de prefect, subprefect, sau de conducător al
serviciilor publice ale ministerelor;
-posibilitatea unei persoane de a candida în acelaşi timp atât pentru
parlament cât şi pentru calitatea de preşedinte al României;
-posibilitatea unei persoane de a candida fie pentru un mandat de
deputat, fie pentru unul de senator şi numai într-o circumscripţie;
-interdicţia depunerii candidaturii pe mai multe liste, sau atât pe liste
cât şi ca independent
Din cele patru exemplare ale propunerii, după verificare şi
înregistrare, două se păstrează la biroul de circumscripţie, din care
unul pentru afişare, al treilea se înregistrează la tribunalul a cărui rază
teritorială este circumscripţia, iar al patrulea se restituie
depunătorului, certificat de birou. În urma verificării, biroul electoral
poate respinge candidatura dacă nu sunt îndeplinite condiţiile
formulate mai sus.
Legea supune contestaţiile unor condiţii de formă, ele trebuind să
cuprindă numele şi prenumele contestatorului, adresa şi calitatea
acestuia, numele şi prenumele candidatului, motivele contestaţie, data
şi semnătura contestatorului, indicarea persoanei desemnate să-l
reprezinte (în cazul în care există contestaţii).
Termenul de formulare a contestaţiilor este de la data afişării
candidaturilor şi până la împlinirea a 20 de zile înainte de data
alegerilor. Astfel afişarea apare ca obligatorie şi ea trebuie să se facă
m termen de 24 de ore de la înregistrarea candidaturilor. Soluţionarea
contestaţiilor este de competenţa tribunalului judeţean sau al
municipiului Bucureşti, în termen de 2 zile de la primirea
contestaţiei, iar împotriva hotărârilor acestora se poate face recurs în
termen de 24 de ore.
Buletinele de vot sunt documente în care se materializează opţiunile
alegătorilor.
Legea nr. 35/2008 prevede câte un model de buletin, pentru Camera
Deputaţilor şi pentru Senat, dar şi pentru asigurarea secretului
votului. Ceea ce nu este tipizat sub forma modelului este
dimensiunea buletinului care diferă de la o circumscripţie la alta.
In interiorul său, un buletin trebuie să cuprindă un număr de 5
menţiuni: denumirea ţării, simbolul de identificare a buletinului,
denumirea autorităţii care este aleasă, numărul circumscripţiei
electorale şi data alegerilor. Tot pe buletinul de vot se vor imprima
patrulatere suficiente pentru a cuprinde toate tipurile de candidaturi,
în afară de ultima pagină, care rămâne albă, pentru aplicarea
ştampilei de control. Patrulaterele cu candidaţii se imprimă în ordinea
rezultată din tragerea la sorţi, care se efectuează de biroul electoral de
circumscripţie. Primele sunt listele de candidaţi, iar la finalul
buletinului sunt trecuț i candidaţii independenţi.
Buletinele de vot se imprimă cu cel puţin 10 zile înainte de data
alegerilor, pentru acest lucru fiind răspunzători prefecţii. Numărul de
buletine care se imprimă este în concordanț ă cu numărul de

Page 214
alegători plus un supliment de 10%. Problema gestionării buletinelor
de vot este foarte importantă. Ele se predau preşedintelui biroului pe
bază de proces verbal de predare , iar acesta, la rândul său, le va
distribui tot pe bază de proces verbal, preşedinţilor secţiilor de votare
cu două zile înainte de data alegerilor.
Semnele electorale sunt imprimate pe buletinele de vot şi au rolul de
a-l ajuta pe alegător să identifice mai uşor lista de candidaţi pe care o
consideră aproape de obț iunile sale sau, un candidat independent.
Semnele electorale, sunt utile şi în campania electorală, perioadă în
care alegatorii se obişnuiesc cu ele. Semnul electoral este util atât
partidelor, candidaţilor, în general, cât şi alegătorilor. Pentru a putea
fi identificat corespunzător, legea prevede că semnul electoral să se
imprime în colţul din dreapta sus al patrulaterului de pe buletinele de
vot, într-un spaţiu grafic de 2,5 x 2,5 cm.
Semnul electoral ales trebuie declarat la Biroul Electoral Central în 3
zile de cînd a fost stabilit.
Ştampilele electorale sunt elemente secundare necesare pentru buna
funcţionare a votării. Legea 68/1992 decide două tipuri de ştampile
electorale: una de control a secţiei de votare, iar o alta cu menţiunea
"Votat".. Ştampila de control a secţiei de votare identifică cu număr,
circumscripţia electorală şi secţia de votare. Cu aceeaşi ştampilă de
control se sigilează urnele de vot de către preşedintele biroului secţiei
de votare.
Ştampila cu menţiunea "Votat" este folosită de alegător în ziua
votării, aplicată pe un patrulater care conţine opţiunea electorală pe
care acesta o are. Prin lege este stabilit modelul ştampilelor
electorale.
Organizarea alegerilor prezidenţiale

Alegerile prezidenţiale se organizează şi se desfăşoară pentru

alegerea preşedintelui ţării.
Preşedintele ţării este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat în condiţiile Legii 69/1992- lege care, conform ART.
72, alineat 3, din Constituţie, are caracter de lege organică. Sub
îndrumarea Guvernului sau de către acesta se organizează alegerile
prezidenţiale . Ca şi în cazul organizării şi desfăşurării alegerilor
parlamentare, şi la acestea se începe cu stabilirea datei. În raport cu
dispoziţiile legii, Guvernul stabileşte şi aduce la cunoştinţă publică
data alegerilor. Aceasta se face cu cel puţin 60 de zile înainte de ziua
votării şi până la împlinirea a 5 zile de la data expirării mandatului
preşedintelui în funcţie, după caz, dar nu mai târziu de 3 luni de la
această dată. Mandatul preşedintelui este de 6 ani.
Legea pentru alegerea preşedintelui stabileşte că alegerile se
desfăşoară în circumscripţii şi secţii electorale, organizate în unităţile
administrativ-teritoriale ale României, sub conducerea birourilor
electorale constituite pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor.7
Se folosesc aceleaşi liste electorale, folosite pentru alegerile
parlamentare. Tot legea prevede aceleaşi elemente specifice în ceea
ce priveşte cărţile de alegător.

Page 215
In aplicarea principiului constituţional al egalităţii fiecare cetăţean
are vocaţii la mandatul prezidenţial. Cei care candidează trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii legale, de formă şi de fond. Dintre
condiţiile de fond (prevăzute în ART. 34, 35, 81(4) din Constituţie şi
ART. 10 din Legea 69/1992) amintim:
- să îndeplinească condiţiile pentru a beneficia de dreptul devot;
- să aibă cetăţenie română şi domiciliul în ţară;
- să fi împlinit 35 de ani până în ziua alegerilor, inclusiv:
- să nu fi îndeplinit deja, de două ori, funcţia de Preşedinte al
României. Condiţiile de formă sunt prevăzute în ART. 3 şi 9 din
Legea 69/1992 şi sunt următoarele:
- propunerea de candidaturi numai de partide sau formaţiuni politice;
- propunerile pot fi făcute de cei care au acest drept legal, în mod
separat sau împreună;
-candidatura trebuie să fie susţinută de cel puţin 100.000 de alegători
individualizaţi;
-susţinătorii unei candidaturi trebuie să aibă calitatea de alegători;
-un alegător poate susţine doar un singur candidat;
-aducerea la cunoştinţă publică, de către Biroul Electoral Central în
termen de 24 de ore de la înregistrarea lor.
Propunerile se depun direct la Biroul Electoral Central şi trebuie să se
formuleze cu cel puţin 30 de zile înainte de data alegerilor. Ele
trebuiesc făcute în scris şi în 4 exemplare, din care originalul şi o
copie se păstrează la Biroul Electoral Central, a treia se trimite la
Curtea Constituţională, iar a patra este restituită deţinătorului.
Propunerea trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
-să fie semnată de conducerea celor care fac propunerea:
-să cuprindă numele şi prenumele, locul şi data naşterii, starea civilă,
domiciliul, studiile, ocupaţia, profesia candidatului,
-să fie însoţită de declaraţia olografică a candidatului de
acceptare a candidaturii, care trebuie să fie scrisa, semnată şi datată
de candidat, precum şi de lista de susţinători.
Partidele, formaţiunile politice şi cetăţenii pot contesta, în
scris, înregistrarea candidaturilor într-un termen de cel mult 20 de
zile înainte de data alegerilor. Contestaţia se depune la Biroul
Electoral Central, care o va înainta în, termen de 24 de ore de la
înregistrare, Curţii Constituţionale. Curtea Constituţională
soluţionează contestaţia în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Hotărârea Curţii Constituţionale este definitivă şi publicată în
Monitorul Oficial al României. După expirarea termenului de
soluţionare a contestaţiilor (48 de ore,. Biroul Electoral Central
comunică birourilor de circumscripţie candidaturile definitive.
Buletinele de vot sunt, ca şi în cazul alegerilor parlamentare,
cele în care sunt trecute grafic opţiunile alegătorilor.
Dimensiunile buletinului de vot se stabilesc de către Biroul
Electoral Central. În conţinut, el trebuie să conţină patrulatere în care
să se imprime denumirea completă a partidului, ori, după caz,
menţiunea "candidat independent", semnul electoral, numele şi
prenumele candidatului.
Semnele electorale care au aceleaşi funcţii ca şi cele pentru alegerile
parlamentare se declară la Biroul Electoral Central odată cu
depunerea candidaturilor. Legea nr. 35/2008 prevede că şi în cazul
Page 216
ştampilelor electorale sunt aplicate tot dispoziţiile referitoare la
alegerile parlamentare.

19.3.3. Organizarea alegerilor locale

Alegerile locale se organizează şi se desfăşoară pentru
alegerea autorităţilor locale.
Acestea sunt reglementate de Legea 70/1991, dar a fost modificată
printr-o lege dată de parlament la 13.04.1996 şi republicată în Legea
164 din 30.08.1998,legea 35/2008 cu acte modifictoare Legea
323/2009, Legea76/2012,Legea 187/2012.
Consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene se aleg prin
vot universal direct, secret, egal şi liber exprimat,. Spre deosebire de
acestea vice-primarii se aleg prin vot indirect de către consiliile
locale.
Pot participa la vot cetăţenii români fără deosebire, cu
condiţia să îndeplinească prevederile Constituţiei cu privire la vot.
Pentru alegerea consiliului local şi primarilor fiecare cetăţean
are dreptul la câte un singur vot. Acesta votează în comuna, oraşul
sau municipiul în care îşi are domiciliul.
Ca şi pentru Camera Deputaţilor şi Senat îşi pot depune
candidatura cetăţenii care au împlinit vârsta de 23 de ani până în ziua
alegerilor inclusiv. Legea prevede că cetăţenii cu drept de vot care s-
au mutat într-o altă unitate administrativ-teritorială cu cel puţin 3 luni
înaintea alegerilor, îşi vor exercita dreptul de vot în unitatea
administrativ-teritorială în care locuiesc în prezent. Data alegerilor se
stabileşte prin hotărârea Guvernului, cu cel puţin 45 de zile înaintea
votării.
Alegerile au loc într-o singură zi, care va fi numai duminica.
Pentru alegerea consiliilor locale şi a primarilor, fiecare
comună, oraş, municipiu şi subdiviziune administrativ-teritorială a
municipiului constituie o circumscripţie electorală, conform legii.
Pentru alegerile consiliilor judeţene, fiecare judeţ se constituie într-o
circumscripţie electorală (ART. 8).
Delimitarea şi numerotarea secţiilor se face de către primar,
în termen de 10 zile de la stabilirea datei alegerilor, după ce
numerotarea lor a fost făcută prin hotărârea Guvernului. La aceeaşi
secţie de votare alegătorii votează atât pentru consiliul local, consiliul
judeţean, cât şi pentru primar.
Alegerile locale se desfăşoară în baza listelor electorale
permanente, care cuprind toţi cetăţenii cu drept de vot ce domiciliază
în circumscripţia electorală respectivă.
Cetăţenii au dreptul să verifice înscrisurile făcute pe liste , iar
dacă se găsesc nereguli, primarul este obligat să le soluţioneze în
termen de trei zile de la înregistrarea acestora, prin dispoziţie.
Împotriva dispoziţiei se poate face contestaţie în termen de 24 de ore
de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în cel mult trei zile de
către judecătoria în a cărei rază teritorială se află secţia de votare.
Hotărârea judecătorească este definitivă, executorie şi se comunică
celor interesaţi în termen de 24 de ore de la pronunţare.
Primarii comunelor- oraşelor, municipiilor, subdiviziunilor
administrativ teritoriale ale municipiilor, vor face copii după listele
electorale permanente pe care le-au întocmit pentru alegerea Camerei

Page 217
Deputaţilor şi a Senatului şi le vor înainta în termen de 24 de ore de
la constituirea acestora, birourilor electorale ale secţiilor de votare.
Unul dintre exemplare va fi pus la dispoziţia alegătorilor iar unul va
fi folosit în ziua alegerilor. Listele vor fi semnate de câtre primar şi
secretarul consiliilor locale.
Militarii în termen cu drept de vot vor fi înscrişi în liste
speciale, întocmite pe unităţi militare şi semnate de comandanţii
acestora. Înainte cu 10 zile de alegeri, primarii vor afişa listele
electorale în locuri publice pentru a putea ti studiate de către
alegători. Cetăţenii care s-au mutat cu cel puţin trei luni înainte de
alegeri, vor fi trecuţi de către primar pe o listă electorală
suplimentară, pe baza actului de identitate. În cazul schimbării
domiciliului în altă circumscripţie electorală, după înaintarea listei
electorale la biroul secţiei de votare, primarul va elibera alegătorului
o adeverinţă privind exercitarea dreptului de vot.
Primarul va comunica biroului electoral de circumscripţie
numărul de alegători rezultat din listele electorale permanente, în
termen de 24 de ore de la constituirea biroului. Numărul definitiv de
alegători se va comunica biroului cu 10 zile înaintea alegerilor.
Propunerile de candidaţi pentru consilierii locali, consilierii judeţeni
şi primari se fac pe circumscripţii electorale şi se depun cel mai târziu
cu 30 de zile înainte de data alegerilor.
Ele se fac în scris, în 4 exemplare, de către partidele politice,
alianţele politice, iar în cazul candidaţilor independenţi pe baza listei
susţinătorilor.
Listele de candidaţi trebuie să cuprindă numele, prenumele,
locul şi data naşterii, ocupaţia, profesia şi apartenenţa politică a
candidaţilor. Ele trebuiesc însoţite de o declaraţie de acceptare a
candidaturii, semnată şi datată de candidaţi.
Partidele politice vor putea propune câte o listă de candidaţi
în fiecare circumscripţie electorală pentru consiliul local, consiliul
judeţean, şi câte un candidat pentru funcţia de primar.
In ceeace priveşte candidaţii independenţi pentru funcţia de
consilier vor trebui să fie susţinuţi de minim 1 % din numărul total al
alegătorilor înscrişi în listă, împărţit la numărul de consilieri ce pot fi
aleşi în comuna, oraşul sau judeţul respectiv, dar nu mai puţin de 50.
Pentru funcţia de primar, candidaţii independenţi trebuie să prezinte
lista susţinătorilor, care va cuprinde minim 1% din numărul total al
alegătorilor înscrişi în listă pentru circumscripţia electorală în care
candidează, dar numai puţin de 150.
Biroul electoral de circumscripţie examinează respectarea
condiţiilor legale pentru ca o persoană să poată candida. Două
exemplare ale propunerii de candidatură se păstrează la biroul
electoral, iar celelalte două se restituie depunătorului, care la rândul
său depune una la tribunalul sau judecătoria în a cârei rază teritorială
se află circumscripţia.
Cetăţenii pot contesta candidatura în termen de 5 zile de la
afişarea propunerii, respingerea de către biroul electoral de
circumscripţie a unei candidaturi poate fi contestată în termen de 3
zile de la respingere. Contestaţia se depune la instanţa competentă
care o soluţionează în termen de 24 de ore.
Împotriva soluţionării se poate face recurs în termen de 24 de

Page 218
ore de la pronunţare. Acesta se soluţionează tot în termen de 24 de
ore de la înregistrare. Hotărârea pronunţată în recurs este definitivă şi
irevocabilă. După expirarea termenului de depunere a candidaturilor
birourile electorale de circumscripţie încheie un proces verbal prin
care constată rămânerea definitivă a candidaturilor.
Candidaturile definitive pot fi făcute publice prin presă sau
orice mijloace de informare în masă.
Buletinele de vot vor fi împărţite în patrulatere în care sunt
trecute denumirea partidului politic, semnul electoral şi lista cu
candidaţii în ordinea rezultatelor prin tragerea la sorţi.
Pentru alegerea primarului se vor imprima în patrulaterele buletinelor
numele şi prenumele candidaţilor. Buletinele de vot se distribuie în
circumscripţiile electorale de către prefecţi, iar aceştia le vor preda
prin proces verbal secţiilor electorale cel mai târziu în preziua
alegerilor.

16.3.4. Procesul desfăşurării alegerilor

Desfăşurarea alegerilor parlamentare

Votarea este una din operaţiunile electorale de maximă importanţă

în procesul electoral. Ea se desfăşoară în cadrul secţiilor de votare
sub supravegherea preşedintelui biroului secţiei.
Votarea se derulează pe parcursul a două etape. Prima etapă
constituie elementele premergătoare votării, care constau în luarea
unor măsuri organizatorice, iar cea de a doua constituie votarea
propriu-zisă.
Legea nr. 35/2008 prevede unele măsuri organizatorice pentru buna
desfăşurarea a votării, cum ar fi:
a) asigurarea de către Guvern a sediului Biroului Electoral
Central,
b) asigurarea de către primari şi prefecţi, a unui număr
necesar de cabine, urne şi ştampile,
c) aşezarea urnelor şi cabinelor în aceeaşi încăpere în care se
află preşedintele secţiei de votare,(comisia de votare)
d) preluarea de către preşedintele biroului electoral al secţiei
de la primari, a ştampilelor şi celorlalte materiale
necesare,
e) asigurarea pazei secţiei de votare,
f) prezenţa preşedintelui biroului secţiei de votare în localul
secţiei
Etapa următoare se realizează în ziua votării şi constă în mai mulţi
paşi care trebuie parcurşi. Legea prevede durata votării, care începe
la ora 7:00 şi se sfârşeşte la ora 21:00, membrii biroului secţiei fiind
obligaţi legal să se prezinte la secţie la ora 6:00 în ziua votării. În
intervalul orar de la 6:00 la 7:00 se verifică existenţa urnelor, a
buletinelor de vot, a ştampilelor, închide şi sigilează urnele şi aplică
ştampila de control pe buletinele de vot.
La ora 21:00 preşedintele biroului electoral declară votarea încheiată
şi dispune închiderea secţiei de votare. Acreditarea delegaţiilor se
face de către Biroul Electoral Central pentru presă, cinema, radio,
Page 219
televiziunea română iar de Ministerul Afacerilor Externe pentru
presa, radioul şi televiziunile străine. 8
Legea electorală reglementează ideea potrivit căreia alegătorii
votează la secţia în raza căreia îşi au domiciliul. Legea nr.35/2008
reglementează procedura votării şi tot ea stabileşte reguli insemnate,
cum ar fi:
- alegători au acces în sala de vot în serii în raport de
numărul de cabine;
-fiecare alegător va prezenta comisiei cartea de alegătore şi
actul de identitate; va fi căutat pe lista electorală unse va semna şi i se
va înmâna buletinul de vot şi ştampila cu însemnul "Votat";
-votarea se face în cabinele închise prin aplicarea ştampiliei
pe buletinul de vot – în cabine intră o singură persoană
-alegătorul împătureşte buletinul de vot şi îl va introduce în
urnă, după care va returna ştampila;
-preşedintele va ştampila cartea de alegător cu cuvîntul
votat;
-suspendarea votării este o întrerupere de scurtă durată a
acesteia din motive întemeiate; nu poate dura mai mult de o oră şi
adunarea tuturor suspendărilor nu este mai mare de 2 ore.

Desfăşurarea alegerilor prezidenţiale

Alegerile prezidenţiale se desfăşoară după aceeaşi metodă ca

şi cele parlamentare.
Procesul electoral pentru alegerea preşedintelui se poate desfăşura
într-un singur tur sau în două tururi de scrutin în care alegătorul are
dreptul la un singur vot pentru fiecare .
Alegerile au loc într-o singură zi nelucrătoare, care poate fi
numai duminica.
Alegerile locale se desfăşoară in baza listelor electorale
permanente.Prin acestea se urmareste alegerea primarilor si a
consillilor locale. Durata votarii va fi in intervalul de timp cuprins
intre ora 7 si ora 21 cind presedintele biroului melectoral declara
votarea incheiata si dispune inchiderea sectiei de votare.
Alegerile locale se desfasoara ca şi alegerile parlamentare şi
prezidenţiale.
19.3.5. Organizarea şi atribuţiile birourilor electorale
Organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor electorale trebuie să se
realizeze sub controlul cetăţenilor, partidelor politice, formaţiunilor
politice într-un mediu de ordine asigurat de guvern şi primari. Pentru
acest scop, legea a creat birourile electorale. Birourile electorale sunt
autorităţi legale care au ca principală îndatorire asigurarea
desfăşurării corecte a alegerilor electorale.
În funcţie de sarcinile pe care le au, birourile electorale sunt:
- Biroul Electoral Central,
- biroul electoral de circumscripţie,
- biroul electoral ai secţiei de votare.
Aceste birouri se înfiinţează doar în condiţiile legii 68/1992-, şi doar

Page 220
pentru fiecare alegere. Birourile sunt formate din cetăţeni cu drept de
vot, dar candidaţii nu pot fi membrii ai lor.
Membrii birourilor electorale sunt, de regulă, judecători şi
reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor şi coaliţiilor politice. Modul
de formare şi componenţă birourilor electorale pot fi contestate în
termen de 48 de ore de la expirarea termenului. Soluţionarea
contestaţiilor se face în 48 de ore de la înregistrare iar hotărârile
pronunţate sunt definitive şi irevocabile.
Biroul electoral Central
Legea nr. 35/2008 actualizată de Autoritatea Electorală Permanentă
la data de 10.01.2013 prevede dispoziţii privind componenţa,
constituirea şi atribuţiile Biroului Electoral Central.
Biroul Electoral Central este format din 5 judecători ai Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie şi din 12 reprezentanţi ai partidelor politice care
participă la alegeri.
Crearea se realizează în două etape. Într-o primă etapă are loc
alegerea celor 5 judecători desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţii
de Casaţie şi Justiţie în şedinţă publică în a treia zi de la data
alegerii, prin tragere la sorţi. La tragerea la sorti pot participa şi
reprezentanţi ai partidelor politice. Această operaţiune se face în
termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor.Rezultatul tragerii la
sorţi se consemnează într-un proces-verbal care este semnat de
preşedinte şi de prim magistrat asistent al Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
În 24 de ore de la investire, prin vot secret , judecătorii desemnaţi
aleg din rîndul lor Preș edintele Biroului Electoral Central şi pe
locţiitorul lui, iar în 24 de ore biroul se competează cu preşedintele şi
vice-preşedintele Autorităţii Electorale Permanente şi cîte un
reprezentant al partidelor politice parlamentare şi organizaţii
cetăţeneşti ale minorităţii naţionale etc.
Biroul Electoral Central adoptă în termen de 2 zile de la data
constituirii regulamentul de organizare şi funcţionare obligatoriu
pentru toate birourile electorale care se publică în Monitorul Oficial
al României, Partea l.
Aparatul tehnic auxiliar al Biroului Electoral Central este asigurat de
Autoritatea Electorală Permanentă alături de Ministerul Internelor şi
Reformei Administraţiei, iar statisticienii necesari sunt asiguraţi de
Institutul Naţional de Statistică.
Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt prevăzute în ART.
15 din Legea 35/2008actualizată de Autoritatea Electorală
Permanentă la data de 10.01.2013.
Biroul Electoral Central are numeroase atribuţii dintre care
principale ar fi următoarele
trimite Monitorul Oficial al României, Partea I, lista
cu denumirea şi semnele electorale ale partidelor
politice, alianţelor electorale şi organizaţiilor
minorităţilor naţionale legal constituite, care
participă la alegeri,şi birourilor electorale de
circumscripţie,
clarifică întâmpinările referitoare activitatea sa şi
contestaţiile ce se referă la activitatea birourilor
electorale de circumscripţie

Page 221
 face publicaţiile şi afişările ce privesc
candidaturile;
centralizează, numărul de candidaturi definitive din
colegiile uninominale depuse de către partidele
politice, alianţele electorale şi organizaţiile
aparţinând minorităţilor
naţionale;
fixează,listele pe baza proceselor-verbale transmise
de birourile electorale de circumscripţie, lista
partidelor politice, alianţelor electorale şi a
organizaţiilor minorităţilor naţionale care au întrunit
pragul electoral, şi lista celor care nu au întrunit
pragul electoral şi anunţă birourile electorale de
circumscripţie
Dacă se constată că stabilirea rezultatelor alegerilor a
fost obţinut prin fraudă anulează alegerile dintr-o
secţie de votare
totalizează rezultatul pe ţară, pe baza proceselor-
verbale primite de la birourile electorale;
Pentru redactarea Cărţii Albe a Alegerilor trimite
rezultatele alegerilor Autorităţii Electorale
Permanente, după publicarea în Monitorul Oficial al
României, Partea I,
la nivel naţional, stabileşte numărul de mandate care
revin fiecărei circumscripţii electorale
atestă atribuirea unui mandat de deputat aparţinând
minorităţilor naţionale care a întrunit condiţiile
prevăzute la art. 9 alin. (1) şi eliberează certificatul
doveditor 9
trimite rezultatele finale ale alegerilor către Regia
Autonomă "Monitorul Oficial";
informează periodic opinia publică privind prezenţa
la vot pe baza unui eşantion reprezentativ.
întocmeşte şi înaintează Camerei Deputaţilor şi
Senatului procesele verbale privind rezultatele
alegerilor; publică rezultatul alegerilor in Monitorul
Oficial al României şi în presă.
În cel mult 10 zile de la data admiterii unei cererii de anulare a
alegerilor se organizează un nou scrutin acolo unde s-a constatat
frauda electorală.
Biroul de circumscripţie electorală împreună cu autorităţile publice
locale vor asigura buna desfăşurare a noului scrutin.
Deciziile luate de Biroului Electoral Central sunt obligatorii
pentru toate autorităţile, instituţiile publice, birourile electorale.

Page 222
 Biroul electoral de circumscripţie

Acest birou conduce operaţiunile electorale într-o

circumscripţie (Judeţ). La nivel naţional sunt determinate 43 de
circumscripţii electorale,iar la nivelul fiecăreia se va constitui un
birou electoral de circumscripţie.
Legea nr. 68/1992 cu modificări aduse de legea nr.35/2008
prevede dispoziţii referitoare la componenţa, constituirea şi atribuţiile
biroului electoral de circumscripţie.
Biroul electoral de circumscripţie este format din trei
judecători de la Tribunalele judeţene sau al Municipiului Bucureşti,
după caz,un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi cel
mult nouă reprezentanţi ai partidelor, formaţiunilor sau coaliţiilor
politice care participă la alegeri în circumscripţia în care funcţionează
biroul respectiv.
Constituirea birourilor de circumscripţie se face tot în două
etape şi cu aceeaşi procedură şi termene ca şi biroul electoral central.
Desemnarea celor trei judecători se face tot în şedinţă publică în
termen de 21 de zile de la începutul perioadei electorale, de
preşedintele tribunalului prin tragere la sorţi dintre judecătorii în
exerciţiu de la tribunalul judeţean sau al Municipiului Bucureşti. În
24 de ore de la desemnare, judecătorii aleg preşedintele biroului
electoral de circumscripţie prin vot secret şi pe locţiitorul acestuia.
Acum biroul este constituit şi poate fi completat cu reprezentantul
Autorităţii Electorale Permanente şi cu reprezentanţii partidelor
politice, alianţelor electorale etc. În raport de ponderea numărului de
candidaţi grupările politice se aranjează ierarhic, primele opt primind
câte un loc de reprezentant în Birou- Legea stabileşte că o organizaţie
politică nu poate obţine mai mult de 3 reprezentanţi în Birou.10
Atribuţiile birourilor electorale de circumscripţie sunt prevăzute în
ART. 27 din Legea 68/1992, ART.16 din Legea35/2008.
Biroul electoral de circumscripţie verifică aplicarea dispoziţiilor
legale privitoare la alegeri acolo unde funcţionează , ţinând cont de
interpretările uniforme ale Biroului Electoral Central.
Răspunde la solicitările venite din partea secţiilor, urmăreşte
organizarea din timp a secţiilor de votare şi dotarea lor cu cele
necesare desfăşurării operaţiunilor de votare.
Primeşte şi înregistrează candidaturile depuse, este obligat să facă
publicaţiile şi să afişeze candidaturile rămase definitive.Legea dă
birourilor electorale de circumscripţie atribuţii de autoritate de
contencios electoral şi de soluţionare a întâmpinărilor referitoare la
activitate sa şi a contestaţiilor.
Una din obligaţii este de a asigura imprimarea buletinelor de vot şi
de a ale trimite birourilor de secţie cu cel puţin 2 zile înainte de data
alegerilor.
Factorii esenţiali în stabilirea rezultatelor alegerilor sunt birourile
electorale de circumscripţie. Tot ele atribuie mandatele de deputat şi
senator. De aici rezultă că ele primesc de la birourile secţiilor de
votare rezultatele înregistrate şi întocmesc un proces-verbal cu
rezultatele obţinute de fiecare listă de candidaţi sau de candidaţii

Page 223
independenţi.
Primind de la Biroul Electoral Central notificarea cu cei care au
depăşit pragul electoral, trec la stabilirea rezultatelor pe
circumscripţie.
Birourile circumscripţiilor electorale lucrează în prezenţa a jumătate
din membrii şi emit hotărâri, care se adoptă cu votul majorităţii
membrilor prezenţi.

Biroul electoral al secţiilor de votare

Acest birou conduce şi urmăreşte operaţiunile electorale care se

desfăşoară în cadrul secţiilor de votare. Ele constituie autorităţile
electorale de la nivelul de bază fiind cele mai numeroase.
Birourile secţiilor de votare sunt formate dintr-un preşedinte, un
locţiitor şi 7 membrii. Constituirea biroului secţiilor de votare
păstrează celor două etape .
Într-o primă etapă preşedintele şi locţiitorii trebuie să fie desemnaţi
din rândul magistraţilor sau a altor jurişti fără apartenenţă politică. În
cazul în care numărul juriştilor nu est suficient, pot fi desemnate şi
alte persoane care nu sunt jurişti, dar au o reputaţie neştirbită şi nu
fac parte din nici un partid politic.
Listele sunt întocmite de prefect cu avizul Autorităţii Electorale
Permanente,dar cu persoane care indeplinesc cele două condiţii plus
un criteriu legat de apropierea domiciliului de secţia de votare.
Lista rezultată se trimite preşedintelui tribunalului judeţean
sau al municipiului Bucureşti cu cel puţin 20 de zile înainte de data
alegerilor.
Preşedintele tribunalului prin tragere la sorţi stabileşte preşedinţii şi
locţiitorii lor cu 15 zile înainte de alegeri.
In etapa următoare sunt desemnaţi reprezentanţi ai organizaţiilor
politice ca membrii birourilor secţiilor de votare. În aceste birouri,
organizaţiile politice nu pot avea decât un singur reprezentant.
Stabilirea membrilor birourilor secţiilor de votare se face de către
preşedintele biroului în termen de 24 de ore de la desemnarea
acestora. Dacă mai multe formaţiuni politice au acelaşi număr de
candidaţi în circumscripţia electorală, fiecare va avea cîte un
reprezentant. Dacă numărul lor depăşeşte 7, stabilirea se face prin
tragere la sorţi.
Birourile electorale ale secţiilor de votare din străinătate sunt
constituite dintr-un preşedinte desemnat de şeful misiunii diplomatice
şi de cel mult 7 membrii stabiliţi de preşedintele biroului electoral de
circumscripţie prin tragere la sorţi aflaţi pe o listă întocmită de
Ministerul Afacerilor Externe la propunerea partidelor politice.11
Prin lege sunt stabilite atribuţiile electorale dintre care cele mai
importante sunt
primesc cu 3 zile înainte de data alegerilor prin intermediul
primarilor 2 copii de pe listele electorale permanente de la
Centrul Naţional de Administraţie a Bazelor de date cu
privire la evidenţa persoanelor din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei Administrative. Un exemplar este

Page 224
 afişat pentru consultare de către alegători, iar altul este folosit
ăn ziua alegerilor.
Conduc operaţiunile de votare,
Numără voturile şi consemnează rezultatele
Soluţionează întîmpinările referitoare la activitatea proprie
Trimit birourilor electorale de circumscripţie procesele-
verbale cu rezultatele votului, buletinele de vot folosite, cele
nule cît şi cele contestate plus contestaţiile depuse,
Eliberează o copie după proceul-verbal pentru fiecare
reprezentant din componenţa biroului,
Furnizează Biroului Electoral Central în ziua alegerilor date
referitoare la prezenţa la vot .
In exercitarea atribuţiilor pe care le au, birourile secţiilor de votare
lucrează în prezenţa a jumătate din membrii şi emit hotărâri care se
iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi.
În ceea ce priveşte biroul electoral central organizat pentru alegerile
prezidenţiale avem de a face cu atribuţii identice în conţinut cu cele
ale biroului pentru alegerile parlamentare dar şi cu atribuţii specifice
alegerilor prezidenţiale. O primă atribuţie se referă la constatarea
prevederilor legii pentru depunerea candidaturilor şi înregistrarea
celor care îndeplinesc aceste condiţii. Odată înregistrate, se trece la o
altă atribuţie, şi anume comunicarea către birourile de circumscripţie
a candidaturilor înregistrate.
Operaţiunile electorale ale Biroului Electoral Central sunt supuse
controlului prin întâmpinări, pe care le soluţionează el însuşi în mod
definitiv, fără putinţa atacării lor în faţa altui organ. De asemenea, el
soluţionează definitiv şi contestaţiile trimise de birourile electorale de
circumscripţie.
O altă atribuţie deosebit de importantă este aceea a centralizării
rezultatelor alegerii. Biroul Electoral Central mai are şi alte atribuţii,
cum ar fi: primeşte contestaţiile privind înregistrarea sau
neînregistrarea candidaturilor şi le înaintează în termen de 24 de ore
Curţii Constituţionale spre soluţionare; stabileşte dimensiunile
buletinului de vot; înregistrează semnele electorale declarate;
acreditează delegaţii presei, cinematografiei, radioului sau
televiziunii ori pe observatorii externi.
Pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor locale se constituie
comisii electorale de circumscripţie şi birouri electorale ale secţiilor
de votare. Comisiile electorale de circumscripţie ale comunelor sunt
constituite dintr-un număr de 7 membrii, cele ale oraşelor şi
municipiilor,din 9 membrii, iar a municipiului Bucureşti, din 15
membrii. Comisiile electorale de circumscripţie ale comunelor sunt
formate din 2 magistraţi şi 5 reprezentanţi ai partidelor şi
formaţiunilor politice.
Comisiile electorale de circumscripţie ale oraşelor şi municipiilor
sunt formate din 2 magistraţi şi 7 reprezentanţi ai partidelor politice.
Biroul electoral de circumscripţie al municipiului Bucureşti şi
birourile electorale de circumscripţie judeţeană sunt formate din 4
jurişti şi 11 reprezentanţi ai partidelor politice. Desemnarea juriştilor,
dintre care unul va fi magistrat, se va face în şedinţă publică în
termen de 5 zile de la stabilirea datei alegerilor.
Birourile electorale de circumscripţie organizate pentru alegerile
Page 225
locale au următoarele atribuţii: urmăresc aplicarea dispoziţiilor legale
privitoare la alegeri; veghează la întocmirea listelor electorale
suplimentare şi la organizarea secţiilor de votare; înregistrează listele
de candidaţi şi candidaturile independente precum şi candidaturile
pentru primar; distribuie birourilor electorale ale secţiilor de votare
buletinele de vot şi ştampila de control, precum şi ştampilele cu
menţiunea "Votat"; rezolvă întâmpinările referitoare la propria lor
activitate şi contestaţiile primite de la birourile secţiilor de votare;
totalizează voturile exprimate şi stabileşte rezultatul alegerilor pentru
circumscripţia în care funcţionează; organizează, dacă este cazul,
desfăşurarea celui de al doilea tur de scrutin; comunică date cu
privire la alegeri şi rezultatul acestora Biroului Electoral Central şi
Guvernului; aduc la cunoştinţă populaţiei rezultatele alegerilor.

Autoritatea Electorală Permanentă.

Autoritatea Electorală Permanentă funcţionează pentru buna

desfăşurare a alegerilor şi pentru asigurarea logisticii necesare
aplicării dispoziţiilor în raport cu legea pentru exercitarea dreptului
de vot.Este o instituţie administrativă, autonomă care asigură în
intervalul dintre două perioade electorale, aplicarea dispoziţiilor în
raport cu legea privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor.
Este condusă de un preşedinte care are rang de ministru şi doi vice-
preşedinţi care au rang de secretari de stat.
Preşedintele este numit prin hotărîre adoptată în şedinţă comună a
Parlamentului. Cei doi vice-preşedinţi sunt numiţi astfel - unul de
Preşedintele României, iar celălalt de Primul ministru.
Cei trei nu pot fi membrii ai unui partid politic , iar mandatele lor
sunt pentru 8 ani şi pot fi reînoite o singură dată.Mandatele încetează
numai în următoarele condiţii expirare, demisie, revocare sau deces.
Principalele atribuţii ale Autorităţii Electorale Permanente sunt
Stabileşte propuneri pentru asigurarea logisticii
necesare desfăşurării alegerilor,
Are un aparat propriu de specialitate şi poate avea
filiale în toate regiunile de dezvoltare,
Veghează modul de stabilire a localurilor secţiilor de
votare,
Asigură şi veghează la realizarea dotărilor specifice
secţiilor de votare urne, cabine, ştampile, etc.
Urmăreşte modul de întocmire a listelor electorale
permanente,
Elaborează studii privind propunri pentru
îmbunătăţirea sistemului electoral,
Prezintă în Parlament în maxim 3 luni de la
încheierea alegerilor un raport privind modul de
desfăşurare a acestuia. Acest raport este dat
publicităţii cu denumirea de Cartea Albă a alegerilor,

Page 226
 Organizează licitaţii pentru selectarea programelor
de calculator ce vor fi folosite de Biroul Electoral
Central pentru centralizarea rezultatelor.
Îndeplineşte orice atribuţii prevăzute de lege.
Adoptă decizii şi hotărîri.Hotărîrile sunt publicate în
Monitorul Oficial al româniei Partea l şi sunt
obligatorii pentru autorităţile cu atribuţii electorale.
Registrul electoral
Registrul electoral este actualizat de Ministerul Internelor şi
Reformei Administrative.Acesta pune la dispoziţia Autorităţii
Electorale Permanente datele şi informaţiile pentru actualizare.
Datele cuprinse pentru fiecare alegător sunt
Numele şi prenumele
Data naşterii
Cod numeric personal
Ţara de domiciliu sau de reşedinţă
Adresa de domiciliu
Adresa de reşedinţă
Seria şi numărul cărţii de identitate
Aceste informaţii sunt destinate numai pentru activităţile electorale.
19.3.7. Stabilirea rezultatelor votării
Stabilirea rezultatelor obţinute în alegerile parlamentare se poate face
pe 2 niveluri. Primul nivel corespunde secţiei de votare, iar cel de al
doilea nivel corespunde circumscripţiei electorale.

Privitor la constatarea rezultatelor votării la nivelul secţiei electorale

se poate interpreta astfel
Prima etapă începe cu declararea închiderea votării de către
preşedintele secţiei de votare.Acesta, în prezenţa membrilor biroului
şi a candidaţilor recurg la inventarierea şi sigilarea ştampilelor cu
menţiunea "Votat", la numărarea şi anularea buletinelor de vot
rămase precum şi la verificarea sigiliilor de pe urnele de votare. Se
trece apoi la desigilarea urnelor. Numărarea voturilor se va face după
deschiderea urnelor.
Buletinele de vot care nu au aplicată pe ele ştampila de control, care
au alt model decât cel legal aprobat, care nu au ştampila "Votat" şi
cele care au ştampila "Votat" aplicată pe mai multe patrulatere vor fi
declarate nule. Rezultatul de la numărarea voturilor se consemnează
în două tabele separate, unul pentru Camera Deputaţilor şi altul
pentru Senat, dar şi într-un proces verbal încheiat în 2 exemplare.
Legea reglementează şi posibilitatea formulării unor întâmpinări şi
contestaţii cu privire la aceste operaţiuni.Acestea se pot face pînă la
terminarea operaţiunii de deschidere a urnelor.
O ultimă etapă este cea a înaintării dosarelor întocmite de birourile
secţiilor către biroul de circumscripţie. Acestea conţin procesele-
verbale, contestaţiile privitoare la operaţiunile electorale, buletinele
de vot nule. Procedura electorală de stabilire a rezultatelor alegerilor
parlamentare începută la secţiile de votare este continuată, de biroul
electoral de circumscripţie şi apoi la biroul electoral central. În ceea
ce priveşte birourile circumscripţiilor legea prevede mai multe

Page 227
reguli. După primirea proceselor verbale de la birourile secţiilor de
votare se vor încheia separat, pentru Camera Deputaţilor şi Senat,
câte un proces-verbal ce cuprinde voturile valabile pentru fiecare
partid politic. Acestea sunt trimise Biroului Electoral Central.
Procedeul este necesar pentru stabilirea pragului electoral la nivel
naţional.
Biroul Electoral Central încheie şi el procese-verbale pe care le
trimite Camerei Deputaţilor şi Senatului, care cuprind date privind
centralizarea pe întreaga ţară a voturilor valabil exprimate; şi
centralizarea pe întreaga ţară a voturilor valabil exprimate pentru
fiecare partid sau formaţiune politica. După realizarea tuturor acestor
operaţiuni Biroul Electoral Central expediază biroului electoral de
circumscripţie constatările sale avînd în vedere atribuirea mandatelor
parlamentare.
Repartizarea şi atribuirea mandatelor parlamentare se face
conform legii. Acest sistem urmăreşte să asigure o repartizare mai
apropiată de voinţa alegătorilor şi de opţiunile acestora.
Legea 323/2009 prevede operaţiunile electorale pentru
stabilirea rezultatelor votării prezidenţiale. Alegerea Preşedintelui
României se poate desfăşura în două tururi de scrutin, atunci cînd în
primul tur nici un candidat nu a obţinut cel puţin majoritatea votului
alegătorilor înscrişi pe listele electorale (ART.81 din Constituţie).
Operaţiunile electorale sunt identice în ambele tururi de
scrutin. Astfel se întocmesc tabele cuprinzând rezultatul votării, în
care sunt înscrise voturile nule, voturile valabil exprimate pentru
fiecare candidat. Stabilirea rezultatelor alegerilor este identică cu cea
pentru alegerile parlamentare. Biroul Electoral Central trimite Curţii
Constituţionale şi aceasta, la rândul ei, publică rezultatul în presă şi
în Monitorul Oficial al României, pentru fiecare tur de scrutin. In
ceea ce priveşte stabilirea rezultatelor alegerilor locale, Legea
70/1991 modificată la 31.07.1998, modificată de Legea 35/2008
prevede câteva reguli. Acestea nu sunt diferite de cele prevăzute
pentru stabilirea rezultatelor alegerilor parlamentare şi prezidenţiale.
Atribuirea mandatelor
Sisteme de atribuire a mandatelor parlamentare
In raport de tipul descrutin practicat de sistemele electorale
se face atribuirea mandatelor.
În sitemul majoritar sunt atribuite candidaţilor sau listelor
care obţin majoritatea absolută sau simplă, în raport cu unul sau două
tururi de scrutin.Sitemul majoritar se referă la scrutinul uninominal
dar uneori şi la cel de listă.
În sistemul reprezentării proporţionale atribuirea mandatelor se face
diferit de sistemul majoritar.
Se determină coeficientul electoral prin împărţirea numărului
de voturi exprimate la numărul de mandate atribuite unei
circumscripţii electorale.În raport de metodele practicate se disting –
reprezentarea proporţională apropiată şi reprezentarea proporţională
integrală.
Reprezentarea proporţională apropiată este cînd repartizarea
resturilor se face în interiorul circumscripţiei electorale ,nu pe plan
naţional.Repartizarea se face în raport de două sisteme – sistemul
celor mai mari resturi şi sistemul celei mai mari medii.

Page 228
 Reprezentarea proporţională integrală .Calculele electorale
sunt transferate la nivel naţional pentru o redare cît mai fidelă a
opiniilor.Şi aici se folosesc două metode – o metodă constă în
calculrea rezultatelor la nivelul întregii ţări , ca unică circumscripţie
electorală, a doua metodă constă în repartizarea resturilor la nivel
naţional.

