Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

Lect. univ. dr. Dan Constantin MÂȚĂ

2018
Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași
Facultatea de Drept
Anul universitar 2018-2019
Semestrul al II-lea

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: Istoria dreptului românesc

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): Disciplină opțională

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: Dan Constantin Mâță, lector universitar doctor

Contact e-mail: danmata@uaic.ro
Program consultaţii: Vineri, 14 – 18

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs nu este condiţionată de parcurgerea altor cursuri

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
a) Obiectivul general: Însușirea noțiunilor fundamentale privind evoluţia organizării statale din
antichitate și până în prezent. Dobândirea unei perspective diacronice asupra instituţiilor juridice
reglementate în spaţiul românesc din antichitate şi până la finalul secolului al XX-lea. Cunoașterea și
interpretarea izvoarelor istoriei dreptului românesc cu evidențierea particularităților normative
determinate de evoluția societății românești într-o perioadă determinată.
b) Obiective specifice: La finalizarea cu succes a studiului acestei discipline studenţii vor fi capabili: să
explice principalele etape în evoluția instituțiilor juridice românești; să descrie organizarea generală a
statului într-o anumită perioadă de dezvoltare socio-istorică; să prezinte particularitățile celor mai
importante instituții juridice ale dreptului public sau privat în evoluția lor istorică; să utilizeze
terminologia specifică reglementării instituțiilor juridice într-o anumită perioadă istorică; să analizeze în
timp și în spațiu importanța unui izvor juridic.

2. Competențe:
a) Competențe profesionale: însușirea, fixarea și utilizarea adecvată a terminologiei și a noțiunilor
fundamentale din știința istoriei dreptului; aplicarea tehnicilor și instrumentelor specifice de analiză a
evoluției instituțiilor juridice; capacitatea de analiză și interpretare a izvoarelor specifice istoriei dreptului
românesc; aplicarea cunoștințelor dobândite din interpretarea izvoarelor dreptului românesc la problemele
controversate din legislația și doctrina actuală; elaborarea unor proiecte științifice cu utilizarea unor
principii de interpretare și metode de analiză consacrate în domeniul istoriei dreptului.
b) Competențe transversale: realizarea sarcinilor referitoare la responsabilitățile profesionale cu
respectarea regulilor științifice și a deontologiei specifice domeniului de cercetare a istoriei dreptului;
aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă cu accent pe elementele de interdisciplinaritate;
dezvoltarea capacității de comunicare și argumentație, inclusiv în contradictoriu

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere (identice cu cele

1
menționate în Fișa Disciplinei)
Unitatea de învățare 1: Aspecte introductive – 2 ore
a) Metodologia studierii istoriei dreptului românesc
b) Periodizarea istoriei dreptului românesc
Unitatea de învățare 2: Instituţii politice şi juridice în Antichitate – 2 ore
a) Dreptul geto-dac
b) Dreptul roman în provincia Dacia
Unitatea de învățare 3: Vechiul drept cutumiar românesc – 2 ore
a) Obiceiul juridic românesc (ius valachicum)
b) Instituţiile dreptului public
c) Instituţiile dreptului privat
d) Apariţia primelor legi scrise şi cutuma
Unitatea de învățare 4: Dreptul statelor medievale româneşti – 2 ore
a) Organizarea statelor medievale româneşti
b) Izvoarele juridice formale ale dreptului medieval românesc
Unitatea de învățare 5: Instituţiile juridice ale dreptului feudal – 2 ore
a) Dreptul public
b) Dreptul privat
Unitatea de învățare 6: Evoluţia dreptului în epoca premodernă – 2 ore
a) Reformele lui Constantin Mavrocordat
b) Culegeri de drept fără caracter oficial
c) Codurile, legiuirile şi manualele de legi fanariote
Unitatea de învățare 7: Evoluţia dreptului în epoca premodernă – 2 ore
a) Fizionomia principalelor instituţii juridice
b) Primele semne ale doctrinei juridice
Unitatea de învățare 8: Formarea statului naţional şi sistemul de drept modern – 2 ore
a) Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza
b) Sistemul constituţional modern
c) Dezvoltarea învăţământului şi a gândirii juridice româneşti
Unitatea de învățare 9: Formarea statului naţional şi sistemul de drept modern – 2 ore
a) Instituţiile dreptului public
b) Instituţiile dreptului privat
Unitatea de învățare 10: Sistemul juridic al României Întregite – 2 ore
a) Constituţia din anul 1923
b) Unificarea legislativă
Unitatea de învățare 11: Sistemul juridic al României Întregite – 2 ore
a) Evoluţia instituţiilor juridice
b) Emergenţa ştiinţei juridice
Unitatea de învățare 12: Statul şi dreptul în perioada comunistă – 2 ore
a) Dictatura proletariatului şi transformările dreptului
b) Constituțiile „democrației-populare”
c) Constituția României „socialiste”

2
Unitatea de învățare 13: Statul şi dreptul în perioada comunistă – 2 ore
a) Instituțiile dreptului public
b) Instituțiile dreptului privat
c) Direcții și curente în doctrina juridică
Unitatea de învățare 14: Statul și dreptul în primul deceniu postdecembrist. Repere ale recuperării
tradiției juridice – 2 ore

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs: 3

1. Conținutul și importanța tăblițelor cerate de la Alburnus Maior
2. Izvoarele dreptului scris românesc din secolul al XVII-lea
3. Rolul Curții de Casație în procesul de unificare legislativă

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 60%

- Evaluare formativă continuă: 40%

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

a) Bibliografie obligatorie:
Dan Constantin Mâță, Istoria dreptului românesc. Suport de curs, Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași,
Facultatea de Drept, 2018
Cristinel Ioan Murzea, Roxana Matefi, Evoluția statului și dreptului românesc, București, Editura
Hamangiu, 2015
Cosmin Dariescu, Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate până la Marea Unire, Bucureşti,
Editura C.H. Beck, 2008
Manuel Guțan, Istoria dreptului românesc, Ediția a 3-a, București, Editura Hamangiu, 2017
Emil Molcuţ, Emil Cernea, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Universul Juridic, 2006

b) Resurse suplimentare:
Ioan Chiş, Istoria statutului şi dreptului românesc, Bucureşti, Universul Juridic, 2013
Florin Negoiţă, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Universul Juridic, 2011
Dan Constantin Mâţă, The Development of Romanian Legal Science (1814-1940), Vittorio Klostermann,
Frankfurt, 2010
Andreea Rîpeanu, Istoria statutului şi dreptului românesc, Bucureşti, Universul Juridic, 2010
Dan Ţop, Olivian Mastacan, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura C.H. Beck, 2009
Ion T. Amuza, Instituţii juridice româneşti. Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Editura
Moroşan, 2008
Costică Voicu, Istoria statului şi dreptului românesc, Bucureşti, Universul Juridic, 2008
Vasile Popa, Adrian Bejan, Instituţii politice şi juridice româneşti, Bucureşti, All Beck, 1998

3
 Unitatea de învățare 1

Aspecte introductive

Istoria dreptului românesc studiază instituțiile politico-juridice din spațiul românesc în

emergența lor istorică cu scopul de a explica și facilita înțelegerea configurației instituțiilor
juridice contemporane. Cu toate schimbările inerente determinate de evoluția societății românești
multe dintre instituții prezintă elemente constante ceea ce conferă dreptului românesc o identitate
specifică față de dreptul altor popoare învecinate.
Prin obiectul de studiu și natura cercetării istoria dreptului românesc prezintă numeroase
legături cu alte științe care se ocupă de studiul fenomenului sociale, precum economia,
sociologia, antropologia, psihologia etc. Pentru studiul istoriei dreptului o contribuție consistentă
este adusă și de științele auxiliare (arheologia, epigrafia, heraldica, arhivistica, muzeologia,
criptografia) care îmbogățesc perspectiva asupra fenomenului juridic.
Principalele metode de cercetare ale istoriei dreptului sunt următoarele: a) metoda
istorică; b) metoda logică; c) metoda sociologică; d) metoda comparativă.
Prin metoda istorică fenomenul juridic este cercetat în perspectiva și evoluția sa istorică,
în paralel cu studiul fenomenului social statal. Plecând de la datele pe care le oferă atestările
documentare se realizează reconstituirea unor instituții statale și juridice, ceea ce permite o
analiză retrospectivă cu largi implicații în înțelegerea poziției instituțiilor respective în dreptul
contemporan.
Metoda logică oferă posibilitatea surprinderii structurii și dinamicii raporturilor necesare
între diferite componente ale sistemului juridic al unei societăți. Norma de conduită cuprinsă
într-o regulă juridică reprezintă în mod necondiționat ceea ce se consideră necesar, ce se pretinde
sau se recomandă a fi întreprins în cadrul relațiilor interumane privite într-o anumită ordine
socială.
Metoda sociologică are în vedere faptul că existența dreptului este legată de viața socială,
fenomenele juridice fiind în mod esențial fenomene sociale. Istoria dreptului este întemeiată pe
cunoașterea colectivă, fără de care nu se poate stabili corespondența între obligațiile unor și
pretențiile altora.

4
 Prin metoda comparativă se urmărește constatarea unor elemente identice sau divergente
în reglementarea instituțiilor juridice ale unor state sau popoare aflate într-o anumită etapă a
evoluției istorice.
Cercetarea științifică a istoriei dreptului este un fenomen relativ recent determinat de
introducerea acestei discipline în facultățile de drept și de creșterea interesului pentru analiza
critică a izvoarelor istorice și juridice.
Primul manual de istorie a dreptului a apărut în anul 1908 având ca autor pe Ștefan G.
Longinescu și titlul Istoria dreptului românesc din vremile cele mai vechi și până azi. În
Introducerea la această lucrare este subliniată importanța studiului critic al izvoarelor istoriei
dreptului în cuvinte ce au reprezentat un adevărat program de cercetare pentru generații de
specialiști în istoria dreptului: „Așezată fiind această temelie se va putea începe Partea a doua
îndeletnicirea amănunțită cu scoaterea la iveală a comorilor date uitării, dar tocmai de aceea
rămase pline ochi de bogății juridice foarte prețioase. Aceste comori nu erau ascunse nici de
cenușa vulcanilor, nici de straturile groase de pământ ale unei înșeptite perindări de Descălecări
ale noroadelor! Poporul e același și nu s-a clintit din loc. Dar mai acoperitoare decât cenușa
vulcanilor, mai ascunzătoare decât pământul îngrămădit deasupra orașelor, mai rea decât toate
este nepăsarea plină de vinovăție, care lăsând pe oameni să privească, îi face totuși să nu vadă!”.

5
 Unitatea de învățare 2

Instituții politice și juridice din Antichitate

Geto-dacii reprezintă denumirea convenţională a triburilor nord-tracice care au locuit în

spaţiul carpato-dunărean. Denumirea de geţi a fost folosită cu predilecţia de scriitorii greci pentru
a desemna populaţia de ambele maluri ale Dunării de Jos, de la Munţii Carpaţi până la Marea
Neagră şi Munţii Balcani. Pentru prima dată, în secolul al V-lea î.Hr. Herodot arată în Istoriile că
„geţii care se cred nemuritori” au încercat să se opună înaintării armatelor persane ale regelui
Darius „dar fură supuşi îndată, cu toate că sunt cei mai distinşi şi mai drepţi dintre traci”.
Denumirea de daci este mai târzie şi a fost folosită în textele scriitorilor latini începând cu
mijlocul secolului I î.Hr. pentru a identifica triburile de origine tracă situate în partea de vest a
spaţiului carpato-dunărean. Primul autor cunoscut este chiar Julius Caesar care în Commentarii
de Bello Gallico care descriind pădurea Hercynia arată că „ea începe de la hotarele helveţilor, ale
nemeţilor şi ale rauracilor şi se întinde, urmând cursul fluviului Dunărea, până în ţara dacilor şi
anarţilor”.
Autorii moderni folosesc însă denumirea de geto-daci sau daco-geţi pentru a desemna
întregul grup tracic de la nord de Balcani, majoritatea preferând primul termen care fiind
corespunzător ordinii cronologice a apariţiei acestor noţiuni în sursele antice. Identitatea etnică,
comunitatea de limbă şi teritoriu a geto-dacilor este confirmată de mărturiile izvoarelor literare
antice şi de rezultatele investigaţiilor arheologice. La începutul primului secol creştin geograful
grec Strabo explică ambele denumiri printr-o veche împărţire a teritoriului astfel că „geţi se
numesc cei din răsărit, care sunt la mare, iar numele de daci se dă populaţiunilor de la apus, la cei
care locuiesc alături de germani şi de izvoarele Istrului”. El nu uită să precizeze în paragraful
următor al Geografiei sale că „geţii vorbesc absolut aceeaşi limbă ca dacii”. În acelaşi secol un
autor latin, Trogus Pompeius, scrie în Historiae Philippicae că „şi dacii sunt din neamul geţilor”.
În Istoria romană Dio Cassius mărturiseşte că „eu numesc acest popor daci, după cum se numesc
şi ei, şi precum îi numesc şi romanii, cu toate că ştiu că unii greci îi numesc geţi, pe drept sau pe
nedrept”.

6
 Descoperirile arheologice atestă o cultură materială şi spirituală relativ unitară
manifestată printr-o ceramică locală lucrată la roată, printr-o bogat inventar funerar, prin
numeroase obiecte de metal, aşezări şi fortificaţii în întreg spaţiul carpato-dunărean.
Izvoarele literare referitoare la organizarea politică a societăţii geto-dace sunt puţine şi
fragmentare. Diverşi autori menţionează sub denumirea de „regi” sau „basilei” o serie de
personaje în contextul conflictelor militare din zonă. Aceştia sunt mai degrabă conducătorii unor
uniuni de triburi care prin diplomaţie sau forţă au reuşit să realizeze formaţiuni politico-militare
ce au supravieţuit uneori iniţiatorilor. În secolul I î.Hr. sub presiunea celţilor din nord-vestul
ţinuturilor carpatice şi al legiunilor romane din Peninsula Balcanică s-a constituit o asemenea
formaţiune politică sub conducerea lui Burebista.
Caracterul acesteia constituie încă subiect de controversă opiniile variind între o
puternică uniune de triburi, un stat embrionar sau chiar un stat centralizat. Deşi ultima variantă
pare exagerată, ea reprezentând mai degrabă o proiecţie modernă asupra tipului de formaţiune
politică realizat de Burebista decât o realitate demonstrabilă prin surse, nu se poate nega o
anumită organizare social-politică bine consolidată. Doar în acest mod se poate explica vasta
întindere a stăpânirii lui Burebista de la oraşele greceşti de ţărmul occidental al Mării Negre şi
până în ţinuturile Europei Centrale, fapt ce presupunea prezenţa unor comandanţi militari,
împuterniciţi şi cu atribuţii administrative de către o autoritate centrală. Se adaugă argumentele
legate de o puternică armată, pe care Strabo o evidenţiază cu uriaşa sumă de 200.000 oameni,
preocuparea pentru „ascultarea poruncilor” regelui şi dezvoltarea unor iniţiative diplomatice.
Toate acestea fac rezonabilă susţinerea că Burebista a realizat un stat care trebuie însă încadrat
obligatoriu în tiparele antichităţii precreştine, fiind mai apropiat de modelul unei monarhii
elenistice.
Tot Strabo (Geographia, VII, 3, 11) ne spune că după moartea violentă a lui Burebista,
statul său s-a fărâmiţat în patru şi, ulterior, în vremea lui Augustus în cinci părţi. Este de
presupus că măcar una dintre aceste părţi a continuat modelul politic al statului lui Burebista
până în timpul regelui Decebal care a reuşit să aşeze statul geto-dac pe coordonate superioare.
Regele reprezenta instituţia centrală a statului geto-dac. Începând cu Burebista regalitatea
depăşeşte funcţia militară şi religioasă dobândind resorturi executive, legislative şi judiciare.
Autorii antici au reţinut că „Burebista, get de naţionalitate, după ce a luat puterea peste poporul

7
său, s-a apucat să-l refacă în urma deselor sale nenorociri. Şi prin muncă necontenită, prin
cumpătare şi disciplină a făcut ca în scurt timp să întemeieze un imperiu mare şi să supună
geţilor cele mai multe popoare din vecinătate”. Despre unul din succesorii săi, regele Comosicus,
Iordanes scrie că „era socotit la ei, pentru priceperea sa, şi ca rege şi ca cel mai mare preot şi ca
judecător care împărţea poporului dreptatea la scaunul său de judecată”.
Succesiunea la putere în cadrul regatului geto-dac a cunoscut un sistem mixt ereditar-
electiv. Despre Decebal, istoricul roman Dio Cassius, ne spune că a dobândit conducerea statului
de la regele Duras „de bunăvoie”, iar sofistul grec din secolul I d.Hr. Dio Chrysostomul sublinia
că dintre aristocraţii geto-daci „se alegeau regii şi preoţii”.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor sale regele era ajutat de marele preot şi de un consiliu.
Atunci când nu cumula calitatea de rege cu aceea de mare preot, astfel cum s-a întâmplat în cazul
lui Comosicus, marele preot se bucura de o autoritate morală deosebită şi de competenţe
jurisdicţionale. Exemplul lui Deceneu este elocvent: „Burebista, primind pe Deceneu, i-a dat o
putere aproape regească… Deceneu transmiţând aceste cunoştinţe şi alte multe goţilor le-a apărut
ca o fiinţă aparte şi a ajuns să poruncească nu numai oamenilor de rând dar şi regilor”. În cadrul
consiliului, constituit din cei mai importanţi reprezentanţi ai aristocraţiei geto-dace, se recunoştea
inevitabil şi o anumită ierarhie bazată pe merit sau pe relaţia de rudenie cu regele. Relatând
conflictul dintre împăratul Domiţian şi regele Decebal, istoricul roman Dio Cassius îl
menţionează pe Diegis (despre care unii afirmă că era fratele regelui) trimis să poarte tratativele
şi pe Vezina „care ocupa al doilea loc după Decebal”.
Alături de aceste organe ale puterii centrale se poate bănui şi prezenţa unor organe locale
care asigurau în teritoriu autoritatea regelui şi aveau atribuţii administrativ-fiscale. În Lexiconul
bizantinului Suidas se arată că „unii erau puşi mai mari peste treburile agricole, iar alţii, din jurul
regelui, erau împărţiţi la paza cetăţilor”. Deşi este controversată problema dacă situaţia descrisă
de Suidas după informaţiile medicului Criton înfăţişează un aparat administrativ permanent sau
doar o situaţie excepţională determinată de pregătirea războiului cu romanii, este greu de
acceptat că un stat precum cel geto-dac nu avea nici o formă de gestionare a puterii centrale în
teritoriu.
Izvoare juridice formale. Singurul izvor juridic formal cunoscut de societatea geto-dacă
a fost cutuma. Spre această concluzie ne îndreaptă realităţile lumii antice de la sfârşitul erei vechi

8
şi începutul primului mileniu creştin şi, mai ales, lipsa oricăror informaţii rezonabile care ar
atesta o altă situaţie. Susţinătorii ideii că geto-dacii ar fi cunoscut şi legea scrisă au ca argument
scrierile a doi autori târzii: Iamblichos şi Iordanes.
Primul dintre aceştia a fost un neoplatonician grec care într-o scriere din secolul al III-lea
d.Hr. susţine că: „Zalmoxe, tracul, devenind sclavul lui Pitagora şi îmbrăţişând învăţătura
acestuia, a fost eliberat şi ajungând la geţi le-a dat legi…şi a îndemnat pe locuitori la bărbăţie,
convingându-i că sufletul este nemuritor….şi astfel povăţuind pe geţi şi dându-le legi scrise, a
ajuns la aceştia cel mai mare zeu”. Lăsând la o parte natura mitizată a personajului Zalmoxis,
arătăm că analiza atentă a lucrării lui Iamblichos a învederat compilaţia mecanică realizată de
acesta şi faptul că ea „aparţine integral imaginarului grec, fie el referitor la nemurire sau la
primele legislaţii, la originea credinţelor în zei sau la destinul singular al lui Pitagora şi al
ucenicilor săi veniţi de dincolo de zare”.
Trei secole mai târziu Iordanes ne dă o altă informaţie referitoare la posibilitatea uzitării
legilor scrise de către geto-daci: „Iar el <Deceneu> observând înclinarea lor spre de a-l asculta
întru toate şi că ei sunt în fire inteligenţi, i-a instituit aproape în toate ramurile filozofiei, căci în
aceasta el era un meşter iscusit. El i-a învăţat morala, dezbărându-i de obiceiurile lor cele
barbare; i-a deprins cu ştiinţele fizicei, făcându-i să trăiască potrivit naturii, după legile date de
el: legi pe care transcriindu-le, le păstrează până astăzi, numindu-le bellagines…”. Astăzi este de
notorietate confuzia pe care a făcut-o Iordanes în secolul al VI-lea d.Hr. între goţi şi geţii care ar
fi locuit într-o ţară numită Gothia.
Persoanele. Regimul juridic al persoanelor este în directă legătură cu stratificările
existente în societatea geto-dacă. Conform mărturiilor lui Dio Cassius şi Iordanes se făcea
distincţie între „bărbaţii cei mai nobili şi mai înţelepţi” numiţi tarabostes sau pileati şi „restul
poporului” format din capillati sau comati. Diferenţierea de statut era vizibilă şi prin faptul că în
timp ce primii aveau capetele acoperite cu o bonetă de tip frigian lucrată din lână sau piele
(pileus) iar cei din urmă avea capetele descoperite numele lor însemnând „pletoşi”. Mai multe
izvoare narative pomenesc de existenţa sclavilor dar se apreciază că structura sclavajului în
cadrul societăţii geto-dace a fost una patriarhală.
Familia. Deşi unii autori antici se referă la poligamie atunci când prezintă structura
matrimonială a triburilor trace, se consideră că în faza clasică a dezvoltării societăţii geto-dace

9
familia era monogamă. Acest lucru este menţionat expres de către poetul Horaţiu care
menţionează şi instituţia dotei (dotata coniunx) întărită şi de faptul că în limba română cuvântul
„zestre” este de origine geto-dacă. Familia geto-dacă era patrilocală, soţia locuind la bărbat, şi
patrilineară, deoarece descendenţa se stabilea după tată, iar copiii rămâneau în familia acestuia,
chiar şi după moartea mamei lor. Cu privire la ritualul căsătoriei Pomponius Mela ne spune că
fetele de măritat erau „vândute” nefiind sigur dacă aceasta nu se făcea pentru că „aşa e datina”.
Cu adevărat îngrijorător era însă obiceiul geto-dacilor (menţionat de Ştefan din Bizanţ şi
Eustathius) de a sacrifica soţia peste trupul bărbatului decedat.
Proprietatea. Proprietatea individuală se exercita asupra pământului, casei, turmelor de
animale şi a bunurilor personale. Descoperirile arheologice reflectă certe diferenţieri de avere
identificabile în dimensiunea locuinţelor, poziţionarea şi inventarul lor. Alături de formele
individuale de stăpânire a pământului în cadrul societăţii geto-dace a existat şi proprietatea
obştească. În acest sens, poetul latin Horatius scrie în versurile sale despre „mănoasele ogoare
fără ţărmuri stăpânite” al geţilor. Pe baza acestei informaţii s-a presupus că în cadrul obştilor
sătenii aveau în proprietate privată casa şi anexele ei, dar terenurile arabile, păşunile, pădurile,
apele rămâneau în stăpânirea comunităţii. Acestea erau împărţite anual, fie prin tragere la sorţi
fie prin decizia sfatului obştii, tuturor membrilor colectivităţii pentru a fi cultivate. Prin analogie
cu alte tipuri de regate din antichitate s-a admis şi posibilitatea ca în teorie regii să fie consideraţi
proprietarii întregului pământ care era lăsat în folosinţa obştilor în schimbul unor contribuţii
diferite.
Dreptul penal. Fără îndoială că în cadrul societăţii geto-dace existau şi cutume de drept
penal care să sancţioneze faptele penale îndreptate împotriva persoanelor şi a patrimoniului. În
mod rezonabil, aceste cutume penale erau specifice unei anumite comunităţi obşteşti dar nu este
exclusă posibilitatea ca odată cu fenomenul de centralizare a puterii să se manifeste şi un interes
pentru controlul represiunii penale. Rămânem însă la nivelul supoziţiilor deoarece sursele legate
de materia dreptului penal în lumea geto-dacă sunt puţine şi fragmentate. În aceleaşi Ode ale lui
Horatius găsim sancţiunea pedepsei cu moartea aplicată soţiei adulterine, iar în versurile lui
Ovidius apare practica răzbunării private: „Apoi dreptatea aicea prin sabie-şi fac, cu de-a sila;
Însă adesea în for până la sânge se bat”.

10
 Organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. În materie
jurisdicţională influenţa factorului religios era covârşitoare. Ea rezultă din atestarea rolul
deosebit pe care l-a avut marele preot Deceneu în organizarea statului geto-dac de către
Burebista. Competenţe jurisdicţionale aveau atât preoţii cât şi şefii politico-militari nefiind
exclus ca toate aceste calităţi să fie acoperite de o singură persoană. Este semnificativ în acest
sens exemplul lui Comosicus, unul dintre succesorii lui Burebista, care „era socotit la ei, pentru
priceperea sa, şi ca rege şi drept cel mai mare preot şi ca judecător care împărţea poporului
dreptatea la scaunul său de judecată”.
Înfrângerea definitivă a dacilor în vara anului 106 a dus la dispariţia statului condus de
Decebal şi înfiinţarea la nordul Dunării a unei provincii romane. Provincia Dacia deja exista la
data de 11 august 106, astfel cum reiese din interpretarea unei diplome militare din anul 110
descoperită la Porolissum. Legea specială prin care împăratul Traian a organizat noua provincie
(lex provinciae) nu s-a păstrat, dar din mai multe emisiuni monetare se poate afla numele noii
provincii: Dacia August(i) Provincia. Din cuprinsul ei făceau parte Oltenia de la vest de cursul
Jiului, Banatul şi Transilvania, fără colţul ei de sud-est şi fără bazinul Ciucului şi al
Gheorghenilor. Dacia Augusti Provincia era o provincie imperială de rang consular, având în
frunte un guvernator (legatus Augusti pro praetore), numit dintre membrii ordinului senatorial,
cu rang consular (vir consularis).
În anul 118, noul împărat roman Hadrian a procedat la o amplă reorganizare a provinciei
în contextul conflictelor militare cu sarmaţii iazigi. Cea mai mare parte a Daciei traiane a intrat
în cuprinsul provinciei Dacia Superior, iar teritoriile dacice ce fuseseră anexate încă din anii
101-102 provincia Moesia Inferior (estul Olteniei, sud-estul Transilvaniei şi o parte din nord-
vestul Munteniei) au constituit Dacia Inferior. Începând cu anul 123 în nordul Daciei traiane este
atestată o a treia provincie, Dacia Porolissensis, despre care se crede că a fost creată tot în anul
118. Dacia Superior devine o provincie imperială pretoriană fiind condusă de un legatus Augusti
pro praetore de rang pretorian, care era secondat de un procurator imperial (procurator Augusti)
provenind din ordinul ecvestru. Tot câte un procurator Augusti numit şi praeses se afla şi în
fruntea celorlalte două provincii, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis, care aveau statutul de
provincii imperiale procuratoriene.

