Demonstratia si Combaterea

Orice propoziție care este adevărată sau falsă trebuie demonstrată ca adevărată
sau falsă. N-o putem accepta altfel, pentru că ne putem înșela. Fac excepție de la această
exigență numai axiomele: un mănunchi de enunțuri din fiecare știință care sunt acceptate
făsă demonstrație.
Logica deductivă este denumită logica demonstrației. Modelul cercetării
deductive îl constituie și astăzi Elementele lui Euclid. Idealul cercetării deductive a fost
formulat de Blaise Pascal: toate noțiunile să fie definite și toate judecățile să fie
demonstrate.

Demonstratia – procedeul logic (rationamentul sau lantul de rationamente) prin

care o propoziție dată este conchisă numai din propoziții adevărate. O procedare ca aceea
a lui Euclid, în care fiecare teoremă este demonstrată cu ajutorul altor enunțuri date
anterior se numește metoda deductivă.

Combaterea – procesul invers demonstrației prin care o propoziție este respinsă

ca falsă, adică demonstrăm că aserțiunea “p este o propoziție falsă” este o propoziție
adevărată.

Structura:

1. teza de demonstrat (demonstrandum) – o propoziție concretă pe care o propunem

și pe care urmează să o argumentăm
2. fundamentul demonstrației (principia demonstrandi) – un ansamblu de premise
din care urmează să conchidem teza; pot fi propoziții, alte teoreme, definiții
3. procesul de demonstrare (forma logică a raționamentului care leagă fundamentul
de teză) – raționamentul sau ansamblul de raționamente prin care deducem teza
din premise.
Reguli ale demonstratiei:

I. Reguli ale tezei

1. Teza de demonstrat trebuie să fie clar și precis formulată

2. Teza de demonstrat este cel puțin o propoziție probabilă (și nu una infirmată)
3. Teza de demonstrat trebuie să rămână aceeași pe tot parcursul demonstrației

II. Reguli ale fundamentului

1. Fundamentul trebuie să conțină numai propoziții adevărate
2. Demonstrația argumentelor este independentă de demonstrarea tezei
3. Demonstrația trebuie să fie corectă. Prin procedeul logic folosit, trebuie ca teza să
rezulte cu necesitate din fundament
4. Sistemul demonstrativ trebuie să fie consistent

Modurile silogistice cele mai frecvent utilizate în demonstrație sunt cele din figura 2.
Figurile 2 si 4 sunt folosite în respingere, pentru că au toate concluziile negative, iar
figura 3 este utilizată în contraargumentare, deoarece nu se poate obține nicio concluzie
universală.

Tipuri de demonstrație

I. In funcție de procedeul utilizat:

1. Demonstrție intuitivă: se bazează pe relațiile dintre termeni și propoziții

2. Demonstrație formalizată – se folosesc simboluri și reguli de operare cu acestea

II. In funcție de sprijinul direct sau indirect pe experiență:

 1. Demonstrație deductivă – nu intervin date din experiență (fapte). De exemplu,
matematicianul nu se sprijină în demonstrații pe fapte, ci numai pe axiome,
definiții, teoreme.
Demonstrația deductivă interferează cu procesul de matematizare a științelor, cu
axiomatizarea teoriilor și cu formalizarea limbajului. Există astfel trei stadii în
demonstrația deductivă:
a. stadul axiomaticii clasice – se ajunge la axiome și postulate prin trecerea de la
condiție la consecință și de la general la particular (ca în cazul silogismelor).
b. Axiomatica neformalizată.
Geometria lui Euclid a fost perfecționată de David Hilbert în lucrarea Bazele
geometriei. Este o axiomatică strictă, care, pe de o parte, în afară de axiome și
de definiții, nu lasă nimic nedemonstrat, iar, pe de altă parte, nu sunt introduse
axiome, noțiuni și definiții care nu sunt necesare demonstrațiilor. Sistemul de
axime este supus unor studii logice, care îi fixează condițiile minimale:
consistența, noncontradicția, completitudinea, independența, decibilitatea.
c. Axiomatica și demonstrația formalizată – este demonstrația exprimată în
calcule logice standardizate. Acestea sunt demonstrațiile cele mai riguroase,
erorile fiind excluse.

2. demonstratie inductiva – foloseste datele experientei.

Francis Bacon (1561-1626) este considerat intemeietorul logicii inductive moderne

Logica inductivă se ocupă cu studiul raționamentelor de la particular la general, adică

se ocupă cu studiul argumentelor bazate pe generalizare.