Pragurile electorale

Atribuirea mandatelor parlamentare este condiţionată de un

prag electoral , adică un minim număr de voturi exprimate (un
procent) stabilit la nivel de ţară.
Pragul electoral poate fi de 2,3,4,5.......7,8%.
Coaliţiile de partide pornesc de la pragu de 3% la care se
adaugă cîte un procent din totalul voturilor exprimate pe întreaga ţară
pentru fiecare membru al coaliţiei fără să depăşească 8 procente din
aceste voturi.
Atribuirea mandatului de Preşedinte al României

Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este

rezultatul unor operaţiunilor electorale succesive .Ele încep în
secţiile de votare şi se termină cu publicarea rezultatelor în presă şi în
Monitorul Oficial de către Curtea Constituţională, pentru fiecare tur
de scrutin şi validarea rezultatelor alegerilor.Dacă în primul tur nu se
obţine 50% din numărul de voturi valabil exprimat de nici unul din
candidaţi se organizează al doilea tur de scrutin la care participă
numai primii doi candidaţi care au obţinut voturile cele mai multe în
primul tur.

Atribuirea mandatelor pentru Camera Deputaţilor şi

Senat

Atribuirea mandatelor pentru deputaţi şi senatori se face în

mai multe etape.
Biroul Electoral Central în baza rezultatelor obţinute prin
centralizarea rezultatelor pe ţară va stabili care sunt partidele şi
formaţiunile politice care trec pragul electoral şi au dreptul de a
participa la distribuirea mandatelor. El va comunica birourilor
electorale de circumscriţie rezultatul iar acestea vor proceda la
atribuirea mandatelor numai partidelor sau formaţiunilor care au
trecut pragul electoral, prin împărţirea numărului total al voturilor
valabil exprimate la numărul de mandate.
Listele de candidaţi vor primi un număr de mandate egal cu
de cîte ori coeficientul electoral se cuprinde în numărul de voturi
valabil exprimate pentru ele, iar candidatul independent va obţine
mandatul dacă numărul de voturi este egal cu coeficientul electoral.
Deputaţii şi senatorii aleşi vor primi un certificat doveditor al
alegerii lor. El va fi eliberat de biroul electoral de circumscripţie pe
baza repartizării din prima etapă , sau pe baza comunicării făcute de
Biroul Electoral Central, în 24 de ore după repartizarea mandatelor la
nivel naţional. Legea prevede expres ca în Parlament să fie
reprezentate toate categoriile de oameni .Scrutinul de listă este unul

Page 229
 imprevizibil în privinţa minorităţilor naţionale.Aceştia pot avea un
reprezentant în Parlament chiar dacă nu întrunesc numărul de voturi
necesare.Validarea tuturor mandatelor revine după caz ,Camerei
Deputaţilor sau Senatului

19.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 19

Desemnarea guvernanţilor se efectuează printr-o serie de proceduri care au la bază acte materiale şi
juridice materializate prin operaţiuni electorale. Acestea sunt folosite pentru organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, formînd o parte adreptului constituţional românesc. În alte sisteme acestea
constituie o ramură de drept total separată, anume dreptul electoral (Franţa). Operaţiunile electorale
reflectă constant tipul regimului politic care organizează alegerile. Deci aceste operaţiuni electorale
constituie o succesiune de compromisuri între partide cu ideologii opuse, care vor să le dea un înţeles
deosebit.
Corpul alegătorilor este stabilit de stat ţinînd cont de chintesenţa acestuia, cetăţenii putînd să-şi
exercite drepturile electorale numai în virtutea prevederilor constituţionale şi legale.
Alegătorul, în diferite sisteme de vot are obligaţia de a vota, deoarece dreptul de vot este privit ca o
funcţie care trebuie neapărat exercitată.
Partidele sau candidaţii propun alegătorilor anumite programe politice de activitate pentru care aleşii
dispun de posibilitatea de a acţiona după propria voinţă, ceea ce dă alegerilor un caracter de
referendum.
In raport de scopul şi obiectul alegerilor, acestea sunt:
- alegeri organizate pentru alegerea parlamentarilor şi a preşedintelui,
- alegeri pentru alegerea primarilor şi a consiliilor locale
Dacă folosim criteriul includerii partidelor şi formaţiunilor politice în organizarea şi România
desfăș urarea alegerilor ,toate alegerile privite într-o formă generală au un caracter politic. Ceea ce le
deosebeşte este tocmai scopul principal care poate fi politic, administrativ,social etc.
În raport de aria pe care se desfăşoară operaţiunile electorale, alegerile sunt:
- alegeri naţionale,
- alegeri locale.
În cadrul alegerilor naţionale se alege legislativul şi preşedintele dînd acestora un caracter politic. Se
pot organiza pe întreg teritoriul ţării constituindu-l intr-o singură circumscripţie electorală sau
constituind mai multe circumscripţii pe acelaşi teritoriu, dar pe fiecare porţiune în parte.
Rezultă că alegerile organizate pentru alegerea preşedintelui republicii se desfăşoară într-o singură
circumscripţie stabilită pe tot teritoriul ţării în timp ce alegerile parlamentare se desfăşoară în
circumscripţii stabilite pe zone de teritorii.
Alegerile pot fi anticipate sau la sfîrşitul mandatului,dacă sunt raportate la momentul
organizării şi desfăşurării lor.
Alegerile locale au loc pentru alegerea autorităţilor reprezentative locale. În mod real ele nu
au un caracter politic pentru scopului lor, şi anume acela de a alege primarii localităţilor .Scopul

Page 230
politic este determinat de rolul partidelor şi a altor formaţiuni politice în organizarea şi desfăşurarea
alegerilor locale.

Concepte şi termeni de reţinut

Alegerile. Organizarea si desfasurarea acestora.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Alegerile locale.
2. Atributiile autoritatii Electorale Permanente.
3. Organizarea si atributiile birourilor electorale.

Evaluare.
Adevarat sau fals:
Atribuirea mandatului de Preşedinte al României este rezultatul unor operaţiunilor electorale
succesive .Ele încep în secţiile de votare şi se termină cu publicarea rezultatelor în presă şi în
Monitorul Oficial de către Curtea Constituţională, pentru fiecare tur de scrutin şi validarea rezultatelor
alegerilor.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.

Page 231
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 232
 Unitatea de învăţare 20
PARTIDELE POLITICE. NOTIUNE, SCOP, FUNCTII.

Cuprins:
20.1. Introducere
20.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
20.3. Conţinutul unităţii de învăţare
20.3.1. Partidelel politice. Notiune
20.3.2. Categorii de partide politice.
20.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

20.1. Introducere
Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin
intermediul statului, al instituţiilor şi organismelor ce ţin de acesta, ci
şi printr-o vastă şi complexă reţea de organizaţii şi instituţii
extrastatale. Dintre acestea, cele mai vechi şi importante sunt
partidele politice.
Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen
politic reprezintă un element esenţial al vieţi democratice.
Democraţia începe şi există numai o dată cu apariţia şi dezvoltarea
partidismului. Noţiunea de partid are o vechime milenară, ea derivă
în majoritatea societăţilor moderne din latinescul pars-partis şi
desemnează, într-o accepţiune semantică, o grupare de oameni
constituită în mod voluntar, animaţi de aceleaşi idei, concepţii,
interese, scopuri, care acţionează în comun în baza unui program, în
vederea realizării acestuia.
Primele asocieri mai mult sau mai puţin organizate şi stabile
apar în sclavagism şi apoi în feudalism, ele asemănându-se foarte
mult cu societăţile secrete, oculte, congregaţiile, corporaţiile, ordinele
existente în aceste societăţi. Asemenea „partide" apar în statele
greceşti Sparta, Atena, în Imperiul Roman. La rândul lor, oameni
politici de vază ca Cicero, Catilina, Fraţii Grachus, Pompei, Cezar îşi
constituie şi ei propriile „partide".

Page 233
 20.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Studentii trebuie sa cunoasca notiunea de pluripartidism, care
guverneaza sistemul politic democratic din tara noastra.
- Studentii trebuie sa si insuseasca notiunea de partid politic si
cele mai cunoscute categorii de partide.

Competenţele unităţii de învăţare:

- Studentii vor afla rolul important pe care il joaca pe scena
politica, partidele, in Romania.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

20.3. Conţinutul unităţii de învăţare

20.3.1. Partidelel politice. Notiune.

Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales:

doctrina sau organizaţia şi scopul. În 1815, Benjamin Constant
definea partidele politice ca reuniuni de oameni care profesează
aceeaşi doctrină. Această definiţie corespunde unei societăţi în care
participarea politică este redusă, organizaţia de partide este
cvasiexistentă, iar conflictul este de tipul aristocraţie - burghezie.
După 1832, sistemul electoral în Marea Britanie se
reformează, organizaţia începe să devină elementul important al
partidului politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca
„formaţiuni ce grupează indivizi cu aceleaşi orientări politice pentru
a le asigura o influenţă reală asupra gestionării treburilor publice".
Sintetizând, putem aprecia ca partidul politic este o
„personalitate colectivă", caracterizată printr-o reunire voluntară, cu
o gândire şi acţiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese şi idei,
toate grupate pe un fundament politico-ideologic acceptat şi însuşit
de membrii săi.
În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca
realităţi incontestabile. Procesul apariţiei lor trebuie privit în strânsă
corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu ideea
de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul instituţiilor unei

Page 234
societăţi, cele mai apropiate pot fi considerate statul şi partidele
politice, care, desigur, nu trebuie confundate.
Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în
prezent poate fi considerată spectaculoasă. Având ca punct de plecare
consi-derarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase, ideologii, s-a
ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul,
naţiunea.
Partidele politice şi libertatea de asociere
În explicarea partidelor politice, se impune mai întâi
clarificarea locului şi rolului lor în cadrul asociaţiilor. Firesc, în
catalogul libertăţilor publice este prezentă libertatea de asociere. Dar
asociaţii se pot înfiinţa numai în exerciţiul acestei libertăţi. Putem
constata cel puţin două mari categorii de asociaţii:
a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept
fundamental cetăţenesc;
b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii,
regii, asociaţii economice) sau în exercitarea libertăţii comerţului (art.
135 alin.2 litera a) din Constituţie). Aşa văzute lucrurile, vom
observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de
asociaţii, iar acest lucru nu este lipsit de semnificaţii juridice, lor
aplicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte
încadrarea partidelor în cadrul asociaţiilor, ea rezultă, evident, din
definiţiile formulate.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru
explicarea, interpretarea şi, desigur, aplicarea unor prevederi
constituţionale şi legale.
Constituţia actuală a României utilizează noţiunile de partide
politice în art. 8 (2), art. 40, în art. 146 litera „k"; partide în art. 40, în
art. 84 (1); sindicate în art.9, în art.73; alte forme de asociere în art.37
(1); organizaţii în art. 40, art. 62; asociaţii în art. 40; configuraţie
politică în art.64.
Asemenea noţiuni sunt întâlnite şi în legi, iar legile electorale
au resimţit nevoia de a arăta uneori că „organizaţiile minorităţilor
nationale...se consideră similar formaţiunilor politice, dacă propun
liste de candidaţi din partea minorităţilor respective", sau că
„organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care
participă la alegeri sunt echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile
electorale, cu partidele politice.
Reguli specifice partidelor politice
Analizarea textelor constituţionale şi legale permite
observarea faptului că numai parti dele politice au anumite drepturi.
Astfel, partidul politic care are majoritatea absolută în Parlament sau,
în lipsa acestei majorităţi, parti dele politice reprezentate în
Parlament sunt consultate de către Preşedintele României atunci când
acesta desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru;
candidaturile pentru alegerile parlamentare se propun pe liste de
candidaţi numai de partide şi formaţiuni politice; partidele politice
pot face coaliţii electorale; numai partidele şi formaţiunile politice
desemnează reprezentanţi în birourile electorale; numai partidele şi
formaţiunile politice care participă la campania electorală pot primi,
prin lege specială, o subvenţie de la bugetul de stat (legislaţie
electorală).

Page 235
 Totodată, Constituţia stabileşte pentru partidele politice
anumite reguli. Aceste reguli cuprind precizări ale scopului partidelor
(art. 8) sau cauzele care pot duce la declararea lor ca
neconstituţionale (art.40). Mai mult, Constituţia stabileşte că unele
categorii de persoane nu se pot asocia în partide politice, şi anume:
judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii,
membrii activi ai armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari
publici, stabilite prin lege organică.
Scopul asocierii cetăţenilor în partide politice. Funcţiile partidelor
politice
P.P. Negulescu, arătând că asocierea în partide este un
fenomen social, sublinia că înţelegem mai bine formarea partidelor
dacă cercetăm „motivele care pot să determine hotărârea cetăţenilor
de a-şi îndrepta activitatea politică pe un drum sau altul". Aceste
motive, spunea autorul, sunt numeroase, dar ele pot fi reduse la două
categorii: una de ordin logic, alta de ordin psihologic. Prima
categorie priveşte valoarea generală a ideilor în jurul cărora se
formează grupările politice, iar a doua, folosul personal pe care
membrii lor pot să-l tragă, direct sau indirect, individual sau ca
unităţi ale unei categorii sociale.
Rolul partidelor politice se exprimă, se manifestă prin funcţiile
exercitate de acestea:
• funcţia politică.
Rolul, atributele, prerogativele acestei funcţii nu sunt la
fel în cazul tuturor partidelor politice. Partidele politice aflate la
putere au rol major în constituirea şi funcţionarea principalelor
instituţii statale (parlament, guvern), în luarea deciziilor şi aplicarea
acestora, în organizarea şi conducerea vieţii social- politice. În
schimb, pentru partidele aflate în opoziţie, rolul acestei funcţii este
acela de a monitoriza, de a influenţa puterea, de a prezenta opiniei
publice, electoratului, eventualele disfuncţionalităţi şi neîmpliniri ale
acesteia, care constituie rezultatul unor măsuri, decizii
neconstituţionale. Revenirea la putere, recucerirea acesteia reprezintă
obiectivul oricărui partid aflat în opoziţie;
• funcţia de organizare şi conducere a activităţii partidului, de
menţinere a unei permanente legături, comunicări cu propriile
organizaţii, membrii şi simpatizanţi.
Alături de îmbunătăţirea activităţii organizatorice şi de
conducere, această funcţie urmăreşte atragerea unor noi membri şi
simpatizanţi politici. Formarea şi pregătirea propriilor cadre pentru
activitatea de partid şi de stat, în condiţiile aflării sau revenirii la
putere, constituie, de asemenea, o importantă atribuţie a acestei
funcţii;
• funcţia teoretico-ideologică vizează mai multe obiective:
- dezvoltarea şi adaptarea propriei paradigme doctrinare la condiţiile
social-istorice, la obiectivele şi sarcinile urmărite de partid;
- elaborarea programului politic, a strategiei şi tacticii politice a
partidului;
- organizarea, susţinerea şi desfăşurarea luptei ideologice
împotriva altor partide şi formaţiuni politice.
Această funcţie devine deosebit de activă în perioada luptei
electorale, ea asigurând organizarea, orientarea şi conducerea luptei

Page 236
politice a partidului;
• funcţia civică, formativ-educativă şi patriotică atât a propriilor
membri de partid, cât şi a simpatizanţilor.
Orice partid are şi trebuie să aibă vocaţia şi aptitudinea
guvernării. Pentru aceasta, se afirmă în doctrină, partidele servesc
drept intermediari între popor şi putere şi îşi asumă, de asemenea,
atunci când reuşesc să cucerească puterea, direcţia politicii naţionale.
Partidele politice nu sunt însă doar simple mecanisme electorale,
instrumente prin care se captează şi se controlează energia populară,
ele pot fi, de asemenea, şi revelatori şi/sau acceleratori ai
fenomenelor socio/politice sau frâne în calea proceselor de
schimbare.
Funcţiile partidelor politice sunt tot mai des înscrise chiar în
constituţii. Sub acest aspect, este important de subliniat că ar fi o
interpretare restrictivă a constituţiei dacă am considera că partidele
au numai acele funcţii prevăzute expres în textul constituţional. Este
în spiritul unei interpretări corecte a constituţiei ideea potrivit căreia
într-o constituţie se consacră numai ceea ce este esenţial pentru
partidele politice. Aceasta nu înseamnă că partidele politice nu au şi
alte funcţii, care însă sunt dominate, dacă putem spune astfel, de nişte
scopuri constituţionale.
20.3.2. Categorii şi variante de partide politice
Orice încercare de a clasifica partidele politice şi mai ales de
a încadra un caz concret într-o categorie sau alta implică un mare risc
teoretic şi rămâne permanent discutabilă. Aceasta pentru cel puţin
două motive.
Primul este rezultatul diversităţii fenomenului. Al doilea
motiv rezultă din evoluţia partidelor politice, atât în general, cât şi în
concret. În această evoluţie, nuanţele politice şi denumirile acestora
au cunoscut şi cunosc o firească schimbare, pentru că lupta pentru
putere, ea însăşi, are specificul ei în fiecare etapă şi în fiecare ţară. De
aceea, transformări, chiar spectaculoase, produse în viaţa unor partide
politice fac dificilă încadrarea lor într-o anumită categorie şi impun
celui ce o face o anumită prudenţă.
1. Partidele confesionale, partidele regionale, partidele naţionale,
partidele de clasă, partidele etnice
O asemenea diferenţiere a partidelor se poate face pe criteriul
apartenenţei şi orientării membrilor ce compun partidele respective şi
a platformelor lor.
În mare măsură, această clasificare este specifică perioadei
apariţiei partidelor, fiind corelată cu marile probleme ale fiecărei ţări.
Nu pot fi departajate aceste partide de formarea naţiunilor şi a
statului modern.
a) Partidele confesionale

Aceste partide au drept criteriu de constituire credinţele

religioase. În mod deosebit sunt nominalizate în această categorie
partidele formate de protestanţi şi catolici în a doua jumătate a
secolului XVI, Partidul Catolic din Belgia (1830), Partidul Popular
Italian (constituit după primul război mondial). În concepţia lui P.P.
Negulescu, partidele confesionale nu întrunesc condiţiile esenţiale pe
care trebuie să le îndeplinească neapărat partidele politice.

Page 237
 b) Partidele regionale sunt expresia unui „egoism local rău
înţeles", reprezentând interesele locale ale diferitelor regiuni ale unui
stat unitar sau ale diferitelor părţi ale unui teritoriu naţional neajuns
la unificare. În această categorie se găsesc partI dele din S.U.A de la
sfârşitul secolului XVIII, grupul parlamentar islandez din Marea
Britanie, pe baza programului căruia s-a constituit Partidul Islandez
(1879), fracţiunea liberă şi independentă de la Iaşi, după unirea
Principatelor Române.

c) Partidele naţionale au apărut în secolul XIX, o dată cu

confirmarea principiului naţionalităţilor. În această categorie
întâlnim partidele din Imperiul austro-ungar, Partidul Naţional-
Liberal din Prusia (1866-1870), Partidul „Popular" Slovac al lui
Andrej Hlinka. P.P Negulescu sublinia că partidele naţionale nu sunt
partide politice propriu-zise, ci organe de protest contra structurii
statelor în care iau naştere, cu tendinţa manifestă de a ajunge prin
luptă la independenţa naţiunilor pe care le reprezintă.
d) Partidele de clasă, o arată chiar denumirea, exprimă interesele
unei clase sociale.
Au apărut în secolul XIX, iar în această categorie găsim
reprezentate partidele socialiste, partidele agrariene, partidele
ţărăneşti. Aici se include şi clasificarea, ce a dominat aproape un
secol, în partide burgheze şi partide muncitoreşti.
e) Partidele etnice sunt specifice continentului african, având în
vedere că aici formarea naţiunilor nu a precedat formarea statelor
independente, ci formarea statelor a fost considerată de către
conducătorii africani ca fiind cel mai bun mijloc pentru crearea
naţiunilor. Cele mai multe partide politice congoleze, de pildă, au
avut o bază etnică, printre acestea fiind nominalizate Alianţa
Bakongo (Abako), Confederaţia Asociaţiilor din Katanga (1958),
Mişcarea Naţională Congoleză (1958).
2. Partidele democratice, partidele liberale, partidele conservatoare,
partidele social-democrate, partidele de stânga, partidele de centru,
partidele de dreapta.
3. Partidele de masă, partidele de cadre, partidul cadru
Distincţia dintre partidele de masă şi partidele de cadre a fost
trasată de M. Duverger într-un mod magistral. Noi o vom relua doar
şi vom încerca să atragem atenţia asupra unui singur aspect. Partidul
tinde să evolueze spre depăşirea acestei polarităţi şi să devină un
partid cadru, un partid structurat autonom, pentru care nu mai are
importanţă masa umană, nici ideologia, ci forma, o formă lipsită de
conţinut concret în universalitatea sa şi care este capabilă să se umple
cu orice conţinut. „Distincţia dintre partidele de cadre şi partidele de
masă nu se bazează pe dimensiunea lor, pe numărul membrilor lor;
nu este vorba de o diferenţă de talie, ci de structură."
Partidul de masă se bazează, şi din punct de vedere financiar,
şi din punct de vedere ideologic, pe aderenţii săi. El îşi finanţează
campania electorală în principal din cotizaţii. El este, după părerea lui
Duverger, o eliberare faţă de finanţarea capitalistă
Un partid de masă structurat şi organizat, care se coagulează
în jurul unei multitudini de organizaţii sindicale, ale tinerilor etc.,

Page 238
constituie o structură foarte tentantă pentru muncitorii dezrădăcinaţi
din mediul rural, care nu se pot acomoda decât cu mari dificultăţi în
mediul urban. Acest tip de partid constituie pentru categoriile
rezultate dintr-un exod al trecerii către oraşe, provocat de o
industrializare rapidă, un înlocuitor al satului, al familiei, al valorilor
unei comunităţi restrânse şi bine structurate.
Partidul de masă este un partid ideologic, chiar un partid de
clasa. El are rolul de a afirma o categorie care se simte marginalizată.
Astfel de partide au fost partidele comuniste în Europa occidentală
Ele au avut o funcţie de tribun, având la bază un aspect de sindicat.
Funcţiunea manifestă a unui astfel de partid este de a face revoluţia
proletara posibilă; funcţiunea reala este de a menţine burghezia pe
poziţii.58
Partidul de cadre, dimpotrivă, îşi bazează campania pe
donaţii neregulate. El nu are decât un număr foarte restrâns de
membri. El se bazează pe o categorie de notabili, care-i asigură
propaganda şi finanţele sau pe o categorie de tehnicieni specializaţi în
probleme electorale, care nu sunt neapărat membri ai partidului, ci
experţi plătiţi să facă acest lucru.
4. Partidele suple şi partidele rigide
Este o clasificare explicată de R.G Schwartzemberg, realizată
pe criteriul disciplinei votului. Partidul este suplu dacă permite
parlamentarilor săi să voteze cum vor şi este rigid dacă le impune
acestora să voteze numai într-un anumit sens.
5. Partidele unice, partidele unificate, partidele dominante
Distincţia se face mai ales de către cei care au examinat
partidele politice. Africa neagră a crezut că a găsit propria sa cale în
partidul unic sau unificat. Din anul 1962 s-a manifestat tendinţa de
unificare a partidelor. Africanii au prezentat partidul unic drept
consecinţa problemelor lor particulare, susţinând că este vorba de
ceva original. Lavroff distinge între partidul unic şi partidul unificat.
Partidul unificat este o uniune de partide care, regrupate într-un cadru
nou, acceptă un program comun, adesea puţin elaborat.
Un interes teoretic aparte poate prezenta sistemul politic
chinez, unde, în afara Partidului Comunist Chinez, există încă opt
partide democratice, şi anume: Comitetul revoluţionar al
Guomindangului din China (creat în ianuarie 1948); Liga
democratică a Chinei (creată în octombrie 1941); Asociaţia pentru
construcţia democratică a Chinei (creată în decembrie 1945);
Asociaţia chineză pentru democraţie (creată în decembrie 1945);
Partidul democratic ţărănesc şi muncitoresc (creat în 1930); Zhi
Gong Dang chinez (creat în 1925 din chinezii rezidenţi în America şi
membri ai societăţii Hong Men Zhi Gong Dang, format îndeosebi din
chinezii din străinătate reîntorş i în ţară); Societatea Jiu Son En 1944
(creată în septembrie 1945, de către intelectuali pentru a aniversa
victoria asupra fascismului); Liga pentru autonomia democratică a
Taiwanului (fondată în noiembrie 1947).

Page 239
 20.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 20

Definiţia partidelor politice diferă în funcţie de criteriul ales: doctrina sau organizaţia şi
scopul. În 1815, Benjamin Constant definea partidele politice ca reuniuni de oameni care profesează
aceeaşi doctrină. Această definiţie corespunde unei societăţi în care participarea politică este redusă,
organizaţia de partide este cvasiexistentă, iar conflictul este de tipul aristocraţie - burghezie.
După 1832, sistemul electoral în Marea Britanie se reformează, organizaţia începe să devină
elementul important al partidului politic. Hans Kelsen definea partidele politice ca „formaţiuni ce
grupează indivizi cu aceleaşi orientări politice pentru a le asigura o influenţă reală asupra gestionării
treburilor publice".
Sintetizând, putem aprecia ca partidul politic este o „personalitate colectivă", caracterizată
printr-o reunire voluntară, cu o gândire şi acţiune proprie, cu o unitate de scopuri, interese şi idei, toate
grupate pe un fundament politico-ideologic acceptat şi însuşit de membrii săi.
În societatea modernă, partidele politice s-au impus ca realităţi incontestabile. Procesul
apariţiei lor trebuie privit în strânsă corelaţie cu apariţia şi dezvoltarea parlamentarismului, deci cu
ideea de reprezentare în viaţa publică. În ansamblul instituţiilor unei societăţi, cele mai apropiate pot fi
considerate statul şi partidele politice, care, desigur, nu trebuie confundate.
Evoluţia partidelor politice de la apariţia lor şi până în prezent poate fi considerată
spectaculoasă. Având ca punct de plecare consi-derarea partidelor ca reprezentând grupuri, clase,
ideologii, s-a ajuns uneori până la aprecierea că partidele întruchipează statul, naţiunea.
Partidele politice şi libertatea de asociere
În explicarea partidelor politice, se impune mai întâi clarificarea locului şi rolului lor în cadrul
asociaţiilor. Firesc, în catalogul libertăţilor publice este prezentă libertatea de asociere. Dar asociaţii se
pot înfiinţa numai în exerciţiul acestei libertăţi. Putem constata cel puţin două mari categorii de
asociaţii:
a) cele create în baza dreptului de asociere, ca drept fundamental cetăţenesc;
b) cele create pe temeiuri contractuale (societăţi, fundaţii, regii, asociaţii economice) sau în
exercitarea libertăţii comerţului (art. 135 alin.2 litera a) din Constituţie). Aşa văzute lucrurile, vom
observa că partidele politice se încadrează în prima categorie de asociaţii, iar acest lucru nu este lipsit
de semnificaţii juridice, lor aplicându-li-se prioritar regimul juridic constituţional. Cât priveşte
încadrarea partidelor în cadrul asociaţiilor, ea rezultă, evident, din definiţiile formulate.
Stabilirea conceptului de partid politic este necesară pentru explicarea, interpretarea şi,
desigur, aplicarea unor prevederi constituţionale şi legale.
Constituţia actuală a României utilizează noţiunile de partide politice în art. 8 (2), art. 40, în
art. 146 litera „k"; partide în art. 40, în art. 84 (1); sindicate în art.9, în art.73; alte forme de asociere în
art.37 (1); organizaţii în art. 40, art. 62; asociaţii în art. 40; configuraţie politică în art.64.

Concepte şi termeni de reţinut

Page 240
 Notiunea de partid politic. Categorii de partide politice. Partide nationale. Partide
confesionale. Partide de cadre. Partide de mase. Partide democratice. Partide liberale.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Definiti notiunea de partid politic.
2. Definiti un partid de cadre.
3. Definiti un partid national.

Evaluare.
1. Partidele etnice sun specifice:
a. Continentului african
b. Continentului european.
c. Continentului american.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 241
 Unitatea de învăţare 21
PARTIDELE POLITICE. SISTEME DE PARTIDE. PARTIDELE POLITICE
IN ROMANIA

Cuprins:
21.1. Introducere
21.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
21.3. Conţinutul unităţii de învăţare
21.3.1. Sisteme de partide.
21.3.2. Pluripartidismul în România după Revoluţia din Decembrie 1989

20.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

20.1. Introducere
Activitatea politică în societate se realizează nu numai prin
intermediul statului, al instituţiilor şi organismelor ce ţin de acesta, ci
şi printr-o vastă şi complexă reţea de organizaţii şi instituţii
extrastatale. Dintre acestea, cele mai vechi şi importante sunt
partidele politice.
Existenţa partidelor politice, a partidismului ca fenomen
politic reprezintă un element esenţial al vieţi democratice.
Democraţia începe şi există numai o dată cu apariţia şi dezvoltarea
partidismului. Noţiunea de partid are o vechime milenară, ea derivă
în majoritatea societăţilor moderne din latinescul pars-partis şi
desemnează, într-o accepţiune semantică, o grupare de oameni
constituită în mod voluntar, animaţi de aceleaşi idei, concepţii,
interese, scopuri, care acţionează în comun în baza unui program, în
vederea realizării acestuia.
Primele asocieri mai mult sau mai puţin organizate şi stabile
apar în sclavagism şi apoi în feudalism, ele asemănându-se foarte
mult cu societăţile secrete, oculte, congregaţiile, corporaţiile, ordinele
existente în aceste societăţi. Asemenea „partide" apar în statele
greceşti Sparta, Atena, în Imperiul Roman. La rândul lor, oameni
politici de vază ca Cicero, Catilina, Fraţii Grachus, Pompei, Cezar îşi
constituie şi ei propriile „partide".

Page 242
 20.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Studentii trebuie sa cunoasca notiunea de pluripartidism, care
guverneaza sistemul politic democratic din tara noastra.
- Studentii trebuie sa si insuseasca notiunea de partid politic si
cele mai cunoscute categorii de partide.

Competenţele unităţii de învăţare:

- Studentii vor afla rolul important pe care il joaca pe scena
politica, partidele, in Romania.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

20.3. Conţinutul unităţii de învăţare

20.3.1. Sisteme de partide politice.

Prin sistem de partide se înţelege „ansamblul partidelor în
interacţiune dintr-un sistem politic dat", potrivit expresiei utilizate de
Monica şi Jean Chariot63 sau se înţelege „în cadrul unui regim
politic dat, configuraţia formată dintr-un ansamblu de elemente
interdependente, rezultând din numărul şi din dimensiunea partidelor
politice existente".
Luând în considerare, apoi, dimensiunea partidelor, ne vom
lăsa conduşi către împărţirea sistemelor de partide în:
• sisteme bazate pe existenţa partidelor cu vocaţie majoritară;
• sisteme caracterizate prin existenţa unui partid dominant;
• sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.
Bipartidism sau doi poli
Atrăgeam deja atenţia că bipartidism, în sensul autentic al
termenului, adică un sistem cu doar două partide, nu există de fapt
nicăieri. Aceasta este doar o ipoteză abstractă. În fapt, sistemele
calificate drept bipartite sunt sisteme în care există mai mult de două
partide.
Aceste sisteme sunt bipolare, ceea ce nu arată numărul
partidelor, ci faptul că aceste două partide care polarizează sistemul
deţin puterea pe o perioadă mai mult sau mai puţin lungă, în

Page 243
alternanţă, fără amestecul sau sprijinul unui al treilea partid.
Două sisteme sunt calificate astfel în rândul celor
occidentale: cele din Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, dar
aceste sisteme sunt foarte diferite. De aceea, Duverger arată că „în
interiorul bipartidismului anglo-saxon, trebuie net distinsă America
de Imperiul britanic".
Multipartidismul
Aşa cum am văzut când am analizat bipartidismul, nu
numărul partidelor trebuie să stea la baza distingerii acestuia de
multipartidism, ci poziţia dominantă a două partide, care polarizează
scena politică. Distincţia este deci greu de făcut, căci linia de
demarcaţie este în continuă mişcare.
Dacă pentru M. Duverger nu are importanţă cu adevărat
distingerea de variante în cadrul sistemului multipartid, mulţi autori
au încercat ulterior să facă asemenea distincţii.
Pentru Duverger, din momentul existenţei celui de-al treilea
partid important, lucrurile se desfăşoară la fel, indiferent că ulterior
apar sau nu şi alte partide semnificative. Important este că, într-un
astfel de sistem, niciun partid nu mai are propriu-zis posibilitatea să
guverneze singur, fiind obligat să formeze coaliţii.
Sistemele centripete sunt definite prin:
• distanţă redusă, din punct de vedere ideologic, între partidele din si
stem;
• tendinţa de coalizare chiar când programele propuse sunt diferite;
• competiţie politică esenţial centripetă.
Sistemele polarizate se caracterizează prin:
• distanţa mare între partide din punct de vedere ideologic;
• existenţa partidelor antisistem;
• competiţie de tip centrifug.
Partidul unic
Acest sistem presupune existenţa unui singur partid, care
monopolizează viaţa politică. În fond, nu suntem însă în prezenţa
unui autentic partid, căci această noţiune presupune cu necesitate
concurenţa. Partidul unic, specific societăţilor zise „comuniste", nu
aparţine societăţii civile
El este o formă de putere publică, ce se suprapune statului,
de cele mai multe ori sufocându-l. Partidul devine adevăratul centru
de putere, prezentând pentru casta conducătoare avantajul nenormării
exerciţiului acestei puteri. Suntem în prezenţa unei scurgeri de
autoritate spre organismul partizan, datorită faptului că liderii politici
pot exercita puterea prin intermediul acestuia, fără constrângerile pe
care le impun procedurile statale. Se creează o formă aparte de putere
publică, prin constituirea unor organe mixte, de partid şi de stat, în
care partidul este cel care domină.
Partidele politice în România
Scurt istoric al evoluţiei partide lor politice în România
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr
mare de partide. O analiză a acestui fenomen, desigur, excede
preocupările noastre. Totuşi, nu putem să nu observăm că,
deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil şi mai hazardant decât
încercarea de a da caracterizări ştiinţifice. Este, am putea spune, prea
devreme. Fenomenul partide politice la noi este încă în curs de

Page 244
cristalizare. Suntem încă, şi probabil vom fi şi în viitor, într-o
perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de prospectare, deşi
se pare că ştim ce vrem.
În baza Decretului-Lege nr.8/1989 s-a organizat un număr
foarte mare de partide politice, din care, ulterior, în timp, puţine au
mai rezistat pe scena politică. Prin Legea partidelor politice
nr.27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase, între altele, şi
cu privire la înfiinţarea partidelor politice, fapt ce a condus la o
sensibilă diminuare a numărului acestora. Totuşi, pluralismul politic
exprimat în special prin existenţa a numeroase partide şi formaţiuni
politice asimilate acestora continuă să fie trăsătura caracteristică a
vieţii politice româneşti.
21.3.2. Pluripartidismul în România după Revoluţia din
Decembrie 1989
În linii generale, viaţa partidelor politice existente la noi este
explicabilă, dar nu şi lăudabilă. Multe partide au programe şi
platforme politice asemănătoare, multe se declară social-democrate.
Aceste platforme şi programe par însă neputincioase în a oferi soluţii
eficiente şi viabile pentru gravele probleme economice şi sociale cu
care se confruntă ţara. Dacă toate partidele, prin definiţie, încearcă
să-şi valorifice vocaţia puterii, cele mai multe imprimă vieţii politice
mai ales un aspect de război decât de competiţie, exprimând prin
acţiunile lor mai mult intoleranţa dintre liderii lor decât dintre
programe şi platforme. Desigur, fenomenul poate fi privit ca normal
într-o perioadă de tranziţie. Dar nu trebuie exclus riscul
permanentizării acestei stări de intoleranţă şi şicană, determinată de
cel puţin 50 de ani de lipsă a unei vieţi politice democratice.
Pentru găsirea de soluţii ni se pare interesantă constatarea lui
Pierre Pactet. Discutând ideologia partidelor, autorul consideră că
acestea trebuie să dea expresie unei concepţii despre om şi societate
şi să lupte pentru cucerirea puterii cu spijinul electoratului. În
legătură cu aceasta, Pierre Pactet face trei observaţii:
1) în aceeaşi ţară pot coexista mai multe partide, dintre care unele
sunt în dezacord cu altele nu numai asupra exercitării guvernării, ci
şi în mod egal asupra formei regimului, ceea ce pune întotdeauna
probleme diferite;
2) toate partidele pot fi de acord asupra datelor fundamental ale
regimului, însă în dezacord asupra exerciţiului guvernării
(exemplu, partidul conservator şi partidul laburist în Marea Britanie);
lucrurile sunt atunci mai simple şi viaţa politică mai paşnică;
3) se poate ajunge ca partidele să fie de acord nu numai asupra
regimului, dar şi asupra exerciţiului puterii, cu câteva mici
diferenţieri; caz în care programele lor nu prezintă nicio deosebire
ideologică sensibilă, unul faţă de celălalt, fiind vorba nu de partide de
opinie, ci de partide de gestiune (partidele democrat şi republican în
Statele Unite).
Chiar dacă majoritatea parlamentară este formată din anumite
partide, este riscant să se afirme cu certitudine că un anumit partid
este cel mai puternic şi că influenţează decisiv viaţa politică. Marile
dificultăţi economice şi sociale, lipsa de experienţă politică dau
competiţiei politice accente lipsite de fair-play, chiar cu nuanţe de
violenţă şi primitivism

Page 245
 De aceea, ni se par încă actuale cuvintele lui P.P. Negulescu:
„Dar mai presus de toate am dat străinătăţii o impresie penibilă de
nesiguranţă, de instabilitate, de nepricepere a gravităţii situaţiilor,
dacă nu chiar de lipsă de patriotism, prin violenţa luptelor noastre
politice şi, mai ales, prin protagoniştii lor". Este dificil de apreciat
dacă platforma şi mai ales acţiunea practică a unui partid reprezintă
soluţia, măcar rezonabilă dacă nu perfectă, de realizare a pasului
hotărâtor spre statul social, democratic şi de drept.
Faţă de rolul partidelor politice, în mod firesc se impun
anumite exigenţe constituţionale şi legale în materie. Cel puţin două
asemenea exigenţe ni se par că trebuie precizate:
1. Sporirea rolului partidelor politice, marea lor forţă de influenţare a
electoratului, şi de aici (sau pe această cale) determinarea
conţinutului şi trăsăturilor guvernării, nu pot rămâne fără importante
semnificaţii de ordin juridic şi statal. De aceea, într-un stat de drept şi
democratic, consacrarea prin Constituţie a unor reguli privind
partidele politice devine obligatorie. Este o exigenţă a timpurilor
noastre, ştiut fiind că în concepţia clasică partidele reprezentau un
fenomen exterior Constituţiei.
2. Aceste dispoziţii constituţionale trebuie să fie detaliate printr-o
lege a partidelor politice, care trebuie să conţină, între altele, şi
obligaţia, stabilită pentru orice partid, ca prin statutul pe care îl
prezintă cu prilejul înregistrării să se specifice explicit calitatea sa de
partid politic. Astfel spus, să existe obligaţia legală ca la înregistrare
asociaţiile sau organizaţiile ce vor să se organizeze ca partide politice
să declare oficial şi expres acest lucru. Este cunoscut că nu rareori
unele partide nu au în denumirea lor termenul „partid". De aceea o
dispoziţie legală în sensul celei propuse ar sprijini stabilirea fără
echivoc a naturii unor asociaţii, organizaţii, formaţiuni, ligi sau
uniuni.
Exigenţe juridice privind partidele politice
Reglementarea constituţională a partidelor politice
Constituţia României intrată în vigoare în anul 1991 şi revizuită în
2003 reglementează partidele politice, aşa cum am menţionat deja, în
mai multe articole. Textele de bază rămân cele din art.8 potrivit
căruia:
„1) Pluralismul în societatea românească este o condiţie şi o
garanţie a democraţiei constituţionale.
2) Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea
în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei
politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea
teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei", precum şi din
art.40 potrivit căruia (1) Cetăţenii se pot asocia liber în partide
politice, în sindicate, în patronate şi în alte forme de asociere. (2)
Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor,
militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de
drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României
sunt neconstituţionale.
(3) Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curţii
Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai
armatei, poliţiştii şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin
lege organica. (4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise".

Page 246
Sintetizând, putem spune că prin Constituţie s-a consacrat principiul
liberei creări şi activităţi a partidelor, într-un sistem pluralist.
Reglementarea legală a partidelor politice
Partidele politice sunt asociaţii cu caracter politic ale
cetăţenilor români cu drept de vot, care participă în mod liber la
formarea şi exercitarea voinţei lor politice, îndeplinind o misiune
publică garantată de Constituţie. Legea care reglementează activitatea
partidelor politice în România este Legea nr. 14/ 2003. Partidele
politice sunt persoane juridice de drept public. Prin activitatea lor,
partidele politice promovează valorile şi interesele naţionale,
pluralismul politic, contribuie la formarea opiniei publice, participă
cu candidaţi în alegeri şi la constituirea unor autorităţi publice şi
stimulează participarea cetăţenilor la scrutinuri, potrivit legii.
Pot funcţiona ca partide politice numai asociaţiile cu caracter
politic, constituite potrivit legii, şi care militează pentru respectarea
suveranităţii naţionale, a independentei şi a unităţii statului, a
integrităţii teritoriale, a ordinii de drept şi a principiilor democraţiei
constituţionale. Sunt interzise partidele politice care, prin statutul,
programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le
organizează, încalcă prevederile din Constituţie. Partidele politice nu
pot organiza activităţi militare sau paramilitare şi nici alte activităţi
interzise de lege. Partidele politice se organizează şi funcţionează
după criteriul administrativ-teritorial. Sunt interzise constituirea de
structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă,
precum şi desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor
economici sau al instituţiilor publice.
Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor
economici sau al instituţiilor publice este permisă, cu acordul
acestora, numai în campania electorală, în condiţiile legii. Fiecare
partid politic trebuie să aibă denumire integrală, denumire prescurtată
şi semn permanent proprii. Denumirea integrală, denumirea
prescurtată şi semnul permanent trebuie să se deosebească clar de
cele ale partidelor anterior înregistrate, fiind interzisă utilizarea
aceloraşi simboluri grafice, oricare ar fi figura geometrică în care
sunt încadrate.
Membrii partidelor politice
Pot fi membri ai partidelor politice cetăţenii care, potrivit
Constituţiei, au drept de vot. Din partidele politice nu pot face parte
persoanele cărora le este interzisă prin lege asocierea politică.
Membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
care înscriu candidaţi în alegeri pot face parte şi dintr-un partid
politic, având dreptul de a candida în condiţiile legii. Nici o persoană
nu poate fi constrânsă să facă parte sau să nu facă parte dintr-un
partid politic. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui
partid politic nu creează privilegii sau restrângeri în exercitarea
drepturilor cetăţeneşti.
Organizarea partidelor politice
Fiecare partid politic trebuie să aibă statut şi program politic proprii.
Statutul partidului politic cuprinde în mod obligatoriu:
a) denumirea integrală şi denumirea prescurtată;
b) descrierea semnului permanent;
c)semnul permanent sub forma grafica alb-negru şi color, în anexă;

Page 247
d) sediul central;
e) menţiunea expresă că urmăreşte numai obiective politice;
f) drepturile şi îndatoririle membrilor;
g) sancţiunile disciplinare şi procedurile prin care acestea pot fi
aplicate membrilor;
h) procedura de alegere a organelor executive şi competenţele
acestora;
i) competenţa adunării generale a membrilor sau a delegaţilor
acestora;
j) organele împuternicite să prezinte candidaturi în alegerile locale,
parlamentare şi prezidenţiale;
k) organul competent să propună reorganizarea partidului sau să
decidă asocierea într-o alianţă politică ori în alte forme de asociere;
l) condiţiile în care îşi încetează activitatea;
m) modul de administrare a patrimoniului şi sursele de finanţare,
stabilite în condiţiile legii;
n) organul care reprezintă partidul în relaţiile cu autorităţile publice şi
terţi;
o) alte menţiuni prevăzute ca obligatorii în lege.
Statutul şi programul politic ale partidului trebuie să fie
prezentate în formă scrisă şi aprobate de organele împuternicite prin
statut. Adunarea generală a membrilor şi organul executiv, indiferent
de denumirea pe care o au în statutul fiecărui partid, sunt foruri
obligatorii de conducere a partidului politic şi a organizaţiilor sale
teritoriale.
Adunarea generală a membrilor partidului politic sau a
delegaţilor acestora, la nivel naţional, este organul suprem de decizie
al partidului. Întrunirea acestuia are loc cel puţin o dată la 4 ani.
Membrii au dreptul de a demisiona din partid în orice moment, cu
efect imediat. Dobândirea sau pierderea calităţii de membru al unui
partid politic este supusă numai jurisdicţiei interne a partidului
respectiv, potrivit statutului partidului. Statutul trebuie să prevadă
dreptul fiecărui membru la iniţiativă politică şi posibilitatea
examinării acesteia într-un cadru organizat.
Înregistrarea partidelor politice
Pentru înregistrarea unui partid politic se depun la Tribunalul
Bucureşti următoarele documente:
a)cererea de înregistrare, semnată de conducătorul organului
executiv al partidului politic şi de cel puţin 3 membri fondatori, care
vor fi citaţi în instanţă;
b) statutul partidului, întocmit conform prevederilor art. 10;
c) programul partidului;
d) actul de constituire, împreună cu lista semnaturilor de susţinere a
membrilor fondatori;
e) o declaraţie privitoare la sediu şi la patrimoniul partidului;
f) dovada deschiderii contului bancar.
Cererea de înregistrare se afişează la sediul Tribunalului
Bucureşti timp de 15 zile. În termen de 3 zile de la data depunerii
cererii de înregistrare, anunţul cu privire la aceasta se publică de către
solicitant într-un ziar central de mare tiraj. Tribunalul Bucureşti
examinează cererea de înregistrare a partidului politic în şedinţă
publică, cu participarea reprezentantului Ministerului Public.