11
 Creşterea pericolului sarmatic şi germanic la Dunărea de Mijloc a determinat o nouă
reorganizare a Daciei romane în scopul consolidării militare prin aşezarea sub o comandă unică.
Reorganizarea făcută de împăratul Marcus Aurelius în anul 168 a rămas neschimbată timp de
aproape un secol până în timpul împăratului Gallienus. Cele trei Dacii au rămas în aceleaşi limite
teritoriale dar a fost schimbată denumirea Daciei Inferior în Dacia Malvensis şi a Daciei Superior
în Dacia Apulensis. Conducerea unică era asigurată de un legatus Augusti pro praetore trium
Daciarum numit dintre foştii consuli. El avea în subordine pe procuratorii (procurator Augusti)
celor trei provincii care aveau preponderent atribuţii financiare.
Stăpânirea romană în Dacia a încetat în timpul împăratului Aurelian (270-275) ca urmare
a unei abandon strategic al administraţiei, armatei şi a unei părţi din populaţia civilă. Data exactă
şi mai ales caracterul retragerii aureliene de la nordul Dunării rămân încă subiect de controversă
datorită incertitudinii surselor literare şi a precarităţii izvoarelor epigrafice şi numismatice.
Deoarece se găsea la frontiera Imperiului roman provincia Dacia făcea parte din categoria
provinciilor imperiale. Conducerea centrală a provinciei Dacia era exercitată în numele împăratului de:
guvernatorul provinciei şi adunarea provinciei.
Guvernatorul provinciei (legatus Augusti pro praetore) era trimisul împăratului în regiune şi
exercita plenitudinea puterilor administrative, militare şi jurisdicţionale. În acest sens jurisconsultul
Ulpian ne spune că „guvernatorul provinciei are în acea provincie o putere mai mare decât toţi afară de
împărat”. Cele mai importante atribuţii ale guvernatorului erau următoarele: dreptul de a emite edicte (jus
edicendi), dreptul de a pronunţa pedeapsa capitală (cum jure gladii) şi dreptul de a conduce unităţile
militare din provincie. Ca semn exterior al puterii lor guvernatorii erau precedaţi de cinci lictori purtători
de fascii. Până în timpul împăratului Marcus Aurelius durata medie a mandatului unui legatus Augusti pro
praetore a fost de cinci ani.
Adunarea provinciei (Concilium trium Daciarum) a fost recunoscută în timpul împăratului
Severus Alexander şi cuprindea delegaţii oraşelor din cele trei provincii. Puterile administrative şi
jurisdicţionale ale adunării provinciale erau limitate, ea având ca principală atribuţie apărarea intereselor
oraşelor şi provincialilor faţă de administraţia imperială.
În cuprinsul Daciei romane au fost atestate 11 oraşe, colonii şi municipii, care erau organizate în
general după modelul Romei. Cu excepţia oraşului Romula toate aceste aşezări urbane au nume dacice
preluate, cu mici modificări fonetice, de la aşezările autohtone desfiinţate în timpul celor două războaie de
cucerire sau imediat după aceia. Coloniile erau cele mai importante aşezări urbane fiind locuite de
cetăţeni romani sau latini cu drepturi depline.

12
 Conducerea oraşelor romane din Dacia a fost reprezentată de un organ colegial (ordo
decurionum) constituit din aproximativ 20 de decurioni aleşi anual dintre persoanele care exercitaseră o
magistratură. Consiliul avea atribuţii multiple privind administrarea, apărarea şi aprovizionarea oraşului.
Din rândul decurionilor se alegeau magistraţii superiori în număr de doi (duumviri) în colonii şi de patru
(quattourviri) în municipii. Aceştia aveau în principal atribuţii executive şi judecătoreşti (jure dicundo).
La intervale de cinci ani se alegeau duumviri quinquennales care aveau misiunea de a efectua censul şi a
întocmi lista decurionilor. În cadrul coloniilor şi municipiilor funcţionau şi edili, magistraţi de rang
inferior, care se ocupau cu organizarea spectacolelor şi jocurilor publice, precum şi aprovizionarea şi
administrarea pieţelor. Jurisconsultul Gaius ne spune expres că în provinciile imperiale nu se trimiteau
questori.
În jurul oraşelor se organizau şi aşezări rurale după model roman numite pagi sau vici. Prima
denumire era rezervată comunelor rurale de pe teritoriul unei colonii, iar a doua tuturor satelor romane
locuite de cetăţeni, peregrini şi autohtoni. Micile aşezări în care se organizau posturi fiscale, vamale şi de
poştă se numeau stationes. O categorie aparte de aşezări erau canabae întemeiate pe lângă castre şi
cuprinzând meşteşugarii, negustorii, familiile militarilor şi toate persoanele care aveau interese legate de
trupa respectivă.
Organizarea fiscală şi vamală a Daciei romane nu se deosebea de cea din alte provincii ale
imperiului. În timpul împăratului Traian exista un singur procurator financiar cu sediul al Ulpia Traiana
care păstra registrele de impozite şi venituri ale întregii provincii (tabularium provinciae) şi administra
finanţele Daciei. Ulterior, doar Dacia Superior a avut un procurator financiar (procurator Augusti), în
cazul Daciei Inferior şi a Daciei Porolissensis guvernatorul (praeses) cumulând şi funcţia de şef al
finanţelor. În urma reorganizării administrative a împăratului Marcus Aurelius fiecare din cele trei
provincii avea un procurator financiar.
Impozitele din cadrul provinciei Dacia erau de două feluri: impozite directe şi impozite indirecte.
În prima categorie intrau impozitul funciar (tributum soli) plătit de toţi cetăţenii proprietari de teren
provincial şi impozitul personal (tributum capitis) plătit de toţi locuitorii provinciei. Exista şi un impozit
pentru locuinţe, astfel cum reiese din contractul de vânzare-cumpărare din data de 6 mai 159 scris pe una
din tăbliţele cerate de la Alburnus Maior. Astfel, deşi cumpărătorul (Andueia al lui Bato) a primit prin
mancipaţiune o jumătate dintr-o casă din Alburnus Maior, în satul piruştilor, s-a convenit ca vânzătorul
(Veturius Valens) „să plătească el dările pentru acea casă până la noul recensământ”.
Cetăţenii coloniilor care se bucurau de jus Italicum (Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum,
Potaissa, Napoca şi Dierna) nu plăteau impozitul funciar în baza ficţiunii care considera teritoriul acestor

13
oraşe ca fiind teren roman. Comercianţii plăteau din timpul împăratului Alexandru Sever şi un impozit
special numit aurum negotiatorum.
A doua categorie de impozite nu cunoştea scutiri sau facilităţi şi cuprindea: impozitul pe
succesiuni (vicesima hereditatum) constând în 5% din valoarea moştenirii, impozitul pe eliberarea
sclavilor (vicesima manumissionum sive libertatis) reprezentând 5% din valoarea sclavului eliberat,
impozitul pe vânzarea sclavilor în cuantum de 4% (vicesima quinta mancipiorum), impozitul de 1%
pentru vânzările de mărfuri (centesima rerum venalium) şi impozitul de 2,5% din valoare pe circulaţia
mărfurilor şi a persoanelor (quadragesima). Impozitele directe erau administrate de fiscul provincial în
vederea acoperirii necesităţilor locale, iar impozitele indirecte erau vărsate fiscului imperial de la Roma
(officium orationibus).
După cucerirea ei de către Traian Dacia a devenit parte în circumscripţia vamală Illyricum
(Publici Portorii Illyrici) alături de Dalmatia, Raetia, Noricum, Pannonia şi Moesia. Taxele vamale
(portorium) se încasau pentru mărfuri şi persoane la intrarea în provincie sau în oraşe, la trecerea peste
poduri şi folosirea principalelor drumuri pe uscat şi pe apă. În general, taxa vamală pentru mărfuri era de
2,5% din valoare şi pentru colectarea ei a fost organizat un serviciu special (publicum portorium). Până la
sfârşitul secolului al II-lea serviciul de încasare a taxelor vamale a fost concedat unor particulari
(conductores) care puteau forma şi o societate (societas) cu acest scop, dar ulterior acest serviciu a intrat
în atribuţiile procuratorilor financiari imperiali.
Principalele izvoare scrise au fost edictele guvernatorilor şi constituţiunile imperiale. În calitate
de reprezentant al împăratului în provincie, guvernatorul emitea un edict la intrarea în funcţie. Edictul
provincial (edictum provinciale) stabilea în prima parte normele dreptului roman aplicabile cetăţenilor
romani din provincie, iar în a doua parte normele dreptului roman aplicabil peregrinilor.
Constituţiile imperiale (constitutiones principis) erau deciziile luate de împărate şi după
aprecierea jurisconsultului Gaius aveau valoare de lege. Din cele patru categorii de constituţii imperiale,
pentru aplicarea dreptului roman în Dacia cele mai importante sunt edictele şi mandatele. Edictul imperial
(edicta) sunt asemănătoare cu edictele magistraţilor, cu diferenţa că erau aplicabile întregului imperiu şi
în tot timpul vieţii împăratului. Prin edictele sale împăratul introducea noi principii de drept sau lua
dispoziţiuni privind o anumită categorie de persoane. În acest sens amintim edictul împăratului Antonin
Caracalla din anul 212 prin care s-a acordat cetăţenia romană tuturor peregrinilor cu excepţia celor
deditici. Mandatul (mandata) erau instrucţiuni date de împărat guvernatorilor provinciilor imperiale şi
proconsulilor şi nu erau obligatorii decât pentru destinatar.
Alături de normele dreptului scris, în Dacia romană au fost aplicate şi acele norme ale dreptului
autohton cutumiar (consuetudo) care nu intrau în conflict cu principiile dreptului roman. În relaţiile dintre

14
peregrini, dar mai ales în cazul raporturilor comerciale dintre cetăţenii romani şi peregrini se aplica
dreptul ginţilor (ius gentium).
Principalul izvor care atestă aplicarea dreptului roman în Dacia îl reprezintă tăbliţele cerate
ascunse în minele de aur de la Alburnus Maior (Roşia Montană) în preajma anului 167 d. Hr. Ele sunt
formate din câte trei tăbliţe de brad, legate împreună. Faţa primele tăbliţe şi spatele celei de a treia nu au
nimic scris pe ele. Celelalte patru feţe sunt uşor scobite şi acoperite de ceară peste care s-a scris cu un vârf
ascuţit cu litere cursive. Din cele 25 de tăbliţe cerate care au fost descoperite în urma campaniilor
arheologice succesive din perioada 1786 – 1855, doar 14 au putut fi descifrate celelalte fiind iremediabil
deteriorate.
S-au găsit astfel patru contracte de vânzare-cumpărare (emptio-venditio), două contracte de
împrumut (cautio-crediti), trei contracte de locaţiune (locatio-conductio), un contract de societate
(societas), un contract de depozit (depositum), un proces verbal prin care se constată desfiinţarea unui
colegiu funerar, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet şi obligaţia unei persoane de a plăti o
datorie. Importanţa lor pentru cunoaşterea dreptului roman provincial este covârşitoare, deoarece analiza
acestor texte ne arată numeroase abateri de la formalismul şi rigiditatea dreptului roman clasic şi modul
concret de receptare al instituţiilor juridice romane în provincia Dacia.
Persoanele. Locuitorii liberi din Dacia romană au fost până în momentul edictului împăratului
Caracalla împărţiţi în trei categorii: cetăţeni, latini şi peregrinii. Cetăţenii locuiau în majoritatea lor în
colonii şi municipii şi se bucurau de aceleaşi drepturi civile şi politice ca şi un cetăţean de la Roma:
dreptul de încheia o căsătorie valabilă (ius conubii); dreptul de a încheia acte juridice (ius commercii);
dreptul de a se înrola în legiuni (ius militiae); dreptul de a fi ales în magistraturi (ius honorum); dreptul de
vot (ius sufragii). Exista o excepţie în privinţa proprietăţii funciare, deoarece nu aveau dreptul de
proprietate quiritară decât acei cetăţeni care locuiau în cele cinci oraşe care în baza unei ficţiuni juridice
erau socotite sol roman (ius Italicum): Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca şi Dierna.
Peregrinii alcătuiau marea masă a populaţiei libere din Dacia şi erau peregrini obişnuiţi sau
peregrini deditici. Peregrinii obişnuiţi puteau să intre în raporturi juridice cu cetăţenii romani în baza
normelor de ius gentium sau ca urmare a acordării beneficiul lui ius commercii. Peregrinii deditici erau
locuitori ai fostelor cetăţi desfiinţate prin cucerire de statul roman, nu puteau deveni niciodată cetăţeni
romani şi aveau o libertate precară (pessima). Edictul din anul 212 al împăratului Caracalla a acordat
cetăţenia romană tuturor peregrinilor ordinari în scopul lărgirii sferei de impozitare a cetăţenilor care
plăteau impozitul (vicesima) de 5%, majorat acum la 10%, pentru dezrobiri şi moşteniri. Reforma
împăratului Caracalla este contestată sub aspectul eficienţei sale în condiţiile în care şi după anul 212 au
continuat să existe numeroşi peregrini.

15
 Latinii ocupau o poziţie intermediară între cetăţeni şi peregrini, se bucurau de aceleaşi drepturi
patrimoniale ca şi cetăţenii romani, însă nu se puteau căsători conform legii romane şi nici nu aveau
plenitudinea drepturilor politice. Puteau deveni cetăţeni romani fie printr-un act individual de naturalizare
fie prin ridicarea municipiului latin (oppida Latina) la rangul de colonie.
Inscripţiile romane descoperite în Dacia pomenesc deseori de sclavi şi de coloni. Conform
dreptului roman sclavul nu avea personalitate (caput) şi aparţinea precum un lucru stăpânului său, care îl
putea vinde, închiria sau ucide. Principalul izvor al sclaviei era naşterea, astfel încât copilul sclavei
devenea sclav dacă nu putea dovedi că măcar un singur moment până în momentul naşterii a fost femeie
liberă. O altă sursă a sclaviei a fost captivitatea şi dată fiind istoria politică agitată a provinciei Dacia este
posibil să fi fost şi cea principală.
Colonii reprezentau o categorie a oamenilor liberi care aveau obligaţii faţă de stăpânul moşiei pe
care se aflau. Colonul se putea căsători, avea unele drepturi patrimoniale şi trebuia să plătească o
redevenţă stăpânului ogorului pe care-l lucra. El era însă un adevărat servus terrae neavând libertatea să
se mute la un alt proprietar, putând fi chiar urmăriţi de stăpânul terenului abandonat printr-o acţiune reală.
Familia. Căsătoria cetăţenilor romani era guvernată de normele dreptului civil roman, în vreme
ce în cazul peregrinilor se aplicau cutumele locale (secundum leges moresque peregrinorum). Atunci când
un cetăţean roman se căsătorea cu o peregrină ce primise ius conubii căsătoria lor era recunoscută de
legea romană (justum matrimonium) iar progeniturile lor deveneau cetăţeni romani. A fost o situaţie
frecventă în Dacia romană unde, la fel ca şi în celelalte provincii, militarii eliberaţi din funcţie primeau
dreptul de a încheia o căsătorie legitimă cu o femeie peregrină sau latină. În schimb atunci când femeia nu
primise ius conubii sau atunci când uniunea se realiza între un peregrin şi o femeie cetăţean roman copii
rezultaţi nu dobândeau cetăţenia romană. Cu titlu de excepţie se recunoştea statutul de cetăţean şi acestor
copii atunci când se demonstra o eroare scuzabilă (erroris causae probatio) cu privire la statutul personal
al unuia dintre soţi.
Celelalte instituţii legate de organizarea familiei romane, precum adopţia, adrogaţia, legitimarea,
tutela şi curatela, cunoşteau o fizionomie similară cu aceea din lumea romană peninsulară, cu unele
particularităţi caracteristice dreptului roman provincial.
Sclavii nu puteau încheia o căsătorie (matrimonium) deoarece nu erau considerate persoane în
sensul juridic al noţiunii. Ei realizau o simplă uniune (contubernium) care de multe ori căpăta în fapt
trăinicia unei veritabile căsătorii. Existenţa familiei la sclavi rezultă din menţionarea copiilor, a fraţilor şi
surorilor sau din formula pro salute sua suorumque în inscripţiile votive.
Proprietatea. În Dacia romană principale forme ale dreptului de proprietate au fost proprietatea
provincială şi proprietatea peregrină. Proprietarul provincial nu exercita deplina proprietate asupra

16
fondului funciar ci doar o posesie specială. El putea înstrăina acest bun socotit o res nec mancipi doar prin
tradiţiune. Deoarece întregul pământ din provincie era socotit proprietatea împăratului proprietarul
provincial plătea un impozit funciar (vectigal) şi nu putea beneficia de acţiunea în revendicare ci doar de
o acţiune utilă creată după modelul acestuia. În mod evident, nici proprietarul peregrin nu avea acţiunea
reală rezervată doar cetăţenilor romani titulari ai proprietăţii quiritare însă pe baza unei ficţiuni juridice
putea folosi acţiunea de furt şi acţiunea legii Aquilia.
Proprietarea quiritară (dominium ex jure Quiritium) era în sistemul juridic roman forma propriu-
zisă de proprietate deoarece oferea titularului stăpânirea deplină asupra unui lucru (plena in re potestas).
Ea nu se întâlneşte însă în Dacia romană decât cu titlu excepţional în cazul celor cinci colonii romane care
primiseră ius Italicum.
Obligaţii şi contracte. Desfăşurarea raporturilor juridice obligaţionale în Dacia romană ne este
relativ bine cunoscută datorită interpretării celor 14 tăbliţe cerate descoperite la Alburnus Maior. În cazul
contractelor de vânzare-cumpărare se poate observa că s-a folosit procedura mancipaţiunii deşi aceasta
era un mod formalist de dobândirea a proprietăţii accesibil doar cetăţenilor romani sau peregrinilor care
aveau ius comercii. Cu toate acestea într-un contract de vânzare-cumpărare din data de 17 martie 139 cum
anume Maximus al lui Bato cumpără de la Dassius al lui Verzo, „de neam pirust din Kavietum”, prin
mancipaţiune un copil sclav. Într-un alt contract de vânzare-cumpărare, datat 16 mai 142, alţi doi
peregrini, Dassius Brecusu şi Bellicus, tranzacţionează prin mancipaţiune un sclav grec. În aceste
contracte de vânzare-cumpărare s-a evidenţiat obligaţia vânzătorului asumată prin stipulaţiune de a
restitui cumpărătorului dublul preţului plătit în caz de evicţiune.
Acestea nu sunt singurele exemple unde sunt evidente ocolirea rigorismului excesiv al dreptului
roman. De pildă, în cadrul unui contract de împrumut din data de 20 octombrie 162 a fost inserată şi o
convenţie menită să nască pentru debitor obligaţia de a plăti dobânzi de 1% pentru fiecare zi (centessimae
singulae), deşi în dreptul roman clasic simpla convenţie nu putea genera o asemenea obligaţie.
Printre tăbliţele referitoare la contractele de locaţiune găsim şi una, din data de 20 mai 164, care
se referă la o locatio operarum prin care o persoană liberă se obligă să muncească în mina de aur în
schimbul unei remuneraţii. Particularitatea este dată de faptul că deşi la acea vreme dreptul roman
recunoştea obligaţia patronului (conductor) de a plăti preţul muncii în caz fortuit sau în caz de forţă
majoră, în Dacia romană s-a acceptat situaţia ca salariul lucrătorului (locator) să fie redus proporţional cu
timpul în care mina va fi inundată.
Contractul de societate era acela prin care două sau mai multe persoane se obligau să pună ceva
în comun spre a atinge un scop determinat. În cazul contractului de societate din data de 28 martie 167
descoperit la Roşia Montană se poate observa cum doi cetăţeni romani (Cassius Frontinus şi Iulius

17
Alexander) au încheiat o societas danistarias cu scopul de a oferi celor interesaţi împrumut cu dobândă.
Deşi aportul lui Iulius Alexander a fost de 500 denari, „bani număraţi sau în venituri”, iar cel al lui
Cassius Frontinus a fost de 200 denari s-a convenit „orice se va câştiga sau se va pierde va trebui să se
împartă în părţi egale”. Pentru a se evita orice neînţelegeri între asociaţi s-a stabilit că „dacă cineva va fi
prins că va fi făcut vreo înşelăciune prin viclenie… va trebui să dea celuilalt pentru un as un denar…
<iar> pentru un denar 20 de denari, şi după ce va trece termenul <pentru care a fost făcută asocierea>, vor
trebui sau să primească suma mai sus scrisă, sau de va prisosi ceva să împartă”.
Succesiunea. Cetăţenilor romani din Dacia li se aplicau regulile succesiunii testamentare şi a
succesiunii legale (ab intestat) din dreptul roman. Peregrinii nu aveau capacitate testamentară (factio
testamenti) şi, prin urmare, nici nu puteau testa şi nici nu puteau fi instituiţi ca moştenitori sau gratificaţi
ca legatari. Cu titlu de excepţia se accepta ca militarii să poată institui ca moştenitori persoane peregrine
sau latine.
Dreptul penal şi procedura de judecată. Guvernatorul provinciei exercita plenitudinea
atribuţiilor judecătoreşti, deoarece „toate plângerile ce la Roma se îndreaptă la diferiţi judecători, ţin de
îndatoririle guvernatorilor”. El dispunea de drept de viaţă şi de moarte asupra tuturor locuitorilor
provinciei (imperium gladii). În cazul cetăţenilor romani acest drept era limitat dreptul de a face apel la
judecata poporului roman (ius provocationes populum).
În conformitate cu procedura formulară cetăţeanul roman trebuia să se adreseze pentru început
guvernatorului sau reprezentantului său (legatus) care le dădea formula pentru a merge la un judecător
pentru a statua in iudicio. Treptat s-a generalizat procedura extra ordinem în baza căreia guvernatorul sau
reprezentantul său judeca personal pricinile fără a le mai trimite la judecător. Pentru litigiile mai puţin
importante magistraţii orăşeneşti aveau iuris dictio şi prin urmare aveau şi „libera putere de a judeca şi de
a constrânge”.
Peregrinii erau judecaţi de guvernatorul provinciei sau reprezentantul acestuia. În litigiile dintre
cetăţenii romani şi peregrini se considera printr-o ficţiune juridică că pe durata procesului peregrinul avea
calitatea cetăţean roman (ac si civis Romanus esset): „De asemenea dacă peregrinul intentează un proces
de furt, i se dă printr-o ficţiune calitatea de cetăţean roman. La fel dacă un peregrin face o plângere de
daune potrivit legii Aquilia, sau este chemat la judecată pentru acelaşi temei, este socotit la judecată
printr-o ficţiune <ca fiind> cetăţean roman”.

18
 Unitatea de învățare 3

Vechiul drept cutumiar românesc

Retragerea autorităţilor romane din provincia Dacia a avut drept consecinţă imediată
dispariţia focarelor de civilizaţie urbană în spaţiul de la nordul Dunării. Fenomenul a fost
accentuat în perioada următoare şi de valurile masive de migratori (goţi, huni, gepizi, avari, slavi,
bulgari) care s-au abătut peste fosta provincie romană. Oraşele înfloritoare din trecut au decăzut
fie ca urmare a distrugerilor provocate de aceşti migratori fie ca urmare a abandonării lor de către
populaţia autohtonă care s-a retras spre zone mai ferite.
Forma primară de organizare a populaţiei daco-romane devine satul, termen ce derivă din
cuvântul latin fossatum prin care se înţelegea o aşezare apărată printr-un şanţ întărit cu palisade.
Mobilitatea demografică şi mai ales necesitatea unei protejări mai eficiente a membrilor acestor
aşezări rurale a determinat gruparea lor în cadrul unor obşti teritoriale săteşti. Comunitatea
obştească era construită, astfel cum arată un document patristic din anul 374, pe o serie de
instituţii de bază precum: adunarea satului, sfatul bătrânilor, jurământul de veritate şi
solidaritatea dintre membrii săi.
Creşterea demografică şi dezvoltarea economică au constituit principalele premise care
au dus la transformarea comunităţii obşteşti în direcţia personalizării funcţiei de coordonare şi
reprezentare. În consecinţă, o serie de atribuţii obşteşti sociale, juridice şi militare au fost
încredinţate spre rezolvare unora dintre membrii oştii numiţi în documente „mai mari ai satelor”
(seniores villarum) sau „jupani” (quos linqua sua supanos vocant). Aceştia reglementau
raporturile dintre membrii comunităţii obşteşti, tot mai divizaţi de diferenţierile sociale şi de
consolidarea proprietăţii funciare privare, şi dintre obşte în ansamblul său şi forţa militară
dominantă a migratorilor.
Termenul de jupan este de origine slavă şi se întâlneşte la mai multe popoare care au
intrat în contact cu slavii o perioadă mai îndelungată de timp. Pe teritoriul românesc, acest
termen are semnificaţia de conducător politico-militar şi este echivalent cu alte denumiri care se
regăsesc în izvoarele narative, precum duce, cneaz, jude sau voievod. În jurul lor s-a structurat
un aparat de ordine care şi-a asumat funcţii publice permanente atât în avantajul conducătorului
politic cât şi al comunităţii în ansamblu. Pentru întreţinerea acestui aparat administrativ, aflat
19
încă în faza sa embrionară, erau necesare venituri sigure astfel că darurile obişnuite din trecut nu
au mai fost suficiente şi s-au impus dări şi prestaţii cu caracter social obligatoriu.
Perioada secolelor VIII-XI a reprezentat şi momentul relansării vieţii urbanistice în
spaţiul de la nordul Dunării. Noile structuri teritoriale, care se vor consolida treptat odată cu
dobândirea statului de reşedinţă pentru liderii politico-militari locali şi cu îndeplinirea unor
funcţii administrativ-fiscale, vor dezvolta o terminologie specifică precum urbs, civitas, oppidum
şi forum în documentele de limbă latină, iar mai târziu târg în documentele cancelariilor ţărilor
române.
În secolele XIII-XIV toate aceste prefaceri demografice, socio-economice şi politice au
condus spre un proces de constituire a unor formaţiuni prestatale. Ele s-au format prin
confederarea obştilor săteşti tradiţionale sub forma unor uniuni de obşti denumite în vechile
izvoare scrise „ţări” (terrae, zemlja). Aceste „ţări” româneşti nu erau simple unităţi geografice, ci
entităţi politice şi de drept corespunzătoare unui teritoriu. De multe ori corespundeau unui cadru
geografic natural şi aveau ca principale componente teritoriul, populaţia şi structurile lor politice,
militare şi ecleziastice.
Diploma ioaniţilor din data de 2 iunie 1247 prezintă mai multe astfel de entităţi politice
în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre: „ţara Severinului” (terram de Zeurino), „cnezatele lui Ioan şi
Farcaş” (kenazatibus Joannis et Farcasii), „ţara cnezatului voievodului Litovoi” (terra kenazatus
Lytuoy woiauode), „ţara lui Seneslau, voievodul românilor” (terra Szeneslai, woiavode
Olahorum). Şi pentru spaţiul est-carpatic izvoarele scrise atestă prezenţa unor „ţări” sau
aminteşte de o serie de conducători militari, ceea ce presupune existenţa unor uniuni de obşti
consolidate. Astfel, misionarul Pian di Carpine aflat în drum spre curtea hanului mongol scrie de
ducele Olaha, cel mai probabil un eponim, iar istoricii arabi de la începutul secolului al XIV-lea
Baibars şi an-Nuwari vorbesc despre „ţara românilor”.
În interiorul arcului carpatic mai mult de 20 de „ţări” româneşti şi-au dezvoltat în secolele
al XII-lea şi al XIII-lea forme superioare de organizare social-politică. Ele au continuat să existe
şi în secolul următor chiar în condiţiile diminuării autonomiei lor interne ca urmare a măsurilor
de unificare politico-administrativă şi juridică promovate de regii unguri din dinastia angevină.
Astfel cum se observă din izvoarele narative, din documentele regalităţii maghiare sau ale
cancelariei papale formele tradiţionale de organizare politică a societăţii româneşti în secolul al

20
XIII-lea au fost cnezatul şi voievodatul. Cnezatul a reprezentat puterea politică exercitată asupra
unui grup de sate sau a unor uniuni de sate, în general în cuprinsul unor regiuni delimitate natural
de mediul geografic. Avea în frunte un individ sau un grup familial care exercita atributele
puterii politice şi judecătoreşti şi avea beneficiul economic al funcţiei sale. Voievodatul era o
instituţie direct politică, rezultat al delegării atributelor de comandament militar superior de către
cnejii unui grup de cnezate, asociaţi în exerciţiul funcţiunii lor războinice, şi al celor politice
legate de acestea. În secolul al XIII-lea, atât cnezatul cât şi voievodatul erau instituţii statornicite
ereditar în mâinile unor familii, între membrii cărora se făcea alegerea în funcţie.
În cadrul obştilor săteşti teritoriale relaţiile sociale erau reglementate de o serie de
rânduieli ce s-au perpetuat în comunitate şi care au căpătat valoare obligatorie. Acest drept
cutumiar asigura un minim de echitate socială absolut necesară oricărui sistem de drept şi
cuprindea atât reguli de drept privat cât şi reguli de drept public. Fizionomia sa primară a fost
îmbogăţită odată cu transformările de natură feudală din societatea românească medievală, dar în
reperele sale fundamentale el a rămas neschimbat. Oferind întotdeauna soluţii juridice pentru
toate aspectele vieţii publice şi private, dreptul cutumiar a fost acceptat şi în statele medievale
româneşti ca o firească completare a dreptului scris oficial.
Originea acestui sistem juridic cutumiar care s-a dezvoltat şi s-a transmis în societatea
românească timp de aproape un mileniu rămâne încă subiect de controversă. Deşi este unanim
acceptată ideea că desăvârşirea dreptului cutumiar cunoaşte un proces complex de influenţări
reciproce între generaţii şi chiar între comunităţi diferite, s-au exprimat opinii diverse cu privire
la elementul precumpănitor în acest univers juridic. S-a încercat identificarea acestui element fie
în dreptul roman, aculturat mai cu seamă în forma sa răsăriteană, fie în fondul juridic preroman
de esenţă geto-dacă sau chiar tracă. Alţi autori au supradimensionat influenţa popoarelor
migratoare, în special a slavilor, în construirea unui sistem juridic ce a devenit ulterior propriu
comunităţilor de autohtoni.
Opiniile mai recente au abandonat această idee a identificării unui element primordial şi
definitoriu al dreptului cutumiar românesc şi au propus o teorie a unei sinteze suprastructurale.
Conform acesteia edificarea dreptului cutumiar este privită ca un lung proces de cristalizare
instituţională, grefat pe elementele autohtone geto-dace şi pe cele romane cuceritoare la care s-au
adăugat influenţe migratorii.

