Sunteți pe pagina 1din 10

Arta militară

Particularitățile strategiei și artei militare în perioada domniei lui lui Ștefan derivă din
obiectivul politic pe termen lung al domnului Moldovei, acela de „apărare a ființării statului
moldovenesc.”[22]:p. 222 Caracteristica esențială a acțiunilor militare duse de Ștefan a fost astfel
că acestea au urmărit nimicirea armatelor inamice și nu realizarea de cuceriri teritoriale.[31].”

Ca forme principale a acțiunilor militare la nivel strategic, Ștefan a utilizat atât defensiva
strategică, cât și ofensiva strategică, în funcție de obiectivul politic urmărit. Defensiva
strategică avea, de regulă, ca etape principale apărarea pe frontieră, hărțuirea, bătălia decisivă
și urmărirea, fiind adoptată de Ștefan în marile campanii din 1475, 1476, 1497, când a avut de
înfruntat inamici cu mult superiori din punct de vedere al numărului și înzestrării. Ofensiva
strategică avea, de regulă, ca etape principale mobilizarea si concentrarea în secret a forțelor,
respingerea trupelor de acoperire adverse, bătălia decisivă și urmărirea. Ea a fost adoptată de
Ștefan în campaniile din 1473 și 1481 care au avut ca obiectiv schimbarea domnilor pro-
otomani din Țara Românească.[22]:pp. 154-190[31][32]:pp. 101-160

Bătălia decisivă – dusă individual sau în cadrul unei campanii – avea ca obiectiv nimicirea
grupării principale de forțe a inamicului, și determinarea acestuia să renunțe la continuarea
acțiunilor militare. În aceste bătălii Ștefan a utilizat cu precădere manevra de forțe, adaptată
la condițiile de teren, anotimp și starea vremii, pentru a anihila avantajul numeric al
inamicilor, cum a fost cazul în bătăliile de la Baia și Codrii Cosminului. Când condițiile erau
favorabile, a fost utilizată inducerea in eroare a inamicului, prin acțiuni de înșelare, cum a
fost la Baia, când orașul a fost incendiat în mai multe locuri, simultan, sau la Vaslui, când o
mare parte a armatei otomane a fost atrasă și imobilizată într-o zonă mlăștinoasă.[22]:pp. 154-190[31]
[32]:pp. 101-160

„Nu e puțin lucru ca același stăpânitor al unei țări mici să învingă pe rând pe toți vecinii lui:
munteni, unguri, poloni, tătari, turci. Și nu e vorba de cine știe ce oști provinciale: Matei
Corvin, Ioan Albert, Mahomet II au năvălit în Moldova cu toate oștile marilor lor ținuturi și
toți s-au întors rușinați.” [12]:p. 28

_______P.P. Panaitescu, Ștefan cel Mare

Organizarea armatei

Armata Moldovei era una nepermanentă, fiind mobilizată doar în caz de conflict armat.
Forțele armate erau constitute din „oastea cea mică” și „oastea cea mare”.[32]:p. 174 [33] Marea
majoritate a acțiunilor militare ale lui Ștefan au fost duse de „oastea cea mică”, formată din
cetele boierești și curteni.[34]:p. 292

Conform dreptului feudal, numai proprietarii de pământ erau obligați să presteze serviciul
militar și să meargă la război, de fiecare dată când erau chemați de domn.[7]:p. 503 Boierii cu
cetele lor, reprezentau nucleul armatei. Ei constituiau elementul cel mai numeros și cel mai
puternic. Din rândul acestora, un corp separat era reprezentat de „curteni” sau „slujitori”,
adică boierii care îndeplineau dregătorii locale sau naționale în sistemul administrativ.
Numărul curtenilor și slujitorilor era de câteva mii. Curtenii faceau serviciul prin rotație la
curte, asigurând paza domnului și îndeplinind diferite slujbe sau servicii.[7]:pp. 503-507 [34]:pp. 290-308
Ceilalți proprietari de pământ, se adunau, în caz de razboi, grupați pe ținuturi, sub comanda
pârcălabului de ținut, după care se deplasau la locul de adunare a oștirii stabilit de domn,
denumit „vileag” sau „beleag”.[7]:p. 507[10]:p. 110

„Oastea cea mare” sau „țara” era mobilizată doar în cazuri excepționale, de mare primejdie,
când erau cheamți sub arme practic toți bărbații valizi de luptă. Oastea cea mare cuprindea,
pe lângă „oastea cea mică”, răzeșii, orășenii, țăranii fără pământ din satelor domnești,
boierești și mănăstirești, străjerii și călărașii. Ștefan a mobilizat oastea cea mare doar de două
ori, în campaniile antiotomane din 1475 și 1476.[7]:p. 511[35]:p. 44

