MORFOLOGIA ŞI ANATOMIA ORGANELOR

PLANTELOR
¾Un organ reprezintă o parte componentă a corpului la cormofite
(ferigi, gimnosperme, angiosperme), şi care este adaptată pentru
îndeplinirea unor funcţii specifice.
¾Organele sunt alcătuite din mai multe tipuri de ţesuturi
specializate, dintre care cele mai caracteristice sunt ţesuturile
conducătoare.
¾După funcţiile fundamentale pe care le îndeplinesc, organele se
grupează în două categorii: vegetative şi generative.
¾Organele vegetative au ca funcţie principală întreţinerea vieţii
plantei (nutriţie, creştere etc.) şi sunt reprezentate de rădăcină,
tulpină şi frunze.
¾Organele generative au ca funcţie principală înmulţirea plantelor
şi aici se încadrează floarea, sămânţa şi fructul.

RĂDĂCINA
¾Rădăcina este un organ vegetativ nearticulat, cu creştere
geotropică pozitivă, lipsit de muguri (normali), frunze şi stomate,
adaptat să îndeplinească două funcţii specifice: fixarea plantei în
sol şi absorbţia apei cu substanţe minerale.

rădăcina

1
¾Ontogenetic, rădăcina se dezvoltă din radicula embrionului.
Rădăcina rezultată din dezvoltarea radiculei embrionului se
numeşte rădăcină embrionară.
¾Pe lângă rădăcinile embrionare, la multe plante se pot forma
rădăcini pe tulpină, ramuri sau pe frunze. Asemenea rădăcini se
numesc adventive.

rădăcină embrionară rădăcini adventive

MORFOLOGIA RĂDĂCINII

¾Examinând rădăcina unei plante tinere, obţinută prin germinarea

seminţei, observăm că rădăcina are o bază prin care se fixează
pe tulpină şi un vârf liber, conic sau rotunjit.
¾ Morfologic, baza rădăcinii se confundă cu baza tulpinii; din
punct de vedere anatomic, însă, există o zonă de trecere de la
structura rădăcinii la cea a tulpinii, numită colet.
¾La o rădăcină tânără, distingem următoarele cinci regiuni,
începând de la vârf către bază: piloriza, vârful vegetativ, regiunea
netedă, regiunea piliferă, regiunea aspră.
9Piloriza acoperă vârful rădăcinii ca un degetar şi protejează
ţesuturile meristematice care alcătuiesc vârful vegetativ al
rădăcinii. Piloriza este formată din mai multe straturi de celule,
parenchimatice, parţial suberificate. Celulele externe ale
pilorizei se exfoliază pe măsură ce rădăcina pătrunde în
pământ şi în locul acestora se formează noi celule din iniţialele
apicale, aşa încât grosimea pilorizei rămâne constantă.

2
 Zona aspră
Peri
absorbanţi

Zona
piliferă

Zona netedă

Vîrful vegetativ
(meristematic)

Piloriza

9Vârful vegetativ cuprinde celula iniţială (la ferigi) sau celule

iniţiale (la gimnosperme şi angiosperme) din a căror diviziune
se formează foiţele histogene ale meristemelor primordiale:
dermatogenul, periblemul şi pleromul. Lungimea totală a
acestei regiuni atinge abia 2-3 mm.
9Regiunea netedă este situată deasupra vârfului vegetativ şi
coincide cu zona de creştere în lungime a rădăcinii. Celulele
din această regiune nu se mai divid ci cresc prin întindere,
mărindu-şi de câteva ori dimensiunile iniţiale. În felul acesta
rădăcina se alungeşte şi poate pătrunde în sol.
9Regiunea piliferă. Deasupra zonei netede, pe o distanţă de
1 până la câţiva cm, rădăcina este acoperită de numeroşi peri
subţiri şi lungi. Această porţiune a rădăcinii formează regiunea
piliferă. Perişorii iau naştere prin alungirea pereţilor externi ai
celulelor rizodermei. Deoarece ei au însuşirea de a absorbi
apa şi sărurile minerale dintre particulele solului, se numesc
peri absorbanţi.

3
 9Regiunea aspră se întinde deasupra celei pilifere, ocupând
tot restul rădăcinii.
9Odată cu moartea perişorilor absorbanţi la acest nivel, se
distruge şi rizoderma, de aceea, rolul de protecţie a rădăcinii în
dreptul zonei aspre este preluat de primele straturi de celule
ale scoarţei, care îşi suberifică pereţii şi formează aşa numitul
cutis sau exoderm (vezi şi ţesuturile protectoare primare !).

CLASIFICAREA RĂDĂCINILOR

Clasificarea rădăcinilor se poate face după mai multe criterii:

¾ După originea lor, rădăcinile se împart în :

-Rădăcini embrionare, care provin din radicula embrionului şi
îndeplinesc funcţiunile specifice rădăcinii.
-Rădăcini adventive, care nu iau naştere din radicula
embrionului, nu se formează pe rădăcina principală sau pe
radicele, ci se formează pe tulpini sau pe frunze;
Rădăcinile adventive au origine endogenă ca şi radicelele; sub
raport fiziologic, funcţiile îndeplinite de rădăcinile adventive sunt
identice cu cele ale rădăcinilor normale;
Proprietatea plantelor de a forma rădăcini adventive este
utilizată în practică pentru înmulţirea pe cale vegetativă a unor
specii cultivate.

4
¾După raportul dintre axa principală şi cele laterale sunt trei
feluri de rădăcini: pivotante, rămuroase şi fasciculate.
-Rădăcinile pivotante - axa principală se dezvoltă mult în
lungime şi grosime, în timp ce ramificaţiile laterale rămân mult mai
scurte şi mai subţiri (ex.: la cânepă, lucernă, trifoi, bumbac, traista
ciobanului etc.);
-Rădăcinile rămuroase - radicelele de ordinul întâi au
aceeaşi lungime şi grosime ca şi rădăcina principală (asemenea
rădăcini întâlnim la arbori şi la pomii fructiferi);
-Rădăcinile fasciculate - rădăcina principală se dezvoltă
foarte puţin sau moare de timpuriu şi locul ei este luat de radicele
sau de numeroase rădăcini adventive formate la nodurile bazale
ale tulpinii; acestea sunt subţiri, fibroase, aproximativ de aceleaşi
dimensiuni, formând un mănunchi sau fascicul; asemenea
rădăcini sunt caracteristice poaceelor (grîu, secară, firuţă etc.) şi
plantelor cu bulbi (ceapa, laleaua etc.).