Page 248
 Persoanele fizice sau juridice interesate pot interveni în
proces, dacă depun o cerere de intervenţie în interes propriu, potrivit
Codului de procedură civilă. Cererea de intervenţie se comunică din
oficiu persoanelor care au semnat cererea de înregistrare. Tribunalul
Bucureşti se pronunţă asupra cererii de înregistrare a partidului
politic în cel mult 15 zile. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti
se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 5
zile de la comunicare.
Partidele politice ale căror cereri de înregistrare au fost
admise se înscriu în Registrul partidelor politice. Partidele politice au
obligaţia să depună la Tribunalul Bucureşti:
a) documentele atestând desfăşurarea adunărilor generale, în termen de
30 de zile de la data acestora; documentele provenind de la
autorităţile electorale competente privind desemnarea candidaţilor în
alegeri, în termen de 30 de zile de la data alegerilor. Depunerea
documentelor prevăzute la Tribunalul Bucureşti se consemnează în
Registrul partidelor politice.

Încetarea activităţii partidelor politice

Un partid politic îşi încetează activitatea prin:
a)dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Curtea Constituţională,
pentru încălcarea prevederilor constituţionale;
b) dizolvare, prin hotărâre pronunţată de Tribunalul Bucureşti;
c) autodizolvare, hotărâtă de organele competente prevăzute în statut;
d) reorganizare;
Curtea Constituţională hotărăşte asupra contestaţiilor care au
ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Un partid politic se dizolvă pe cale judecătorească în
următoarele condiţii:
când se constată încălcarea prevederilor constituţionale, de către
Curtea Constituţională;
când scopul sau activitatea partidului politic au devenit ilicite ori
contrare ordinii publice;
când realizarea scopului partidului politic este urmărită prin mijloace
ilicite sau contrare ordinii publice;
când partidul urmăreşte alt scop decât cel care rezultă dinmstatutul şi
programul politic ale acestuia;
ca urmare a inactivităţii constatate de Tribunalul Bucureşti.
Inactivitatea unui partid politic se poate constata în următoarele
situaţii:
a) nu a ţinut nicio adunare generală timp de 5 ani;
b) nu a desemnat candidaţi, singur sau în alianţă, în două campanii
electorale parlamentare succesive, în cel puţin 18
circumscripţii electorale. Pentru partidul politic aflat în oricare dintre
situaţiile prezentate anterior, Tribunalul Bucureşti, la cererea
Ministerului Public, va constata încetarea existenţei sale.
Neîndeplinirea obiectivelor stabilite pentru un partid politic,
conform art. 1 şi 2, se poate constata când un partid politic nu obţine
la două alegeri generale succesive un număr minim de voturi.
Numărul minim necesar îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 1 şi 2
este de cel puţin 50.000 de voturi la nivel naţional, pentru
candidaturile depuse în oricare dintre următoarele scrutinuri: consilii

Page 249
 judeţene, consilii locale, Camera Deputaţilor, Senat.
Documentele privitoare la autodizolvarea partidului politic se
depun, în termen de cel mult 10 zile, la Tribunalul Bucureşti, în
vederea radierii din Registrul partidelor politice. După primirea
documentelor privitoare la partidele politice, Tribunalul Bucureşti va
proceda imediat la radierea acestora din Registrul partidelor politice.

21.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 21

Prin sistem de partide se înţelege „ansamblul partidelor în interacţiune dintr-un sistem politic
dat", potrivit expresiei utilizate de Monica şi Jean Chariot63 sau se înţelege „în cadrul unui regim
politic dat, configuraţia formată dintr-un ansamblu de elemente interdependente, rezultând din
numărul şi din dimensiunea partidelor politice existente".
Luând în considerare, apoi, dimensiunea partidelor, ne vom lăsa conduşi către împărţirea
sistemelor de partide în:
• sisteme bazate pe existenţa partidelor cu vocaţie majoritară;
• sisteme caracterizate prin existenţa unui partid dominant;
• sisteme de partide bazate pe coalizarea partidelor minoritare.
România se caracterizează astăzi prin existenţa unui număr mare de partide. O analiză a
acestui fenomen, desigur, excede preocupările noastre. Totuşi, nu putem să nu observăm că,
deocamdată, nimic nu ar fi mai dificil şi mai hazardant decât încercarea de a da caracterizări ştiinţifice.
Este, am putea spune, prea devreme. Fenomenul partide politice la noi este încă în curs de cristalizare.
Suntem încă, şi probabil vom fi şi în viitor, într-o perioadă de căutări de soluţii, de definiri politice, de
prospectare, deşi se pare că ştim ce vrem.
În baza Decretului-Lege nr.8/1989 s-a organizat un număr foarte mare de partide politice, din
care, ulterior, în timp, puţine au mai rezistat pe scena politică. Prin Legea partidelor politice
nr.27/1996 s-au stabilit condiţii juridice mai riguroase, între altele, şi cu privire la înfiinţarea partidelor
politice, fapt ce a condus la o sensibilă diminuare a numărului acestora. Totuşi, pluralismul politic
exprimat în special prin existenţa a numeroase partide şi formaţiuni politice asimilate acestora
continuă să fie trăsătura caracteristică a vieţii politice româneşti.

Concepte şi termeni de reţinut

Sisteme de partide. Pluripartidism. Partidele politice in Romania.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1.Definiti sistemul de partide politice.
2. Definiti pluripartidismul.
3. Cazurile de incetare a unui partid politic.

Page 250
 Evaluare.
1. Ce se intelege prin sistem de partide:
a. Prin sistem de partide se înţelege „ansamblul partidelor în interacţiune dintr-un sistem
politic dat"
b. Existenta pe scena politica a doar 2 partide politice
c. Existenta pe scena politica a unui singur partid politic.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 251
 Unitatea de învăţare 22

PARLAMENTUL. STRUCTURA. FUNCTII. ORGANIZARE

Cuprins:
22.1. Introducere
22.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
22.3. Conţinutul unităţii de învăţare
22.3.1. Structura Parlamentului Romaniei
22.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

22.1. Introducere
Organizarea interna a Parlamentului este stabilita prin
regulament propriu.Pentru indeplinirea atributiilor lor, Camerele isi
organizeaza birouri, comisii care isi desfasoara activitatea numai pe
baza regulamentelor adoptate.
Convocat de Presedintele Romaniei, in cel mult 20 de zile de la
alegeri, Parlamentul isi desfasoara primele activitati separat in fiecare
Camera, acestea alegandu-si birouri de varsta, alcatuite din cel mai
varstic parlamentar si 4 secretari, stabiliti din randul celor mai tineri
deputati, respectiv senatori.In vederea validarii mandatelor
parlamentarilor, Camerele isi aleg in prima lor sedinta cate o comisie
de validare, care trebuie sa reflecte configuratia politica rezultata din
alegeri.
Camerele se pronunta printr-un singur vot asupra listei
parlamentarilor propusi pentru validare si prin vot separat pentru
fiecare deputat sau senator propus sa i se invalideze
mandatul.Validarea sau invalidarea mandatelor se face cu votul
majoritatii parlamentarilor prezenti.

22.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Cunoasterea de catre studenti a notiuni de putere legislativa in
stat.
- Identificarea rolului puterii executive in raport cu celelalte
puteri in stat.
- Cunoasterea functiilor Parlamentului

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor identifica rolul si importanta puterii legislative in
Page 252
 procesul de instaurare, mentinere si exercitare a puterii in stat.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

22.3. Conţinutul unităţii de învăţare

22.3.1. Structura Parlamentului Romaniei

Structura Parlamentului Romaniei este bicamerala, cuprinzand
Camera Deputatilor si Senatul.
Reprezentantii poporului sunt alesi in Parlament, pe baza votului
universal, egal, direct, secret si liber consimtit, pe un mandat de 4
ani.
Camera Deputatilor si Senatul au prerogative egale, cu exceptia
numirii numai de catre Senat a Avocatului Poporului, justificand
bicameralismul.
Organizarea interna a Parlamentului este stabilita prin
regulament propriu.Pentru indeplinirea atributiilor lor, Camerele isi
organizeaza birouri, comisii care isi desfasoara activitatea numai pe
baza regulamentelor adoptate.
Convocat de Presedintele Romaniei, in cel mult 20 de zile de la
alegeri, Parlamentul isi desfasoara primele activitati separat in fiecare
Camera, acestea alegandu-si birouri de varsta, alcatuite din cel mai
varstic parlamentar si 4 secretari, stabiliti din randul celor mai tineri
deputati, respectiv senatori.In vederea validarii mandatelor
parlamentarilor, Camerele isi aleg in prima lor sedinta cate o comisie
de validare, care trebuie sa reflecte configuratia politica rezultata din
alegeri.
Camerele se pronunta printr-un singur vot asupra listei
parlamentarilor propusi pentru validare si prin vot separat pentru
fiecare deputat sau senator propus sa i se invalideze
mandatul.Validarea sau invalidarea mandatelor se face cu votul
majoritatii parlamentarilor prezenti.
Grupurile parlamentare se pot organiza separat pentru fiecare
Cemera in parte.Acestea sunt institutionalizate, beneficiaza de un sef,
de un cabinet si de 1-5 experti, platiti din bugetul Camerei.Ele
urmaresc formarea organelor de lucru si desfasurarea activitatii
fiecarei Camere, fiind constituite din cel putin 5 senatori sau 10
deputati, care au fost alesi pe listele aceluiasi partid.
In general, grupurile parlamentare au urmatoarele competente:
-fac propuneri pentru constituirea comisiilor de validare
-propun cate un candidat pentru functia de Presedinte al Camerei
Deputatilor si cea de Presedinte al Senatului.
-fac propuneri pentru candidatii membrilor birourilor celor doua
Camere.
Page 253
-isi dau acordul la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare.
-participa la alcatuirea comisiilor de mediere.
-prezinta propuneri pentru stabilirea ordinii de zi.
-prezinta amendamente.
-pot cere presedintelui Camerei verificarea cvorumului.
-pot cere incheierea dezbaterilor asupra unei probleme puse in
discutia Adunarii.
-pot adresa interpelari.
-au drept de initiativa legislativa.
Birourile permanente se alcatuiesc potrivit configuratiei
politice a camerei Deputatilor si a Senatului si ele cuprind pe
presedintele Camerei, pentru vicepresedinti, patru secretari si 4
respectiv 2 chestori.
Pentru alegerea presedintelui este necesar, in primul scrutin,
votul majoritatii parlamentarilor, iar daca aceasta cerinta nu s-a
realizat, se organizeaza cel de-al 2-lea tur de scrutin, la care participa
in Senat primii 2 candidati care au obtinut cel mai mare numar de
voturi exprimate, iar in Camera Deputatilor, daca nici un candidat nu
a intrunit, dupa 2 tururi, votul majoritatii deputatilor, se organizeaza
noi tururi de scrutin, in urma carora va fi desemnat presedinte
candidatul care a obtinut majoritatea voturilor deputatilor
prezenti.Presedintele Camerei este ales, spre deosebire de ceilalti
membrii ai
Biroului, pe durata intregului mandat al Camerei, iar odata cu
alegerea lui,inceteaza activitatea presedintelui de varsta.
Presedintele Camerei are urmatoarele atributii:
-convoaca Senatul sau, dupa caz, Camera Deputatilor in sesiuni
ordinare si extraordinare.
-conduce lucrarile Camerei si ale Biroului permanent.
-asigura ordinea in timpul dezbaterilor si respectarea regulamentului.
-anunta rezultatul votarii si hotararile adoptate.
-asigura legatura cu cealalta Camera, Presedintele Romaniei,
Guvernul, Curtea Constitutionala si Curtea Suprema de Justitie.
-asigura interimatul functiei de Presedinte al Romaniei.
-reprezinta Camera in relatii interne sau externe.
-poate sesiza Curtea Constitutionala pentru ca aceasta sa se pronunte
asupra constititionalizarii legilor sau a Regulamentului Camerei
Deputatilor, sau dupa caz, a Senatului.
-indeplineste si alte sarcini prevazute de regulament sau date de
Camera.
Vicepresedintii sunt alesi de grupurile parlamentare prin vot
secret cu majoritatea voturilor senatorilor.Acestia indeplinesc in
ordinea stabilita de Biroul Permanent, atributii ale presedintelui, la
solicitarea sau in absenta acestuia.
Secretarii au ca sarcini principale:
-intocmirea listei cu inscrierile la cuvant in ordinea in care au fost
facute.
-prezentarea propunerilor, amendamentelor si a oricaror alte
comunicari adresate Camerei.
-efectuarea apelului nominal.
-consemnarea rezultatului votului.
-tinerea evidentei hotararilor adoptate.

Page 254
-supravegherea intocmirii stenogramelor.
-asistarea presedintelui in realizarea atributiilor ce-i revin acestuia si
orice alte sarcini incredintate de acesta la Biroul Permanent.
Chestorii au sarcina:
-sa verifice modul de gestionare a patrimoniului Camerei Deputatilor
sau, dupa caz, a Senatului.
-exercita controlul financiar asupra cheltuielilor.
- prezinta proiectul de buget si incheierea exercitiului bugetar.
-asigura mentinerea ordinii si indeplinesc orice alte sarcini date de
presedinte sau Biroul Permanent.
Biroul Permanent este un organ intern al Camerei, un organ de
stat care are urmatoarele atributii:
-propune adunarii datele de incepere si terminare a sesiunii.
-solicita presedintelui adunarii convoacarea sesiunii extraordinare.
-supune aprobarii regulamentului Camerei Deputatilor, sau dupa caz,
al Senatului,precum si propunerile de modificare a acestuia.
-pregateste si asigura desfasurarea in bune conditii a lucrarilor.
- la propunerea grupurilor parlamentare, supune votului
parlamentarilor competenta nominala a comisiilor parlamentare.
-primeste proiectele de legi si propunerile legislative si sesizeaza
comisiile permanente in vederea intocmirii rapoartelor si elaborarii
avizelor.
-dispune difuzarea rapoartelor.
-intocmeste, cu consultarea presedintilor grupurilor parlamentare si a
comisiilor permanente, proiectul ordinii de zi si a sedintelor adunarii
si programul de lucru.
-analizeaza si supune dezbaterii orientarilor generale de politica
externa a Romaniei.
-propune spre aprobare competenta delegatiilor permanente la
organizatiile parlamentare
internationale.
-prezinta adunarii proiectul de buget al acesteia si contul de incheiere
a exercitiului bugetar.
-exercita controlul financiar-contabil.
-aproba regulamentul de organizare si functionare a serviciilor
Camerei.
-indeplineste orice alte atributii prevazute de lege, de regulament sau
insarcinari date de adunare.
Comisiile parlamentare: sunt organe de lucru ale Adunarii
Deputatilor, sau dupa caz, a Senatului, care au scopul de a indeplini
insarcinarile ce le sunt incerdintate in vederea pregatirii lucrarilor
fiecarei Camere.
Sunt alcatuite dintr-un numar restrans de parlamentari, care au
ca sarcina sa examineze in mod detaliat problemele care sunt supuse
dezbaterii Parlamentului si apoi sa-i prezinte acestuia rapoarte cu
propuneri adecvate.
Comisiile parlamentare pot fi:
-permanente.
-temporare, in care intra cele speciale, de ancheta si de mediere.
De cele mai multe ori comisiile apartin unei singure Camere,
dar in unele imprejurari se pot constitui comisii mixte, comune celor
2 Camere, care la randul lor pot fi permanente sau temporare.

Page 255
 Numarul, denumirea si competenta fiecareia precum si numarul
membrilor comisiilor parlamentare se stabilesc de Camera, la
propunerea Biroului Permanent.
In prima sedinta, convocata de presedintele adunarii, comisiile
isi aleg birourile, compuse dintr-un presedinte, 1-2 vicepresedinti si
1-2 secretari,dupa care isi adopta regulamentul de organizare si
functionare.
Biroul propune ordinea de zi a fiecarei sedinte, sarcinile fiecarui
membru al comisiei si in general,orice alte masuri pentru organizarea
bunului mers al activitatii comisiei.
Presedintele comisiei conduce sedintele, poate propune
participarea la lucrari si a altor persoane din afara ei, are acces la
lucrarile altor comisii,asigura reprezentarea comisiei in rapoartele cu
Biroul Permanent si celelalte comisii.
Sedintele comisiilor, la a caror lucrari participarea
parlamentarilor este obligatorie, nu sunt publice.
Membrii Guvernului au acces la lucrarile comisiilor, iar cand
solicitarea vine din partea acestora, prezenta lor este obligatorie.
Comisiile permanente: sunt alese pe toata durata mandatului
Camerei Deputatilor si a Senatului, pe domenii de activitate.
Fiecare parlamentar este obligat sa faca parte din cel putin o
comisie permanenta, cu exceptia membrilor Biroului permanent, al
Camerei Deputatilor si respectiv a presedintelui Senatului si a
senatorilor membri ai Guvernului.
Calitatea de membru al comisiei permanente poate inceta la
propunerea grupului parlamentar din care face parte senatorul
respectiv sau prin revocarea deputatului cu votul majoritatii
deputatilor din Comisie,la cererea grupului parlamentar care l-a
propus sau a unei treimi din numarul membrilor Comisiei.
Atributiile principale ale comisiilor permanente sunt:
-examinarea proiectelor si propunerilor legislative in vederea
elaborarii rapoartelor sau avizelor.
-efectuarea de ancheta parlamentare.
-solicitarea de rapoarte, informari si documentatii de la autoritatile a
caror activitate intra in sfera lor de competenta.
-dezbaterea si adoptarea de hotarari cu privire la toate problemele
transmise de Biroul permanent al adunarii.
In cazul in care o comisie permanenta, in cadrul atributiilor
sale, initiaza o ancheta privitoare la activitatea desfasurata de Guvern
sau de administratia publica, are nevoie de aprobarea adunarii, careia
trebuie sa-i prezinte o cerere scrisa, adoptata cu votul majoritatii
membrilor sai, in care sa precizeze domeniile anchetei, scopul ei,
mijloacele necesare si termenul de prezentare a raportului.
In vederea desfasurarii anchetei, comisia permanenta poate
invita, pentru a da relatii, orice persoana, care este obligata sa se
prezinte si sa raspunda la intrebarile care ii sunt puse, cu exceptia
intrebarilor legate de viata personala sau de secrete de stat de
importanta deosebita.Nu pot fi invitati pentru a da relatii in fata
comisiilor permanente Presedintele Romaniei, presedintii celor 2
Camere, Avocatul Poporului, membrii Curtii Constitutionale si ai
Curtii de Conturi, Judecatorii Curtii Supreme de Justitie si procurorul
general.

Page 256
 Comisiile speciale se constituie, prin hotarari ale Camerei
Deputatilor si ale Senatului, pentru avizarea unor proiecte de legi
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru
alte scopuri, indicate in hotararea de infiintare a comisiei.
Comisiile de ancheta se constituie la cererea unor treimi din
membrii fiecarei Camere si au un caracter temporar.
Comisiile de mediere sunt constituite in cadrul procedurii de
mediere.
Comisiile comune ale Camerei Deputatilor si ale Senatului
pot fi constituite in baza prevederilor art. 61 alin. 4 din Constitutie si
a reglementarilor proprii ale celor 2 Camere.
Legislatura, sesiunea si sedinta reprezinta perioade distincte
de timp in care Parlamentul isi desfasoara activitatea.Camera
Deputatilor si Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani.
Mandatul Parlamentului Romaniei inceteaza in in mod
colectiv la implinirea acestui termen de 4 ani, putand fi totusi
prelungit prin lege organica in caz de razboi sau catastrofa.
Incetarea mandatului Parlamentului poate avea loc si inainte
de termenul de 4 ani, prin dizolvarea acestuia, in conditiile art. 89
din Constitutie.
Alegerile pentru Parlament se desfasoara in cel mult 3 luni de
la expirarea mandatului sau dizolvarea celor doua Camere.
Sesiunea este forma organizatorica de lucru a Parlamentului,
adica perioada de timp din cadrul unui an calendaristic in care isi
desfasoara activitatea in mod continuu.Spre deosebire de Guvern,
care isi desfasoara activitatea in mod neintrerupt, Parlamentul se
reuneste pentru perioade de timp limitate, care se numesc sesiuni.
Camera Deputatilor si Senatul se intrunesc separat, in 2 sesiuni
ordinare pe an.Prima sesiune ordinara are loc in perioada februarie-
iunie, iar cea de a doua in septembrie-decembrie.Convocarea
Camerelor in sesiuni ordinare se face numai de catre presedintii
acestora, asigurandu-se in acest mod independenta Parlamentului.
Sedinta constituie modalitatea de constituire a Camerei in
reuniune plenara in scopul dezbaterii ordinii de zi.Potrivit
regulamentelor proprii, fiecare Camera isi desfasoara activitatea
separat in plen, pe comisii si grupuri parlamentare, in primele 4-5 zile
ale saptamanii.In afara sedintelor ordinare din aceste zile, la
propunerea Biroului permanent, se pot tine sedinte si in alte zile.
Sedinta este condusa de presedintele Camerei sau de
vicepresedintele care il inlocuieste, asistat de doi secretari.
In timpul sedintei, presedintele, care conduce dezbaterile,
vegheaza la respectarea regulamentului si mentinerea ordinii in
sala.Parlamentarii iau cuvantul, in ordinea de pe lista pe care s-au
inscris in prealabil, numai cu aprobarea presedintelui, care, poate sa
limiteze durata luarilor de cuvant sau sa propuna sistarea sedintelor.
Cei care iau cuvantul au obligatia sa se refere doar la problema
pentru care s-au inscris la cuvant, in caz contrar, dupa ce li s-a atras
atentia, presedintele le poate retrage cuvantul.De asemenea,
presedintele poate cere evacuarea din sala a parlamentarilor care
tulbura sedinta.
Sedintele sunt publice, in afara cazurilor in care majoritatea
parlamentarilor prezenti stabilesc prin vot ca acestea sa fie secrete.De

Page 257
altfel, la toate sedintele Senatului este obligatorie prezenta a cel putin
unui reprezentant al Guvernului.
La sedintele publice pot asista diplomati, reprezentanti ai presei,
radioului si televiziunii, precum si alti cetateni, pe baza acreditarii
sau a invitatiei emise de secretarul general al aparatului Camerei, in
conditiile stabilite de Biroul permanent.
Parlamentarii au obligatia sa fie prezenti la sedintele Camerei din
care fac parte, lipsa trebuind sa fie motivata Biroului permanent.
Ordinea de zi a sedintelor este aprobata de Camera, in ultima zi
de lucru inaintea perioadei pentru care a fost intocmita, cu cel putin
jumatate plus unu din numarul parlamentarilor prezenti, dupa care se
distribuie acestora si se afiseaza la sediul Camerei.
Procedura de vot este modalitatea prin care parlamentarii isi
exprima vointa cu privire la problemele supuse dezbaterii Camerei
Deputatilor si Senatului.Votul este actul care determina formarea
unei majoritati de opinie asupra problemei pusa in dezbatere,
concretizand astfel principiul democratic al majoritatii.
Votul parlamentarului este personal, fiind obligat sa participe la
sedintele Camerei din care face parte.Votul poate fi deschis, cand se
exprima public prin ridicare de maini, apel nominal, ridicare in
picioare sau electronic.
Votul poate fi secret, cand se exprima prin buletine de vot,
pentru alegerea sau numirea in unele functii, prin bile, sau electronic,
in cazul votarii legilor, hotararrilor sau motiunilor.In cazul votului
prin bile, parlamentarii primesc cate doua bile una alba si una neagra,
pe care le introduc in cele doua urne, care si ele sunt una alba si una
neagra.
Cand se voteaza cu buletine, pe fiecare se trece numarul de
ordine, numele si prenumele candidatului, functia pentru care
candideaza si grupul parlamentar din care face parte.
Constatarea rezultatului votului cu bile sau cu buletine de vot
se face prin proces-verbal, incheiat in prezenta membrilor Biroului
permanent al Camerei.Validarea votului se face tinand seama de doua
conditii:
-sa se fi intrunit cvorumul pentru ca adunarea sa fie constituita legal,
adica majoritatea membrilor ei.
-obtinerea majoritatii calificate a cel putin doua treimi din numarul
total al membrilor Camerei, in cazul adoptarii unor legi
constitutionale.

22.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Page 258
 Sinteza unităţii de învăţare 22
Organizarea interna a Parlamentului este stabilita prin regulament propriu.Pentru indeplinirea
atributiilor lor, Camerele isi organizeaza birouri, comisii care isi desfasoara activitatea numai pe baza
regulamentelor adoptate.
Convocat de Presedintele Romaniei, in cel mult 20 de zile de la alegeri, Parlamentul isi
desfasoara primele activitati separat in fiecare Camera, acestea alegandu-si birouri de varsta, alcatuite
din cel mai varstic parlamentar si 4 secretari, stabiliti din randul celor mai tineri deputati, respectiv
senatori.In vederea validarii mandatelor parlamentarilor, Camerele isi aleg in prima lor sedinta cate o
comisie de validare, care trebuie sa reflecte configuratia politica rezultata din alegeri.
Camerele se pronunta printr-un singur vot asupra listei parlamentarilor propusi pentru validare si
prin vot separat pentru fiecare deputat sau senator propus sa i se invalideze mandatul.Validarea sau
invalidarea mandatelor se face cu votul majoritatii parlamentarilor prezenti.
Grupurile parlamentare se pot organiza separat pentru fiecare Cemera in parte.Acestea sunt
institutionalizate, beneficiaza de un sef, de un cabinet si de 1-5 experti, platiti din bugetul Camerei.Ele
urmaresc formarea organelor de lucru si desfasurarea activitatii fiecarei Camere, fiind constituite din
cel putin 5 senatori sau 10 deputati, care au fost alesi pe listele aceluiasi partid.
In general, grupurile parlamentare au urmatoarele competente:
-fac propuneri pentru constituirea comisiilor de validare
-propun cate un candidat pentru functia de Presedinte al Camerei Deputatilor si cea de Presedinte al
Senatului.
-fac propuneri pentru candidatii membrilor birourilor celor doua Camere.
-isi dau acordul la desemnarea membrilor comisiilor parlamentare.
-participa la alcatuirea comisiilor de mediere.
-prezinta propuneri pentru stabilirea ordinii de zi.
-prezinta amendamente.
-pot cere presedintelui Camerei verificarea cvorumului.
-pot cere incheierea dezbaterilor asupra unei probleme puse in discutia Adunarii.
-pot adresa interpelari.
-au drept de initiativa legislativa.
Birourile permanente se alcatuiesc potrivit configuratiei politice a camerei Deputatilor si a
Senatului si ele cuprind pe presedintele Camerei, pentru vicepresedinti, patru secretari si 4 respectiv 2
chestori.
Pentru alegerea presedintelui este necesar, in primul scrutin, votul majoritatii parlamentarilor, iar
daca aceasta cerinta nu s-a realizat, se organizeaza cel de-al 2-lea tur de scrutin, la care participa in
Senat primii 2 candidati care au obtinut cel mai mare numar de voturi exprimate, iar in Camera
Deputatilor, daca nici un candidat nu a intrunit, dupa 2 tururi, votul majoritatii deputatilor, se
organizeaza noi tururi de scrutin, in urma carora va fi desemnat presedinte candidatul care a obtinut
majoritatea voturilor deputatilor prezenti.Presedintele Camerei este ales, spre deosebire de ceilalti
membrii ai
Biroului, pe durata intregului mandat al Camerei, iar odata cu alegerea lui,inceteaza activitatea
presedintelui de varsta.
Presedintele Camerei are urmatoarele atributii:
-convoaca Senatul sau, dupa caz, Camera Deputatilor in sesiuni ordinare si extraordinare.
-conduce lucrarile Camerei si ale Biroului permanent.
-asigura ordinea in timpul dezbaterilor si respectarea regulamentului.
-anunta rezultatul votarii si hotararile adoptate.
-asigura legatura cu cealalta Camera, Presedintele Romaniei, Guvernul, Curtea Constitutionala si
Curtea Suprema de Justitie.
-asigura interimatul functiei de Presedinte al Romaniei.
-reprezinta Camera in relatii interne sau externe.

Page 259
-poate sesiza Curtea Constitutionala pentru ca aceasta sa se pronunte asupra constititionalizarii legilor
sau a Regulamentului Camerei Deputatilor, sau dupa caz, a Senatului.
-indeplineste si alte sarcini prevazute de regulament sau date de Camera.
Vicepresedintii sunt alesi de grupurile parlamentare prin vot secret cu majoritatea voturilor
senatorilor.Acestia indeplinesc in ordinea stabilita de Biroul Permanent, atributii ale presedintelui, la
solicitarea sau in absenta acestuia.
Secretarii au ca sarcini principale:
-intocmirea listei cu inscrierile la cuvant in ordinea in care au fost facute.
-prezentarea propunerilor, amendamentelor si a oricaror alte comunicari adresate Camerei.
-efectuarea apelului nominal.
-consemnarea rezultatului votului.
-tinerea evidentei hotararilor adoptate.
-supravegherea intocmirii stenogramelor.
-asistarea presedintelui in realizarea atributiilor ce-i revin acestuia si orice alte sarcini incredintate de
acesta la Biroul Permanent.
Chestorii au sarcina:
-sa verifice modul de gestionare a patrimoniului Camerei Deputatilor sau, dupa caz, a Senatului.
-exercita controlul financiar asupra cheltuielilor.
- prezinta proiectul de buget si incheierea exercitiului bugetar.
-asigura mentinerea ordinii si indeplinesc orice alte sarcini date de presedinte sau Biroul Permanent.
Biroul Permanent este un organ intern al Camerei, un organ de stat care are urmatoarele atributii:
-propune adunarii datele de incepere si terminare a sesiunii.
-solicita presedintelui adunarii convoacarea sesiunii extraordinare.
-supune aprobarii regulamentului Camerei Deputatilor, sau dupa caz, al Senatului,precum si
propunerile de modificare a acestuia.
-pregateste si asigura desfasurarea in bune conditii a lucrarilor.
- la propunerea grupurilor parlamentare, supune votului parlamentarilor competenta nominala a
comisiilor parlamentare.
-primeste proiectele de legi si propunerile legislative si sesizeaza comisiile permanente in vederea
intocmirii rapoartelor si elaborarii avizelor.
-dispune difuzarea rapoartelor.
-intocmeste, cu consultarea presedintilor grupurilor parlamentare si a comisiilor permanente, proiectul
ordinii de zi si a sedintelor adunarii si programul de lucru.
-analizeaza si supune dezbaterii orientarilor generale de politica externa a Romaniei.
-propune spre aprobare competenta delegatiilor permanente la organizatiile parlamentare
internationale.
-prezinta adunarii proiectul de buget al acesteia si contul de incheiere a exercitiului bugetar.
-exercita controlul financiar-contabil.
-aproba regulamentul de organizare si functionare a serviciilor Camerei.
-indeplineste orice alte atributii prevazute de lege, de regulament sau insarcinari date de adunare.

Concepte şi termeni de reţinut

Teritoriu. Structura de stat. Organizare administrativa. Judet. Oras. Sat. Catune. Statiuni
balneo climaterice.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Parlamentul-puterea legislativa.Definitie.
2. Structura Parlamentului in Romania
3. Modul de organizare si functionare a parlamentului in Romania.

Page 260
 Evaluare.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol II, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 261
 Unitatea de învăţare 23

PARLAMENTUL ROMANIEI

Cuprins:
23.1. Introducere
23.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
23.3. Conţinutul unităţii de învăţare
23.3.1.Functionarea Parlamentului. Modul de organizare a acestuia.
23.3.2. Incompatibilitatile. Imunitatile. Indemnizatiile. Masuri disciplinare.
23.3.3. Functiile parlamentului. Actele normative emise de catre acesta.
23.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

23.1. Introducere
Parlamentele existente astăzi în sistemele constituţionale sunt
formate fie dintr-o singură adunare (cameră), fie din două sau mai
multe adunări. Parlamentele formate dintr-o singură adunare sunt
parlamente cu structură unicamerală, iar cele formate din două sau
mai multe adunări sunt parlamente cu structură bicamerală sau
multicamerală.
Structura parlamentului este în strânsă legătură cu structura
de stat. Structura unitară a statului este, în general, o motivaţie a
structurii unicamerale a parlamentului. Structura de stat federală
presupune însă, obligatoriu, existenţa în cadrul parlamentului a unei a
doua camere, care să reprezinte interesele statelor membre. De aici,
regula structurii bicamerale a parlamentelor în statele federative.

23.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– informarea studentilor cu privire la modul de organizare si

functionare a puterii legislative.
– cunoasterea de catre studenti a functiilor pe care le
indeplineste puterea legislativa.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaste modul de organizare si functionare a
Page 262
 parlamentului.
– studentii vor afla care suntprincipalele functii ale
parlamentului.
– studentii vor cunoaste actele pe care le emite puterea
legislativa

Timpul alocat unităţii: 2 ore

23.3. Conţinutul unităţii de învăţare

23.3.1. Functionarea Parlamentului.

Sedintele comune ale Camerei Deputatilor si Senatului au loc in
cazurile stabilite de Constitutie cum ar fi:
-adoptarea proiectelor sau propunerilor de revizuire a Constitutiei in
cazul in care, prin procedura de mediere, Camerele nu ajung la un
acord.
-depunerea juramantului de catre Presedintele Romaniei.
-punerea sub acuzare a acestuia pentru inalta tradare.
-primirea mesajului Presedintelui Romaniei
-aprobarea bugetului de stat.
-examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Aparare a Tarii si ale
Curtii de Conturi.
-numirea directorului Serviciului Roman de Informatii.
Proiectele de legi si celelalte acte care se dezbat in sedinta
trebuie supuse in prealabil dezbaterii in sedinta comuna de comisiile
permanente a celor doua Camere, sesizate in fond, care intocmesc un
raport comun.
Lucrarile sedintelor comune sunt conduse alternativ de
presedintele Camerei Deputatilor si de presedintele Senatului, asistati
de doi secretari, cate unul din partea fiecarei Camere.
Sedintele comune sunt publice, afara de cazurile cand se
stabileste prin votul majoritatii simple a celor prezenti, ca acestea sa
fie secrete.
Prezenta deputatilor si senatorilor este obligatorie, iar
presedintele sedintei anunta ordinea de zi, care se adopta cu votul
deschis a cel putin jumatate plus unu din numarul deputatilor si
senatorilor prezenti.
Deputatii si senatorii iau cuvantul in ordinea inscrierii pe lista,
cu incuviintarea presedintelui, iar ministrilor li se poate da cuvantul
in orice faza a dezbaterilor si ori de cate ori il solicita.
Presedintele sau un grup de parlamentari poate cere
incheierea dezbaterii unei probleme puse in discutie, cererea
adoptandu-se cu votul majoritatii simple a deputatilor si senatorilor
prezenti.Dezbaterile se inregistreaza pe banda magnetica si se

Page 263
stenografiaza, asigurandu-se publicarea in Monitorul Oficial,partea a-
II-a
Camera Deputatilor si Senatul, intrunite in sedinta comuna,
stabilesc de fiecare data ce procedura de vot vor utiliza, in afara
cazurilor in care este prevazuta o procedura de vot obligatorie.
Votul poate fi deschis, cand rezultatul votarii se comunica de
presedintele care conduce sedinta, sau secret, exprimat electronic ori
prin buletine de vot sau prin bile, cand rezultatul se constata de catre
Birourile permanente ale celor doua Camere.
In toate cazurile in care Camera Deputatilor si Senatul, in
sedinte comune, adopta legi, hotarari, motiuni, trebuie sa fie prezenti
cel putin jumatate plus unu din membrii celor 2 Camere.
Sedintele comune sunt publice, afara de cazurile cand se stabileste
prin votul majoritatii simple a celor prezenti, ca acestea sa fie secrete.
Prezenta deputatilor si senatorilor este obligatorie, iar
presedintele sedintei anunta ordinea de zi, care se adopta cu votul
deschis a cel putin jumatate plus unu din numarul deputatilor si
senatorilor prezenti.
Deputatii si senatorii iau cuvantul in ordinea inscrierii pe lista,
cu incuviintarea presedintelui, iar ministrilor li se poate da cuvantul
in orice faza a dezbaterilor si ori de cate ori il solicita.
Presedintele sau un grup de parlamentari poate cere incheierea
dezbaterii unei probleme puse in discutie, cererea adoptandu-se cu
votul majoritatii simple a deputatilor si senatorilor prezenti.
Dezbaterile se inregistreaza pe banda magnetica si se
stenografiaza, asigurandu-se publicarea in Monitorul Oficial,partea a-
II-a
Camera Deputatilor si Senatul, intrunite in sedinta comuna,
stabilesc de fiecare data ce procedura de vot vor utiliza, in afara
cazurilor in care este prevazuta o procedura de vot obligatorie.
Votul poate fi deschis, cand rezultatul votarii se comunica de
presedintele care conduce sedinta, sau secret, exprimat electronic ori
prin buletine de vot sau prin bile, cand rezultatul se constata de catre
Birourile permanente ale celor doua Camere.
In toate cazurile in care Camera Deputatilor si Senatul, in
sedinte comune, adopta legi, hotarari, motiuni, trebuie sa fie prezenti
cel putin jumatate plus unu din membrii celor 2 Camere.
Mandatul parlamentarilor romani este reprezentativ si are o
durata de 4 ani, in aceasta perioada acestia neputand fi revocati, dar
pe de alta parte mandatul este facultativ, cel care-l detine putand
renunta la el.
Mandatul parlamentar are cateva caracteristici:
-se naste din votul corpului electoral, astfel ca el este general.
-este irevocabil, parlamentarii neputand pierde mandatul prin vointa
celor care l-au ales.
Mandatul de parlamentar presupune drepturi si obligatii
specifice cum sunt:
-dreptul, dar si obligatia de a participa la sedintele Camerei din care
face parte.
-dreptul la initiativa legislativa.
-dreptul de a pune intrebari si de a adresa interpelari.
-dreptul, dar si obligatia de a se informa prin intermediul mijloacelor

Page 264
specifice.
-obligatia politica de a mentine legatura cu electoratul, indeosebi cu
cei din circumscriptia electorala unde a fost ales.
-obligatia de a respecta prevederile regulamentului Camerei din care
face parte.
-dreptul la imunitate parlamentara.
-dreptul la indemnitati.
-dreptul la concediu de boala sau interese personale.
-dreptul de a demisiona.
-dreptul de a purta un semn distinctiv al calitatii de parlamentar.
-dreptul de a avea pasaport diplomatic.
Incetarea mandatului poate fi colectiva, la incheierea legislaturii
sau la dizolvarea adunarii, ori individuala.Incetarea individuala a
mandatului se realizeaza prin cerere scrisa adresata presedintelui
Camerei, carea are obligatia ca in sedinta publica sa-l intrebe pe
parlamentar daca isi mentine cererea. Daca raspunsul este afirmativ,
ori daca parlamentarul nu se prezinta sa raspunda, locul sau in
Parlament este decarat vacant.
Mandatul inceteaza individual de drept prin:
-decesul parlamentarului.
-stabilirea, ulterior validarii mandatului, a unei hotarari judecatoresti
definitive de condamnare la o pedeapsa complimentara, constand in
pierderea drepturilor electorale pe
perioada alegerii in adunare.
-condamnarea definitiva a parlamentarului la o pedeapsa privativa de
libertate.
23.3.2. Incompatibilitatile. Imunitatile. Indemnizatiile. Masuri
disciplinare.
Incompatibilitatile parlamentare sunt:
-nimeni nu poate avea, in acelasi timp, calitatea de deputat si senator.
-calitatea de deputat sau senator este incompatibila cu exercitarea
oricarei functii publice de autoritate cu exceptia celei de membru al
Guvernului.
-alte incompatibilitati se stabilesc prin lege organica.
Parlamentarul aflat intr-o situatie de incompatibilitate are
obligatia sa demisioneze in termen de 10 zile cand a fost ales in
Camera Deputatilor sau in 30 de zile de la data validarii mandatului
de senator.
Dupa expirarea acestui termen, parlamentarul aflat in situatia de
incompatibilitate va fi declarat demisionat de Camera, la cererea
Biroului permanent al acesteia, pe baza raportului Comisiei Juridice
de numiri, disciplina, imunitati si validari.
Parlamentarul are totodata obligatia ca in acelasi termen sa
declare Biroului permanent al Camerei orice activitate pe care va
continua sa o desfasoare pe durata mandatului.
Imunitatile parlamentare au ca scop protejarea parlamentarilor
impotriva urmarilor judiciare si garantarea libertatii de gandire si de
actiune a acestora.In raport cu obiectul lor, ele se impart in
iresponsabilitati si inviolabilitati.
Iresponsabilitatea parlamentara are ca efect inlaturarea raspunderii
juridice a parlamentarului pentru voturile sau opiniile politice
exprimate in exercitarea mandatului, adica pentru activitatea pe care

Page 265
el o desfasoara in caliatate de deputat sau senator.
Inviolabilitatea parlamentara urmareste prevenirea urmaririi
judiciare a deputatului sau a senatorului, fara incuviintarea prealabila
a Camerei din care face parte, pentru acte sau fapte de natura penala
sau contraventionala savarsite in afara exercitarii mandatului sau.
Astfel parlamentarul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau
trimis in judecata fara incuviintarea in prealabil a Camerei dupa
ascultarea celui in cauza.
Cererea de retinere, arestare, perchezitionare sau trimitere in
judecata penala ori contraventionala se adreseaza presedintelui
Camerei de catre ministrul justitiei.
Apoi presedintele o trimite spre examinare comisiei juridice,
disciplina si imunitati, care adopta o hotarare prin votul secret al
majoritatii membrilor ei.Hotararea definitiva va fi luata de Camera,
prin votul secret a doua treimi din numarul parlamentarilor prezenti.
Competenta de judecata ii revine Curtii Supreme de Justitie.
In caz de infractiune flagranta, deputatul sau senatorul poate fi retinut
si supus perchezitiei, iar ministrul justitiei il va informa neitarziat pe
presedintele Camerei in legatura cu cele intamplate.
Spre deosebire de iresponsabilitate, inviolabilitateaare urmatoarele
trasaturi:
-este relativa, putand fi ridicata de Camera.
-are un caracter limitat, actionand numai in materie penala si
contraventionala.
-ea se refera la fapte sau acte care nu sunt legate de exercitarea
mandatului.
-este strict personala referindu-se numai la persoana parlamentarului,
astfel ca instigatorii, complicii si alti participanti la comiterea
infractiunii sau sau contraventiei nu beneficiaza
de ea.
-ea opereaza numai pe perioada in care persoana in cauza are
calitatea de parlamentar.
Indemnizatiile parlamentare au menirea sa asigure un trai
decent deputatului sau senatorului, mai ales ca in cele mai multe
cazuri contractul sau de munca este suspendat, cu exceptia cazurilor
in care Biroul permanent al Camerei, la cererea celui in cauza, decide
altfel si are avizul unitatii.
Parlamentarii primesc o indemnizatie lunara stabilita prin lege,
diurna pe perioadele in care participa la lucrarile Camere, in plen sau
in comisii, cazare gratuita pentru cei care nu domiciliaza in Capitala,
transport gratuit pe caile ferate, cu mijloace auto, navale si aeriene
interne, decontarea cheltuielilor de posta si telecomunicatii interne
facute pentru activitati legate de exercitarea mandatului.
Masurile disciplinare care pot fi luate impotriva
parlamentarilor in cazul in care comit abateri de la regulamentul
Camerei din care fac parte sunt:
-avertismentul, care este aplicat de presedinte la prima abatere.
-chemarea la ordine, adresata celor care nesocotesc avertismentul
continuand sa se abata de la regulament sau celor care chiar de la
prima abatere incalca in mod grav precederile regulamentului.
-retragerea cuvantului are loc in cazul in care, dupa chemarea la
ordine, parlamentarul persista sa se abata de la regulament.