21
 Denumirea sub care a fost cunoscut acest sistem juridic diferă în funcţie de izvorul în
care a fost consemnată şi de modul de raportare al autorului documentului faţă de ansamblul
normelor cutumiare româneşti. În documentele latine ale cancelariei regale maghiare se folosesc
denumirile specifice diplomaticii medievale cu evidenţierea caracterului etnic: ius Valachicum,
ius Valachorum, modus Olachorum, lex terra, consuetudo terra etc. În documentele scrise în
limba slavonă apar expresiile echivalente de voloskoi zakon, zakon Vlahom sau voloskie pravo.
Pentru documentele scrise în limba română termenul preponderent este acela de obicei („obiceiul
de veac”, „obiceiul pământului”, „obiceiurile pământeşti”) urmat de cel de lege („legea ţării”,
„legea pământului”).
Persoanele. Principiul fundamental al obştii săteşti era egalitatea dintre membrii săi,
determinată de caracterul stăpânirii devălmaşe asupra pământului şi de participarea tuturor la
munca de producere a bunurilor. Dezvoltarea proprietăţii private în detrimentul stăpânirii
devălmaşe va avea drept consecinţă disoluţia solidarităţii de obşte şi apariţia relaţiilor de
aservirea specifice societăţii medievale.
Proprietatea. În cadrul obştii săteşti teritoriale a coexistat stăpânirea devălmaşă cu
proprietatea individuală. Prima formă a dreptului de proprietate a fost o lungă perioadă de timp
predominantă şi se exercita de către toţi membrii obştii asupra fondului funciar din afara vetrei
satului. Acesta era împărţit anual prin tragere la sorţi şi fixarea semnelor de hotar în prezenţa
bătrânilor satului sau ai satelor învecinate. Tot în devălmăşie se stăpâneau şi pădurile, islazurile,
apele şi uneltelor agricole mai importante. Proprietatea individuală se exercitat asupra casei,
anexelor şi curţii înconjurătoare, a uneltelor, animalelor de muncă şi a recoltei propriu-zise.
Investigaţiile arheologice asupra aşezărilor din această perioadă au arătat prezenţa unor familii-
lăstar (ale copiilor) în imediata apropiere a familiei nucleu, ajungându-se la concluzia unei
posesiuni individuale iniţiale a suprafeţei de terne din vatra satului pe care s-au construit casele
descendenţilor în baza dreptului de moştenire.
Familia şi rudenia. Familia se prezenta ca o „familie lăstar” fiind organizată în sistem
patrilinear şi patrilocal. Regulile comunitare presupuneau vârsta superioară a soţului faţă de soţie
şi păstrarea ordinii vârstei la căsătorie. Căsătoria constituia sursa puterii părinteşti care oferea
tatălui prerogative extinse sub aspect corecţional. Tradiţia impunea copiilor ca după căsătorie să
îşi întemeieze propriul cămin, cu excepţia ultimului care trebuia să rămână în casa părintească.

22
Rudenia era fie naturală fie convenţională, creată prin anumite practici ce urmăreau efecte
patrimoniale sau consecinţe de ordin moral, precum „înfrăţirea pe moşie” sau „frăţia de sânge”.
Obligaţiile. În sistemul cutumiar românesc obligaţiile aveau la bază reciprocitatea. Ele
luau naştere cu ocazia unor evenimente majore din viaţa indivizilor (botez, nuntă, înmormântare)
când se făceau daruri sau se prestau diverse servicii, cu ocazia întrajutorării la edificarea unor
construcţii sau la efectuarea muncilor agricole între rude sau între membrii întregii comunităţi.
Contractele se realizau prin simplul consimţământ al părţilor cele mai răspândite fiind cel
vânzare-cumpărare şi de schimb.
Dreptul penal şi procedura de judecată. În lumea satului predominau infracţiunile
contra persoanei şi nu cele contra patrimoniului, ca urmarea a particularităţilor dreptului de
proprietate. De pildă, însuşirea fructelor pentru consumul imediat nu era pedepsită, ci doar
culegerea lor pentru alte scopuri. În sistemul juridic vicinal pedeapsa maximă era nu moartea ci
izgonirea din cadrul obştii ceea ce echivala cu o veritabilă moarte civilă.
Pentru judecarea cauzelor avea competenţă generală conducătorul obştii (jude, cneaz
jupan etc) care era ajutat de „sfatul oamenilor buni şi bătrâni” în situaţia fapte grave. În mod
excepţional, puteau participa la judecată alături de conducătorul obştii şi acest sfat şi întreaga
comunitate masculină („grămada satului”). Principalele probe administrate erau martorii,
mărturia şi cojurătorii. În toate pricinile privitoare la determinarea şi fixarea hotarelor se folosea
un ancestral procedeu probatoriu cu evidente valenţe simbolice numit jurământul cu brazda în
cap.

23
 Unitatea de învățare 4

Dreptul statelor medievale româneşti

Domnul. Denumirea provine din cuvântul latin dominus şi desemna pe conducătorul

absolut al celor două Ţări Române. Domnul se intitula şi mare voievod ca o recunoaştere a
calităţii sale de conducător suprem al întregii oştiri. În actele oficiale ambele titluri erau
precedate de particula Io care reprezenta forma prescurtată a numelui sfânt Ioan („cel ales de
Dumnezeu”). Această particulă sacră era atribuită domnului de către Biserică în cadrul unei
ceremoniei solemne a mirungerii şi sublinia caracterul de drept divin al domniei. Atribuţiile
domnului erau extrem de largi dar ele erau limitate de superioritatea „obiceiului pământului” şi
de obligaţia de a consulta categoriile privilegiate reunite în Sfatul domnesc sau Adunările de
stări.
Domnul exercita toate puterile pe care le avea şeful unui stat suveran. În plan extern,
putea declara război şi încheia pace, negocia şi încheia tratate de alianţă cu statele străine în
concepţia feudală a noţiunii care nu excludea relaţia de vasalitate. În plan intern, era
conducătorul întregii administraţii a ţării, numea dregătorii sau înfiinţa alte dregătorii. Singur sau
împreună cu Sfatul domnesc putea judeca orice pricină dar în acord cu „legea ţării” sau
prevederile pravilelor. Avea dreptul de a face legi, exercita patronatul asupra bisericii şi
beneficia de dominium eminens asupra întregului teritoriu al ţării.
Succesiunea la tron s-a bazat pe sistemul ereditar-electiv care acorda marii boierimi sau
unei adunări mai largi dreptul de a alege domnul dintr-o familie domnitoare. Nu exista şi un
sistem statornicit al categoriilor de succesori, astfel încât boierii puteau alege pe orice avea „os
domnesc”: fii legitimi sau naturali, alţi descendenţi sau fraţi buni ori vitregi. Pentru a evita
această situaţie, care de multe ori general lupte pentru tron şi instabilitate politică, domnii
preferau încă din timpul vieţii să-şi asocieze un succesor la domnie.
După instaurarea dominaţiei otomane boierii au pierdut dreptul de a alege domnul, acesta
fiind numit direct de către Poartă. S-a încercat însă respectarea tradiţiei istorice, astfel că şi în
această perioadă domnii erau numiţi dintre succesorii vechilor familii domnitoare. Numirile şi
confirmările în domnie se făceau în schimbul unor sume de banii, ceea ce a încurajat venalitatea

24
şi a redus masiv durata domniei. În concepţia otomană, domnii Ţărilor Române făceau parte din
ierarhia administrativă otomană fiind consideraţi ca reprezentanţi ai sultanului.
Sfatul domnesc. A reprezentat instituţia fundamentală a ţării care-l ajuta pe domn în
exercitarea tuturor atribuţiilor sale. În cadrul său intrau iniţial marii stăpâni de pământ şi, în mod
subsidiar, dregătorii domneşti. Ulterior, ponderea s-a schimbat astfel că din a doua jumătate a
secolului al XV-lea erau membri ai Sfatului domnesc doar dregătorii sau foştii dregători. La
întrunirile Sfatului mai participau şi mitropolitul ţării, egumenii marilor mănăstiri şi, eventual, fii
domnului. Numărul membrilor Sfatului domnesc a variat între 20 şi 30 în Moldova şi între 10 şi
15 în Ţara Românească. Una dintre principalele atribuţii era participarea la judecata domnească,
deoarece domnul chiar dacă era judecătorul suprem şi dădea în nume propriu hotărârea se
consulta de cele mai multe ori cu membrii Sfatului domnesc. Interesul politic era evident
deoarece în acest fel boierii erau solidarizaţi cu hotărârile domneşti. Începând cu a doua jumătate
a secolului al XVI-lea denumirea a fost înlocuită treptat cu termenul de origine turcă divan, fără
ca termenul Sfat să dispară vreodată cu totul.
Adunările de stări. Pentru rezolvarea unor situaţii excepţionale, precum alegerea noului
domn, declararea războiului, recunoaşterea suzeranităţii, încheierea de tratate, plata tributului,
statutul ţărănimii sau reforma dreptului scris, erau convocate adunările de stări. Apar în actele
vremii sub diverse denumiri precum sobor, mare sobor, soborul ţării, soborul obştii, adunare
obştească, sfat de obşte, seim (doar în Moldova). Adunările de stări au fost organul reprezentativ
specific lumii medievale şi cuprindea boierimea mare şi mică, clerul înalt, curteni, negustori şi
întregul popor, expresie prin care se înţelegea mai degrabă reprezentanţi ai târgoveţilor şi
ţăranilor liberi. Convocarea se făcea formal de către domn care expunea adunării nevoile şi
dorinţele sale şi urmau dezbaterile care uneori erau contradictorii. Hotărârea luată era prezentată
sub forma unui hrisov domnesc.
Dregătoriile. Pentru administrarea ţării domnul era ajutat de către dregători. Aceştia
aveau întotdeauna sarcini specifice chiar dacă domnul era liber să delege fiecăruia orice sarcini
dorea. Dregătorii erau numiţi şi revocaţi de către domn, nu erau retribuiţi ci răsplătiţi prin „mila
domnească” prin danii de sate şi scutiri de dări. În cadrul dregătoriilor exista o ierarhie bazată pe
importanţa activităţii lor în administrarea curentă a ţării şi care a variat în timp. Majoritatea
dregătoriilor au fost comune celor state româneşti medievale şi sunt atestate în documente din

25
primul veac după întemeierea lor. Ulterior au apărut noi dregătorii, astfel că în primele decenii
ale secolului al XVI-lea sunt cunoscute aproximativ 18 dregătorii.
Principalele dregătorii erau cele care asigurau desfăşurarea normală a vieţii de stat prin
exercitarea atribuţiilor civile sau militare. Ele sunt numite dregătorii publice, dregătorii ale ţării
sau dregătorii de stat şi îi cuprind pe următorii:
a) Marele ban. A fost o dregătorie complexă care se întâlneşte doar în „Ţara de peste
Olt” cu denumirile de ban al Severinului, ban al Craiovei sau mare ban al Olteniei. Marele ban
era principalul reprezentant al domnului în această regiune şi beneficia de ample atribuţii
administrative, militare şi jurisdicţionale, inclusiv de dreptul de a pronunţa pedeapsa cu moartea
pentru hiclenie. Unii bani au considerat această dregătorie specială ca fiind ereditară, au adoptat
un formular diplomatic similar cu al cancelariei domneşti sau au constituit un sfat bănesc.
Domnii Ţării Româneşti au stopat aceste încercări separatiste numit şi revocând pe marele ban
sau delegând alţi mari dregători pentru executarea poruncilor domneşti. În perioada de vacanţă a
funcţiei atribuţiile marelui ban erau îndeplinite de un ispravnic de scaun.
b) Marele vornic. În Ţara Românească a avut iniţial atribuţii militare, ulterior
precumpănitor judecătoreşti. Judeca atât în materie penală cât şi în materie civilă singur sau prin
intermediul unui alt dregător sau a unui subaltern. Pentru Ţara Românească a existat un singur
mare vornic până în anul 1716 când Constantin Mavrocordat a mai creat o dregătorie similară. În
Moldova marele vornic a avut atribuţii militare, administrative şi judecătoreşti. Din a doua
jumătate a secolului al XVI-lea a existat un mare vornic al Ţării de Jos cu reşedinţa la Bârlad şi
un mare vornic al Ţării de Sus cu reşedinţa la Dorohoi. Avea în subordine alţi vornici, globnici şi
şugubinari.
c) Marele logofăt. În Ţara Românească avea ca atribuţii păstrarea marelui sigiliu al
statului, redactarea şi semnarea documentelor domneşti. În Moldova avea aceleaşi atribuţii, la
care se adăugau cele referitoare la judecarea pricinilor privind stăpânirea pământului, hotărniciile
şi mutarea pietrelor de hotar. Marele logofăt avea în subordine alţi logofeţi şi mai mulţi slujbaşi
de cancelari (dieci şi grămătici).
d) Marele vistier. În ambele Ţări Române marele vistier era cel care strângea veniturile,
controla bugetul, păstra obiectele de lux vestimentar şi cele de protocol, judeca toate pricinile în
legătura cu impunerea şi perceperea dărilor. În Moldova era obligat ca trimestrial să prezinte

26
Sfatului domnesc socoteala veniturilor şi cheltuielilor visteriei. Marele vistier era ajutat de
vistieri, logofeţi de vistierie, dieci de visterie, cămăraşi de vistierie, birari şi globnici.
e) Marele postelnic. Această dregătorie s-a conturat târziu o dată cu transformarea
dregătorului de curte care presta servicii personale domnului, într-un dregător al ţării care
mijlocea relaţia dintre domn şi ceilalţi dregători sau dintre domn şi trimişii statelor străine. Din
secolul al XVII-lea a avut şi atribuţii jurisdicţionale restrânse asupra personalului din curtea
domnească.
g) Marele portar. Avea ca principală atribuţie obligaţia de ai primi şi găzdui pe soli
străini, în special pe cei turci, la curtea domnească. Era totodată şi reprezentantul domnului la
pronunţarea şi executarea hotărârilor privind stăpânirea pământului. În Moldova această
dregătorie s-a numit şi mare uşar.
h) Marele spătar. A fost multă vreme dregător de curte cu misiunea de a purta sabia
domnului la ceremoniile oficiale. În Ţara Românească din secolul al XVII-lea a fost comandant
al armatei, ulterior al cavaleriei. Avea atribuţii de poliţie şi de justiţie penală faţă de subalternii
săi.
i) Hatmanul. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea această dregătorie a existat doar în
Moldova unde comanda întreaga oştire şi avea atribuţii administrative şi judecătoreşti faţă de cei
aflaţi în subordinea sa.
g) Marele armaş. Avea ca principale atribuţii cercetarea şi întemniţarea celor vinovaţi de
crime, precum şi punerea în executare pedepsei cu mutilarea sau a pedepsei capitale. Aveau sub
comandă temniţele şi mai mulţi subalterni la curtea domnească sau în teritoriu, numiţi armăşei,
care erau înarmaţi şi organizaţi milităreşte.
h) Marele agă. A fost o dregătorie care apărut la sfârşitul secolului al XVII-lea în ambele
Ţări Române. În timp de război comanda pedestrimea, iar în timp de pace asigura ordinea internă
în oraşe şi judeca pricinile civile şi penale de o importanţă mai redusă.
Alături de aceste dregătorii care presupuneau exercitarea în mod direct a prerogativelor
autorităţii de stat, existau şi serie de dregătorii a căror activitate principală era aceea de a se afla
în serviciul personal al domnului sau al curţii domneşti. Dintre aceşti dregători amintim pe
marele paharnic (aproviziona pivniţele domneşti şi administra viile domneşti), marele stolnic
(organiza servirea mesei domnului şi aproviziona curtea domnească cu alimente), marele comis

27
(avea grija hergheliilor şi a grajdurilor domneşti), marele clucer (aproviziona curtea domnească
cu alimente), marele jitnicer (colecta grânele cuvenite domniei şi le depozita în magazia
domnească), marele pitar (asigura pâinea curţii domneşti), marele cămăraş (cumpăra şi păstra
lucrurile de preţ necesare pentru fastul curţii) etc.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale ale statelor medievale româneşti au precedat
întemeierea acestora, au avut o configuraţie similară şi o longevitatea ce a depăşit limitele
temporale ale epocii medievale. În Ţara Românească aceste structuri administrative s-au
organizat în cadrul unor unităţi geografice naturale (văi, cursuri de râuri) şi au purtat denumirea
de judeţe. Prin excepţie, subdiviziunea administrativă din dreapta Oltului a fost cunoscută sub
numele de Banatul de Severin şi, ulterior, de Banatul Olteniei şi s-a bucurat de o largă
autonomie în raport cu judeţele. În Moldova unităţile administrative corespunzătoare au fost
ţinuturile, a căror denumire era dată de numele oraşelor sau al cetăţilor de reşedinţă din
cuprinsul lor.
Numărul judeţelor şi al ţinuturilor din cele două ţări române a variat în condiţiile în care
domnul avea libertatea ca prin hrisov să înfiinţeze sau să desfiinţeze asemenea unităţi
administrativ-teritoriale. Se apreciază că în secolele XVI-XVII erau 24 de ţinuturi în Moldova şi
16 judeţe în Ţara Românească. În fruntea lor se găseau reprezentanţi ai autorităţii centrale care
aveau atribuţii administrative, fiscale, militare şi judecătoreşti. În Ţara Românească ei se numeau
sudeţi, sau bani pentru judeţele din Oltenia, şi aveau în subordine un aparat complex în care
intrau diferiţi slujbaşi (globnici, birari, podvodnicari), curteni şi slujitori organizaţi militar sub
comanda marilor vătafi. Ţinuturile din Moldova care aveau pe teritoriul lor cetăţi erau conduse
de pârcălabi, iar celelalte de sudeţi. În mod deosebit, doar ţinuturile de margine din sud (Putna)
şi nord (Cernăuţi) aveau în frunte staroști. De la sfârşitul secolului al XVII-lea judeţele au fost
împărţite în plăşi şi plaiuri, iar ţinuturile în ocoale.
Oraşele medievale din Ţările Române erau unităţi administrative complexe care în afară
de centrul urban propriu-zis (vatra târgului) cuprindea şi o regiune dependentă numită ocol în
Moldova şi hotar sau moşie în Ţara Românească. Satele din această regiune nu depindeau de
administraţia fiscală, militară sau judecătorească a ţinutului sau judeţului în care se aflau ci se
cârmuiau deosebit prin autorităţile orăşeneşti.

28
 Comunitatea oraşelor şi târgurilor era autonomă deoarece avea drept de judecată proprie,
îşi administra veniturile şi îşi alegea conducătorii. Date fiind însă realităţile vieţii politice
medievale autoritatea domnului se exercita în mod plenar şi în aceste comunităţi urbane prin
intermediul funcţionarilor care exercitau atribuţii fiscale şi judiciare. Raporturile cu domnia,
drepturile şi libertăţile comunităţii erau fixate într-un privilegiu acordat prin uric sau hrisov.
Conducerea oraşelor din Ţara Românească era asigurată de un judeţ, iar a celor din
Moldova de un şoltuz sau de un voit. Aceştia erau aleşi pe o perioadă împreună cu un consiliu
format din 12 membri numiţi pârgari de adunarea generală a târgoveţilor. Atribuţiile lor constau
în judecarea litigiilor civile şi penale ale orăşenilor, asigurarea poliţiei oraşului, încasarea
veniturilor, stabilirea cheltuielilor, păstrarea arhivei oraşului etc.
O categorie importantă de oraşe o reprezentau reşedinţele domneşti ca fiind principalele
centre politice şi administrative ale ţării. Din diverse motive, mai ales politice şi militare, aceste
reşedinţe domneşti s-au schimbat de-a lungul timpului. În Ţara Românească de la Curtea de
Argeş reşedinţa domnească s-a mutat la Târgovişte şi la Bucureşti. În Moldova prima reşedinţă
domnească a fost la Baia iar ulterior s-a mutat la Suceava. Începând cu a doua domnie a lui
Alexandru Lăpuşneanu în Moldova s-a introdus un sistem de conducere cu două reşedinţe
domneşti, la Suceava şi la Iaşi.
Satele din cele două state medievale româneşti puteau fi libere sau aservite. Primele erau
locuite de moşneni, în Ţara Românească, sau de răzeşi, în Moldova. Obştea sătească şi-a păstrat
autonomia iar la conducerea ei se afla un organ colectiv („sfatul oameni buni şi bătrâni”). Pentru
legătura dintre sat şi domnie exista un reprezentant al obştii, ales de săteni, numit pârcălab de sat
(Ţara Românească) sau vătăman (Moldova). Satele aservite erau domneşti, boiereşti şi
mănăstireşti şi erau conduse în mod direct de un reprezentant (pârcălab, vornic, ureadnic,
vornicel) al stăpânului feudal pe al cărui domeniu se aflau. Acesta transmitea poruncile
stăpânului, veghea la efectuarea muncilor, exercita jurisdicţia în pricinile mărunte şi strângea
dările.
Pentru consolidarea internă şi externă a statelor medievale româneşti a fost nevoie de
asigurarea unui sistem de colectare a unor venituri regulate. Principalul izvor al acestor venituri
l-au reprezentat dările plătite de locuitori, urmate de vămi, ocne şi amenzi. Dările erau în natură
reprezentând de obicei 10% din produse, în munca pentru nevoile statului sau ale domnului şi în

29
bani, proporţional cu averea contribuabililor. O importantă categorie de venituri era reprezentată
de vămile interne şi de la hotar, de gloabele (amenzile) de orice fel, de ocne şi mine, în special
cele de sare şi aramă.
În oraşe, pentru folosinţa caselor şi a curţilor se plătea domnului o dare specială. În
Moldova se numea bezmen şi consta în plata unor „pietre de ceară”. Specific pentru sistemul
fiscal medieval a fost răspunderea solidară a contribuabililor. Începând cu secolul al XVI-lea în
nomenclatorul fiscal al ambelor Ţări Române a apărut noţiunea de cislă ce reprezenta obligaţia
fiscală globală faţă de domn a unei categorii fiscale sau chiar a întregii comunităţi. Plata cislei se
efectua în bani şi rareori în natură şi era constituită din cote-părţi repartizate pentru fiecare
contribuabil individual.

30
 Unitatea de învățare 5
Instituțiile juridice ale dreptului feudal

Dreptul medieval românesc a cunoscut două categorii de izvoare formale: cutuma şi legea
scrisă.
Cutuma, element fundamental al sistemului juridic vicinal, a rămas multă vreme
principalul izvor formal şi în condiţiile organizării societăţii româneşti în state centralizate.
Apare în documentele medievale sub denumirile zakon, obicei sau lege şi este adesea invocată în
găsirea unei soluţii juridice atunci când legea scrisă se dovedea insuficientă.
Procesul de consolidare a autorităţii domneşti a impus legea scrisă ca expresie oficială şi
generală a voinţei domnului în reglementarea raporturilor juridice dintre indivizi sau dintre
indivizi şi stat. Iniţial s-a urmărit adaptarea la realităţile societăţii româneşti a normelor dreptului
romano-bizantin care au fost receptate, într-o formă sintetică, prin intermediul unor traduceri sau
compilaţii în limba slavă sau română. Majoritatea acestor scrieri au avut un conţinut religios şi
nesistematizat şi au fost lipsite de caracterul oficial. La jumătatea secolului al XVII-lea au apărut
în spaţiul medieval românesc primele legiuiri civile care au fost tipărite în limba română şi au
beneficiat de autoritate legală.
Noţiunea de pravilă a avut sensul fundamental de lege scrisă şi defineşte orice scriere
cu un conţinut juridic copiată sau tipărită în limba slavonă sau în limba română. Pravilele cuprind
nu doar norme juridice, civile sau bisericeşti, dar şi elemente de istorie ecleziastică, lexicoane,
calendare şi biografii. Ele reprezintă atât traduceri, într-o formă adaptată, a unor izvoare ale
dreptului romano-bizantin cât şi compilaţii cu privire la anumite instituţii juridice civile sau
penale. Nomocanonul a fost o alcătuire de reguli de drept conţinând atât canoane bisericeşti cât şi
norme civile (nomoi) cu implicaţie canonică. Structura nomocanonică a textului de lege a fost
forma dominantă până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, fiind folosită pe scară largă
atât de biserică cât şi de stat.
Unul din cele mai cunoscute nomocanoane pentru întreaga lume răsăriteană a fost
Sintagma alfabetică a scrisă în anul 1335 de călugărul bizantin Matei Vlastarie. Este considerat
unul dintre monumentele juridice bizantine şi cuprinde canoane, norme civile şi penale
sistematizate după cele 24 de litere ale alfabetului grec. Materia corespunzătoare fiecărei litere

31
este împărţită în „capete” ajungându-se la 320 de asemenea subsecţiuni. După 12 ani de la
momentul apariţiei Sintagma lui Matei Vlastarie a fost tradusă în limba slavă din ordinul regelui
sârb Ştefan Duşan. Această formă a circulat şi în Ţările Române timp de trei secole fiind copiată
sau tradusă în limba română şi constituind unul din principalele izvoare ale monumentelor
dreptului scris.
Primele copii ale Sintagmei lui Matei Vlastarie au fost realizate în a doua jumătate a
secolului al XV-lea de grămăticul Dragomir din Târgovişte (1452) şi de călugărul Ghervasie de
la Neamţ (1474). La această ultimă traducere au fost adăugate şi alte traduceri slavoneşti după
operele lui Ioan Pustnicul, Nichita Critul, Nichifor al Constantinopolului, Ioan Critul precum şi
un scurt vocabular de termeni latini explicaţi. O copie identică acesteia a fost realizată şi în anul
1636 la mănăstirea Bistriţa din porunca soţiei lui Matei Basarab.
În secolul al XVI-lea şi primele decenii ale celui următor în ambele state româneşti au
fost lucrate în manuscris mai multe pravile în limba slavonă. Multe nu s-au mai păstrat dar avem
cunoştinţă de cele apărute în marile mănăstiri din Moldova: Pravila de la Bisericani (1512),
Pravila de la Neamţ (1567), Pravila de la Putna (1581) şi Pravila de la Bistriţa (1618).
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea datează şi primele pravile în limba română. În
anii 1570-1580 diaconul Coresi a tipărit la Braşov un nomocanon bizantin tradus în Moldova,
cunoscut astăzi sub numele Pravila de la Ieud deoarece unul dintre exemplare a fost descoperit
în acest sat maramureşean în anul 1921. Acelaşi nomocanon a reprezentant sursa şi pentru
Pravila de ispravă apărută în Moldova primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Tot aici a apărut
în anul 1632 din iniţiativa logofătului Eustratie Pravila aleasă ce are ca principală sursă
Nomocanonul lui Manuil Malaxos. Textul cuprinde în principal dispoziţii de drept canonic
(reglementarea raporturilor dintre clerici şi dintre clerici şi mireni), dispoziţii de drept civil
(logodna, gradele de rudenie, căsătoria, divorţul, zestrea, darurile logodnă, moştenirea etc.) şi
câteva dispoziţii de drept penal.
În Ţara Românească a apărut în anul 1640 din porunca lui Matei Basarab Pravila de la
Govora cunoscută şi sub numele de Pravila cea mică pentru a o deosebi de „Pravila cea mare”
din 1652. La fel ca şi celelalte pravile are atât prevederi de drept canonic, cât şi prevederi laice
civile şi penale. Semnificativ pentru circulaţia textului de lege în spaţiul românesc este faptul că
această legiuire a apărut în două ediţii, una pentru Ţara Românească şi una pentru Transilvania.

