STEFAN CEL

MARE
ORIGINEA
 Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea (1449-1451) şi al soţiei
sale Oltea, s-a născut cel mai probabil în anul 1438. După moartea
tatălui său, Ştefan s-a refugiat în Transilvania stăpânită de către
Iancu de Hunedoara (1441-1456), unde s-a familiarizat cu tacticile
militare ale acestuia, care îmbinau elemente de artă militară din
estul, centrul şi apusul Europei. Cu o forţă militară pusă la
dispoziţie de către Vlad Ţepeş (1448; 1456-1472; 1476), la care s-
au adăugat partizanii săi din sudul Moldovei, Ştefan cel Mare l-a
învins pe Petru Aron la Doljeşti (Dolheşti), cucerind tronul
Moldovei pe data de 12 aprilie 1457. A găsit o ţară sărăcită, sfâşiată
de luptele dintre diverşii pretendenţi la domnia Moldovei, o ţară ce
plătea tribut turcilor începând cu anul 1456.
CONDUCATOR DE STAT
 În asemenea circumstanţe, domnitorul a trebuit să iniţieze ample măsuri
de redresare a situaţiei social-economice. Pentru a-şi asigura suportul
politic necesar stabilităţii guvernării, Ştefan cel Mare a eliminat
tendinţele marii boierimi de anarhie şi de nesupunere faţă de puterea
centrală, a favorizat consolidarea economică a ţărănimi libere (răzeşii),
a încurajat clasa negustorească şi legăturile comerciale externe. În plus,
a acordat o atenţie aparte structurilor militare tradiţionale ale ţării
(„oastea cea mică” – structură militară permanentă, şi „oastea cea mare”
– chemată numai în caz de atac extern), susţinând introducerea unei
discipline mai riguroase şi ameliorarea dotării. Măsurile sale militare au
vizat şi întărirea capacităţii defensive a ţării, prin consolidarea şi
modernizarea cetăţilor Hotin, Tighina, Soroca, Chilia, Cetatea Albă,
Suceava, Neamţ, Crăciuna.
ABILITATI DIPLOMATICE
 Victoriile militare spectaculoase ale lui Ştefan cel Mare, repurtate
practic împotriva tuturor vecinilor săi (turci, tătari, maghiari, poloni) au
fost pregătite întotdeauna de o politică externă foarte abilă, ce a permis
voievodului ca, înconjurat de trei adversari redutabili (Ungaria, Polonia
şi Imperiul Otoman), să nu se angajeze niciodată într-un conflict pe
două fronturi. Din punct de vedere diplomatic, Ştefan cel Mare a purtat
negocieri şi a încheiat alianţe, în funcţie de împrejurări, cu o serie de
state puternice din estul, centrul şi vestul Europei (Hanatul de Crimeea,
Imperiul Otoman, cnezatul de Moscova, Polonia, Ungaria, Veneţia,
Statul Papal). La acestea se adaugă şi tratativele iniţiate în vederea
organizării unei alianţe antiotomane cu Uzun Hassan, şahul statului
turcoman din Anatolia orientală şi Iranul Occidental.
CONDUCATOR MILITAR
 Istoria militară a Moldovei din vremea lui Ştefan cel Mare a fost
marcată de existenţa aşa-numitelor „conflicte asimetrice”, caracterizate
prin disproporţia de efective dintre cuceritor şi atacat. În cadrul
conflictelor clasice, corpul expediţionar trimis de cuceritor este mai
puţin numeros decât armata ţării atacate, suplinind însă inferioritatea
numerică prin superioritatea tacticii şi strategiei, a armamentului, a
corpului de ofiţeri şi generali şi a instrucţiei ostaşilor. Istoria militară
cunoaşte numeroase exemple ilustrative în acest sens, începând cu
războaiele lui Alexandru Macedon sau cucerirea Britanniei şi Galliei de
către romani şi terminând cu războaiele imperiale britanice sau atacul
Germaniei împotriva Uniunii Sovietice. În cadrul conflictelor
asimetrice, numărul ostaşilor trimişi de cuceritor împotriva părţii
atacate este mai mare decât cel al apărătorilor.
 Ştefan cel Mare a reuşit să facă faţă acestor „conflicte asimetrice” datorită unei
strategii şi tactici eficiente, care îmbina apărarea iniţială cu contraatacurile ulterioare,
decisive, asupra forţelor atacatoare. Istoria militară înregistrează o serie de procedee
tactice folosite de armatele acestui prinţ, cu nimic inferioare celor folosite de
contemporanii săi din centrul şi vestul Europei: atacul de flanc; încercuirea;

 folosirea combinată a cavaleriei grele cu infanteria sau cavaleria uşoară; ambuscada

într-un teren împădurit; înţelegerea secretă cu locuitorii dintr-o cetate asediată; lupta
cu unităţile de cavalerie descălecate, în funcţie de necesităţile câmpului tactic;
atacarea prin surprindere a cantonamentelor de noapte ale adversarilor etc. Datorită
disproporţiei de forţe dintre Moldova epocii lui Ştefan cel Mare şi puternicii ei
vecini, arta militară moldovenească din acele timpuri a fost prin excelenţă defensivă,
bazată pe folosirea unui număr maxim de combatanţi, furnizat nu prin angajarea de
mercenari (ca în centrul şi vestul Europei), ci prin ridicarea la luptă a populaţiei.
 Datorită acestui fapt, Ştefan a dispus de o armată estimată la
maxim 50.000 oameni, o cifră considerabilă pentru Europa
acelor timpuri. Totodată, el nu s-a lăsat niciodată asediat într-o
cetate sau oraş, ci şi-a asigurat libertatea de mişcare pentru a-şi
mobiliza supuşii. Luptele sale de hărţuială pregăteau întotdeauna
terenul pentru bătălia decisivă cu forţele atacatoare, între timp
slăbite şi demoralizate.

 Armata moldovenească a fost, în combinaţie cu o politică internă

bine chibzuită şi o diplomaţie suplă, instrumentul esenţial folosit
de Ştefan cel Mare pentru apărarea independenţei ţării.
 Calităţile sale de organizator, protector al culturii şi promotor al
ortodoxiei, diplomat şi conducător de oşti, au fost recunoscute
pe plan intern şi extern încă din timpul vieţii sale, rezistând atât
la trecerea timpului, cât şi la analizele istoriografiei moderne.
Totodată, aceste calităţi au devenit un subiect central al tradiţiei
populare. Conform acesteia, voievodul este numit „cel Sfânt”,
atribuindu-i-se însuşiri supranaturale, inclusiv cea de apărare a
ţării şi a poporului său, chiar şi după moartea sa. Această
credinţă populară a fost consacrată în mod oficial în luna iunie
1992, prin decizia de canonizare a lui Ştefan cel Mare adoptată
de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române.
Multumesc pentru atentia acordata 