Page 266
-excluderea temporara, de la o sedinta pana la 30 de sedinte din
aceeasi sesiune a Camerei Deputatilor, care are ca efect suspendarea
indemnizatiei pe timpul excluderii, suspendarea drepturilor ce tin de
calitatea de deputat, cu exceptia imunitatii, interzicerea accesului in
localul Camerei si a participarii la lucrarile Comisiilor.
La aceste masuri mai poate fi adaugata si aceea de diminuare a
indemnizatiei lunare si a diurnei de sedinta, in functie de prezenta
parlamentarilor la lucrarile Camerei, hotarata de Biroul permanent.
23.3.3. Functiile parlamentului. Actele normative emise de catre
acesta.
1. Functia de legiferare este prevazuta in Constutie in art.58 alin.
1, care stabileste ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare din
Romania.Dar, pe langa legi,Parlamentul mai poate adopta hotarari si
motiuni.
Legile sunt elaborate de Parlament in baza prerogativei acesteia
de a fi unica autoritate legiuitoare•a tarii si sunt de trei categotii:
constitutionale, organice si ordinare.
Sunt deci legi:
-codul civil.
-codul familiei.
-codul penal.
care se aplica celor care incheie contracte, se casatoresc, savarsesc
infractiuni.Nici un organ al statului nu poate elabora legi in afara de
Parlament, care are competenta exclusiva in acest domeniu.
Legea a fost definita ca actul juridic normativ emis de Parlament
printr-o anumita procedura stabilita in acest scop, in cadrul
competentei legislative, prin care se stabilesc reguli generale, a caror
aplicare este asigurata, in caz de nevoie, prin puterea de constrangere
a statului.
Procedura legislativa cuprinde mai multe etape
Initiativa legislativa consta in dreptul de a sesiza Parlamentul cu
un proiect de lege sau propunere legislativa, declansandu-se in acest
fel procedura legislativa.
Art. 73 din Constitutie da drept de initiativa legislativa:
-Guvernului.
-deputatilor si senatorilor.
-cetatenilor, daca sunt cel putin 250.000 cu drept de vot si provin din
cel putin un sfert din judetele tarii, iar in fiecare din aceste judete sau
un municipiul Bucuresti trebuie sa fie inregistrate cel putin 10.000 de
semnaturi in sprijinul initiativei respective.
Guvernul are drept de initiativa nelimitat,Presedintele Romaniei
nu are drept de initiativa legislativa, iar deputatii si senatorii pot
exercita acest drept.Initiativa legislativa a cetatenilor este luata in
dezbatere de Parlament numai dupa ce Curtea Constitutionala a
verificat indeplinirea conditiilor stabilite de Constitutie.
Proiectele de legi si propunerile legislative trebuie sa fie insotite
de expunerile de motive si redactata in forma proprie a unui act
normativ, pe articole, capitole si sectiuni.Proiecetele de legi se
inainteaza Camerei insotite de avizul consultativ al Consiliului
Legislativ, dupa care proiectele si propunerile legislative se
distribuie parlamentarilor, urmand a fi inscrise in proiectul ordinii de
zi dupa primirea raportului comisiei sesizate.

Page 267
 Examinarea in comisiile permanente a proiectelor si propunerilor
legislative se face in urma trimiterii lor de catre Biroul permanent al
Camerei.Initiatorul propunerii are dreptul sa retraga pana la
inscrierea acestuia in ordinea de zi.
Inscrierea in ordinea de zi a Camerei a proiectelor de legi si a
propunerilor legislative se face in termen de cel mult 30 de zile de la
depunerea raportului comisiei permanente sesizata in fond la Senat si
in 10 zile la Camera Deputatilor.
Prezentarea proiectului sau propunerii legislative de catre
initiator sau de catre reprezentantul acestuia in plenul Camerei are
loc pri expunerea motivelor care au condus la promovarea
proiectului respectiv.
Prezentarea raportului comisiei permanente se presedintele
acesteia sau de un raportor desemnat in plenul Camerei este faza
urmatoare.
Dezbaterea generala si pe articole a proiectului sau propunerii
legislative are loc, are loc mai intai in Camera care a fost sesizata.In
cadrul dezbaterii generale, parlamentarii, cate unul din partea
fiecarui grup parlamentar, iau cuvantul in ordinea inscrierii, dar nu
pot propune amendamente.
Urmeaza apoi discutarea fiecarui articol din propunere sau
proiectul de lege, inclusiv cu modificarile propuse de comisii, prilej
cu care parlamentarii pot lua cuvantul pentru a exprima punctul de
vedere al grupului pe care-l reprezinta sau punctul de vedere propriu.
Votul Camerei se exprima cu privire la fiecare articol, care se
adopta cu votul majoritatii parlamentarilor prezenti, dupa ce, in
prealabil, Senatul sau Camera Deputatilor s-au pronuntat prin vot
distinctiv asupra fiecarui amendament, apoi se trece la votul in
ansamblu al proiectului de lege sau al initiativei legislative.Atunci
cand in Camera nu s-a intrunit cvorumul necesar, presedintele va fi
obligat sa amane votarea.
Dupa adoptarea propunerii legislative sau al proiectului de lege
de catre o Camera, acesta se semneaza de catre prsedintele ei si se
inainteaza celeilalte Camere si i se aduce si la cunostinta Guvernului.
Procedura de mediere intre Camera Deputatilor si Senat are loc
daca una dintre ele adopta un proiect de lege sau o propunere
legislativa intr-o redactare diferita de cea adopatata de cealalta
Camera.
Promulgarea legii aparte Presedintelui Romaniei si ea are loc
dupa adoptarea de catre Camera Deputatilor si Senat a initiativei
legislative sau a proiectului de lege readctat in text identic.
Presedintele Romaniei are dreptul, inainte de a promulga legea, sa
ceara Parlamentului, o singura data reexaminarea acesteia in termen
de 20 de zile de la primirea ei spre promulgare.Dupa reexaminare,
Presedintele este obligat sa o promulge in termen de 10 zile de la
primirea ei.
Publicarea ei in Monitorul Oficial reprezinta forma de
publicitate pin care legea este adusa la cunostinta populatiei.Legile
intra in vigoare la data publicarii in
Monitor sau la data prevazuta in textul ei.
Legile constitutionale, adica acelea prin care se modifica,
completeaza sau aproga unele prevederi ale Constitutiei si care au

Page 268
fosta juridica suprema, necesita pentru adopatarea lor o procedura
speciala.Legile organice sunt acelea care stabilesc organizarea si
functionarea autoritatii publice.Sunt adoptate si modificate de fiecare
din cele doua Camere, cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor.
Legile organice reglementeaza urmatoarele domenii:
-sistemul electoral.
-organizarea si functionarea partidelor politice.
-organizarea si desfasurarea referendumului.
-organizarea Guvernului si a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii.
-regimul starii de asediu si a celei de urgenta.
-infractiunile, pedepsele si execuatarea acestora.
-acordarea gratierii colective.
-organizarea si functionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a
instantelor judecatoresti, a Ministerului Public si a Curtii de Conturi.
-statutul functinarilor publici.
-contenciosul administrativ.
-regimul juridic general privind raporturile de munca, sindicatele si
protectia sociala.
-regimul general al cultelor.
-organizarea generala a invatamantului.
-organizarea administratiei locale, a teritoriului, precum si regimul
general al privind autonomia locala.
-modul de stabilire a zonei economice exclusive.
-stabilirea frontierelor.
-cetatenia romana.
-stema si sigiliul tarii.
-organizarea serviciilor publice de radio si televiziune si controlul
parlamentar asupra lor.
-categoriile functionarilor publici care nu pot face parte din partide
politice.
-Avocatul Poporului.
-prelungirea mandatului parlamentar in caz de razboi sau catastrofa.
-incopatibilitatile parlamentare, altele decat cele stabilite in
Constitutie.
-prelungirea mandatului Presedintelui Romaniei in caz de razboi sau
catastrofa.
-stabilirea membrilor Guvernului, in afara primului ministru si a
ministrilor.
-structura sistemului national de aparare, organizarea armatei,
pregatirea populatiei, a economiei si a teritoriului pentru aparare,
precum si statutul cadrelor militare.
-organizarea politiei, a serviciului de informatii a statulu, precum si
celelalte componente ale fortelor armate si statutul cadrelor militare
ale acestora.
-organizarea si functionarea Curtii Constitutionale.
Legile bugetare sunt elaborate de Guvern si aprobate de
Parlament.Aceste legi sunt anuale si adoptarea lor trebuie facuta cu
cel putin 3 zile inainte de expirarea exercitiului bugetar, altfel se va
aplica bugetul de stat al anului precedent pana la adoptarea noilor
bugete.Bugetele locale se elaboreaza, se aproba si se executa in
conditiile legii.
Legile de ratificare a tratatelor internationale incheiate de

Page 269
 Presedintele Romaniei si negociate de Guvern, sunt emise de
Parlament, in baza cererii de ratificare facua in termen de 60 de zile
de la incheierea tratatelor.
Hotararile sunt acte juridice ale Camerei Deputatilor sau ale
Senatului si ele pot fi cu caracter normativ si cu caracter nenormativ.
Hotararile normative au un caracter inferior legilor, nu mai
necesita initiativa legislativa, nu trebuie examinate inainte de
adoptare in comisiile permanente, nu sunt supuse promulgarii, fiind
semnate numai de presedintele Camerei si nu trebuie publicate in
Monitorul Oficial.Atat Camera Deputatilor cat si Senatul pot emite
hotarari proprii, dar si comune.
Motiunile sunt propuneri facute unei adunari deliberante de
catre unul sau mai multi membrii ai acesteia.Pentru initierea ei este
nevoie de cel putin o patrime din numarul senatorilor sau de cel putin
50 de deputati, care trebuie sa-si motiveze actiunea.Un parlamentar
nu poate semna mai multe motiuni.
Delegarea legislativa este modalitatea prin care Parlamentul
poate abilita Guvernul, printr-o lege specifica, sa emita ordonante in
domenii care nu fac obiectul legii organice.Aceasta are loc de obicei
in perioada in care Parlamentul nu este in sesiune.
2. Functia de control a Parlamentului are un caracter plenar,
diferentiat si complex, cuprinzand toate activitatile desfasurate pe
baza dispozitiilor Constitutiei si a legilor si se infaptuieste de ambele
Camere.Functia de control se realizeaza prin urmatoarele modalitati:
consultarea prealabila a Parlamentului are loc in 2 situatii, inainte de dizolvarea de catre
Presedintele Romaniei a Parlamentului, atunci cand acesta nu a
acordat votul de incredere Guvernului, in termen de 60 de zile de la
prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari
de investitura iar cea de-a doua modalitate, inainte ca Presedintele sa
ceara poporului sa-si exprime prin referendum vointa cu privire la
problemele de interes national.
dreptul de a cer Urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele sale apartine
Presedintelui, Camerei Deputatilor si Senatului, cazurile de
raspundere reglementandu-se prin legea raspunderii
ministeriale.Trimiterea in judecata in fata Curtii Supreme de Justitie,
are ca efect suspendarea din functie a membrilor Guvernului.
suspendarea din Soarta Presedintelui Romaniei poate fi hotarata de cele 2 Camere,
in sedinta comuna, cu votul majoritatii, in cazul savarsirii unor fapte
grave prin care incalca prevederile Constitutiei.De asemenea,
Parlamentul, in sedinta comuna, are posibilitatea ca sa puna sub
acuzare pe Presedintele Romaniei pentru faptele de inalta tradare, cu
votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si
senatorilor.Competenta de judecata apartine Curtii Supreme de
Justitie, iar Presedintele este demis dupa o hotarare definitiva.
3. Functia de alegere, avizare, numire si revocare a unor persoane
exprima un drept al Parlamentului de a institutionaliza,pe baza
dispozitiilor constitutionale, celelalte autoritati statale.
Parlamentul investeste prin votul sau de incredere Guvernul.Fiecare
Camera numeste cate 3 membrii in Curtea Constitutionala.Senatul
numeste Avocatul Poporului.Cele 2 Camere, in sedinta comuna, aleg
magistratii care alcatuiesc Consiliul Suprem al Magistraturii, numeste
membrii Curtii de Conturi si pe directorul SRI, la propunerea

Page 270
 Presedintelui Romaniei.
4. Functia de directionare a politicii externe se concretizeaza in
stabilirea cadrului si obiectivelor principaleale statului roman pe plan
extern.
5. Functia de organizare interna si de functionare este proprie
fiecarei Camere si se concretizeaza in principal prin adoptarea
regulamentelor proprii si regulamentului pentru desfasurarea
sedintelor comune.

23.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 23

Alături de instituţia şefului statului şi guvern, parlamentul constituie, în cadrul oricărei
societăţi democratice, instituţia politică cu rol major în structurarea şi funcţionarea acesteia. Această
instituţie este creaţia politică a burgheziei, a aplicării în practică a principiilor separaţiei puterii şi
reprezentativităţii promovate de această clasă. Apărută încă din perioada modernă, de-a lungul vremii
această instituţie a cunoscut numeroase transformări, atât în ce priveşte modul de constituire,
structurare, funcţionare, atribuţiile şi funcţiile, cât şi în privinţa rolului şi locului în societate, a
relaţiilor cu celelalte instituţii ale statului.
Generalităţi privind funcţiile parlamentului. Clasificarea funcţiilor
Parlamentul are şi trebuie să aibă un loc şi un rol deosebit în sistemul statal. De aceea, şi
competenţa sa trebuie să răspundă necesităţii de a se crea condiţiile exprimării voinţei poporului care
l-a ales şi pe care-l reprezintă direct, nemijlocit.
Atribuţiile parlamentului sunt specifice înfăptuirii, la cel mai înalt nivel, a conducerii statale
(exerciţiul suveranităţii naţionale). Ca atare, funcţiile parlamentului sunt funcţii de conducere, sunt
funcţii deliberative. Fiind ales direct de către cetăţeni, prin vot, parlamentul reprezintă voinţa
poporului şi are dreptul să exercite cele mai importante drepturi ale acestuia, să exercite puterea
poporului.
De regulă, când vorbim de parlament spunem că el este puterea legislativă, unicul organ
legiuitor, sau pur şi simplu organ legiuitor. Asemenea caracterizări rezultă fie din dispoziţii
constituţionale exprese, fie din principii de drept universal statornicite şi recunoscute. Desigur, aceste
formulări cunosc nuanţări, iar unele dispoziţii constituţionale nu pot rămâne în afara discuţiei.
Funcţiile parlamentului sunt multiple şi importante. Este în afara oricărei îndoieli că
parlamentul are şi trebuie să aibă funcţii legislative, precum şi funcţii de control.

Concepte şi termeni de reţinut

Organizarea puterii legislative. Incompatibilitati. Imunitati. Indemnizatii. Functii ale
parlamentului. Categorii de legi. Motiuni. Hotarari.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Care sunt incompatibilitatile parlamentare.
2. Ce presupune functia legilsativa a parlamentului.
3. Ce presupune functia de directionare a politicii externe.
4. Ce este o motiune?

Page 271
 5. 5. Ce sunt hotararile parlamentului?

Evaluare.
1. Ce rol au indemnizatiile parlamentare:
a. au menirea sa asigure un trai decent deputatului sau senatorului.
b. au rolul unei remuneratii pecuniare pentru functia de deputat sau senator in Parlamentul
Romaniei.
c. Reprezinta o suma de bani cu care membrii Parlamentului achita combustibilul pentru
deplasarea in teritoriu.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 272
 Unitatea de învăţare 24

PRESEDINTELE ROMANIEI. EVOLUTIE, ROL , ATRIBUTII, DURATA

MANDATULUI

Cuprins:
24.1. Introducere
24.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
24.3. Conţinutul unităţii de învăţare
24.3.1.Presedintele Romaniei.
24.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

24.1. Introducere

Potrivit dreptului public, statul nu poate fi conceput fără un şef,

oricât de simbolic ar fi rolul acestuia în unele sisteme politice .
Instituţia şefului de stat îşi are obârşia în chiar istoria lumii, a
sistemelor statale. Dintotdeauna, colectivităţile umane organizate au
avut un şef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor
istorice, instituţie ce a cunoscut o evidentă evoluţie cât priveşte
formele, structurile, împuternicirile, protocoalele .
În dreptul public modern, ideea şefului de stat este legată de forma de
guvernământ, concept prin care, de regulă, s-a răspuns la intrebarea,
cine exercită puterea în stat: o singură persoană (monocraţia), un
grup de persoane (oligarhia) sau poporul în mod direct (democraţia)?
Cu alte cuvinte, privind forma de guvernământ ca modalitatea în care
sunt constituite şi funcţionează organele statului, o raportăm, de
principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile
sale cu puterea legiuitoare.După forma de guvernământ, statele se
clasifică de regulă în două categorii: monarhii, în care şeful statului
este desemnat pe baze ereditare sau pe viaţă, şi republici, în care şeful
statului, numit cel mai adesea preşedinte, este ales pe o perioadă
determinată, fie de popor prin vot direct sau indirect (republici
prezidenţiale sau republici semi-prezidenţiale), fie de Parlament
(republici parlamentare).

24.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

Page 273
 – Studentii trebuie sa inteleaga notiunea de Sef al statului, rolul
acestuia in procesul de instaurare, exercitare si mentinere a
puterii in stat.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor cunoaste

Timpul alocat unităţii: 2 ore

24.3. Conţinutul unităţii de învăţare

24.3.1. Instituţia şefului statului

Institutia sefului statului constituie una dintre cele mai vechi
autorităţi politice, ea apărând o dată cu statul, cunoscând o evoluţie
continuă, atât în ceea ce priveşte forma, structura, cât şi prerogativele
şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de nivelul
său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales,
fie impus. Astăzi, această instituţie, sub diferite forme, structuri,
atribute şi prerogative, este prezentă în societate.
Evoluţia instituţiei şefului de stat în România
Instituţia şefului de stat în ţara noastră o vom aborda prin
prisma dispoziţiilor constituţionale, începând cu prima noastră
Constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza, puterile publice erau
încredinţate domnului, unei Adunări ponderatrice şi unei Adunări
elective.
Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul
1866 (art. 82), domnul având puteri constituţionale ereditare, iar
puterea legislativă exercitându-se colectiv de către domn şi
reprezentanţa naţională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării
regatului în anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu
această realitate. Constituţia din anul 1923 vorbeşte de rege (art.77),
arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi
reprezentanţa naţională (art.34), că puterea executivă este
încredinţată regelui (art.39).
Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938
(art.34), care-l declară capul statului (art.30) şi, desigur, cuprinde
dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din 1923.
În perioada 1940-1944, prerogativele regale au fost
substanţial restrânse, dar regele rămâne ca şef al statului până în
decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923, repusă în vigoare prin
Decretul nr.1626 din 1944.
Prin Legea nr.363/1947, atribuţiile de şef de stat sunt
încredinţate Prezidiului Republicii, ca şef colegial al statului s-a
realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa trăsăturilor

Page 274
Constituţiei din 1923. Acesta a fost organizat ca un organ al
administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă folosim
exprimarea Decretului nr.3/1948.
Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat
Prezidiului Marii Adunări Naţionale, organ central, caracterizat ca
organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din 1952
până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.
Consiliul de Stat, organ colegial, este menţinut şi de Constituţia din
anul 1965.
În anul 1974, Constituţia a fost modificată, creându-se
funcţia de preşedinte de republică, îndeplinită de o singură persoană.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2
din 27 decembrie 1989 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, se creează
funcţia de Preşedinte al Consiliului. Decretul-Lege încredinţează
exercitarea atribuţiilor de şef de stat Preşedintelui Consiliului.
Decretul-Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a
Preşedintelui României încredinţează funcţia de şef de stat
Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia
actuală a României.

Rolul şi atribuţiile Preşedintelui României

Preşedintele României reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării. Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi
la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat
şi societate.
În art. 80, al.2 al Constituţiei României se arată că
Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile
statului. Astfel, s-ar putea spune că Preşedintele nu face parte din nici
una dintre cele trei puteri (puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească), deoarece, dacă ar face parte dintr-una din
ele, n-ar mai putea să fie mediator între puterea publică din care face
parte şi o altă putere.
O altă problemă priveşte raporturile dintre Preşedintele
României şi primul-ministru al Guvernului.
Potrivit art. 99, pct. 2 din Constituţia României, unele decrete
ale Preşedintelui, şi dintre cele mai importante, trebuie să fie
contrasemnate de către primul-ministru. Ce se întâmplă în cazul în
care primul-ministru refuză să contrasemneze decretul în cauză?
Constituţia nu dă niciun răspuns la această problemă, dar,
interpretând dispoziţiile constituţionale, se ajunge la concluzia că
decretul respectiv nu se va putea pune în aplicare, deoarece îi lipseşte
un element de validitate, şi anume contrasemnătura primului-
ministru.
Conform art. 92, pct.1 din Constituţia României, Preşedintele
României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
În această calitate, Preşedintele României poate declara
mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate şi lua măsuri în

Page 275
caz de agresiune armată împotriva României, pentru respingerea
agresiunii.
Atribuţiile Preşedintelui României
După criteriul conţinutului, putem identifica următoarele
atribuţii: atribuţii privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi
funcţionarea puterilor publice, atribuţii privind alegerea, formarea,
avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi publice,
atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii publice,
atribuţii în domeniul politicii externe, atribuţii în raport cu
Parlamentul.
a) Atribuţii privind legiferarea
Am arătat deja că la exercitarea funcţiei legislative de către
parlament concură şi alte autorităţi şi, mai ales, executivul. De aceea,
şeful de stat are importante atribuţii în acest domeniu. Astfel,
Preşedintele României promulgă legile (art.77), având dreptul de a
cere, o singură dată, reexaminarea legii; semnează legile în vederea
publicării lor în „Monitorul Oficial"; poate sesiza Curtea
Constituţională în legătură cu neconstituţionalitatea legilor.
b) Atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor publice
Din caracterizarea instituţiei şefului de stat, aşa cum stabilesc
dispoziţiile art.80 (2) din Constituţie, rezultă că Preşedintele
României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum
şi între stat şi societate. Ca atare, şeful de stat se află în raporturi
constituţionale, clar definite, cu autorităţile publice, multe din
atribuţiile sale privind organizarea şi funcţionarea acestora. Aceste
atribuţii sunt: prezentarea de mesaje Parlamentului, cu privire la
Principalele probleme politice ale naţiunii (art. 88); consultarea
Guvernului cu privire la problemele urgente şi de importanţă
deosebită (art. 86); participarea la şedinţele Guvernului şi prezidarea
acestor şedinţe în condiţiile (art. 87); organizarea referendumului în
probleme de interes naţional, după aprobarea prealabilă a
Parlamentului (art. 90).
c) Atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării,
Numirea sau revocarea unor autorităţi publice
Atribuţiile ce revin Preşedintelui României în acest domeniu
sunt: dizolvarea Parlamentului în condiţiile art. 89; desemnarea unui
candidat pentru funcţia de prim-ministru, numirea Guvernului pe
baza votului de încredere acordat de Parlament, revocarea şi numirea
unor miniştri în caz de remaniere guvernamentală sau vacanţă a
postului, la propunerea primului ministru (art.85 din Constituţie);
numirea a trei judecători la Curtea Constituţională, potrivit art. 142
(3) din Constituţie; numirea în funcţie a magistraţilor în condiţiile art.
125 şi 134 din Constituţie; numiri în funcţii publice potrivit art.94 din
Constituţie; acordarea gradelor de mareş al, de general şi de amiral.
d) Atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării ordinii
publice
În cadrul acestor atribuţii includem: declararea, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, a mobilizării parţiale sau generale a
forţelor armate. În situaţii excepţionale, Preşedintele României poate
lua această măsură, hotărârea fiind supusă aprobării prealabile a
Parlamentului în cel mult 5 zile de la adoptare; luarea de măsuri
pentru respingerea oricărei agresiuni armate îndreptate împotriva

Page 276
României - printr-un mesaj, el aduce neîntârziat la cunoştinţă
Parlamentului această situaţie; instituirea stării de asediu sau stării de
urgenţă parţiale sau totale. Preşedintele va solicita Parlamentului
încuviinţarea măsurii instituirii stării de urgenţă totale. Preşedintele
va solicita Parlamentului încuviinţarea măsurilor adoptate în cel mult
5 zile de la luarea acestor măsuri.
e) Atribuţii în domeniul politicii externe
În această categorie cuprindem: încheierea, în numele României,
a tratatelor negociate de Guvern şi supunerea lor spre ratificare
Parlamentului în termen de 60 de zile; acreditarea şi rechemarea, la
propunerea Guvernului, a reprezentanţilor diplomatici ai României;
aprobarea înfiinţării sau desfiinţării rangului misiunilor diplomatice;
acreditarea în România a reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
f) Atribuţii în raport cu Parlamentul
• După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a
liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să
dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere
pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima
solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de
învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat doar o
singură dată. Parlamentul nu poate fi dizolvat: în ultimele 6 luni ale
manda-tului Preşedintelui; în timpul stării de asediu; în timpul stării
de urgenţă.
• Preşedintele României adresează Parlamentului mesaje cu
privire la principalele probleme politice ale naţiunii.
g) Alte atribuţii
În această categorie se includ: conferirea decoraţiilor şi titlurilor
de onoare; acordarea graţierii individuale.
Desemnarea şefului de stat
Desemnarea sau alegerea şefului statului, atribuţiile şi
prerogativele acestei instituţii ţin de o serie de factori: natura
sistemului politic; sistemul constituţional şi forma de guvernământ;
anumite tradiţii istorice şi naţionale.
Alegerea şefului de stat în România
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat. Alegerea se desfăşoară în două tururi
de scrutin.
În primul tur de scrutin este declarat ales candidatul care
obţine cel puţin jumătate plus unu din numărul voturilor alegătorilor
înscrişi în listele electorale. Dacă nici unul dintre candidaţi nu
întruneşte această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin
între primii doi candidaţi care au obţinut cel mai mare număr de
voturi în primul tur de scrutin. În al doilea tur de scrutin este declarat
ales candidatul care obţine cel mai mare număr de voturi.
Aceeaşi persoană nu poate ocupa funcţia de Preşedinte al
României decât cel mult pentru două mandate.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al
României este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa
Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul
jurământ: „Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru

Page 277
propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
Durata mandatului şefului de stat
În România, durata mandatului şefului de stat este de cinci
ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa
Parlamentului, până la depunerea jurământului de către Preşedintele
nou ales. În caz de război sau de catastrofă, mandatul poate fi
prelungit, dar numai prin lege organică. Aceeaşi persoană poate
îndeplini funcţia de Preşedinte al României cel mult două mandate,
care pot fi şi succesive.
În caz de deces, demisie, demiterea din funcţie sau
imposibilitatea definitivă a exercitării atribuţiilor, precum şi în cazul
suspendării din funcţie sau al imposibilităţii temporare de exercitare a
atribuţiilor, interimatul este asigurat, în ordine, de preşedintele
Senatului, sau de preşedintele Camerei Deputaţilor. Trebuie observat
că în perioada interimatului nu pot fi exercitate atribuţiile prevăzute
la art. 8 8-90 din Constituţie, adică adresarea de mesaje, dizolvarea
Parlamentului şi organizarea referendumului. În fine, trebuie adăugat
că mandatul prezidenţial este incompatibil cu calitatea de membru al
unui partid politic, precum şi cu orice altă funcţie publică sau privată.
Răspunderea şefului de stat
Răspunderea şefului de stat pentru activitatea pe care o
desfăşoară în această calitate este o problemă mult mai complexă şi
mai delicată decât pare la prima vedere. Ideea ce a dominat sistemele
constituţionale este în sensul că şeful de stat nu răspunde pentru
actele săvârşite în această calitate. Pe această idee se fundamentează
multe prevederi constituţionale, precum cele privind contrasemnarea
actelor şefului de stat.
Răspunderea penală. Această răspundere intervine în
situaţia în care şeful statului ar comite crima de înaltă trădare. În
acest caz, punerea sub acuzare poate fi hotărâtă de Camera
Deputaţilor şi Senat în şedinţă comună cu votul a cel puţin două
treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare,
Preşedintele este demis de drept. În legătură cu răspunderea şefului
de stat, trebuie să menţionăm că, potrivit art. 98 din Constituţie, şi
preşedintelui interimar i se aplică dispoziţiile privind răspunderea
politică.
Actele şefului de stat
Actele prin care şeful statului îşi exercită atribuţiile sale sunt,
de regulă, denumite decrete. Ele pot fi cu caracter normativ sau cu
caracter individual. Decretele trebuie contrasemnate de către primul-
ministru. Contrasemnarea actelor şefului de stat s-a practicat şi se
practică în sistemele constituţionale. Prin aceasta, se dă actului
respectiv o motivaţie mai solidă şi se antrenează, de regulă,
răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul.
Contra¬semnarea este şi o măsură împotriva depăşirii de către ş eful
de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie şi legi,
contrasemnarea fiind o condiţie de valabilitate a actului. Constituţia

Page 278
 României prevede şi ea asemenea reguli, cu precizarea că obligaţia
contrasemnării decretelor de către primul-ministru nu priveşte toate
aceste decrete, ci numai cele expres menţionate în Constituţie.
Decretele Preşedintelui României se publică în „Monitorul Oficial al
României", nepublicarea atrăgând inexistenţa decretului.
Trebuie să fie contrasemnate, de primul-ministru, decretele în
legătură cu:
• încheierea de tratate internaţionale;
• acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României;
• înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatce ale României;
• mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
• măsuri în caz de agresiune armată;
• măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
• conferirea de decoraţii şi titluri;
• acordarea gradului de mareş al, general şi amiral;
• acordarea graţierii individuale.
Astfel, decretele prezintă următoarele trăsături distincte86:
• reprezintă manifestări unilaterale de voinţă în vederea
producerii de efecte juridice;
• apar ca urmare a exercitării atribuţiilor reglementate în Constituţie
şi legi;
• unele din ele se contrasemnează de primul-ministru;
• se publică obligatoriu în „Monitorul Oficial";
• au caracter executoriu.

24.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 24

Instituţia şefului statului constituie una dintre cele mai vechi autorităţi politice, ea
apărând o dată cu statul, cunoscând o evoluţie continuă, atât în ceea ce priveşte forma,
structura, cât şi prerogativele şi atribuţiile. Orice colectivitate, indiferent de mărimea ei, de
nivelul său de organizare şi dezvoltare, a avut în fruntea sa un şef, fie ales, fie impus. Astăzi,
această instituţie, sub diferite forme, structuri, atribute şi prerogative, este prezentă în
societate.

Evoluţia instituţiei şefului de stat în România

Instituţia şefului de stat în ţara noastră o vom aborda prin prisma dispoziţiilor
constituţionale, începând cu prima noastră Constituţie. Astfel, potrivit Statutului lui Cuza,
puterile publice erau încredinţate domnului, unei Adunări ponderatrice şi unei Adunări
elective.
Page 279
 Termenul domn este folosit şi de către Constituţia din anul 1866 (art. 82), domnul
având puteri constituţionale ereditare, iar puterea legislativă exercitându-se colectiv de către
domn şi reprezentanţa naţională (art.32). La 8 iunie 1884, în urma proclamării regatului în
anul 1881, textele constituţionale sunt puse de acord cu această realitate. Constituţia din anul
1923 vorbeşte de rege (art.77), arătând că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege
şi reprezentanţa naţională (art.34), că puterea executivă este încredinţată regelui (art.39).
Denumirea de rege este menţinută şi de Constituţia din 1938 (art.34), care-l declară capul
statului (art.30) şi, desigur, cuprinde dispoziţii similare cu cele din art. 34 şi 39 ale Constituţiei din
1923.
În perioada 1940-1944, prerogativele regale au fost substanţial restrânse, dar regele rămâne ca
şef al statului până în decembrie 1947, în baza Constituţiei din 1923, repusă în vigoare prin Decretul
nr.1626 din 1944.
Prin Legea nr.363/1947, atribuţiile de şef de stat sunt încredinţate Prezidiului Republicii, ca
şef colegial al statului s-a realizat în privinţa naturii juridice, sub influenţa trăsăturilor Constituţiei din
1923. Acesta a fost organizat ca un organ al administraţiei de stat, ca organ suprem executiv, dacă
folosim exprimarea Decretului nr.3/1948.
Constituţia din anul 1948 încredinţează funcţia de şef de stat Prezidiului Marii Adunări
Naţionale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, menţinut şi de Constituţia din
1952 până în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat. Consiliul de Stat, organ colegial,
este menţinut şi de Constituţia din anul 1965.
În anul 1974, Constituţia a fost modificată, creându-se funcţia de preşedinte de republică,
îndeplinită de o singură persoană.
După Revoluţia din Decembrie 1989, prin Decretul-Lege nr.2 din 27 decembrie 1989 privind
constituirea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, se creează funcţia de
Preşedinte al Consiliului. Decretul-Lege încredinţează exercitarea atribuţiilor de şef de stat
Preşedintelui Consiliului.
Decretul-Lege nr.92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României
încredinţează funcţia de şef de stat Preşedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Această soluţie este consacrată şi prin Constituţia actuală a României.

Concepte şi termeni de reţinut

Institutia sefului de stat. Rolul acestuia in procesul de instaurare si exercitare a puterii.
Mandatul sefului de stat.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de sef de stat

2. Care este perioada mandatului sefului de stat.
3. Determinati rolul pe care il are seful de stat in raport cu celelalte puteri in stat.

Page 280
 Evaluare.
1. Durata mandatului sefului de stat in Romania este:
a. 4 ani
b. 5 ani
c. 2 ani cu posibilitatea de prelungire cu inca un mandat
2. Rolul de Sef al Armatei revine:
a. Presedintelui Romaniei
b. Prim Ministrului
c. Ministrului de Interne

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 281
 Unitatea de învăţare 25

GUVERNUL. ROL. STRUCTURA. ORGANIZARE

Cuprins:
25.1. Introducere
25.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
25.3. Conţinutul unităţii de învăţare
25.3.1. Noţiune, rol şi funcţii ale puterii executive
25.3.2. Tipuri de guverne
25.3.3. Mandatul guvernului si statutul membrilor acestuia
25.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

25.1. Introducere
Într-o lume dominată de viaţa politică, când totul a devenit
politic sau se află sub influenţa sa, prin demersul nostru încercăm să
descifrăm conceptele, principiile şi valorile de bază ale politicului, să
le facem cât mai accesibile celor interesaţi.
Într-o structură şi cu un limbaj strict juridic, prezenta
lucrare realizează o trecere în revistă a principalelor teme care
prefaţează cercetarea politicului, alături de autorităţile importante de
pe scena de manifestare a acestora.
Din perspectiva teoriei generale a politicului, încercam să
prezentam cele mai importante funcţii, categorii şi roluri ale puterii
executive, care, coexistând într-un principiu desavârşit şi de
actualitate, respectiv principiul separaţei puterilor în stat, consacră
deopotrivă existenţa unui stat democratic.

25.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Studentii trebuie sa cunoasca modul de organizare a puetrii

executive.
– Studentii trebuei sa se familiarizeze cu structura pe care o are
puterea executiva
– Studentii trebuie sa inteleaga rolul important pe care il are
Guvernul in raport cu celelalte puteri.

Page 282
 Competenţele unităţii de învăţare:
– studenţii vor intelege pozitia cruciala a puterii executive pe
scena politica si sociala a statului in care isi exercita functiile.
– Studentii se vor familiariza cu rolul pe care il joaca Guvernul
in procesul de exercitare si mentinere a puterii in stat.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

25.3. Conţinutul unităţii de învăţare

25.3.1. Noţiune, rol şi funcţii ale puterii executive

În accepţiunea largă a cuvântului, prin guvern înţelegem
totalitatea autorităţilor statului, inclusiv parlamentul şi instanţele
judecătoreşti.
Această definiț ie o găsim în Declaraţia americană de
independenţă din 4 iulie 1776:
"Noi considerăm (...) că pentru a asigura aceste drepturi,
guvernele au fost instituite printre oameni (...) dobândindu-şi puterile
lor legitime din consimţământul guvernaţilor"1.
Alţi autori consideră că termenul respectiv vizează
totalitatea organelor politice ale statului, omiţând instanţele
judecătoreşti.
În sens restrâns, prin guvern înţelegem doar executivul,
adică şeful statului împreună cu miniştrii.
În accepţiunea strictă, guvernul este definit ca organul
colegial alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membrii desemnaţi
de legea fundamentală sau de lege, fără a se face referire la instituţia
şefului de stat. În cazul republicilor prezidenţiale cu un executiv
monocefal (exemplu SUA), ultimele două sensuri se confundă, dat
fiind faptul că şeful guvernului (în sens restrâns, cabinetul) este chiar
şeful statului.
Constituţia din 1991 revizuită prin referendumul din 2003
foloseș te noț iunea de "guvern" în accepţiunea sa restrânsă.
Normele referitoare la Guvern sunt reglementate în Titlul
III, Cap. III ("Guvernul", art. 102-110).
Esenț iale mai sunt şi dispoziţiile Capitolului IV din acelaşi
Titlu ("Raporturile Parlamentului cu Guvernul", art. 111-115).
Reg1ementarea de detaliu o regăsim în Legea nr. 90/26
martie 2001, care abrogă legea anterioară, Legea nr. 37/1990 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului.
În toate actele normative menţionate este folosit foarte des
termenul de "guvern", fără nici o referire la formula mai veche,

Page 283
încetăţenită în legislaţia noastră, de "Consiliu de Miniştri".
În primele reglementări cu valoare constituţională, puterea
executivă, ce aparț inea domnului ţării, era exercitată de acesta,
direct sau prin miniştrii săi.
Constituţia din 1866 nu utiliza nici un termen pentru a
defini colegiul format din miniştri, luaţi împreună, şi nici măcar o
referire la şeful guvernului (primul-ministru). Termenul de "guvern"
este prezent o singură dată, în art. 30, alin. (1).
Acest text sublinia interdicţia pentru cetăţenii români de a
intra în serviciul unui stat străin, însă admitea ca unică excepţie
situaț ia în care acest lucru se produce "cu autorizaţiunea
guvernului".
Constituţia din 1923 reglementa (în art. 93) că "miniştrii
întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri".
Acesta era condus, de "Preşedintele al Consiliului de
Miniştri" de către "acela care a fost însărcinat de Rege cu formarea
guvernului."
Dispoziţia respectivă se regăseşte, în aceeaşi exprimare, în
Constituţia din 1938.
Legile fundamentale cu caracter comunist menţionează
titulatura existentă, consacrând însă Guvernul (Consiliul de Miniştri)
ca "organ suprem executiv şi administrativ" (Constituţia din 1948,
art. 66, alin. 1), "organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de
stat" (Constituţia din 1952, art. 42) sau ca "organ suprem al
administraţiei de stat" (Constituţia din 1965, art. 77, alin. 1).
Probabil în urma unui reflex ostil terminologiei uzuale din
anii comunismului (deşi, după cum am văzut, s-a preluat pur şi
simplu o formulare deja încetăţenită), legiuitorul din 1990 şi
constituantul din 1991 au hotărât să nu utilizeze sintagma "Consiliul
de Miniştri".
În ț ara noastră, s-a înregistrat în decembrie 1996 o
încercare de a aplica formula tradiţională, premierul învestit în urma
alegerilor din acel an informând presa că va solicita Curţii
Constituţionale un aviz consultativ în privinţa utilizării denumirii de
"Consiliu de Miniştri".
Această hotărâre a fost lipsită, însă, de viabilitate, pentru că
atribuţiile Curţii Constituţionale sunt prevăzute limitativ în art. 146,
iar avizul consultativ este utilizat doar cu privire la cererea de
suspendare a Preşedintelui României.
În acelaș i sens, utilizarea unei formule specifice pentru a
desemna Guvernul este fie rezultatul unei lungi uzanţe şi se
încetăţeneşte treptat, situaţie în care nu se impune o manifestarea
expresă, printr-un act juridic, a voinţei unui organ constituţional, fie
consecinţa unei dispoziţii a textului legii fundamentale, necesitând
revizuirea acesteia.
Executivul, "potrivit programului său de guvernare acceptat
de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice" (art. 102, alin.
1). În opinia constituantului român, guvernarea şi administrarea
reprezintă aspecte distincte în activitatea Guvernului.
Acest fapt se degajă şi din împrejurarea că, Constituţia
consacră "administraţiei publice" un capitol distinct.

Page 284
 Astfel, Guvernul are un rol de natură politică (de a realiza,
pe baza votului de încredere a Parlamentului, politica internă şi
externă a ţării) şi una de natura administrativă (exercitarea conducerii
generale a administraţiei publice).
Noua lege organică a Guvernului stabileşte în art.1, alin.1
că Guvernul reprezintă "autoritatea publică a puterii executive" care
"asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită
conducerea generală a administraţiei publice".
Textul respectiv reiterează cuprinsul dispoziţiei din art.
102, alin. 1 al Constituţiei.
În reglementarea anterioară, (art. I din Legea nr. 37/1990),
Guvernul era "organ central al puterii executive, care exercită în
conformitate cu legea, administraţia publică pe întreg teritoriul
ţării", lipsind din formularea legală sarcina referitoare la realizarea
politicii interne şi externe a ţării.
Soluţia constituantului român de a consacra capitole
distincte reglementării "Guvernului" şi "Administraţiei publice" a
primit şi aprecieri critice în literatura juridică, fiind preluată ca o
"încercare de separare a instituţiei Guvernului de Administraţia
publică".
Întrucât Guvernul este "organ central chemat să exercite
administraţia publică la cel mai înalt nivel" el nu poate fi considerat
decât ca organ administrativ.
Guvernul fiind format din miniştri, este greu de acceptat că,
aceştia, atunci când deliberează la şedinţele Guvernului îndeplinesc o
altă formă de activitate decât cea pe care o desfăşoară în cadrul
propriilor ministere.
Admitem că prevederea a două roluri diferite (politic şi
administrativ) atribuite Guvernului nu necesită separarea artificială a
executivului de administraţie şi nici negarea calităţii de "organ
administrativ" a Guvernului.
Mai mult, cele două roluri au puncte comune, între ele
existând o strânsă legătură.
Modalitatea nu atât de eficientă de a exercita conducerea
generală a administraţiei publice poate avea consecinţă politică.
Aceasta poate determina o moţiune de cenzură a
Parlamentului, chiar dacă cele două politici, internă şi externă,
promovate de executiv sunt aprobate de reprezentanț a naţională,
după cum politica realizată de Guvern ( în domeniul sănătăţii,
învăţământului, fiscal, al ordinii publice ) are legătură în mod direct
cu administraţia publică.
Executivului îi este recunoscută posibilitatea juridică de a
transmite impulsurile politice ale guvernării şi de a determina
realizarea lor autorităţilor administraţiei publice, administraţia
publică având ca ţel realizarea unor valori politice, ea situându-se
între activitatea de formulare a acestor valori şi activitatea de
materializare concretă a acestora.
Exercitarea conducerii generale a administraţiei publice
prevede stabilirea unor raporturi de drept administrativ între Guvern
şi autorităţile administraţiei publice.
Raporturile pot fi:
 de subordonare (faţă de ministere, alte organe de

Page 285
 specialitate din subordinea Guvernului sau faţă de
prefecţi),
 de colaborare (faţă de autorităţile administrative
autonome, precum Banca Naţională a României,
Consiliul Legislativ, Consiliul Naţional al
Audiovizualului, Consiliul Naţional de Studiere a
Arhivelor Securităţii)
 de tutelă administrativă (faţă de autorităţile alese de
către cetăţeni în baza principiului autonomiei
locale: primari, consiliile locale sau consiliile
judeţene).

Legea nr. 90/26 martie 2001, privind organizarea şi

funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor reglementează
funcţiile Guvernului în art.1, alin. (5):
funcţia de strategie, al cărui rol principal este materializarea ș i
punerea în practică a unei strategii de punere în aplicare a
programului de guvernare;
funcţia de reglementare, care conduce la elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar în atingerea scopurilor strategice;
funcţia de administrare a proprietăţii statului, care asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, cât şi
gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
funcţia de reprezentare, care prevede, în numele statului român,
reprezentarea ţării atât pe plan intern cât şi extern;
funcţia de autoritate în stat, cu o poziț ie de mare importanț ă în
clasificarea menţionată, determină urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementarilor în domeniul apărării, ordinii publice şi
siguranţei naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi al
funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea
în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Ierarhizarea funcţiilor executivului, intenţia legiuitorului de
a consacra formal importanţa politică esenţială a Guvernului,
decurgând din practica politică şi constituţională a ultimilor ani.
Funcţia de reglementare (art.1, alin.(5), pct.b) are rolul de a
sublinia poziț ia executivului în elaborarea actelor normative,
inclusiv a celor cu putere de lege.
Este relevantă în acest sens practica tuturor guvernelor post
decembriste de a reglementa pe calea adoptării de ordonanţe în
domenii rezervate de constituant legii (cale prevăzută în legea
constituţională, însă doar ca excepţie), inclusiv în cel al legii
organice.
Această împrejurare impunea, distinct de problema
constituţionalităţii uneia sau alteia din ordonanţele Guvernului,
redefinirea poziţiei Guvernului în stat.
Astfel, este acceptat în unanimitate ca într-un stat de drept
legile să fie elaborate de către puterea legislativă, executivul
limitându-se la a adopta în cazuri excepţionale, pe bază de delegare
legislativă, acte cu putere de lege.
Oricum am califica practica Guvernului, ea defineşte o
realitate pe care legiuitorul din 2001 a recunoscut-o şi a consacrat-o
indirect.