Când erau chemați la oaste răzeșii erau obligați să se prezinte și ei la vileag, dacă nu călări și
întrarmați ca vitejii, măcar cum ii ajutau împrejurările, pregătiți pentru a lupta pedestru.[32]:p.
178
Orășenii aveau obligația ca, în caz de război, să înarmeze un număr de oameni pe
cheltuiala lor și să-i pună la dispoziția domnului. O categorie militară distinctă era
reprezentată de „străjeri” și „călărași”, locuitori ai satelor de graniță care asigurau paza
frontierei Carpaților, respectiv a Nistrului.[7]:pp.504-510

Armamentul

Oastea lui Ștefan cel Mare utiliza toate categoriile principale de armament disponibile pe plan
european în a doua jumătate a secolului al XV-lea.[36]:p. 45

Armamentul folosit poate fi categorisit în două mari categorii: armament defensiv și


armament ofensiv. Armamentul defensiv, destinat protecției luptătorului era format din scut,
cămașă de zale, platoșă și mai rar, armură. Țăranii chemați la oaste purtau pentru protecție
haine de in matlasate, groase de 3-5 centimetri, cu cusături dese sau cojoace din piele.[7]:p.
512[22]:p. 139

Armamentul ofensiv era format din arme albe și arme de foc. Armele albe erau reprezentate
de arme de tăiere și împungere (spade, săbii, pumnale, cuțite de luptă), arme de aruncare și
împungere (lănci și sulițe), arme de lovire și tăiere (securi și topoare de luptă, halebarde),
arme de lovire și izbire (ghioage, măciuci, buzdugane) și arme de aruncare la distanță (arcuri
și arbalete).[36]:p. 46

Armele de foc erau portative, de calibru mai mic și cu țeavă lungă (sânețe, archehuze) și
grele, de calibru mare, cu țeava scurtă, duse pe care sau tractate (bombarde și tunuri).[22]:p. 144
Referitor la numărul armelor de foc s-au păstrat doar o serie de mențiuni vagi: «in buona
copia bombarde» (în 1475), «quantita d'artegliaria», «foarte multe tunuri mai mici și mai
mari», «il y avoit de bonnes batteris». Singura cifră exactă, se referă la bătălia de la Podul
Înalt, unde sunt menționate 20 tunuri și de a se trage șapte lovituri de fiecare piesă.[22]:p. 152

Armamentul din înzestrarea oastei moldovene era potrivit în principal pentru lupta corp la
corp. Armele destinate pentru lupta la distanță permiteau executarea doar a câteva lovituri
izolate, până la circa 9oo metri (cu arme de foc și arbalete), precum și o bătaie eficace dar pe
termen scurt, cu gloanțe si săgeți, pe o distanță de circa 200 metri, inaintea si pe flancurile
dispozitivului de luptă.[22]:p. 154

Armamentul alb se fabrica în cea mai mare parte pe plan local, în țară, având în vedere
necesitatea ca inclusiv oastea cea mare să fie înarmată corespunzător.[22]:p. 155 După cum arăta
Jan Duglosz, Ștefan dacă prindea pe vre-un țăran fără săgeți, arc și sabie, ori că n-a venit la
oaste cu pinteni, fără milă-l osândea la pierderea capului. [32]:pp. 179
Armele albe mai sofisticate precum și armele de foc erau procurate din import. Armamentul
vecinilor, cu excepția tătarilor, era in genere mai puternic (cel defensiv - la unguri și polonezi,
artileria - la turci, polonezi și unguri) și mai numeros în arbalete și arme de foc, comparativ
cu cel al moldovenilor.[22]:p. 155

Sistemul de fortificații

Cetatea Albă

Planul Cetății Sucevei

Ștefan cel Mare a acordat o atenție deosebită realizării unui sistem de fortificații permanente
ca element central în strategia sa de apărare a țării. În acea epocă, cetățile jucau un rol politic
și militar major, asigurând celui ce le stăpânea controlul teritoriilor adiacente, dar și având de
multe ori un rol decisiv în câștigarea campaniilor și bătăliilor. Rezistența cetăților Neamțului,
Sucevei și Hotinului a determinat retragerea lui Mahomed al II-lea, în 1476, iar rezistența
cetății Sucevei, la 1497, a determinat retragerea regelui polon Ioan Albert.[12]:p. 28