32
Ele sunt identice ca fond cu singura deosebire că în ediţia transilvăneană a fost înlocuit numele
lui Teofil, mitropolitul Munteniei, cu Ghenadie „arhiepiscop şi mitropolit a toată ţara
Ardealului”.

Cartea românească de învăţătură

Prima pravilă laică şi oficială din spaţiul românesc a apărut în anul 1646 în tiparul
domnesc al mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi sub titlul Carte românească de învăţătură de la
pravilele împărăteşti şi de la alte giudeţe cu zisa şi toată cheltuiala lui Vasile Voievodul şi
domnul Ţării Moldovei din multe scripturi tălmăcite din limba elinească pe limba românească.
Astfel cum reiese din acest titlu, lucrarea a apărut din iniţiativa domnului moldovean Vasile
Lupu însă realizarea ei s-a datorat eforturilor logofătului Eustratie, autorul Pravilei alese din anul
1632.
În structura pravilei pot fi identificate două mari părţi. Prima parte este împărţită în 16
pricini şi acestea în 252 articole. Cuprinde dispoziţii privitoare la raporturi juridice dintre săteni
sau dintre stăpânii de moşii şi vecini (încălcarea hotarelor, schimburile de pământuri,
pământurile părăsite, împărţirea roadelor, furtişaguri, răspunderea pentru vite, pentru pomi,
incendii, situaţia semănăturilor şi construcţiilor pe locuri străine, pentru mori etc., prevăzându-se
sancţiuni pentru abateri), la furt şi tâlhărie, la vama domnească şi la „semnele furtişagului”.
A doua parte se numeşte generic Pravile împărăteşti pentru şi este împărţită în 77 glave
cu un total 902 articole. Sunt cuprinse atât dispoziţii de drept penal (suduirea dregătorilor,
falsificarea de monedă, uciderea, răpirea, bigamia, adulterul, proxenetismul, incestul, raptul,
ierosilia, violul, sodomia, injuria) cât şi de drept civil (moştenirea, căsătoria, despărţenia,
pierderea zestrei, repudierea soţiei, obligaţia soţiei de coabitare cu soţul, găsirea comorii,
atribuirea către mănăstire a averii călugărului fugit). Există şi reguli de drept canonic (hulirea
patriarhului, hiclenirea cinului călugăresc, abateri călugăreşti) însă sancţionarea faptele clericilor
nu formează capitol separat ci sunt integrate printre cele referitoare la mireni care reprezintă
majoritatea.
Sursele acestei pravile au fost reprezentate de compilaţiile romano-bizantine şi bizantine,
în special cea realizată în secolul al VIII-lea de împăraţii Leon şi Constantin Isauricul referitoare
la reglementarea relaţiilor agrare. Elementele de drept penal din cuprinsul pravilei au fost

33
inspirate de lucrarea Praxis et Theorice criminalis (1616) aparţinând celebrului jurist italian
Prosper Farinaccius.

Îndreptarea legii
În anul 1652 din porunca domnului Ţării Româneşti, Matei Basarab, a fost tipărită la
Târgovişte pravila Îndreptarea legii cu Dumnezeu care are toată judecata arhierească şi
împărătească de toate vinile preoţeşti şi mireneşti. Şi această lucrare are două părţi însă, astfel
cum se observă chiar din titlu, dispoziţiile de drept canonic sunt mult mai numeroase în
comparaţie cu pravila similară din Moldova.
Prima parte referitoare la Pravilele împărăteşti cuprinde în 417 glave (capitole)
preponderent reglementări de drept laic. Sunt incriminate mai multe fapte penale (ajutarea
vinovatului, amestecarea de sânge, calpuzănia, furtişagul, hainia, hiclenia, ierosilia, lovirea,
otrăvirea, răpirea, uciderea etc.) şi sunt prevăzute faptele care micşorează sau exclud pedeapsa
(dolul, mânia, vârsta, beţia, nebunia, obiceiul locului, ascultarea de cel mai mare, slăbiciunea
firii, somnul, dragostea, schimbarea firii, necunoaşterea pravilei). Dispoziţiile de drept civil nu
beneficiază de o reglementare unitară, astfel încât printre glavele referitoare la sancţiunile de
drept penal se regăsesc prevederi referitoare la bunuri, camătă, capacitate juridică, căsătorie,
găsirea comorii, donaţie, despărţenie, dijmă, filiaţie, putere părintească, logodnă, succesiune,
testament, obligaţii agrare. Nu lipsesc dispoziţiile de drept canonic, la care se adaugă norme de
organizare bisericească, formulare de scrisori şi de cărţi eliberate de clerici, literele alfabetului
grec, chestiuni de geografie generală şi alte cunoştinţe „de tot folosul”.
A doua parte din Îndreptarea legii corespunde exclusiv dreptului bisericesc şi cuprinde
canoanele sfinţilor apostoli, ale sinoadelor ecumenice şi ale sfinţilor părinţi. Este în fapt o
traducere după nomocanonul lui Alexie Aristines, nomofilax al marii biserici din Constantinopol,
întocmit din porunca împăratului Ioan Comnenul în secolul al XIII-lea.
În afară de acest izvor canonic, alte surse ale pravilei muntene au fost Cartea românească
de învăţătură şi nomocanonul lui Manuil Malaxos din anul 1562. Datorită conţinutului său
extrem de vast, care răspundea eficient diverselor probleme de drept laic şi bisericesc, pravila lui
Matei Basarab s-a bucurat de un mare succes nu doar Ţara Românească ci în întreg spaţiul
românesc medieval.

34
 Unitatea de învățare 6

Evoluția dreptului în epoca premodernă (I)

La cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, influenţa ideilor iluministe se manifesta

cu hotărâre şi în Ţările Române. Secolul fanariot, mai ales în a doua parte a existenţei sale, a
facilitat circulaţia ideilor şi a cărţilor. Unii domni fanarioţi, înzestraţi cu o cultură superioară,
precum Mavrocordaţii a căror bibliotecă era celebră în epocă, şi-au manifestat interesul pentru
modernizarea societăţii sub aspect instituţional şi legislativ. Juriştii vremii au fost chemaţi să
participe la acest efort. Ştiinţa dreptului din această perioadă a avut o puternică încărcătură
practică, ea constând în proiecte de coduri, îndreptare teoretice şi practice, „manuale de legi”, în
fapt compilaţii după cele mai importante legiuiri bizantine. Autorii lor erau învăţaţi greci
pregătiţi în şcolile constantinopolitane şi stabiliţi apoi în Ţara Românească sau Moldova unde au
îndeplinit importante funcţii jurisdicţionale.
Mihail Fotino Photinopoulos (circa 1730-1781) este autorul mai multor sinteze
legislative (1765, 1766 şi 1777), având ca principal izvor Basilicalele. Deşi elaborate ca nişte
proiecte de coduri, acestea nu au fost ratificate de domnie şi au circulat în ambele ţări româneşti
sub forma unor Manuale de legi.
Dumitrache Panaiotache Catardzi-Fotiade (circa 1730-1807), în Ţara Românească,
finalizează, în 1793, Arta judecătorească – o lucrare de drept procedural, iar în Moldova
pravilistul Toma Carra redactează, în anul 1806, prima parte, referitoare la persoane, dintr-un
amplu proiect de cod general intitulat Pandecte.
Toate aceste lucrări sunt expresia efortului de adaptare a dreptului romano-bizantin la
realităţile româneşti, uşor sesizabil prin încercarea valorificării normelor cutumiare româneşti.
Redactate în limba neogreacă, ele folosesc tradiţia bizantină în privinţa sistematizării şi expunerii
materialului.
În primii ani ai secolului al XIX-lea se accentuează influenţa ideilor juridice din Occident
şi în spaţiul românesc. Monumentele juridice ale dreptului roman erau receptate nu doar pe
filieră bizantină, considerată a fi depăşită, ci şi prin intermediul comentariilor pandectiste ale
juriştilor francezi şi germani. În consecinţă, spiritul juridic apusean, iluminist şi iusnaturalist îşi
35
găseşte tot mai mulţi adepţi şi în Ţările Române. În plus, ecourile mutaţiilor politice determinate
de Revoluţia franceză şi de regimul napoleonian au influenţat şi gândirea politico-juridică. În
speranţa unei mai largi difuzări a principiilor şi cunoştinţelor juridice, ştiinţa dreptului a început
să fie scrisă şi în limba română, rezultând primele încercări de construire a unui limbaj juridic
modern.
Înscriindu-se în spiritul acelor ani, Introducerea la Manualul juridic (1814) al lui
Andronache Donici (1814), Disertaţia despre temniţe (1827) a lui Constantin Moroiu şi a doua
lecţie de deschidere a lui Christian Flechtenmacher sunt considerate „cele mai importante
producţii teoretice ale culturii noastre juridice de la începutul secolului al XIX-lea”. Prin limbajul
juridic utilizat, ce demonstrează pregătirea superioară a autorilor lor, şi prin efortul de diseminare
a ideilor juridice occidentale aceste lucrări reprezintă primele manifestări moderne ale ştiinţei
juridice româneşti.
Andronache Donici (1760/1765-1829) a fost una din personalităţile de marcă ale
Moldovei de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor. Având studii la
Academia Domnească din Iaşi (unde erau predate de cunoscuţi învăţaţi ai timpului limbile
străine, dreptul romano-bizantin, dreptul natural şi filozofia) şi la şcolile constantinopolitane,
beneficiar al unei solide culturi umaniste şi vorbitor al mai multor limbi străine, el a fost
judecător şi a îndeplinit importante demnităţi administrative în timpul mai multor domni
fanarioţi. A făcut parte din comisiile pentru redactarea Codului Calimach (1817) şi a Codului
penal şi de procedură penală din 1820-1826.
Între anii 1804 şi 1805, Andronache Donici a redactat o primă variantă (cuprinzând 40 de
titluri şi 313 paragrafe) a unui Manual de legi. Un deceniu mai târziu, în anul 1814, a publicat o
altă variantă mult îmbogăţită, care datorită operei de codificare oficială a domnului Scarlat
Calimach (1812-1819) a rămas un cod privat. Folosind surse din dreptul roman şi cel romano-
bizantin, din dreptul cutumiar românesc şi din hrisoavele domneşti, ediţia tipărită la Iaşi în anul
1814 este o lucrare complexă structurată în 43 capitole şi 509 paragrafe. Sunt cuprinse dispoziţii
de drept civil (contracte, drepturile reale, persoanele şi relaţiile de familie, moştenirea
testamentară şi legală), dar şi de drept penal, organizare judecătorească şi procedură.
Spre deosebire de alte lucrări de acest gen, Manualul juridic al lui Andronache Donici are
meritul de a fi „prima legiuire mai mare scrisă în româneşte”. Din perspectiva dezvoltării ştiinţei

36
juridice româneşti, deosebit de importantă este Introducerea (Predoslovia) Manualului juridic,
aceasta fiind considerată „prima operă originală de doctrină juridică în limba română”. Dovedind
o bună cunoaştere a surselor dreptului roman şi bizantin, dar şi a ideilor iluministe şi
jusnaturaliste, Andronache Donici a realizat o scurtă expunere a legislaţiei romane şi bizantine de
la Legea celor XII Table până la Hexabiblul lui Constantin Armenopol şi a arătat principiile
după care s-a călăuzit şi sursele pe care le-a folosit.
Christian Flechtenmacher (1785-1843) a ocupat în perioada 1819 – 1841 a funcţia de
„jurisconsult al statului” în Moldova. În toată această perioadă s-a manifestat ca un personaj
important în toate marile acţiuni în vederea modernizării legislaţiei şi ştiinţei dreptului din acest
Principat. A fost unul dintre principalii autori ai Codului Calimach (1817), fapt sesizabil după
masiva influenţă austriacă, a tradus în româneşte din legislaţia romano-bizantină, a elaborat mai
multe proiecte de legi şi a oferit ample şi argumentate consultaţii juridice autorităţilor sau
particularilor.
Împreună cu pravilistul Anania Cuzanos a tipărit, la data de 16 septembrie 1815, primul
dicţionar juridic românesc ce cuprinde 120 de cuvinte din materia dreptului civil, având la sfârşit
echivalentul lor în greceşte şi latineşte. Timp de mai mulţi ani a lucrat la un alt dicţionar de drept
civil (Lexicon juris civilis), de proporţii mai vaste, cuprinzând pe lângă definiţie şi o scurtă
descriere a instituţiilor. Însă manuscrisul acestui dicţionar, cuprinzând şi o serie de consultaţii, nu
a mai fost tipărit.
Lui Christian Flechtenmacher i se datorează şi prima încercare de editare a unei reviste
juridice în limba română. În condiţiile multiplelor transformări în direcţia modernizării dreptului
din primele decenii ale secolului al XIX-lea, o astfel de revistă „ar fi însemnat pentru cei de
atunci o stea călăuzitoare în materia ştiinţei şi mai ales a aplicării dreptului”. Proiectat să apară
lunar, începând cu data de 1 ianuarie 1838, sub denumirea de Jurnal juridic (Jurnal al legilor),
acest periodic era destinat, în primul rând, informării magistraţilor dar şi tuturor celor pasionaţi
de ştiinţa legilor. Lista de subscripţie deschisă de Flechtenmacher pentru finanţarea revistei, prin
plata anticipată pe un an de zile a abonamentului, a fost completată de un număr insuficient de
persoane, astfel că şi acest interesant proiect a fost abandonat. Dificultăţile financiare au făcut
imposibilă şi apariţia, în anul 1838, a unei ample lucrări în mai multe tomuri (Condica civilă a
românilor, scrisă în limba naţională), care ar fi avut o bună rezonanţă în rândul practicienilor.

37
 De numele lui Christian Flechtenmacher sunt legate şi primele încercări de dezvoltare a
învăţământului juridic în limba naţională. Valoroasa sa iniţiativă, din data de 10 ianuarie 1830,
de realizare a unui Institut privat pentru învăţătura Dreptului roman nu s-a realizat. Însă în
acelaşi an a fost numit profesor extraordinar de ştiinţa legilor la Gimnaziul Vasilian. Ulterior,
după înfiinţarea Academiei Mihăilene, la data de 16 iunie 1835, Christian Flechtenmacher a
predat cursurile de legi până în anul 1837 când, urmare a opiniilor sale în favoarea dezvoltării
învăţământului academic în limba naţională nu în limba franceză, a fost înlăturat de la această
catedră.
Deşi cariera didactică a lui Flechtenmacher a fost scurtă, ea este una emblematică
deoarece de la el ne-au rămas primele lecţii de drept în limba naţională. Cele două lecţii de
inaugurare a cursurilor de legi (Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti, 1830;
Cuvânt către cinstiţii ascultători de legi, 1836) reprezintă, în esenţă, expresia gândirii juridice a
lui Christian Flechtenmacher. Prin discursul său în favoarea romanităţii dreptului românesc, în
prima lecţie, şi prin ampla deschidere spre şcoala dreptului natural şi spre ideea manifestării
Dreptului ca garant al armoniei sociale, în cea de a doua, el a dovedit o vastă cultură juridică,
fundamentată pe lectura surselor juridice şi a autorilor moderni.
Succesorul lui Flechtenmacher în poziția de jurisconsult al Moldovei a fost, începând cu
data de 1 aprilie 1833, Damaschin T. Bojincă (1802-1869). A ocupat această funcţie până la
desfiinţarea acestei instituţii, în anul 1861, fiind pentru o scurtă perioadă de timp şi ministru al
Justiţiei (1860-1861). Începând cu anul 1841 a fost profesor la Academia Mihăileană din Iaşi,
unde a predat cursuri de Drept roman, Drept civil general şi Drept civil al Moldovei.
În calitate de jurisconsult a realizat, împreună cu Christian Flechtenmacher, un dicţionar
de termeni juridici publicat la sfârşitul variantei în limba română a Codului Calimach. Între anii
1833 şi 1834, a redactat un amplu manuscris (Învăţătura legilor împărăteşti) ce cuprinde
elemente de istorie a dreptului roman, consideraţii cu privire la importanţa ştiinţei dreptului
roman, precum şi analiza instituţiilor din materia dreptului persoanelor şi a dreptului lucrurilor.
În sprijinul activităţii didactice a elaborat şi un curs de Drept penal din care reiese influenţa
ideilor iluministe şi beccariene, idei ce animau şcoala penală europeană în primele decenii ale
secolului al XIX-lea.

38
 Unitatea de învățare 7
Evoluția dreptului în epoca premodernă (II)

Regulamentele Organice au intrat în vigoare la data de 1 iulie 1831 în Țara Românească

și la 1 ianuarie 1832 fiind considerate în literatura de specialitate primele reglementări de natură
constituțională din spațiul românesc. Puterea executivă a celor două principate era concentrată în
persoana Domnului ales pe viață dintre boierii cei mai „vrednici”. Alegerea se făcea prin votul
Adunării Obștești Extraordinare alcătuită din reprezentanții bisericii, ai rangurilor boierești și
ai orașelor. În exercitarea atribuțiilor sale Domnul avea dreptul de inițiativă legislativă , numea
dregătorii, aproba înființarea de sate și târguri, elibera pașapoarte, acorda titluri boierești, întărea
hotărârile judecătorești definitive și era șeful suprem al „miliției naționale”.
În cazul vacanței scaunului domnesc, atribuțiile domniei erau exercitate de un organ
colectiv cu caracter provizoriu numit Căimăcămie (Ocârmuire vremelnică) format din trei
membri de drept: ministrul de justiție, ministrul de interne și președintele Înaltului Divan.
Caimacamii aveau atribuții extinse dar nu puteau titluri boierești, nu întăreau hotărârile
judecătorești și nici nu puteau demite un dregător decât pentru „o dovedită mare vinovăție”.
Regulamentele Organice au prevăzut pentru fiecare din cele două Principate mai multe
organe centrale în scopul realizării administrației. În ambele Principate au fost înființate
următoarele ministere: a) Departamentul vorniciei dinlăuntru (Ministerul de Interne) care avea
atribuții în materia afacerilor interne, lucrărilor publice, învățământului, agricultura, sănătatea și
asistența socială; b) Departamentul finanțelor (Ministerul de Finanțe) care avea în atribuții
finanțele, industria și comerțul; c) Secretariatul de Stat care asigura comunicarea dintre Domn,
departamente și Adunarea obștească și avea atribuții în materia politicii externe; d) Ministerul
Dreptății (Ministerul Justiției) cu atribuții în administrarea justiției Principatelor prin intermediul
procurorilor în Țara Românească și a revizorilor în Moldova.
Structura fiecărui din aceste ministere nu era foarte complexă, astfel cum reiese din
statele de plată ale funcționarilor, dar această situație trebuie raportată la dificultățile constituirii
unui corp de funcționari.

39
 În afară de ministere alte organe centrale erau: Marea logofeție a credințelor și pricinilor
bisericești (în Țara Românească), Eforia școalelor, Eforia caselor făcătoare de bine și Obșteasca
epitropie a orfanilor, marele spătar (în Țara Românească) și marele hatman (în Moldova).
Marele vornic (ministrul de Interne), marele vistier (ministrul de Finanțe) și secretarul
statului (marele postelnic) formau Sfatul administrativ. Acesta se reunea, sub președinția
Domnului sau a marelui vornic, în ședințe organizate de două ori pe săptămână cu scopul de a
analiza probleme curente și a propune Domnului proiecte de legi. Regulamentul Organic al Țării
Românești prevedea și înființarea unui Sfat administrativ extraordinar (numit și Marele Sfat al
miniștrilor sau Consiliu cârmuitor) care era compus din toți miniștrii. Acest organism era
convocat și prezidat de Domn pentru luarea unor măsuri administrative în probleme foarte
importante.
Convenția de la Balta-Liman încheiată între Imperiul Țarist și Imperiul Otoman la 19
aprilie/1 mai 1849 a păstrat Regulamentele Organice dar cu o serie de modificări importante în
materia organizării de stat. În conformitate cu primul articol al Convenției de la Balta-Liman
Domnii Moldovei și Munteniei urmau să fie numiți pe o perioadă de 7 ani de către Turcia, cu
acordul Rusiei, „în scopul de a încredința administrația acestor provincii celor mai demni
candidați și care se bucură de cea mai bună reputație printre compatrioții lor”.
Regulamentele Organice au adus importante modificări la nivelul structurilor
administrative de la nivelul județului și ținutului care au rămas și în această perioadă simple
împărțiri teritoriale, fără personalitate juridică. În Țara Românească existau 18 județe conduse
de către un „ocârmuitor de județ”, iar în Moldova 16 ținuturi conduse de către un „ispravnic-
administrator”, numiți pentru o perioadă de 3 ani de către Domn dintre candidații propuși de
Sfatul administrativ. Județele erau subdivizate în plăși conduse de subocârmuitori, iar ținuturile
erau împărțite în ocoale conduse de privighetori de ocoale. Conducătorii plășilor și ocoalelor
erau aleși pentru trei ani de reprezentanții locuitorilor trebuind să fie confirmați de către Domn.
Orașele și târgurile aveau Sfaturi orășenești formate din 4 membri în Țara Românească
și 3 membri în Moldova, aleși pe termen de un an. O organizare similară exista și în cele două
capitale, București și Iași, cu deosebirea că Sfatul orășenesc era compus din 5 membri din cadrul
cărora se alegea și un președinte.

40
 Satele erau conduse de pârcălab de sat (în Țara Românească) sau de un vornicel (în
Moldova) împreună cu un sfat al obștii format din 6 săteni aleși de obște, preot și proprietarul sau
vechilul acestuia.