Page 286
 De asemenea, se poate înț elege că se face referire doar la
o "funcţie de reglementare", funcţia de "legiferare" aparţinând
Parlamentului.
O abordare corectă, lămureș te că o parte semnificativă a
legilor adoptate de Parlament constă doar în aprobarea, eventual cu
modificări, sau în respingerea ordonanţelor Guvernului.
Statutul Guvernului este consolidat în raport cu
Preşedintele României care, conform art. 80, alin. (1), "reprezintă
statul român", având în acest sens şi atribuţii în domeniul politicii
externe (art. 91:
încheierea tratatelor internaţionale în numele României,
acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României
primirea reprezentanţilor diplomatici ai altor state acreditaţi
în România.
De această dată situaţia este foarte clară: excluzând cazul
republicilor prezidenţiale, unde şeful statului este şi şef al guvernului,
guvernul are un rol hotărâtor în trasarea politicii externe, rolul şi
atribuţiile şefului statului reducându-se la aspecte pur formale, de
protocol.
O excepţie o prevede cazul unei republici semi-
prezidenţiale (Franţa), dar aici rolul Ș efului de stat şi poziţia sa faţă
de puterea executivă, beneficiază de o consacrare constituţională mai
activă decât cea stabilită prin legea fundamentală a României.
Astfel de considerente sunt avantajoase, în ceea ce priveşte
reprezentarea statului pe plan intern, fapt rezultat şi din textele
constituţionale care definesc atribuţiile Preşedintelui, în sensul că
cele mai importante, pot fi exercitate doar printr-un decret
contrasemnat de primul-ministru.

25.3.2. Tipuri de guverne contemporane

În sistemele constituţionale, prezente pe scena politică a

statelor contemporane, există o mare varietate de forme pe care le
poate îmbrăca şi exprima în practica vieţii politice, executivul.

Ştiinţa politologică are în vedere, două criterii esenţiale:

 Numărul partidelor politice ce formează guvernul

 Calitatea membrilor în guvern

Dupa calitatea pe care o au în guvern membrii acestuia, pot

fi:

 guverne politice;
 guverne tehnocratice;
 guverne militare;
Guvernul politic

În desemnarea membrilor unui asemenea guvern este

semnificativă componenta politică, aceştia fiind membrii marcanţi ai

Page 287
partidului sau formaţiunii politice aflate la putere.
Ei sunt prin excelenţă oameni politici, fiind numiţi
miniştri.
Calitatea de membru într-un asemenea guvern semnifică o
dubla responsabilitate:
Una profesională, ce decurge din gestionarea şi
administrarea treburilor ministerului şi a guvernului.
Una politică, aceasta fiind în legătură directă cu partidul sau
formaț iunea politică cărei îi aparţne şi o reprezintă.
În multe situaţii responsabilitatea politică este mai
pregnantă, decât cea profesională.
Susţinerea politică a unui astfel de guvern este concisă ș i
ea vine numai din partea partidului sau a forţelor care deţin
majoritatea în parlament, deci a puterii.
Este o susţinere prin excelenţă politică.
Aceleaşi conotaţii politice le capătă şi programul unui
guvern politic.
El va promova interesele, opţiunile, aspiraţiile forţei
politice susţinătoare.
Va fi principalul său instrument în realizarea şi aplicarea
propriei sale politici.
În practica politică, guvernele politice sunt cele mai dese
tipuri întalnite, uzitate.

Guvernul tehnocratic

Este tipul de guvern relativ nou apărut în practica politică.

El se constituie în situaţii speciale cum ar fi2criză politică
prelungită şi acută care face imposibilă susţinerea în continuare a
unui guvern politic.
În această situaţie se apelează la un guvern de specialişti,
neînregimentaţi politic, fie pentru a continua guvernarea în vechea
structură politică, fie în cele mai multe cazuri pentru a gestiona
treburile politice până la constituirea noului guvern şi a pregăti şi
realiza alegerile generale anticipate sau la termen.
Astfel de guverne se numesc tehnocrate, iar membrii lor
poartă titulatura de specialişti sau tehnocraţi.
Ele se diferenț iază de guvernele politice prin următoarele
elemente:

-membrii acestor guverne nu sunt oameni politici ci specialişti în

domeniile vieţii sociale, economice, culturale şi politice;
neavând coloratura politica, membrii guvernului tehnocratic nu vor
promova un anume program politic. Programul politic al unui
asemenea guvern nu va fundamenta şi promova interesele unui
anumit emitent politic, ci acesta se va limita la interesele generale de
moment, la atribuţiile şi competenţele cu care a fost investit şi
abilitat;
- nefiind înregimentaţi politic, membrii unui asemenea guvern nu
sunt purtătorii unei responsabilităţi politice, ci numai a uneia

Page 288
profesională, aceasta decurgând din gestionarea şi administrarea
corectă şi eficientă a obligaţiilor ce le revin din calitatea lor de
membrii ai guvernului;
-lipsa de implicare politică a guvernului tehnocrat va determina ca
susţinerea să nu acț ioneze numai dintr-o anumită parte a
parlamentului, ci aceasta să fie corelată cu interesele imediate sau de
perspectivă ale forţelor politice parlamentare, ale modului cum
deciziile, măsurile întreprinse şi aplicate de respectivul guvern vor
corespunde cu interesele particulare ale partenerilor politici şi
generale ale societăţii.
Astăzi, într-o lume dominată de politic şi mai ales de
interese politice, durabilitatea, viabilitatea unor asemenea guverne
este foarte mică. Şi în România postdecembristă în cursul anului
1992 a funcţionat un asemenea guvern condus de Theodor Stolojan.

Guvernele militare

Guvernele militare sunt instalate de grupuri ale armatei.

De regulă acestea se impun prin forţa, în urma unei lovituri de
stat.
Şeful guvernului şi membrii acestuia sunt ofiţeri, ei deţin şi
exercită puterea în numele armatei. În cele mai multe cazuri se
instaurează un regim nedemocratic, dictatorial. Constituţia,
activitatea partidelor politice şi altor instituţii democratice este
suspendată.
Are loc o gravă limitare sau lichidare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti. Guvernarea se realizează prin:
 mijloace militare,
 decrete,
 ordonanţe,
 instituţii

În istorie au fost însă şi cazuri cand unele guverne militare

au întreprins măsuri democratice:

 naţionalizare,
 reforme agrare,
 limitări ale capitalului străin,
 încurajari ale celui autohton, etc.

După numărul partidelor politice care participă la formarea

guvernului, acesta poate îmbrăca următoarele tipuri:

 guvern monocolor;
 guvernele de coaliţie;
 guverne de uniune naţională;

Guvern monocolor

Page 289
 Constituit din reprezentanţii unui singur partid politic, cel
care deţine majoritatea în parlament şi puterea3.
De regula aceste guverne sunt caracteristice regimurilor
totalitare dar nu puţine au fost cazurile când asemenea guverne s-au
constituit în anumite perioade şi în societăţile democratice.

Guvernele de coaliţie

Sunt acele guverne constituite din reprezentanţii mai multor

partide politice, care fie că au format o coaliţie electorală şi au
câştigat alegerile sau pentru a obţine majoritatea în parlament şi a
forma guvernul sunt nevoite să se alieze.
Pentru buna şi eficienta funcţionare a guvernelor de
coaliţie, este nevoie de o apropiere doctrinară şi pragmatică. În caz
contrar, acolo unde se întrepătrund opţiuni, interese ideologice şi
politice diferite, are de suferit programul de guvernare şi, cu
precădere, realizarea sa în practică. Asemenea guverne de coaliţie au
funcţionat şi în România postdecembristă, în perioada 1992-1996 şi
1996-2000.

Guverne de uniune naţională

Astfel de guverne se formează în situaţii speciale ș i

anume:
 stare de război, mari tensiuni şi conflicte sociale,
 criză politică acută care nu permite constituirea unui
alt tip de guvern;
 calamităţi naturale.
Guvernele de uniune naţională iau naș tere prin unirea
reprezentanţilor celor mai importante partide şi formaţiuni politice
ale societăţii.
Durata mandatului unor guverne de cest gen este în legătură
directă cu perioada crizei care a generat necesitatea instaurării lor.
Sunt guverne impuse de situaţii şi stări excepţionale, ele nu
sunt caracteristice unei dezvoltări normale şi democratice.
25.3.3. Mandatul guvernului si statutul membrilor acestuia
Art. 101, alin. (3), din Constituţie, reglementează faptul că
Guvernul României este alcătuit din "prim-ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică".
Art.3, alin.1 din legea organică a guvernului învederează ca
membrii ai acestuia doar pe primul-ministru şi pe miniştri, renunţând
astfel la posibilitatea, recunoscută prin legea fundamentală de a
include în Guvern şi categorii de membri (de exemplu secretarii sau
subsecretarii de stat).
Conform art. 117, alin. (1), ministerele se formează doar
prin lege, însă Guvernul şi ministerele pot înfiinţa organe de
specialitate în subordinea lor, dacă legea le recunoaşte această
competenţă (alin. (2)). În componenţa guvernelor de până în anul

Page 290
2000 s-a întâlnit categoria "miniştrilor de stat", categorie prevăzută
de Legea în. 37/1990, în art. 2, alin. (1).
Actul normativ în cauză nu conţine criteriile pe baza cărora
urmau a fi desemnaţi aceşti miniştri de stat.
De obicei, acestora li se atribuiau departamente considerate
mai importante:
 al justiţiei,
 al afacerilor interne,
 al apărării naţionale,
 al afacerilor externe sau
 al muncii şi protecţiei sociale.
Practica menţionată a suportat deseori critici, din diferite
motive.
Ca o primă opinie, consacrarea formală a unui rang mai
înalt al unor membri ai Guvernului sugera desemnarea oficială a unor
ierarhii în cadrul acestuia şiaducea în discuţie în mod repetat practica
guvernelor comuniste de a include mai mulţi " vice-prim-miniştri",
chiar şi un "prim-vice-prim-ministru", având un rang şi o poziţie mai
înalte decât simplii "miniştri.
În orice sistem social se stabilesc anumite ierarhizări şi
diferenţieri, inclusiv în organele colegiale ale statelor democratice în
ciuda stipulării prin lege sau chiar prin legea fundamentală a unei
egalităţi formale între aceştia.
Această ierarhizare a unor lideri este absolut naturală,
inevitabilă şi benefică.
Este important ca acest proces să se desfăşoare în mod
spontan, şi să nu fie impus prin atitudinea voluntaristă şi artificială a
unei autorităţi, atentă până la cele mai nesemnificative detalii. Un
organ colegial trebuie să aibă un lider (în cazul Guvernului,
premierul a cărui poziţie superioară trebuie să fie consacrată
normativ).
O detaliere prea amănunţită a rangului fiecărui membru al
cabinetului sau instituirea mai multor trepte ierarhice şi gradarea
pedantă a acestora subliniază o preocupare exagerată pentru forme
substituind conţinutul şi o atitudine ostilă faţă de manifestarea liberă
a aptitudinilor şi a experienţei individuale în domeniul politic4.
Mai mult, faptul că printre miniştri de stat, frecvent erau
desemnaţi Ministrul de Interne şi Ministrul Apărării Naţionale, era de
natură a constata o anumită preferinţă acordată unei concepţii mai
autoritare asupra guvernării.
Dispoziţia menţionată din Legea nr. 37/1990 a fost
înlăturată odată cu adoptarea Constituţiei din 8 decembrie 1991.
Textul constituţional recunoaşte posibilitatea stabilirii prin lege
organică a unor alţi membri ai Guvernului decât cei expres
menţionaţi în art. 102 , alin. (3),dar aceştia pot fi numai dintr-o
categorie inferioară celei de ministru, ordinea enunţată în articolul
citat fiind descendentă: ("prim-ministru, miniştri şi alţi membri

Page 291
stabiliţi prin lege organică")
Cu toate acestea, până în anul 2000 guvernele care au
succedat la putere au inclus în alcătuirea lor şi "miniştri de stat". 5
Legea nr. 90/2001 elimină din conţinut această categorie de
membri ai Guvernului, dar modificările aduse prin Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 14/2004 implică în structura cabinetului şi
existenţa miniştrilor de stat.
Potrivit art.3, alin.(2) din legea sus amintită, din executiv
pot face parte miniştri-delegaţi, cu însărcinări specifice, pe lângă
primul-ministru, regăsiţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului
pentru acordarea votului de încredere.
Într-un regim democratic, Guvernul este legitimat prin
încrederea Parlamentului.
Scopul politic al puterii executive în România poate
îndeplinit cu condiţia sprijinului acestuia din partea Parlamentului,
prin votul de încredere acordat componenţei sale precum şi a
programului de guvernare.
Desemnarea şefului de guvern constituie o decizie politică
de esenţă, pentru care constituţia impune manifestarea expresă a
încrederii atât din partea Preşedintelui cât şi a puterii legislative.
Modul în care se ajunge la numirea unui nou guvern este reglementat
prin dispoziţiile art. 85 şi art. 103 din Constituţie.
Primul ministru conduce Guvernul şi coordonează
activitatea membrilor acestuia cu respectarea atribuţiilor legale ce le
revin.
De asemenea, acesta reprezintă Executivul în raporturile cu:
 Legislativul,
 Preşedintele,
 Curtea Constituţională,
 Curtea de Conturi,
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
 Consiliul Legislativ,
 Ministerul Public,
 Partidele politice şi sindicatele,
 Relaţiile internaţionale.
Prima etapă are în vedere desemnarea candidatului pentru
funcţia de prim-ministru. Candidatul este desemnat de Preşedintele
României, care nu este legat în aceasta privinţă decât de obligaţia de
a consulta partidul care are majoritatea în Parlament, iar dacă nu
există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Odată îndeplinită condiţia consultării, Preşedintele este
liber să desemneze drept candidat orice persoană (îndeplinind
condiţiile prevăzute de art. 16, alin. (3) din Constituţie) pe care o
consideră potrivită pentru funcţia de prim-ministru.
El poate desemna liderul partidului având majoritatea
(absolută sau relativă) în Parlament, liderul unui alt partid politic, sau
o persoană din afara partidelor.
Reglementarea în legea fundamentală a unei asemenea
puteri discreţionare este pe deplin motivată.
Primul-ministru trebuie să fie o persoană care să

Page 292
întrunească calităţi politice şi organizatorice, iar aprecierea asupra sa
nu poate fi determinată anticipat prin criterii fixe şi abstracte stabilite
de legiuitor.
Astfel, acţiunea şefului statului nu poate fi redusă la rolul
de a ratifica automat deciziile din interiorul partidelor, cum s-ar
întâmpla în cazul în care ar fi legat prin legea fundamentală la a
desemna un candidat din rândul şefilor de formaţiuni politice.6
Există situaţii, în care un conducător de partid care are un
rol important în interiorul formaţiunii sale politice, nu este agreat în
afara partidului sau are şanse minime de a forma un guvern viabil
decât un alt membru al aceluiaşi partid.
În practica statelor europene însă, deseori, şeful statului
desemnează ca prim-ministru pe liderul partidului majoritar, şi
aceasta în condiţii asemănătoare cu cele din ţara noastră, având o
gamă largă de opţiuni.
Soluţia este motivată: „conducătorul partidului având
majoritatea în Parlament are cele mai mari posibilităţi de a obţine
încrederea şi sprijinul parlamentarilor pentru formula sa de
guvernare”.
O soluţie care nu ar ţine cont de părerile emise din
interiorul partidelor, exprimate prin alegerea conducătorilor acestora,
ar avea puţine şanse să fie susţinută de parlamentarii partidelor în
cauză.
În principiu există şi posibilitatea ca în situaţii speciale să
fie format un guvern condus de o persoană neavând funcţia de şef de
partid sau chiar din afara partidelor.
În practica politică şi constituţională a ţării noastre această
împrejurare este de fapt regula: dintre prim-miniştrii din perioada
decembrie 1989-decembrie 2000 nici unul nu a fost liderul partidului
majoritar (sau al unui alt partid) la momentul numirii7.
Au existat situaţii când unii dintre aceştia nu erau membrii
ai vreunui partid politic şi o astfel de practică a fost de natură a
minimiza indirect voinţa electoratului, întrucât, prezentându-se la
urne, alegătorul nu putea decât să bănuiască vag identitatea persoanei
care va conduce Guvernul în eventualitatea victoriei partidului cu
care a votat.
Mai mult, practica a dus la accentuarea rolului şi a
influenţei exercitate asupra actului de guvernare de către şeful
statului, care putea fi tentat să numească o persoană cu un sprijin
politic mai puţin substanţial în propriul său partid, însă cu atât mai
dependentă de preşedinţie.
Cea de-a doua etapă a procedurii de învestire, este cea în
care, primul-ministru va prezenta în termen de 10 zile de la
desemnare, lista Guvernului şi programul de guvernare (art. 103, alin.
(2)).
Negocierile prelungite şi complexe, privind componenţa
Guvernului şi programul acestuia pot avea loc chiar şi înainte de
desemnarea candidatului, şeful statului amânând actul de desemnare

Page 293
spre a-i acorda timp pentru definitivarea listei, situaţie posibilă dat
fiind faptul că prima etapă nu prevede vreun termen..
Programul de guvernare este, de obicei, acelaşi cu cel
prezentat în campania electorală.
O schimbare radicală a acestuia în timp atât de scurt ar fi
mijlocul cel mai apt pentru a pierde rapid şi iremediabil încrederea
electoratului, dar, în cazul frecvent al guvernărilor de coaliţie,
programele partidelor guvernamentale trebuie armonizate şi
conciliate, întocmindu-se un program de guvernare accepat de toate
partidele din coaliţie.
O situaţie de ordin practic o reprezintă cea a depăşirii
termenului de 10 zile pentru solicitarea votului de încredere8.
Aparent, soluţia s-ar concretiza în decăderea primului-
ministru desemnat din dreptul de a mai solicita învestitura.
Astfel, legislativul nu ar mai putea acorda votul de
încredere unei liste şi unui program prezentate tardiv.
Soluţia ar fi una inadmisibilă: dacă există voinţa din partea
Parlamentului să sprijine Guvernul şi programul său, ce sens ar avea
obligaţia de a relua procedura de la prima etapă, cea a desemnării
unui candidat, cu riscul ca Preşedintele să desemneze altă persoană,
mai puţin agreată de Parlament.
Termenul de 10 zile reprezintă limita de la care Preşedintele
poate retrage candidatului mandatul acordat spre a începe noi
negocieri.

A treia etapă are drept scop acordarea votului de încredere

programului şi listei Guvernului (art. 103, alin. (3)).
Acordarea votului de încredere este precedată de dezbaterea
în şedinţă comună a listei şi a programului Guvernului. Votul de
încredere trebuie exprimat de "majoritatea deputaţilor şi senatorilor"
(art. 103, alin. (3), fraza 2).
Altfel spus, numărul celor care votează "pentru"este
necesar să depăşească numărul însumat al oponenţilor, al celor care
se abţin şi al absenţilor.
Nu are importanţă dacă votul de încredere este acordat cu majoritatea
atât a deputaţilor cât şi a senatorilor, sau doar cu majoritatea
membrilor uneia din Camere, în condiţiile în care se atinge
majoritatea din numărul total al parlamentarilor
În cazul neacordării votului de încredere Preşedintele are
posibilitatea de a dizolva Parlamentul, însă numai după expirarea
unui termen de 60 de zile de la prima solicitare şi dacă au fost
respinse cel puţin două solicitări de învestitură.
În acest caz, Preşedintele trebuie să se consulte în prealabil
cu preşedinţii Camerelor şi cu liderii grupurilor parlamentare (art. 89,
alin. (1)).
Stabilirea termenului de 60 de zile pentru dizolvare lipseşte
practic de eficienţă dispoziţia respectivă.
În cazul unei crize guvernamentale, care prin ea însăşi pune
probleme economice şi financiare grave unei ţări aflate în tranziţie
prin amânarea unor decizii politice urgente şi prin prelungirea

Page 294
provizoratului, un termen suplimentar de 60 de zile ar însemna o
agravare considerabilă a crizei existente, astfel încât orice soluţie de
compromis apare ca preferabilă.

În ultima etapă are loc numirea membrilor Guvernului şi

depunerea de către aceştia a jurământului de credinţă (art. 104).
Jurământul este identic cu cel prevăzut la art. 82, şi se
depune individual în faţa Preşedintelui României (art. 104, alin. (1)).
Din dispoziţia alin. (2) al articolului menţionat („mandatul
Guvernului, ca şi cel al membrilor, începe de la data depunerii
jurământului”), reiese că numirea Guvernului de către Preşedintele
României (art. 85, alin. (1)) are loc anterior depunerii jurământului.9
Dat fiind faptul că prin învestitură, Guvernul a primit
încrederea Parlamentului, mandatul acestuia este dependent de cel al
Camerelor.
Încetarea mandatului Guvernului intervine la data validării
alegerilor parlamentare generale (art. 110, alin. (1)).
Mandatul poate înceta şi anterior acestei date, în cazul în care
Parlamentul retrage printr-o moţiune de cenzură încrederea acordată
(art. 110, alin. (2) coroborat cu art. 113 şi art. 114).
Moţiunea de cenzură poate fi adoptată ca formă de tragere
la răspundere pe plan politic a Guvernului, fiind deci consecinţa unei
greşeli grave săvârşite de:
 echipa guvernamentală;
 de primul-ministru;
 alt membru al Guvernului ori a
văditei incapacităţi a cabinetului de a îndeplini
programul de guvernare acceptat de Parlament.
Totuşi moţiunea mai poate fi adoptată în afara oricărei
culpe a Guvernului în ansamblu sau a membrilor săi, atunci când
circumstanţele politice interne sau externe fac inoportună politica
promovată de Guvern.
De asemenea poate si adoptata în situaţia în care a
intervenit o neînţelegere sau o redefinire a poziţiilor în cadrul
partidelor coaliţiei majoritare ori s-a constituit o altă coaliţie de
guvernământ care include partide situate anterior în opoziţie şi
exclude partide aflate până atunci la guvernare
Mandatul Guvernului mai poate înceta din cauza unor
împrejurări care vizează persoana primului ministru (art. 110, alin.
(2)).
Este cazul în care premierul se află în una din situaţiile
prevăzute în art. 106, în care încetează mandatul de membru al
Guvernului: demisie, pierdere a drepturilor electorale,
incompatibilitate sau deces.
Aceste cauze de încetare a mandatului se pot clasifica în
cauze dependente de voinţa politică a premierului şi în cauze
independente de voinţa sa.
Prima categorie de cauze este subsumabilă noţiunii de
remaniere guvernamentală iar cea de-a doua, noţiunii de vacanţă a
postului.

Page 295
 Revocarea se produce în caz de remaniere guvernamentală (art. 85
alin. (2) din Constituţie, coroborat cu art. 7, alin. 2 din legea organică
a Guvernului), adică în situaţia în care primul-ministru propune, iar
Preşedintele dispune modificarea componenţei Guvernului, prin
înlocuirea unor membri ai cabinetului, sau eventual, prin schimbarea
posturilor anumitor membri
Revocarea nu constituie neapărat o sancţiune, producându-
se ca urmare a unor împrejurări foarte diferite:
 conducerea ineficientă a ministerului;
 schimbarea politicii guvernului într-un anumit
domeniu;
 un incident grav survenit în domeniul de resort al
ministrului revocat şi care impune satisfacerea opiniei
publice prin destituiri mergând până la nivelul
Guvernului cu intenţia premierului de a numi pe
ministrul respectiv în alt post;
 renegocierea "algoritmului politic" între membrii
unei coaliţii guvernamentale.

În privinţa atitudinii Preşedintelui faţă de propunerea de

revocare pot să apară probleme mai dificile.
În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze automat
propunerii primului-ministru, dat fiind faptul că nu Preşedintele, ci
Guvernul răspunde politic faţă de Parlament, iar desemnarea unei
persoane ca membru în Guvern este urmare a faptului că această
persoană a fost inserată de către premier pe lista cabinetului precum
şi a aprobării listei respective de către reprezentanţa naţională.
Preşedintele s-ar putea opune revocării, de exemplu, pe
motiv că exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) "între
puterile statului" sau "între stat şi societate".
Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie,
şeful statului nu este mai degrabă declanşatorul unei crize
guvernamentale decât cel care o rezolvă.
Este de dorit ca asemenea dezacorduri dintre Preşedinte şi
premier să survină cât mai rar sau niciodată.

25.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 25

Instituţia Guvernului este cea care menţine şi duce mai departe legătura cu cetăţenii unui stat,
care prin vot universal, direct, liber exprimat şi-au ales prin reprezentanţi, organismele care să-i
conducă.
Astfel, activitatea şi eficienţa acestei autorităţi, îşi pun amprenta asupra aspiraţiilor şi
intereselor pe care o societate le are cu privire la realizările cetăţenilor ei.

Page 296
 Principiul separării puterilor în stat este cel care intervine, pentru a sublinia importanţa şi
legătura directă a executivului cu celelalte autorităţi în stat, respectiv legislativul şi puterea
judecătorească.
Guvernul este autoritatea centrală a puterii executive, care funcț ionează în baza votului de
încredere acordat de Parlament ș i care asigură realizarea politicii interne ș i externe a ț ării ș i
exercită conducerea generală a administraț iei publice.
Guvernul face parte din sistemul organelor sistemului administraț iei publice,ocupând în
acest sistem locul principal, ca organ suprem al sistemului, concluzie la care se poate ajunge în baza
prevederilor art.101 alin.1 din Constituț ie, potrivit cărora ,,Guvernul exercită conducerea generală a
administraț iei publice''.
Prin conț inutul, trăsăturilor ș i atributele sale guvernul reprezintă una dintre cele mai
importante ș i distincte instituț ii ale statului.
Importanț a acestei puteri decurge din faptul că ea este cea care organizează ș i conduce
efectiv societatea.
Drept urmare, ea se află cel mai mult ș i cel mai direct în legătură cu cetăț eanul.
Din această cauză, guvernul sau executivul îi interesează în cea mai mare măsură pe
cetăț eni, întrucât de activitatea ș i eficienț a acestuia se leagă în mare măsura realizarea aspiraț iilor
ș i intereselor lor.
In teoria ș i practica politică, această instituț ie este cunoscută sub denumirea de executiv,
fapt aflat în legătură directă cu separarea puterilor în stat sau mai nou de “administraț ie de stat”,
“autoritate administrativă”, “administraț ie politică”, etc.
In conș tiinț a ș i practica politică curentă, această instituț ie este cunoscută sub numele de
guvern, în cele mai multe cazuri, consiliul de miniș tri, cabinet etc.
Denumirea sa este în mare măsură determinată de sistemul constituț ional, de structura sa,
sau de anumite tradiț ii istorice.

Guvernul are rolul de a asigura funcț ionarea echilibrată ș i dezvoltarea sistemului naț ional
economic ș i social, precum ș i racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiț iile
promovării intereselor naț ionale.
În îndeplinirea atribuț iilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate,
cum ar fi sindicatele ș i patronatele.
Noț iunea de guvern are mai multe sensuri. În accepț iunea sa generală, prin guvern
înț elegem totalitatea autorităț ilor statului, inclusiv parlamentul ș i instanț ele judecătoreș ti.
Această accepț iune o întâlnim în Declaraț ia americană de independenț ă din 4 iulie 1776:
"Noi considerăm (...) că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele au fost instituite printre oameni (...)
dobândându-ș i puterile lor legitime din consimț ământul guvernaț ilor".
Alț i autori consideră că termenul respectiv vizează totalitatea organelor politice ale statului,
omiț ând instanț ele judecătoreș ti.
Al doilea sens, mai restrâns, vizează doar executivul, adică ș eful statului împreună cu
miniș trii (consiliul de miniș tri, cabinetul sau guvernul în sens restrâns).
În accepț iunea sa strictă, guvernul este organul colegial alcătuit din prim-ministru, miniș tri
ș i alț i membri stabiliț i de Constituț ie sau de lege, exclusiv ș eful statului.
În cazul republicilor prezidenț iale cu un executiv monocefal (cum este cazul SUA),
ultimele doua accepț iuni se confundă, dat fiind faptul că ș eful guvernului (în sens restrâns,
cabinetul) este chiar ș eful statului.
Constituț ia din 1991, revizuită în 2003, utilizează termenul de "guvern" în accepț iunea
ultimă, cea restrânsa. Normele referitoare la Guvern se găsesc în cuprinsul Titlului III, Cap. III
("Guvernul", art. 102-110).
Relevante mai sunt ș i dispoziț iile Capitolului IV din acelaș i Titlu ("Raporturile
Parlamentului cu Guvernul", art. 111-115).

Page 297
 Reg1ementarea de detaliu o găsim în Legea nr. 90/26 martie 2001 , care abrogă legea
anterioară, Legea nr. 37/1990 privind organizarea ș i funcț ionarea Guvernului.
În toate actele normative menț ionate este utilizat consecvent termenul de "Guvern", fără
nici o referire la formula mai veche, încetăț enită în legislaț ia noastră, de "Consiliu de Miniș tri". În
primele reglementări cu valoare constituț ională, puterea executivă, ce revenea domnului ț ării, era
exercitată de acesta, direct sau prin miniș trii săi.
Constituț ia din 1866 nu cuprindea nici un termen pentru a desemna colegiul format din
miniș tri, luaț i împreună, ș i nici măcar o referire la seful guvernului (primul-ministru).
Termenul de "guvern" este utilizat o singură data, incidental, în art. 30, alin. (1). Acest text
stabileș te interdicț ia pentru cetăț enii români de a intra în serviciul unui stat străin, însă se admite ca
unica excepț ie cazul în care acest lucru se produce "cu autorizaț iunea guvernului".
Constituț ia din 1923 prevedea (în art. 93) că "miniș tri întruniț i alcătuiesc Consiliul de
Miniș tri".
Acesta era prezidat, cu titlul de "Preș edinte al Consiliului de Miniș tri" de către "acela care
a fost însărcinat de Rege cu formarea guvernului."
Dispoziț ia respectivă este păstrată aproape în aceeaș i formulare în Constituț ia din 1938
(art. 66, alin. 1).
Constituț iile comuniste păstrează titulatura existentă, consacrând însă Guvernul (Consiliul
de Miniș tri) ca "organ suprem executiv ș i administrativ" (Constituț ia din 1948, art. 66, alin. 1),
"organ suprem executiv ș i de dispoziț ie al puterii de stat" (Constituț ia din 1952, art. 42) sau ca
"organ suprem al administraț iei de stat" (Constituț ia din 1965, art. 77, alin. 1).
Probabil, în urma unui reflex ostil terminologiei uzuale din anii comunismului (deș i, după
cum am văzut, s-a preluat pur ș i simplu o formulare deja încetăț enită), legiuitorul din 1990 ș i
constituantul din 1991 au evitat să utilizeze sintagma "Consiliul de Miniș tri".
În ț ara noastră a existat în decembrie 1996 o tentativă de a se reveni la formula
tradiț ională, premierul învestit în urma alegerilor din acel an comunicând presei că va solicita Curț ii
Constituț ionale un aviz consultativ în privinț a utilizării denumirii de "Consiliu de Miniș tri".
Această intenț ie a fost lipsită însă de orice viabilitate, întrucât competenț ele Curț ii
Constituț ionale sunt enumerate limitativ în art. 146, iar avizul consultativ este prevăzut doar cu
referire la cererea de suspendare a Preș edintelui României.
Totodată, utilizarea unei anumite formule pentru a desemna Guvernul (în sens restrâns:
Cabinet, Consiliul de Miniș tri, etc.) este fie rezultatul unei dispoziț ii a textului legii fundamentale,
necesitând revizuirea Constituț iei fie poate fi rezultatul unei lungi uzanț e ș i se încetăț eneș te
treptat, caz în care nu este nevoie de manifestarea expresă, printr-un act juridic, a voinț ei unui organ
constituț ional,
Guvernul, "potrivit programului său de guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne ș i externe a ț ării ș i exercită conducerea generală a administraț iei publice" (art.
102, alin. 1).
În concepț ia constituantului român, guvernarea ș i administrarea reprezintă aspecte
distincte în activitatea Guvernului.
Acest lucru reiese ș i din împrejurarea că legea fundamentală consacră "administraț iei
publice" un capitol distinct.
Cu alte cuvinte, Guvernului îi revine o sarcină de natură politică (de a realiza, pe baza
votului de încredere a Parlamentului, politica internă ș i externă a ț ării) ș i una de natură
administrativă (exercitarea conducerii generale a administraț iei publice).
Noua lege organică a Guvernului prevede în art.1, alin.1 că Guvernul este "autoritatea
publică a puterii executive" care "asigură realizarea politicii interne ș i externe a ț ării ș i exercită
conducerea generală a administraț iei publice".
Textul respectiv reiterează cuprinsul dispoziț iei din art. 102, alin. 1 al Constituț iei.
În reglementarea anterioară, (art. I din Legea nr. 37/1990), Guvernul era "organ central al
puterii executive, care exercita în conformitate cu legea, administraț ia publică pe întreg teritoriul

Page 298
ț ării", lipsind din formularea legală sarcina referitoare la realizarea politicii interne ș i externe a
ț ării.
Dincolo, însă, de toate accepț iunile pe care le poate primi aceasta, ea devine, în contextul
politic ș i social al unui stat democratic, una dintre cele trei puteri care organizează, menț ine ș i
exercită puterea, ca pe un instrument concentrat în mâinile poporului.
Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă “genul proxim” în definirea puterii de
stat, constă în aceea că puterea este o putinț ă efectivă, o capacitate de a exprima ș i realiza voinț a ca
voinț a obligatorie pentru întreaga societate.
Dar, pentru a defini puterea de stat sunt necesare ș i alte elemente, respectiv cele care o
diferenț iază de alte puteri, care reprezintă “diferenț ă specifică”.
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că
este o putere de constrângere.

În realizarea voinț ei lor, guvernanț ii apelează la un întreg arsenal de mijloace, inclusiv

forț a de constrângere legală, denumită ș i “constrângerea de stat” împotriva celor care nu se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece, în
momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul.
Acesta (elementul constrângerii) deosebeș te puterea de stat de puterea socială existenț a în
comuna primitivă, care era o putere obș tească ș i se baza pe convingere, pe înț elegerea rostului ș i
necesităț ii măsurilor luate.
De asemenea, el deosebeș te puterea de stat de alte puteri sau activităț i exercitate de organe
ș i organizaț ii nestatale.
Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrângere, contrângerea de stat fiind una din
“trăsăturile esenț iale ale oricărei puteri de stat”.
Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanț ă, adică atunci când voinț a
de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.
Constrângerea de stat se realizează printr-o forț ă instituț ionalizată, care trebuie să
funcț ionează numai în baza ș i în limitele legii, adică numai în cazurile ș i condiț iile prevăzute de
lege după proceduri stricte ș i numai prin organele abilitate de lege.
În cazul când constrângerea de stat este folosită în afară legii, este necesară tragerea la
răspundere civilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcț ionarului public vinovat cât ș i a
autorităț ii publice în cauză.
Puterea de stat are evident un caracter social ș i se manifesta într-un mediul social.
Acest caracter explică apariț ia sa, apartenenț a, conț inutul ș i funcț iile sale.
Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forț e sociale (grupuri, clase) ș i a fost
folosită la consacrarea ș i protejarea intereselor acestora.
Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept ș i
democratic se analizează ș i se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.
Această trăsătura exprimă raț iunea de a fi a puterii organizată statal.
Trebuie subliniat ca voinț a indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naț iunii (depinde de
sfera ce o dăm guvernaț ilor) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinț ei membrilor,
grupurilor sau claselor sociale.
În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum ș i celelalte care au caracter
general pentru categoria guvernaț ilor.
Raportul lege-voinț a reală a poporului, este în strânsă legătură cu caracterul democratic al
statului.
Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinț a poporului, fie din cauza unor alegeri
incorecte, fie din cauza îndepărtărilor guvernanț ilor de la ceea ce au promis când au fost aleș i.
Puterea de stat este ș i există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism,
autorităț i învestite cu “puteri” exprimate în competenț e.

Page 299
 Puterea de stat nu poate exista decat organizată.
Organizarea puterii statale, pe principiul separării, egalităț ii, cooperării ș i controlului
reciproc al acestora prezintă incontestabile avantaje în exerciț iul democratic al funcț iilor
încredintate, structurilor acestuia (autorităț ii publice, funcț ionarii publicii, instituț ii publice etc.).

Concepte şi termeni de reţinut

Putere executiva.Rol. Structura.Organizare.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de putere executiva.

2. Detaliati structura puterii executive.
3. Enumerati functiile puterii executive.

Evaluare.
1. Definitia guvernului este:
a. guvernul este definit ca organul colegial alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membrii
desemnaţi de legea fundamentală sau de lege, fără a se face referire la instituţia şefului de
stat.
b. Puterea legislativa care elaboreaza legi
c. Institutia subordonata sefului de stat care contrasemneaza actele Presedintelui.

Page 300
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 301
 Unitatea de învăţare 26

GUVERNUL. ACTELE GUVERNULUI. INCOMPATIBILITATI. RAPORTURILE CU

CELELALTE PUTERI IN STAT.

Cuprins:
26.1. Introducere
26.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
26.3. Conţinutul unităţii de învăţare
26.3.1.Incompatibilitati.
26.3.2. Actele Guvernului
26.3.3. Răspunderea Guvernului
26.3.4. Scurte consideraţii privind administraţia publică centrală de specialitate.
Ministerele. Organizare, atribuţii, acte. Responsabilitatea ministerială.
26.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

26.1. Introducere

Într-o lume dominată de viaţa politică, când totul a devenit

politic sau se află sub influenţa sa, prin demersul nostru încercăm să
descifrăm conceptele, principiile şi valorile de bază ale politicului, să
le facem cât mai accesibile celor interesaţi.
Într-o structură şi cu un limbaj strict juridic, prezenta
lucrare realizează o trecere în revistă a principalelor teme care
prefaţează cercetarea politicului, alături de autorităţile importante de
pe scena de manifestare a acestora.
Din perspectiva teoriei generale a politicului, încercam să
prezentam cele mai importante funcţii, categorii şi roluri ale puterii
executive, care, coexistând într-un principiu desavârşit şi de
actualitate, respectiv principiul separaţei puterilor în stat, consacră
deopotrivă existenţa unui stat democratic.

26.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Studentii trebuie sa cunoasca actele pe care le emite puterea

executiva
– Studentii trebuie sa cunoasca cazurile de incompatibilitati ale
membrilor din Guvern
Page 302
 – Studentii trebuie sa aiba cunostinta despre situatiile care atrag
raspunderea guvernului.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor intelege importanta puterii executive in raport cu
celelalte pueteri prin cunoasterea cazurilor de incompatibilitati
ale membrilor guvernului cu alte functii, prin cunoasterea
actelro pe care le emite puterea executiva, prin cunoasterea
cazurilor care atrag raspunderea guvernului.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

26.3. Conţinutul unităţii de învăţare

26.3.1. Incompatibilitati
Incompatibilităţile referitoare la membrii Guvernului sunt
prevăzute în art. 105 din legea fundamentală şi în art. 4 din Legea nr.
90/2001.
În baza Constituţiei, calitatea de membru al Guvernului este
incompatibilă cu orice funcţie publică de autoritate cu excepţia celei
de deputat sau de senator.
De asemenea, un membru al Guvernului nu poate exercita
nici o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul
organizaţiilor cu scop comercial.
Făcând uz de posibilitatea conferită de art. 105, alin. (2),
legiuitorul organic a prevăzut şi unele cazuri suplimentare de
incompatibilitate:
 exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării
sau cumpărării de acţiuni ori de alte titluri de valoare
(art. 4 din Legea nr. 90/2001);
 exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la
societăţile comerciale sau de reprezentant al statului în
adunările generale ale unor asemenea societăţi sau de
membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor naţionale şi societăţilor
naţionale,
 exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei
organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii enumerate
în acordurile şi convenţiile la care România este parte.
Conform aceluiaşi articol menţionat, constatarea stării de
incompatibilitate se face de către primul-ministru care va dispune şi
măsurile necesare pentru încetarea acesteia.
Legea organică a Guvernului mai prevede cazul încetării
mandatului unui membru al cabinetului prin demitere de către

Page 303
Preşedintele României la propunerea primului-ministru, în cazul în
care respectivul membru al Guvernului a fost condamnat penal
printr-o hotărâre judecătorească definitivă sau dacă averea sa a fost
declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în mod ilicit, printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă.1
În afară de situaţia în care a încetat mandatul primului-
ministru, mandatul Guvernului mai încetează în cazul în care
premierul se află în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai
mult de 45 de zile (art. 110, alin. (2)).
În toate aceste situaţii, Preşedintele va desemna un alt
membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile primului-ministru până la formarea noului Guvern.
Interimatul datorat imposibilităţii din partea primului-
ministru de a-şi exercita atribuţiile încetează dacă primul-ministru îşi
reia activitatea în Guvern (art. 106, alin. (3)).
Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul
celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru.
Atribuţiile Guvernului sunt reglementate în Constituţia
României şi în Legea nr. 90/2001 (art. 11, care reiterează parţial
textul Constituţiei).
Evident, atribuţiile cele mai importante sunt cele prevăzute
în legea fundamentală, întrucât forţa juridică a acesteia se impune de
fiecare dată.

Astfel, Guvernul:
1. Exercită conducerea generală a administraţiei publice
(art. 102, alin. (1)); exercită iniţiativa legislativă (art.
74);

2. Elaborează anual proiectul legii bugetului de stat şi pe

cel al asigurărilor sociale de stat, pe care le supune
separat, aprobării Parlamentului (art. 138, alin. (2));

3. Poate exercita împreună cu Preşedintele României

iniţiativa de revizuire a Constituţiei (art. 150, alin. ( 1)
);

4. Sesizează Curtea Constituţională în privinţa

neconstituţionalităţii unui proiect de lege, înainte de
promulgarea acestuia (art. 146, pct. a));

Înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în

subordinea ministerelor, dacă legea îi recunoaşte aceasta competenţa
(art. 117, alin. (2));
5. Numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în Municipiul
Bucureşti ( art. 123, alin.(1));
6. Prezintă informaţiile şi docuentele solicitate de
Camerele Parlamentului sau de comisiile parlamentare,
prin preşedinţii acestora (art. 111, alin. (1));
7. Răspunde la întrebările şi interpelările formulate de

Page 304
 deputaţi sau de senatori (art. 112, alin. (1));
8. Îşi poate angaja răspunderea în faţă Camerelor, întrunite
în şedinţa comună, asupra unui program, a unei
declaraţii de politică externă sau a unui proiect de lege
(art. 113, alin. (1));
9. Organizează alegeri pentru un nou Preşedinte în termen
de trei luni de la data la care a intervenit vacanţă funcţiei
de Preşedinte al României;
10. Negociază tratatele internaţionale (art. 91, alin. (1));
11. Propune Preşedintelui României acreditarea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României
precum şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea
rangului misiunilor diplomatice.

Exercitarea anumitor atribuţii ale Preşedintelui României

anume cele prevăzute în:
 art. 91, alin. (1) şi (2) privind politica externă;
 art. 92, alin. (2) şi (3) privind mobilizarea parţială
sau totală a forţelor armate precum şi măsurile de
respingere a unei agresiuni armate;
 art. 93, alin. (1) privind instituirea stării de asediu
sau a stării de urgenţă
 art. 94, pct. a), b) şi d) cu privire la conferirea de
decoraţii şi de titluri de onoare, acordarea gradelor
de general şi mareşal, precum şi a graţierii
individuale)
este condiţionată de contrasemnătura primului-ministru.
În consecinţă, atribuţiile respective ţin deopotrivă şi de
competenţa Guvernului.
Conform art. 11 din legea sa organică, Guvernul:

1. Exercită conducerea generală a administraţiei publice;

2. Iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare
Parlamentului;
3. Emite hotărâri pentru organizarea executării legilor,
ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi
ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
4. Asigură executarea de către autorităţile administraţiei
publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii date în
aplicarea acestora;
5. Elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a
asigurărilor sociale de stat şi le supune spre adoptare
Parlamentului;
6. Aprobă strategiile şi programele de dezvoltare
economică şi socială a ţării pe ramuri şi domenii de
activitate;
7. Asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit
Programului de Guvernare;
8. Asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi a
siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
9. Aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii,

Page 305
 pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi
înzestrează forţele armate;
10.Asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest
cadru, integrarea României în structurile europene şi
internaţionale;
11.Negociază tratatele, acordurile şi convenţiile
internaţionale care angajează statul român;
12.Negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte
înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental;
13.Conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a
celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea
sa;
14.Asigură administrarea proprietăţii publice şi private a
statului;
15. Acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile
legii;
16.Aprobă renunţarea la cetăţenia română;

17.Înfiinţează, organe de specialitate în subordinea sa

obligatoriu cu avizul Curţii de Conturi;
18.Cooperează cu organismele sociale interesate în
îndeplinirea atribuţiilor sale;
19.Îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau
care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

Alte atribuţii prevăzute de lege, la care face trimitere art.