Ștefan a conceput sistemul de cetăți urmărind trei mari obiective: apărarea granițelor - în
special la vadurile Nistrului, supravegherea locurilor de trecere din interior și apărarea
capitalei, Suceava. La urcarea pe tron în Moldova existau trei cetăți de zid - cele ale Sucevei,
Neamțului și Hotinului și o cetate de pământ și lemn - cea a Romanului.[7]:pp. 509-521 În timpul
domniei, Ștefan a cucerit cetățile de zid de la Chilia și Cetatea Albă (1462) și cetatea de
pământ și lemn de la Crăciuna (1482). Totodată, a construit cetățile noi de zid de la Chilia
(1479) și Roman (1483), precum și cetățile de pământ și lemn de la Orhei (1470) și Soroca
(1499).[7]:pp. 521-524 [32]:pp. 63-70 [28]:pp. 9-17

Cetățile erau așezate, de regulă, pe poziții dominante, cu posibilități bune de observare și


supraveghere. Datorită configuratiei terenului, asediul lor era adeseori dificil și garnizoana,
chiar foarte redusă, putea rezista multa vreme. Ca semn al importanței lor militare și politice,
portarul Sucevei îndeplinea și funcția de hatman (conducător al armatei) iar pârcălabii
cetăților mari ocupau primele poziții în Sfatul Domnesc.[7]:p. 520[22]:pp. 128-130

Războaie și bătălii
Articol principal: Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare.

Aspecte generale
Theodor Aman, Bătălia de la Șcheia

Cea mai răspândită și acceptată variantă referitoare la numărul conflictelor armate


(„bătăliilor”) la care a participat Ștefan cel Mare este de 36. Cifra este bazată chiar pe
mărturisirea domnului moldovean făcută în 1502 medicului venețian Matteo Muriano: „eu
sunt înconjurat de dușmani din toate părțile și am purtat 36 de lupte de când sunt domnul
acestei țări, dintre care am fost învingător în 34 și am pierdut 2”.[37] Într-o analiză detaliată,
istoricul Alexandru Boldur mai identifică suplimentar alte patru incursiuni armate la care
Ștefan nu a participat, acestea fiind conduse de alți comandanți, numiți de domn.[10]:p. 326

O clasificare sintetică a tipurilor de conflicte armate, la care a participat oastea moldoveană


sub conducerea lui Ștefan cel Mare, este prezentată în tabelul alăturat.[10]:p. 327[28]:pp. 7-19

1457-1469 1470-1486 1486-1504

1473 - Țara Românească

1475 - Imperiul Otoman


(Vaslui)
1467 - Regatul 1497 - Regatul Poloniei Codrii
Războaie
Ungariei (Baia) 1746 - Imperiul Otoman Cosminului
(Războieni)

1481 - Țara Românească


(Râmnic)
1457 - Petru Aron
Bătălii  interne 1485 - Hroiot
(Doljești)

1471 -Țara Românească (Soci)

1474 - Țara Românească 1486 – Imperiul otoman


1459 - Regatul (Șcheia)
1475 - Imperiul Otoman
Poloniei
Bătălii externe 1498 – Regatul Poloniei
1476 - Hanatul Crimeii
1469 - Hanatul (Galiția și Podolia)
Crimeii (Lipnic)
1476 - Țara Românească
1502 – Regatul Poloniei
1485 - Imperiul Otoman
(Cătlăbuga)
Asedii 1462 - Chilia 1474 - Teleajen 1489 - Camenița
1482 - Crăciuna
1462 - Chilia
1485 - Cetate Albă și Chilia
1490 - Regatul Poloniei
1461 - Regatul
1470 - Țara Românească 1491 - Regatul Poloniei
Ungariei
Incursiuni (Brăila, Cetatea de Floci)
1493 - Regatul Poloniei (3
1469 - Regatul
1480 - Țara Românească incursiuni)
Ungariei
1495 - Podolia (Breaslav)

Cele patru acțiuni militare care nu au fost conduse de Ștefan personal au fost: incursiunea din
Transilvania, sub comanda lui Pop (1469), lupta de la Lențești împotriva mazovienilor veniți
în ajutorul polonezilor, sub conducerea lui Boldur (1497), lupta de la Cernăuți (1497) și
atacul vornicului Boldur asupra Chiliei și Cetății Albe (1500).[10]:p. 326

Marile bătălii

Bătălia de la Baia
Articol principal: Bătălia de la Baia.