41
 Unitatea de învățare 8

Formarea statului național și sistemul de drept modern (I)

Convenția de pace de la Paris dintre Puterile garante privind Principatele Române din
7/19 august 1858 prevedea că în Principatele Unite Moldova și Valahia puterea executivă era
exercitată de un Hospodar ales pe viață de Adunarea electivă. Potrivit dispozițiilor art. 14-15 din
Convenției de la Paris el numea miniștrii, promulga legile, avea dreptul de grațiere, numea
funcționarii și emitea regulamentele pentru executarea legilor. Toate actele semnate de Hospodar
trebuiau contrasemnate de miniștrii competenți care „vor fi răspunzători de violarea legilor și
mai ales de orice risipă a banilor publici”.
În afara unor dispoziții generale privind miniștrii Convenția de la Paris nu conținea
prevederi referitoare la structura, rolul și atribuțiile unui organism ministerial colegial amintind
doar de existența unui Consiliu de Miniștri în legătură și pe durata vacanței tronului.
Consiliul de Miniștri era condus de un președinte numit de Domn și cuprinde titularii
ministerelor organizate în epoca regulamentară: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe,
Ministerul de Finanțe, Ministerul de Justiție, Ministerul de Război, Ministerul Lucrărilor Publice,
Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice. Cu mici diferențe (precum prezența în Valahia a unui
Minister al Controlului în locul Ministerului Lucrărilor Publice din Moldova) această structură s-
a păstrat până la formarea unui singur guvern pentru Principatele Unite în ianuarie 1862.
Prin Statutul Dezvoltător al Convenției de la Paris din 2 iulie 1864 atribuțiile Domnului
au crescut considerabil în condițiile consolidării regimului de putere personală a lui Alexandru
Ioan Cuza. Conform prevederilor acestui text cu valoare constituțională Domnul dispunea în
mod exclusiv de dreptul de inițiativă legislativă, numea președintele Adunării precum și jumătate
din membrii Senatului.
În acest context, prin Legea pentru înființarea unui Consiliu de Stat din 11 februarie
1864 a fost înființat „pe lângă puterea executivă” acest organism cu atribuții în domeniul
pregătirii proiectelor de acte normative (legi și regulamente), în probleme administrative și în
materia contenciosului administrativ și a sancționării disciplinare a funcționarilor. Consiliul de
Stat era prezidat de către Domn și avea în componență: un vice-președinte, nouă membri
consilieri, un secretar general, doi secretari adjuncți și 9 auditori.
42
 În scopul edificării statului unitar român și a organizării unei administrații moderne au
fost adoptate importante măsuri de reformă a administrației locale. Spiritul dominant a fost cel al
centralizării deși, în raport cu perioada anterioară, s-au acceptat și măsuri concrete în direcția
unei reorganizări a administrației pe bazele descentralizării administrative.
Principalele acte normative privind administrația locală au fost Legea pentru comunele
urbane și rurale nr. 394/1864 și Legea pentru consiliile județene nr. 396/1864, prin care
comunele și județele nu mai erau simple împărțiri teritoriale ci unități administrativ-teritoriale, cu
personalitate juridică și organe de conducere proprii. Alături de comună și județ a fost organizată
și plasa, ca simplă subdiviziune administrativ-teritorială a județului, lipsită de personalitate
juridică, cu rol de supraveghere și control.
Comuna rurală trebuia să aibă cel puțin 100 de familii sau 500 de locuitori, satele
apropiate putându-se contopi. Comuna urbană avea obligația organizării unui corp de pompieri,
iar pentru cele trecute de 6000 de locuitori și a unui spital. Consiliul comunal era format dintr-un
număr variabil de consilieri, între 5 și 17, aleși pe o durată de 4 ani de către toți locuitorii majori
plătitori ai unui impozit către stat. Fiecare comună era condusă de un primar, confirmat de
prefect (în cazul comunelor rurale) ori numit de domnitor din primii trei consilieri care
întruniseră cele mai multe voturi (în cazul comunelor urbane).
În fiecare județ se constituia un consiliu județean format din consilieri aleși de locuitorii
unei plăși. Mandatul avea o durată de 4 ani, iar după validarea mandatelor consilierii alegeau un
președinte, un vicepreședinte și doi secretari.
Prefectul era reprezentatul Guvernului pe lângă consiliul județean exercitând o tutelă
administrativă severă. Toate actele consiliilor comunale și județene erau supuse unui control
tutelar a priori în baza căruia acestea deveneau executorii doar după ce erau aprobate de prefect.
În subordinea prefectului funcționau subprefecții cu rolul de a veghea respectarea ordinii,
legalității și autorității de stat în plăși. Subprefectul avea obligația ca de cel puțin două ori pe an
să inspecteze toate comunele arondate plășii pentru a controla executarea deciziilor consiliului
județean, registrele de stare civilă, și pentru a verifica starea casieriei comunale, raportând despre
neregulile sau abuzurile descoperite.
Constituția României din 1 iulie 1866, modificată la data de 8 iunie 1884, prevedea în
cadrul Titlului al III-lea (Despre puterile statului) un capitol referitor la Rege și miniștrii. Potrivit

43
textului constituțional puterea executivă era încredințată Regelui a cărui persoană era declarată
inviolabilă. Puterile constituționale ale Regelui erau ereditare, succesiune fiind în linie
coborâtoare directă și legitimă a Regelui Carol I „din bărbat în bărbat, prin ordinul de
primogenitură și rămâne cu excluziune perpetuă a femeilor și a coborâtorilor lor” (art. 82). În
timpul vieții sale Regele putea numi o Regență compusă din 3 persoane care, după moartea
Regelui, să exercite puterile regale dacă succesorul nu avea încă 18 ani împliniți.
Puterile regale era prezentate în cuprinsul art. 93, Constituția prevăzând expres că
monarhul nu poate avea alte puteri decât cele prevăzute în textul legii fundamentale. Potrivit
prevederile acestui articol Regele are următoarele atribuții: numește și revocă miniștrii;
sancționează și promulgă legile; are dreptul de amnistie în materie politică; are dreptul de
grațiere; numește sau confirmă în toate funcțiile publice; emite regulamentele necesare pentru
executarea legilor; este șeful suprem al armatei; conferă decorații și gradele militare; are dreptul
de a bate monedă etc. De asemenea, Regele deschiderea lucrările Parlamentului printr-un mesaj
privind „starea țării”, pronunța închiderea sesiunii și avea dreptul de a dizolva Adunările.
Cu privire la raporturile dintre Rege și miniștrii Constituția folosește expresia „miniștrii
lui”. Nu găsim în textul constituțional referiri la Consiliul de Miniștri sau la președintele acestui
organ ministerial colegial.
Instituția Consiliului de Miniștri a fost reglementată prin Legea asupra responsabilității
ministeriale din 2/14 mai 1879 fără a se reglementa o răspundere politică în fața parlamentului.
Consiliul de Miniștri era condus de un președinte, numit de către Rege prin decret regal, care
avea sarcina recrutării membrilor cabinetului. Președintele Consiliului de Miniștri repartiza
portofoliile ministeriale, contrasemna decretele regale de numirea a miniștrilor, coordona
activitatea ministerelor și reprezenta cabinetul în fața Parlamentului.
Spre deosebire de Rege a cărui persoană este inviolabilă, miniștrii sunt răspunzători de
toate actele contrasemnate. Competența de judecată a miniștrilor revenea Înaltei Curți de Casație
și Justiție, în secții unite, ca urmare a cererii de punere sub acuzare formulată de Rege sau votată
de o majoritate de 2/3 a membrilor prezenți în una din cele două Adunări parlamentare. Cu
scopul de evita pericolul ingerinței Regelui în actul de justiție ce are ca obiect faptele unui
ministru art. 103 din Constituție prevedea că „Regele nu poate să ierte sau să micșoreze pedeapsa

44
hotărâtă miniștrilor de către Înalta Curte de Casațiune și Justiție, decât numai după cererea
Adunării care i-ar fi pus în acuzațiune”.
Ministerele erau grupări de servicii publice ale administrației centrale dotate cu o
competență materială specială și având o structură organizatorică ierarhizată în vârful căreia se
afla ministrul. În această perioadă numărul ministerelor a sporit cuprinzând următoarele:
Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul de Finanțe, Ministerul Afacerilor Externe,
Ministerul de Război, Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice, Ministerul Lucrărilor Publice,
Ministerul Agriculturii, Ministerul Industriei, Ministerul Comerțului și Domeniilor, Ministerul
Industriei și Comerțului.
Constituția din 1 iulie 1866 a păstrat organizarea administrativ-teritorială stabilită prin
legile promulgate de Alexandru Ioan Cuza în martie 1864. Potrivit dispozițiilor art. 4 din
Constituție teritoriul României este „împărțit în județe, județele în plăși, plășile în comune.
Aceste diviziuni și subdiviziuni nu pot fi schimbate, sau rectificate, decât prin lege”. Referirile
textului constituțional cu privire la administrația publică locală sunt extrem de sumare făcându-se
trimitere la legi „care vor avea la bază descentralizarea administrației mai completă și
independența comunală” (art. 107).
De reținut că legea fundamentală din anul 1866 este primul act constituțional care
consacră în spațiul normativ românesc sintagma „descentralizare administrativă”. În acest sens,
art. 37 din Constituție prevede că „interesele exclusiv județene sau comunale se regulează de
către consiliile județene sau comunale, după principiile așezate prin Constituțiune, și prin legi
speciale”.
Legile de organizare a administrației locale adoptate în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza au rămas în vigoare dar au cunoscute mai multe modificări (cele mai importante fiind
legile din aprilie 1874 și iulie 1894 privitoare la organizarea comunelor urbane, respectiv, legile
din mai 1906, aprilie 1908, aprilie 19010 și martie 1912) în direcția consolidării a regimului
administrativ de centralizare. Semnificativă este în acest sens creșterea rolului prefectului, ca
reprezentant al guvernului în teritoriu, căruia i s-au încredințat largi atribuții privind interesele
comunității județene, cumulând și calitatea de șef al administrației județene.

45
 Unitatea de învățare 9

Formarea statului național și sistemul de drept modern (II)

Prima jumătate a deceniului şapte din secolul al XIX-lea a fost o perioadă plină de
semnificaţii pentru întreaga societate românească. Realizarea statului naţional român modern
prin unirea celor două Principate, la începutul anului 1859, şi activitatea efervescentă ce a urmat
în vederea fortificării instituţionale a acestui act au înscris decisiv naţiunea română pe traseul
modernizării şi a europenizării. Ştiinţa dreptului a participat la acest proces şi a cunoscut un
cadru mult mai favorabil dezvoltării decât în anii anteriori.
Organizarea învăţământului juridic superior românesc într-o formulă universitară
după model occidental a oferit un puternic impuls ştiinţei juridice. Facultatea de Drept din
Bucureşti (constituită ca structură aparte de învăţământul gimnazial, la data de 25 noiembrie
1859, şi integrată ulterior alături de alte facultăţi în Universitatea înfiinţată prin decretul nr. 765
din 4/16 iulie 1864), şi Facultatea de Drept din Iaşi (parte a Universităţii inaugurată la data de 26
octombrie 1860) au trecut peste dificultăţile inerente începutului organizării studiilor academice
şi au oferit o amplă perspectivă progresului ştiinţei juridice. A crescut vertiginos numărul
studenţilor şi profesorilor, s-au îmbogăţit disciplinele predate iar raportarea la marile curente ale
gândirii juridice din Europa a devenit mult mai coerentă. Aprofundarea studiilor juridice la
universităţile din Franţa, Germania şi Italia a continuat să fie o practică curentă, chiar dacă
organizarea studiilor doctorale în cele două universităţi româneşti a încercat să ofere o alternativă
viabilă.
Consolidarea bazelor instituţionale ale statului român modern a necesitat un amplu proces
legislativ, în cadrul căruia ideea fundamentală a fost aceea a specializării dreptului. Au fost
elaborate şi promulgate coduri de ramură (Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă,
Codul de procedură penală) şi legi organice în toate marile domenii ale vieţii sociale (legea
pentru organizarea judecătorească, legea pentru organizarea corpului de avocaţi, legea
instrucţiunii publice etc.). Constituţia din anul 1866 a oferit cadrul organizatoric şi instituţional al
modernizării.
Toate instituţiile juridice noi, majoritatea aculturate din legislaţia apuseană, trebuiau
înţelese pentru o aplicare eficientă, iar principiile moderne de drept au trebuit să fie asimilate.
46
Vocabularul juridic românesc a cunoscut în aceste decenii transformări radicale, realizându-se o
ruptură definitivă de terminologia de factură slavă sau bizantină.
În domeniul dreptului civil, principala preocupare a fost explicarea instituţiilor cuprinse
în Codul civil. Elaborat după modelul Codului civil francez din anul 1804, dar inspirându-se şi
din proiectul Codului civil italian elaborat de Pissanelli şi din legea belgiană asupra privilegiilor
şi ipotecilor din anul 1851, Codul civil român ridica importante dificultăţi pentru o societate
obişnuită cu soluţiile şi terminologia dreptului fanariot. Din acest motiv, primele lucrări de drept
civil sunt comentarii şi explicaţii asupra codului promulgat în decembrie 1864. Treptat, o dată cu
maturizarea şcolii de drept civil din România apar lucrări cu un conţinut mai complex şi cu o
fundamentare teoretică mai solidă. Necesitatea înţelegerii aprofundate a instituţiilor şi raportarea
permanentă la legislaţia europeană au determinat ca majoritatea lucrărilor şi studiilor de drept
civil să conţină o prezentare comparativă a instituţiilor din Codul civil românesc cu prevederile
similare din legile vechi româneşti şi din legile străine, în special cele franceze.
Constantin Nacu, profesor de Drept civil la Facultatea de Drept din Bucureşti (1879), a
publicat prima lucrare ce tratează întreaga materie a Codului civil român în comparaţie cu
modelul său francez (Comparaţiune între Codul civil român şi Codul Napoleon, Bucureşti, 1898-
1901). Foarte bine apreciată în epocă, această lucrare surprinde în două volume esenţa legii
franceze şi inovaţiile legii române şi face consistente note explicative pe baza chestiunilor
controversate. În lunga sa carieră didactică la Universitatea bucureşteană Constantin Nacu s-a
afirmat ca un remarcabil civilist. Teza sa de doctorat, susţinută la Universitatea din Paris (De
certains effets de l’insolvabilité en droit romain et des effets du jugement de la déclaration de
faillite en droit français, 1870), a fost semnalul unei lungi şi rodnice activităţi de cercetare.
Participarea sa cu studii, articole şi note în principalele reviste juridice a fost constantă.
În anul 1901, Constantin Nacu a publicat un amplu studiu de 95 de pagini în revista
„Curierul judiciar” cu titlul Explicaţiunea titlului preliminar al codului civil. Apogeul muncii
sale l-a constituit masivul tratat în trei volume de Drept civil român (Bucureşti, 1901-1903).
Apreciat drept un comentariu „deplin al codului civil, într-o vreme în care profesioniştii erau
nevoiţi să recurgă numai la tratatele franceze şi la codurile lacunar adnotate”, acest tratat se
evidenţiază prin studierea amănunţită a evoluţiei istorice a fiecărei instituţii de drept civil, prin
sublinierea influenţelor dreptului occidental şi prin accentul pus pe soluţiile jurisprudenţei. În

47
anii următori, explicaţiile şi concluziile din acest tratat au fost îmbogăţite de Constantin Nacu în
manuscrisul unui tratat de drept civil în şase volume. Din nefericire, acest manuscris a fost
pierdut în timpul ocupaţiei germane a Bucureştiului (1916-1918).
Metoda comparativă a fost abordată şi de un alt clasic al ştiinţei dreptului civil românesc,
Dimitrie Alexandrescu. Profesor de Drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi,
începând cu anul 1890, după 15 ani de carieră în magistratură şi avocatură, el a fost cel mai
prolific autor din literatura juridică românească a acestei perioade. Cele mai semnificative lucrări
ale sale sunt ample exerciţii comparative a legislaţiei civile româneşti cu legislaţia din statele
medievale româneşti şi din alte ţări europene.
În anul 1886 a tipărit primul volum din monumentala lucrare Explicaţiunea teoretică şi
practică a dreptului civil român în comparaţiune cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni
străine. Până în anul 1915 vor mai apare alte 10 volume rezultând o amplă lucrare ce tratează, în
manieră exegetică, principiile dreptului roman, vechea legislaţie românească, începând din
secolul al XVII-lea, şi legislaţia contemporană franceză, italiană, germană, belgiană, spaniolă şi
austriacă.
În această perioadă a semnat şi alte cărţi şi studii care s-au bucurat de o bună apreciere în
mediul universitar şi în lumea practicienilor. Droit ancien et moderne dela Roumanie. Etude de
législation comparée (Louvain – Bucureşti, 1897) expune principiile şi instituţiile dreptului civil
(mai puţin materia obligaţiilor), procedura civilă şi face o incursiune în istoria dreptului
românesc de la Pravila lui Vasile Lupu (1646) şi până la apariţia Codului civil (1864). Datorită
publicării ei într-o limbă de circulaţie europeană lucrarea a avut meritul de a face accesibile şi
comunităţii ştiinţifice din străinătate informaţiile despre emergenţa instituţiilor civile româneşti.
Metoda comparativă se observă şi în alte studii, de dimensiuni mai reduse, semnate de Dimitrie
Alexandrescu: Obligaţiile vânzătorului (1893), Divorţul în dreptul roman şi român (1897),
Despre contravenţiuni (1906).
Alături de dreptul civil, ştiinţa dreptului roman a continuat să fie principalul reper în
construirea unei veritabile culturi juridice privatiste. Maturizarea şcolii de drept civil din
România a determinat depăşirea etapei când studiul dreptului civil se limita la analiza şi
interpretarea principalelor lucrări de drept roman şi drept romano-bizantin. Adoptarea legislaţiei
civile moderne şi organizarea învăţământului juridic au contribuit la conturarea conţinutului şi

48
finalităţii dreptului civil în raport cu studiul dreptului roman. S-au pus, astfel, bazele unei
literaturi romaniste propriu-zise care, pe lângă relevarea principiilor şi instituţiilor dreptului
roman clasic şi postclasic, a subliniat romanitatea gândirii şi culturii juridice româneşti.
Principalul reprezentant al metodei ştiinţifice de cercetare a dreptului roman a fost Ştefan
G. Longinescu. După ce a obţinut titlul de doctor în drept Universitatea din Berlin cu teza Gaius
als Rechtsgelehrte (1896), a predat această disciplină la Universitatea din Iaşi (1896) şi, ulterior,
la Universitatea din Bucureşti (1907). Teza sa de doctorat a provocat o puternică controversă în
literatura de specialitate prin încercarea de a propune o nouă interpretare asupra personalităţii şi
operei lui Gaius (secolul al II-lea d.Hr.) şi prin identificarea nucleului celebrului manual de drept
din epoca clasică în scrierea elementară (Decem libri iuris civilis) a jurisconsultului sabinian
Caius Cassius Longinus din secolul I d.Hr. Deşi această interpretare a avut o slabă influenţă
asupra teoriilor tradiţionale privind personalitatea şi opera jurisconsultului Gaius, lucrarea lui
Ştefan G. Longinescu a fost apreciată ca fiind „cea mai importantă şi răsunătoare lucrare de drept
roman de acest gen universitar din istoriografia noastră”.
În calitate de profesor de drept roman a publicat cunoscutul manual universitar în două
volume (Elemente de drept roman, Bucureşti, 1908), retipărit într-o amplă ediţie în trei volume
între anii 1921 şi 1927, şi mai multe cursuri litografiate din materia drepturilor reale (1913), a
obligaţiunilor şi succesiunilor (1920) şi a istoriei dreptului roman (1927). Considerat a fi prima
operă cu adevărat valoroasă din romanistica românească, acest manual reprezintă o excelentă
aplicaţie a convingerii lui Ştefan G. Longinescu că direcţia pandectistă trebuie să
precumpănească în primii ani de studiu a juristului modern, deşi nu lipsesc şi accentele critice ale
metodei istorice, aflată de la începutul secolului în plină expansiune.
Domeniul dreptului comercial a cunoscut un puternic impuls o dată cu adoptarea
Codului comercial din anul 1887, care a deschis noi perspective şcolii de drept comercial din
România. În elaborarea acestui cod a fost părăsit modelul Codului napoleonian din anul 1807 şi a
fost aculturat modelul Codului comercial italian din anul 1882, influenţat, la rândul său, de
principiile inovatoare ale Codului comercial german din anul 1862. În faţa provocărilor
determinate de rapida dezvoltare a sectorului industrial şi comercial după obţinerea
independenţei de stat (1878) şi proclamarea Regatului (1881), legea italiană a fost considerată
mult mai aptă prin caracterul dinamic al instituţiilor sale. Înţelegerea acestor instituţii solicita noi

49
comentarii şi lucrări explicative deoarece contribuţiile anterioare ale lui Vasile Boerescu şi
Scarlat Ghica nu mai erau considerate de actualitate. Ilustrativ pentru interesul generat de
aplicarea noii legi comerciale în societatea românească este şi faptul că aplicaţiile doctrinare au
fost iniţiate de cercetători ce nu făceau parte din mediul academic.
În domeniul dreptului comercial numele de rezonanţă din această perioadă rămâne cel al
lui Toma Stelian. A debutat în cercetarea ştiinţifică cu o importantă teză de doctorat susţinută la
Universitatea din Paris în anul 1885: La faillite, étude de législation comparé et de droit
international. Elaborată într-o perioadă în care în societatea franceză materia falimentului era o
problemă controversată, teza lui Toma Stelian s-a bucurat de o bună apreciere în cercurile
academice pariziene. Fundamentându-şi cercetarea pe o consistentă bibliografie, autorul a
subliniat necesitatea generalizării procedurii falimentului sau includerea în cadrul codului de
procedură civilă a procedurii falimentare şi a insistat asupra conflictelor de legi în materie de
faliment şi asupra condiţiei juridice a creditorilor străini.
În această calitate de profesor de Drept comercial la Universitatea din Iaşi şi la
Universitatea din Bucureşti, a oferit prin amplele sale cursuri (Curs de drept comercial, 4
volume, Bucureşti, 1899; Drept comercial, 5 volume, Bucureşti, 1916; Drept comercial. Efectele
de comerţ în comparaţie cu legislaţiile străine, Bucureşti, 1921), bogate explicaţii şi interpretări
asupra faptelor de comerţ, societăţilor comerciale, titlurilor de credit şi falimentului. Deşi
cursurile sale au rămas doar litografiate, prin spiritul analitic şi bogata bibliografie folosită Toma
Stelian se prezintă ca fiind „părintele adevărat al dreptului comercial” în România.
Un important aspect al modernizării societăţii româneşti în ultimele decenii ale secolului
al XIX-lea l-a constituit ampla reformă în materia organizării judecătoreşti şi a procedurii de
judecată. Codul de procedură civilă adoptat în anul 1865, după modelul Codului de procedură
civil francez (1806) şi al Codului de procedură civilă al Cantonului Geneva (1819), a creat cadrul
pentru dezvoltarea şi în România a unei justiţii civile guvernate de principii moderne şi
echitabile. În plan doctrinar, consecinţa a fost desprinderea procedurii civile într-o materie
autonomă, cu un loc bine definit în programa universitară şi în ştiinţa juridică românească.
George G. Tocilescu este considerat fondatorul studiului ştiinţific al procedurii civile în
România şi „cel mai strălucit reprezentant al procedurii civile în tânăra noastră civilizaţie şi
cultură modernă”. Doctor al Facultăţii de Drept din Paris cu o teză de drept civil comparat (Étude

50
historique et juridique sur l’emphytéose en droit romain, en droit français et en droit roumain:
contenant un commentaire critique du projet de loi voté par le Sénat et une étude de législation
comparée, 1883), profesor la Universitatea din Iaşi (1884), el a fost succesorul lui Alexandru
Şendrea la catedra de procedură civilă a Universităţii din Bucureşti (1889).
A predat această materie până la sfârşitul vieţii, iar opera sa reprezentativă este Curs de
procedură civilă. Organizarea judecătorească. Competenţă şi procedură propriu-zisă, 3 volume
(Iaşi-Bucureşti, 1887-1895). Este o lucrare vastă, mărturie a unei solide cercetări ştiinţifice,
apreciată ca fiind superioară unui curs destinat studenţilor şi atingând proporţiile unui adevărat
tratat teoretic şi practic de procedură civilă. În primul volum, structurat în două părţi, a analizat
după o scurtă expunere a originii istorice a puterii judecătoreşti principiile organizării
judecătoreşti şi materia competenţei jurisdicţiilor civile. În celelalte două volume, George
Tocilescu a tratat sistematic şi cu spirit critic instituţiile Codului de procedură civilă, insistând
asupra unor probleme sensibile precum celeritatea procesului civil şi asistenţa judiciară a
justiţiabililor săraci. Ilustrative pentru cultura juridică a autorului sunt şi vastele incursiuni în
procedura de judecată din vechiul drept românesc şi din legislaţiile moderne.
În ramura dreptului public ştiinţa juridică românească şi-a conturat direcţiile de
dezvoltare pornind de la noua organizare a instituţiilor publice precizată de Constituţia din 1 iulie
1866 şi de la modernizarea instituţiilor reglementate de Codul penal şi Codul de procedură
penală din anul 1865. Proclamarea independenţei de stat, în anul 1878, şi proclamarea Regatului,
în anul 1881, au oferit statului român o nouă poziţie internaţională într-o Europă ce trăia „secolul
naţionalităţilor”. În acest context, s-au amplificat preocupările pentru dreptul constituţional şi
administrativ, dreptul penal şi de procedură penală, dreptul internaţional. Au apărut, într-un ritm
rapid, numeroase lucrări şi studii care demonstrează interesul generat în lumea juridică
românească de aceste probleme. Etalonul l-a oferit şi în ramura dreptului public corpul
universitarilor care prin cercetările lor au contribuit la recuperarea decalajului dintre doctrina
românească şi doctrinele europene beneficiare ale unei îndelungi tradiţii.
Autorul primului curs complet de drept public este Constantin G. Dissescu. Doctor în
drept al Universităţii din Paris cu o teză de drept civil (De la puissance du mari sur le personne
et les biens de la femme, 1877), după o scurtă carieră în magistratură, a devenit profesor de Drept
penal şi de Procedură civilă la Facultatea de Drept din Iaşi (1882). În acelaşi an s-a transferat la

51
catedra de Drept public a Universităţii din Bucureşti pe care a ocupat-o până la retragerea din
învăţământ, în anul 1926. Între anii 1890 şi 1891 a publicat Cursul de drept public român, o
vastă lucrare în trei volume în care sunt tratate principiile şi instituţiile dreptului constituţional
(volumele I şi II) şi ale dreptului administrativ (volumul al III-lea). Este o lucrare care prin
prezentarea sistematică a materiei dreptului constituţional şi administrativ îi conferă lui
Constantin G. Dissescu statutul de fondator. Cercetările lui se caracterizează printr-o competentă
incursiune în istoria principiilor dreptului public şi a formelor de organizare etatică şi printr-o
bună cunoaştere a dreptului comparat. Aceste aptitudini se observă în lucrarea Introducere la
studiul dreptului constituţional (Bucureşti, 1911) şi, mai ales, în ultima ediţie a cursului său:
Dreptul constituţional. Istoria dreptului public, dreptul public comparat, teoria generală a
statului, dreptul constituţional al României (Bucureşti, 1915). Totodată, Constantin G. Dissescu
a fost unul dintre primii autori din ştiinţa juridică românească care s-au ocupat de problemele de
teorie şi de filosofie a dreptului (Ce este enciclopedia dreptului, Bucureşti, 1915).
De la începutul secolului al XX-lea studiile de drept constituţional au devenit autonome
în raport cu cele de drept administrativ. În materia dreptului constituţional amintim cursul
profesorului de la Universitatea din Iaşi, Constantin Stere. Introducere în studiul dreptului
constituţional (Iaşi, 1903) a avut meritul de a introduce în peisajul juridic românesc teoriile de
drept constituţional asupra organizării de stat, sistemului reprezentativ, regimul votului etc.,
elaborate în spaţiul german şi anglo-saxon, lărgind astfel orizontul literaturii de specialitate
româneşti, care preluase până în acel moment doar ideile şi explicaţiile doctrinei franceze.
La fel ca şi celelalte monumente legislative ale României moderne, Codul penal intrat în
vigoare la data de 1 mai 1865 a stabileşte o nouă ordine juridică. Inspirat de gândirea şcolii
clasice penale, conţinând o împărţire tripartită a infracţiunilor, acest cod a fost elaborat după
modelul Codului penal francez din anul 1810 şi, într-o mai mică măsură, a Codului penal prusian
din anul 1851. Datorită necesităţilor practicii judiciare, primele lucrări şi studii de drept penal
au avut un caracter general, introductiv, prezentându-se ca simple comentarii asupra noii legi
penale.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, influenţele şcolii pozitiviste penale şi ale curentului
antropologiei şi sociologiei criminale reprezentat de Cesare Lombroso şi Enrico Ferri s-au
observat şi în doctrina penală românească. Penalistul care a părăsit tradiţia şcolii clasice şi a

52
aculturat în ştiinţa juridică românească ideile şcolii pozitiviste, devenind principalul reprezentant
al acesteia, a fost Ioan Tanoviceanu (1858-1917). Doctor în drept al Universităţii din Paris cu o
teză de drept roman (De l’Infantia. De l’intervention, 1884), acesta şi-a orientat studiile spre
dreptul penal fiind atras de disputa generată de desfăşurarea primului congres internaţional de
antropologie criminală de la Roma (1885). După o scurtă carieră în magistratură, a ocupat
catedra de Drept penal, Procedură penală şi civilă a Universităţii din Iaşi (1889) şi, ulterior, pe
aceea de Drept penal şi Procedură penală a Universităţii din Bucureşti (1901).
Spirit cultivat şi plurivalent, Ioan Tanoviceanu a fost autorul mai multor studii juridice,
istorice, lingvistice şi genealogice. În materia dreptului penal şi a procedurii penale a publicat
mai multe studii de atitudine, dovedindu-se preocupat de fenomenul creşterii criminalităţii în
România: Reforma legislaţiunii penale în România (Iaşi, 1892), Un pericol naţional. Creşterea
criminalităţii în România. Cauzele şi mijloacele de îndreptare (Iaşi, 1896), România sub
raportul moral (Bucureşti, 1902), Criminalitatea în România după ultimele publicaţiuni
statistice (Bucureşti, 1909). Aceste studii, fundamentate pe analiza datelor oferite de
jurisprudenţa de după 1867, îl recomandă pe Ioan Tanoviceanu ca fiind şi juristul care a pus
bazele statisticii criminale în România. Totodată, el a fost promotorul metodei realist-pozitive
în cercetarea problemelor de drept şi procedură penală, considerând că doctrina penală este în
mod organic legată de practica judiciară.
Opera sa reprezentativă este tratatul de drept penal şi procedură penală: Curs de drept
penal, în două volume (Bucureşti, 1912) şi Curs de procedură penală română (Bucureşti, 1913).
Această vastă lucrare a pus bazele studiului ştiinţific al dreptului penal în România. Urmare a
contribuţiilor lui Ioan Tanoviceanu, ştiinţa penală românească a câştigat în consistenţă, depăşind
nivelul comentariilor sintetice ale legii penale şi câştigându-şi autonomia în raport cu doctrina
franceză. Cele două volume consacrate dreptului penal conţin, după o substanţială introducere
istorică şi filosofică în studiul dreptului penal şi a legislaţiei penale, un studiu comparat asupra
infracţiunilor şi pedepselor din Codul penal.
S-au evidenţiat ideile sale originale şi propunerile interesante în legătură cu clasificarea
infracţiunilor, sancţionarea tentativei, tipurile de pedeapsă, instituţia prescripţiei pedepsei şi a
reabilitării. Bun cunoscător al sistemului penitenciar, s-a pronunţat în favoarea introducerii
instituţiilor suspendării executării pedepsei şi a liberării condiţionate sau anticipate în cazul