11, pct. ultim din legea organică a Guvernului privesc2:
 stabilirea datei alegerilor parlamentare,
 stabilirea datei alegerilor prezidenţiale,
 alte atribuţii menţionate în Legea administraţiei
publice locale.

Examinarea organizării şi funcţionării Guvernului impune

tratarea statutului primului-ministru precum şi a aparatului de lucru al
Guvernului.
Primul-ministru are următoarele atribuţii:
 conduce Guvernul, coordonează activitatea
membrilor acestuia (art. 107)
 îl reprezintă în relaţiile sale cu Parlamentul,
Preşedintele României, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi,
Consiliul Legislativ, Ministerul Public,
 îl reprezintă în relaţiile sale cu celelalte autorităţi şi
instituţii publice, partidele şi alianţele politice,
sindicatele, cu alte organizaţii neguvernamentale,
precum şi în relaţiile internaţionale (art. 13 din
Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului şi a ministerelor).
Conform art. 15 din legea menţionată, primul-ministru
numeşte şi eliberează din funcţie:

Page 306
 Conducătorii organelor de specialitate din subordinea
Guvernului, cu excepţia celor care au calitatea de membri ai
Guvernului, conform art. 3, alin. 1 din lege (şi care potrivit
prevederilor Constituţiei pot fi numiţi şi revocaţi doar de Preşedintele
României, la propunerea premierului.

De remarcat că miniştrii-delegaţi prevăzuţi de art. 3, alin.

(2) din legea respectivă intră sub incidenţa atribuţiei premierului
privind numirea şi destituirea;

 Secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai

Guvernului, în cazul utilizării acestor funcţii;
 Personalul din aparatul de lucru al primului-ministru;
 Secretarii de stat;
 Alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în
cazurile prevăzute de lege.

Premierul mai prezintă Camerelor rapoarte şi declaraţii cu

privire la politica Guvernului (art. 107, alin. (1) din Constituţie) şi
răspunde la interpelările ori întrebările care îi sunt adresate de către
parlamentari, putând însă desemna un membru al Guvernului pentru
a răspunde la întrebările şi interpelările adresate Guvernului, în
funcţie de domeniul de activitate care formează obiectul interpelării.
În exercitarea atribuţiilor sale, primul-ministru emite
decizii, în condiţiile legii (art. 19 din Legea nr. 90/2001).

Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din:

 aparatul de lucru al primului-ministru,

 Secretariatul General al Guvernului,
departamente şi alte asemenea structuri cu atribuţii specifice stabilite
prin hotărâre a Guvernului (art. 20 din Legea nr. 90/2001 ).
Conform art. 20 din legea menţionată3, aparatul de lucru al
primului-ministru este alcătuit din:
 Corpul de consilieri ai primului-ministru;
 Corpul de control al primului-ministru;
 Aparatul tehnic al corpului de consilieri;
 Cabinetul primului-ministru;
 Cancelaria primului-ministru;
 Compartimentul cu probleme speciale;
 Compartimentul documente secrete;
 Compartimentul care asigură protocolul primului-
ministru.

Corpul de consilieri şi aparatul tehnic este coordonat de

către unul din consilieri, desemnat de primul-ministru, care stabileşte
prin decizie şi atribuţiile aparatului de lucru. Conform alin. 4 din
articolul menţionat, personalului aparatului de lucru al primului-
ministru nu i se aplică dispoziţiile legii privind statutul funcţionarului
public (Legea nr. 188/1999).

Page 307
 Este vorba în primul rând de prevederile Capitolului V din
Legea funcţionarului public, privitor la "Drepturile şi îndatoririle
funcţionarilor publici".
Evident, exceptarea priveşte doar anumite drepturi din cele
consacrate în capitolul respectiv (dreptul la opinie, dreptul la asociere
sindicală, dreptul la grevă).
Alte drepturi stipulate în legea respectivă (interdicţia
discriminării, durata de 8 ore a zilei de muncă, asistenţă medicală le
sunt garantate şi funcţionarilor din aparatul de lucru al primului-
ministru, însă în baza dispoziţiilor constituţionale.
Normele cuprinse în alte dispoziţii din Legea privind
statutul funcţionarului public (dreptul la salariu, protecţia legii)
trebuie aplicate însă şi personalului din aparatul de lucru al primului-
ministru.
De asemenea, acestei categorii de personal nu i se aplică
unele dispoziţii din Legea nr.188/ 1999. Ei nu beneficiază de
stabilitate, întrucât numirea lor este consecinţa încrederii pe care
premierul a manifestat-o în mod personal faţă de aptitudinile şi
profesionalismul lor, precum şi a compatibilităţii politice, intelectuale
şi psihologice cu persoana premierului.
În consecinţă, înlocuirea premierului sau schimbarea
opiniei sale privind calităţile unui funcţionar din aparatul său de lucru
atrage după sine revocarea sa, chiar şi în absenţa oricărei culpe
profesionale sau personale.

Secretariatul General al Guvernului este condus de

Secretarul General al Guvernului, care poate avea rang de ministru,
ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea
rang de secretari de stat, numiţi prin decizia primului-ministru.
Secretariatului General al Guvernului îi revine4:
 derularea operaţiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare,
 rezolvarea problemelor organizatorice, juridice,
economice şi tehnice ale activităţii Guvernului,
 reprezentarea Guvernului în faţă instanţelor
judecătoreşti.

Secretarul General al Guvernului sau după caz ministrul

care coordonează Secretariatul General al Guvernului este ordonator
principal de credite în limitele bugetului propriu al Guvernului, inclus
în bugetul de stat.
Se constată că Secretarul General al Guvernului este un
element cheie al oricărui guvern, importanţa sa reală depăşind-o pe
cea a multor miniştri, fapt care reiese şi din dispoziţiile art. 22, alin. 5
din Legea 90/2001:
"Secretariatul General al Guvernului asigură prin aparatul propriu
continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de
guvernare, constituind elementul de legătură şi stabilitate al
guvernării"
Funcţionarii din aparatul de lucru al Guvernului, alţii decât

Page 308
cei din aparatul de lucru al primului-ministru, şi anume:
 Secretarul General al Guvernului,
 Secretarul General adjunct,
 şefii de departamente, şefii de serviciu, de sector şi
de birou,
 directorii generali, directorii, directori adjuncţi,
 consilierii, experţii şi consultanţii
sunt funcţionari publici în accepţiunea Legii nr.188/1999, republicată
în 2004.
În consecinţă, lor li se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile Statutului funcţionarilor publici.
Guvernul îşi desfăşoară activitatea prin şedinţe convocate şi
conduse de primul-ministru. Conform art. 87 din Constituţie,
Preşedintele României poate participa, la cererea primului-ministru,
la şedinţele Guvernului, iar în cazul în care se dezbat probleme de
interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea
ordinii publice, chiar şi în absenţa unei asemenea invitaţii
Preşedintele prezidează şedinţele la care participă.
Participarea la şedinţele Guvernului constituie o prerogativă a
Preşedintelui şi nu o obligaţie.
Rolul premierului rămâne însă determinant; adoptarea
hotărârilor şi a ordonanţelor se face prin consens, iar în caz de
nerealizare a consensului, hotărăşte primul-ministru.
Şedinţele Guvernului au loc săptămânal, sau ori de câte ori
este nevoie.
În practica actualului Guvern, şedinţele au loc cu precădere
vinerea, zi în care se organizează şi o teleconferinţă cu prefecţii şi cu
conducătorii organelor administraţiei publice locale la care de regulă
este admisă şi presa.
Această practică reprezintă un element de noutate în actul de
guvernare, fiind de natură să confere o anumită transparenţă
activităţii Guvernului şi să evidenţieze natura, complexitatea şi
amploarea reală a problemelor cu care se confruntă Guvernul şi
Administraţia, dar prezintă avantajul mediatic şi de imagine inerent
unei situaţii în care guvernanţii monologhează fără a putea fi
întrerupţi sau interpelaţi de presă.

26.3.2. Actele Guvernului

Conform art. 108 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri

şi ordonanţe, hotărârile emiţându-se pentru organizarea executării
legilor, iar ordonanţele, în baza unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
Articolul respectiv nu menţionează ordonanţele de urgenţă
(prevăzute în art. 115, alin. (4)), emise în absenţa unei legi de
abilitare.
Legea nr. 90/2001 menţionează faptul că asemenea
ordonanţe se emit "potrivit Constituţiei" (art. 11, pct. c)).
Ordonanţele Guvernului au putere de lege în afara cazului
în care Curtea Constituţională, în baza art. 146, pct. d) constată
neconstituţionalitatea lor ori a cazului în care ele sunt respinse de
Parlament, ele abrogă sau modifică dispoziţiile legii.

Page 309
 Hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern prin
consens în prezenţa majorităţii membrilor săi. Consensul este o
procedură întâlnită mai ales în organizaţiile internaţionale, având ca
obiectiv printre altele evitarea votului şi a impresiei de lipsă de
solidaritate şi de unitate în cadrul unui organ colegial, produsă de
existenţa unor voturi contra sau a unor abţineri.
Toţi membrii pot lua parte la dezbateri, obiecţiile formulate
pot fi luate în considerare (sau nu), iar rezultatul discuţiilor este
prezentat ca produs al voinţei comune a participanţilor.
La adoptarea unei decizii prin consens, un rol hotărâtor
revine celui care prezidează dezbaterile.
El poate pune în discuţie o problemă, poate reformula sau respinge
obiecţiile, poate aduce contraargumente sau prelungi discuţia până
când ceilalţi membri vor fi de acord cu punctul său de vedere, după
cum poate exploata împrejurarea că într-un organ colegial, o mare
parte din membri nu sunt în mod special interesaţi de o anumită
problemă şi înclină să se alăture punctului de vedere propus şi
soluţiei aflate mai la îndemână.
În plus, dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-
ministru (art. 27, alin. 1).
În lipsa unei prevederi pentru cazul participării
Preşedintelui la şedinţele Guvernului, se poate deduce că şi în această
situaţie, rolul hotărâtor revine premierului, deşi Preşedintele
prezidează şedinţa putând dirija discuţiile, conducându-le în direcţia
unui anumit consens. Nici o hotărâre sau ordonanţă nu poate fi
adoptată contrar voinţei primului-ministru.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează
de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia
punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al
României. Nepublicarea actului normativ atrage după sine inexistenţa
ordonanţei sau a hotărârii.
Hotărârile cu caracter militar se comunică numai
instituţiilor interesate ( art. 108, alin. (4)). Din dispoziţiile acestui
articol, reiese că în mod practic, miniştrii de resort, prin refuzul de a
contrasemna o hotărâre sau o ordonanţă, au un drept de veto în
privinţa actului respectiv.
Evident, premierul poate propune în acest caz Preşedintelui
revocarea ministrului care s-ar opune hotărârii sau ordonanţei.
În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze automat, dat
fiind faptul că nu Preşedintele, ci Guvernul răspunde politic faţă de
Parlament, iar desemnarea unei persoane ca membru în Guvern este
urmarea faptului că această persoană a fost inserată de către premier
pe lista cabinetului, lista fiind aprobată de către reprezentanţa
naţională.
Preşedintele se poate însă opune revocării, de exemplu pe
motivul că exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) "între
puterile statului" sau "între stat şi societate").
Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie,
şeful statului nu este mai degrabă declanşatorul unei crize
guvernamentale decât cel care o rezolvă5.

Page 310
 Dezirabil este însă ca asemenea dezacorduri dintre
Preşedinte şi premier să survină cât mai rar, iar numirile sau
revocările propuse de primul-ministru să fie efectuate prompt de
către şeful statului.
26.3.3. Răspunderea Guvernului

Responsabilitatea juridică reprezintă legătura instituită în

baza legii între o conduită ilicită a unui subiect de drept şi sancţiunea
corespunzătoare acestei conduite.
Instituţia responsabilităţii implică manifestarea de voinţă a
legiuitorului, care prin reguli generale, abstracte şi impersonale
stabileşte anumite consecinţe juridice negative în cazul săvârşirii
anumitor fapte comisive sau omisive.
Prin fixarea responsabilităţii, legiuitorul intenţionează să
elimine sau să descurajeze săvârşirea faptelor respective, dar şi să
precizeze statutul special al subiecţilor declaraţi responsabili.
Responsabilitatea părinţilor, a tutorelui, a administratorului,
a mandatarului sau a guvernului constituie consecinţa logică a
drepturilor ce le revin, iar răspunderea juridică reprezintă consecinţa
sancţionatoare a nerespectării anumitor reguli de drept.
În cazul răspunderii avem de-a face cu un subiect concret
pentru care trebuie determinată o sancţiune concretă. Dacă
responsabilitatea este stabilită de legiuitor, răspunderea este
determinată de o autoritate ori de un organ administrativ sau de
justiţie.
Guvernul României are şi o responsabilitate politică,
stabilită prin art. 109:
"Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia. "

Guvernul nu este însă singurul organ constituţional care răspunde

politic.
Parlamentul şi Preşedintele răspund în faţă electoratului, cu
ocazia alegerilor.
În cazul săvârşirii unor fapte grave care încalcă prevederile
Constituţiei, Preşedintele poate fi suspendat de către Parlament şi
demis prin referendum, în condiţiile art. 95.
Răspunderea politică a Guvernului este urmarea firească a
formării acestuia pe baza încrederii Parlamentului şi poate fi
concretizată prin adoptarea unei moţiuni de cenzură.
Ea poate fi angajată însă şi în condiţiile art. 114, asupra
unui program, a unei declaraţii de politică generală sau a unui proiect
de lege.
Parlamentul îşi mai poate manifesta dezaprobarea prin
respingerea unor proiecte de lege iniţiate de Guvern, în cazul în care
în cursul dezbaterilor se evidenţiază în mod clar faptul că respingerea
este determinată de neîncrederea faţă de cabinet. Răspunderea
politică este solidară. Întregul Guvern este demis printr-o moţiune de
cenzură, neexistând posibilitatea menţinerii unor miniştri care ar
proba neimplicarea lor în acţiunile dezaprobate de Parlament.

Page 311
 Răspunderea juridică a membrilor Guvernului este însă
individuală. Constituţia stabileşte câteva reguli derogatorii cu privire
la răspunderea penală a membrilor Guvernului (art. 109, alin. (2)),
lăsând pe seama unei legi speciale (Legea nr. 115/1999 privind
responsabilitatea ministerială) stabilirea cazurilor de răspundere şi a
pedepselor aplicabile membrilor Guvernului.
Conform art. 109, alin. (2), numai Camera Deputaţilor,
Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală
a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei
lor.
Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României
poate dispune suspendarea acestora din funcţie.
Trimiterea in judecată a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea lui din funcţie.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Legea privind responsabilitatea ministerială a fost adoptată
abia în 1999.
Este de precizat că legea a fost criticată sub aspectul
constituţionalităţii sale încă de la adoptare, fiind trimise sesizări în
acest sens din parte a unui grup de 83 de senatori şi a unui grup de
62 de deputaţi.
Critica viza mai ales faptul că legea nu prevedea incriminări
noi pentru fapte comise de miniştri în exercitarea atribuţiilor lor (de
exemplu incriminarea prezentării de date inexacte Parlamentului,
sustragerea de sub controlul Parlamentului sau refuzul de a prezenta
acestuia ori comisiilor permanente informaţiile sau documentele
solicitate) şi nici sancţiuni noi.
Curtea Constituţională a respins aceste critici, precizând că
"dispoziţiile art. 109, alin. (3) din Constituţie nu sunt imperative în
sensul stabilirii răspunderii penale speciale pentru membrii
Guvernului, ci lasă la latitudinea legiuitorului să opteze fie pentru
instituirea unor incriminări speciale, fie pentru trimiterea la
dispoziţiile în materie din dreptul comun".
Răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor priveşte perioada de timp cuprinsă
între momentul depunerii jurământului şi cel al încetării funcţiei.
Stabilirea răspunderii penale pentru această categorie de
fapte este condiţionată şi de îndeplinirea procedurii prevăzute în
capitolul III al legii (art. 9-19).
În cazul în care propunerea de începere a urmăririi penale
se face de către una din Camere, este necesară întocmirea unui raport
în acest sens de către o comisie permanentă a Parlamentului, raport
ce va fi dezbătut cu prioritate în Cameră (art. 10, alin. 1 şi 2).
Cel în cauză trebuie să fie prezent la dezbaterea raportului,
putând să-şi expună cu această ocazie punctul de vedere (art. 11).
În cazul în care Preşedintele cere urmărirea penală, acesta
va acţiona la propunerea unei comisii speciale, formate din 5 membri
numiţi de el însuşi prin decret.
Numirea se face la propunerea ministrului justiţiei şi a
ministrului de interne, în termen de 30 de zile de la data publicării
legii (art. 13 din lege).

Page 312
 Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele
săvârşite în exercitarea funcţiei lor se efectuează de către Parchetul
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecarea de către
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 16).
În cazul unei infracţiuni flagrante, membrii Guvernului pot
fi reţinuţi şi percheziţionaţi, iar ministrul justiţiei va informa
neîntârziat pe preşedintele Camerei dacă persoana respectivă are şi
calitatea de parlamentar sau, după caz, pe Preşedintele României (art.
19).
Subliniem că procedura şi condiţiile prevăzute în legea
responsabilităţii ministeriale trebuie îndeplinite şi după încetarea
calităţii de membru al Guvernului, dacă faptele pentru care persoana
respectivă este trasă la răspundere au fost săvârşite în calitate de
membru al Guvernului, în perioada mandatului.
Sub acest aspect, protecţia poziţiei de membru al
Guvernului este mai puternică decât în cazul unui parlamentar; în
privinţa celui din urmă, odată cu încheierea mandatului, încetează
efectele imunităţii parlamentare.
În privinţa răspunderii civile, disciplinare şi administrative
a membrilor Guvernului operează dispoziţiile dreptului comun.

26.3.4. Scurte consideraţii privind administraţia publică centrală

de specialitate. Ministerele. Organizare, atribuţii, acte.
Responsabilitatea ministerială.
Ministerele reprezintã o categorie distinctã de organe, în
cadrul sistemului autoritãţilor administraţiei publice, având rolul de a
organiza exercitarea şi a executa în concret legile în anumite domenii
şi sectoare de activitate, fiind, prin aceasta, organe de specialitate de
resort.
Ministerele şi miniştrii se aprobã de cãtre Parlament, prin
acordarea votului de încredere asupra Programului de guvernare şi
întregii liste a Guvernului, la învestiturã.
Responsabilitatea ministerelor se “întinde” pe întreg
teritoriul ţării, fapt pentru care ministerele sunt autoritãţi centrale ale
administraţiei publice.
Ministerele se organizeazã şi funcţioneazã numai în
subordinea Guvernului.

Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei

publice centrale, care realizeazã politica guvernamentalã în domeniile
de activitate ale acestora.
Ministerele cuprind în structura lor organizatoricã
urmãtoarele compartimente:
 birouri,
 servicii,
 direcţii,
 direcţii generale
 departamente.

Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de

specialitate şi pot avea în subordine servicii publice deconcentrate,
care funcţioneazã în unitãţile administrativ – teritoriale.

Page 313
 Conducerea ministerelor se exercitã de cãtre miniştri,
ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de stat.

Atribuţiile miniştrilor:
 organizarea, coordonarea şi controlul aplicãrii
legilor, ordonanţelor şi hotãrârilor Guvernului, cu
aplicarea limitelor de autoritate şi a principiului
autonomiei locale a instituţiilor publice şi a
agenţilor economici;
 iniţierea şi avizarea unor proiecte de acte normative;
 fundamentarea şi elaborarea propunerilor pentru
bugetul anual, înaintarea acestora Guvernului
României

Ministrul îşi exercitã atribuţiile de conducere prin

instrucţiuni şi ordine.
Miniştrii, în calitatea lor de membri ai Guvernului, rãspund atât
politic, dar şi civil, contravenţional, disciplinar sau penal, dupã caz,
potrivit dreptului comun.

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Conducerea M.A.I. se exercitã de cãtre ministru, iar

activitãţile în domeniul administraţiei publice sunt coordonate de
ministrul delegat6.
 Principalele atribuţii ale ministerului în domeniul
administraţiei publice sunt urmãtoarele:
 îndrumã şi controleazã activitatea prefectului pentru
îndeplinirea Programului de guvernare;
 iniţiazã proiecte de acte normative în domeniul
serviciilor publice deconcentrate;
 îndrumã şi sprijinã autoritãţile publice locale şi
aparatul propriu al acestora în aplicarea
prevederilor legale şi îndeplinirea atribuţiilor în
colaborare cu autoritãţile administraţiei publice
locale,
 elaboreazã şi monitorizeazã strategii şi programe de
dezvoltare a infrastructurii urbane şi a serviciilor de
gospodãrie comunalã ş.a.
M.A.I. îndeplineşte atribuţii în domeniul ordinii şi
siguranţei publice.

Alte autoritãţi centrale de specialitate ale administraţiei publice

În sistemul administraţiei publice existã şi organe centrale

de specialitate, altele decât ministerele (secretariate, agenţii,
autoritãţi, comisii, oficii, institute, birouri etc.), care sunt organizate
şi funcţioneazã în subordinea Guvernului sau a ministerelor ca
instituţii publice, cu personalitate juridicã.
Se înfiinţează prin hotãrâri ale Guvernului şi au o structurã proprie,

Page 314
iar conducãtorii lor sunt asimilaţi, dupã caz, cu secretarii de stat,
subsecretarii de stat sau directorii generali din ministere.
Conducãtorii organelor centrale specializate, altele decât
ministerele, emit ordine, instrucţiuni, norme metodologice.
Aceste autorităţi îşi desfãşoarã activitatea pe întreg
teritoriul ţãrii, prin servicii deconcentrate.
Exemple: Autoritatea Naţionalã de Reglementare în
Domeniul Energiei, Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a
Spălării Banilor, Agenţia Nucleară, Agenţia Naţionalã a
Funcţionarilor Publici.

Autoritãţile autonome ale administraţiei publice centrale

Autoritãţile administrative autonome pot fi constituite

numai prin legi organice, fiind exceptate acele autorităţi înfiinţate
direct prin Constituţie (Consiliul Suprem de Apãrare a Ţãrii,
Serviciul Român de Informaţii, Curtea de Conturi, Avocatul
Poporului, Serviciile Publice de Radio şi Televiziune şi Consiliul
Legislativ).
Între autoritãţile centrale autonome, înfiinţate prin legi
organice, menţionãm:
 Consiliul Naţional al Audiovizualului,
 Banca Naţionalã,
 Fondurile Proprietãţii Private etc.
Autorităţile de mai sus sunt organe executive, pentru că
activitatea lor se desfăşoară pe baza legii şi în vederea executãrii ei.7
Puterea executivă, după aderarea României la Uniunea
Europeană, a avut un rol proeminent în adoptarea şi aplicarea corectă
a normelor comunitare.
Participarea la pregătirea documentelor reprezentat în fapt
un proces de negociere continuă, foarte diferit de negocierile
„clasice” .
Pregătirea negocierilor a fost decisivă conctretizându-se în discuţii
pe baza unui proiect de text deja depus la COREPER, în transmiterea
proiectului către guvernele naţionale sau către o structură
guvernamentală la nivel central, care să-l difuzeze diverselor
administraţii interesate, acestea din urmă fiind mai bine plasate
pentru a stabili o legatură cu mediile economice şi sociale şi a aduce
la un numitor comun poziţiile lor.
Neîndeplinirea obligaţiei de a implementa dreptul
comunitar este o încalcare care, în cazurile când aduce prejudicii
persoanelor fizice şi juridice, poate atrage obligaţia de reparaţie în
sarcina statului.
Aderarea României la UE a implicat participarea la toate
instituţiile şi structurile UE.
Autorităţile române trebuie să aibă în vedere, în continuare,
necesitatea şi modul de organizare a participării ţării la mai multe
organe subsidiare.
România trebuie să aibă reprezentanţi cu potenţial nu doar
în Parlamentul European, prin alegeri, ci şi în Comitetul Regiunilor şi

Page 315
Comitetul Economic şi Social.
Criteriul de distincţie între formele de Executiv este gradul
de concentrare al centrului de decizie.

Putem desprinde, uzând de acest criteriu, două mari

categorii:

1. Executivul monist;
2. Executivul dualist;

1. Executivul monist
Executivul este monist atunci când decizia se concentrează
în mâinile unui singur organ.Acest organ poate fi format dintr-o
singură persoană şi atunci vorbim de Executiv monist unipersonal,
sau din mai multe persoane şi atunci vorbim de Executiv monist
colegial.8Este vorba deci de o definire în funcţie de numărul
organelor care exercită funcţia şi nu numărul persoanelor.
Doar subîmpărţirea vizează numărul persoanelor.
Executivul monist personal

Această formă de Executiv este specifică monarhiilor

absolute în care stăpânul absolut concentrează întreaga putere, nu
numai pe cea executivă.
Chiar dacă există miniştrii, ei sunt pe subordonaţi
monarhului.
Executivul monist unipersonal este caracteristic apoi
dictaturilor, unde contează voinţa unei singure persoane. Dar această
formă de Executiv nu este străină democraţiei.
O formă democratică de regim constituţional în care
Executivul este monist unipersonal este regimul prezidenţial.
Preşedintele este titularul puterii executive, care se
concentrează întreagă în mâinile sale.
Miniştri sunt numiţi de el, fără intervenţia altei autorităţi, în
principiu, şi sunt răspunzători în faţa sa, el stabileşte politica
guvernului, care este doar un executant.
Acest sistem are însă limitele sale.
Diversificarea problemelor ce se pun unui Executiv în statul
modern, urmată în mod firesc de o specializare a departamentelor
Executivului, dă naştere unei structuri foarte complicate, care în fapt
nu poate fi controlată de o singură persoană (Preşedintele).
Acest aparat birocratic imens are cu necesitate mai multe
centre de comandă, nu de drept, desigur, dar nu mai putin eficiente.9

Executivul monist colegial

Expresia “Executiv colegial” desemnează situaţia în care

mai multe persoane sunt asociate la guvernare, formând un “colegiu”,
adică un organ omogen de decizie.

Page 316
 În principiu, colegiul ia deciziile cu votul majorităţii
membrilor săi10.
Dar necesitatea ca aceste decizii să fie înţelese ca ale colegiului
întreg, dictată de responsabilitatea solidară a membrilor săi, face ca
dezbaterile şi deliberarea să fie secrete şi ca decizia să apară ca fiind
votată cu unanimitate de voturi
Dacă unul sau mai mulţi membri consideră că nu-şi pot
asuma responsabilitatea asupra deciziei, imposibilitatea de a fracţiona
colegiul conduce la necesitatea demisiei acestora.
Membrii colegiului sunt egali între ei, neexistînd un şef în
drept al acestui organ.
Există un preşedinte al organului, dar preşedinţia este
asigurată prin rotaţie.
În principiu, membrii nu sunt specializaţi.
Fiecare nu poate nimic sigur; toate deciziile sunt luate în
grup.
Executivul colegial monist, căci numai despre el este vorba
aici, a cunoscut mai multe forme, în funcţie de numărul membrilor
săi:

Diumviratul este forma de Executiv care cuprinde doi

membrii egali între ei. Această formă a fost întâlnită în antichitate,
fiind cunoscut mai ales sistemul presupunând doi consuli în Roma
antică.
În epoca noastră, este cunoscut diumviratul provizoriu al
generalilor de Gaulle şi Girand instituit de fapt, dacă nu în drept, la
Alger începând cu 3 iunie 1943.
Acest sistem este însă nefuncţional atât timp cât cei doi
rămân pe poziţii de veritabilă egalitate.
Exemplul roman este clar în acest sens; cel al celor doi
generali francezi de asemenea: Gh. De Gaulle a triumfat rapid asupra
colegului său.

Triumviratul este o altă formă de Executiv colegial care

presupune de data aceasta trei membri. Sistemul a fost aplicat în
Franţa anului VIII.C
Colegialitatea a fost însă doar aparentă, în fapt primul
consul având în mod clar poziţia dominant.
Această formă de Executiv îşi are originile în Roma Antică
a fost o formă de conducere politică instituită în la mijlocul sec. I
î.Hr., constând în alianț a dintre trei conducători politici ș i militari.
Directoratul este o altă formă a Executivului colegial.
Un prim exemplu îl constituie directoratul instituit de
Constituţia franceză.
Acest regim nu cunoştea un şef al statului unipersonal.
Directoratul, compus din cinci persoane, îndeplinea atât funcţia de
şef al statului, cât şi pe cea guvernamentală. Membri săi nu erau
specializaţi.
Existau miniştrii, dar aceştia erau pur şi simplu executanţii
ordinelor directoratului.

Page 317
 Organul era iresponsabil în faţa Parlamentului şi, ca o
contrapondere, nu putea dizolva Camerele.
Un alt exemplu este Directoratul elveţian.
Organul colegial, compus din 7 membri, este numit
Consiliu federal. El este iresponsabil faţă de Ansambluri şi nu le
poate dizolva.
Deciziile sunt luate în mod colectiv, nu există un şef al
guvernului.
Dacă Elveţia are un Preşedinte federal, el este doar onorific,
mandatul său este de un an fără posibilitatea de a fi reales imediat.
Acest sistem a mai fost instituit în 1952, în Uruguai.
De asemenea, el a fost cunoscut în forme aparente de unele
ţări socialiste, dar aici lucrurile se complică mult prin suprapunerea
statului şi partidului.

Executivul dualist

Executivul este dualist atunci cînd atribuţiile sale sunt

împărţite între două organe: şeful statului şi guvernul.
Aşadar, forma tipică a acestui Executiv o vom întâlni în
regimurile parlamentare, dar trebuie distins aici între regimurile
parlamentare care cunosc preponderenţa şefului statului şi cele care
cunosc preponderenţa şefului guvernului.
Executivul dualist cuprinde deci un organ unipersonal:
şeful statului şi un element colegial: guvernul.
Elementul colegial al executivului dualist

Elementul colegial al Executivului dualist este numit de

regulă guvern.
El poate însă purta şi alte nume, cum ar fi Cabinet sau
Consiliu de miniştrii.
Spre deosebire de Executivul colegial monist sub forma
directoratului, care este ce mai apropiată de Executivul colegial
specific regimului parlamentar, acesta din urmă este responsabil în
faţa parlamentului sau a uneia din Camere.
Această responsabilitate este în principiu politică şi
colectivă.
Membrii Executivului sunt de data aceasta specializaţi,
fiecare conducând un minister.
Deciziile acestora sunt însă subordonate deciziei colective,
dar nu toţi membri guvernului sunt şefii unui minister.
Există şi miniştri fără portofoliu.
În principiu, egalitatea între miniştri este perfectă.
Există un prim ministru dar acesta nu este decât primus
inter pares, adică nu dispune de nici o putere specială faţă de colegii
săi.
Practic însă, regimul a evoluat spre întărirea poziţiei
primului ministru, care devine şeful guvernului în sensul autentic al
cuvântului.
Aceasta nu înseamnă că organul nu mai este colegial.
Primul ministru nu poate face nimic fără colegii săi: doar
guvernul decide.

Page 318
 Dar această regulă are un corolar:
„ colegiul nu poate nimic fără şeful său”
Astfel spus primul ministru dispune de un drept de vetoDe
aceea, în regimul parlamentar, desemnarea primului ministru capătă o
însemnătate aparte Raporturi între organul colegial şi cel
unipersonal

Există două posibilităţi de desfăşurare practică a acestor

raporturi: sau şeful statului are o preponderenţă asupra organului
colegial, sau guvernul şi Prim ministrul domină, şeful statului
pierzându-şi importanţa. În primul caz vorbim de guvernământ
orleanist, în al doilea de guvernământ de cabinet.
Guvernământul orleanist este astfel intitulat, pentru că a
fost înfiinţat în timpul domniei dinastiei de Orleans în Franţa. El
presupune existenţa unui şef al statului dotat cu puteri importante,
alături de guvern colegial, răspunzător politic în faţa parlamentului.
Cele două organe rămân distincte şi oferă două centre de impuls
politic.
Unii autori includ în această categorie şi Executivul
regimului semiprezidenţial (Ch. Debbasch, J. Bourdon, J.M. Pomtier,
J.C Ricci, 1990, p. 114-115), dar această includere este inadecvată
căci, de data aceasta, dualismul Executivului este în funcţie de poziţia
şefului statului faţă de majoritatea parlamentară.
Guvernământul de cabinet este forma în care şeful statului,
deci juridic subzistă, în fapt, este deposedat de toate prerogativele,
mai puţin cele de reprezentare şi de prezidare onorifică a organelor.
În fapt, suntem în prezenţa unui Executiv monist colegial,
care prezintă ca trăsătură specifică o putere cvasiierarhică a Primului
ministru asupra membrilor Cabinetului. Această trăsătură nu ț ine
atât de evoluț ia instituț ională, cât de evoluț ia partidelor politice
într-un sistem majoritar la un tur.
Bipolarizarea vieț ii politice conduce la alternanț a, la
putere ș i, pe de altă parte, la confuziunea între ș eful majorităț ii
parlamentare, ș eful partidului ș i ș eful de fapt al Executivului.
Poziț ia predominantă în partid este cea care-i asigură
Primului ministru o poziț ie dominantă în Cabinet. El este de data
aceasta nu primus inter pares, ci primus inter partes.

26.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 26

Page 319
 Guvernul are rolul de a asigura funcț ionarea echilibrată ș i dezvoltarea sistemului naț ional
economic ș i social, precum ș i racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condiț iile
promovării intereselor naț ionale.
În îndeplinirea atribuț iilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate,
cum ar fi sindicatele ș i patronatele.
Noț iunea de guvern are mai multe sensuri. În accepț iunea sa generală, prin guvern
înț elegem totalitatea autorităț ilor statului, inclusiv parlamentul ș i instanț ele judecătoreș ti.
Această accepț iune o întâlnim în Declaraț ia americană de independenț ă din 4 iulie 1776:
"Noi considerăm (...) că pentru a asigura aceste drepturi, guvernele au fost instituite printre oameni (...)
dobândându-ș i puterile lor legitime din consimț ământul guvernaț ilor".
Alț i autori consideră că termenul respectiv vizează totalitatea organelor politice ale statului,
omiț ând instanț ele judecătoreș ti.
Al doilea sens, mai restrâns, vizează doar executivul, adică ș eful statului împreună cu
miniș trii (consiliul de miniș tri, cabinetul sau guvernul în sens restrâns).
În accepț iunea sa strictă, guvernul este organul colegial alcătuit din prim-ministru, miniș tri
ș i alț i membri stabiliț i de Constituț ie sau de lege, exclusiv ș eful statului.
În cazul republicilor prezidenț iale cu un executiv monocefal (cum este cazul SUA),
ultimele doua accepț iuni se confundă, dat fiind faptul că ș eful guvernului (în sens restrâns,
cabinetul) este chiar ș eful statului.
Constituț ia din 1991, revizuită în 2003, utilizează termenul de "guvern" în accepț iunea
ultimă, cea restrânsa. Normele referitoare la Guvern se găsesc în cuprinsul Titlului III, Cap. III
("Guvernul", art. 102-110).
Relevante mai sunt ș i dispoziț iile Capitolului IV din acelaș i Titlu ("Raporturile
Parlamentului cu Guvernul", art. 111-115).
Reg1ementarea de detaliu o găsim în Legea nr. 90/26 martie 2001 , care abrogă legea
anterioară, Legea nr. 37/1990 privind organizarea ș i funcț ionarea Guvernului.
În toate actele normative menț ionate este utilizat consecvent termenul de "Guvern", fără
nici o referire la formula mai veche, încetăț enită în legislaț ia noastră, de "Consiliu de Miniș tri". În
primele reglementări cu valoare constituț ională, puterea executivă, ce revenea domnului ț ării, era
exercitată de acesta, direct sau prin miniș trii săi.

Constituț ia din 1866 nu cuprindea nici un termen pentru a desemna colegiul format din
miniș tri, luaț i împreună, ș i nici măcar o referire la seful guvernului (primul-ministru).
Termenul de "guvern" este utilizat o singură data, incidental, în art. 30, alin. (1). Acest text
stabileș te interdicț ia pentru cetăț enii români de a intra în serviciul unui stat străin, însă se admite ca
unica excepț ie cazul în care acest lucru se produce "cu autorizaț iunea guvernului".
Constituț ia din 1923 prevedea (în art. 93) că "miniș tri întruniț i alcătuiesc Consiliul de
Miniș tri".
Acesta era prezidat, cu titlul de "Preș edinte al Consiliului de Miniș tri" de către "acela care
a fost însărcinat de Rege cu formarea guvernului."
Dispoziț ia respectivă este păstrată aproape în aceeaș i formulare în Constituț ia din 1938
(art. 66, alin. 1).
Constituț iile comuniste păstrează titulatura existentă, consacrând însă Guvernul (Consiliul
de Miniș tri) ca "organ suprem executiv ș i administrativ" (Constituț ia din 1948, art. 66, alin. 1),
"organ suprem executiv ș i de dispoziț ie al puterii de stat" (Constituț ia din 1952, art. 42) sau ca
"organ suprem al administraț iei de stat" (Constituț ia din 1965, art. 77, alin. 1).
Probabil, în urma unui reflex ostil terminologiei uzuale din anii comunismului (deș i, după
cum am văzut, s-a preluat pur ș i simplu o formulare deja încetăț enită), legiuitorul din 1990 ș i
constituantul din 1991 au evitat să utilizeze sintagma "Consiliul de Miniș tri".

Page 320
 În ț ara noastră a existat în decembrie 1996 o tentativă de a se reveni la formula
tradiț ională, premierul învestit în urma alegerilor din acel an comunicând presei că va solicita Curț ii
Constituț ionale un aviz consultativ în privinț a utilizării denumirii de "Consiliu de Miniș tri".
Această intenț ie a fost lipsită însă de orice viabilitate, întrucât competenț ele Curț ii
Constituț ionale sunt enumerate limitativ în art. 146, iar avizul consultativ este prevăzut doar cu
referire la cererea de suspendare a Preș edintelui României.
Totodată, utilizarea unei anumite formule pentru a desemna Guvernul (în sens restrâns:
Cabinet, Consiliul de Miniș tri, etc.) este fie rezultatul unei dispoziț ii a textului legii fundamentale,
necesitând revizuirea Constituț iei fie poate fi rezultatul unei lungi uzanț e ș i

se încetăț eneș te treptat, caz în care nu este nevoie de manifestarea expresă, printr-un act juridic, a
voinț ei unui organ constituț ional,
Guvernul, "potrivit programului său de guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne ș i externe a ț ării ș i exercită conducerea generală a administraț iei publice" (art.
102, alin. 1).
În concepț ia constituantului român, guvernarea ș i administrarea reprezintă aspecte
distincte în activitatea Guvernului.
Acest lucru reiese ș i din împrejurarea că legea fundamentală consacră "administraț iei
publice" un capitol distinct.
Cu alte cuvinte, Guvernului îi revine o sarcină de natură politică (de a realiza, pe baza
votului de încredere a Parlamentului, politica internă ș i externă a ț ării) ș i una de natură
administrativă (exercitarea conducerii generale a administraț iei publice).
Noua lege organică a Guvernului prevede în art.1, alin.1 că Guvernul este "autoritatea
publică a puterii executive" care "asigură realizarea politicii interne ș i externe a ț ării ș i exercită
conducerea generală a administraț iei publice".
Textul respectiv reiterează cuprinsul dispoziț iei din art. 102, alin. 1 al Constituț iei.
În reglementarea anterioară, (art. I din Legea nr. 37/1990), Guvernul era "organ central al
puterii executive, care exercita în conformitate cu legea, administraț ia publică pe întreg teritoriul
ț ării", lipsind din formularea legală sarcina referitoare la realizarea politicii interne ș i externe a
ț ării.
Dincolo, însă, de toate accepț iunile pe care le poate primi aceasta, ea devine, în contextul
politic ș i social al unui stat democratic, una dintre cele trei puteri care organizează, menț ine ș i
exercită puterea, ca pe un instrument concentrat în mâinile poporului.
Acest caracter general al puterii de stat, care exprimă “genul proxim” în definirea puterii de
stat, constă în aceea că puterea este o putinț ă efectivă, o capacitate de a exprima ș i realiza voinț a ca
voinț a obligatorie pentru întreaga societate.
Dar, pentru a defini puterea de stat sunt necesare ș i alte elemente, respectiv cele care o
diferenț iază de alte puteri, care reprezintă “diferenț ă specifică”.
Fiind o putere socială, puterea de stat se distinge în cadrul fenomenului putere prin faptul că
este o putere de constrângere.

În realizarea voinț ei lor, guvernanț ii apelează la un întreg arsenal de mijloace, inclusiv

forț a de constrângere legală, denumită ș i “constrângerea de stat” împotriva celor care nu se supun.
Elementul constrângere este definitoriu pentru putere, ca putere de stat, deoarece, în
momentul în care dispare constrângerea dispare chiar statul.
Acesta (elementul constrângerii) deosebeș te puterea de stat de puterea socială existenț a în
comuna primitivă, care era o putere obș tească ș i se baza pe convingere, pe înț elegerea rostului ș i
necesităț ii măsurilor luate.

Page 321
 De asemenea, el deosebeș te puterea de stat de alte puteri sau activităț i exercitate de organe
ș i organizaț ii nestatale.
Ca atare, orice putere de stat este o putere de constrângere, contrângerea de stat fiind una din
“trăsăturile esenț iale ale oricărei puteri de stat”.
Dar constrângerea de stat trebuie folosită doar în ultimă instanț ă, adică atunci când voinț a
de stat exprimată prin lege nu este respectată de bună voie.
Constrângerea de stat se realizează printr-o forț ă instituț ionalizată, care trebuie să
funcț ionează numai în baza ș i în limitele legii, adică numai în cazurile ș i condiț iile prevăzute de
lege după proceduri stricte ș i numai prin organele abilitate de lege.
În cazul când constrângerea de stat este folosită în afară legii, este necesară tragerea la
răspundere civilă, administrativă sau penală după caz, atât a funcț ionarului public vinovat cât ș i a
autorităț ii publice în cauză.
Puterea de stat are evident un caracter social ș i se manifesta într-un mediul social.
Acest caracter explică apariț ia sa, apartenenț a, conț inutul ș i funcț iile sale.
Puterea organizată statal a apărut ca puterea unor forț e sociale (grupuri, clase) ș i a fost
folosită la consacrarea ș i protejarea intereselor acestora.
Drumul parcurs în organizarea statală a puterii de la despotism până la statul de drept ș i
democratic se analizează ș i se explică în raport tocmai cu caracterul social al puterii.
Această trăsătura exprimă raț iunea de a fi a puterii organizată statal.
Trebuie subliniat ca voinț a indivizilor, grupurilor sociale, poporului, naț iunii (depinde de
sfera ce o dăm guvernaț ilor) exprimată prin lege, nu este suma aritmetică a voinț ei membrilor,
grupurilor sau claselor sociale.
În lege trebuie să se exprime interesele fundamentale, precum ș i celelalte care au caracter
general pentru categoria guvernaț ilor.
Raportul lege-voinț a reală a poporului, este în strânsă legătură cu caracterul democratic al
statului.
Ca atare, nu întotdeauna legea exprimă voinț a poporului, fie din cauza unor alegeri
incorecte, fie din cauza îndepărtărilor guvernanț ilor de la ceea ce au promis când au fost aleș i.
Puterea de stat este ș i există numai ca o putere organizată sub forma unui aparat, mecanism,
autorităț i învestite cu “puteri” exprimate în competenț e.
Puterea de stat nu poate exista decat organizată.
Organizarea puterii statale, pe principiul separării, egalităț ii, cooperării ș i controlului
reciproc al acestora prezintă incontestabile avantaje în exerciț iul democratic al funcț iilor
încredintate, structurilor acestuia (autorităț ii publice, funcț ionarii publicii, instituț ii publice etc.).

Concepte şi termeni de reţinut

Incompatibilitati. Actele guvernului. Raporturile cu celelalte puteri in stat.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Enumerati incompatibilitatile functiilor ocupate in guvern cu alte functii.
2. Enumerati actele emise de guvern.
3. Exemplificati raporturile dintre puterea executiva si celelalte puteri in stat.

Page 322
 Evaluare.
1.Adevarat sau fals:
Un membru al Guvernului nu poate exercita nici o funcţie de reprezentare profesională salarizată
în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
2.Care dintre actele urmatoare sunt emise de catre puterea executiva:
a. Ordonante
b. Motiuni de cenzura.
c. Decrete cu putere de lege.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.
6. C. Ionescu, Drept constituțional și instituții politice, Editura Hamangiu, 2012.
7. Dan Claudiu Dănișor (coordonator), Sonia Drăghici, George Gîrleșteanu, Mădălina Nica, Sebastian
Rădulețu, Metodologie pentru examenul de Drept constituțional și instituții politice, Paralele 45,
București, Pitești, Cluj-Napoca, 2007

Page 323
 Unitatea de învăţare 27
AUTORITATEA JUDECATOREASCA. ACTIVITATE. INSTANTE JUDECATORESTI.
RAPORTURI CU CELELALTE PUTERI IN STAT

Cuprins:
27.1. Introducere
27.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
27.3. Conţinutul unităţii de învăţare
27.3.1.Activitatea jurisdictionala. Principii.
27.3.2. Instantele de judecata.
27.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii.
27.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

27.1. Introducere
În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri,
alături de puterea executivă şi de cea legislativă, este puterea
judecătorească.
Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat
şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor privind puterea
judecătorească. Aceasta explică însăşi terminologia diferită sub
care această putere este exprimată în constituţii şi doctrină, şi
anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar
justiţia ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct.