rădăcină
rămuroasă

rădăcină
pivotantă

rădăcină
fasciculată

5
¾După funcţiile îndeplinite, rădăcinile pot fi: normale şi
metamorfozate.
-Rădăcinile normale îndeplinesc funcţiile specifice
rădăcinii (de absorbţie a sevei brute şi de fixare a plantei în sol);
-Rădăcini metamorfozate îndeplinesc alte funcţii decât
cele caracteristice rădăcinii şi din această cauză îşi modifică
morfologia şi anatomia.
La rândul lor rădăcinile metamorfozate se împart în două
grupe:
-rădăcini metamorfozate subterane;
-rădăcini metamorfozate aeriene.
Dintre rădăcinile metamorfozate subterane menţionăm
următoarele tipuri: rădăcinile tuberizate, rădăcinile contractile,
rădăcinile drajonante, rădăcinile simbiotice.
Dintre rădăcinile metamorfozate aeriene se pot menţiona:
rădăcinile cu velamen, rădăcinile fixatoare, rădăcinile proptitoare
etc.

Daucus carota

Ficaria verna
Dahlia variabilis

Exemple de rădăcini tuberizate

6
Rădăcinile drajonante sunt rădăcini purtătoare de muguri
adventivi, din care se dezvoltă lăstari numiţi drajoni; aceştia
străbat solul, generând noi tulpini ale plantei; înmulţirea prin
drajoni este întâlnită la multe plante ierboase (Linaria vulgaris,
Convolvulus arvensis, Cirsium arvense etc.) sau lemnoase (Tilia
tomentosa, Cerasus vulgaris etc.)

Rădăcini drajonante la Linaria vulgaris

Rădăcinile simbiotice. Între rădăcinile multor plante şi anume

bacterii sau ciuperci se stabilesc simbioze de pe urma cărora
beneficiază ambii parteneri. Asemenea rădăcini se numesc
simbiotice (rădăcini cu nodozităţi, rădăcini cu micorize)
- Rădăcinile cu nodozităţi - Nodozităţi pe rădăcinile de mazăre
(Pisum sativus)
se găsesc la plantele din familia
Fabaceae şi la câteva specii
aparţinând genurilor Alnus,
Elaeagnus, Hippophae etc.
Nodozităţile sunt mici umflături
ale rădăcinilor produse de bacterii
saprofite din sol (Rhizobium) care
pătrund în rădăcini şi consumă
glucidele din celule. Aceste bacterii
au capacitatea de a fixa azotul liber
molecular din sol sub formă de
compuşi minerali pe care îi cedează
plantei gazdă în schimbul glucidelor.

7
 - Rădăcinile cu micorize se întâlnesc la numeroşi arbori şi
arbuşti ca: teiul, prunul, mărul, stejarul, fagul, alunul, nucul etc,
precum şi la unele plante ierboase, mai ales dintre graminee.
Rădăcinile acestor plante sunt lipsite de peri absorbanţi, în
schimb, au vârfurile învelite într-o pâslă deasă de celule (hife) ale
unor ciuperci cu care trăiesc în simbioză. Aceste hife pot rămâne
la exteriorul rădăcinilor formând micorize ectotrofe, sau pătrund în
celulele din scoarţa rădăcinii şi în acest caz micorizele se numesc
endotrofe.
Micoriză
endotrofă

Micoriză
exotrofă

ANATOMIA RĂDĂCINII

¾În cursul dezvoltării sale, rădăcina poate prezenta o structură

primară, rezultată din activitatea meristemelor primare
(protodermul, procambiul şi meristemul fundamental) şi o
structură secundară formată prin funcţionarea meristemelor
secundare (cambiul şi felogenul).
¾Structura primară o întâlnim la rădăcinile tuturor plantelor în
primele faze ale dezvoltării lor, dar persistă toată viaţa plantei la
Polypodiophyta, unele magnoliopside şi la Liliopsida. La
Pinophyta şi majoritatea speciilor din clasa Magnoliopsida,
structura primară nu are decât o existenţă tranzitorie, rădăcinile
lor prezentând apoi o structură secundară.

8
 STRUCTURA PRIMARĂ A RĂDĂCINII

¾Dacă examinăm structura unei rădăcini, pe o secţiune

transversală la nivelul regiunii pilifere, se pot distinge trei zone
anatomice concentrice, dispuse de la exterior spre centru în
ordinea următoare: rizoderma, scoarţa şi cilindrul central
(stelul).
1. Rizodema îmbracă la exterior rădăcina. Ea este alcătuită, în
mod obişnuit, dintr-un singur strat de celule parenchimatice,
strâns unite între ele, cu toţi pereţii subţiri şi celulozici. Pereţii
externi de la cele mai multe celule ale rizodermei sunt prelungiţi în
peri absorbanţi. Rizoderma rădăcinilor aeriene de la numeroase
epifite tropicale este pluristratificată şi formează un ţesut
absorbant numit velamen.
Rizoderma are o viaţă scurtă. La limita superioară a
regiunii pilifere, odată cu moartea perilor absorbanţi, rizoderma se
exfoliază, rolul de protecţie fiind preluat de exoderm (cutis).

Structura primară a rădăcinii

9
2. Scoarţa este formată din mai multe straturi de celule
parenchimatice, vii, cu pereţii subţiri, celulozici şi care lasă între
ele numeroase spaţii intercelulare. La nivelul regiunii aspre,
scoarţa rădăcinilor de la majoritatea plantelor este diferenţiată în
trei subzone: exodermul, mezodermul sau parenchimul cortical şi
endodermul.
a) Exodermul (cutisul) reprezintă primul sau primele
straturi de celule ale scoarţei, care-şi suberifică pereţii şi devin
impermeabile pentru apă şi gaze, având rol protector.
b) Mezodermul sau parenchimul cortical constituie partea
cea mai groasă a scoarţei şi este format din mai multe straturi de
celule parenchimatice, bogate în substanţe nutritive de rezervă.
c) Endodermul este stratul cel mai intern de celule al
scoarţei. Rareori endodermul este format din două straturi de
celule (la Smilax, Schizandra).
Celulele endodermului prezintă unele caracteristici pe baza
cărora această zonă a scoarţei se poate identifica uşor:

Astfel, la Magnoliopsida celulele endodermului prezintă pe

pereţii lor laterali, externi şi interni, în regiunea mediană, câte o
bandă suberificată; aceste benzi sunt cunoscute sub numele de
cordoanele lui Caspary. Pe secţiune transversală, cordoanele a
două celule vecine apar ca nişte îngroşări lenticulare pe pereţii
laterali (punctele lui Caspary).
La Liliopsida, endodermul este format, în general, din
celule cu pereţii interni şi laterali îngroşaţi şi lignificaţi, iar pereţii
externi subţiri, celulozici. endoderm la Liliopsida
punctele lui Caspary

endoderm la Magnoliopsida

10
3) Cilindrul central (stelul) reprezintă ansamblul ţesuturilor
situate la interiorul endodermului, care ocupă zona centrală a
rădăcinii. El este format din: periciclu, fascicule conducătoare,
raze medulare şi măduvă.
a) Periciclul este format dintr-un singur strat de celule
parenchimatice vii, cu pereţii subţiri, dispuse în alternanţă cu
celulele endodermului.
La Vitis vinifera periciclul este pluristratificat. În cazuri rare lipseşte
(la Equisetum).
Prin diferenţierea locală a celulelor periciclului, se pot forma:
radicele, arcuri de cambiu, muguri adventivi, laticifere etc.
b) Fasciculele conducătoare din structura primară a rădăcinii
sunt simple (lemnoase şi liberiene), dispuse altern şi cu
dezvoltare centripetă (de la exterior spre interior).

Fasciculele de lemn sunt formate din vase de lemn şi uneori

celule de parenchim lemnos.
Dezvoltarea elementelor de lemn are loc în sens centripet: la
exterior (lângă periciclu) iau naştere primele vase, care sunt
inelate şi spiralate cu lumenul mic (protoxilemul); vasele care iau
naştere mai târziu, spre centrul stelului, sunt mult mai largi, de tip
reticulat, scalariform sau punctat (metaxilemul).

protoxilem

fascicul de lemn

metaxilem

11
Fasciculele de liber sunt formate din tuburi ciuruite, celule anexe
(prezente numai la Magnoliophyta) şi, uneori, celule de parenchim
liberian. Lângă periciclu se găsesc primele vase de liber apărute
(protofloemul) iar spre centru ultimele vase de liber formate
(metafloemul). Deci şi fasciculele liberiene se dezvoltă de la
periferie către centru (centripet), ca şi cele de lemn.

endoderma

periciclu

protofloem

fascicul de liber

metafloem

¾Fasciculele conducătoare sunt separate între ele prin raze

medulare primare (formate din celule mici, cu pereţii subţiri,
celulozici), iar în centrul rădăcinilor tinere se găseşte măduva,
formată, de asemenea, din celule parenchimatice.
¾Mai târziu măduva poate lipsi, locul ei putând fi luat de
metaxilem. Uneori atât măduva cât şi razele medulare au celule
cu pereţii îngroşaţi şi lignificaţi (ex. la Iris germanica).
¾Într-o rădăcină dată, numărul fasciculelor de lemn este egal cu
numărul fasciculelor de liber.
¾La diferite specii acest număr poate varia. Astfel, după numărul
fasciculelor de lemn (număr egal cu acela al fasciculelor de liber)
structura rădăcinii poate fi: diarhă (Brassicaceae, Apiaceae,
Solanaceae etc.); triarhă (unele Fabaceae: Pisum, Medicago,
Lens, Phaseolus ş.a.); pentarhă (multe Ranunculaceae); poliarhă
(specii de Citrus, Quercus, Fagus).

12
Dezvoltarea radicelelor
¾Radicelele sau rădăcinile laterale au origine endogenă, ele
luând naştere din celulele periciclului situate în dreptul fasciculelor
de lemn.
¾Astfel, celulele periciclului intră în diviziune şi formează trei
straturi de celule suprapuse, care devin celule iniţiale, întocmai ca
la vârful rădăcinii principale.
¾Aceste celule prin diviziuni repetate formează meristemele
(dermatogenul, periblemul şi pleromul), din care vor lua naştere
părţile componente ale radicelei.
¾Primordiile radicelare, care la început au forma unor masive de
celule, străpung scoarţa rădăcinii-mame, ieşind la suprafaţă.

Dezvoltarea unei radicele la rădăcina de salcie (Salix sp.)

13
 STRUCTURA SECUNDARĂ A RĂDĂCINII

¾La gimnosperme (Pinophyta) şi unele dicotiledonate

(Magnoliopsida), structura primară a rădăcinii este înlocuită, la un
moment dat, de structura secundară rezultată ca urmare a
funcţionării meristemelor secundare (felogen şi cambiu).
¾Felogenul apare în scoarţă (uneori chiar şi în cilindrul central,
dar întotdeauna la exteriorul cambiului), generând spre exterior
suber, iar spre interior feloderm.
După cum se ştie, suberul, felogenul şi felodermul formează
periderma sau scoarţa secundară.
¾Cambiul se diferenţiază în cilindrul central, având iniţial un
contur sinuos care ocoleşte pe la exterior fasciculele de lemn şi
pe la interior fasciculele de liber.

9Prin funcţionarea unilaterală a cambiului în dreptul fasciculelor

liberiene se formează spre interior lemn secundar care,
acumulându-se împinge spre exterior atât fasciculele liberiene cât
şi zona generatoare.
9În cele din urmă, cambiul va căpăta, astfel, un contur circular,
moment în care acesta începe să funcţioneze bifacial, generând
spre exterior liber secundar şi spre interior lemn secundar.

14
Liberul şi lemnul secundar sunt dispuse sub forma a două zone
conducătoare concentrice, separate de cambiu şi întretăiate în
sens radiar de raze medulare secundare (care rezultă tot din
activitatea cambiului).
Lemnul primar (din fostele fascicule conducătoare lemnoase) este
treptat împins spre interior şi strivit de dezvoltarea lemnului
secundar; de asemenea, liberul primar este împins spre exterior şi
strivit, devenind nefuncţional.
Ţesuturile conducătoare secundare se deosebesc de cele primare
nu doar prin originea şi dispoziţia lor, ci şi prin prezenţa fibrelor
(lemnoase, respectiv liberiene), care sunt absente în structura
primară.

15
suber
felogen

Structura secundară a rădăcinii

TULPINA
¾Tulpina este un organ axial
articulat, cu simetrie în general
radiară, cu creştere terminală, de
regulă ortotropă (cu geotropism
negativ), adaptată pentru
îndeplinirea a două funcţii specifice:
9 susţinerea ramurilor,
frunzelor, florilor şi mai târziu a
fructelor şi seminţelor;
9 conducerea sevei brute şi
elaborate.