53
pedepselor de scurtă durată. Şi în materia procedurii penale a avut o viziune reformatoare
propunând specializarea magistraturii penale, desfiinţarea Curţilor cu juraţi, deducerea timpului
detenţiunii preventive din pedeapsă şi acordarea de despăgubiri în cazul abuzurilor şi erorilor
judiciare. Mărturie a influenţei deosebite a gândirii lui Ioan Tanoviceanu în doctrina penală
românească stă şi retipărirea postumă a cursurilor sale într-o formă completată şi actualizată în 5
volume: Tratat de drept şi procedură penală. Doctrina de Vintilă Dongoroz. Referinţe la
legislaţiunile din Bucovina şi Ardeal de Corneliu Chiseliţă şi Ştefan Laday. Jurisprudenţa de
Eugen C. Decusară (Bucureşti, 1924-1927).
În domeniul dreptului internaţional studiile importante au apărut spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, atunci când construirea unei poziţii internaţionale a României după confirmarea
independenţei de stat de către Congresul de Pace de la Berlin (1878) a dat consistenţă şi
cercetărilor din această materie. Alături de cercetările de drept internaţional public s-au dezvoltat
şi cele asupra diferitelor probleme de drept internaţional privat, de actualitate în condiţiile în care
conflictele de legi din statutul persoanei erau destul de numeroase.
Petru Th. Missir a fost unul dintre puţinii universitari români cu o formaţie intelectuală
de esenţă germană. A făcut studii universitare la Viena şi Berlin, unde a obţinut şi doctoratul în
anul 1879, şi a fost profesor de Drept internaţional la Universitatea din Iaşi (1884) şi la cea din
Bucureşti (1912). A elaborat unul dintre primele cursuri de filosofia dreptului din literatura
juridică română (Filosofia dreptului, Bucureşti, 1886). În materia dreptului internaţional, atât
public cât şi privat, a publicat un curs de drept internaţional (Dreptul internaţional, Bucureşti,
1887) şi mai multe studii valoroase: Dreptul de succesiune al străinilor la imobilele rurale în
România (Bucureşti, 1885), Des donations entre-vifs en droit international privé (Paris, 1900).
Participant la Conferinţele de drept internaţional privat de la Haga, din anii 1893, 1900 şi 1905,
Petru Th. Missir a publicat mai multe studii şi dări de seamă asupra acestor manifestări:
Rezoluţiunile Conferinţei de drept internaţional privat ţinută la Haga în 1893: Raport
(Bucureşti, 1894), Codificarea dreptului internaţional privat propusă de Conferinţa de la Haga:
28 mai-18 iunie 1900 (Bucureşti, 1901), Proiectele Conferinţei a Patra de Drept Internaţional
Privat de la Haga: 16 mai-7 iunie 1905 (Bucureşti, 1905) .
De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului următor s-a format şi în
România un curent în favoarea dezvoltării studiilor de istorie a dreptului. Discursul în favoarea

54
edificării unui drept naţional modern a subliniat necesitatea aprofundării cercetărilor privind
evoluţia vechilor instituţii româneşti. Istoria dreptului românesc era chemată să contribuie nu
doar la construirea unei veritabile culturi juridice, ci la şi la descoperirea identităţii româneşti în
istoria juridică a popoarelor europene.
Prima lucrare ştiinţifică asupra istoriei dreptului românesc, care tratează într-o manieră
sistematică evoluţia generală a instituţiilor juridice, îi aparţine lui Ştefan G. Longinescu (Istoria
dreptului românesc din vremile cele mai vechi până azi, Bucureşti, 1908). A stabilit o nouă
perspectivă asupra raporturilor dreptului românesc cu sursele dreptului european medieval prin
identificarea unei variante în neogreacă a operei romanistului italian Prosper Farinaccius ca izvor
al primei legiuiri civile româneşti (Pravila lui Vasile Lupu şi Prosper Farinaccius, romanistul
italian, Bucureşti, 1909).
În anul 1912, din dorinţa de a pune în circuitul ştiinţific european izvoarele vechiului
drept românesc, a iniţiat o colecţie bilingvă în care acestea să fie publicate şi comentate (Legi
vechi româneşti şi izvoarele lor. Anciennes lois roumaines et leurs sources). Din acest proiect
ambiţios nu a rezultat decât un singur volum (Pravila Moldovei din vremea lui Vasile Lupu,
Bucureşti, 1912), care cuprinde textul pravilei din anul 1646, textul corespunzător din pravila lui
Matei Basarab din anul 1652, traducerea în limba franceză, izvoarele latineşti ale pravilei şi 1251
de note în care se fac referinţe la sursele romane şi romano-bizantine. A încercat fără succes de a
demonstra existenţa unei pravile româneşti încă de la începutul secolului al XV-lea, ce s-ar
regăsi parţial şi în pravila din secolul al XVII-lea (Părerile Dlor N. Iorga şi I. Peretz despre
Pravila lui Vasile Lupu, Bucureşti, 1914; Pravila lui Alexandru cel Bun, Bucureşti, 1923).

55
 Unitatea de învățare 10
Sistemul juridic al României Întregite (I)

După realizarea unității naționale principala preocupare a factorului politic și a mediului

juridic din România Întregită a fost aceea a realizării unificării legislative. În esență, avându-se
în vedere şi modelele oferite de celelalte state europene care s-au constituit sau şi-au modificat
hotarele după anul 1918, au fost susţinute două mari opinii.
Prima dintre acestea, devenită în scurt timp majoritară, considera benefic sistemul
extinderii codurilor şi legilor organice din Vechiul Regat în provinciile unite. Aceasta variantă
deşi era prezentată ca una provizorie până în momentul adoptării unei legislaţii moderne,
prezenta avantajul găsirii unei soluţii rapide în spiritul realizării unificării legislative. Extinderea
nu era înţeleasă ca un proces mecanic şi se insista pe necesitatea găsirii unei soluţii nuanţate
atunci când în legislaţia acestor teritorii elementele de superioritate erau evidente.
A doua mare opinie exprimată în dezbaterea asupra realizării unificării legislative
considera oportună menţinerea pluralismului regional până în momentul adoptării unor noi
coduri aplicabile pentru întregul stat unificat. Procesul de elaborare a acestei noi legislaţii trebuia
să aibă în vedere atât elementele câştigate deja în structura juridică a societăţii româneşti din
Vechiul Regat cât şi soluţiile moderne oferite de legislaţia provinciile alipite sau de alte legislaţii
europene.
Constituţia din 23 martie 1923 a reprezentat momentul decisiv în procesul de realizare a
procesului de unificare legislativă. În cuprinsul Titlul al VIII-lea (Dispoziţiuni tranzitorii şi
suplimentare) se prevedea că: „se vor revizui toate codicile şi legile existente în diferitele părţi
ale Statului Român spre a se pune în armonie cu Constituţiunea de faţă şi asigura unitatea
legislativă. Până atunci ele rămân în vigoare. Din ziua promulgării Constituţiunii sunt însă
desfiinţate acele dispoziţiuni din legi, decrete, regulamente şi orice alte acte contrarii celor
înscrise în prezenta Constituţiune”. Ca urmare a adoptării Constituției acest proces a fost
impulsionat, inclusiv în materia legislației administrative.
Dispozițiile constituționale referitoare la Rege sunt în cea mai mare parte identice cu
prevederile Constituției din anul 1866. Astfel, și în noua lege fundamentală Regele este titularul

56
exclusiv al puterii executive care o exercită prin intermediul Guvernului. Persoana Regelui este
inviolabilă, singurii răspunzători fiind miniștrii săi. Este însă necesar ca orice act al Regelui să
fie contrasemnat de un ministru.
Art. 88 din Constituție enumeră cea mai mare parte a puterilor regale: sancționează și
promulgă legile; are dreptul de amnistie în materie politică; are dreptul de a ierta sau micșora
pedepsele penale; numește sau confirmă în funcțiunile publice; face regulamentele necesare
pentru executarea legilor, fără să poată modifica sau suspenda legile; este capul puterii armate;
conferă gradele militare și decorațiile; are dreptul de a bate monedă; încheie tratatele
internaționale după ce sunt mai întâi aprobate de puterea legislativă. Conform art. 90 din
Constituție Regele deschide sesiunea Adunărilor parlamentare, pronunță închiderea sesiunii și
are dreptul de a dizolva ambele Adunări deodată sau numai una din ele.
Spre deosebire de Constituția din anul 1866, noua lege fundamentală prevede un organ
ministerial colegial, numit atât Guvern cât și Consiliul de Miniștri. Regele însărcinează o
persoană cu formarea guvernului care după constituire devine președinte al Consiliului de
Miniștri. Cu privire la structura Consiliului de Miniștri, art. 100 din Constituție prevede
înființarea subsecretariatelor de stat cu mențiunea că „subsecretarii de stat vor putea lua parte la
dezbaterile Corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea miniștrilor”.
Organizarea și funcționarea ministerelor s-a realizat prin Legea pentru organizarea
ministerelor din 2 august 1929. Potrivit dispozițiilor acestui act normativ ministerele reprezentau
interesele generale ale statului, fiind lipsite de personalitate juridică. Fiecare minister avea o
structură unitară cuprinzând direcții, servicii și birouri. În această perioadă numărul ministerelor
a fost de 10: Ministerul de Interne, Ministerul de Externe; Ministerul de Finanțe; Ministerul de
Justiție; Ministerul Instrucțiunii Publice și Cultelor; Ministerul Armatei, Ministerul Agriculturii
și Domeniilor; Ministerul Industriei și Comerțului; Ministerul Lucrărilor publice și
Comunicațiilor; Ministerul Muncii, Sănătății și Ocrotirilor Sociale.
Cu excepția serviciilor Ministerului Justiției, Ministerului Apărării și Ministerului de
Externe, serviciilor exterioare ale tuturor ministerelor era grupate în circumscripții uniforme
numite Directorate ministeriale cu sediul în: București, Cernăuți, Chișinău, Cluj, Craiova, Iași și
Timișoara. Directoratul era condus se un director general care avea în subordine pe prefecții
tuturor județelor care compuneau directoratul.

57
 Potrivit dispozițiilor art. 4 din Constituția din anul 1923 teritoriul României era organizat
administrativ în județe și comune. Principiul fundamental în materia organizării administrației
publice locale este cel al descentralizării administrative, el trebuind să se regăsească în legislația
„instituțiunilor județene și comunale. În conformitate cu prevederile art. 100 „membrii consiliilor
județene și consiliilor comunale sunt aleși de către cetățenii români prin votul universal, egal,
direct, secret, obligatoriu și cu reprezentarea minorității după formele prevăzute de lege”.
În acord cu dispozițiile Constituției, Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie
1925 a împărțit teritoriul României în 71 județe, 498 plase și 8879 comune, din care 8704 erau
rurale și restul urbane.
Legea de organizare administrativă din 3 august 1929 este considerat care „a realizat
descentralizarea administrativă în gradul cel mai înalt cunoscut în istoria României moderne”. În
susținerea acestei aprecieri s-a arătat, printre altele, că în baza acestei legi toate organele
administrației publice locale erau alese și s-a acordat personalitate juridică nu doar comunei ci și
fiecărui sat în parte.
La nivelul comunei rurale organul deliberativ era consiliul comunal, din care făceau parte
și primarii satelor componente. Primarul comunei era ales din cadrul consiliului comunal
împreună cu o delegație, formată din două persoane, cu scopul de al ajuta pe primar în
exercitarea atribuțiilor sale. Comunele urbane aveau ca organ deliberativ un consiliu comunal
ales, iar ca organ executiv primarul. La nivelul județului se alegea un consiliu județean din cadrul
căruia se alegea o delegație a consiliului în frunte cu președintele. Fiecare județ avea un secretar
general, un jurisconsult, până la 3 inspectori județeni și un casier al județului.
În comparație cu această reglementare Legea administrativă din 26 martie 1936
constituie un regres fiind semnalul revigorării procesului de centralizare administrativă. Printre
numeroasele prevederi în această direcție sunt și cele referitoare la sporirea atribuțiilor
prefectului, ca organ al puterii centrale în teritoriu, înființarea funcției de subprefect și numirea
primarului în stațiunile balneoclimaterice.
Constituția din 27 februarie 1938 este expresia unui regim autoritar care se îndrepta
grăbit spre o dictatură regală. În noua lege fundamentală Regele este denumit expres „Capul
Statului” (art. 30) reglementarea puterilor regale făcându-se în primul capitol al Titlului al III-lea

58
(Despre puterile Statului) și nu după Adunările legiuitoare, astfel cum se întâmplase în
constituțiile anterioare. Puterea executivă este încredințată Regelui, care o exercită prin
intermediul Guvernului, el având și dreptul de inițiativă asupra legilor, cu excepția celor „în
interesul obștesc al statului” care pot fi propuse și de Adunările legiuitoare.
În afară de aceste dispoziții cu un impact major în practica politică și instituțională,
majoritatea puterilor regale au fost preluate din constituțiile anterioare ele înscriindu-se în tradiția
monarhică. Persoana Regelui este inviolabilă singurii răspunzători fiind miniștri care
contrasemnează actele de stat ale Regelui. Singura excepție de la regula contrasemnării o
reprezintă actul de numire a primului ministru. Regele convoacă Adunările legiuitoare, deschide
și închide sesiunea parlamentară și are dreptul de a dizolva Adunările.
Cele mai multe din prerogativele Regelui sunt prevăzute în cuprinsul art. 46: are dreptul
de a ierta sau micșora pedepsele penale, cu excepția celor aplicate miniștrilor; numește sau
confirmă în funcțiile publice; poate emite decrete cu putere de lege atunci când Adunările
legiuitoare sunt dizolvate sau în intervalul dintre sesiuni; este șeful suprem al armatei; are dreptul
de a declara război și de a încheia pacea; conferă gradele militare și decorațiile; acreditează
ambasadorii și miniștrii plenipotențiari pe lângă șefii statelor străine; are dreptul de a bate
monedă; încheie tratate internaționale politice și militare.
Guvernul este compus din miniștri și subsecretari de stat, primii fiind cei care exercită
puterea executivă în numele Regelui. Potrivit dispozițiilor art. 65 din Constituție miniștrii se
reunesc în cadrul Consiliului de Miniștri sub președinția celui însărcinat de Rege cu formarea
Guvernului și care poartă denumirea de Președinte al Consiliului de Miniștri.
Aplicarea Constituției din 27 februarie 1938 a fost suspendată prin Decretul-Regal pentru
suspendarea Constituției nr. 3052 din 5 septembrie 1940, iar prin Decretul-Regal pentru
investirea cu depline puteri și reducerea prerogativelor regale nr. 3053 din 5 septembrie 1940
președintele Consiliului de Miniștri a fost investit cu depline puteri pentru conducerea statului
român.
Prerogativele regale au fost reduse considerabil: este șeful armatei; are dreptul de a bate
monedă; conferă decorațiile militare; are dreptul de grațiere, amnistie și de reduceri de pedepse;
primește și acreditează ambasadorii și miniștrii plenipotențiari; încheie tratate; modifică legile
organice, numește miniștrii și subsecretarii de stat prin decrete regale contrasemnate de

59
președintele Consiliului de Miniștri. Toate celelalte puteri ale statului erau exercitate de
președintele Consiliului de Miniștri, situație care a fost reconfirmată prin alte două decrete-regale
din 6 septembrie 1940 și, respectiv, 8 septembrie 1940.
După data de 25 septembrie 1940 s-a înființat un Consiliu de Miniștri restrâns denumit
Consiliu de Cabinet. Acesta se întrunea sub președinția Conducătorului statului cuprinzând
vicepreședintele Consiliului de Miniștri, ministrul Apărării naționale, ministrul Afacerilor
interne, ministrul Afacerilor străine, ministrul Justiției, ministrul Economiei naționale și
Ministrul de Finanțe.
Prin dispozițiile Legii administrative din 14 august 1938 teritoriul României a fost
împărțit în comune, plăși, județe și ținuturi. Dintre acestea doar comunele și cele 10 ținuturi
aveau personalitate juridică, plasele fiind subdiviziuni administrative și de control, iar județele
circumscripții administrative și de control.
Comunele erau rurale și urbane, din ultima categorie făcând parte municipiile și orașele,
indiferent dacă erau reședințe de județ. Ținuturile erau unități administrativ-teritoriale cu
personalitate juridică și atribuțiuni economice, culturale și sociale.
Acest act normativ reprezintă o ranforsare puternică a centralismului renunțându-se la
procesul de descentralizare administrativă demarat prin legile anterioare. Consiliile comunale și
ținutale rămân ca organe deliberative, dar rolul decisiv în rezolvarea nevoilor locale ale
comunelor și ținuturilor revine primarului, respectiv, rezidentului regal.
Primarul se numea de prefectul județului (pentru comunele rurale și urbane nereședințe
de județ), de rezidentul regal (pentru comunele urbane reședințe de județ), sau prin decret regal la
propunerea ministrului de interne (pentru stațiunile balneoclimaterice și municipii). Rezidentul
regal era numit pe o perioadă de 6 ani, prin decret regal, la propunerea ministrului de Interne.
După abdicarea regelui Carol al II-lea s-a revenit într-o mică măsură la modelul de
organizare administrativă specific perioadei interbelice. Județul a redobândit personalitate
juridică dar consiliile județene au fost desființate. Prefectul, în calitate de reprezentant al
Consiliului de Miniștri în județe, a preluat atribuțiile consiliilor județene redevenind șeful
administrației județene.

60
 Unitatea de învățare 11
Sistemul juridic al României Întregite (II)

După desăvârşirea unităţii naţionale, s-a afirmat, într-o manieră tot mai accentuată,
necesitatea construirii unei culturi juridice româneşti, prin dezvoltarea unui drept pozitiv şi a unei
literaturi juridice de esenţă naţională, care să aibă în dreptul occidental (în special cel francez) o
sursă de reflecţie şi inspiraţie, iar nu un model absolut. S-a vorbit astfel de „românizarea” culturii
juridice – în sensul inocent al termenului – , de necesitatea adaptării dreptului străin la realităţile
româneşti, astfel încât să devină „al nostru” şi de datoria imperioasă „să avem legi izvorâte din
nevoile şi sufletul neamului românesc, să avem doctrina şi jurisprudenţa noastră, să avem
cultura, care să poarte în toate manifestările ei pecetia românismului”.
Problema centrală a ştiinţei juridice româneşti în întreaga perioada interbelică a fost aceea
a unificării legislative. În jurul ei s-au pronunţat teorii şi s-au imaginat soluţii, fiind considerată
„una din cele mai arzătoare şi mai imperioase probleme la ordinea zilei” din România Întregită.
Dificultăţile erau generate de prezenţa, pe teritoriul statului român, începând cu sfârşitul anului
1918, a mai multor sisteme de drept: legislaţia din Vechiul Regat, legislaţia rusă din Basarabia,
legislaţia maghiară şi austriacă din Transilvania, Banat şi Bucovina. Deşi a fost considerată o
prioritate naţională, unificarea legislativă nu s-a realizat în timp util, datorită tergiversării asupra
soluţiei aplicabile: extinderea legislaţiei româneşti la nivelul tuturor provinciilor unite (după
modelul Franţei în raport cu Alsacia şi Lorena) sau menţinerea pluralismului regional şi
adoptarea unor noi coduri care să fie aplicate pe întregul teritoriu al statului.
Dacă în materie penală, situaţia s-a clarificat prin adoptarea Codului penal şi a Codului
de procedură penală, puse în aplicare la 1 ianuarie 1937, în materia dreptului privat situaţia a
rămas neclară în întreaga perioadă interbelică. În Basarabia, întreaga legislaţie românească s-a
extins în anul 1928, dar pentru Transilvania, Banat şi Bucovina monumentele dreptului privat
(Codul civil, Codul de procedură civilă şi Codul comercial), deşi revizuite şi promulgate, în
anii 1938 şi 1939, nu au fost aplicate la data prevăzută. Începând cu data de 15 septembrie 1943,
într-un moment în care configuraţia teritorială a României era schimbată radical, Codul civil şi
Codul comercial al Vechiului Regat au fost extinse la nivelul întregii ţări cu unele dispoziţii
tranzitorii din dreptul local.

61
 Doctrina juridică românească a gravitat în jurul spinoasei probleme a unificării
legislative. Criticând „haosul legislativ în care am trăit două decenii”, ştiinţa juridică românească
a încercat să facă faţă tuturor provocărilor. A apărut problema reală, considerată în epocă a fi o
creaţie hibridă şi artificială, a dreptului interprovincial. Studiile şi monografiile ce s-au publicat
au urmărit să pună de acord normele ce ofereau soluţii contradictorii şi să adapteze o
terminologie juridică care pentru mulţi era străină.
În acest context, ştiinţa juridică românească s-a consolidat în perioada interbelică în
mod decisiv. Principalele direcţii de cercetare, identificabile în doctrina de dinainte de Primul
Război Mondial, s-au menţinut şi în această perioadă. A apărut o nouă generaţie de jurişti, cu
studii serioase atât în ţară, cât şi în străinătate, care au imprimat ştiinţei juridice româneşti
dinamism şi spirit critic. Aportul juriştilor din provinciile unite a fost decisiv. Având o educaţie,
o cultură şi, uneori, o mentalitate diferită, juriştii din Transilvania, Banat, Bucovina şi Basarabia
au îmbogăţit literatura juridică românească cu un alt orizont bibliografic.
Principalele centre de cercetare şi difuzare a ideilor juridice au fost, şi în această perioadă,
instituţiile de învăţământ superior. Alături de cele două Universităţi, din Bucureşti şi din Iaşi,
prevăzute în articolul 56 din Legea asupra învăţământului secundar şi superior din 1898,
sistemul universitar românesc s-a îmbogăţit prin extinderea aplicării prevederilor acestui act
normativ, printr-o lege din 1922, şi la Universităţile din Cernăuţi şi Cluj. Continuând o veche
tradiţie ce datează de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Facultatea de Drept din Oradea şi-a
continuat activitatea şi după 1919, până în anul 1934 când a fuzionat cu Facultatea de Drept din
Cluj.
Cercetarea ştiinţifică a încetat însă de a mai fi un cvasimonopol al lumii academice.
Literatura juridică românească a depăşit sfera restrânsă a cursurilor universitare şi a câştigat în
conţinut prin publicarea unor studii şi monografii de înaltă specializare. Semnificativă pentru
efortul de consolidare a unei culturi juridice autohtone a fost înfiinţarea unor societăţi ştiinţifice
şi institute de cercetare: Societatea de legislaţie comparată (1923), Institutul de Ştiinţe
Administrative al României (1925), Institutul de ştiinţe morale şi politice (1938), Institutul
român de filozofie a dreptului şi sociologie juridică etc. Obiectivul general al acestor institute,
„de a contribui la progresul cercetărilor ştiinţifice în domeniul dreptului, a ştiinţelor sociale,

62
financiare şi economice”, a fost realizat prin organizarea de manifestări ştiinţifice, publicarea
unor periodice, acordarea de premii şi distincţii.
O importantă contribuţie la dezvoltarea ştiinţei juridice româneşti din această perioadă a
fost adusă de Consiliul legislativ. Funcţionând, în mod efectiv, începând cu data de 1 ianuarie
1926, Consiliul legislativ a desfăşurat o activitate impresionantă. În primii zece ani de existenţă,
au trecut prin „filtrele” Consiliului legislativ 1623 de legi şi 429 de regulamente, ceea ce arată un
efort uriaş de legiferare în cele mai importante aspecte ale vieţii sociale. În cele trei secţiuni ale
Consiliului (cu atribuţii în legislaţia de drept public, de drept privat şi în legislaţia socială,
economică şi financiară) s-au elaborat proiectele codurilor ce dau substanţă oricărei societăţi
moderne (Codul penal, Codul de procedură penală, Codul civil, Codul de procedură civilă şi
Codul comercial), s-au elaborat ori s-au avizat cele mai importante legi organice şi regulamentele
de aplicare ale legilor.
Esenţială pentru construirea unui edificiu legislativ solid a fost şi prerogativa Consiliului
de a înlătura viciile de constituţionalitate din toate proiectele de lege şi de a le pune în acord cu
celelalte legi. Activitatea Consiliului legislativ a fost acoperită de un select corp de profesionişti,
unii dintre ei somităţi ale ştiinţei juridice româneşti. Încă din anul 1936, unul dintre cei mai
avizaţi membri ai Consiliului legislativ, referindu-se la menirea acestei instituţii, arăta că aceasta
„nu poate fi o instituţie de simplă tehnică legislativă, ci are de îndeplinit un însemnat rol
ştiinţific”. Beneficiind de o pregătire juridică excepţională, intelectuali de o largă respiraţie
umanistă, desfăşurând impresionante cariere academice sau provenind din corpul practicienilor
dreptului, membrii Consiliului legislativ au avut o activitate publicistică semnificativă. Studiile şi
lucrările lor au o consistentă argumentaţie comparatistă asupra tehnicii legislative şi a structurii
instituţiilor juridice aplicabile sau aflate în fază de proiect.
Preocupat de dificila problemă a unificării legislative, Dimitrie Alexandrescu a folosit
vasta sa experienţă şi erudiţie pentru elaborarea unui anteproiect de cod civil şi a unui manual de
drept civil comparat. Din nefericire însă atât Anteproiectul de revizuire a codului civil, elaborat
conform însărcinării Comisiunii de unificare a legislaţiei, cât şi Manualul de drept civil român
în comparaţie cu dreptul austriac, maghiar şi rusesc, precum şi cu alte legiuiri străine nu au
văzut lumina tiparului decât fragmentar în revistele „Tribuna juridică” (1921) şi, respectiv,
„Curierul judiciar” (1924). Prin grija romanistului Matei Nicolau au fost publicate postum, în