27.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Insusirea de catre studenti a definitiei justitiei.

– Cunoasterea de catre studenti a instantelor de judecata din
Romania.
– Descoperirea de catre studenti a raporturilor pe care autoritatea
de judecatoreasca le are cu celelalte puteri in stat.

Competenţele unităţii de învăţare:

Page 324
 – studenţii vor cunoaste rolul pe care autoritatea judecatoreasca
il detine in procesul de instaurare, mentinere si exercitare a
puterii in stat.
– studentii vor intelege ierarhizarea instantelor de judecata in
Romania si rolul pe care il are fiecare in parte.

Timpul alocat unităţii: 2 ore

27.3. Conţinutul unităţii de învăţare

27.3.1. Activitatea jurisdicţională

Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o
diferenţiază de legislativ şi executiv, dar şi o integrează, într-o
viziune sistematică, în ansamblul activităţilor statale. Aceasta, pentru
simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării
statale a puterii politice. Statul de drept implică obligativitatea
respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul
interpretează legea şi o aplică, dar nu creează drept.
Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o
activitate de rezolvare a litigiilor, în litera şi spiritul constituţiei,
legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care
înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv,
pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele, cauzalitatea,
răspunderea şi responsabilii.
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o
anumită organizare şi anumite principii. Organizarea justiţiei se face
pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o evaluare
în fond, dar şi posibilitatea de recurs şi apel ca posibilitate de
îndreptare a erorilor, de reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se
consideră că cea mai eficientă este organizarea a două grade de
jurisdicţie: fond, apel sau recurs.
Principiile fundamentale de realizare a justiţiei
Justiţia are la bază principii potrivit cărora ea este organizată
şi funcţionează, principii prin care se înţeleg acele reguli esenţiale
prevăzute de Constituţie şi de legi organice, în vederea realizării
funcţiei acesteia - soluţionarea litigiilor în scopul apărării drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, precum şi a celorlalte
drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. În
cadrul acestor exigenţe se enumeră în general următoarele:
legalitatea, buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal;
garanţia unui proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil;
publicitatea procesului; imparţialitatea judecătorului;
proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor.
Page 325
 a) Principiul legalităţii
Este un principiu care în mod firesc excede justiţiei, fiind de
esenţa statului de drept. Are însă o evidentă aplicabilitate în domeniul
justiţiei, şi anume sub două mari aspecte: legalitatea instanţelor
judecătoreşti; legalitatea infracţiunilor şi a pedepselor.
Cât priveşte primul aspect, vom reţine că pot îndeplini funcţii
jurisdicţionale numai acele autorităţi statale cărora constituţia şi
legile le recunosc asemenea calităţi.
b) Justiţia este unică şi egală pentru toţi
Este un principiu fundamental care valorifică şi în acest domeniu
marele principiu al egalităţii în drepturi a cetăţenilor. În sinteză,
aceasta presupune ca pentru toţi cetăţenii să existe o singură justiţie,
ca aceştia să fie judecaţi de aceleaşi instanţe în procese similare.
Acest principiu refuză existenţa unor tribunale extraordinare,
existenţa unor privilegii. De aceea, Constituţia României prin art. 126
(2) stabileşte că „ Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare".
Desigur, acest principiu nu este încălcat prin crearea unor secţii
speciale (comerciale, de muncă, de contencios administrativ, pentru
minori), potrivit specificului proceselor, aceasta ţinând de buna
administrare a justiţiei. De asemenea, acest principiu presupune
folosirea în speţe similare a aceloraşi reguli procedurale şi acordarea
drepturilor procesuale, în mod egal, tuturor participanţilor.
a) Folosirea limbii oficiale şi a limbii materne

Procedura judiciară se desfăşoară în limba oficială a statului.

Persoanelor care nu înţeleg limba oficială trebuie să li se asigure
comunicarea pieselor dosarului şi a tuturor actelor procedurale în
limba pe care o cunosc. De aceea, li se asigură traducerea printr-un
interpret. Constituţia României conţine mai multe dispoziţii în acest
sens. După ce prin art. 128(1) stabileşte că procedura judiciară se
desfăşoară în limba română, prin art. 128(2) arată că cetăţenii
aparţinând minorităţilor naţionale, precum şi persoanele care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de
toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii prin interpret. În procesele penale, prevede, de asemenea,
Constituţia, acest drept este asigurat în mod gratuit.
b) Dreptul la apărare

Este, de asemenea, un drept fundamental, dar şi un principiu

fundamental al justiţiei prevăzut în art. 24 din Constituţie, potrivit
căruia „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului
părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu".95
c) Prezumţia de nevinovăţie

Este un principiu constituţional potrivit căruia o persoană este

considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a pronunţat o hotărâre
judecătorească definitivă de condamnare. Este una din cele mai
puternice garanţii ale demnităţii şi libertăţii umane.
Este principiul căruia i se subordonează întreaga activitate
jurisdicţională. Este prevăzut explicit în art.23 (11) din Constituţia
României.

Page 326
 d) Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii

Este unul din principiile constituţionale ale justiţiei. Potrivit

acestui principiu, în activitatea sa, judecătorul se supune numai legii
şi conştiinţei sale. Ca atare, în rezolvarea litigiilor, judecătorul nu
poate primi niciun fel de ordine, instrucţiuni, indicaţii, sugestii sau
alte asemenea impulsuri privind soluţia pe care trebuie să o dea.
Independenţa judecătorului, de altfel independenţa justiţiei, ţine
de chiar separaţia/echilibrul puterilor în stat, vorbindu-se de
independenţa autorităţii jurisdicţionale. Ea exprimă posibilitatea de
protecţie a guvernanţilor, fiind în fond o garanţie în faţa abuzurilor
puterilor (autorităţilor). Desigur, independenţa judecătorului este
substanţial tributară caracterului, moravurilor şi tradiţiilor specifice
fiecărei ţări, ea nu poate fi garantată absolut prin lege.
Constituţia României cuprinde dispoziţii privitoare la
inamovibilitatea judecătorilor. Din examinarea acestor dispoziţii
rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii.
Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari,
ci numai pe cei numiţi de Preşedintele României. Or, judecătorii
stagiari sunt singurii care nu sunt numiţi de către Preşedintele
României. Dar în legătură cu aceştia, legea de organizare
judecătorească arată că ei se bucură de stabilitate, ca şi procurorii.
Prin art. 124, Constituţia stabileşte că mandatul judecătorilor Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie este de 6 ani (cu posibilitatea revenirii în
funcţie), de unde rezultă că pentru aceştia inamovibilitatea este
asigurată numai pentru durata respectivă. O precizare este, de
asemenea, pertinentă, şi anume că inamovibilitatea priveşte numai
calitatea de judecător, nu şi funcţiile de conducere judecătorească.
Statutul magistraţilor
Justiţia se înfăptuieşte de judecători în numele legii şi are ca
scop apărarea ordinii de drept şi garantarea respectării drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor. Judecătorii sunt
independenţi, se supun numai legii şi trebuie să fie imparţiali. Orice
persoană, organizaţie, autoritate sau instituţie este datoare să respecte
independenţa judecătorilor. Au calitatea de magi straţi şi fac parte din
corpul magistraţilor judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În condiţiile legii privind statutul
magistraţilor, judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili. Aceştia pot fi mutaţi prin transfer, delegare, detaşare sau
promovare numai cu acordul lor şi pot fi suspendaţi sau eliberaţi din
funcţie în condiţiile prevăzute de lege. Pe de altă parte, procurorii
numiţi de Preşedintele României se bucură de stabilitate, în condiţiile
legii anterior menţionate şi ale Legii privind Consiliul Superior al
Magistraturii.
Magistraţii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să
asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile
persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un
tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la
procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte
normele deontologice ale profesiei de magistrat şi să participe la
formarea profesională continuă. Judecătorii nu pot refuza să judece
pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

Page 327
Incompatibilităţi şi interdicţii
Conform Legii statutului magistraţilor, funcţiile de judecător,
procuror, magistrat-asistent şi asistent judiciar sunt incompatibile cu
orice alte funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice
din învăţământul superior, în condiţiile legii.
Magistraţilor le este interzis:
a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane
interpuse;

b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale

sau de altă natură;

c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de

conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi
comerciale, inclusiv band sau alte instituţii de credit, societăţi de
asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau
regii autonome;

d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interés

economic.

Recrutarea
Recrutarea magistraţilor se face prin concurs, pe baza compe-
tenţei profesionale, a aptitudinilor şi a bunei reputaţii. Recrutarea şi
formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de
magistrat se realizează prin Institutul Naţional al Magistraturii.
Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii se face cu
respectarea principiilor transparenţei şi egalităţii, exclusiv pe bază de
concurs.
Numirea magistraţilor
Numirea judecătorilor inamovibili şi a procurorilor care se
bucură de stabilitate se face de către Preşedintele României, la pro-
punerea Consiliului Superior al Magistraturii. Înainte de a începe să-
şi exercite funcţia, judecătorii şi procurorii depun următorul
jurământ: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile
şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile
cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire." Refuzul depunerii
jurământului atrage, de drept, nulitatea numirii în funcţie. Jurământul
se depune în şedinţă solemnă, în faţa magistraţilor instanţei sau, după
caz, ai Parchetului la care a fost numit magistratul, după citirea
actului de numire.

27.3.2. Instanţele judecătoreşti

Justiţia este înfăptuită de către organele judecătoreşti,
denumite şi instanţe judecătoreşti. Sistemul organelor judecătoreşti
este format în general din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi curţi
supreme. Organizarea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti sunt
stabilite prin lege.
Judecătoriile judecă toate procesele şi cererile, în afară de
cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Judecătoriile sunt
instanţe de fond şi au competenţă generală.
Numărul şi sediul lor sunt stabilite prin lege, funcţionează în

Page 328
fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti. (În fiecare judeţ funcţionează
între 2 şi 5 judecătorii, în raport cu populaţia judeţului şi cu aria
geografică, având sediile în cele mai mari localităţi).
Tribunalele judecă, în primă instanţă, procesele şi cererile
date prin lege în competenţa lor.
Tribunalele judecă, în apel, apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.
Tribunalele judecă, în recurs, recursurile împotriva
hotărârilor pronunţate de judecătorii care, potrivit legii, nu sunt
supuse apelului.
În fiecare judeţ funcţionează un tribunal care îşi are sediul în
localitatea reşedinţă de judeţ, la care se adaugă tribunalul
Municipiului Bucureşti.
Curţile de apel judecă, în primă instanţă, cauzele date în
competenţa lor prin lege. Curţile de apel judecă apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale.
Curţile de apel judecă, în recurs, recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
În ţară există, potrivit legii, 15 curţi de apel, având sediul în
oraşe reşedinţă de judeţ; fiecare curte de apel are în raza sa de
activitate între 2 şi 5 tribunale.
Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea prevăzută
şi reglementată în cadrul autorităţii judecătoreşti, alcătuită din
magistraţi aleşi pe o perioadă de 4 ani. Are două mari atribuţii:
1) Propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari;

2) Este colegiul de disciplină al judecătorilor.

Această instituţie a autorităţii judecătoreşti este nouă în dreptul

românesc, ea fundamentează juridic independenţa judecătorilor şi
imparţialitatea procurorilor.
Ministerul Public
În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă
interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor, aş a cum se prevede în art. 131 din
Constituţie. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori
constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească, de la
judecătorii până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte
autorităţi, dar este integrat în sistemul organelor judecătoreşti;
ministrul justiţiei exercită autoritatea sa asupra tuturor membrilor
Ministerului Public, putând să dea dispoziţii scrise în condiţiile
prevăzute de lege.
Funcţia de procuror este incompatibilă cu exercitarea altor
funcţii publice sau private, cu excepţia funcţiilor didactice din
învăţământul superior, astfel că statutul lor este identic cu cel al
judecătorilor.
Procurorii se supun însă unor reguli diferite faţă de cele
aplicabile judecătorilor, cu toate că şi ei sunt magistraţi. Astfel,
principiul independenţei judecătorilor nu este specific statutului
procurorilor. În timp ce judecătorii se bucură de independenţă în

Page 329
 virtutea principiului inamovibilităţii, procurorii se bucură numai de
stabilitate în funcţie atât timp cât nu au încălcat principiile legalităţii
şi imparţialităţii.
27.3.3. Consiliul Superior al Magistraturii
Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei
justiţiei, reprezentant al autorităţii judecătoreşti. Consiliul este
independent şi se supune în activitatea sa numai legii. Prin
exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul Superior al Magistraturii
asigură funcţionarea eficientă a sistemului judiciar şi respectarea legii
în desfăşurarea carierei profesionale a magistraţilor. Consiliul este
alcătuit din 19 membri, din care:
a) 9 judecători şi 5 procurori aleşi în adunările generale ale
magistraţilor, care compun cele două secţii ale Consiliului, una
pentru judecători şi una pentru procuror.
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişt i în domeniul
dreptului, care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală,
aleşi de Senat;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie, care sunt membri de drept ai Consiliului.
Raporturile cu legislativul şi executivul
Raporturile sistemului judecătoresc cu Parlamentul rezultă
mai întâi din faptul că organizarea şi funcţionarea instanţelor
judecătoreşti se realizează numai potrivit legii. Ca atare, Parlamentul
este cel care stabileşte prin lege organele judecătoreşti, competenţa şi
procedura potrivit căreia îşi desfăşoară activitatea.
Raporturile justiţiei cu executivul, sub aspect constituţional,
desigur, sunt mai simple. Ele pot apărea în situaţia în care numirea şi
avansarea magistraţilor aparţin executivului (şefului de stat,
ministrului justiţiei). În asemenea situaţii, s-ar putea crea o stare de
docilitate a magistraţilor faţă de executiv. De aceea, trebuie ca
posibilitatea de numire, de avansare sau de revocare să se realizeze
prin proceduri care să pună în evidenţă numai competenţa
profesională a celor în cauză. Aceasta cu atât mai mult, cu cât
judecătorii sunt deseori puşi în situaţia de a exercita controlul
legalităţii actelor de guvernământ şi administrative.

27.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 27

În teoria clasică a separaţiei puterilor, una dintre puteri, alături de puterea executivă şi de cea
legislativă, este puterea judecătorească.

Page 330
 Evoluţia teoriei clasice a separaţiei puterilor a implicat şi evoluţia explicaţiilor şi practicilor
privind puterea judecătorească. Aceasta explică însăşi terminologia diferită sub care această putere
este exprimată în constituţii şi doctrină, şi anume: putere judecătorească, putere jurisdicţională.
Denumirea de autoritate judecătorească evocă foarte clar justiţia ca funcţie distinctă şi ca sistem
distinct.
Activitatea jurisdicţională are un conţinut şi principii care o diferenţiază de legislativ şi
executiv, dar şi o integrează, într-o viziune sistematică, în ansamblul activităţilor statale. Aceasta,
pentru simplul motiv că puterea jurisdicţională este o parte a organizării statale a puterii politice. Statul
de drept implică obligativitatea respectării şi aplicării constituţiilor şi legilor. Judecătorul interpretează
legea şi o aplică, dar nu creează drept.
Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în litera
şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care înfăptuieşte
justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea legii, victimele,
cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
Pentru ca justiţia să-şi poată înfăptui misiunea, ea cunoaşte o anumită organizare şi anumite
principii. Organizarea justiţiei se face pe grade de jurisdicţie. Aceste grade de jurisdicţie permit o
evaluare în fond, dar şi posibilitatea de recurs şi apel ca posibilitate de îndreptare a erorilor, de
reevaluare a situaţiilor şi probelor. Se consideră că cea mai eficientă este organizarea a două grade de
jurisdicţie: fond, apel sau recurs.
Principiile fundamentale de realizare a justiţiei
Justiţia are la bază principii potrivit cărora ea este organizată şi funcţionează, principii prin
care se înţeleg acele reguli esenţiale prevăzute de Constituţie şi de legi organice, în vederea realizării
funcţiei acesteia - soluţionarea litigiilor în scopul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor, precum şi a celorlalte drepturi şi interese legitime deduse judecăţii.
Justiţia trebuie să răspundă unor exigenţe fundamentale. În cadrul acestor exigenţe se enumeră
în general următoarele: legalitatea, buna administrare a justiţiei; accesul la un tribunal; garanţia unui
proces echitabil soluţionat într-un termen rezonabil; publicitatea procesului; imparţialitatea
judecătorului; proporţionalitatea în stabilirea sancţiunilor.

Concepte şi termeni de reţinut

Puterea judecatoreasca. Instantele judecatoresti. Raporturile cu celelalte puteri in stat.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Definiti notiunea de autoritate judecatoreasca.

2. Enumerati instantele judecatoresti din Romania.
3. In ce raporturi se regaseste puterea executiva cu celelalte puteri in stat.
4. Definiti principiul legalitatii.
5. Prezumtia de nevinovatie.
6. Enumerati cateva dintre atributiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Page 331
 Evaluare.
1. Ce este justitia:
a. Justiţia (în general, activitatea jurisdicţională) este o activitate de rezolvare a litigiilor, în
litera şi spiritul constituţiei, legilor, obiceiului, convenţiilor şi contractelor. Judecătorul care
înfăptuieşte justiţia caută să afle adevărul în procesul respectiv, pentru a identifica exact încălcarea
legii, victimele, cauzalitatea, răspunderea şi responsabilii.
b. Justitia este calea prin care fiecare individ isi face dreptate.
c. justitia defineste puterea deplina a Sefului de Stat.
2. Ce este prezumtia de nevinovatie:
a. principiu constituţional potrivit căruia o persoană este considerată nevinovată atâta timp cât nu s-a
pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare
b. acel principiu constitutional potrivit caruia o persoana este considerata vinovata, insa are
posibilitatea de a se apara, recurgand la toate instantele de judecata existente
c. principiul constitutional potrivit caruia o persoana asupra careia planeaza o invinuire este
considerata vinovata, avand posibilitatea de a-si demonstra nevinovatia.

Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 332
 Unitatea de învăţare 28

INTEGRAREA EUROPEANA SI IMPLICATIILE CONSTITUTIONALE

ROMANESTI. Implicatiile adoptarii acquisului comunitar

Cuprins:
28.1. Introducere
28.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
28.3. Conţinutul unităţii de învăţare
28.3.1. Implicatiile aderarii asupra Constitutiei si textelor strans legate de aceasta
28.3.2. Implicatiile aderarii in domeniul drepturilor omului.
28.3.3. Implicatiile aderarii asupra organizarii puterilor publice
28.4. Indrumar pentru verificare/autoverificare.

28.1. Introducere

Calitatea de membru al UE conduce la un proces de adaptări

constituţionale care este specific nu doar României, ci şi tuturor
ţărilor angajate în acest proces. În această privinţă, Tratatul de la
Maastricht a fost un moment important în „confruntarea" dintre
dreptul constituţional (naţional) şi construcţia europeană. În mai
multe ţări, aceasta a dus la modificări ale constituţiilor, legate, între
altele, de suveranitate şi drepturile politice (de exemplu, Belgia,
Franţa, Germania, Spania).

28.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

- Cunoasterea de catre studenti a procesului de integrare a
Romaniei in Uniunea Europeana.
- Cunoasterea implicatiilor adoptarii acquisului comunitar.

Competenţele unităţii de învăţare:

– studenţii vor constientiza importanta integrarii Romaniei in
Uniunea Europeana prin cunoasterea procesului complex de
aliniere a tarii noastre la normele dreptului comunitar.

Page 333
 Timpul alocat unităţii: 2 ore

28.3. Conţinutul unităţii de învăţare

28.3.1. Implicatiile aderarii asupra constitutiei si textelor strans

legate de aceasta
Problematica abordată are, în principal, în vedere, următoarele:
- prevederile referitoare la suveranitate;
- prevederile referitoare la integrarea dreptului comunitar în dreptul
naţional;
- prevederile relative la cetăţenia europeană;
Suveranitatea
Problema suveranităţii este reglementată de articolul 2 din
Constituţia României, care prevede: „(1) Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nicio persoană
nu poate exercita suveranitatea în nume propriu". Problema
suveranităţii naţionale în raport cu adoptarea acquis-ului comunitar se
prezintă sub două unghiuri: problema generală a exerciţiului
suveranităţii şi o serie de probleme particulare.
Problema exerciţiului general al suveranităţii naţionale
Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin
instrumentele de drept intern sau internaţional, este prezent în orice
constituţie modernă. Sensul folosit pentru nevoile prezentului studiu
este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact
autoritatea supremă asupra teritoriului său, în privinţa relaţiilor sale
interne şi internaţionale, ca şi absenţa oricărei puteri superioare
autorităţii statale. Majoritatea constituţiilor din democraţiile moderne
prevăd, în spiritul unei tradiţii îndelungate începute în secolul al
XVIII-lea, că suveranitatea aparţine poporului ori naţiunii, care o
exercită prin reprezentanţii lor. Constituţia României nu este o
excepţie în acest sens.
Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părţi
din puterile sale, incluzând o serie de atribuţii considerate în mod
tradiţional ca fiind intim legate de exerciţiul suveranităţii naţionale.
Participarea la Uniune presupune exercitarea unor astfel de puteri de
către instituţiile supranaţionale instituite prin tratatele constitutive.
Statele membre s-au confruntat cu această problemă în
decursul evoluţiei Comunităţilor Europene, mergând de la domenii
stricte şi specifice la început spre arii de competenţă tot mai largi
printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua entitate sui
generis a dobândit în decursul timpului tot mai multe valenţe politice,
în plus faţă de cele economice.
Această situaţie nu este în prezent recunoscută de Constituţia

Page 334
României. Textul articolului 2, care rezervă exerciţiul suveranităţii
poporului român şi organelor sale reprezentative, nu este în acord cu
situaţia care rezultă din aderarea la Comunităţile Europene. De aceea,
este de dorit să se revizuiască aceste dispoziţii.
Statele membre nu au abordat în mod uniform problema
transmiterii acestor puteri către Comunitate. Este suficient să notăm
că, în mai multe state membre, constituţiile au fost revizuite pentru a
fi puse în acord cu realitatea reprezentată de participarea la
Comunitate. După cum se poate observa, din experienţa statelor
membre, mai multe soluţii sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi
concepute:
Prima constă în modificarea tuturor prevederilor
constituţionale referitoare la prerogativele care sunt total ori parţial
transferate. Această abordare prezintă inconvenientul că implică noi
revizuiri la fiecare moment viitor din evoluţia Uniunii când vor avea
loc transferuri adiţionale semnificative, ceea ce ar putea crea
dificultăţi pe plan politic şi juridic.
A doua abordare posibilă este introducerea în Constituţie a
unei clauze generale, autorizând transferurile. Opţiunea clauzei
generale de autorizare a fost pusă în practică, de pildă, de Belgia,
Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.

Problema suveranităţii este reglementată de articolul 2 din

Constituţia României, care prevede: „(1) Suveranitatea naţională
aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale
reprezentative şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nicio persoană
nu poate exercita suveranitatea în nume propriu". Problema
suveranităţii naţionale în raport cu adoptarea acquis-ului comunitar se
prezintă sub două unghiuri: problema generală a exerciţiului
suveranităţii şi o serie de probleme particulare.
Problema exerciţiului general al suveranităţii naţionale
Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin
instrumentele de drept intern sau internaţional, este prezent în orice
constituţie modernă. Sensul folosit pentru nevoile prezentului studiu
este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact
autoritatea supremă asupra teritoriului său, în privinţa relaţiilor sale
interne şi internaţionale, ca şi absenţa oricărei puteri superioare
autorităţii statale. Majoritatea constituţiilor din democraţiile moderne
prevăd, în spiritul unei tradiţii îndelungate începute în secolul al
XVIII-lea, că suveranitatea aparţine poporului ori naţiunii, care o
exercită prin reprezentanţii lor. Constituţia României nu este o
excepţie în acest sens.
Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părţi
din puterile sale, incluzând o serie de atribuţii considerate în mod
tradiţional ca fiind intim legate de exerciţiul suveranităţii naţionale.
Participarea la Uniune presupune exercitarea unor astfel de puteri de
către instituţiile supranaţionale instituite prin tratatele constitutive.
Statele membre s-au confruntat cu această problemă în
decursul evoluţiei Comunităţilor Europene, mergând de la domenii
stricte şi specifice la început spre arii de competenţă tot mai largi
printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua entitate sui
generis a dobândit în decursul timpului tot mai multe valenţe politice,

Page 335
în plus faţă de cele economice.
Această situaţie nu este în prezent recunoscută de Constituţia
României. Textul articolului 2, care rezervă exerciţiul suveranităţii
poporului român şi organelor sale reprezentative, nu este în acord cu
situaţia care rezultă din aderarea la Comunităţile Europene. De aceea,
este de dorit să se revizuiască aceste dispoziţii.
Statele membre nu au abordat în mod uniform problema
transmiterii acestor puteri către Comunitate. Este suficient să notăm
că, în mai multe state membre, constituţiile au fost revizuite pentru a
fi puse în acord cu realitatea reprezentată de participarea la
Comunitate. După cum se poate observa, din experienţa statelor
membre, mai multe soluţii sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi
concepute:
Prima constă în modificarea tuturor prevederilor
constituţionale referitoare la prerogativele care sunt total ori parţial
transferate. Această abordare prezintă inconvenientul că implică noi
revizuiri la fiecare moment viitor din evoluţia Uniunii când vor avea
loc transferuri adiţionale semnificative, ceea ce ar putea crea
dificultăţi pe plan politic şi juridic.
A doua abordare posibilă este introducerea în Constituţie a
unei clauze generale, autorizând transferurile. Opţiunea clauzei
generale de autorizare a fost pusă în practică, de pildă, de Belgia,
Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.
O altă problemă priveşte extrădarea propriilor cetăţeni,
expres prohibită de articolul 19(1) din Constituţie. Articolul 19(1) din
Constituţia României prevede că: „Cetăţeanul român nu poate fi
extrădat sau expulzat din România". Această interdicţie vine în
contradicţie cu evoluţia acquis-ului comunitar: Convenţia privind
extrădarea simplificată între statele membre (semnată pe 10 martie
1995) şi propunerea de decizie-cadru instituind mandatul de arestare
european (adoptată la 6 decembrie 2001 şi aplicată începând cu
2005).
Convenţia privind extrădarea simplificată între statele
membre ale Uniunii Europene şi spaţiul de libertate, securitate şi
justiţie creat prin Tratatul de la Amsterdam fac posibilă extrădarea
propriilor cetăţeni. Aceasta nu poate fi supusă nici unei discriminări
în raport cu extrădarea oricărui alt cetăţean UE ce se află pe teritoriul
unui stat membru. În această privinţă, textul articolului 19 trebuie
completat.
Propunerea de decizie-cadru prevede posibilitatea ca oricare
judecător al unui stat membru să emită un mandat de arestare ale
cărui efecte să fie recunoscute de către autorităţile tuturor statelor
membre. Conform Memorandumului Explicativ al deciziei-cadru,
mecanismul mandatului de arestare european are următoarele
caracteristici: scopul mandatului de arestare european este transferul
forţat al unei persoane dintr-un stat membru într-altul; este un sistem
orizontal care înlocuieşte sub toate aspectele actualul sistem de
extrădare; mecanismul este bazat pe recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judecătoreşti; procedura de executare a mandatului de
arestare european este în principal judiciară; faza politică inerentă
extrădării este abolită; mandatul de arestare european va lua în calcul
principiul cetăţeniei Uniunii. Excepţia făcută în profitul propriilor

Page 336
cetăţeni nu-şi va mai găsi aplicare. Criteriul principal nu este
naţionalitatea, ci domiciliul persoanei.
Mecanismul mandatului de arestare european este destinat să
înlocuiască, în relaţiile dintre statele membre, Convenţia din 1957 cu
cele două protocoale ale sale din 1975 şi 1978, cu prevederile
referitoare la extrădare din Convenţia privind terorismul şi cele două
Convenţii ale Uniunii din 1995 şi 1996.
Un alt subiect îl constituie reglementările constituţionale
existente în privinţa misiunii forţelor armate. Nu este necesar să se
propună o modificare a articolului 117(1), dar este necesar să se arate
că acesta trebuie interpretat în lumina obligaţiilor României, derivând
din Politica Europeană de Securitate Comună ori subscrise în cadrul
Uniunii Europei Occidentale. Articolul 5(1) din Legea 45/1994 a
apărării naţionale a României, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă
a Guvernului 13/2002, pare să susţină o asemenea interpretare, alături
de practica participării la operaţiunile de menţinere a păcii: „În
interesul securităţii şi apărării colective, potrivit obligaţiilor asumate
de România prin tratate, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale,
participarea forţelor armate la acţiuni militare, acţiuni în sprijinul
păcii sau în scopuri umanitare se aprobă de Parlament, la propunerea
Preşedintelui României".
O altă problemă care trebuie avută în vedere la acest capitol
este aceea a ratificării unui viitor tratat european şi a controlului
compatibilităţii sale cu Constituţia. Ar putea fi adecvat ca un nou
tratat al Uniunii să fie supus unei proceduri de ratificare specifice,
prezentând o siguranţă deosebită, din moment ce un asemenea tratat
ar putea opera un transfer de atribuţii către instituţiile europene.
Constituţia României nu pare să prevadă o procedură
specifică pentru controlul constituţionalităţii unui tratat. Tratatele
internaţionale ar putea fi controlate doar înainte de intrarea lor în
vigoare în ordinea juridică română, prin controlul legii care
autorizează ratificarea. Această procedură nu este obligatorie şi poate
fi iniţiată de Preşedintele României, 25 de senatori sau 50 de
deputaţi, de Preşedintele unei Camere a Parlamentului. Dacă prin
decizia sa Curtea Constituţională afirmă că legea de ratificare este
contrară Constituţiei ori incompatibilă cu aceasta, tratatul nu poate
intra în vigoare.
Pentru un asemenea caz, textul Constituţiei nu prevede nicio
soluţie particulară, cu excepţia unei revizuiri constituţionale extrem
de greoaie, implicând în mod necesar un referendum (nu există, ca în
cazul altor ţări, o posibilitate de revizuire a Constituţiei prin acţiunea
concertată a legislativului şi executivului). Ar fi, de aceea, oportun şi
judicios să se insiste asupra utilităţii de a introduce o procedură
specială de ratificare pentru aceste tratate (aşa cum există în Franţa
ori în Cehia).
Încorporarea dreptului comunitar în dreptul intern
Dreptul comunitar constituie o ordine juridică specifică, ce
necesită, pentru a fi eficientă, o aplicare uniformă în statele membre,
oferind garanţia egalităţii drepturilor şi obligaţiilor între statele
membre. Principiile aplicării dreptului comunitar implică două efecte
specifice: efectul direct şi supremaţia dreptului comunitar. Aceste
efecte trebuie să fie recunoscute dreptului comunitar şi de către

Page 337
ordinea juridică română, în condiţiile aderării la UE la 1 ianuarie
2007. Aceasta se poate realiza prin mai multe tehnici, implicând în
mod necesar eliminarea obstacolelor existente la nivel constituţional.
Supremaţia dreptului comunitar
Supremaţia dreptului comunitar înseamnă că dreptul
comunitar este caracterizat printr-o situaţie de superioritate în raport
cu întreaga ordine juridică internă. Atributul supremaţiei implică
faptul că dreptul comunitar înlătură de la aplicare orice prevederi
naţionale contrare. În decizia fundamentală Costa vs. Enel din 1964,
Curtea de la Luxemburg arată că: „Prin contrast faţă de tratatele
internaţionale ordinare, Tratatul CEE a creat propria sa ordine
juridică şi aceasta a devenit, la intrarea în vigoare a Tratatului, o parte
integrantă a ordinilor juridice ale statelor membre, pe care
jurisdicţiile lor naţionale sunt ţinute să o aplice. Prin crearea unei
Comunităţi de durată nelimitată, având propriile sale instituţii,
propria sa personalitate, propria sa capacitate de reprezentare pe plan
internaţional şi, mai ales, puteri reale decurgând dintr-o limitare a
suveranităţii ori un transfer de puteri dinspre state spre Comunitate,
statele membre şi-au limitat drepturile lor suverane, deşi în domenii
determinate, şi au creat astfel un corp de norme ce leagă deopotrivă
statele şi pe cetăţenii lor.
Încorporarea în legile fiecărui stat membru a dispoziţiilor
care provin de la Comunitate şi, în general, litera şi spiritul Tratatului
fac imposibil pentru state, ca o consecinţă, să acorde prioritate unei
măsuri unilaterale subsecvente, în detrimentul unei ordini juridice
acceptate de ele pe bază de reciprocitate. O astfel de măsură nu poate
fi, aşadar, contrară acestei ordini juridice. Forţa executorie a dreptului
comunitar nu poate varia de la un stat la altul în raport cu legile
interne subsecvente, fără a pune în pericol atingerea obiectivelor
Tratatului".
Supremaţia trebuie înţeleasă ca o obligaţie pentru judecătorul
naţional (decizia Simmenthal a Curţii, 1978; a se vedea, de asemenea
decizia Internationale Handelsgeselchaft, 1970). Toate statele
membre au recunoscut efectul supremaţiei. În Marea Britanie,
European Communities Act din 1972 reglementează această
problemă: „Toate aceste drepturi, puteri, responsabilităţi, obligaţii şi
restricţii create sau născute din sau în virtutea Tratatelor, şi orice
astfel de căi de atac şi proceduri conferite prin sau în virtutea
Tratatelor au, fără a necesita alte formalităţi, forţa juridică legală şi
pot fi invocate în Marea Britanie; ele vor fi recunoscute ca drept în
vigoare şi vor fi executate, îndeplinite şi urmate întocmai; iar
expresia «drept comunitar în vigoare» şi expresiile similare vor fi
înţelese ca referindu-se la dreptul căruia îi este aplicabilă această
subsecţiune". În Franţa, de pildă, Curţile supreme au decis în
favoarea acceptării supremaţiei: în decizia sa din 1975, Cafes Jacques
Vabre, Curtea de Casaţie afirma că
„Tratatul din 25 martie 1957, care, în virtutea articolului 55
din Constituţie, are o autoritate superioară celei a legilor, instituie o
ordine juridică proprie integrată celei a statelor membre; graţie
acestei specificităţi, ordinea juridică pe care a creat-o este direct
aplicabilă resortisanţilor acestor state şi se impune jurisdicţiilor lor.
Pentru aceste motive, Curtea de Apel a decis pe drept cuvânt că

Page 338
articolul 95 din Tratat trebuia aplicat, prin înlăturarea articolului 265
din Codul vămilor, chiar dacă acest din urmă text era posterior", în
timp ce Consiliul de Stat, prin decizia sa Nicolo, s-a alăturat acestei
poziţii. Subzistă încă numai câteva dificultăţi privind efectele ce
trebuie date actelor instituţiilor europene.
Este obligatoriu ca România să aplice dreptul comunitar în
termenii şi condiţiile stabilite de Curtea Europeană şi acceptate de
statele membre. Este prin urmare necesar să se examineze locul şi
statutul tratatelor internaţionale în ordinea juridică internă.
În privinţa articolului 11, trebuie notat că acesta nu face
decât să introducă tratatele internaţionale în ordinea juridică internă,
fără a determina în niciun mod locul şi forţa lor juridică în cadrul
sistemului legal intern. Doar pe căi deductive doctrina a ajuns la
concluzia că tratatele au în România forţa juridică a actului de
ratificare (iar acesta poate fi o lege ori un act al Guvernului). Această
prevedere este, aşadar, insuficientă pentru a asigura respectul şi
recunoaşterea supremaţiei dreptului comunitar. Formularea „conform
legii" din text face referire la procedură; Constituţia României nu
determină prin ea însăşi ierarhia reglementărilor interne şi
internaţionale. Soluţia opusă este adoptată de Constituţia Franţei
(articolul 55): „Tratatele sau convenţiile legal ratificate ori aprobate
au, după publicarea lor, o autoritate superioară celei a legilor sub
rezervă, pentru fiecare tratat ori convenţie, a aplicării sale de către
cealaltă parte".
Constituţia Irlandei (articolul 29 (7)) prevede, de asemenea,
foarte clar: „Nici o prevedere din această Constituţie nu invalidează
legile emise, actele efectuate sau măsurile adoptate de către stat, care
sunt cerute de obligaţiile de membru al Uniunii Europene sau al
Comunităţilor şi nici nu împiedică legile emise, actele efectuate sau
măsurile adoptate de către Uniunea Europeană sau de către
Comunităţi ori de către instituţiile acestora, ori de către organisme
competente în temeiul tratatelor constitutive ale Comunităţilor, să
aibă forţă de lege în stat". Modificarea pe care Cehia a adus-o, în
acest punct, Constituţiei sale în vederea aderării poate fi de asemenea
citată: „Tratatele internaţionale a căror ratificare a fost aprobată de
Parlament şi care au fost promulgate devin parte din ordinea juridică;
dacă un tratat internaţional conţine dispoziţii care sunt diferite de
acelea ale unei legi, dispoziţiile tratatului internaţional vor fi
aplicate" (articolul 10 din Legea 395/2001).
Efectul direct al dreptului comunitar
În privinţa recunoaşterii efectului direct al dreptului
comunitar, structurile şi sistemele deja stabilite de actuala Constituţie
pot fi utilizate. Astfel, articolul 11(2), care recunoaşte caracterul
direct executoriu (self-executing) al tratatelor internaţionale ratificate
de Parlament, acordă expres beneficiul efectului de self-executing
doar tratatelor ratificate de Parlament; el ar trebui însă interpretat de
o asemenea manieră încât efectul de self-executing să fie recunoscut
şi celor introduse în ordinea juridică naţională prin acte ale
Guvernului. Mai mult încă, trebuie notat că articolul 11 plasează în
dreptul intern tratatele (şi numai tratatele) la care România este parte.
Or, un mare număr de reglementări comunitare se bucură de
beneficiul efectului direct fără a face parte din tratate, ci din dreptul

Page 339
derivat - sunt acte emise de instituţii: toate Regulamentele, în mod
expres pe baza articolului 249 (fost 189) TCE şi multe prevederi din
Directive etc.
Criteriile constant impuse de Curtea de Justiţie a
Comunităţilor Europene pentru a recunoaşte unei reguli comunitare
beneficiul efectului direct în ordinea juridică a unui stat membru sunt
legate de caracteristicile regulii, care trebuie să fie clară, precisă,
necondiţionată şi să creeze un drept pentru particulari (a se vedea
speţa ECJ 26/62 Van Gend & Loos, anexa 4). Când îndeplineşte
aceste condiţii, o regulă emisă de instituţii, ca şi o regulă din tratate,
creează drepturi pentru persoane, pe care acestea sunt îndreptăţite să
le invoce în faţa instanţelor naţionale (a se vedea anexa 5 pentru
principalele decizii ale Curţii Europene de Justiţie asupra efectului
direct al dreptului comunitar). Efectul direct al acestor acte este o
obligaţie ce derivă din tratate şi ca atare se aplică şi pentru România.
Toate statele membre recunosc efectul direct al dreptului comunitar,
în majoritatea cazurilor, prin decizii interpretative ale jurisdicţiilor
supreme sau direct, pe calea unei dispoziţii constituţionale permisive.
Recunoaşterea cetăţeniei europene
Cetăţenia europeană este o inovaţie conceptuală a Tratatului
de la Maastricht. Instituind în articolul 2 (fost B) obiectivul de a
„consolida protecţia drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin introducerea unei cetăţenii a Uniunii", Tratatul Uniunii
Europene acordă o importanţă specială acestui domeniu. Astfel, cum
se stipulează în Tratatul de la Maastricht, orice cetăţean al unui stat
membru este cetăţean al Uniunii. În comparaţie cu cetăţenia unui stat,
cetăţenia Uniunii este caracterizată prin drepturi şi îndatoriri, precum
şi prin implicarea în viaţa politică.
Ea este concepută pentru a consolida legăturile între cetăţeni
şi Europa prin promovarea dezvoltării unei opinii publice europene şi
a unei identităţi politice europene. Această concepţie se integrează în
primul pilier al Tratatului Uniunii Europene. Tratatul de la
Amsterdam clarifică legătura între cetăţenia europeană şi cea
naţională. Se prevede fără echivoc că „cetăţenia Uniunii va fi
complementară şi nu va înlocui cetăţenia naţională". Din această
prevedere decurg două concluzii practice: este mai întâi necesar ca o
persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a putea să
beneficieze de cetăţenia Uniunii; cetăţenia europeană va completa şi
va adăuga la drepturile conferite de cetăţenia statală.
O Declaraţie anexată Tratatului de la Maastricht subliniază că
„problema dacă o persoană posedă cetăţenia unui stat membru va fi
determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului
membru respectiv". Aşadar, în ultimă instanţă, îi aparţine fiecărui stat
membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi.
Graţie pieţei unice, cetăţenii se bucură de o serie de drepturi
generale în diferite domenii, dar există patru categorii de prevederi
specifice şi de drepturi ataşate cetăţeniei Uniunii Europene:
1. Libertatea de circulaţie şi de şedere în tot spaţiul Uniunii.
2. Dreptul de a alege şi de a fi ales candidat în alegerile locale
şi în alegerile pentru Parlamentul European în statul unde o
persoană locuieşte, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii statului
respectiv [art. 19 al TCE (fost articol 8B)];

Page 340
 3. Protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale
oricărui stat membru în cazul în care statul al cărui cetăţean este o
persoană nu este reprezentat într-o ţară care nu este membră a
Uniunii.
4. Dreptul de petiţionare la Parlamentul European şi de a sesiza
Ombudsmanul
În primul rând, în ceea ce priveşte protecţia diplomatică şi
consulară, Constituţia neavând nicio dispoziţie expresă, trebuie
subliniat că România trebuie să adopte norme de aplicare. Astfel,
trebuie menţionat că TCE stabileşte că regulile de aplicare urmează
să fie adoptate de statele membre. În mai 1993, a fost adoptat un prim
set de linii directoare pentru protecţia cetăţenilor statelor membre
care nu au reprezentanţe diplomatice/consulare într-un stat terţ.
Cadrul legislativ a continuat să se dezvolte, şi un alt pas important a
fost făcut în decembrie 1995, când Consiliul European a adoptat două
decizii: prima, referitoare la protecţia cetăţenilor Uniunii prin
intermediul reprezentanţelor diplomatice şi consulare şi a doua,
referitoare la măsurile ce urmează a fi aplicate de funcţionarii
consulari. Statele membre au adoptat, de asemenea, în iunie 1996,
regulile pentru eliberarea unor documente de călătorie în regim de
urgenţă pentru cetăţenii UE dintr-un stat terţ.
În al doilea rând, cât priveşte dreptul de petiţionare, trebuie
observat că în Constituţie, în articolul 47, este recunoscut acest drept
în faţa autorităţilor române. Dreptul de petiţionare la nivelul
autorităţilor române este acordat, conform formulării din acest
articol, „cetăţenilor" şi „organizaţiilor legal constituite". Ar fi indicat,
în spiritul nediscriminării ce inspiră tratatele europene, ca acest
articol să fie interpretat în sensul de a permite oricărei persoane fizice
sau juridice din statele membre ale UE cu reşedinţa sau sediul pe
teritoriul României să beneficieze de acest drept.
În mod similar, Constituţia dedică trei articole (55-57)
instituţiei Avocatul Poporului (Ombudsman). Dreptul de a sesiza
Avocatul Poporului este consacrat în articolul 56 (1). În acest articol,
prin „persoane lezate în drepturile şi libertăţile lor", trebuie să se
înţeleagă nu numai cetăţenii români, dar şi cetăţenii din statele
membre ale UE care rezidenţiază pe teritoriul României.
Principiul libertăţii de circulaţie a persoanelor străbate
tratatele europene de la subparagraful 10 al preambulului din Tratatul
UE, trecând prin articolul 3, literele c) şi d) ale TCE, articolele 15
(fost 7A) şi 18 (fost 8A) ale aceluiaşi tratat, până la prevederi
specifice ale articolelor reunite în titlul m, dedicate „liberei circulaţii
a persoanelor", în special: art. 39 (fost 48) referitor la libera circulaţie
a lucrătorilor, art. 43 (fost 52) referitor la libertatea de stabilire şi art.
49 (fost 59) referitor la libertatea de a presta servicii. Acest principiu
trebuie clarificat sub aspectul consecinţelor sale. În conformitate cu
dispoziţiile de mai sus, dreptul la libera circulaţie include cumulativ
accesul pe teritoriul statelor membre şi dreptul de şedere în scopurile
stabilite. Acordarea legitimaţiei de şedere trebuie văzută ca un act al
statului membru prin care se ia act de regimul pe care cetăţenii unui
alt stat membru îl au de drept în virtutea dreptului comunitar. Cu alte
cuvinte, legitimaţia de şedere are, potrivit Curţii de Justiţie, o valoare
pur declarativă, şi nu constitutivă de drepturi (în acest caz, dreptul de