16
Originea tulpinii. În urma germinării unei seminţe, din tigela şi
gemula embrionului se naşte tulpina, astfel: tigela dă naştere unei
axe scurte, cuprinsă între colet şi locul de inserţie a cotiledoanelor
(axa hipocotilă), iar din activitatea gemulei se naşte cea mai
dezvoltată parte a tulpinii, situată deasupra locului de insertie a
cotiledoanelor (axa epicotilă).

axa.
epicotilă

axa.
hipocotilă

originea tulpinii

MORFOLOGIA TULPINII

¾Din punct de vedere morfologic, tulpina este formată din: vârf

vegetativ, noduri şi internoduri.
¾Vârful vegetativ al tulpinii cuprinde zona meristematică apicală,
alcătuită din meristemele primordiale şi primare, care stau la baza
formării ţesuturilor definitive primare din tulpină.
9La baza vârfului vegetativ, meristemele formează un ax pe
care, lateral, iau naştere nişte excrescenţe care sunt
primordiile organelor laterale ale tulpinii.
9Din unele excrescenţe numite primordii foliare, se vor
forma frunzele, iar din altele, situate la subsuoara acestora se
dezvoltă primordiile mugurilor axilari ce vor da naştere
ramurilor laterale.
9vârful vegetativ, împreună formaţiunile tinere ce iau naştere
din activitatea sa (axul, primordiile laterale) formează
mugurele apical al tulpinii.

17
Vârful vegetativ al tulpinii, văzut de sus

18
Nodurile şi internodurile.

Prin activitatea
meristemelor, zonele
situate între primordiile
foliare cresc în lungime şi
astfel primordiile, care la
început erau apropiate, se
vor îndepărta unele de
altele.
Porţiunile axei pe care se
inseră frunzele devin mai
umflate şi poartă numele
de noduri, iar porţiunile
cuprinse între noduri (de
regulă mai înguste şi mai
lungi) se numesc
internoduri.

Mugurii
Mugurii sunt lăstari scurţi, nedezvoltaţi, cu nodurile foarte
apropiate şi frunze reduse care, având o creştere mai activă pe
partea externă, se încovoaie peste vârful vegetativ, pe care îl
acoperă.
După cum s-a văzut, un mugure este format din: ax, vârf
meristematic şi unele formaţiuni laterale (primordiile foliare,
primordiile mugurilor axilari).
La majoritatea plantelor
Catafilele mugurelui
de castan lemnoase, mugurii sunt
protejaţi la exterior, de
catafile (frunze solziforme).
Adeseori, catafilele sunt
strâns alipite între ele printr-
o substanţă vâscoasă,
pentru a împiedica
pătrunderea aerului rece în
timpul iernii (ex. la castan)

19
 primordii foliare

vârf vegetativ
(meristematic)

primordiile
mugurilor axilari

ax

Structura unui mugure

Clasificarea mugurilor
a) După poziţia lor pe tulpină, mugurii sunt de două feluri:
- apicali - sunt situaţi la vârful tulpinilor şi ramurilor
determinând creşterea în lungime a acestora.
- axilari - se inseră pe tulpină sub mugurele apical, în axila
frunzelor; din ei vor lua naştere ramurile laterale ale tulpinilor.

20
b) După perioada când pornesc în activitate:
-muguri activi - pornesc în activitate în cursul perioadei de
vegetaţie în care s-au format sau în anul următor;
-muguri dorminzi - rămân inactivi mai mulţi ani sau chiar
toată viaţa plantei.
Deşi inactivi, ei rămân vii şi pe măsură ce tulpina se
îngroaşă sunt acoperiţi complet de ţesuturile secundare
păstrându-şi însă contactul cu ţesuturile conducătoare care îi
alimentează.
Mugurii dorminzi reprezintă o rezervă potenţială a plantei,
pentru refacerea aparatului foliar în cazul distrugerii acestuia de
către insecte, îngheţuri, amputări etc. Ramurile ce rezultă din
astfel de muguri se numesc ramuri lacome.

c) După natura organelor la care vor da naştere, mugurii pot fi:

-mugurii foliari sau vegetativi - generează ramuri
purtătoare numai de frunze. Sunt muguri mici, mai ascuţiţi la vârf
şi mai lăţiţi la bază;
-mugurii florali sau generativi sunt mai mari, rotunjiţi,
umflaţi; aceşti muguri, după specie, vor da naştere fie unei flori fie
unei inflorescenţe;
-mugurii micşti, vor da naştere unor lăstari scurţi pe care
se află atât frunze cât şi flori.
muguri florali

Muguri florali la
Mugure floral la Pyrus sativa Cerasus avium

21
Clasificarea tulpinilor
a) După mediul în care trăiesc, tulpinile sunt: aeriene (la
majoritatea plantelor), subterane (la multe plante ierboase),
acvatice (la plantele care cresc în apă).

tulpini aeriene

tulpină subterană
(rizom)
tulpini acvatice la Ceratophyllum
Polygonatum odoratum demersum

b) După consistenţa lor: ierboase, cărnoase, lemnoase.

-tulpini ierboase – în general de mici dimensiuni, fragile, de
culoare verde (datorită clorofilei), protejate la exterior de
epidermă;

tulpină ierboasă la Viola arvensis

22
-tulpini lemnoase – de regulă de mari dimensiuni, rigide (cu
ţesuturi mecanice bine dezvoltate), de culoare în general brună
(cu diferite nuanţe), protejate la exterior de ritidom.
Plantele cu tulpini lemnoase sunt de patru categorii: arbori,
arbuşti, subarbuşti.

arbore arbust subarbust

Arborii, prezintă o tulpină principală arbore - Betula pendula

care se ramifică la o înălţime oarecare
de sol formând o coroană din ramuri de
diferite ordine (partea bazală,
neramificată se numeşte trunchi).
Arbuştii sunt de talie mai mică, cu
tulpina ramificată de la suprafaţa solului
(măceş, alun, soc, liliac ş.a. ).
Subarbuştii sau semiarbuştii sunt de
consistenţă lemnoasă numai la bază.
Partea aeriană, erbacee, toamna târziu
moare rezistând doar partea bazală cu
mugurii din care se vor forma noi tulpini
în anul următor (levănţica, afinul ş.a.) .
Stipul este o tulpină neramificată,
acoperită cu resturile peţiolurilor
frunzelor căzute, iar în vârf poartă un
buchet de frunze (la palmieri).

23
 arbust - Buxus
sempervirens

subarbust – Vaccinium
vitis-idaea

c) După poziţia în spaţiu, tulpinile sunt: ortotrope şi plagiotrope.