63
anii 1926 şi 1927, cele patru volume din Principiile dreptului civil român – operă inedită tipărită
după manuscrisele autorului – cuprinzând doctrina şi jurisprudenţa până la zi, precum şi
maximele, aforismele, proverburile şi regulile de drept cele mai cunoscute, române, franceze,
germane etc., absolut toate comentate de autor, aşezate în ordinea codului civil, cu aplicarea lor
la diferitele materii ale dreptului.
Spre deosebire de Dimitrie Alexandrescu, un autor prolific şi multilateral, Matei B.
Cantacuzino a scris mai puţin, dar este unanimă aprecierea operei sale ca expresie a unui spirit
savant, prin excelenţă analitic. În Elementele dreptului civil (Bucureşti, 1921), el expune, spre
sfârşitul unei vieţi dedicată Dreptului şi ideii de Justiţie, concepţia sa asupra dreptului civil. S-a
remarcat contribuţia adusă de juristul ieşean asupra controversatelor probleme referitoare la
natura persoanelor juridice, la fundamentarea metodei de interpretare a legilor după „scopul
social” pe care îl urmăresc, precum şi încercarea de a combina concepţia solidaristă (inspirată de
teza solidarităţii sociale a lui Léon Duguit, la rândul său influenţat de utilitarismul biologic al lui
Herbert Spencer) cu teoria idealistă a autonomiei individuale. O parte din ideile sale referitoare
la teoria realistă a persoanei juridice au fost dezvoltate şi în cele două articole publicate în
„Revue trimestrielle de droit civil” (L’Etat et le concept de personnalité, 1924; La vie – Le droit
– La liberté, publicat postum în 1929), precum şi în studiul Despre libertatea individuală şi
persoanele juridice (Bucureşti, 1924).
Una din cărţile de rezonanţă asupra dreptului civil din întreaga literatură juridică
românească este cea semnată de Constantin Hamangiu, Ion Rosetti-Bălănescu şi Alexandru
Băicoianu. Doctrina şi practica juridică românească avea nevoie, în deceniul al treilea al
secolului al XX-lea, de o prezentare mai sintetică şi actualizată a materiei dreptului civil în raport
cu masivul tratat, în 13 volume, al lui Dimitrie Alexandrescu. Ca un răspuns la această
necesitate, a apărut din iniţiativa lui Constantin Hamangiu, figură emblematică a culturii
juridice româneşti prin rolul de pionerat jucat în mai multe domenii, lucrarea Tratat de drept civil
român (3 volume, Bucureşti, 1928-1929). Asemănător ca întindere şi distribuţie a materiei cu
celebrele manuale ale lui H. Capitant, M. Planiol şi A. Colin, acest tratat s-a impus prin
argumentarea ştiinţifică a susţinerilor, prin bogata bibliografie română şi străină folosită şi prin
raportarea la soluţiile jurisprudenţiale. În materia dreptului civil, Constantin Hamangiu, care de
la începutul secolului publicase coduri şi legi adnotate, a publicat, împreună cu magistratul

64
Nicolae C. Georgean (1885-1942), Codul civil adnotat (Bucureşti, 1925-1934). Este o lucrare în
nouă volume (ultimele două publicate după moartea lui Constantin Hamangiu), inspirată de
modelul marilor repertorii Sirey şi Fuzier-Herman, în care articolele au fost adnotate cu
jurisprudenţa română din perioada 1864-1927 şi cu doctrina română şi franceză.
Dreptul roman a continuat să reprezinte un domeniu de elită, în care cercetarea
ştiinţifică presupunea o investigaţie interdisciplinară de drept, filologie clasică şi istorie. Ataşaţi
valorilor lumii ştiinţifice europene, romaniştii români au participat la controversele generate în
doctrina interbelică de descoperirea, în Egipt, a unor noi fragmente din opera jurisconsultului
Gaius.
Ion N. Coroi, doctor în drept al Universităţii din Paris (1912) şi profesor de drept roman
al Universităţii din Iaşi (1920), a pus bazele cercetărilor româneşti de papirologie juridică. În
acest sens, a înfiinţat un institut de profil în cadrul Facultăţii de drept din Iaşi (Institut de drept
roman şi papirologie juridică) şi a publicat mai multe studii cu referire la particularităţile
aplicării dreptului roman în nord-estul Africii (Le conventus juridicus en Egypte aux III premiers
siècle de l’Empire, Sophia, 1934; P. Oxy. III 471 une cognitio caesariana sous Trajan, Milano,
1936; La papyrologie et l’organisations judiciaire de l’Egypte sous le Principat, Bruxelles,
1938; La cognitio extraordinaria en Egypte sous le Principat, Dijon, 1939; L’Administration de
la justice en Egypte sous les empereurs de Constantinopole, Paris, 1939).
Cercetările din materia procedurii civile au devenit mai consistente după anul 1919, când
şi în universităţile româneşti catedra de procedură civilă a devenit autonomă, desprinzându-se
din catedra de drept penal şi procedură penală. Pe lângă doctrina de specialitate, practica
judiciară, reflectată mai bine în periodicele juridice, în culegerile de jurisprudenţă şi în codurile
adnotate, a oferit o bună sursă de discuţii şi interpretări. Au apărut, în consecinţă, monografii,
tratate şi cursuri universitare cu un conţinut ştiinţific superior.
Eugen Herovanu, doctor al Universităţii din Bruxelles (1903) şi profesor de procedură
civilă la Universităţile din Iaşi (1919) şi Bucureşti (1929), a tratat această materie într-o manieră
originală pentru ştiinţa juridică românească, dezvoltând unele idei liberaliste din operele
proceduriştilor germani şi italieni, dar lăsându-se influenţat şi de curentul sociologic reprezentat
în Franţa de Léon Duguit şi François Gény. A respins, cu argumente, extremul formalism
prevăzut de lege şi a militat pentru simplificarea formelor şi asigurarea celerităţii actului de

65
judecată. Considera improprie denumirea de „procedură civilă”, deoarece normele de procedură
civilă constituie dreptul comun în orice activitate jurisdicţională, agreând noţiunea, mai largă, de
„procedură judiciară” ce cuprinde atât procedura civilă, cât şi procedura penală şi procedura
administrativă. Viziunea lui Eugen Herovanu asupra dreptului, jurisdicţiei şi normelor
procedurale se observă din cursul său intitulat Tratat teoretic şi practic de procedură civilă,
Organizare judecătorească şi competinţă (Iaşi, 1926), dar mai ales din Principiile procedurii
judiciare (Bucureşti, 1932).
Dezvoltarea relaţiilor economice şi comerciale în primul deceniu interbelic au determinat
un interes major pentru studiile de drept comercial. Comercialiştii români, pornind de la
valoroasa bibliografie franceză, italiană şi germană, au încercat să pună bazele unei doctrine
solide, din care nu au lipsit elementele de originalitate. Provocările generate de integrarea
legislativă a provinciilor unite şi-au arătat efectele şi în materia dreptului comercial, lucru
explicabil prin dinamismul relaţiilor comerciale. Au apărut, în consecinţă, studii şi lucrări unde
interesul prezentării comparative a instituţiilor comerciale este evident.
Cercetările de drept constituţional şi de drept administrativ au cunoscut o puternică
dezvoltare datorită efervescenţei legislative din aceste domenii. Cadrul constituţional a suferit
modificări radicale într-un timp scurt. Constituţia din 29 martie 1923, în fond o formă revizuită a
Constituţiei din 1866 în spiritul realizării unei ordini constituţionale pentru România Întregită, a
fost înlocuită, la 27 februarie 1938, de o nouă Constituţie, care a inaugurat regimul autoritar al
regelui Carol al II-lea. În plan administrativ, legile pentru unificarea administrativă şi pentru
organizarea administraţiei centrale şi locale au suferit numeroase modificări în funcţie şi de
interesele politice ale vremii. De exemplu, Legea pentru administraţia publică locală, din 5
august 1929, a fost modificată în cei şapte ani cât a fost în vigoare de 14 ori.
Paul Negulescu şi Anibal Teodorescu, profesori ai Universităţii din Bucureşti, care au
avut o bună activitate ştiinţifică şi înainte de război ca discipoli ai profesorului Constantin G.
Dissescu, şi-au continuat cercetările într-o formă mult superioară.
Paul Negulescu şi-a actualizat permanent cu ultimele teorii din ştiinţa dreptului
administrativ vastul său Tratat de drept administrativ român, publicat în primă ediţie în anul
1904, ajungând, în anul 1934, la a IV-a ediţie. Fondator al Institutului de ştiinţe administrative a
României (1925), a fost preocupat, în lucrările sale de sensibila, problemă a recrutării şi pregătirii

66
continue a funcţionarilor publici. A fost promotorul unor concepte moderne în ştiinţa dreptului
administrativ român, precum „dreptul internaţional administrativ” (Principes du droit
international administratif, Paris, 1935) şi „politica administraţiei” (Curs de politică
administrativă, Bucureşti, 1938-1939). După retragerea din învăţământ a profesorului Constantin
G. Dissescu, Paul Negulescu a preluat cursul de drept public şi, în această calitate, a publicat un
manual universitar prin care a inaugurat metoda realistă în cercetarea problemelor juridice de
drept constituţional (Curs de drept constituţional român, Bucureşti, 1927). După adoptarea
Constituţiei României din 27 februarie 1938, a publicat o monografie în care a explicat sintetic
conţinutul noii legi fundamentale (Principiile fundamentale ale Constituţiei din 27 februarie
1938, Bucureşti, 1938).
Spre deosebire de Paul Negulescu, care a avut preocupări şi din domeniul dreptului
constituţional, materializate în studii de valoare, Anibal Teodorescu a studiat în mod exclusiv şi
aprofundat doar dreptul administrativ, fiind considerat fondatorul dreptului administrativ român
modern. Pe lângă numeroasele studii apărute în reviste şi volume colective din ţară şi din
străinătate, concepţia ştiinţifică a lui Anibal Teodorescu se observă în apreciatul său Tratat de
drept administrativ (Bucureşti, 1929-1935). În cele două volume ale tratatului a expus principiile
fundamentale şi principalele teorii asupra statului, persoanei juridice, funcţionarilor publici,
actului administrativ, răspunderii administrative şi a analizat sistematic organizarea
administrativă veche şi modernă a statului român. Cercetarea ar fi trebuit întregită cu alte două
volume asupra acţiunii administrative şi justiţiei administrative, dar acestea nu au mai apărut.
Constantin G. Rarincescu, profesor la Universitatea din Bucureşti (1930), este autorul
unui studiu comparat asupra naturii juridice şi a funcţiei decretelor-legi (Decretele-legi şi dreptul
de necesitate. Studiu de drept public comparat, Bucureşti, 1924) şi a unei monografii asupra
sistemului contenciosului administrativ (Contenciosul administrativ român, Bucureşti, 1936).
Această monografie, care apăruse încă din anul 1926 sub forma unor articole publicate în Revista
de drept public, fundamentată pe prevederile legii contenciosului administrativ din 23 decembrie
1925, pe o vastă bibliografie şi pe jurisprudenţa din materie, i-a conferit lui Constantin G.
Rarincescu calitatea de „întemeietor de şcoală românească în materia contenciosului
administrativ român”.

67
 În domeniul dreptului penal şi al procedurii penale, Vespasian V. Pella a desfăşurat o
activitate semnificativă care îl recomandă ca unul dintre marii penalişti europeni ai secolului în
care a trăit. Doctor în drept al Universităţii din Paris cu o teză ce prefigura viitoarele preocupări
ştiinţifice (Des incapacités résultant des condamnations pénales en droit international, 1920) şi
profesor de drept penal şi procedură penală la Universităţile din Iaşi (1921) şi Bucureşti (1935),
Vespasian V. Pella a avut o importantă contribuţie la formarea şi dezvoltarea dreptului penal
internaţional şi la fundamentarea ideii unei justiţii penale internaţionale. În primele sale studii,
fidel metodei realiste preconizată de Ioan Tanoviceanu, el a analizat implicaţiile penale ale unor
infracţiuni cu un mare impact social în societatea românească de după război: Vagabondajul şi
cerşetoria (Iaşi, 1921), Specula ilicită de monedă (Bucureşti, 1921), Explicaţiunea teoretică şi
practică a Legii şi Regulamentului pentru înfrânarea şi reprimarea speculei ilicite (Bucureşti,
1923). Au urmat lucrările de mare rezonanţă care l-au impus pe Vespasian V. Pella în doctrina
dreptului penal internaţional: La criminalité collective des États et le droit pénal de l’avenir
(Paris, 1925), La coopération des États dans la lutte contre le faux monnayage (Paris, 1926), La
Codification du Droit international (Bucureşti, 1928), La répression de la piraterie (Paris,
1928); La répression des crimes contre la personnalité de l’État (Paris, 1931), La protection de
la paix par le droit interne (Paris, 1933), Améliorations de l’administration pénitentiaire et
infractions de droit international (Paris, 1935).
În calitatea sa de iniţiator al Biroului Internaţional pentru unificarea dreptului penal, a
militat pentru reprimarea eficientă a criminalităţii internaţionale prin unificarea principiilor de
bază ale codurilor penale naţionale, prin elaborarea unor norme comune de incriminare a
infracţiunilor transfrontaliere (falsificarea de monedă, traficul de stupefiante, traficul de femei,
pirateria etc.), a terorismului, şi chiar prin adoptarea unui „cod represiv mondial”, în anul 1935
propunând un proiect în acest sens (în care prevedea crearea Camerei criminale în cadrul Curţii
Permanente de Justiţie Internaţională). Rezoluţia asupra represiunii internaţionale, cuprinzând
Principiile fundamentale ale unui Cod represiv al naţiunilor, adoptată la cea de-a XXII-a
conferinţă interparlamentară prin iniţiativa lui Vespasian V. Pella, reţine, ca element inedit,
noţiunea de „stat criminal”. O parte din eforturile sale au fost fructificate prin adoptarea
Convenţiei pentru reprimarea falsificării de monedă (Geneva, 1929), a Convenţiilor pentru
reprimarea terorismului şi prin crearea unei Curţi penale internaţionale (Geneva, 1937).

68
 După realizarea unităţii naţionale, statul român a trebuit să facă faţă revendicărilor
iredentiste ale unor state vecine care nu doreau să accepte şi să respecte realităţile ce decurgeau
din aplicarea principiului naţionalităţilor. Necesitatea de a răspunde acestor state cu „forţa
dreptului” şi nu cu „dreptul forţei”, precum şi nevoia susţinerii cu argumente juridice a
„sistemului de la Versailles”, completat cu eforturile diplomaţiei româneşti în direcţia constituirii
unui mecanism de securitate regională, au determinat dezvoltarea unei puternice şcoli de drept
internaţional public.
Una dintre cele mai importante contribuţii în această materie a fost adusă de Neculai
Daşcovici (1888-1969), doctor al Universităţii din Paris (La question du Bosphore et des
Dardanelles, 1915) şi profesor de drept internaţional la Universitatea din Iaşi (1923). Publicaţiile
sale au în vedere principalele chestiuni ale politicii internaţionale din perioada interbelică şi
demonstrează justeţea frontierelor statului român după 1918, drepturile acestuia în Marea Neagră
şi în problema navigaţiei pe Dunăre. Amintim în acest sens: Principiul naţionalităţilor şi
Societatea Naţiunilor (Bucureşti, 1922), Dunărea noastră, O scurtă expunere până la zi a
probleme dunărene, însoţită de textul Statutului de la Paris din 1921 (Bucureşti, 1927),
Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public (Iaşi, 1936), Marea
noastră sau Regimul strâmtorilor (Iaşi, 1937), Materii prime, colonii şi revizionism paşnic (Iaşi,
1938), Libertatea navigaţiei în Mediterana şi interesele noastre naţionale (Iaşi, 1938). În
cursurile de drept internaţional public, pe care le-a editat la Iaşi în anii 1931, 1934 şi 1935,
profesorul Neculai Daşcovici s-a preocupat de problemele păcii şi dezarmării, ale neutralităţii şi
de aspectele legate de legile şi obiceiurile războiului.
Cercetările privind istoria dreptului românesc au continuat să trezească interesul
ştiinţific al juriştilor români, datorită valenţelor patriotice şi culturale ale acestora. Totodată,
prezenţa în programele universitare a unor cursuri şi seminarii de istorie a dreptului s-a
repercutat pozitiv în dezvoltarea unei bogate literaturi asupra vechilor instituţii juridice
româneşti. Principalele direcţii de investigare a trecutului juridic românesc au fost cele în sensul
sublinierii romanităţii dreptului românesc, a decelării originilor şi conţinutului dreptului cutumiar
românesc şi a identificării elementelor de continuitate dintre vechiul drept românesc şi dreptul
modern.

69
 Andrei Rădulescu (1880-1959), înalt magistrat şi profesor de drept civil la Academia de
Înalte Studii Comerciale şi Industriale (1918), a avut o bogată activitate publicistică în diferite
ramuri ale dreptului, istoriei şi culturii româneşti. Cercetarea aprofundată a istoriei dreptului
românesc a fost însă „cea mai constantă şi mai intensă preocupare a sa”, fiind considerat
„fondator al şcolii ştiinţifice de cercetare a vechiului drept românesc”. Deşi a publicat, în formă
litografiată, un singur Curs de istoria dreptului românesc (Bucureşti, 1919), în perioada când a
predat această disciplină la Facultatea de Drept din Bucureşti (1916-1920), prin numeroasele sale
studii, articole şi comunicări a fost principalul mesager al problemelor de istorie a dreptului în
societatea românească interbelică.
A urmărit să demonstreze romanitatea dreptului românesc, prin sesizarea elementelor de
continuitate în dreptul cutumiar şi în dreptul scris (Originalitatea dreptului român, Bucureşti,
1933; Romanitatea dreptului nostru, Bucureşti, 1939; La romanité du droit roumain, Bucureşti,
1942) şi a valorificat izvoarele vechiului nostru drept (Pagini referitoare la alcătuirea Codului
Calimach, Bucureşti, 1914; Alcătuirea Codului Calimach, 1922; Izvoarele Codului Calimach,
1927). Fără a nega influenţele benefice ale unor sisteme europene de drept (L’influence belge sur
le droit roumain, Bruxelles, 1932; Influenţa italiană asupra dreptului român, Bucureşti, 1940), a
respins opinia disipării tradiţiei juridice româneşti o dată cu marele efort de aculturare legislativă
din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Fidel ideii existenţei unei culturi juridice româneşti
originale (Cultura juridică românească în ultimul secol, Bucureşti, 1923), a fost preocupat de
istoria învăţământului şi a doctrinei juridice (Primele încercări de doctrină comercială în Ţara
Românească, Bucureşti, 1930; Începuturile învăţământului juridic în Ţara Românească,
Bucureşti, 1934; Înfiinţarea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Bucureşti, 1935) şi de concepţiile
unor jurişti din trecut (Doi pravilişti români. Logofătul Nestor Craiovescu. Andronache Donici,
Craiova, 1923; Pravilistul Flechtenmacher, 1923; Juristul Andronache Donici, Bucureşti, 1930).
Pentru cunoaşterea instituţiilor dreptului medieval românesc o contribuţie semnificativă a
avut Ştefan Gr. Berechet (1885-1946), profesor de istoria dreptului la Universitatea din Iaşi
(1926). Bun cunoscător al limbilor slave vechi şi a paliografiei chirilice, el a publicat mai multe
documente reprezentative pentru cunoaşterea organizării juridice româneşti în perioada
medievală. Rămâne în ştiinţa juridică românească prin efortul său de valorificare critică a
izvoarelor dreptului, materializat în lucrări de valoare: Schiţă de istorie a legilor vechi româneşti,

70
1632-1866 (Chişinău, 1928), Colecţie de legi vechi româneşti (Chişinău-Iaşi, 1928-1935), Istoria
vechiului drept românesc: Izvoarele (Iaşi, 1933-1934).

71
 Unitatea de învățare 12
Statul și dreptul în perioada comunistă (I)

În perioada regimului comunist principiul tradițional al separației puterilor în stat a fost

abandonat în favoarea principiului unicității puterii de stat. În baza acestui principiu activitatea
statului se realiza prin patru categorii de organe ale statului: organele puterii de stat, organele
administrației de stat, organele judecătorești și organele procuraturii.
Organul suprem al puterii de stat a fost în toată această perioadă Marea Adunare
Națională, organul legiuitor alcătuit din deputați aleși pentru un mandat de 4 ani, ulterior de 5
ani. Organul executiv al puterii de stat a fost timp de peste două decenii și jumătate un organ
colegial.
Prin Legea pentru constituirea Statului Român în Republică Populară Română din 30
decembrie 1947 s-a constituit un Prezidiu format din 5 membri aleși de Adunarea Deputaților.
Atribuțiile acestui organism au fost stabilite prin Decretul nr. 3 din 8 ianuarie 1948: convoacă
Adunarea Deputaților; semnează legile și dispune publicare lor în Monitorul Oficial; exercită
dreptul de grațiere; numește și revocă pe membrii guvernului; numește și confirmă în funcțiile
publice; stabilește și conferă gradele militare în conformitate cu legea; instituie și conferă
decorațiile; acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici și primește scrisorile de acreditare
și rechemare a reprezentanților diplomatici ai altor state. În conformitate cu prevederile art. 6 din
Decretul nr. 3/1948 hotărârile Prezidiumului Republicii Populare Române se adoptă prin
„decrete prezidențiale, la propunerea guvernului, cu majoritate”.
Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948 a păstrat atât denumirea cât
și atribuțiile organismului colegial înființat la finalul anului precedent, dar i-a mărit componența.
Potrivit dispozițiilor art. 40 din textul constituțional Prezidiul Marii Adunări Naționale era
compus dintr-un președinte, trei vicepreședinți, un secretar și din 14 membri aleși direct de
Marea Adunare Națională.
Constituția Republicii Populare Române din 27 septembrie 1952 a păstrat Prezidiul Marii
Adunări Naționale dar într-o componență formată dintr-un președinte, doi vice-președinți, un
secretar și 13 membri. Prin Legea nr. 1 din 25 martie 1961 mai multe prevederi ale acestei
Constituții au fost modificate, în special cele referitoare la organele supreme ale puterii de stat.
72
 Ca urmare a acestor modificări exercitarea puterii de stat în intervalul dintre sesiunile
Marii Adunări Naționale (care rămâne organul suprem al puterii de stat) este asigurată de
Consiliul de Stat. Acest organism colegial este compus din 17 membri aleși de deputații Marii
Adunări Naționale: președinte, 3 vicepreședinți și 13 membri. De subliniat că puteau fi aleși
membri ai Consiliului de Stat președintele Marii Adunări Naționale, precum și președintele
Consiliului de Miniștri.
Constituția Republicii Socialiste România din 21 august 1965 a menținut Consiliul de
Stat ca organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări
Naționale. Atribuțiile sale au rămas în continuare foarte importante putând fi exercitate în mod
permanent (organizează ministerele și celelalte organe centrale de stat, stabilește gradele
militare, instituie decorații etc.) sau în perioada dintre sesiunile organului legiuitor (stabilește
norme cu putere de lege, numește și revocă pe primul-ministru, controlează aplicarea legilor și
hotărârilor Marii Adunări Naționale, controlează activitatea Consiliului de Miniștri și a
Procuraturii etc.).
După modificarea și completarea Constituției, prin dispozițiile Legii nr. 1/1974, a fost
instituită și funcția de Președinte. În conformitate cu prevederile art. 74 din Constituție
„Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în
relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România”.
Președintele conducea și Consiliul de Stat și avea printre atribuții următoarele: prezida
ședințele Consiliului de Miniștri atunci când apare necesar; numește și revocă, la propunerea
primului-ministru, pe viceprim-miniștri, miniștrii și președinții altor organe centrale ale
administrației de stat, care fac parte din Consiliul de Miniștri; numește și revocă pe conducătorii
organelor centrale de stat, care nu fac parte din Consiliul de Miniștri; numește și revocă pe
membrii Tribunalului Suprem; acordă gradele de general, amiral, mareșal; conferă decorațiile și
titlurile de onoare; acordă grațierea; acordă cetățenia, aprobă renunțarea la cetățenie și retrage
cetățenia română; încheie tratate internaționale; proclamă, în caz de urgență, în unele localități
sau pe întreg teritoriul țării starea de necesitate etc.
În categoria organelor administrației de stat organul suprem este Guvernul. Constituția
din 1948 menționează că „Guvernul se compune din: Președintele Consiliului de Miniștri

73
(Primul ministru), din unul sau mai mulți vicepreședinți și din miniștri, care împreună alcătuiesc
Consiliul de Miniștri” (art. 66).
În perioada comunistă structura Guvernului a fost devenit extrem de complexă, alături de
miniștrii fiind membri și președinții altor organe centrale ale administrației de stat (Comitetul de
Stat al Planificării, Comisia Controlului de Stat, Comitetul de Stat al Aprovizionării, Comitetul
pentru Cinematografie, Comitetul pentru Artă, Consiliul Central Uniunii Generale a Sindicatelor,
Uniunea Națională a Cooperativelor Agricole de Producție etc.). În plus, numărul ministerelor a
fost în continuă creștere fiind stabilit prin Constituție sau prin lege.
Constituția din 1965 a definit Consiliul de Miniștri ca „organ suprem al administrației de
stat” stabilindu-i atribuții extinse prin care exercita conducerea generală a activității executive pe
între teritoriul țării. Pentru îndeplinirea acestor atribuții Consiliul de Miniștri adopta hotărâri pe
baza și în vederea executării legilor. Consiliul de Miniștri era format din prim-ministrul,
viceprim-miniștri, miniștri, miniștri secretari de stat, precum și președinții altor organe centrale
ale administrației de stat prevăzuți prin lege.
După proclamarea Republicii teritoriul statului român a fost împărțit din punct de vedere
administrativ în: comune, plăși, județe și regiuni. Organele locale ale puterii de stat erau
consiliile populare locale, alese pentru un mandat de 4 ani prin vot universal, egal, direct și
secret. Aceste consilii aveau ca organe de direcție și execuție comitete executive alese din cadrul
consiliilor locale respective.
O dată cu adoptarea Decretului nr. 259/1950 pentru organizarea și funcționarea
sfaturilor populare regionale, raionale, orășenești și comunale a fost accentuat procesul de
organizare administrativă a României după model sovietic. Prin Legea nr. 5/1950 pentru
raionarea administrativ-economică s-au înființat regiunile și raioanele, menținându-se ca unități
administrativ-teritoriale orașul și comuna.
Regiunile, raioanele, orașele și comune erau conduse de Sfaturi Populare, compuse din
deputați aleși pe timp de doi ani, și de Comitetele Executive, alcătuite din președinte, vice-
președinți, secretar și membrii aleși din rândul deputaților. Atribuțiile și funcționarea Sfaturilor
Populare au fost reglementate în mod larg prin dispozițiile Legii nr. 6/1957 pentru organizarea și
funcționarea sfaturilor populare.

74
 Constituția din 21 august 1965 revine la împărțirea tradițională a unităților administrativ-
teritoriale în județe, orașe și comune. Orașele mai importante puteau fi organizate ca municipii.
Organele locale ale puterii de stat în unitățile administrativ-teritoriale erau Consiliile Populare,
alese pentru o perioadă de 5 ani (în județe și în municipiul București) sau de 2 ani în jumătate (în
orașe, comune și sectoarele municipiului București). La nivelul consiliilor populare din județe,
municipii și sectoarele municipiului București se alegeau Comitete Executive, iar la nivelul
celor din orașe și comune Birouri Executive. Atât comitetul executiv cât și biroul executiv erau
organe locale ale administrației de stat cu competență generală în unitatea administrativ-
teritorială în care a fost ales consiliul popular.
Dispozițiile constituționale au fost dezvoltate prin două legi adoptate în cursul anului
1968.
Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste
România prevedea că teritoriul României este organizate în următoarele unități administrativ-
teritoriale: județul, orașul și comuna. Orașele care au un număr mai mare de locuitori, o
însemnătate deosebită în viața economică, social-politică și cultural-științifică a țării sau care au
condiții de dezvoltare în aceste direcții pot fi organizate ca municipii. În cuprinsul legii au fost
39 de județe și 45 de municipii. La acestea din urmă se adaugă municipiul București care era
organizat pe sectoare, numerotate.
Legea nr. 57/1968 privind organizarea și funcționarea consiliilor populare a stabilit
atribuțiile consiliilor populare județene, municipale, orășenești și comunale. Consiliile populare
lucrau în sesiuni, organizate o dată la două sau trei luni, și adoptă hotărâri care pot avea caracter
normativ sau individual. Comitetul executiv era compus din președinte, vicepreședinți, din care
unul poate fi prim-vicepreședinte, și din mai mulți membri. Președinții comitetelor executive ale
consiliilor populare, municipale, orășenești și comunale sunt în același timp primarii
municipiilor, orașelor și comunelor. Fiecare comitet executiv avea un secretar care era
funcționar de stat.