Bătălia de la Baia

Bătălia de la Baia a avut loc în noapte de 14/ 15 decembrie 1467, la aproape o lună de la
invadarea Moldovei de către armata Regatului Ungar condusă de regele Matia Corvin.
Campania regelui ungar venea după o serie de incidente care tensionaseră foarte mult relațiile
dintre cele două state, cum ar fi dezvoltara legăturilor cu Regatul Poloniei, incursiunea în
secuime din 1461, cucerirea Chiliei în 1465 și găzduirea de către regele ungar a unor
pretendenți la tron, ca Petru Aron sau Berindei. Cauza imediată a constituit-o sprijinul direct
pe care Ștefan îl acordase răscoalei ardelenilor impotriva regelui ungar, din 1467.[7]:p. 57 [38]:p. 119

Campania a început la 19 noiembrie 1467, odată cu trecerea oastei ungare, numărând circa
40.000 de oșteni, prin pasul Oituz, urmată de asedierea și distrugerea orașelor Târgu Trotuș,
Bacău, Roman și Târgu Neamț. La 7 decembrie armata ungară a ajuns la Baia.[38]:p. 120

Având în vedere pericolul iminent ca inamicul să atace capitala țării, Suceava, Ștefan decide
să execute o lovitură decisivă, prin surprindere, asupra trupelor ungare cantonate la Baia.
Forțele moldovene, de circa 12.000 de oameni au atacat orașul în noapte de 14/ 15 decembrie
1467, din trei direcții, după ce în prealabil au dat foc întăriturilor de lemn care îl protejau.
După lupte îndârjite desfășurate toată noaptea, armata ungară a fost nevoită să abandoneze
orașul și să se retragă spre Transilvania, regele Matia însuși fiind rănit în luptă. Retragerea a
fost favorizată și de inacțiunea unuia dintre corpurile de armată moldovene, condus de
vornicul Crasnăș, care ulterior va fi judecat pentru trădare, condamnat la moarte și executat.
[6]:pp. 114-116[7]:p. 57[38]:p. 120

Deși din punct de vedere militar bătălia s-a terminat indecis, ambele tabere clamând victoria,
Bătălia de la Baia reprezintă o mare victorie politică pentru Ștefan, care și-a consolidat
domnia, punând capăt, prin măsuri dure, opoziției unei părți a marii boierimi, totodată
crescând semnificativ prestigiul său în plan extern.[38]:p. 121[39]:p. 100

„Obiectivele acesteia - înlocuirea lui Ștefan de pe tron, instalarea unui nou domn la Suceava,
aducerea Moldovei în sfera de influență a regatului ungar - nu au putut fi atinse, ceea ce a
echivalat cu o înfrângere de proporții pentru regele ungar.” [39]:p. 100

______Petre Otu, Baia

Bătălia de la Vaslui-Podu Înalt


Articol principal: Bătălia de la Vaslui.

Bătălia de la Războieni-Valea Albă


Articol principal: Bătălia de la Valea Albă.

Bătălia de la Codrii Cosminului


Articol principal: Bătălia de la Codrii Cosminului.

Bătălia de la Codrii Cosminului s-a desfășurat între 26-30 octombrie 1497, lupta principală
având loc în Codrii Cosminului, o zonă împădurită situată la circa 100 km nord de Suceava,
pe teritoriul actualele comune Voloca pe Derelui și Valea Cosminului din regiunea Cernăuți,
Ucraina. Bătălia a opus oastea Moldovei, sub comanda lui Ștefan cel Mare și oastea Uniunii
Polono-Lituaniene, comandată de regele Ioan I Albert.[39]:pp. 129-134

Regele polon a pătruns pe teritoriul Moldovei, sub pretextul unei acțiuni antiotomane având
ca scop eliberarea cetăților Chilia și Cetatea Albă, de sub stăpânirea otomană. Scopul ascuns
al expediției îl constituia instalarea pe tronul Moldovei a fratelui său, Sigismund și scoaterea
Moldovei de sub influența Regatului Ungar.[10]:p. 268

Arta, cultura și religia

Mănăstirea Putna
Mănăstirea Voroneț

Mănăstirea Neamț

Perioada domniei lui Ștefan cel Mare a constituit și în planul realizărilor de ordin cultural și
spiritual momentul de apogeu al creației artistice din epoca medievală a Moldovei.
Elementele de artă și civilizație păstrate din această perioadă reflectă posibilitățile tehnico-
materiale existente, viziunea despre lume a omului medieval, precum și diferitele influențe
externe, manifestate în special în domeniul arhitecturii.[40]:p. 699 Din creațiile artisitice care s-au
păstrat, Ștefan se prezintă atât ca un tradiționalist, continuator al moștenirii bizantine, dar și
ca un principe renascentist, animat de un puternic spirit înnoitor.[41]:p. 255