Ex:
Porcul este omnivor
Ursul este omnivor
Omul este omnivor
Porcul, ursul, omul sunt mamifere
Toate mamiferele sunt omnivore

Caracteristicile raționamentului inductiv:

1. caracterul amplificator al concluziei în raport cu premisele

2. caracterul probabil al concluziei în raport cu premisele

Tipuri de argumente inductive:

1. Inducția completă – este, în fond, o argumentare deductivă care presupune

urmatoarele:

a. există o clasă de obiecte al cărei număr de elemente nu este mare (clasă finită)
b. fiecare obiect/element al clasei poate sa fie examinat individual
c. fiecare obiect/element al clasei are o anumită proprietate
d. se conchide că întreaga clasă de obiecte are respectiva proprietate
e. este singurul argument inductiv în care concluzia este certă

Ex.
Rechinul albastru are scheletul cartilaginos
Rechinul ciocan are scheletul cartilaginos
Cainele de mare are scheletul cartilaginos
Vulpea de mare are scheletul cartilaginos
Torpila are scheletul cartilaginos
Rechinul albastru, rechinul ciocan, cainele de mare, vulpea de mare, torpila sunt toate
vertebrate acvatice din clasa peștilor cartilaginoși
Toate vertebratele din clasa peștilor cartilaginoși au scheletul cartilaginos

Schematic, inductia completă are urmatoarea formă:

a1 este P
a2 este P
a3 este P
a4 este P
a1, a2, a3, a4 sunt toti S
Toți S sunt P

2. Inducția incompletă (amplificatoare) – se trece de la un număr finit de cazuri la

un număr infinit de cazuri. Numărul elementelor dintr-o clasă depașește
posibilitățile noastre de cercetare.

a. concluzia unui raționament inductiv incomplet este probabilă

b. nu se pot studia toate obiectele unei clase

Schematic, are următoarea formă:

a1 este P
a2 este P
.............
an este P
a1, a2, ......,an sunt unii S
(Probabil) Toți S sunt P

3. Inducția prin simpla enumerare (populară) – se bazează pe simpla trecere în

revistă a unui număr cât mai mare de cazuri din care niciunul nu contrazice
rezultatul spre care tindem.
4. Inducția științifică – este bazată pe reguli bine determinate, pe utilizarea
observației riguros organizate, a experimentului stiințific și a unor metode
speciale de cercetare inductivă. Ea tinde să stabilească că ceea ce se repetă la fel
într-un număr mai mic sau mai mare de cazuri este în același timp și necesar.
 III. Din punct de vedere al procedeul utilizat, demonstrația deductivă poate fi:

1. directă – inducția completă sau silogismul. Demonstrația directă sprijină adevărul

tezei pe adevărul fundamentului. Are la bază modus ponens:
p→q
p
deci q

2. Indirectă (apagogică, reducere la absurd) – sprijină adevărul tezei pe falsitatea

tezei contradictorii; poate fi:
a. prin excludere
b. prin absurd
c. prin imposibil
are la bază modus tollens:
p→q
q‾
deci p‾
Cea mai simpla formă de combatere este eliminarea universalei prin contraexemplu:

Supozitia A
Constatare B (contraexemplu)
Deductie B → non A
Non A

Alta formă de combatere este reducerea la absurd, care este de 3 feluri:

a. reducerea la contradicție
b. reducerea la fals
c. reducerea la autocontradicție (Ex: “Toate propozițiile sunt false)
 Erori ale demonstrației

Sofisme si paralogisme

Argumentele deductive pot fi valide sau nevalide, în timp ce argumentele nedeductive pot
fi tari (mai probabile) si slabe (putin probabile). Fiecare argument poate fi testat prin
metode specifice.

Atunci când eroarea de argumentare se produce din cauza nerespectării regulilor de

validitate ale inferențelor deductive, ele se numesc erori formale.
Erorile materiale apar din alte cauze, mai ales din cauza utilizării neadecvate a
termenilor.

Când eroarea se comite intenționat, se face un sofism. Paralogismul apare atunci

când eroarea e comisă fără intenție.

Sofismele materiale sunt erorile logice care respectă, din punct de vedere formal, regulile
de validitate ale argumentelor, dar conțin anumite erori de conținut, legate de sensul și
semnificația premiselor și componentelor acestora. Ex: sofismele de limbaj (echivocația,
amfibolia, accentul, diviziunea, compoziția), sofismele circularității (argumentul circular,
expresii circulare, întrebarea complexă, afirmarea repetată), sofismele supoziției neîntemeiate
(bifurcația, falsa dilemă, inconsistența), sofismele de relevanță (argumentum ad ignorantiam,
argumentum ad verecundiam, argumentum ad populum, argumentum ad baculum, argumentum
ad misericordiam), sofismele dovezilor insuficiente (generalizarea pripită, cauza falsă).

http://www.institutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Revista%20de
%20filosofie/2014/MARIUS%20DOBRE,%20Teoria%20sofismelor%20in%20abordari
%20contemporane%20de%20gandire.pdf

Referitor la demonstrație, erorile pot interveni în fiecare dintre cele trei elemente ale sale:
 în teză: substituirea tezei
 în fundament: fundamentul fals sau fundamentul nedemonstrat
 în procedeu: erori de raționament

I. Erorile de teză:

A. Substituirea tezei (ignoratio elenchi) – este un procedeu insidios, deoarece printr-o

demonstrația corectă se demonstrează altă teză. Substituirea tezei în combatere constă în
înlăturarea argumentului, dar aceasta nu înlătură teza: falsitatea condiției nu atrage
falsitatea consecinței, căci consecința poate decurge din altă condiție.
Ex: se folosește foarte des în activitatea judiciară: apărătorul, în loc să demonstreze
nevinovăția, demeonstrează, de exemplu, situația familială grea, însușirile morale etc.