75
 Unitatea de învățare 12
Statul și dreptul în perioada comunistă (II)

După 6 martie 1945, una din cele mai eficiente căi pentru impunerea modelului totalitar
sovietic şi instaurarea regimului comunist în România a fost adoptarea unei vaste legislaţii
represive care a vizat, pentru început, membrii guvernului Antonescu şi oamenii fostului regim
şi, ulterior, adversarii politici ai comuniştilor. Începând cu anul 1948, legislaţia penală cunoaşte o
puternică ideologizare, fiind transformată într-un instrument pentru consolidarea puterii noului
regim. În mod previzibil, cea mai afectată parte a acestei legislaţii a fost materia infracţiunilor
contra siguranţei statului.
După proclamarea Republicii Populare Române, deşi a avut loc un amplu proces
legislativ de transformare instituţională a statului român, Codul penal din 1936 a fost menţinut în
vigoare. Însă, în cele două decenii de coabitare dintre legea penală generală elaborată în timpul
monarhiei şi România „democrat-populară” au avut loc numeroase modificări şi completări care
au transformat substanţial această lege, cu scopul declarat de „a servi şi face faţă nevoilor
imediate ale politicii represive a statului democrat popular”. În condiţiile declarării necesităţii
continuării luptei de clasă şi după preluarea puterii, în faza de trecere de la capitalism la
socialism, dreptul penal a fost uzitat ca un important instrument în îndeplinirea celei mai
importante funcţii a regimului, aceea de „reprimare a claselor exploatatoare, doborâte de la
putere”. Din această perspectivă, cea mai spectaculoasă mutaţie s-a înregistrat în materia
crimelor şi delictelor contra statului, determinată de apariţia unei noi interpretări a conceptului de
siguranţă a statului.
Doctrina din perioada interbelică prezenta siguranţa statului ca fiind un „interes juridic”
protejat penal prin sancţionarea crimelor şi delictelor care lovesc în preocuparea esenţială a
statului de a-şi păstra existenţa, integritatea şi independenţa sa în raport cu alte state (siguranţa
exterioară) şi de a-şi menţine forma de guvernământ şi ordinea publică în raport cu cetăţenii săi
(siguranţa interioară). Doctrina penală socialistă a criticat această viziune „burgheză” şi a venit
cu o nouă interpretare asupra acestei noţiuni, interpretare puternic influenţată de doctrina penală
sovietică.

76
 La nivel terminologic, a renunţat, fără o explicaţie teoretică amănunţită, la noţiunea,
tradiţională în dreptul penal român, de „siguranţă a statului” şi a preluat noţiunea de „securitate a
statului”. La nivel conceptual, s-a dat o puternică orientare ideologică prin sublinierea protejării
nu a statului in sine, ca depozitar al valorilor fundamentale ale colectivităţii, ci al regimului
politic interpretat în mod abuziv ca fiind păstrătorul acestor valori. Din această perspectivă,
securitatea externă a statului a fost interpretată ca fiind „apărarea dictaturii proletariatului
exprimată în raporturile politico-juridice privitoare la independenţa, suveranitatea şi unitatea
politico-juridică a statului nostru democrat-popular, la integritatea teritoriului său, la forţa sau
tăria morală şi materială a statului în lupta cu duşmanii săi externi, la renumele şi prestigiul
acestuia în comunitatea internaţională, precum şi la relaţiile paşnice, de colaborare internaţională
dintre statul democrat-popular român şi celelalte state străine”.
În mod evident, conţinutul politic a fost mult mai accentuat în cazul definirii noţiunii de
„securitate internă a statului”. Consacrată pentru prima dată terminologic în cuprinsul
articolului 1 litera c al Decretului nr. 199/1950, această noţiune a fost prezentată ca o „expresie
generică al cărei înţeles se referă la apărarea regimului de democraţie populară, a puterii
populare a oamenilor muncii de la oraşe şi sate şi a orânduirii sociale şi de stat al R.P.R., la
forma constituţională şi structura organelor statului democrat-popular, ca expresie a dictaturii
clasei muncitoare în ţara noastră”. Totodată, s-a considerat că noţiunea de „siguranţă internă a
statului” este insuficientă pentru a surprinde întregul conţinut social-politic al intereselor şi
valorilor protejate penal, fiind recomandată înlocuirea ei cu formula „bazele sociale şi politice
ale regimului democrat-popular”, considerată mult mai adecvată scopului urmărit de legiuitor.
Ca expresie a acestei viziuni asupra noţiunii de siguranţă/securitate a statului,
reglementarea infracţiunilor îndreptate împotriva acestei valori a suferit modificări majore în
sensul extinderii sferei actelor materiale incriminate, al înăspririi regimului sancţionator şi, mai
ales, al definirii scopului săvârşirii acestor infracţiuni. Apare în acest mod o noţiune absolut nouă
în istoria dreptului penal român, noţiunea de „infracţiune contrarevoluţionară”.
Spre deosebire de legislaţia penală sovietică, legislaţia penală a României „democrat-
populară”, interpretată ca una de tranziţie, nu defineşte noţiunea generală de „infracţiune
contrarevoluţionară”, ca un ansamblu de trăsături comune proprii conţinutului fiecărei infracţiuni
din această categorie. În consecinţă, a revenit doctrinei sarcina de a elabora o definiţie a acestei

77
noţiuni. Pornind de la modelul oferit de literatura juridică sovietică, doctrina penală comunistă a
definit infracţiunea contrarevoluţionară ca fiind „fapta ilicită şi intenţionată îndreptată împotriva
dictaturii proletariatului din ţara noastră sau în contra unui stat al oamenilor muncii, precum şi în
contra intereselor oamenilor muncii din orice altă ţară, dacă – în aceste din urmă cazuri – fapta
este săvârşită pe teritoriul Republicii Populare Romîne”.
Pentru a se ajunge la cristalizarea unei astfel de definiţii, în literatura juridică din
România „democrat-populară” s-a dezvoltat o adevărată teorie a infracţiunilor îndreptate contra
„cuceririlor revoluţionare ale poporului muncitor”, prin decelarea trăsăturilor generice ale acestor
infracţiuni referitoare la obiectul juridic (constând în raporturile social-politice care apără
dictatura proletariatului, sub cele trei laturi fundamentale: reprimarea exploatatorilor, conducerea
de către proletariat a maselor muncitoare şi construirea societăţii socialiste), la poziţia subiectivă
a făptuitorului (care acţionează întotdeauna cu „intenţie contrarevoluţionară”, ce poate fi directă
sau indirectă, în funcţie de prezenţa sau nu a „scopului contrarevoluţionar”) şi la subiectul activ
(recrutat, întotdeauna, dintre „duşmanii poporului, din interiorul sau din afara ţării”).
Interpretarea prin cheie politică a conţinutului constitutiv al infracţiunilor contra
siguranţei statului a atras un regim excesiv de sever pentru reprimarea acestor infracţiuni. Şi în
perioada anterioară instaurării regimului comunist, sancţionarea infracţiunilor contra statului s-a
făcut cu cele mai severe pedepse, lucru explicabil prin specificul acestei categorii de infracţiuni.
Însă, după anul 1948 s-a agravat sistemul sancţionator prin includerea pe lângă pedepsele
privative de libertate (munca silnică pe viaţă sau pe termene foarte îndelungate, temniţa grea,
detenţiunea grea, detenţiunea riguroasă, închisoarea corecţională şi detenţiunea simplă) şi a
pedepsei cu moartea.
După proclamarea Republicii Populare Române, în condiţiile ascuţirii luptei de clasă care
„se înteţeşte tot mai mult şi ia forme tot mai înverşunate în perioada de trecere de la capitalism la
socialism”, se abandonează, pentru prima dată în legislaţia penală română modernă, caracterul
aplicării excepţionale a pedepsei capitale. Astfel, prin mai multe acte normative (Legea nr. 16
din 15 ianuarie 1949, Decretul nr. 19 din 12 august 1950, Decretul nr. 318 din 21 iulie 1958,
Decretul nr. 212 din 17 iunie 1960) se introduce pedeapsa cu moartea pentru „pentru pedepsirea
celor mai grave infracţiuni îndreptate împotriva orânduirii sociale sau de stat a Republicii
Populare Romîne ori a ordinii sale de drept”. Cea mai mare parte a acestor infracţiuni era

78
constituită din categoria infracţiunilor „contrarevoluţionare”: infracţiunea de trădare de patrie sub
multiplele sale forme, spionajul, actele de teroare, uneltirea contra ordinii sociale, subminarea
economiei naţionale, sabotajul contrarevoluţionar, răzvrătirea, insurecţia armată, uzurparea
militară.
În vederea unei reprimări penale cât mai complete, sistemul sancţionator al pedepselor
principale (privative de libertate) a fost însoţit de ansamblul pedepselor complementare
(degradarea civică, interdicţia corecţională, confiscarea totală sau parţială a averii, degradarea
militară) şi accesorii. În această materie, inovaţia legiuitorului comunist constă în extinderea
sferei aplicării confiscării totale sau parţiale a averii, ca pedeapsa complementară pe lângă o
pedeapsă principală. În sistemul Codului penal „Carol al II-lea”, această pedeapsă
complementară nu putea fi aplicată, în acord cu norma constituţională, decât în mod excepţional
în cazul infracţiunilor de înaltă trădare şi delapidare de bani publici. Deoarece actele
constituţionale ale României „democrat-populare” nu mai conţin nici o prevedere cu privire la
interzicerea sau aplicarea excepţională a acestei măsuri, s-a împins spre domeniul legilor
ordinare reglementarea acestei probleme, atât de importantă pentru apărarea proprietăţii private.
După ce Decretul nr. 212 din 25 august 1948 pentru „completarea pedepselor privind unele
infracţiuni ce interesează siguranţa interioară şi exterioară a Republicii Populare Romîne” a
introdus pedeapsa complementară a confiscării averii pentru cele mai grave infracţiuni
„contrarevoluţionare”, Decretul nr. 192 din 5 august 1950 (care abrogă decretul precedent),
urmat de alte acte normative (Decretul nr. 199 din 12 august 1950, Decretul nr. 469 din 30
septembrie 1957, Decretul nr. 318 din 21 iulie 1958, Decretul nr. 212 din 17 iunie 1960) a
modificat articolul 25 din Codul penal, în sensul generalizării acestei măsuri la toate infracţiunile
contra securităţii statului.
Excesiva politizare a reglementării materiei infracţiunilor contra statului în timpul
României „democrat-populare” reiese şi din numeroasele modificări ale acestei materii, în
funcţie de necesităţile politice ale momentului, de strategia consolidării regimului şi de evoluţiile
politice din cadrul blocului sovietic. Astfel, prin Legea nr. 5 din 19 ianuarie 1948 au fost
modificate articolele referitoare la trădarea prin uneltiri contra patriei, trădarea prin necredinţă,
spionaj şi infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale şi abrogate articolele referitoare la
infracţiunile contra Regelui şi familiei Regale. Prin Legea nr. 13 din 2 februarie 1948 au fost

79
modificate articolele privitoare la apărarea ordinii constituţionale şi la infracţiunea de complot.
Aceste ample modificări au impus republicarea legii penale generale sub denumirea Codul penal
al Republicii Populare Romîne (în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948), ocazie cu
care titulatura de Trădare a fost modificată în Înaltă trădare.
O modificare foarte importantă în materia infracţiunilor contra siguranţei statului este
adusă de Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 (cu modificările ulterioare, în special cele aduse prin
Decretul nr. 199 din 12 august 1950) care pedepseşte sever „cele mai grave crime îndreptate
împotriva securităţii statului şi a economiei naţionale”. Dificultăţile întâmpinate în procesul de
colectivizare şi în acţiunea de înăbuşire a mişcărilor de rezistenţă anticomunistă, au determinat
înăsprirea regimului infracţiunilor „contrarevoluţionare” în scopul consolidării statului democrat-
popular prin „întărirea aparatului de stat, a funcţiei de reprimare a activităţii ostile a duşmanului
de clasă, a funcţiei de apărare a ţării împotriva duşmanului din afară”.
Astfel, prin Decretul nr. 202 din 14 mai 1953 este dată o nouă reglementare infracţiunii
de spionaj, se adoptă noţiunea de „trădare de patrie” şi se introduc infracţiunile de subminare a
economiei naţionale, de act diversionist şi de sabotaj contrarevoluţionar, iar prin Decretul nr. 469
din 30 septembrie 1957 se modifică din nou infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale.
Reglementat după anul 1948, în cadrul articolului 209 Cod penal, şi cunoscând mai multe
modificări în anii următori, delictul de uneltire contra ordinii sociale a devenit, prin gradul său de
generalitate, una din cele mai eficiente forme de anihilare a grupurilor sociale indezirabile pentru
regim, în special al ţăranilor reticenţi faţă de transformarea socialistă a agriculturii.
O consistentă modificare a Codului penal are loc în anii 1958 - 1960. Îngrijorările
produse de efectele procesului de destalinizare şi de evoluţia periculoasă a evenimentelor din
Ungaria din toamna anului 1956, au provocat la nivelul întregului bloc comunist reîntoarcerea la
dogmatismul ideologic, urmată de o puternică recrudescenţă a procesului de represiune.
Rezultatul a constat în substanţiale modificări ale legislaţiei penale prin includerea unor noi
infracţiuni, înăsprirea regimului sancţionator al celor deja existente şi prin creşterea masivă a
numărului deţinuţilor condamnaţi pentru activitate „contrarevoluţionară” (conform datelor
statistice, în luna ianuarie 1960, numărul persoanelor condamnate pentru infracţiuni „împotriva
securităţii statului” ajunsese la cifra de 17.613) .

80
 Astfel, Decretul nr. 125 din 26 martie 1958 (rectificat în Buletinul Oficial nr. 17 din 5
aprilie 1958) introduce un nou articol (1961) prin care este incriminată fapta cetăţeanului român,
cu o însărcinare specială în străinătate, de a refuza să se întoarcă în ţară. Peste puţin timp este
adoptat Decretul nr. 318 din 21 iunie 1958, care aduce majore schimbări cu privire la regimul
sancţionator al majorităţii infracţiunilor contra siguranţei statului şi la unele aspecte ale
infracţiunilor de trădare şi sabotaj contrarevoluţionar, abrogă articolul 196 dar menţine într-o
formă mai severă (articolul 1945) incriminarea aceleaşi fapte (considerată, în noua formulare,
trădare de patrie şi completată cu sancţionarea omisiunii denunţării actelor preparatorii).
Totodată acest act normativ introduce în Codul penal un nou articol (2271), prin care se consideră
„infracţiuni contrarevoluţionare nu numai faptele îndreptate împotriva securităţii Republicii
Populare Romîne, ci şi aceleaşi fapte săvârşite pe teritoriul Republicii Populare Romîne contra
unui stat al oamenilor muncii, precum şi contra intereselor oamenilor muncii din orice ţară”.
Alături de Codul penal, ca lege penală generală, în perioada „democraţiei-populare” s-au
aplicat şi două legi speciale, cu incidenţă în materia infracţiunilor „contrarevoluţionare”. După
anul 1948, a fost menţinut, evident cu substanţiale modificări, şi Codul justiţiei militare,
promulgat de regele Carol al II-lea la data de 17 martie 1937. Capitolul I al Titlului al II-lea din
acest cod incrimina faptele de trădare şi spionaj săvârşite de militari în timp de război sau în stare
de mobilizare. Cealaltă lege specială a fost elaborată în scopul reglementării mai amănunţite şi a
sancţionării mai severe a infracţiunilor „contrarevoluţionare”, în condiţiile în care prevederile
legii penale generale au fost considerate insuficiente. Legea nr. 16 din 15 ianuarie 1949 pentru
sancţionarea unor crime care primejduiesc securitatea Statului şi propăşirea economiei
naţionale, completată, modificată şi republicată prin Decretul nr. 19 din 12 august 1950 pentru
sancţionarea unor infracţiuni care primejduiesc sancţionarea unor infracţiuni care primejduiesc
securitatea statului, dotarea Forţelor Armate ale Republicii Populare Romîne şi propăşirea
economiei naţionale, introduce pedeapsa cu moartea pentru cele mai grave infracţiuni contra
siguranţei statului, reglementează regimul penal al acestor infracţiuni şi prevede anumite
dispoziţii derogatorii de la dreptul comun. Articolul IV din Decretul nr. 318/1958 abrogă
Decretul nr. 19/1950, restabilind unitatea în această materie.
La data de 21 august 1965, se adoptă o nouă Constituţie şi anii următori cunosc o
puternică campanie de modificare a legilor existente şi de adoptare a altora, în acord cu politica

81
de deschidere promovată de regim. În acest context, este elaborat noul Cod penal, care, aprobat
de Marea Adunare Naţională la 21 iunie 1968, a intrat în vigoare pe data de 1 ianuarie 1969. Din
punct de vedere strict ştiinţific, noua lege penală este apreciată ca reprezentând un progres faţă
de Codul penal anterior, în privinţa sistematizării materiei (numărul articolelor a fost redus cu
jumătate şi s-a realizat o mai completă incriminare a anumitor fapte prin includerea infracţiunilor
prevăzute anterior în legi penale speciale, inclusiv cele din Codul justiţiei militare), a
modalităţilor de sancţionare (prin impunerea unei singure pedepse privative de libertate,
închisoarea) şi a terminologiei juridice.
În noul cod penal, infracţiunile contra statului continuă să fie incriminate în primul titlu al
Părţii speciale sub denumirea Infracţiuni contra securităţii statului, renunţându-se la dihotomia
„securitate externă” – „securitate internă”. Ca urmare a sistematizării legislaţiei penale, numărul
extrem de mare de articole care incrimina infracţiunile contra siguranţei statului în Codul penal
anterior (43 de articole la care se adaugă textele din Codul justiţiei militare) a fost redus simţitor,
fiind iniţial 17 articole. O dată cu abandonarea legislaţiei penale represive ce caracterizase
ultimele două decenii, se părăseşte şi în literatura juridică vocabularul agresiv, iar infracţiunile
contra statului nu mai sunt catalogate drept „infracţiuni contrarevoluţionare”. Cu toate acestea, în
tradiţia oricărui regim totalitar, „infracţiunile contra securităţii statului” au continuat să
reprezinte una dintre cele mai eficiente forme de reprimare a disidenţei şi a opoziţiei sub toate
formele ei.

82
 Unitatea de învățare 14
Statul și dreptul în primul deceniu postdecembrist

După prăbușirea regimului totalitar comunist primul act adoptat cu scopul organizării
puterii revoluționare a fost Decretul-Lege nr. 2 din 27 decembrie 1989 privind constituirea,
organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naționale. Prin dispozițiile acestui act normativ Consiliul Frontului
Salvării Naționale (C.F.S.N.) devine organul puterii de stat cu atribuții constând în următoarele:
emite decrete cu putere de lege și decrete; numește și revocă pe primul-ministru; aprobă
componența Guvernului la propunerea primului-ministru; instituie și conferă decorații; acordă
gradele de general, amiral și mareșal; ratifică și denunță tratatele internaționale; declară starea
excepțională, mobilizarea generală sau parțială, precum și starea de război etc.
Din rândul celor 145 de membri ai Consiliului era ales un Birou executiv format din:
președinte, un prim-vicepreședinte, doi vicepreședinți, un secretar și șase membri. Președintele
C.F.S.N. exercita o mare parte din atribuțiile tradiționale ale unui șef de stat: reprezintă țara în
relațiile internaționale; încheie tratate internaționale; numește și recheamă pe ambasadorii
României în străinătate; primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților
diplomatici ai altor state; acordă cetățenia română, aprobă renunțarea la cetățenie și retrage
cetățenia română; acordă dreptul de azil.
Peste câteva zile prin Decretul-Lege nr. 10 din 31 decembrie 1989 privind constituirea,
organizarea și funcționarea Guvernului României s-au reglementat structura și atribuțiile
„organului suprem al administrației de stat”. Componența Guvernului era aprobată de Consiliului
Frontului Salvării Naționale la propunerea primului-ministru, care era numit tot de către C.F.S.N.
Guvernul în întregime și fiecare din membrii săi erau răspunzători în fața C.F.S.N. acesta putând
anula hotărârile Guvernului atunci când considera „că acestea contravin legilor și decretelor în
vigoare sau intereselor poporului” (art. 6).
Prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 92 din 14 martie 1990 pentru alegerea
parlamentului și a Președintelui României s-a precizat că „Guvernarea României se realizează pe
baza sistemului democratic, pluralist, precum și a separației puterilor legislativă, executivă și
judecătorească” (art. 2). Această reglementare prevede modul de alegere a Președintelui

83
României prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat precum o serie de atribuții care
au permis ulterior Curții Constituționale să rețină că „prin Decretul-Lege nr. 92/1990 s-a instituit
într-adevăr funcție de șef al statului, sub denumirea «Președintele României»”.
Conform art. 82 din decretul-lege Președintele României îndeplinește următoarele
atribuții: a) desemnează ca prim-ministru pe reprezentantul partidului sau formațiunii politice
care a obţinut majoritatea mandatelor în parlament; b) numeşte pe preşedintele şi membrii Curţii
Supreme de Justiţie, cu avizul Senatului, precum şi pe procurorul general al României; c) poate
convoca parlamentul în sesiune extraordinară; d) poate dizolva Adunarea Constituantă, cu
acordul primului-ministru şi al preşedinţilor Adunării Deputaţilor şi Senatului, în cazul în care nu
s-a adoptat Constituţia în termen de 9 luni de la constituirea ei; e) prezintă anual parlamentului
mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii; f) poate declara mobilizarea
parţială sau generală a armatei, cu aprobarea prealabilă a parlamentului; g) instituie starea de
urgenţă în întreaga ţara sau în unele localităţi, cu încuviinţarea parlamentului dată în cel mult 5
zile de la adoptarea acestei măsuri; h) încheie tratate internaţionale şi le supune spre ratificare
parlamentului; i) acreditează şi recheamă reprezentanţi diplomatici ai României şi primeşte pe
reprezentanţii altor state; j) acorda graţierea şi comută pedepsele; k) conferă gradele de general,
amiral şi mareşal; l) conferă decorațiile şi titlurile de onoare; m) promulgă legile. În exercitarea
acestor atribuții Președintele României emite decrete, care trebuie contrasemnate de primul-
ministru.
În materia organizării și funcționării Guvernului Decretul-Lege nr. 10/1989 a fost abrogat
prin dispozițiile art. 23 din Legea nr. 37/1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului
României. Noua reglementare renunță la logica revoluționară definind Guvernul drept „organul
central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, administrația publică pe întreg
teritoriul țării”.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 37/1990 Guvernul este format din prim-ministru,
miniștrii de stat și secretarii de stat. Primul-ministru este desemnat de Președintele României, iar
componența Guvernului se aprobă, la propunerea primului-ministru, prin hotărâre de către
Adunarea Deputaților și Senat. Membrii Guvernului trebuie să fie cetățeni români, să aibă
domiciliul în România și să se bucure de exercițiul drepturilor electorale. Conform prevederilor
art. 3 alin. (2) membrii Guvernului nu pot fi deputați sau senatori și nu pot îndeplini o funcție de

84
reprezentare profesională cu caracter național, o altă funcție publică sau o funcție ori activitate
profesională cu caracter național.
Guvernul adoptă hotărâri și regulamente în prezența a jumătate plus unu din membrii săi.
Hotărârile sunt adoptate în exercitarea atribuțiilor proprii, iar regulamentele pentru aplicarea
legilor. Ambele categorii de acte se publică în Monitorul Oficial, cu excepția hotărârilor care
constituie secret de stat. În exercitarea atribuțiilor proprii primul-ministru emite decizii cu
caracter individual sau privind organizarea internă a guvernului.
Prin dispozițiile art. 13 ale Legii nr. 37/1990 se prevede răspunderea Guvernului, în
întregul său, și a fiecărui membru în fața Parlamentului pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor
ce le revin.
Constituția României din 21 noiembrie 1991, aprobată prin referendumul din 8
decembrie 1991, prevede normele referitoare la organizarea și funcționarea Guvernului în cadrul
Titlului al III-lea (Autoritățile publice), Capitolul III (Guvernul). Normele constituționale
stabilesc, printre altele, și un alt regim juridic pentru incompatibilități („funcția de membru al
Guvernului este incompatibilă cu exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei
de deputat sau de senator” – art. 104) și pentru actele Guvernului. Astfel, potrivit prevederilor
art. 107 Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe, care se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul
Oficial al României. Hotărârile se emite pentru organizarea executării legilor iar ordonanțele se
emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de acestea.
În materia organizării administrației locale Decretul-Lege nr. 2/1989 privind constituirea,
organizarea și funcționarea Consiliului Frontului Salvării Naționale și a consiliilor teritoriale
ale Frontului Salvării Naționale a prevăzut înființarea în unitățile administrativ-teritoriale a unor
consilii ale Frontului Salvării Naționale ca „organe ale puterii locale” (art. 6). Aceste consilii
teritoriale erau subordonate Consiliului Frontului Salvării Naționale și cuprindeau consiliile
județene, municipale, orășenești și comunale într-un număr variabil de membri. Din rândul
membrilor se alegea un birou executiv format din: un președinte, doi vicepreședinți, un secretar
și 3-5 membri.
Prin dispozițiile Decretului-Lege nr. 8 din 7 ianuarie 1990 privind organizarea și
funcționarea organelor locale ale administrației de stat s-au constituit primăriile ca organe

85
locale ale administrației de stat în județe, municipii, sectoarele municipiului București, orașe și
comune. Ele erau conduse de primari, ajutați de câte un viceprimar, cu excepția municipiului
București unde existau doi viceprimari. Componența organelor locale ale administrației de stat se
stabilea pe funcții de consiliile teritoriale ale Frontului Salvării Naționale.
Aceste structuri au funcționat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 5/1990 privind
administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri
locale. În baza acestui act normativ administrarea județelor se realiza de prefecturi, iar a
municipiilor orașelor și comunelor de către primării. Prefectura era condusă de un prefect, doi
subprefecți, un secretar și 7 membri numiți de primul-ministru la propunerea Direcției
administrației locale din cadrul Secretariatului general al Guvernului. Primăriile erau formate din
primar, 1-3 viceprimari, secretar și 4-8 membri, numiți prin decizia prefecturilor județene, cu
excepția Primăriei municipiului București unde numirile se făceau tot de către primul-ministru.
Constituția României din 21 noiembrie 1991 prevede în cuprinsul art. 3 alin. (3) că
„teritoriul este organizat, sub aspect administrativ, în comune, orașe și județe. În condițiile legii,
unele orașe sunt declarate municipii”. Comuna, orașul și județul au personalitate juridică,
patrimoniu propriu, și sunt considerate atât unități administrativ-teritoriale cât și colectivități
locale
Autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia locală în comune și
orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive. În
conformitate cu prevederile Legii nr. 61/1991 consilierii și primarii sunt aleși pentru un mandat
de 4 ani. În exercitarea atribuțiilor ce le revin consiliile adoptă hotărâri, iar primarii dispoziții. În
fiecare județ se alege un consiliu județean care are rolul de a coordona activitatea consiliilor
locale în vederea realizării serviciilor publice de interes județean. Din rândul membrilor
consiliului județean era ales președintele și delegația permanentă.
Tot în baza Legii nr. 61/1991 Guvernul numește câte un prefect în fiecare județ și în
municipiul București. Prefectul este ajutat de un subprefect, cu excepția municipiului București
unde erau numiți 3 subprefecți. Prefectul este reprezentantul Guvernului în teritoriu și
coordonează și supraveghează serviciile publice ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale
administrației centrale organizate în unitățile administrativ-teritoriale. Între prefecți, pe de o
parte, și consiliile locale ori județene și primari, pe de altă parte, nu există raporturi de

86
subordonare, prefectul având doar posibilitatea să atace în fața instanței de contencios
administrativ actelor acestora pe care le consideră ilegale. Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce-i
revin prefectul emite ordine.

87