„Ștefan moștenește de la înaintașii săi în primul rând respectul și admirația față de tot ceea ce
reprezenta tradiția concepției bizantine în ideea domniei de drept divin, fastul și ceremonialul
de curte, de la ungerea ca domn până la înmormântare, concepția religioasă și organizarea
Bisericii, legislația, cultura și arta.” [41]

______ Corina Nicolescu, ''Arta epocii lui Ștefan cel Mare

Arhitectura

Articol principal: Arhitectura în Moldova.

Din epoca lui Ștefan cel Mare s-au păstrat doar elemente de arhitectură eclesiastică (biserici
și mănăstiri) și militară (cetăți). Deși tradiția orală, preluată de multe surse scrise, îi atribuie
lui Ștefan construcția câte unei biserici după fiecare din luptele purtate, din pisaniile păstrate
din epoca sa, el este atestat drept ctitor cert al unui număr de 21 de biserici, din care la două
nu se cunoaște anul construcției. Acestea sunt: Putna (1469), Milișăuți-Bădeuți (1487),
Pătrăuți (1487), Sfântul Ilie-Suceava (1488), Voroneț (1488), Vaslui (1490), Iași (1492),
Hârlău (1492), Borzești (1494), Huși (1495), Dorohoi (1495), Popăuți (1496), Valea Albă
(1496), Tazlău (1497), Neamț (1497), Piatra Neamț (1498), Volovăț (1502), Dobrovăț
(1504), Reuseni (1504). La bisericile de la Râmnicu Sărat (pisanie din 1704) și Scânteia
(pisanie din 1846), domnul apare drept ctitor dar nu este menționată data construcției inițiale.
[42][43]

Pe lângă acestea, tradiția îi mai atribuie construcția unui număr de biserici, fără a exista însă
documente care să ateste acest fapt: Scheia, lângă Roman, Florești,lângă Vaslui, Cotnari,
Ștefănești (județul Botoșani), mănăstirea Căpriana, Cetatea Albă, Cetatea Chilia, precum și
paraclise în cetățile Hotin și Neamț. În Transilvania, îi sunt atribuite bisericile de la Vad, pe
Someș și Feleacu, lângă Cluj.[42][43]

Bisericile construite în epoca lui Ștefan cel Mare au fost concepute în general în stilul
arhitectonic „triconc”, de origine bizantino-balcanică, având spațiul interior împărțit, potrivit
rânduielilor ortodoxe, în altar, naos și pronaos. La Putna și în alte câteva biserici a fost
adăugată o gropniță (sau „camera mormintelor”), iar la biserica cu hramul „Înălțarea
Domnului” din mănăstirea Neamț apare un exonartex - un pridvor închis, la intrare. Pe lângă
acestea, încep să și facă apariția elemente aparținând altor stiluri: câteva din bisericile
ștefaniene au elemente specifice arhitecturii gotice, cum ar fi contraforții și ogivele, unele
biserici au un și decorații exterioare (firide cu arcade, ocnițe, discuri smălțuite). Totodată,
unele biserici au fost decorate cu fresce interioare: Putna, Pătrăuți, Voroneț, Sfântul Ilie -
Suceava, Popăuți, Bălinești [42]

„Din îmbinarea artei bizantino-balcanice, specifică ortodoxiei, cu elemente din arta gotică, cu
anumite elemente din arta populară locală, a luat naștere un stil arhitectonic nou, stilul
moldovenesc.” [42]

______ Mircea Păcurariu, Ctitor de lăcașe sfinte

Cultura scrisă

Tetraevangheliarul lui Paladie, 1489


Minei scris de călugărul Casian, Mănăstirea Putna, 1467

Numărul mare de biserici și mănăstiri ctitorite în timpul domniei lui Ștefan cel Mare a
generat o creștere semnificativă a cererii de cărți necesare serviciului divin. În acest scop, au
fost înființate o serie de scriptorii pe lângă mănăstirile principale, în plus față de singurul
atelier de acest fel, înființat de Alexandru cel Bun la mănăstirea Neamț.[44]