Tulpinile ortotrope, cresc vertical având geotropism
negativ. Aceste tulpini la rândul lor pot fi:
9erecte - prezintă poziţia verticală de la bază până la vârf fiind
dotate cu ţesuturi mecanice bine dezvoltate.
9nutante - cresc erect având doar vârful aplecat, ca de
exemplu la ciulin (Carduus nutans).
9geniculate - sunt tulpinile care la bază cresc orizontal sau
oblic, iar de la un anumit nod se îndreaptă brusc în sus.
9urcătoare - sunt tulpini ortotrope dar cu stereomul slab
dezvoltat. Pentru a se menţine în poziţie verticală au nevoie de
un suport. Aceste tulpini sunt de două feluri:
- agăţătoare care se prind de suport fie prin peri sub formă
de cârlige (Galium) fie prin intermediul cârceilor, care pot fi de
origine caulinară (Vitis) sau de origine foliară (Bryonia, Pisum,
Clematis etc );
- volubile - se răsucesc în jurul unui suport (Phaseolus,
Convolvulus, Humulus etc.).

24
 tulpină
tulpină nutantă geniculată

tulpină agăţătoare tulpină volubilă

Tulpinile plagiotrope – au ţesuturi mecanice slab

dezvoltate care nu permit menţinerea lor în poziţie verticală.
Asemenea tulpini se întind pe sol, neavând nici un fel de
geotropism.

Thymus serpyllum Fragaria vesca

plante cu tulpini plagiotrope

25
d) După funcţiile îndeplinite, tulpinile sunt:
-normale (îndeplinesc funcţiile specifice tulpinii)
-metamorfozate (îndeplinesc funcţii variate, modificându-şi
forma şi structura)
Tulpinile metamorfozate fot fi: aeriene (tulpini cărnoase, tulpini
virgate, cladodii, filocladii, spini caulinari, stoloni) şi subterane
(rizomii, bulbii, tuberculii, bulbotuberculii)
Tulpinile aeriene cărnoase (suculente) sunt tulpini
metamorfozate în care se acumulează substanţe de rezervă. Aşa
sunt tulpinile plantelor din familiile Cactaceae, Crassulaceae
precum şi a unor specii de Euphorbiaceae. Tot tulpini cărnoase
sunt şi cele de la gulie (Brassica oleracea convar. gongylodes ).

Tulpină aeriană cărnoasă (tuberizată)

la Brassica oleracea convar. gongylodes (gulie)

26
 Tulpinile metamorfozate subterane sunt grupate în
următoarele categorii: rizomi, bulbi, tuberculi şi bulbo-tuberculi.
Rizomii sunt microblaste, rar macroblaste, cu internoduri
scurte şi care la noduri prezintă frunze reduse la solzi, rădăcini
adventive precum şi muguri care asigură alungirea sau
ramificarea rizomilor. Din unii muguri ai rizomilor se vor dezvolta
tulpinile aeriene (ex. la Taraxacum officinale, Polygonatum
odoratum, Iris germanica etc.).
rizom la
Polygonatum
odoratum

rizom la Iris
germanica

Ca şi în cazul celorlalte tipuri de tulpini subterane metamorfozate

(tuberculi, bulbi, bulbo-tuberculi), pe lângă depozitarea
substanţelor de rezervă, rizomii asigură şi înmulţirea vegetativă a
plantelor, precum şi supravieţuirea peste anotimpul nefavorabil.
Rizomii pot fi scurţi şi groşi, sau alungiţi, cu aspect de stoloni.

rizom stolonifer rizom scurt

27
 Tuberculii sunt microblaste care provin din tuberizarea
vârfului unui stolon sau a mugurilor axilari, a axei hipocotile sau
chiar a axei epicotile.

Un tubercul de cartof
(Solanum tuberosum),
prezintă pe suprafaţa lui
numeroşi muguri axilari
grupaţi câte trei în nişte
adâncituri, la subsuoara
unor frunze reduse care
cad de timpuriu, rămânând
doar urmele lor sub forma
unor cicatrice. Acest
ansamblu poartă numele
de ochi.

Bulbii prezintă câte o tulpină scurtă, sub forma unui disc

cu noduri apropiate unde sunt inserate frunze cărnoase în care se
depozitează substanţe de rezervă. La partea inferioară a discului
se dezvoltă rădăcini adventive, iar la partea superioară se află un
mugure din care va rezulta, în anul următor, tulpina aeriană,
floriferă. Frunzele externe ale ale bulbului sunt de obicei
membranoase, cu rol protector. După modul cum se acoperă
frunzele unele pe altele, bulbii pot fi:
-tunicaţi, când frunzele cărnoase se acoperă complet unele
pe altele (Allium, Tulipa, Hyacinthus etc.).
-solzoşi, la care frunzele cărnoase sunt mai mici,
acoperindu-se parţial unele pe altele (Lilium).

bulb tunicat la
Allium cepa

bulb solzos la
Lilium candidum

28
 Bulbo-tuberculi sunt microblaste tuberizate în care se
depun substanţe de rezervă şi care la exterior prezintă frunze
pergamentoase cu rol protector. Asemenea tulpini se întâlnesc la
Gladiolus, Crocus, Colchicum etc.
Crocus sativus

ANATOMIA TULPINII
Creşterea tulpinii în lungime se realizează prin activitatea
meristemelor vârfului vegetativ din care apar ţesuturi definitive ce
dau tulpinii o structură primară.

29
 La plantele din clasa Liliopsida şi la unele plante erbacee din
clasa Magnoliopsida, structura primară se menţine tot timpul vieţii
lor. La Pinophyta, la magnoliopsidele lemnoase şi la majoritatea
speciilor erbacee perene, în structura lor primară apar cele două
meristeme secundare, cambiul şi felogenul, care prin activitatea
lor, generează ţesuturi secundare care determină creşterea
tulpinii în grosime.