Page 341
şedere al cetăţenilor UE).
În ceea ce priveşte libera circulaţie a persoanelor, este de
dorit să fie examinată formularea din articolul din Constituţie, care
prevede că: „Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili
domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţara, de a emigra,
precum şi de a reveni în ţară".
Referirea la „fiecare cetăţean" implică numai pe cetăţeanul
român. Cu toate acestea, nu apare necesară modificarea acestui
articol, dar autorităţile competente trebuie să acorde atenţie
interpretării sale, în sensul ca prevederea menţionată să nu fie
interpretată în niciun fel care să se opună sau să limiteze libera
circulaţie a persoanelor sau dreptul de şedere al cetăţenilor UE.
Această interpretare decurge logic din transferul de puteri către UE,
abordat în acest studiu în capitolul referitor la exercitarea
suveranităţii.
Este evident că punerea în aplicare a acestor drepturi conduce
la modificări legislative, cum ar fi Legea 123/2001 privind regimul
străinilor în România şi Legea 203/1999 privind permisele de muncă,
ambele conţinând prevederi prohibitive referitoare la cetăţenii din
statele UE, care nu mai pot fi menţinute după aderarea României la
Uniunea Europeană. Dacă la nivel constituţional nu apare necesară
vreo modificare, în schimb, la nivelul legislaţiei subsecvente este de
dorit să fie operate modificări, deoarece legile sunt suficient de
detaliate ca să creeze probleme de interpretare pentru autorităţile
chemate să aplice legile în ceea ce priveşte drepturile speciale de care
se bucură cetăţenii UE.
Drepturile electorale
Printre cele patru drepturi ataşate cetăţeniei Uniunii
prevăzute în TCE, drepturile electorale ridică probleme specifice.
Articolele relevante din Constituţie sunt 34 (1) şi 35 (1), ale căror
texte sunt următoarele: Articolul 34 (1): „Cetăţenii au drept de vot de
la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv."
Articolul 35 (1): „Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de
vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute de articolul 16 alineatul (3),
dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit
articolului 37 alineatul (3)."
Cuvântul „cetăţeni" folosit în ambele articole se referă la
cetăţenii români, fiind înţeles în sensul că dreptul de vot şi dreptul de
a fi ales sunt rezervate numai românilor. Acelaşi lucru este valabil şi
pentru Legea 70/1991 privind alegerile locale, care prevede că numai
românii se bucură de drepturile electorale.
Tratatul CE recunoaşte cetăţenilor rezidenţi într-un alt stat
membru, şi care nu au cetăţenia acelui stat, dreptul de a participa în
statul membru de reşedinţă, ca alegători sau candidaţi, în alegerile
pentru Parlamentul European şi în alegerile locale. Există două
categorii de situaţii din punct de vedere juridic şi politic: alegerile
pentru Parlamentul European şi alegerile locale.
Dacă alegerile pentru Parlamentul European nu par să ridice
pe fond probleme speciale la nivel constituţional, deoarece suntem în
prezenţa unei adunări internaţionale - care este reglementată prin
tratatele comunitare şi nu se supune prevederilor constituţiilor
naţionale -, alegerile locale pot în schimb ridica, juridic şi politic,

Page 342
astfel de probleme.
Pentru exerciţiul acestor drepturi, Consiliul a adoptat două
Directive conţinând prevederi detaliate ce urmează a fi aplicate de
statele membre: Directiva 93/109 privind alegerile pentru
Parlamentul European şi Directiva 94/80/EC pentru alegerile locale
Alegerile locale
Articolele 34 şi 35 din Constituţia României sunt deplin
aplicabile alegerilor locale, acestea din urmă fiind de domeniul
Constituţiei şi al legislaţiei subsecvente. Este prin urmare indicat ca,
în primul rând, să fie eliminate obstacolele constituţionale prin
modificarea acestor articole, astfel meat să se permită cetăţenilor
celorlalte state membre ale UE care locuiesc în România să voteze şi
să fie aleș i în alegerile locale.
În al doilea rând, este de dorit ca legislaţia română să fie
adaptată, în conformitate cu Directiva 94/80/CE. În 1994, Consiliul
European a adoptat Directiva 94/80/CE privind stabilirea detaliată a
modalităţilor de exercitare a dreptului de vot şi de a fi ales în
alegerile locale pentru cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru
a cărui cetăţenie nu o au (modificată prin Directiva Consiliului 96/3
0/CE). Această Directivă a fost esenţialmente concepută pentru a
elimina cerinţa referitoare la cetăţenie care în mod uzual era aplicată
în majoritatea statelor membre pentru alegerile locale. Ea nu
afectează însă reglementările, din statele membre, care guvernează
aceste drepturi pentru proprii cetăţeni sau pentru rezidenţii cetăţeni ai
unor state terţe. Directiva defineşte cerinţele pentru ca o persoană să
poată exercita dreptul de vot şi de a fi ales în statul membru de
reşedinţă:
- este cetăţean al Uniunii (are cetăţenia unui stat membru);
- trebuie să locuiască în statul membru în care doreşte să-şi exercite
drepturile;
- trebuie să respecte regulile ce guvernează dreptul de vot şi de a fi
ales al cetăţenilor din ţara de reşedinţă (principiile de egalitate şi de
nediscriminare între alegătorii şi candidaţii naţionali şi
comunitari). Cetăţenii Uniunii care îndeplinesc aceste condiţii pot
vota în alegerile locale în statul membru de reşedinţă, dacă şi-au
exprimat dorinţa în acest sens membru de reşedinţă, cât şi în statul
membru de provenienţă.
Statele membre pot prevedea însă ca o funcţie electivă la
nivel local în statul membru de reşedinţă să fie incompatibilă cu
deţinerea unei funcţii similare în alte state membre. Când sunt
reglementări diferite privind incompatibilităţile în statul membru de
provenienţă şi în statul membru de reşedinţă, statele membre pot
alege să aplice reglementările mai stricte; în acest caz, statul membru
de reşedinţă poate solicita unei persoane, care vrea sa-şi exercite
dreptul de a fi aleasă, să facă dovada - emisă de autorităţile
administrative competente - prin care să se certifice că nu a fost
decăzută din dreptul de a alege în ţara de provenienţă sau că o
asemenea decădere nu este cunoscută de autorităţile respective.
Alegerile pentru Parlamentul European
Condiţiile privind alegerile pentru Parlamentul European -
privit ca o adunare internaţională - nu ţin de domeniul
reglementărilor constituţionale, acestea din urmă fiind aplicabile

Page 343
numai puterilor publice naţionale. Cu toate acestea, apare necesitatea
adaptării legislaţiei naţionale pentru a permite o participare efectivă a
cetăţenilor UE care rezidează/locuiesc în România la alegerile pentru
Parlamentul European.
În 1993, Consiliul European a adoptat Directiva 93/109
privind stabilirea detaliată a modalităţilor de exercitare a dreptului de
vot şi de a fi ales în alegerile pentru Parlamentul European pentru
cetăţenii Uniunii locuind într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o
au. Scopul acestei Directive nu este acela de a armoniza
reglementările electorale din statele membre şi ea nu afectează
drepturile cetăţenilor statelor membre în ceea ce priveşte alegerile
pentru Parlamentul European, indiferent dacă aceştia locuiesc sau nu
pe teritoriul statului de provenienţă.
Directiva defineşte cerinţele pe care trebuie să le
îndeplinească un cetăţean al unui stat membru care doreşte să voteze
sau să fie ales în statul membru de reşedinţă. Nimeni nu poate vota
mai mult de o singură dată sau să fie ales în mai mult de un stat
membru. Un alegător comunitar trebuie să fie înscris pe listele
electorale ale statului membru de reşedinţă numai dacă el cere acest
lucru înainte de alegeri. Un alegător care optează pentru dreptul de a
vota în statul membru de reşedinţă se angajează să nu voteze şi în
statul membru de origine. În principiu, un candidat trebuie să
îndeplinească cerinţele prevăzute atât de legislaţia statului membru
de reşedinţă, cât şi de cea a statului membru de origine; atunci când
îşi depune candidatura, un cetăţean comunitar trebuie să facă dovada
- eliberată de statul membru de origine - că are dreptul de a candida
în acel stat. Statul membru de reşedinţă poate refuza, dacă doreşte, să
înscrie alegători care sunt decăzuţi din drepturile electorale în statul
membru de origine.
Un sistem de schimb de informaţii între statele membre a fost
creat pentru a împiedica cetăţenii să voteze mai mult de o singură
dată sau să fie aleşi în mai mult de un singur stat membru.

28.3.2. Implicatiile aderarii in domeniul drepturilor omului

Această a doua parte se ocupă, în primul rând, de o
problematică - protecţia drepturilor omului - care are propria sa
logică, împrejurare ce conduce la necesitatea de a reuni, într-o
examinare distinctă, diversele aspecte ale acestei problematici. În al
doilea rând, această parte a fost scrisă luând în considerare ipoteza că
Adunarea Constituantă va înţelege să caute o deplină conformitate
între textele europene existente şi Constituţia română.
Afirmarea şi protecţia drepturilor fundamentale ocupă în
prezent un loc major în tratatele europene. Articolul 6 (1) al
Tratatului UE statuează că „Uniunea este fondată pe principiile
libertăţii, democraţiei, respectului drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale, precum şi pe ale statului de drept, principii care sunt
comune statelor membre". În decembrie 2000, la Nisa, Parlamentul
European, Consiliul European şi Comisia Europeană au proclamat
solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, fără a-i
da forţa unui text obligatoriu. Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene a menţionat forţa juridică a Cartei deja ca un element de
inspiraţie a jurisprudenţei sale.

Page 344
 Articolul 20 al Constituţiei este formulat astfel: „(1)
Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor
vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală
a drepturilor omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale".
Această prevedere stabileşte un principiu a cărui eficacitate
trebuie asigurată. Cu toate acestea, datorită existenţei unor importante
diferenţe - în formulare şi conţinut - între prevederile constituţionale
(în special cele din Titlul II) şi prevederile tratatelor internaţionale,
judecătorii sunt în permanenţă confruntaţi cu probleme de
interpretare.
Această situaţie este generatoare de instabilitate juridică
pentru deţinătorii drepturilor. Ar fi de dorit, aşadar, ca anumite
prevederi constituţionale să fie completate, clarificate sau
îmbunătăţite astfel meat să fie eliminate ambiguităţile în semnificaţia
lor şi să fie asigurată conformitatea cu textele comunitare existente şi
cu Convenţia Europeană, la care Curtea de Justiţie face trimitere
constant.
O astfel de abordare, este adevărat, conduce la sugerarea a
numeroase modificări de text. Această operaţiune ar prezenta
avantajul de a pune România la adăpost de litigii în faţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului. În acelaşi timp, ar exprima voinţa de
aliniere promptă la standardele europene.
În acest spirit s-a procedat la o analiză minuţioasă, ale cărei
rezultate sunt prezentate sub trei aspecte, după cum urmează:
• Semnificaţia principiului nediscriminării;
• Actualizarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot
fi aduse exerciţiului drepturilor şi libertăţilor;
• Completarea şi clarificarea unor drepturi garantate de Constituţie.

Semnificaţia principiului nediscriminării

Constituţia prevede: „România este patria comună şi
indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de
naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie,
de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială".
Egalitatea în faţa legii şi protecţia tuturor persoanelor
împotriva discriminării constituie un drept fundamental, care este
esenţial pentru funcţionarea societăţilor democratice. Aceasta
contribuie la atingerea obiectivelor promovării progresului economic
şi social şi a unui nivel crescut de ocupare a forţei de muncă, prin
întărirea coeziunii economice şi sociale. În iunie 1997, la
Amsterdam, şefii de stat şi de guvern au recunoscut că era mai
important ca niciodată să fie subliniate aceste principii. Ei au
convenit să consolideze capacitatea Uniunii Europene de a acţiona în
acest domeniu, prin introducerea articolului 13 în Tratatul CE, care
acordă Comunităţii puteri specifice să acţioneze pentru combaterea
discriminării bazate pe sex, origine etnică sau rasială, religie sau
convingere, handicap, vârstă sau orientare sexuală.
Noul articol 13 introdus de Tratatul de la Amsterdam
completează prevederile existente cu scopul de a combate

Page 345
discriminarea bazată pe caracteristici specifice, în particular articolul
141 (fost 119) (discriminarea pe criteriu de sex), articolul 137 (fost
118A) (măsuri pentru combaterea excluderii de pe piaţa muncii) şi
articolul 12 (fost 6) (discriminarea pe motiv de naţionali-
tate/cetăţenie).
Carta UE a Drepturilor Fundamentale statuează în articolul
20 că „Toţi sunt egali în faţa legii" şi dedică nediscriminării articolul
21, extinzând motivele inserate în TCE. Mai mult, ea accentuează
încă o dată totala interdicţie a discriminării pe criteriul cetăţeniei.
Convenţia Europeană interzice, de asemenea, orice formă de
discriminare în exercitarea drepturilor pe care le garantează. Curtea
Europeană de la Strasbourg a indicat principiul general de
interpretare a articolului 14 al Convenţiei Europene, după cum
urmează:
„Pentru scopurile articolului 14, o diferenţă de tratament este
discriminatorie dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă în
sensul că nu urmăreşte un scop legitim sau nu există un raport
rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul
urmărit. Mai mult, statele contractante se bucură de o marjă de
apreciere dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii similare
justifică o diferenţă de tratament"
În iunie 2000, Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a
adoptat Protocolul 12 al Convenţiei Europene privind interzicerea
generală a discriminării. Textul este încă deschis semnării (România
l-a semnat), dar intrarea sa în vigoare este o certitudine. De
asemenea, jurisprudenţa Curţii de la Luxemburg a indicat constant că
principiul general al egalităţii face parte din principiile
fundamentale ale dreptului comunitar şi presupune ca situaţii
comparabile să fie tratate egal, atât timp cât tratamentul diferit nu
este justificat în mod obiectiv.
Există o diversitate considerabilă, în constituţiile şi legile
statelor membre, în ceea ce priveşte dreptul la egalitate şi interzicerea
discriminării. Formulările acestor prevederi constituţional evariază de
la stat la stat. În unele state, se indică explicit o listă limitativă a
motivelor de discriminare care sunt interzise. În alte state,
constituţiile stabilesc o listă deschisă, enumerativă, cu dispoziţii
finale care interzic în termeni generali discriminarea, cum ar fi „orice
altă situaţie sau circumstanţă personală ori socială" sau „orice alt
motiv".
Constituţiile majorităţii statelor membre interzic explicit
discriminarea bazată pe: rasă sau origine etnică, religie sau
convingere şi, din ce în ce mai mult, interzic discriminarea bazată pe
handicap. Handicapul este, evident, o chestiune majoră de politică în
domeniu. Unul din zece cetăţeni ai Uniunii Europene are un
handicap. Handicapul afectează în mod disproporţionat populaţia
vârstnică, minorităţile etnice şi categoriile socio-profesionale
modeste. Deşi multe state membre au adoptat o legislaţie interzicând
discriminarea pe criteriu de vârstă, numai un singur stat se referă la
aceasta în Constituţie, în timp ce Curtea Constituţională a altui stat a
declarat acest motiv ca fiind subînţeles în textul Constituţiei (Spania).
Instanţele judecătoreşti din trei state membre (Spania, Olanda şi
Finlanda) au interpretat constituţiile respective ca interzicând

Page 346
discriminarea bazată pe orientarea sexuală.
Actuala formulare a Constituţiei române pare, pe de o parte,
să limiteze motivele de discriminare la cele enumerate în cadrul
articolului 4 (2) şi, pe de altă parte, să furnizeze o clauză de
nediscriminare mai largă în articolul 16 (1). Aceasta poate conduce la
mai multe disfuncţionalităţi.
Modificarea prevederilor referitoare la restricţiile care pot fi aduse
exerciţiului drepturilor şi libertăţilor
În acest sens, Convenţia Europeană prevede mai multe feluri
de posibile restricţii asupra exerciţiului drepturilor. Unul este de a
indica circumstanţele care permit restrângerea exerciţiului
drepturilor; de exemplu, articolul 2.2, paragrafele (a) - (c) privind
dreptul la viaţă, sau articolul 5.1 paragraful (2)-(f) privind dreptul la
libertate. O altă metodă folosită de Convenţia Europeană este de a
stabili un model general pentru aprecierea legitimităţii oricărei inter-
ferenţe cu exerciţiul liber al drepturilor; de exemplu, paragrafele (2)
ale articolelor 8-11 statuează că orice restricţi e adusă exerciţiului
acestor drepturi trebuie să fie prevăzuta de lege, să urmărească unul
din scopurile legitime enumerate în paragrafele respective şi să fie
necesară într-o societate democrat ca pentru atingerea acelor scopuri.
În plus, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a definit
mecanismul de aplicare a limitărilor acceptabile aduse exerciţiului
altor drepturi prevăzute în Convenţie; de exemplu, dreptul la acces la
justiţie, garantat de articolul 6.1 din Convenţia Europeană, poate fi
limitat numai dacă restricţia urmăreşte un scop legitim şi există o
legătură rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi
scopul urmărit (cazul Waite şi Kennedy v. Germany, decizia din 18
februarie 1999). În mod similar, articolul 52 (1) al Cartei UE a
Drepturilor Fundamentale arată: „Orice limitare a exerciţiului
drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Cartă trebuie să fie
prevăzută de lege şi să respecte conţinutul esenţial al acelor drepturi
şi libertăţi. Cu respectarea principiului proporţionalităţii, nu pot fi
aduse limitări decât dacă sunt necesare şi dacă răspund efectiv unor
obiective de interes general recunoscute de Uniune sau nevoii de
protecţie a drepturilor şi libertăţilor altora".
În consecinţă, limitări mai largi ar putea să fie contrare
principiilor de bază privind protecţia drepturilor fundamentale, aşa
cum au fost ele stabilite la nivel european. Constituţia română
prevede o clauză generală privind restricţiile şi limitările drepturilor
individuale. În conformitate cu textul articolului respectiv, „(1)
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune după caz, pentru: apărarea
siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a
drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale;
prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru
deosebit de grav. (2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu
situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa dreptului sau
a libertăţii."
Pe lângă clauza generală privind restricţiile şi limitările din
articolul 49, mai multe alte articole din Constituţie, ce garantează
drepturi fundamentale, prevăd limitări adiţionale.
Această lipsă de coerenţă la nivelul tehnicii de redactare a

Page 347
avut consecinţe negative asupra întinderii drepturilor garantate. Într-
adevăr, acest lucru a implicat în practică o îngustare a câmpului de
protecţie a drepturilor fundamentale, ceea ce constituie restricţii de
conţinut, interzise de standardele europene. Mai mult, astfel de
restricţii apar înainte să se pună în balanţă dreptul individual şi
necesitatea de a-l restrânge.

28.3.3. Implicatiile aderarii asupra organizarii puterilor publice

Aderarea la UE nu pune în discuţie echilibrele instituţionale
consacrate de Constituţie şi nici relaţiile între puterile publice, în
privinţa cărora statul român este pe deplin suveran. Aderarea implică
totuşi anumite adaptări în organizarea internă şi funcţionarea
puterilor publice. Adaptările sugerate în continuare în ce priveşte
puterea executivă şi cea legislativă sunt menite să permită României
o participare eficace la elaborarea politicilor comunitare şi o mai
bună apărare a intereselor sale în cadrul Uniunii. Aşadar, organizarea
jude-cătorească, Parlamentul şi Guvernul vor fi abordate în mod
succesiv.

Organizarea judecătorească
Raportul anual, menţionat deja, al Comisiei Europene (a se
vedea paragraful 4) indică faptul că „reforme adiţionale sunt în
continuare necesare şi ar trebui să includă măsuri suplimentare de
garantare a independenţei justiţiei, în special faţă de executiv".
Astfel, nevoia de a garanta mai bine independenţa justiţiei a
fost identificată drept o problemă de interes deosebit, în spiritul
criteriilor de la Copenhaga. Această preocupare este exprimată de o
manieră ce impune analizarea ei.
În general, aplicarea dreptului comunitar este o misiune a
jurisdicţiilor naţionale, care sunt ţinute să respecte principiile
supremaţiei şi efectului direct. Judecătorii nu se pot sustrage de la
această datorie, deoarece tratatele le conferă o misiune comunitară.
Ei trebuie să ajungă la decizii în caz de conflict între dreptul naţional
şi dreptul comunitar şi trebuie să Tl Mature de la aplicare pe cel
dintâi. Ei pot ajunge chiar şi să condamne statul pentru violare a
dreptului comunitar. Curtea de la Luxemburg, în deciziile sale de
principiu Francovich (c-6/90) şi Brasserie des Pechêurs (c-46/93),
arată că: „Deplina eficienţă a dreptului comunitar ar fi ştirbită dacă
indivizii un ar putea obţine reparaţie atunci când drepturile lor ar fi
atinse printr-o nerespectare a dreptului comunitar. Aplicarea
principiului conform căruia statele membre sunt obligate să repare
prejudiciile provocate indivizilor prin nerespectarea dreptului
comunitar imputabilă statelor, nu poate fi înlăturată atunci când
încălcarea se referă la o prevedere direct aplicabilă a dreptului
comunitar".
Judecătorii pot sau trebuie, în funcţie de cazurile de speţă, să
folosească procedura chestiunilor prejudicial ecătre Curtea de Justiţie
a Comunităţilor Europene, ori de câte ori este ridicată o problemă de
interpretare a dreptului comunitar sau când judecătorii au vreo
îndoială cu privire la validitatea unei anumite reglementări naţionale.
În această privinţă există articolul 234 (fost 177) din TCE15.
Este important mai întâi ca judecătorii şi procurorii să fie

Page 348
bine instruiţi şi informaţi cu privire la dreptul comunitar, pe care
trebuie să îl aplice, ca şi asupra dreptului european al drepturilor
omului. Ministerul Justiţiei şi Institutul Naţional al Magistraturii au
îndeplinit până în prezent activităţi de formare cu un oarecare succes,
dar acestea vor trebui să continue recomandabil cu sprijinul financiar
al Comunităţii.
„(15). Curtea de Justiţie este competentă pentru chestiunile
prejudiciale privind:
a) Interpretarea acestui Tratat.
b) Validitatea şi interpretarea actelor instituţiilor Comunităţii şi ale
TCE.
c) Interpretarea statutelor organismelor înfiinţate prin act al
Consiliului atunci când aceste statute o prevăd. Când o astfel de
problemă se ridică în faţa oricărei jurisdicţii a unui stat membru, acea
jurisdicţie poate, dacă ea consideră că o decizie asupra problemei este
necesară pentru a-i permite să judece cauza, să ceară Curţii de Justiţie
să hotărască asupra chestiunii. Când o astfel de problemă se ridică
într-o cauză pendinte în faţa unei jurisdicţii a unui stat membru
împotriva deciziei căruia nu există cale de atac potrivit dreptului
naţional, acea jurisdicţie va trebui să sesizeze Curtea de Justiţie cu
privire la această chestiune".
Este evident că îndeplinirea unei asemenea misiuni
presupune ca judecătorii să fie independenţi. Principiul statului de
drept necesită o putere judecătorească independentă. Această
independenţă trebuie asigurată în acord cu standardele Convenţiei
Europene a Drepturilor Omului şi jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului din Strasbourg.
Importanţa independentei justiţiei se întinde dincolo de sfera
politicului; economiştii au observat importanţa unei justiţii
independente şi imparţiale pentru o economie stabilă şi prosperă.
Indivizii şi instituţiile trebuie să se poată bizui pe o justiţie
previzibilă, liberă de capriciile interferenţei politice ori influenţei
economice a oricăreia dintre părţi. În societăţile ce se luptă să-şi
reformeze economiile, independenţa justiţiei contribuie la încrederea,
securitatea şi previzibilitatea tranzacţiilor economice.
Constituţia României plasează sub numele de „autoritate
judecătorească" atât procurorii, cât şi judecătorii. Totuşi, în articolul
131, Constituţia prevede că procurorii îşi exercită activităţile în acord
cu principiul controlului ierarhic şi sub autoritatea Ministrului
Justiţiei. În consecinţă, fiecare procuror este mai întâi subordonat
Procurorului General şi apoi Ministrului Justiţiei. Analizând dreptul
român, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat - în Vasilescu
c. României - că procurorii români nu îndeplinesc cerinţele pentru a
fi consideraţi independenţi.
Pentru a reflecta principiul separaţiei puterilor şi a asigura
independenţa justiţiei, alăturarea constituţională între procurori şi
judecători trebuie eliminată.
În interpretarea cerinţelor de independenţă stabilite prin
articolul 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Curtea de la
Strasbourg a afirmat că „pentru a stabili dacă un tribunal poate fi
considerat ca «independent», trebuie luate în considerare, între altele,
modul de numire a membrilor săi şi durata mandatului lor, existenţa

Page 349
de garanţii împotriva presiunilor exterioare şi aparenţa de
independenţă"
În fine, principiul conform căruia civilii nu ar trebui să fie
judecaţi de tribunale militare, afirmat de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului ar trebui prevăzut expres în Constituţie ori luat în
calcul la modificarea sistemului de competenţă stabilit de Codul de
procedură penală. Totodată, judecătorii şi procurorii militari nu ar
mai trebui să fie competenţi cu privire la cazurile ce implică abuzuri
ale poliţiei. În această privinţă, trebuie subliniat că în Raportul său
anual din 2001, Comisia Europeană a ajuns la concluzia că
cercetările desfăşurate de sistemul jurisdicţiilor militare privind plân-
gerile împotriva abuzurilor poliţieneşti sunt de regulă îndelungate şi
adesea neconcludente.
Structurile parlamentare
Este un fapt binecunoscut că, după aderarea la UE, nu doar
legislaţia română este în vigoare în România, ci şi actele comunitare
sunt, de asemenea, direct aplicabile. Parlamentele sunt menite să
joace un rol esenţial în preluarea dreptului comunitar, în special în
transpunerea directivelor, căci în majoritatea cazurilor transpunerea
se face prin adoptarea de legi.
Parlamentele naţionale au început să revendice puternic o
implicare sub aspectul informării şi controlului. Ele au dobândit un
grad de control asupra activităţii comunitare a guvernelor lor, ca
rezultat al reformelor constituţionale, al demersurilor guvernamen-
tale ori al amendării propriilor metode de lucru.
Comitetele lor specializate în afaceri europene au jucat un rol
major în această evoluţie, în cooperare cu Parlamentul European.
Această adaptare permite o compensare parţială a pierderii influenţei
parlamentelor naţionale implicată de transferul anumitor competenţe
către Comisie ori Uniune.
Tratatul de la Maastricht a ajutat în această direcţie prin
includerea a două declaraţii (nr. 13 şi 14) asupra acestui subiect, care
prevăd îndeosebi:
- respectarea implicării parlamentelor naţionale în activităţile
Uniunii Europene (guvernele lor respective trebuie să le
informeze „în timp util" în legătură cu propunerile legislative
comunitare şi conferinţe comune trebuie ţinute când este
necesar);
- cooperarea dintre Parlamentul European şi parlaméntele
naţionale, prin intensificarea contactelor, ţinerea de întruniri
regulate şi acordarea de facilităţi reciproce.
Protocolul asupra rolului parlamentelor naţionale anexat la
Tratatul de la Amsterdam încurajează o mai mare implicare a
parlamentelor naţionale în activităţile UE şi solicită ca documentele
consultative şi propunerile să fie trimise de îndată pentru ca
parlamentele naţionale să le poată examina înainte de luarea deciziei
de către Consiliu European.
Declaraţia nr. 23 asupra viitorului Uniunii, ataşată la Tratatul
de la Nisa, subliniază printre subiectele de luat în considerare „rolul
parlamentelor naţionale în arhitectura europeană". Convenţia asupra
viitorului Europei, înfiinţată de către Consiliul European de la
Laeken cu scopul de a lucra asupra proiectului de Constituţie

Page 350
europeană, s-a sesizat prin urmare cu privire la această problemă.
Instrumentele de cooperare sunt: Conferinţele preşedinţilor
adunărilor parlamentare ale Uniunii Europene; Conferinţele
parlamentelor Comunităţii; Conferinţa organismelor specializate în
afaceri europene (COSAC); consultări între majoritatea comitetelor
permanente ale Parlamentului European şi organismele
corespondente la nivel naţional, prin întâlniri bi- şi multilaterale,
vizite ale preşedinţilor şi raportorilor; contacte între grupările politice
din cadrul Parlamentului European şi echivalentele lor din
parlamentele naţionale.
Printre cele enumerate, COSAC este cel mai cunoscut
instrument. Propusă de Preşedintele Adunării Naţionale franceze,
Conferinţa s-a reunit la fiecare 6 luni, din 1989, aducând laolaltă
organismele specializate în afaceri europene ale parlamentelor
naţionale şi şase membri ai Parlamentului European, conduşi de cei
doi vicepreşedinţi însărcinaţi cu relaţiile cu parlamentele naţionale.
Convocată de parlamentul ţării ce deţine preşedinţia
Comunităţii şi pregătită în comun de Parlamentul European şi
parlamentele ţărilor din „troika" prezidenţiala, fiecare conferinţă
discută subiectele majore ale integrării europene. Protocolul la
tratatul de la Amsterdam asupra rolului parlamentelor naţionale
prevede că COSAC poate aduce orice contribuţie pe care o consideră
oportună în atenţia instituţiilor Uniunii Europene. Totuşi,
contribuţiile aduse de COSAC nu leagă în niciun fel parlamentele
naţionale şi nu limitează libertatea acestora.
La nivel naţional, în majoritatea statelor membre, au fost
adoptate dispoziţii, cu acordul guvernelor. Astfel de dispoziţii apar
uneori înscrise în Constituţie. De pildă, Constituţia Danemarcei
dispune în articolul 19(3) că guvernul trebuie să consulte comitetul
de afaceri externe al Folketingului înaintea oricărei decizii majore în
domeniul politicii externe.
Constituţia Franţei, în articolul 88-4, prevede că Guvernul
este obligat să supună atenţiei Parlamentului orice propunere de
document emisă de instituţiile europene şi care implică consecinţe
legislative: „Guvernul supune Adunării Naţionale şi Senatului, de
îndată după transmiterea lor la Consiliul Uniunii Europene, proiectele
sau propunerile de acte ale Comunităţilor Europene şi ale Uniunii
Europene ce comportă dispoziţii de natură legislativă.
De asemenea, el poate supune atenţiei lor celelalte proiecte
ori propuneri de acte, ca şi orice alt document ce emană de la o
instituţie a Uniunii Europene. Conform modalităţilor fixate prin
regulamentul fiecărei Camere, pot fi votate rezoluţii, dacă este cazul
în afara sesiunilor, asupra proiectelor, propunerilor şi documentelor
menţionate la alineatul precedent. Cehia a inserat articolul 10b în
legea sa constituţională nr. 395/2001, pentru a crea obligaţia
Guvernului de a informa regulat şi anticipat Parlamentul cu privire la
orice probleme legate de participarea ţării în organizaţii
internaţionale implicând un transfer de puteri: „(1) Guvernul
informează Parlamentul regulat şi anticipat cu privire la aspectele
legate de obligaţiile rezultate din calitatea Cehiei de membru al unei
organizaţii sau instituţii internaţionale, cum este menţionat în
articolul 10a. (2) Camerele Parlamentului îşi prezintă opiniile asupra

Page 351
deciziei ce urmează să fie luată de o asemenea organizaţie ori
instituţie internaţională în modurile prevăzute de regulamentele lor
interioare. (3) Legea asupra principiilor de deliberare şi relaţiilor între
cele două Camere şi cu parteneri externi poate încredinţa exerciţiul
acestei atribuţii a celor două Camere, în conformitate cu paragraful
(2), unui organism comun al celor două Camere."
Majoritatea parlamentelor naţional e au stabilit comisii
specializate pentru a putea asigura informaţia şi controlul asupra
politicii şi acţiunii comune a guvernelor. În acest sens, Parlamentul
României va trebui, de asemenea, să creeze structuri specializate,
luând în considerare contextul constituţional şi legislativ specific, în
particular, relaţiile între puterea executivă şi cea legislativă. Două
aspecte importante şi distincte vor trebui luate în considerare:
angajamentul Guvernului faţă de Parlament cu privire la informarea
celui din urmă şi posibilitatea Parlamentului de a se pronunţa asupra
politicii Guvernului.
Actul din 20 septembrie 1976 privind alegerea
reprezentanţilor în Parlamentul European prin sufragiu direct (anexat
la decizia Consiliului 76/787/ECSC, EEC, Euratom) prevede că
mandatul de reprezentant în Parlamentul European este compatibil cu
calitatea de membru în Parlamentul naţional al unui stat membru, dar
este incom-patibil cu o serie de calităţi de membru (lista apare în
articolul 6), printre care în primul rând este menţionată cea de
„membru al Guvernului unui stat membru". În conformitate cu Actul
din 1976, în plus, fiecare stat membru poate reglementa
incompatibilităţi suplimentare la nivel naţional.

Structurile guvernamentale
Guvernul trebuie, de asemenea, să se adapteze la un rol nou
şi să facă faţă unor noi funcţii şi atribuţii, şi anume, pe de o parte,
negocierea şi participarea delegaţiei/delegaţiilor naţionale la
pregătirea actelor comunitare şi, pe de altă parte, aplicarea normelor
comunitare.
Participarea la pregătirea documentelor reprezintă în fapt un
proces de negociere continuă, care este foarte diferit de negocierile
„clasice" şi, astfel, nu poate fi concentrat numai la nivelul
Ministerului Afacerilor Externe, chiar dacă acesta din urmă trebuie
evident să joace un rol important. Pregătirea negocierilor este o fază
decisivă care constă în discuţii pe baza unui proiect de text deja
transmis la COREPER, în transmiterea proiectului către guvernele
naţionale - în general, către o structură guvernamentală la nivel
central, care să-l difuzeze diverselor administraţii interesate, acestea
din urmă fiind mai bine plasate pentru a stabili o legătură cu mediile
economice şi sociale şi a aduce la un numitor comun poziţiile lor.
Structura guvernamentală centrală va trebui să adune opiniile
administraţiilor relevante, să armonizeze poziţiile acestora, eventual
să tranşeze când aceste poziţii sunt contradictorii sau să determine
autoritatea care să arbitreze în ultimă instanţă. Evident, tot acest
proces va trebui să se încadreze în calendar, ceea ce înseamnă că este
necesar să fie înfiinţat un organism ori o structură care să
monitorizeze urmările, să colecteze toate opiniile şi poziţiile la nivel
naţional, să ceară arbitrajul când este necesar şi să definească poziţia

Page 352
oficială naţională înainte de negociere. Experienţa statelor membre a
demonstrat că este de cea mai mare importanţă ca o poziţie naţională
să fie bine pregătită şi apărată, mai întâi în cadrul COREPER şi apoi
în negocierile din cadrul Consiliului.
Acestea sunt funcţii noi, care necesită stabilirea de noi
proceduri şi înfiinţarea, respectiv, implementarea de organisme şi
compartimente specializate. În această privinţă, mai multe sisteme
pot fi puse în practică. Coordonarea ar putea fi lăsată Ministerului
Afacerilor Externe, unui Minister al Afacerilor Europene ori
primului-ministru.
O analiză comparativă a experienţelor statelor membre ale
Uniunii Europene arată că ţările s-au organizat mai mult sau mai
puţin eficient, în vederea acestor noi atribuţii, dar unele suferă de o
slabă organizare. Acelaşi lucru este valabil pentru aplicarea normelor
şi textelor comunitare. Este cunoscut că, odată aceste norme adoptate,
ele trebuie să fie implementate la nivel naţional.
Directivele comunitare necesită acte normative de
transpunere, care sunt în general legi, dar pot fi şi acte ale
executivului, la diferite niveluri, cu respectarea competenţelor
stabilite prin lege. În toate cazurile, administraţiile naţionale sunt
chemate să adopte acte individuale impuse de implementarea textelor
comunitare. Dacă sunt necesare acte normative (la un nivel
infralegislativ), guvernul şi diversele ministere vor trebui să le emită
şi neîndeplinirea acestei obligaţii este sancţionată cu o acţiune pentru
neîndeplinirea obligaţiilor introdusă de Comisia Europeană în faţa
Curţii.
Neîndeplinirea obligaţiei de a implementa dreptul comunitar
este o încălcare care, în cazurile când aduce prejudicii persoanelor
fizice şi juridice, poate atrage obligaţia de reparaţie în sarcina
statului.
Un alt aspect care solicită atenţie este participarea oficialilor
în diferitele (aproximativ 300) comitete specializate înfiinţate prin
reglementări ale Consiliului European, ceea ce, evident, nu este o
sarcină uşoară. Concluzia este din nou că, în noile condiţii de după
aderarea la UE, Guvernul trebuie să facă un efort important pentru a
organiza participarea eficace a României la nivel european.
Astfel, participarea la Comunităţi şi la Uniune implică o
adaptare a structurilor administrative, ceea ce nu înseamnă a priori o
nevoie de modificare a Constituţiei, dar înseamnă totuşi că o
organizare metodică a Guvernului şi a ministerelor este obligatorie.
Aceste adaptări administrative se bazează pe structurile şi
conceptele în vigoare privind organizarea ministerială. Fiecare stat
membru le-a dus la îndeplinire ţinând cont de particularităţile sale în
această privinţă. Aşadar, nu există un model universal.
În plus, aderarea României la UE implică participarea la toate
instituţiile şi structurile UE. Autorităţile române trebuie să aibă în
vedere necesitatea şi modul de organizare a participării ţării la mai
multe organe subsidiare. România trebuie să desemneze
repre¬zentanţi nu doar în Parlamentul European, prin alegeri, ci şi în
Comitetul Regiunilor şi Comitetul Economic şi Social (Tratatul de la
Nisa prevede în anexa sa că România va dispune de un număr de 15
reprezentanţi în fiecare dintre aceste două instituţii).

Page 353
 Deşi procedura folosită pentru desemnarea acestor
reprezentanţi este în întregime de competenţă naţională, autorităţile
trebuie să aibă în vedere scopul instituţiilor susmenţionate. Ar fi ca
atare preferabil să fie desemnaţi cei ce pot reprezenta cel mai bine
regiunile geografice specifice şi necesităţile acestora, respectiv
principalii actori economici şi sociali. Pentru Comitetul Regiunilor,
este important să se aleagă cu grijă modul de definire a comunităţilor
locale care vor fi reprezentative din punct de vedere geografic.
Maniera de desemnare a membrilor acestor comitete ţine atât de
dreptul naţional, cât şi de dreptul comunitar: autorităţile naţionale vor
trebui să ia anumite decizii, pentru care ar trebui să fie pregătite, ca,
de pildă, a şti care circumscripţii locale vor fi reprezentate în
Comitetul Regiunilor (în Franţa, de exemplu, există o reprezentare
simultană a regiunilor, departamentelor şi comunelor).

28.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 28

Problema suveranităţii este reglementată de articolul 2 din Constituţia României, care prevede:
„(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative
şi prin referendum. (2) Nici un grup şi nicio persoană nu poate exercita suveranitatea în nume
propriu". Problema suveranităţii naţionale în raport cu adoptarea acquis-ului comunitar se prezintă sub
două unghiuri: problema generală a exerciţiului suveranităţii şi o serie de probleme particulare.
Problema exerciţiului general al suveranităţii naţionale
Conceptul de suveranitate, definit în mod diferit prin instrumentele de drept intern sau
internaţional, este prezent în orice constituţie modernă. Sensul folosit pentru nevoile prezentului studiu
este acela de sumă a puterilor exercitate de un stat, mai exact autoritatea supremă asupra teritoriului
său, în privinţa relaţiilor sale interne şi internaţionale, ca şi absenţa oricărei puteri superioare autorităţii
statale. Majoritatea constituţiilor din democraţiile moderne prevăd, în spiritul unei tradiţii îndelungate
începute în secolul al XVIII-lea, că suveranitatea aparţine poporului ori naţiunii, care o exercită prin
reprezentanţii lor. Constituţia României nu este o excepţie în acest sens.
Aderarea la UE implică, pentru un stat, cesiunea unei părţi din puterile sale, incluzând o serie
de atribuţii considerate în mod tradiţional ca fiind intim legate de exerciţiul suveranităţii naţionale.
Participarea la Uniune presupune exercitarea unor astfel de puteri de către instituţiile supranaţionale
instituite prin tratatele constitutive.
Statele membre s-au confruntat cu această problemă în decursul evoluţiei Comunităţilor
Europene, mergând de la domenii stricte şi specifice la început spre arii de competenţă tot mai largi
printr-o integrare sectorială în continuă extindere. Noua entitate sui generis a dobândit în decursul
timpului tot mai multe valenţe politice, în plus faţă de cele economice.
Această situaţie nu este în prezent recunoscută de Constituţia României. Textul articolului 2,
care rezervă exerciţiul suveranităţii poporului român şi organelor sale reprezentative, nu este în acord
cu situaţia care rezultă din aderarea la Comunităţile Europene. De aceea, este de dorit să se revizuiască
aceste dispoziţii.

Page 354
 Statele membre nu au abordat în mod uniform problema transmiterii acestor puteri către
Comunitate. Este suficient să notăm că, în mai multe state membre, constituţiile au fost revizuite
pentru a fi puse în acord cu realitatea reprezentată de participarea la Comunitate. După cum se poate
observa, din experienţa statelor membre, mai multe soluţii sunt posibile. În fapt, două abordări pot fi
concepute:
Prima constă în modificarea tuturor prevederilor constituţionale referitoare la prerogativele
care sunt total ori parţial transferate. Această abordare prezintă inconvenientul că implică noi revizuiri
la fiecare moment viitor din evoluţia Uniunii când vor avea loc transferuri adiţionale semnificative,
ceea ce ar putea crea dificultăţi pe plan politic şi juridic.
A doua abordare posibilă este introducerea în Constituţie a unei clauze generale, autorizând
transferurile. Opţiunea clauzei generale de autorizare a fost pusă în practică, de pildă, de Belgia,
Germania, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania.

Concepte şi termeni de reţinut

Aderarea Romaniei la Uniunea Europeana. Aqcuisul comunitar. Norma de drept
comunitar.

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Implicatiile aderarii asupra Constitutiei si textelor strans legate de aceasta

2. Implicatiile aderarii in domeniul drepturilor omului.
3. Implicatiile aderarii asupra organizarii puterilor publice

Evaluare.
1. Semnificatia principiului nediscriminarii este:
a. Egalitatea în faţa legii şi protecţia tuturor persoanelor împotriva discriminării
b. Egalitatea in fata legii doar a persoanelor care au cetatenia romana.
c. Egalitatea in fata legii a femeii cu barbatul.

Page 355
 Bibliografie obligatorie

1. Ghe. Uglean, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, vol I, Editura România de Mâine,
Bucureș ti, 2007.
2. Dan Claudiu Dăniș or, Drept constituț ional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2007.
3. Dan Claudiu Dăniș or, Constituț ia României comentată, Editura Universitatea juridică,
Bucureș ti, 2009.
4. I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constitutional ș i instituț ii politice, Editura C.H.Beck,
Bucureș ti, 2011.
5. I. Deleanu, Instituț ii ș i proceduri constituț ionale, Editura C.H.Beck, Bucureș ti, 2006.

Page 356
 ANEXE

ANEXA 1
Raspunsuri la grilele si intrebarile din unitatile de invatare.
Unitatea de invatare nr. 1: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 2: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 3: Intrebarea 1, raspuns corect: Adevarat, intrebarea nr. 2, raspuns
corect B
Unitatea de invatare nr. 4: Intrebarea 1, raspuns corect A / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A,
intrebarea nr. 3, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 5: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 6: Intrebarea 1, raspuns corect C / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A,
intrebarea nr. 3, raspuns corect C
Unitatea de invatare nr. 7: Intrebarea 1, raspuns corect C / Intrebarea nr. 2, raspuns corect B,
intrebarea nr. 3, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 8: Intrebarea 1, raspuns corect A / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 9: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A,
intrebarea nr. 3, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 10: Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 11: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 12: Intrebarea 1, raspuns corect B
Unitatea de invatare nr. 13: Intrebarea nr. 1, raspuns corect: Adevarat
Unitatea de invatare nr.14 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr. 15: Intrebarea 1, raspuns corect B / Intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.16 : Intrebarea 1, raspuns corect B
Unitatea de invatare nr.17 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.18 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.19 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.20 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.21 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.22 : -
Unitatea de invatare nr.23 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.24 : Intrebarea 1, raspuns corect B, intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.25 : Intrebarea 1, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.26 : Intrebarea 1, raspuns corect A, intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.27 : Intrebarea 1, raspuns corect A, intrebarea nr. 2, raspuns corect A
Unitatea de invatare nr.268: Intrebarea 1, raspuns corect A