Cel mai important a fost scriptoriul Mănăstirii Putna, înființat în anul 1466, prin transferarea
de la Neamț a egumenului Ioasaf, împreună cu alți monahi specializați în arta caligrafiei și a
miniaturii, formați la școala lui Gavril Uric.[45]:pp. 205-206 Au rămas cunoscute numele a circa
zece caligrafi și miniaturiști care au lucrat la Mănăstirea Putna în timpul domniei lui Ștefan
cel Mare:[45] :p. 206 Nicodim, Evrasie, Casian, Chiriac, Vasile și Iacov - veniți de la mănăstirea
Neamț, Paladie, Spiridon, Filip și Paisie – formați la Putna.[44] Dintre meșterii orfevrari cei
mai cunoscuți au fost Antonie, Stanciul și Gligorie, care, pe lângă obiectele de cult, au
confecționat și ferecături de cărți.[44]

Cele mai importante cărți manuscrise care au fost lucrate în epoca ștefaniană au fost
Tetraevanghelele, lucrări somptuoase, caligrafiate pe foi de pergament, cu un repertoriul
bogat de elemente decorative specifice genului: scriere în semiunciale, cu cerneală neagră
alternată frecvent cu chinovar și cu cerneală de aur. Până în prezent s-au păstrat șapte
exemplare, aflate în diferite locuri din Europa: Tetraevanghelul lui Paladie (1489),
Tetraevanghelele de la mănăstirea Neamț execuate de Teodor Marieșescu în 1491 (Moscova)
și în 1493 (München); Tetraevanghelul din 1495, (Mănăstirea Zografu/Athos);
Tetraevanghelul de la Putna, caligrafiat și miniat de monahul Filip, în 1502 (Viena);
Tetraevanghelul anonim de la Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea, lucrat în 1504-1507 la
Putna; Tetraevanghelul pentru biserica din Hârlău, în 1504 (Cetinje). Unele dintre acesta au
fost prezente în expozițiile internaționale de la Paris (1925), Bruxelles (1935), București
(1957), Atena (1964) ș.a.[44][45]:pp. 206-207

Acestea se remarcă prin calitatea de excepție a materialelor utilizate: pergament foarte fin și
rezistent sau hârtie filigranată, din cârpe sau mătase, de calitate superioară, importată din
vestul Europei.[45]:p. 209

Pe lângă acestea au mai fost tipărite un număr însemnat de alte cărți de cult - mineie, trioduri,
penticostare, ceasloave, psaltiri etc., precum și cărți laice cum ar fi tratate de medicină în
limba latină, cărți de calcule și date astronomice, pascalii pe zeci și pe sute de ani etc.[44][45] :pp.
206-208
Tot la Putna a fost tipărit un Imnologhion, carte de cântări bisericești pe note întocmită
de protopsaltul Eustație, conducătorul școlii muzicale a mănăstirii.[45] :p. 206

De mare importanță a fost apariția cărții Sintagma a lui Matei Vlastares, caligrafiată de
Ghervasie la Neamț și grămăticul Damian la Iasi, carte care conținea și numeroase norme de
drept laic (pedepse și sancțiuni pentru erezie, furt, omucidere, bătăi, complicitate, bigamie,
incest, adulter, viol, avort, încălcarea normelor de igienă, de alimentație, de post, norme
referitoare la proprietate etc.). Această lucrare a dus la înlocuirea treptată a dreptului
tradițional cutumiar, cu dreptul juridic scris, unitar, contribuind la centralizarea și
consolidarea statală a Moldovei.[44]

Istoriografia

Cronica moldo-germană

Marea majoritate a lucrărilor istorice de referință pe această temă, prezintă practic un consens
în a-l considera pe Ștefan cel Mare ca inițiatorul istoriografiei moldovene și inspiratorul unui
stil istoriografic specific și original, care și-a pus amprenta asupra modului în care vor fi
întocmite cronicile și letopisețele moldovenești în secolele următoare.[46]:5-34[47][48][49]:529-531[50]:31-
35[51]:190-198[52]:423[53]

Până în prezent s-au păstrat următoarele texte care tratează istoria Moldovei în veacurile
XIV-XV: Letopisețul anonim al Moldovei, Letopisețul de la Putna nr. I, Letopisețul de la
Putna nr. II, traducerea românească a Letopisețului de la Putna, Cronica scurtă a Moldovei,
Cronica moldo-germană, Cronica moldo-polonă, Cronica sârbo-moldovenească și Cronica
moldo-rusă. Lor li se adaugă Letopisețul Țării Moldovei de Grigore Ureche, redactat în prima
jumătate a secolului XVII, în

S-ar putea să vă placă și