STRUCTURA PRIMARĂ A TULPINII

Într-o secţiune transversală printr-o tulpină tânără se disting, de la

exterior spre interior, trei zone anatomice concentrice: epiderma,
scoarţa şi cilindrul central sau stelul.

epiderma
scoarţa

raze
medulare
cilindrul central

măduva

fascicul libero-
lemnos

Structura primară a tulpinii în secţiune transversală la Trifolium

30
1. Epiderma este ţesutul protector primar alcătuit de regulă dintr-
un singur strat de celule vii, lipsite de clorofilă, strâns unite
între ele, cu pereţii externi mai îngroşaţi, adeseori cutinizaţi,
cerificaţi sau mineralizaţi.
2. Scoarţa sau parenchimul cortical este alcătuită din mai multe
straturi de celule parenchimatice, cu pereţii subţiri şi celulozici,
cu spaţii intercelulare.
Adeseori celulele din straturile externe ale scoarţei conţin
cloroplaste, deci sunt capabile de fotosinteză.
Uneori în scoarţă apar ţesuturi secretoare, laticifere, sau ţesuturi
mecanice (colenchim ori sclerenchim).
La cele mai multe plante, endodermul, ultimul strat de celule al
scoarţei, nu este evident ca la rădăcină.
Atunci când endodermul este diferenţiat, cel puţin în tinereţe în
celulele lui se depozitează grăuncioare de amidon, fapt pentru
care se mai numeşte teacă amiliferă sau endodermoid.

păr epidermic

epiderma

scoarţa

31
3. Cilindrul central sau stelul este alcătuit din fascicule
conducătoare şi ţesut fundamental în care sunt dispuse
fasciculele.
La polipodiofite şi la unele magnoliopside, cilindrul central prezintă
la periferie periciclu, format din unul sau mai multe straturi de
celule cu caractere meristematice, în care îşi au originea
rădăcinile adventive.
Fasciculele conducătoare sunt mixte (libero-lemnoase),
orientate cu elementele liberiene spre exterior, iar cele lemnoase
spre centrul tulpinii.
La pinofite şi la majoritatea magnoliopsidelor, fasciculele
conducătoare sunt colateral deschise, puţine la număr şi aşezate
pe un singur cerc (ex. la Trifolium, Helianthus etc).
La plantele din clasa Liliopsida, fasciculele sunt colateral închise,
numeroase şi dispuse neregulat (ex. la Zea mays) sau pe două
cercuri (ex. Triticum).

Cu privire la modul de dezvoltare ontogenetică a elementelor

conducătoare, trebuie precizat că dezvoltarea liberului din
fasciculele mixte ale tulpinii este centripetă, ca şi în cazul
rădăcinii, protofloemul este mai aproape de periciclu, pe când
metafloemul este mai aproape de centrul tulpinii.
Lemnul fascicular în schimb, se dezvoltă centrifug, protoxilemul
aflându-se mai aproape de măduvă, în timp ce metaxilemul este
mai aproape de liber.
Razele medulare sunt reprezentate prin benzi de ţesut
parenchimatic situate între fasciculele conducătoare, pornind din
parenchimul medular şi ajungând până la periciclu.
Măduva (parenchimul medular) ocupă tot restul cilindrului
central. El este alcătuit din celule cu pereţii subţiri, uneori însă
pereţii celulari sunt îngroşaţi şi chiar sclerificaţi. Sunt şi tulpini la
care parenchimul medular se resoarbe, iar în centrul lor apare o
lacună medulară, tulpinile devenind fistuloase, ca la majoritatea
plantelor din familiile Graminaceae, Lamiaceae, Umbelliferae etc.

32
 epiderma
scoarţa

periciclu

fascicul liberolemnos
calotă de

colateral deschis
sclerenchim
liber
cambiu
lemn

raze
medulare

maduva

Structura primară a tulpinii la clasa Magnoliopsida

Scoarţa este formată dintr-o zonă

sclerenchimatică subepidermică
(hipoderma) şi o zonă parenchimatică
formată din câteva straturi de celule.
Cilindrul central cuprinde un parenchim
fundamental în care sunt dispuse
numeroase fascicule mixte colateral
închise, dispuse ± neregulat.
Lemnul este format doar din 3 vase (două
mai mari externe şi 1 mai mic intern (rar
2). La partea internă, lemnul prezintă o Structura primară a tulpinii la clasa
lacună plină cu aer. Liliopsida (Zea mays)

33
 Structura primara a tulpinii la clasa Liliopsida (Triticum aestivum)

Particularităţi:
9În scoarţă, regiunile clorenchimatice sunt întrerupte de “coaste” de sclerenchim.
9Cilindrul central prezintă la exterior un inel de sclerenchim care se continuă cu
coastele de sclerenchim ale scoarţei; fasciculele conducătoare colateral închise sunt
dispuse pe două cercuri concentrice: unul extern, cu fascicule mai mici, incluse în inelul
de sclerenchim, şi unul intern, cu fascicule mai mari. Măduva este resorbită, lăsând loc
unei lacune medulare, plină cu aer .

cambiu liber

lemn lacuna
Fascicul mixt colateral Fascicul mixt colateral închis
deschis în tulpina de în tulpina de Zea mays
Ranunculus

Deosebiri în structura fasciculelor conducătoare la Magnoliopsida

(Ranunculus) şi Liliopsida (Zea)

34
 STRUCTURA SECUNDARĂ
A TULPINII
Rezultă ca urmare a activităţii
celor două meristeme
secundare: felogenul şi cambiul
Felogenul apare în scoarţă
(uneori chiar şi în cilindrul
central, dar întotdeauna la
exteriorul cambiului), generând
spre exterior suber, iar spre
interior feloderm.
Suberul, felogenul şi felodermul
formează periderma sau
scoarţa secundară, iar prin
funcţionarea mai multor
felogenuri succesive se naşte
ritidomul (vezi ţesuturile
protectoare).

Cambiul se diferenţiază în cilindrul central, având de la început

un contur circular şi funcţionare bifacială, generând spre exterior
liber secundar şi spre interior lemn secundar.
9Liberul şi lemnul secundar sunt dispuse sub forma a două zone
conducătoare concentrice, separate de cambiu şi întretăiate în
sens radiar de raze medulare secundare (care rezultă tot din
activitatea cambiului).
9Lemnul primar (din fostele fascicule conducătoare mixte) este
treptat împins spre interior şi strivit de dezvoltarea lemnului
secundar; de asemenea, liberul primar este împins spre exterior şi
strivit, devenind nefuncţional.
9Ţesuturile conducătoare secundare se deosebesc de cele
primare nu doar prin originea şi dispoziţia lor, ci şi prin prezenţa
fibrelor (lemnoase, respectiv liberiene), care sunt absente în
structura primară.