II. Erori în fundament:

A. Fundamentul fals prezentat drept adevărat (error fundamentalis). Analiza sa logică este
următoarea: dacă este falsă condiția, consecința poate fi și adevărată și falsă, deci nu este
demonstrată, dar nici înlăturată. Ex: din ipoteza geocentrică s-a dedus că Universul este
finit, altfel nu s-ar putea învârti în jurul Pământului în 24 de ore – argumentul a căzut ca
fiind error fundamentalis, deci teza nu este demonstrată.
Se cunosc mai multe specii de error fundamentalis:

1. Argumentum ad personam: invocarea persoanei, în locul ideii. De exemplu, în

Evul Mediu nu se acceptau petele în soare, fiindcă nu le-a văzut și Aristotel.
2. Argumentele autorității: citatele prezentate drept argumente
3. Demonstrația excesivă: are la bază principiul: cine demonstrează mai mult, nu
demonstrează nimic. Pentru demonstrarea unui caz particular, se invocă o
premisă universală, care însă poate să nu fie valabilă în toate cazurile. Ex: acest
corp este dilatabil, fiindcă toate corpurile sunt dilatabile.(fals)

B. Fundament nedemonstrat: pare evident, dar în realitate nu este demonstrat. Cazuri tipice:
1. Anticiparea fundamentului (petitio principii) – a reveni la punctul de plecare:
fundamentul se întemeiază direct pe teză
2. Cercul vicios (circulus in demonstrando): fundamentul se întemeiază indirect pe teză
(dublă petiție de principiu). De ex: Heisenberg demonstrează că nu există cauzalitate
prin argumente care presupun cauzalitatea: fotonul lovește particula, o deranjează.

III.Erori în procedeul demonstrației:

1. Demonstrația corectă, dar non sequitur – teza nu derivă din argumentul propus;
este o legătură pur verbală, naivă. De ex, argumentele sfericității pământului
2. Demonstrația incorectă – când nu se respectă legile gândirii și ale inferențelor
a. saltul în argumentare (saltus in concludendo): sărim la concluzie, fără
ca ea să fie suficient justificată; este o concluzie pripită. Trebuie
respectată următoarea regulă: premisele trebuie să alcătuiască condiția
suficientă a concluziei
b. împătrirea termenilor (quaternio terminorum): dedublarea termenului
mediu, ceea ce îl împiedică să-și exercite funcțiunea mediatoare
b 1 – Omonimia: același termen posedă mai multe înțelesuri
b2- Fallacia accidens: sofismul accidentului – în una din premise termenul mediu
este afectat de un accident, care lipsește în cealaltă premisă.
Sofismul accidentului se produce ori de câte ori proprietatea accidentală a unui obiect
este considerată drept proprietate esențială.
c. Confuzia tipurilor de raționament: atunci când se aplică schema
silogismului (logica claselor) la altfel de obiecte
Ex: Organismul are suflet
Organismul este alcătuit din celule
Deci celulele au suflet
Transferul de calități dintre ansamblu-element, întreg-parte etc este
supus altor axiome și reguli decît transferul dintre gen și specie.
d. Falsul secvent (fallacia consequentis) apare în raționamentele
ipotetice, când se conchide după sensurile interzise: de la falsitatea
condiției, de la adevărul consecinței.
Știm că o concluzie certă, în aceste cazuri, se poate obține numai dacă
majora este o judecată ipotetică-exclusivă. În mod obișnuit, când
majora este o judecată ipotetică neexclusivă, nu se poate obține o
concluzie certă: concluzia poate fi uneori adevărată, alteori falsă. Se
 pot obține pe această cale doar concluzii probabile. Dacă, în aceste
cazuri, se scot concluzii certe, atunci se comite eroarea falsului
consecvent. (sofismul secventului)
Ex: Dacă, de pildă, constatând că un copil este nervos, am deduce cu
certitudine că el suferă de o afecțiune cronică, concluzia nu este
justificată. Se poate conchide numai ca probabilitate.
e. Sofisme de conversiune (conversiune ilicită). Nu numai inferențele
mediate, dar și cele imediate pot genera sofisme. (de ex, conversiunea
lui SaP în PaS)
f. Sofisme de inducție. În demonstrațiile inductive, eroarea poate să apară
în orimul rând ca generalizare pripită.
Cele mai multe erori inductive apar în procesul de stabilire a
cauzelor. Eroarea constă în a considera drept cauză a unui fenomen
ceea ce nu este cauza lui: non causa pro causa. Forma cea mai
frecventă a acestei erori se naște din confuzia între succesiunea
temporală și legătura cauzală: post hoc, ergo propter hoc. Cauza
premerge efectului, dar aceasta nu înseamnă că orice antecedent este
cauză.
Post hoc, ergo propter hoc stă la baza superstițiilor și a ideilor
neștiințifice.