Barocul 

(/barok/, pronunție franceză: [baʁɔk]) e un stil

în arhitectură, muzică, dans, pictură, sculptură și alte arte care au înflorit în Europa de la
începutul secolului al XVII-lea până în anii’ 1740. Pe teritoriile
imperiilor spaniol și portughez, inclusiv în Peninsula Iberică, a continuat, împreună cu noi
stiluri, până în prima decadă a anilor 1800. A succedat arta renascentistă și manierismul,
și a precedat rococoul și neoclasicismul. A fost susținut de Biserica Catolică, ca un mijloc
de a combate simplitatea și austeritatea arhitecturii, artei și muzicii protestante, chiar
dacă arta barocă luterană s-a dezvoltat și în anumite părți ale Europei.[1]
Stilul baroc folosea contrastul, mișcarea, detaliile exuberante, culoarea profundă, măreția
și surpriza ca să atingă un sentiment de uimire. Stilul a apărut la începutul secolului al
XVII-lea, în Roma, apoi răspândindu-se rapid în Franța, Italia de nord, Spania și
Portugalia, iar mai târziu în Austria, sudul Germaniei și Rusia. Până în anii 1730,
evoluase într-un stil și mai flamboiant, numit rocaille sau rococo, care a apărut în Franța
și Europa Centrală până la mijlocul secolului al XVIII-lea.
În artele decorativă se produce un exces de ornamentație. Îndepărtarea de la clasicismul
renascentist are căi proprii în fiecare țară. Dar o caracteristică generală e aceea că peste
tot punctul de plecare îl constituie elementele ornamentsle introduse de Renaștere.
Repertoriul clasic e aglomerat, îndesit, suprapus, încărcat, cu scopul de a stârni efecte
de șoc. Motive noi introduse de baroc sunt: cartușul, trofeele și armele, coșuri cu fructe
sau flori, și altele, realizate în marchetărie, stucaturi, sau sculptate