35
 vase fibre lemn raze medulare
lemnoase lemnoase secundar secundare

Imagine
tridimensională a
lemnului secundar

rază medulară
secundară

vase lemnoase

fibre lemnoase

36
lemn secundar fibre liberiene Raze med.
(parenchim de
dilatare

liber funcţional

libe
r sec
und
ar

periderma

Inelele anuale.
La plantele lemnoase din zona temperată, cambiul funcţionează
numai din primăvară până toamna târziu. În acest timp, el
generează spre interior mai multe straturi de lemn secundar a
căror totalitate alcătuieşte un inel anual. Primăvara şi la începutul
verii, când circulaţia sevei este abundentă, cambiul formează
vase de lemn cu lumen mare şi cu pereţi mai puţin îngroşaţi (lemn
de primăvară). Către sfârşitul verii şi toamna, cambiul produce
vase cu lumen din ce în ce mai mic şi cu pereţii îngroşaţi (lemn de
toamnă). Iarna cambiul îşi încetează activitatea, care este reluată
în primăvara următoare când produce din nou vase cu lumen
mare care vor fi învecinate cu cele din toamna precedentă, cu
lumen mic. În secţiune transversală, această alternanţă a vaselor
de toamnă cu lumen mic, cu cele de primăvară cu lumen mare
constituie limita unui inel anual, iar numărul inelelor exprimă
vârsta arborelui respectiv.

37
 Tulpină de Tilia cu
vârsta de 1 an

Tulpină de Tilia cu
vârsta de 2 ani

38
 Tulpină de Tilia cu
vârsta de 3 ani

FRUNZA
Frunza este un organ vegetativ
lateral al plantei, în general lăţit,
cu simetrie bilaterală (rar radiară
sau asimetrică), care se inseră
pe tulpină la noduri şi
îndeplineşte trei funcţii specifice:
fotosinteza, respiraţia şi
transpiraţia
ORIGINEA FRUNZEI.
Ontogenetic, frunzele iau naştere
din primordiile foliare ale
mugurilor vegetativi apicali sau
axilari ai tulpinii (pe seama
activităţii meristemelor
primordiale şi primare).
primordii foliare în jurul apexului caulinar

39
 MORFOLOGIA FRUNZEI
¾O frunză completă, este alcătuită din: limb, peţiol şi teacă, la
care se mai adaugă unele anexe foliare. La multe plante, însă,
frunza este lipsită de unele din aceste părţi (frunze incomplete).

¾Spre exemplu, la
Poaceae, lipseşte
peţiolul; la alte specii
lipseşte teaca; la multe
plante lipsesc atât
peţiolul cât şi teaca
(frunze sesile).

frunză completăă frunză incompletă

LIMBUL este partea cea mai importantă a frunzei deoarece

îndeplineşte funcţiile specifice acestui organ. El este, de regulă,
lat, verde şi străbătut de nervuri.

40
¾După structura limbului, frunzele sunt de două feluri: simple –
când limbul este format dintr-o singură lamină, întreagă sau
divizată (ca la Populus, Quercus, Acer etc.) sau compuse – când
limbul este format din mai multe foliole cu peţioli proprii, prinse pe
un peţiol comun. Frunzele compuse pot fi: palmat-compuse
(când foliolele sunt prinse în vârful unui peţiol comun (ca la
Aesculus hippocastanum) sau
penat-compuse, când foliolele
sunt prinse de-a lungul peţiolului
comun.
După numărul foliolelor, frunzele
penat compuse sunt de două
tipuri: paripenat compuse (cu
număr par de foliole, ca la Pisum,
Vicia etc.) sau imparipenat
compuse (cu număr impar de
foliole, ca la Robinia).

Forma generală a limbului este foarte variată, în funcţie de

specie: circulară (a), eliptică (b), ovată (c), invers ovată (obovată),
lanceolată (d), liniară (e), fistuloasă (f), aciculară (g) etc.

a b c d e f g

41
Baza limbului poate fi: rotunjită (a), cordată (b), sagitată (c),
reniformă (d), hastată (e), asimetrică (f) etc.

a b d

c e f

Vârful limbului poate fi: rotunjit (a), acuminat (b), acut (c),
cuspidat (d), emarginat (e), retezat (f) etc.

a b c d

42
¾Marginea limbului poate fi întreagă (a) sau incizată (divizată).
9Marginile cu inciziuni mici pot fi: dinţate (inciziile delimitează
dinţi mici, triunghiulari, perpendiculari) (b), serate (cu dinţi mici,
ascuţiţi, aplecaţi spre vârful limbului) (c), crenate (cu dinţi mici,
rotunjiţi) (d).
9Marginile cu inciziuni mari pot fi: lobate (inciziile pătrund
aproape de sfertul limbului delimitând lobi) (e), fidate (inciziile
ajung la sfertul limbului) (f), partite (inciziile depăşesc sfertul
limbului) (g), sectate (inciziile ajung la nervura mediană) (h)

a b c d

aa

e e f

g h Variaţii ale marginii limbului la genul Quercus

43
Nervaţiunea limbului (modul de ramificare a nervurilor) poate fi:
dicotomică (a), penată (b), palmată (c), arcuată (d), paralelelă (e),
sau uninervă (f)

a
b c

d e f

ANEXELE FRUNZEI sunt nişte formaţiuni foliacee ce apar la

baza frunzei şi sunt de mai multe tipuri: stipele, ochree, ligulă şi
auricule (urechiuşe).
Stipelele sunt nişte excrescenţe marginale ale bazei frunzei care
au rolul de a proteja mugurii axilari.
Ele pot fi libere (a) sau concrescute cu baza peţiolului (ca la
Trifolium, Rosa etc.) (b).
Forma stipelelor este variată: lanceolate, liniare, ovate, cordate,
semicordate, hastate (c) etc.
Stipelele pot fi caduce (cad de timpuriu) sau persistente şi ajută la
asimilaţie.
Stipelele sunt de obicei mici, dar la unele plante sunt de mărimea
frunzelor (Rubiaceae) (d) sau chiar înlocuiesc frunzele (care sunt
transformate în cârcei) în fotosinteză (ex. Lathyrus aphaca) (e).
Există şi stipele metamorfozate: transf. în cîrcei (f), spini (g) etc.

44
 c

a b
Tipuri de d
stipele

e f g

Ochrea este un manşon membranos rezultat din concreşterea

stipelelor, ce înconjură baza internodului şi este caracteristică
plantelor din familia Polygonaceae.
Ligula este o formaţiune membranoasă care se află la limita
dintre limbul şi teaca frunzelor la plantele din familia Poaceae.
Lipindu-se strâns de tulpină, ligula împiedică pătrunderea
corpurilor străine între teacă şi internod, la baza căruia se află
meristemul intercalar.
Auriculele (urechiuşele) sunt nişte expansiuni laterale ale bazei
limbului frunzelor, tot la familia Poaceae.

ochree

45
Clasificarea frunzelor:
a) După dispoziţia lor pe tulpină frunzele pot fi: alterne (câte
una la un nod), opuse (câte două la un nod) şi verticilate (câte
trei sau mai multe la un nod).

Frunze verticilate, la
Frunze alterne, la Ulmus Frunze opuse, la Silene Polygonatum verticillatum

b) După funcţiile îndeplinite: frunze normale şi metamorfozate.

Frunzele metamorfozate îndeplinesc (şi) alte funcţii decât cele
specifice, modificându-şi forma şi structura.
Principalele categorii de frunze metamorfozate sunt: frunzele
agăţătoare, frunzele protectoare, frunzele transformate în
capcane de prins insecte, frunze suculente etc.
Frunzele agăţătoare sunt transformate în cârcei cu ajutorul
cărora plantele se agaţă de diferite suporturi. Cârceii pot proveni
din transformarea întregii frunze (Lathyrus aphaca), a ultimelor
foliole (Pisum, Vicia etc.), a peţiolurilor (Clematis vitalba) sau a
stipelelor (Smilax). Smilax
sp.

Lathyrus Vicia
aphaca sativa

46
Frunzele protectoare sunt transformate în spini.
Această transformare poate afecta întreaga frunză (Berberis,
cactuşi), numai vârful lobilor (Cirsium, Carduus) sau doar stipelele
(Robinia, Paliurus).

Berberis vulgaris Carduus acanthoides Paliurus spina-christi

Frunzele transformate în capcane de prins insecte

Se întâlnesc la plantele “carnivore”.
Tipuri de capcane: frunze cu peri glandulari sensibili, vâscoşi
(Drosera); frunze cu spini marginali şi care se îndoaie brusc după
linia nervurii mediane (Dionea); urne rezultate din transformarea
întregii frunze sau doar a peţiolului (Sarracenia, Nepenthes,
Utricullaria) etc.

Drosera sp. Dionea sp.

47
 Utricularia sp.

Sarracenia sp. Nepenthes sp.

În toate cazurile, frunzele-capcană

prezintă glande secretoare de
fermenţi proteolitici cu ajutorul
cărora corpul animalului capturat
este digerat, substanţele rezultate
fiind absorbite de către plantă.

Frunzele suculente se caracterizează printr-o mare dezvoltare a

parenchimurilor acvifere, spre exemplu la Sempervivum, Aloe,
Agave etc. Frunze suculente la Aloe vera

Frunze suculente la
Sempervivum tectorum

48
 ANATOMIA FRUNZEI
Într-o secţiune transversală prin limbul unei frunze, se observă
următoarele zone anatomice: epiderma superioară, epiderma
inferioară şi mezofilul.

Cele două epiderme mărginesc cele două feţe ale limbului şi

sunt formate (la majoritatea plantelor) din câte un strat de celule
vii, parenchimatice, lipsite de cloroplaste, cu pereţii interni şi cei
laterali subţiri, iar cei externi îngroşaţi şi cutinizaţi sau cerificaţi.
Unele celule epidermice se transformă în peri (tectori, glandulari)
şi stomate.
Mezofilul este parenchimul asimilator al frunzei, cuprins între cele
două epiderme. În mezofil sunt înglobate fasciculele conducătoare
libero-lemnoase (care proeminează pe una sau ambele feţe ale
limbului, formând nervurile), alături de care se mai pot găsi
ţesuturi mecanice, canale ori pungi secretoare etc. În structura
fasciculelor conducătoare, lemnul este orientat întotdeauna spre
epiderma superioară, iar liberul spre epiderma inferioară.
În jurul fasciculelor conducătoare, mezofilul prezintă un strat de
celule mici, fără cloroplaste (parenchim de tranziţie), care asigură
transferul seve dinspre mezofil spre ţesuturile conducătoare şi
invers.

49
În funcţie de structura mezofilului, se cunosc două tipuri de frunze:
bifaciale şi monofaciale.
Frunzele cu structură bifacială prezintă două feţe distincte: una
superioară şi una inferioară.
La rândul lor, frunzele bifaciale sunt de trei tipuri: cu structură
heterofacială, cu structură ecvifacială şi cu structură omogenă.
Frunzele cu structură bifacială heterofacială (ex. la Malus
domestica) au mezofilul diferenţiat în două zone distincte :
-parenchim palisadic – situat sub epiderma superioară, format
din celule uşor alungite, strâns alăturate, dispuse perpendicular
pe epidermă şi foarte bogate în cloroplaste;
-parenchim lacunos – situat între parenchimul palisadic şi
epiderma inferioară, format din celule cu contur neregulat, mai
sărace în cloroplaste şi cu spaţii intercelulare mari şi numeroase
(lacune).

epiderma superioară

parenchim palisadic

parenchim lacunos

epiderma inferioară

Structura bifacială heterofacială a frunzei (vezi şi schema anterioară)

Structura bifacială
heterofacială a
frunzei, în dreptul
nervurii

50
Frunzele cu structură bifacială ecvifacială au, de asemenea,
mezofilul diferenţiat în două zone distincte (parenchim palisadic şi
parenchim lacunos), dar parenchimul palisadic se află atât sub
epiderma superioară, cât şi deasupra epidermei inferioare, în timp
ce parenchimul lacunos se află între cele două zone de
parenchim palisadic (în mijloc); astfel, cele două feţe ale limbului
au o structură asemănătoare (de unde şi denumirea de structură
ecvifacială).
(ex.: la Dianthus
caryophyllus)

Frunzele cu structură bifacială omogenă au mezofil omogen,

nediferenţiat în parenchim palisadic şi parenchim lacunos.
La Zea mays (plantă cu frunze de acest tip), în epiderma superioară se află celule
buliforme (vezi parenchimurile acvifere). Pierzând cu uşurinţă apa pe timp secetos,
aceste celule mari, cu pereţii subţiri, determină micşorarea suprafeţei superioare a
limbului şi rularea acestuia, astfel încât frunza rămâne în contact cu aerul uscat doar
prin jumătate din suprafaţa sa (epiderma inferioară), transpiraţia reducându-se astfel, la
jumătate.

mezofil păr
stomată celule epiderma
nervură omogen buliforme superioară

51
Frunzele cu structură monofacială sunt frunze cu o singură faţă
dezvoltată (cea inferioară sau externă). Un astfel de caz se
întâlneşte la Allium cepa (ceapa), la care frunza este fistuloasă
(cilindrică şi goală în interior), iar epiderma superioară
“căptuşeşte” frunza la interior şi doar epiderma inferioară vine în
contact cu mediul extern.

Mezofilul este
diferenţiat în parenchim
palisadic (spre exterior)
şi parenchim lacunos
(spre interior);
fasciculele condu-
cătoare sunt orientate
cu liberul spre exterior
(spre epiderma
inferioară) şi cu lemnul
spre interior.

52